Evoluția Structuri̇lor Soci̇o – Economi̇ce

UNIVERSİTATEA „OVİDİUS” CONSTANȚA

FACULTATEA DE İSTORİE Șİ ȘTİİNȚE POLİTİCE

Specializarea: İSTORİE

LUCRARE METODİCO-ȘTİİNȚİFİCĂ

PENTRU ACORDAREA GRADULUİ DİDACTİC I

EVOLUȚIA STRUCTURİLOR SOCİO – ECONOMİCE

Șİ DEMOGRAFİCE ÎN ROMÂNİA.

STUDİU DE CAZ – ORAȘUL RÂMNİCU SĂRAT

Coordonator științific,

Prof. Univ. Dr. Marian Cojoc

Candidat,

Prof. Florin Lățea

CONSTANȚA

2010

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………………………pag.4

CAPITOLUL I

Cadrul geografic și istoric al localității

I.1. Cadrul geografic…………………………………………………………………………..pag. 7

I.2. Cadrul istoric……………………………………………………………………………….pag. 13

CAPITOLUL II

Râmnicu Sărat, de la modernitate la contemporaneitate

II.1. Localitatea înaintea și în timpul primului război mondial…………………pag. 19

II.2. Perioada interbelică……………………………………………………………………..pag. 38

II.3. Localitatea în timpul celui de-al doilea război mondial…………………….pag. 54

II.4. Perioada postbelică………………………………………………………………………pag. 57

CAPITOLUL III

Evoluția structurilor urbane. Personalități remarcabile ale urbei

III.1. Biserica Ortodoxă………………………………………………………………………pag. 70

III.2. Scoala românească……………………………………………………………………..pag. 75

III.3. Primăria și Consiliul local……………………………………………………………pag. 84

III.4. Casa de Cultură………………………………………………………………………….pag. 93

III.5. Alte instituții

a) Presa locală…………………………………………………………………………pag. 96

b) Rețeaua sanitară…………………………………………………………………..pag. 103

c) Poliția locală………………………………………………………………………..pag. 105

d) Penitenciarul Râmnicu Sărat………………………………………………….pag. 108

III.6. Personalități remarcabile ale urbei………………………………………………..pag. 112

CAPITOLUL IV

Aspecte metodice. Curriculum la decizia școlii

IV.1. Reforma și curriculumul………………………………………………………………pag. 114

IV.2. Curriculum la decizia școlii (CDȘ)……………………………………………….pag. 124

IV.3. Curriculum elaborat în școală (CEȘ)……………………………………………..pag. 129

IV.4. Proiectarea disciplinelor opționale………………………………………………..pag. 138

IV.5. Concluzii……………………………………………………………………………………pag. 148

CAPITOLUL V

Curs opțional. Istoria localității Râmnicu Sărat

V.1. Elaborarea programei de opțional…………………………………………………..pag. 149

V.2. Metodologia aplicării programei de opțional……………………………………pag. 152

CAPITOLUL VI

Aplicații ale proiectării didactice

VI.1. Proiectarea didactică

a) Proiect didactic…………………………………………………………………….pag. 167

VI.2. Excursia în oraș, proiectată managerial

a) Proiect de excursie………………………………………………………………..pag. 185

VI.3. Predarea istoriei cu ajutorul calculatorului

a) Proiect didactic…………………………………………………………………….pag. 189

VI.4. Vizita la muzeu

a) Proiectul vizitei la muzeu……………………………………………………….pag 200

ANEXE……………………………………………………………………………………………………….pag. 202

LISTA FOTO……………………………………………………………………………………………….pag. 214

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………..pag. 229

INTRODUCERE

Evoluția structurilor socio-economice și demografice din România, este o temă foarte complexă, care necesită un studiu elaborat și obligatoriu argumentat. Am ales în analiza mea un caz particular și anume, Municipiul Râmnicu Sărat, care a cunoscut o evoluție sinuoasă de-alungul timpului atât din punct de vedere al structurilor socio-economice cât și din punct de vedere al structurilor demografice.

Cunoscut încă din vremuri îndepărtate sub denumirea de județul Slam-Râmnic, aflat la marginea Munteniei, el a avut o importanță deosebită din această perspectivă și anume aceea de a asigura paza Principatului Munteniei către Răsărit.

Aducerea la un loc a tuturor informațiilor privitoare la structurile amintite mai sus este cu atât mai dificilă deoarece, odată cu dispariția vechii unități administrativ – teritoriale Slam-Râmnic, au dispărut și multe din sursele de informare. De aceea, analiza informațiilor despre principalele structuri socio-economice s-a făcut pe baza unor surse aflate în locații diferite precum depozitele Arhivelor Naționale din București, Buzău și Vrancea.

Alături de informațiile oferite de Arhivele menționate, am folosit în încercarea mea de reconstituire a vieții social-economice, culturale și spirituale cercetări anterioare ale unor specialiști precum Grigore Dănescu¹ care în al său dicționar ne aduce informații utile despre fiecare dintre localitățile fostului județ, date geografice, istorice, social – economice, culturale și demografice. De asemenea, amintim contribuțiile unor istorici locali precum Octavian Moșescu², ce face o analiză interesantă asupra vieții culturale și spirituale râmnicene din trecut și până astăzi sau Gheorghe Buzoianu³ care realizează o istorie a Râmnicului cu accent pe perioada interbelică bazându-se pe informații extrase din publicațiile vrermii ce făceau analize diferite asupra vieții cotidiene a târgului numit Râmnic. Același lucru, l-au făcut și alți autori precum Costea Matincă4 și Grigore Radu-Stănescu5, ultimul fiind cel care a marcat prin scrierile sale 555 de ani de la prima atestare documentară a târgului Râmnicu Sărat.”

1Grigore Dănescu, Dicționarul geografic, statistic și istoric al județului Râmnicu Sărat, București, 1896

2Octavian Moșescu, Vitralii, Editura Litera, București, 1971; Alte vitralii, idem, 1973; Oaspeți de altădată, idem, 1973; Râmnicu Sărat. Călăuza, București, 1931

3Gheorghe Buzoianu, Râmnicu Sărat de ieri și de azi, Editura Casei Corpului Didactic, Buzău, 2000

4Matincă Costea, Retrospectiva râmniceană, Râmnicu Sărat, 1998

5Grigore Radu-Stănescu, 1439-1994. O istorie a Râmnicului Sărat.555 de ani, Râmnicu Sărat, 1994

Îi amintesc, de asemenea, pe Alexandru Deșliu6 care a realizat o carte ce prezintă principalele obiective turistice ale așezării fără a face trimiteri directe la istoria județului și în același timp, pe Dorin Ivan7, în a cărui carte regăsim surse documentare prezente în publicații locale precum “Almanahul Râmnicului Sărat”, tipărit în anul 1933 și “Râmnicu Sărat. Călăuza”.

La toate aceste informații pe care le-am analizat și comparat cu altele în virtutea respectării adevărului istoric, am folosit și alte surse documentare – publicații, presa vremii având drept principal obiectiv închegarea unei lucrări unitare în care să putem include atât date despre atestarea arheologică și cronologică cât și informații despre participarea așezării la evenimente importante din istoria noastră precum Revoluția pașoptistă, Unirea Principatelor, Războiul de Independență sau Războaiele Mondiale. Nu în ultimul rând, am dorit o aducere la zi a informațiilor istorice despre târgul și apoi orașul Râmnicul Sărat, privitoare la viața economică, viața culturală, învățământ, viața religioasă și instituții toate acestea, susținute cu un bogat material imagistic, concretizat în anexele lucrării.

Iată de ce, îmi exprim speranța că lucrarea de fată pe care v-o supun atenției dumneavoastră intitulată – “Structuri socio – economice și demografice în România. Studiu de caz – Râmnicu Sărat”, se va constitui într-un material informativ important care să fie un sprijin real în cunoașterea istoriei locale de către locuitorii acestui oraș și în același timp, un suport didactic important în promovarea istoriei locale, în rândul elevilor.

Aspectele metodice tratate, permit elevilor sa dobândească informații de bază care fac referire la paradigmele managementului școlar, la teoria și practica managementului școlar, la o serie de structuri, metodologii ale instituțiilor care promovează incluziunea, managementului clasei inclusive.

Pe ansamblu, temele dezvoltate vor permite elevilor și colegilor mei, însușirea unor termeni specifici,cuvinte cheie, vor percepe și vor înțelege o serie de parametri de eficiență ai activității manageriale, nivelul interacțional al managementului clasei,contribuind și la dezvoltarea învățarii prin cooperare . Nu în ultimul rand, se vor preciza strategii de modificare comportamentală, prin care vor înțelege consecințele unui management defectuos al clasei și de aici, necesitatea activităților de prevenție acomportamentelor indezirabile . Nivelul interpersonal, cel interacțional vor constitui aspectele cheie ce fac referire la rolul de manager al cadrului didactic . Eficiența mea la clasă, a colegilor mei, a elevilor noștrii va lua o nouă turnură, se va ajunge la un control intern al comportamentelor, la o reală sintalitate a colectivului.

6Al. Deșliu, Râmnicu Sărat, Ghid turistic, Editura Pallas, Focșani, 2002

7D. Ivan, Râmnicu Sărat – repere culturale și istorice, Editura Tempus, București, 2003

Lucrarea de față este structurată pe șase capitole, dintre care trei urmăresc evoluția așezării Râmnicu Sărat de la începuturi și până astăzi în timp ce, următoarele două capitole abordează partea psiho – pedagogică a lucrării.

Primul capitol intitulat „Cadrul geografic și istoric”, prezintă argumentat poziționarea teritorială a localității, făcând o descriere pe larg a principalelor elemente pedo-climatice specifice zonei, după care în partea a doua a capitolului, urmează o descriere pe larg a rădăcinilor istorice ale localității, prin prisma poziționării spatial – temporale a localității Râmnicu Sărat.

Capitolul al II-lea intitulat „Râmnicu Sărat, de la modernitate la contemporaneitate” face o trecere în revistă a principalelor momente istorice din viața așezării, cu referire la patru perioade distincte și anume cea situată înaintea primului război mondial, urmată apoi de perioadele primului război mondial, interbelică, momentul desfășurării celui de al Doilea Război Mondial, încheindu-se cu perioada postbelică.

Capitolul al III-lea, intitulat „Evoluția structurilor urbane. Personalități remarcabile ale urbei”, conține o bogată și variată cantitate de informații ce scot în evidență prezența instituțiilor care au reprezentat coloana vertebrală a localității Râmnicu Sărat pe aceste meleaguri. Astfel, sunt prezentate contribuțiile de seamă ale unor instituții precum Biserica Ortodoxă, Școala românească, Primăria și Consiliul local, Casa de Cultură, Poliția locală. De asemenea, este amintit rolul pe care l-a jucat Penitenciarul Râmnicu Sărat în viața comunității. În finalul capitolului, sunt prezentate biografii ale unor personalități ale melegurilor râmnicene care au contribuit prin creațiile lor la creșterea prestigiului așezării râmnicene, pe plan local și național.

Capitolul al IV-lea intitulat „Aspecte metodice. Curriculum la decizia școlii”, tratează elemente precum relația dintre reformă și curriculum și importanța dată, pe de o parte, Curriculum-ului la decizia școlii iar pe de altă parte, proiectării disciplinelor opționale.

În capitolul al V-lea, am elaborat programa unui curs opțional pe care intenționez să-l propun spre aprobare conducerii liceului și inspectoratului. Acesta se intitulează „Istoria localității Râmnicu Sărat” și vine în sprijinul ideii de dezvoltare la elevi a interesului pentru istoria locală.

În ultimul capitol, am dezvoltat câteva aplicații ale proiectării didactice, manageriale, pe direcțiile cele mai la îndemână elevilor și cadrului didactic precum cele referitoare la acțiuni cum sunt excursiile în oraș sau vizita la muzeu. De asemenea, am relevat în acest capitol importanța folosirii mijloacelor moderne în predarea – învățarea istoriei, cum ar fi predarea istoriei cu ajutorul calculatorului.

Lucrarea este susținută la finalul ei, de un bogat material informativ reprezentat de anexe și o listă foto și de asemenea, un consistent material bibliografic.

I.1. Cadrul geografic

Județul Râmnicu Sărat (Slam-Râmnic) și-a luat numele de la apa râului omonim, fenomen toponimic specific românesc, fiind unul din cele 32 de unități teritorial – administrative ale țării8. Era situat în partea de nord-est a Munteniei, la 24º18´ și 25º28´ longitudine estică și 45°4´ și 45°48´ latitudine nordică. Se învecina cu județele Putna (la nord și nord-vest), Buzău (la vest), Brăila (sud-vest), Tecuci și Covurlui (la nord-vest). Granița cu județul Buzău era delimitată de muntele Furu, supranumit “Vârful la Trei Hotare” (Buzău, Putna și Râmnicu Sărat), culmile Hârboca, Câmpulungeanca, Bisoca și pârâul Recea. Granița cu județul Putna era delimitată de culmile Onu, Steicu și râul Milcov. Granița cu județul Tecuci se afla pe râul Siret iar cea cu județul Brăila, pe râul Buzău.

În capitolul intitulat “Generalități”, într-una dintre lucrările sale, Octavian Moșescu9 ne prezintă linia de demarcație a fostului județ Slam – Râmnic: din muntele Furu Mare, în sus, până la Muntele Prelung, spre est, către stâncosul munte Onu și culmea Fundul Milcovului, de unde izvora Milcovul, pe cursul acestuia, spre nord-est, printre culmile Alunului, Lacului, Kitschoarei din cuprinsul județului, și culmea Zăbalei din județul Putna, până la satul Șindrilari. Continuă spre est, tot pe Milcov, pe lângă satele Vâlcăneasa, Valea Largă, Valea Rea, Pitulușa și Broșteni, localități râmnicene și Șindrilari, Mera și Capelanu din județul Putna. Din dreptul satului Broșteni, spre sud-est, peste râul Milcov, în apropierea satului râmnicean Pânticesti, pe vechea albie a Milcovului, înconjura Focșanii Munteni, capitala județului până la 1862, pe la sud, spre est, până la comuna Maluri, spre sud când se întâlnea iar cu Milcovul și apoi Râmna și apoi, pe o linie sinuoasă, spre sud-est, pe lângă comunele Maluri și Măicănești. Granița județului, intersecta râul Râmnic pe cursul căruia urca până la cătunul Gârlești, unde se varsă Râmnicul în Putna, încheindu-se astfel linia de 60 de km, ce forma granița cu județul Putna. De la Gârlești, granița mergea spre est, ajungea la râul Siret, în dreptul comunei Corbu, însumând 13 km de graniță cu județul Tecuci. De aici, urma cursul Siretului, până la gura Buzăului, pe o distanță de 12 km, ce reprezenta granița cu județul Covurlui. Apoi, spre sud-vest, pe cursul Buzăului, hotarul trecea pe lângă comunele Domnița, Racoviță, Grădiștea, Câineni, Vișani și Nisipuri, până la Movila Episcopului, pe 70 de km, cât totaliza granița cu județul Brăila. Se continua spre nord, prin apa Costeiului, până în dreptul comunei Cochirleanca (Pârliți). Spre vest, peste calea ferată dintre Boboc și Zoița, la km 145, făcea o mică curbă spre nord-vest, peste șoseaua națională, ajungea la pârâul Câlnău […]. Descriind o mică curbă spre vest, hotarul urma cursului pârâului Martin, pe la poalele muntelui Furu Mare, atingând punctul inițial din vârf, încheind astfel linia de demarcație de 80 de km, către județul Buzău.

8Grigore Dănescu, Dicționarul geografic, statistic și istoric, al județului Râmnicu Sărat, București, 1896, p. 242-258; Enciclopedia României, II, București, 1938, p. 365-368

9Octavian Moșescu, Râmnicu Sărat. Călăuza, București, 1931, p. 97; Enciclopedia geografică a României, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 1966.

Într-un raport al Camerei de Comerț și Industrie10, privind activitatea economică și industrială pe anul 1943, se afirma că județul avea forma unui trapez neregulat cu o înclinare nord-vest-sud-est, din dreptul marelui cot al lanțului Carpatic, până la valea râului Buzău.

O altă viziune asupra dispunerii geografice a județului, a apărut într-o publicație locală11 a vremii, ea fiind exprimată astfel: format aproape egal din munte, deal și câmpie, cu bogățiile specific fiecăreia din aceste regiuni, parcurgând toată gama climaturilor, pitorescurilor și structurilor economice, cu petrol, sare și lemn la munte, cu podgorii și livezi la deal, cu unul din cele mai renumite grânare de la șes, ar putea servi drept ministructură a României.

Zona de munte, era formată din Munții Vrancei, ce făceau parte din Carpații de Curbură. Cel mai înalt vârf este reprezentat de Masivul Furu Mare (1415 m), de sub care izvorăște râul Râmnic.

Zona de deal, face parte din unitatea de relief numită Subcarpații de Curbură, formată din două șiruri de depresiuni, interne și externe. Cea mai cunoscută este depresiunea Bisoca-Neculele, ce are două culmi cu înălțimi de peste 900 m și anume Bisoca (970 m) și Gurbăneasa (974 m).

Zona de câmpie cunoaște altitudini ce se situează între 20-110 m. Trecerea de la deal la câmpie se face prin intermediul câmpiilor piemontane alcătuite din depozite sedimentare grosiere precum pietrișuri și nisipuri. În cadrul județului Slam-Ramnic, zona de câmpie se împarte în două subunități: Câmpia râmnicului și Câmpia Siretului Inferior.

Astăzi, municipiul Râmnicu Sărat este o localitate urbană de dimensiuni mici, amplasată în partea de nord-est a județului Buzău, Regiunea de Dezvoltare Sud-Est, România.

Așezat pe partea stângă a răului cu același nume, Râmnicu Sărat este accesibil pe calea ferată (magistrala București-Suceava) și pe Drumul European E 85 (DN 2, București –Suceava) precum și pe drumul DN 22 (Râmnicu Sărat – Brăila – Tulcea).

Dealurile și câmpia din vecinătatea orașului s-au născut prin umplerea unui vechi lac cu prundiș cărat de râuri din munți. Vatra orașului a fost sculptată de apele Râmnicului, ce au netezit relieful și au depus sedimente din ce în ce mai mărunte. Odată cu trecerea timpului, lunca largă a râului s-a transformat prin adâncirea râului în terasă pe care a apărut această așezare. Prispa domoală dintre dealuri și câmpie, pe care se găsește orașul, este denumită de geografi Glacisul Râmnicului.

10 Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Camera de Comerț a județului Râmnicu Sărat, dosar 30/1944, p. 58-66

11 ” Viitorul”, număr festiv, 25 iunie 1936, p. 107

Clima este de tip temperat – continentală iar flora și fauna sunt specifice zonei de silvostepă. Prezența treptelor de relief menționate anterior și poziția județului la Curbura Carpaților, determină particularități climatice locale, concretizate în existența a trei tipuri de climat: climat montan, caracterizat prin temperaturi medii de 4-6° C, cu precipitații bogate (800 – 1000 mm/an): climat de deal, cu temperaturi medii anuale de 8-10° C și precipitații de 600 – 700 mm/an; climat de câmpie, cu temperaturi medii anuale de 9-10° C, precipitații reduse și secete foarte dese.

Regimul vânturilor (eolian), se află sub influența curenților de aer nordici și mai ales nord-estici (crivățul), în toate cele trei trepte de relief. O particularitate locală o reprezintă prezenta foëhn-ului pe versanții dealurilor, marcată de prezența viței-de-vie.

Relieful, clima, structura geologică și litologică influențează rețeaua hidrografică, atât de suprafață, cât și cea subterană. Principala apa curgătoare a județului este Râmnicul, care izvoraște de sub Masivul Furu Mare. Lungimea sa este de 139,5 km iar suprafața bazinului hidrografic este de 943 km2. El are o serie de afluenți principali și secundari. Alte râuri sunt, Câlnăul (cursul superior), Milcovul, Slimnicul și Buzăul (pe cursul său inferior, cu o lungime de 80 de km). De asemenea, amintim o bogată salbă de lacuri, cu origini diferite ca geneză. Amintim astfel: lacuri de origine carstică (Sări și Vintileasca); lacuri formate prin strângerea apelor reziduale; lacuri formate prin tasarea luturilor loesidale (Voetin, Boldu, Măxineni, Hângulești, Lacu Negru, Boldu); limane fluviale, apărute în Lunca Buzăului precum Jirlău, Amara, Ghergheasa, Lacu Sărat, Baltă Albă, Ciulnița.

Vegetația cunoaște o distribuție pe etaje, pe verticală. Astfel, în zona montană se remarcă pădurile de foioase (fag, gorun, tei în amestec cu conifere); în zona de deal sunt prezente păduri de foioase (fag și stejar); în zona de câmpie, avem suprafețe importante acoperite cu silvostepă și reprezentate de păduri de stejar (stejarul pufos, stejarul brumăriu și teiul alb) și de asemenea, suprafețe acoperite de elemente specifice stepei precum păiușul, pirul crestat, negara, pelinul.

Solurile sunt strâns legate de roci, vegetație și climă. În zona montană, unde clima este rece și umedă, iar vegetația este cea forestieră se dezvoltă solurile brune – acide, care fac parte din categoria solurilor cambice. În zona de deal, sunt argiluvisolurile care cuprind solurile brun – roșcate cât și solurile cambice (soluri brune) favorabile viticulturii și pomiculturii. În zona de câmpie sunt soluri moi care cuprind cernoziomurile de mai multe subtipuri bogate în substanțe nutritive (humus), care în condiții de precipitații favorabile dau recolte bogate. Având în vedere regimul climatic secetos, se impun irigații.

Resursele naturale sunt puține, unele neexploatate până în anul 1950, petrolul și gazele naturale în zona montană, sare, izvoare sărate și sulfuroase, depozite de pietrișuri, nisipuri și argile în zona deluroasă, ape cu nămoluri sapropelice și terapeutice în zona de câmpie (Lacul Sărat, la Câineni și Lacul Baltă Albă). La acestea adugăm solurile fertile, pădurile, pajiștile și fondul cinegetic.

Fostul județ era împărțit în 1892, în 7 plăși (11 în 1831 – plășile Mijlocul, Râmnicul de Sus, Râmnicul de Jos, Balta, Măxineni, Belciugata, Grădiștea, Muntele, Râmna, Milcovul și plaiul Râmnic, cu 205 sate și 14.415 familii12 (până în 1844, o comisie specială a lucrat pentru o delimitare corespunzătoare a plășilor), 85 comune rurale și o comună urbană, cu 115.014 locuitori (10.533 locuitori, la Râmnicu Sărat) și 25.494 familii. Menționez existența plășilor Orașul, Grădiștea, Râmnicul de Sus, Marginea de Sus, Râmnicul de Jos, Marginea de Jos.

Fiind județ de margine al Țării Românești, la sfârșitul secolului al XIX-lea, pe granița cu Moldova, se aflau mai multe pichete grănicerești. Prezența lor este amintită de o serie de surse precum Grigore Dănescu care le caracteriza ca fiind locuințe izolate sau hanuri. De asemenea, tot referitor la pichetele grănicerești, o altă sursă afirma că în 1838-1839, obișnuita Adunare Obștească a Țării Românești, a aprobat câte 180 de lei pentru cancelariile pichetelor de granițe de la Focșani și Vârteșcoiu13. Altă sursă14 menționează că, într-o hotărnicie din 1884, pentru moșia Vlăduleasa, vecină cu Lacurile și Gologanul, se preciza că acestea reprezentau vechea linie ce separa Moldova de Țara Românească, înainte de secolul al XVI-lea, când râul Putna avea alt curs, granițele județului fiind delimitate de râurile Milcov, Râbna, Râbnic și Buzău. În același timp, localitatea cu valență istorică Soci – locul luptei dintre Ștefan cel Mare și Radu cel Frumos, desfășurată la data de 7 martie 1471, este menționată în harta rusă de la 1835, ca sat de margine al localității Slam Râmnic.

12I. Donat, I. Pătroi, D. Ciobotea, Catagrafia obștească a Țării Românești din 1831, Editura Helios, Craiova, 2000, p. 149

13Analele Parlamentare ale României, tomul IV, 1839-1840, Imprimeria Națională, București, 1898, p. 218-219,1060

14C. Constantinescu – Mircești, I. Dragomirescu, Contribuții cu privire la cunoașterea hotarului dintre Moldova și Țara Românească de la întemeierea Principatelor până la Unire, în “Studii și articole de istorie”, VI, București, 1964, p. 65,70,78-80,82-91: Buzău – mică enciclopedie istorică, “Biblioteca Mousaios” Buzău, 2000, p.186

Târgul (orașul) Râmnicului15, devenit capitala județului începând cu anul 1862, este așezat în apropierea ieșirii Râmnicului dintre dealuri, pe un platou înclinat, de la nord-vest către sud-est, cu altitudinea cuprinsă între 110 m (în partea de sud-est) și 170 m (către Podgoria), între râul Râmnic și pârâul Valea Coțatcului, la 45°23´ latitudine nordică și 27°03´ longitudine estică. Octavian Moșescu, indica variabilele de 45°22´ latitudine nordică și 24°43´ longitudine estică. Se învecina la nord-vest și sud, cu Moșia Domnească, proprietatea sa, iar la vest, cu râul Râmnic, care-l desparte de comunele Bălțați și Zgârciți (Topliceni). La Nord, era mărginit de râul Râmnic și iazul morilor (o deviație a râului Râmnic, pe care erau construite numeroase mori și roți de moară, de unde și numele de “Iazul morilor”). Moșia domnească era o suprafață de pământ arendată fie pentru grădini de zarzavaturi, fie pentru exerciții militare. Târgoveții au fost timp îndelungat plugari pe moșia târgului, pe baza unor acte domnești de unde și denumirea de Moșia Domnească.

Râmnicu Sărat, a luat naștere, asemenea tuturor târgurilor Țării Romanești, la intersecția drumurilor comerciale, în jurul unui punct de vamă, după care s-a dezvoltat în jurul unei reședințe voievodale. Așezat într-o regiune de deal și de șes, târgul a avut un timp îndelungat, un caracter semi – agricol. De asemenea, intersecția asigura contactul dintre zona de deal și zona de câmpie, comerțul dar și meșteșugurile jucând un rol important în viața așezării. Astfel, se comercializau vinuri, rachiuri, cereale, animale și produse animaliere, produse forestiere (lemn pentru construcție, cherestea, lemn de foc), etc.

Pentru o mai bună administrare, târgul a fost împărțit în sectoare sau culori (văpsele): roșu – zona centrală, denumită și Vatra Târgului; galben – la est, cu mahalele Pităreasa și Erculești; albastru – la nord, cu mahalaua Sfântul Nicolae. În 1857, s-a realizat hotărnicia moșiei orașului16.

În privința căilor de comunicație, menționăm linia CFR ce leagă Bucureștiul de Moldova, Șoseaua Națională (D.N. 1) ce trece prin Buzău – Râmnicu Sărat – Focșani, artera de legătură cu Brăila (până la deschidera șoselei Buzău – Brăila, circulația se făcea prin Râmnicu Sărat). Amintesc, de asemenea, drumurile județene ce făceau legătura așezării Râmnicu Sărat cu localitățile Jitia, Puești, Măicănești, Baltă Albă și drumurile locale dintre comunele și satele județului Râmnicu Sărat. Au existat și căi ferate înguste ce făceau legătura cu localitățile Baltă Albă și Dumitrești.

15Grigore Dănescu, op. itt., p. 237-238; Enciclopedia României, II, București, 1938, p. 656; Al. Deșliu, Râmnicu Sărat. Ghid turistic, Editura Pallas, Focșani, 2002, p. 24

16Arhivele Naționale Istorice Centrale (A. N. I. C.), fond Ministerul de Interne, dosar 70/1857

Suprafața totală a municipiului este de 5.286 ha, din care 3.806 ha suprafața agricolă. În apropiere de Râmnicu Sărat se află lacurile Amara, Jirlău și Baltă Albă. Ultimul are o apă sărată cu calități medicale utilizate în tratamentul afecțiunilor reumato – dermatologice.

Cu o populație de 40.342 de locuitori și o densitate de 76 locuitori/km², orașul dispune de o infrastructură de utilități ce cuprinde: străzi urbane (141 km), rețea de apă (91,3 km), rețea de canalizare (63,1 km), stație de epurare, gaze naturale (97 km) și rețea electrică.

Evoluția populației este pozitivă, înregistrând un factor de creștere de 1,7 ℅ în ultimii 3 ani. Raportul pe sexe este în favoarea femeilor: în total la fiecare 100 de femei sunt 92 de bărbați.

Un exemplu bun pentru mediul economic, relevant pentru un posibil investitor, este evoluția sistemului bancar deoarece în momentul de față râmnicenii beneficiază de servicii bancare oferite de 8 bănci, care vin în întâmpinarea clienților cu o gamă largă de produse pentru persoane fizice și juridice. Pe lângă serviciile bancare au mai pătruns pe piața locală numeroase societăți de asigurări.

Tehnologia informației și telecomunicațiilor a atras în mod deosebit atenția râmnicenilor, toate firmele naționale furnizoare de telefonie mobile având câte 2-3 reprezentanțe în municipiul Râmnicu Sărat.

Deservind și populația din 19 comune învecinate, orașul Râmnicu Sărat a dezvoltat un puternic sistem de servicii publice sau private ce variază între servicii de evidența populației, administrație publică, servicii de poliție și poliție comunitară, servicii pentru situații de urgență, servicii sociale, servicii pentru grupuri vulnerabile (azil de bătrâni, centre de găzduire permanentă), servicii de sănătate prin spitalul municipal, medici de familie, cabinete particulare de medicină de specialitate, inclusiv dentare și laboratoare de analize.

Mediul de afaceri local dispune de facilitățile oferite de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură, Centrul de Consultanță pentru afaceri, asistență specializată pentru fermieri prin Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură sau Centrul de Consultanță Agricolă.

De evidențiat este faptul că un puternic avânt l-a avut comerțul cu amănuntul și en-gros, depozitele de pe raza localității asigurând aprovizionarea tuturor celor 19 comune din apropiere, din punct de vedere istoric activitatea comercială reperezentând un sector economic tradițional.

Ca o consecință a dinamizării pieții muncii și a anumitor sectoare ale vieții economice, activitatea de transport persoane a luat amploare, pe piața locală de transport acționând firme ce deservesc cetățenii care doresc să călătorească în localitățile apropiate sau în străinătate.

I.2. Cadrul istoric

Teritoriul pe care astăzi se află așezat Municipiul Râmnicu Sărat, a fost locuit încă din vechime. De aceea este foarte necesar să aruncăm o scurtă privire asupra dezvoltării istorice a Municipiului Râmnicu Sărat. Așezarea s-a format de-alungul timpului, pe valea râului cu același nume, în jurul popasului comercial, în centrul în care locuiau negustori și meseriași, fapt care a făcut din această zonă una propice pentru schimbul de produse și activități meșteșugărești. Afirmația poate fi confirmată de descoperirile arheologice. Atfel, făcând referire la spațiul ocupat astăzi de Municipiul Râmnicu Sărat,17 cele mai vechi dovezi arheologice sunt datate ca aparținând neoliticului (6500 – 3500 i.Hr). În 1960, în urma unor excavații desfășurate pe Strada Mare, au fost scoase la suprafață fragmente ceramice de culoare neagră – cenușie lucrate manual, resturi ale unor vase bitronconice (aspectul Sudiți, al Culturii ceramicii liniare), datate ca aparținând neoliticului. Au mai fost descoperite fragmente de vase aparținând fazei a II-a (Giulești) a Culturii Boian (neoliticul dezvoltat) cât și fragmente datând din eneolitic (3500 – 2000 i.Hr.), aparținând Culturii Gumelnița.

Din epoca Bronzului (2500 – 1150 i.Hr.), etapele Mijlocie și Târzie, tot pe Strada Mare, au fost găsite urme arheologice iar, în timpul săpăturilor din incinta Ansamblului monumental “Adormirea Maicii Domnului”, au fost descoperite materiale arheologice datând din secolele VII – VIII d.Hr., aparținând culturilor Ipotești – Cândești și Dridu.

Din secolul al XII-lea, datează o monedă maghiară descoperită întâmplător și păstrată la muzeul municipal.

Numeroase situri arheologice s-au deschis în localitățile învecinate Râmnicului, ele aducând noi dovezi despre locuirea acestui spațiu geografic și istoric numit Râmnicu Sărat. Astfel, au fost scoase la suprafață dovezi care vorbesc despre locuirea acestui spațiu în neoliticul mijlociu – siturile arheologice de la Oreavu, Topliceni, Coțatcu, Oratia, Slobozia Bradului, Vârteșcoi, epoca bronzului – siturile arheologice de la Poșta, Homești, Racovițeni, Livada Mare, Băbeni, Dedulești, a doua epocă a fierului – siturile arheologice de pe platoul Cetățuia – Oratia și Poșta – Topliceni și nu în ultimul rând, dovezi datate pentru secolul al IX-lea, aparținând Culturii Dridu, la Casa Domnească din Râmnicu Sărat18. S-au descoperit în aceste situri arheologice, unelte de silex, dălți din piatră și unelte din corn, vase miniaturale, măsuțe de cult, greutăți perforate, figurine zoomorfe și statuete antropomorfe din lut aparținând Culturii Gumelnița sau ceramică pictată policrom, aparținând culturii Cucuteni.

17 Florentin – Liviu Cristea, Considerații istorice cu privire la începuturile localității Râmnicu Sărat, în “Tezaur”, I, nr. 1/2006, p.26-30

18 Vezi Anexele, I.2.A, I.2.B, I.2.C, I.2.D, cu descoperiri arheologice din diferite localități râmnicene; Crișan I. H., Ceramica geto – dacică, București

Descoperirile din perioada veche (antică – secolele I i. Hr. /III d. Hr.) și prefeudală (secolele IV – VIII) deși puține ca număr, sunt deosebit de importante. Astfel, sunt atestate în primul rând prin monede, legăturile puternice cu Imperiul Roman, încă înainte de cucerirea Daciei de către aceștia. Ca dovadă, amintim prezența în această zonă a unor așezări geto – dace fortificate precum sunt cele de pe platoul Cetățuia, de lângă satul Poșta, comuna Topliceni și de asemenea, așezarea dacică de la Homești19.

Ceramica locală ca și circulația monetară dovedesc puternice legături cu provincia Dacia din care Valea Râmnicului nu a făcut parte. Cu toate acestea, romanii au menținut aici un control militar sever, dovadă a importanței strategice a zonei.

Pentru secolele II – III d. Hr., ceramica descoperită la Râmnic și împrejurimi documentează ample legături ale geto-dacilor râmniceni cu dacii liberi și în special cu neamul carpilor răspândiți în centrul și sudul Moldovei, precum și cu zonele istro – pontice cu o cultură materială greacă.

Cercetările recente au pus în evidență în zona compexului brâncovenesc, o întinsă așezare din secolul al IV-lea, ale cărei forme ceramice nu sunt decât dezvoltarea logică a celor anterioare. Cu acest prilej, au putut fi identificate și urmele altor populații care în perioada funcționării așezării, au conviețuit cu localnicii. În acest sens, cu ocazia săpăturilor desfășurate în campanile dintre anii 2006 – 2007, arheologul Laurențiu Grigoraș, a descoperit în necropola II, patru morminte, dintre care unul de copil și un vas datat secolul IV d.Hr. (330-380 d.Hr.)20.

Perioada secolelelor V – VIII, nu este deocamdată ilustrată prin descoperiri de amploare, dar existența mai multor fragmente de vase ce pot fi încadrate în cultura Dridu, cultură considerată contemporană cu definitivarea procesului de etnogeneză a românilor, demonstrează continuitatea de viețuire pe aceste meleaguri.

Când și în ce împrejurări istorice a apărut târgul medieval al Râmnicului, nu se poate spune cu exactitate. Este posibil, ca el să fi existat încă din perioada primelor formațiuni prestatale medievale românești, când izvoarele vorbesc aici de o țară a românilor (secolele XI – XIII), sau poate din perioada primelor întemeieri ale statului feudal. Apariția sa, ar putea fi pusă în legătură și cu problema stăpânirii drumului oilor sau al mocanilor asupra căruia ridicau pretenții ungurii sau, în legătură, cu fosta episcopie a cumanilor. Existența unei monede maghiare din secolul al XII-lea, găsită în împrejurări necunoscute în zona Râmnicului, ar putea justifica apariția în această vreme a târgului Râmnicu Sărat, apariție legată în primul rând de activitățile comerciale.

19” Vestitorul de Râmnic” nr. 4, art. Pe platoul “Cetățuia” a fost scoasă la iveală vestigiile unei așezări fortificate geto-dacice: V. Nicolescu, Râmnicu Sarat-555 de ani în “Muntenia”, IV, nr. 484/26-27 iulie 1994; Județele patriei. Buzau-monografie, Editura Sport-Turism, București, 1980, p. 37

20 “Viața Buzăului”, IV, nr. 671/21 iulie 2006

Cea dintâi mențiune documentară a orașului Râmnicu Sărat apare în privilegiul comercial acordat la 8 septembrie 1439, negustorilor din Polonia, Galiția și Moldova de către Vlad Dracul, domnul Țării Românești 21 – “(…) Ioan Vlad Vodă, cu mila lui Dumnezeu… deci am scris această cinstită carte domnească cu credință și promisiune înștiințând pe toți neguțătorii și pe oamenii care ar dori să vină în țara domniei mele din toată țara polonă, din Cracovia, din Leopole și din alte orașe, din Galiția, din Moldova, oricare om și oricare neguțător, după ce va vedea sau va auzi această carte domnească și va dori a se abate aici cu negoțul cu orice fel de marfă, acela să vină în pace și în libertate fără nicio frică, iară vama se va plăti la Râmnic de car, câte doi florini ungurești și în celelalte vamă dreaptă precum plătesc și oamenii mei. (…). Dată în Argeș iară scrisă în Târgoviște, septembrie 8, anul 6948 (1439) “.

După această dată târgul Râmnicului este tot mai prezent pe scenă politică a Țărilor Române, ajungând ca în vremea lui Ștefan cel Mare să fie teatrul unor înfruntări ce aveau la baza înfruntări politice legate de orientarea pro sau antiotomană a celor trei state românești.

Puternică personalitate politică și militară, urmând să realizeze un puternic front antiotoman, Ștefan cel Mare a intervenit în mai multe rânduri în Țara Românească susținând la domnie pretendenți credincioși planurilor sale antiturcesti. Într-o conferință ținută la Râmnicu Sărat în anul 1909, savantul Nicolae Iorga afirma următoarele: “Ștefan cel Mare nu încăpea de Radu cel Frumos, domnul muntean, care făcea politica turcească pentru că aceasta era singura politică pe care putea să o facă având numai cetăți de ale turcilor pe amândouă malurile Dunării. Bătălia se dă la Cursul apei. În această luptă oștile s-au întâlnit la râul de hotar al Râmnicului și acolo a câștigat Ștefan biruința care l-a ajutat să gonească pe Radu și să intre în cetatea Bucureștilor”.

În amintirea acestei victorii, în 1474 Ștefan cel Mare a ridicat la Râmnicu Sărat o biserică din piatră care a existat până la începuturile secolului nostru când a fost demolată. Domnul moldovean a mai intervenit în Muntenia din aceleași motive și cu alte ocazii. Așa s-a întâmplat în anul 1481, când domnul înscăunat cu ajutorul său, Basarab cel Tânăr, nu va întârzia să treacă, cum au făcut-o și alții, de partea Porții Otomane. La 15 martie 1481, din tabăra de la Roman, Ștefan le trimite râmnicenilor și buzoienilor o scisoare prin care le anunță intenția sa de a schimba domnia. Răspunsul din partea boierilor râmniceni și buzoieni a venit promt: “(…) iar de noi să te ferești; căci de cauți dușman ai să-l găsești. Și așa să știi, domn avem, mare și bun și avem pace din toate părțile și să știi că toți, pe capete vom veni asupra ta și vom sta pe lângă domnul nostru Basarab Voievod, măcar de ar fi să ne pierdem capetele”. Bătălia s-a dat la Râmnic în luna iunie 1481, domnul moldovean ieșind victorios și de această dată.

21 B.P. Hașdeu, Documente inedite în limbi străine, în “Arhiva istorică a României”, I, București, 1865, p. 84-85, anexa 1.

Pentru secolele XVI – XVIII, știrile privind istoria politico – militară a orașului sunt sărace și ambigui. Se pare totuși că pentru târgul Râmnicu Sărat, acest interval a fost relativ liniștit, lucru care a permis o puternică dezvoltare economică. Amintirea unor vremuri mai tulburi se păstrează doar în știrile oferite de Radu Greceanu – cronicarul vremurilor lui Brâncoveanu, care spune că Râmnicul se afla “în calea oștilor și mai mult a tătarilor”. Pentru aceeași idee pledează și faptul că la sfârșitul secolului al XVI-lea s-a construit fortificația orașului pe locul unde mai târziu a ridicat domnitorul Constantin Brâncoveanu biserica “Adormirea Maicii Domnului” și reședința sa domnească.

De asemenea, în secolul al XVIII-lea, Râmnicul a fost presărat cu numeroase jafuri și distrugeri pricinuite de războaiele ruso – turce, evenimente care, așa cum vom vedea, deși au încetinit dezvoltarea orașului, nu au reușit să o întrerupă.

Orașul Râmnicu Sărat, a apărut în istorie ca urmare a apariției și dezvoltării schimbului de mărfuri.

Termenul de “oraș”, folosit pentru perioada medievală este impropriu deoarece așezarea avea un puternic caracter rural, cu bordeie și locuințe de suprafață construite din chirpici și lut, cu pereți de împletituri de nuiele și lut.

Ocupațiile de bază așa cum o dovedesc descoperirile arheologice, erau agricultura cu cele două ramuri, cultivarea plantelor și creșterea animalelor dar și meșteșugurile, mai ales fierăria și olăria, toate realizându-se în cadrul gospodăriei țărănești. Specializarea producției prin separarea agricultorilor de meșteșugari a dus la lărgirea și intensificarea treptată a schimbului. Astfel, după întemeierea statului feudal și în secolul următor, secolul al XV-lea, Râmnicu Sărat a ajuns să fie un important târg de graniță între cele două țări române. La aceasta a contribuit și faptul că era situat la intersecția a două importante drumuri comerciale: drumul ce lega Polonia, Galiția și în general, zonele nordice ale continentului cu sudul balcano – anatolian și drumul mocanilor sau al Brăilei, care lega Transilvania de gurile Dunării.

Amploarea comerțului în această perioadă este dovedită de circulația monetară (monede maghiare la care se adăugă și o monedă emisă de Mircea cel Bătrân) cât și actele de cancelarie (cum este privilegiul comercial prezentat anterior).

Cunoscut cu numele de Râmnic, în documentele emise de cancelaria moldovenească și cu cel de Slam Râmnic în cele ale cancelariei Țării Romanești, târgul Râmnic căpăta o importanță deosebită ca centru economic și comercial în secolele XV – XVI.

Orașul este menționat și în harta alcătuită de G. Reichersdorffer – secretar al împăratului Austriei, în urma vizitei făcute în Moldova în timpul domniei lui Petru Rareș. Numele transcris de aceste înalt funcționar împărătesc este Rebnik, exact așa cum presupunea și Nicolae Iorga.

Orașul este menționat la finele secolului al XVI-lea, ca centru comercial, ca târg săptămânal la hotarul nord-estic al Țării Romanești destul de înfloritor ca viață economică, de vreme ce boierii și negustorii râmniceni sunt menționați în documentele care atestă participarea lor la schimburile comerciale cu Imperiul Otoman.

Numeroase mențiuni documentare din a doua jumătate a secolului al XVI – lea, atestă dezvoltarea morilor de apă și a viticulturii în zona deluroasă învecinată orașului.

În 1597 Mihai Viteazul, vinde în târgul Râmnicu Sărat lui Ion și Tudor, nepoții banului Mihalcea, două vaduri de moară pe apa râului Râmnic. Alte documente din aceeași perioadă, ilustrează dezvoltarea schimburilor economice cu Brașovul, Brăila, cu orașe din Moldova și din sudul Dunării.

Amploarea schimburilor din Transilvania este documentată și de descoperirea unor monede ungurești găsite în mormintele din acea vreme, morminte ce aparțineau unui întins cimitir situate în zona centrală a orașului la intersecția Străzii Mari cu Bulevardul Focșani și într-un alt cimitir aflat sub fortificația de sfârșit de secol XVI, în zona bisericii “Adormirea Maicii Domnului”. Cele două necropole ce se întindeau pe o arie destul de largă, constituie dovezi mai mult decât elocvente pentru mărimea târgului. Această dezvoltare a Râmnicului are loc și datorită faptului că latifundiarii din vecinătate, interesați în schimbul de mărfuri, încep să cumpere terenuri în oraș, să-și clădească case ca să-și poată vinde și păstra produsele de pe domeniile lor. De aceea, orașul continuă să aibă un aspect semirural deși, tot mai mulți locuitori tind să se ocupe în principal cu comerțul și meșteșugurile.

La începutul secolului al XVII – lea, se poate face aprecierea că orașul avea peste 400 de case și o populație de peste 2.000 de locuitori. În interiorul populației orașului apar diferențieri de avere, care dau orașului o structură socială complexă. Pe lângă boierii stabiliți în oraș, apar oameni de curte, mici dregători, preoți și călugări legați de episcopie, târgoveți legați de comerțul cu cereale, vinuri, brașovenie, meșteșugari cu mici ateliere de blănuri, cizmărie, fierărie, pivă, croitorie, mori de apă precum și o patută de simbriași, calfe, slugi și oameni de prăvălie. Negustorii și meșteșugarii mai bogați cumpără trupuri de moșie ale boierilor ruinați, producțiile acestora fiind destinate pieții.

Târgul săptămânal înlesnea schimburi între locuitorii satelor de munte și de deal de la Jitia, Bisoca, Tâmboiești, Urechești cu cei din satele de la șes până la cursul inferior al Buzăului.

În toate aceste procese trebuie văzut începutul timid dar sigur, al dezvoltării relațiilor capitaliste.

Dezvoltarea a continuat în secolul al XVIII-lea, chiar dacă ritmul ei a fost încetinit de războaiele ruso-austro-turce. Comerțul a continuat să se dezvolte fapt dovedit de descoperirea cu prilejul săpăturilor arheologice a mai multor pivnițe de mari dimensiuni, din cărămidă și mortar, cu tavanul boltit, continuatoare directe din punct de vedere architectonic, ale celebrului stil brâncovenesc. Ele nu au putut servi decât ca depozite de mărfuri, ale unor mari comercianți. Este evident faptul că existența acestora presupune o dezvoltare proporțională a producției de mărfuri, agricole și meșteșugărești.

Circulația monetară se identifica în vremea războaielor ruso-austro-turce, prin prezența in schimburile comercale din Râmnicu Sărat, a paralelor emise la Sadagura cu legenda ” Moldova și Valachia” în anii 1772 și 1773.

Înlăturarea monopolului otoman asupra comerțului Țărilor Române nu putea avea decât consecințe favorabile asupra comerțului râmnicean, lucru dovedit de faptul că alături de obiectele produse local sau importate din Orient, un loc important îl ocupă, sticlăria și porțelanurile de factură orientală, mai ales englezești. Se adâncesc astfel diferențele de avere. Pătura bogată a orașului este reprezentată în continuare de boieri dar și aceștia sunt tot mai mult concurați de negustori și meșteșugari, de oameni de inițiativă și cu spirit mercantil. Există și o pătură de oameni săraci cu locuințe modeste, care contrastează flagrant cu casele mari prevăzute cu pivnițe încăpătoare ale negustorilor și meșteșugarilor. Modul de viață în secolul al XVIII – lea departe de a se moderniza, rămâne cu mici excepții prin excelență balcanic.

Din punct de vedere cultural și artistic, evul mediu râmnicean se remarcă mai ales în domeniul ceramicii și al arhitecturii. Este de remarcat mai ales existența unui atelier ceramic local ce funcționa în secolul al XVIII – lea, pe lângă Mănăstirea Râmnicului. Între anii 1691 – 1697, Constantin Brâncoveanu sprijinit de unchiul său, spătarul Mihail Cantacuzino, a ridicat la Râmnicu Sărat în incinta fortificată a orașului o mânăstire – cu biserică, chilii și stăreție și o reședință domnească, toate realizate în cel mai frumos stil brâncovenesc care, în perioada imediat următoare, vor influența majoritatea construcțiilor din zonă. La nivelul etajului Casei Domnești, există o mare sală gotică ale cărei nervuri coborau în mijlocul clădirii pe o coloană în formă de statuie. Acest stâlp aplanat uriaș, reprezintă scena “Samson și Leul” în care Samson deschide botul unui leu și-l frânge fără armă. Autorul acestei statui este considerat a fi celebrul sculptor al acelor vremuri, Lupu Sărățan. În ceea ce privește biserica, ea păstrează încă pictura interioară, opera cunoscutului pictor al vremii, Pârvu Mutu. Frumosul stil brâncovenesc cu coloane și pilaștri împodobiți cu volute și ghirlande de frunze și flori, pun în lumina arta sculpturilor în piatră din acele vremuri.

II.1. Localitatea înaintea și în timpul primului război mondial…

Populația orașului a avut de-a lungul timpului o evoluție ascendentă, cu excepția perioadei Evului Mediu, când fenomenul de depopulare este constant, ca județ de graniță Râmnicu Sărat fiind teatrul operațiunilor de luptă. La 1848, Râmnicu Sărat avea cam aceeași populație cu cea din secolul al XV-lea, când a fost atestat documentar, 4000 – 4500 de locuitori.

Modernizarea orașului a fost legată de cea a țării, imediat după revoluția lui Tudor Vladimirescu și mai ales după cea de la 1848, când suprapopularea impune soluții urbanistice în pas cu evoluția vremii. De la bordei, un habitat perfect în caz de restriște, la construcții arhitecturale a trebuit să treacă peste o jumătate de mileniu. A fost însă nevoie de intervenția cârmuirii pentru a scoate în afara legii construcțiile improvizate și a bordeielor, decizia aparținând domnitorului Gheorghe Bibescu și datând din prejma revoluției pașoptiste.

Târgul care nu impresiona în mod deosebit vizitatorul secolului al XVI – lea, căpăta trăsături noi, ce-l personalizează. După actul Marii Uniri, noul cetățean liber și stăpân în țara sa dorește să se legitimizeze cu clădiri reprezentative, conforme statutului său social, poziției sale în noua societate. Apar primele clădiri cu subsol, parter și etaj, fiecare nivel cu funcțiuni care se întrepătrund, respectiv depozit de mărfuri, prăvălie și locuință, amplasate preponderent într-o zonă botezată generic „Strada Mare “. Protipendada negustorească înflorește și-și afișează opulența prin clădiri care, la rândul lor, îi ajută să-și susțină poziția socială. Străzile negustorești devin un vad atractiv pentru negoțul cu amănuntul, un blazon susținut pentru prima dată în ultimii 500 de ani de clădiri solide și limpezi arhitectural.

Primele soluții urbanistice la Râmnicu Sărat aparțin boierului filantrop Alecu Bagdat care, în anii 1862 – 1863, a făcut primele captări de apă pentru trebuințele personale. Abia în 1891 orașul își va putea permite să realizeze prima conductă de apă pentru consumul public, din zona Drăghiești, patru ani mai târziu fiind construit și primul rezervor al orașului. În 1905 au fost efectuate captările de apă potabilă de la Valea Bălțatu, pentru ca în 1916 frontul de captare să se deplaseze la Răducești. În plan edilitar se resimte nevoia unor investiții de anvergură.

Populația a urcat vertiginos de la 5.000 de locuitori în 1863, la 10.533 în 1890. Creșterea demografică a condus și la dezvoltarea activității productive. Să nu uităm că Râmnicu Sărat rămâne, totuși, unul dintre cele mai importante târguri de vite ale României. Familia care a dat țării probabil cele mai celebre nume, pe frații Minovici, a venit la Râmnicu Sărat de la Brăila, atrasă de comerțul cu vite.

În 1885 orașul cunoaște o primă lucrare de sistematizare, Hala de carne, refăcută în anii 1935 – 1936. Este un prim semn al progresului urban, o zonă de civilitate și civilizație, unde normele sanitare și de igienă puteau fi controlate de specialiști. Nouă ani mai târziu, hala de carne devine o anexă a unui ansamblu mai vast, Piața Centrală a Râmnicului, amenajată în 1894. Sunt realizări ce probează saltul în marea familie a orașelor, fapt confirmat curând, în 1897, și de înființarea Consiliului de Igienă și Salubritate Publică. În 1897 s-a creat și Serviciul îngrijitorului cișmelelor comunei Râmnicu Sărat, încadrat cu un salariat denumit „supraveghetor cișmigiu “. Dobândirea Independenței a creat o stare de emulație cvasigenerală, îndeosebi în rândul forțelor active ale națiunii nou formate. Societăți culturale, asociații, reviste de cultură, o presă pe cât de progresistă, pe atât de conștientă în campaniile sale cotidiene.

La 14 iunie 1892, un grup de intelectuali au fondat secțiunea Râmnicu Sărat a „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor “, pentru ca la 20 octombie 1893 să se înființeze filiala râmniceană a Societății „Ateneul Român “. În 1897, din inițiativa doctorilor Blasianu și N. Dobreanu a fost înființată Societatea Filarmonică. Fenomenul cultural s-a propagat și în mediul rural, în anul 1903 în județul Râmnicu Sărat fiind înregistrate 12 cercuri culturale. La 15 noiembrie 1895 documentele consemnează Teatrul din Grădina de Vară, o instituție emblematică a Râmnicului, o clădire proiectată de un fiu al acestor locuri, cunoscutul arhitect Petre Antonescu. În același an este menționat și un teatru – bufet, situat în grădina publică. Renovat în 1906 -1907 de M. Bragadiru, teatrul avea o sală de spectacole cu galerie și balcon.

O altă societate importantă a fost înființată în 1905. Este vorba de societatea culturală „Vasile Alecsandri “, doi ani mai târziu această reorganizându-se într-o nouă formulă de conducere și cu titulatura „Liga culturală “, filiala Râmnicu Sărat. În 1909, Nicolae Iorga a inaugurat ciclul de conferințe organizate de societatea culturală „Vasile Alecsandri “cu o expunere despre „presa românească și menirea ei “.

Cărturarul turc Evlya Celebi, în contextul amintit anterior, descrie astfel călătoria pe care a făcut-o în 1660 la Râmnicu Sărat: „… am trecut râul Buzău de la marginea orașului, călare pe cai și timp de cinci ore am mers prin câmpii înfloritoare “. După cum se poate deduce cu ușurință, între Buzău și Râmnicu Sărat nu exista încă un loc de popas, hanul de la Crucea Comisoaiei apărând o sută de ani mai târziu. Ajuns cu bine la noul târg ieșit în cale, călătorul povestește cu nedisimulată plăcere despre „frumosul oraș Râmnic “, unde „boierul acestui oraș ne-a primit bine și cu cinste “.

Cum arăta târgul de pe râul Râmnic la jumătatea secolului al XVII-lea? Învățatul turc, care cu siguranță văzuse multe așezări, fie și numai în Peninsula Balcanică, considera Râmnicul „un oraș frumos, așezat pe malul râului cu același nume, la poalele unui podiș, cu grădini și vii înalte. Erau șase mănăstiri și 500 de prăvălii, unde vindeau fete frumoase “21.

Dincolo de romantismul descrierii, influențată probabil și de ospitalitatea „boierului locului “, târgul pare a avea aceeași configurație: lipit de firul apei, cu un centru comercial închegat, aspect ce a permis călătorului turc o judecată pe cât de rapidă, pe atât de limpede. Mânăstirile (probabil a pus la număr și bisericile) erau, de asemenea, legate între ele după logica dezvoltării urbane medievale.

22 Valeriu Nicolescu, Mousaios, vol. VII, Buzău, 2001, pag.140;Vezi anexele II.1.A, II.1.B, II.1.C, II.1.D, cu dispunerea (harta) teritorială a așezării Râmnicu Sărat; Stoicescu Nicolae, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România, Vol. I, Craiova, 1970;

Târgul abia se ridicase după o perioadă destul de lungă de decădere, cu un an înainte orașul fiind incendiat de trupele otomane trimise să-l scoată din domnie pe Mihnea al III-lea. Chiar și Ștefan cel Mare a poftit la teritoriul din dreapta Milcovului în bătălia de la Dealul Florilor – Grebănu (“români contra românilor”, cum o numea istoricul Nicolae Iorga), devenită celebră prin caracterul ei sângeros. Anterior, marele Ștefan tatonase terenul, încercând să obțină mult râvnitele teritorii pe cale diplomatică, adică încercând să obțină acceptul boierilor din zonă.

La Curbura Carpaților exista deci o aristocrație medievală bine conturată, alături de organele administrative (“judecii”) puterea deținând-o tagma destul de restrânsă de latifundiari. În vremea bătăliei de la Dealul Florilor, târgul Râmnicului era prin urmare destul de extins de vreme ce biserica Piatra, ctitoria lui Ștefan cel Mare, ocupa un loc destul de marginal în amplasamentul urban.

Transformarea Brăilei în raia turcească, năvălirile repetate ale tătarilor, dar și luptele pentru tron dintre domnitorii celor două țări românești făcea totuși dificilă dezvoltarea urbană la sud – estul Carpaților. Între prădalnici se numărau chiar domnitorii Moldovei. Ștefăniță, spre exemplu, a devastat în februarie 1526 zona Râmnic – Buzău în semn de represalii față de politica domnului Țării Românești care sprijinea pribegii moldoveni pe care îi primise în Valahia. Cu cinci ani înainte, o dispută pentru tron în Țara Românească condusese la intervenția trupelor turcești în zona Buzăului, unde, spune cronicarul, „multă pagubă și pradă au făcut pre locul acela “, fiind de presuspus că Râmnicul a avut aceeași soartă.

În atare condiții, civilizația pendula spre locuri mai retrase precum Drăghiești, Băbeni sau Dedulești, dar și în zona montană, pe cursul inferior al râului Râmnic.

O solie poloneză ce mergea la Istanbul în anul 1640 a poposit pe 19 martie la Râmnicu Sărat din cauza „unui ger mare și vânt rece “. Secretarul delegației, Achacy Tazycky, menționează ospitalitatea cu care au fost primiți de localnici precum și bogăția ospățului oferit de cei care i-au găzduit – „vinurile bune, miedul și berea bună “, fapt care i-a făcut pe polonezi să plătească chiar cu sănătatea lor, căci a doua zi „mergeam ca niște catâri și chiar cum se spune, muți ca peștii “.

În Evul mediu târgul avea o conducere de tip feudal. Puterea era deținută de un sfat format din 12 pârgari sau jurați, în frunte cu un județ. Sfatul era ales din rândul fruntașilor urbei, negustori, meșteșugari sau agricultori. Există și un document în acest sens23 emis pe 5 septembrie 1600, care adeverește lui Ghinea din Râmnic dobândirea unei vii cu case și siliști la Bujoreni. Actul este întărit de cei 12 pârgari din Râmnicu Sărat, precum și de conducerea județului.

23“Buzău, Mică enciclopedie istorică”, Ed. Musaios, Buzău, 2000, pag. 277; Documente privind istoria României. Războiul de independență, vol. II-IV, București, 1952-1954, passim

Pârcălabii sunt menționați și în 1695, în „Condica “visteriei domnitorului Constantin Brâncoveanu, care confirmă prezența acestora ca reprezentanți ai puterii domnești, cu atribuții juridice și fiscale, deasupra sau alături de structurile locale de putere. Aceste structuri administrative și sociale se vor menține, cu mici modificări, până în zorii epocii moderne.

În proclamația din martie 1821 către județul Râmnicu Sărat, Tudor Vladimirescu se adresează „Către toți locuitorii orașelor și satelor… Slam Râmnic, de orice triaptă adică neamuri, postelnici, mazili, ruptași, breslași, birnici, scutelnici, poslujnici (scutiți de dări) și slujitori și către toți străinii birnici dintr-acest județ “. Iată o radiografie completă a păturilor sociale, foarte numeroase de altfel, cu atribuții și responsabilități precise.

Este de presupus că breslele meșteșugărești au funcționat în toată perioada feudală. În 1650, la Buzău, se consemnează existența unei „frății “a zidarilor, condusă de „Lupu vătaf de zidari “, însă numărul acestora ar putea să fi fost mult mai mare în ambele orașe.

Prosperitatea târgului de pe Râmnic este dovedită, la începutul secolului al XIX – lea, și de însemnările celebrului scriitor francez Henri Beyle – Stendhal (1783 – 1842), intendent al armatei imperiale franceze în timpul campaniei napoleonene în Rusia. Acesta a poposit între 19 și 30 iulie 1812 la R â m n i c u Sărat, de unde a achiziționat „25 de capete de cai pur sânge, 10 capete de vite, cereale și sare “.

Se adeverește încă o dată că, în perioada Evului Mediu, Râmnicu Sărat era un târg bine articulat și unul din cele mai puternice centre de creștere și de vânzare a vitelor din Țara Românească24.

În timpul primarului Vasile Cristoforeanu (1892-1895) se canalizează Gârla Morilor, se proiectează Bulevardul Gară – Centru, se înlocuiesc cișmelele din piatră cu cele din fontă, se trasează bulevardele Al. I. Cuza și Matei Basarab, se pavează străzile centrale și se construiesc două noi localuri de școli, realizându-se practic infrastructura noului oraș, de factură occidentală. În 1917, salubritatea râmniceană dispunea pentru curățenia orașului de 10 cai și 15 perechi de boi cu atelajele de rigoare.

Intervalul cuprins între începutul secolului al XIX – lea și primul război mondial a însemnat pentru Râmnicu Sărat, o perioadă de profunde transformări. Orașul și-a adus contribuția sa în toate marile evenimente ce au marcat intervalul amintit. În perioada aceasta, s-au desfășurat o serie de activități revoluționare legate de evenimente importante pentru istoria romanilor precum revoluția pașoptistă, unirea Țării Românești cu Moldova din anul 1859 sau participarea României la războiul pentru cucerirea independenței de stat desfășurat între anii 1877-1878.

24 Dorin Ivan – Slam Râmnic, Repere culturale și istorice, Editura Tempus, București, 2003; Documente privind anul revoluționar 1848 în Țara Românească, București, 1962, passim

La 13 septembrie 1848, Scarlat Turnavitu, însoțit de numeroși săteni și de preoți cu Evangheliile în mână, au protestat împotriva trupelor de intervenție rusești despre a căror sosire iminentă fuseseră anunțați printr-o circulară de guvernul provizoriu. Pentru faptele lor ei au fost arestați și bătuți iar unii au fost chiar judecați și condamnați de către Comisia pentru cercetarea celor amestecați în fapte revoluționare, la „munca Giurgiului” (muncă silnică în temnița de la Giurgiu).

Comisia pentru cercetarea celor amestecați în fapte revoluționare, fusese numită prin decretul din 18 noiembrie 1848, de către caimacamul, C. Cantacuzino. Comisia și-a început activitatea la data de 21 noiembrie 1848 iar în documentele emise de această comisie se menționează faptul că au fost 7 comisari de propagandă care au mers prin sate pentru a explica programul revoluționar, mai ales punctul 13 al acestuia care se referea la împroprietărirea clăcașilor prin despăgubirea proprietarilor. Acești 7 comisari au fost: ierodiaconul Chesarie, Gheorghe Pavlu, ieromonahul Eugenie, Gheorghe Maivrodulu, diaconul Iosif, Ștefan Barbu și Ion Amărăscu. Ulterior, este alcătuită o listă de 115 nume dintr-un total de 271 revoluționari, care au fost trimise în judecată, fiindu-le aduse acuze precum „tulburarea liniștii obștești”,” propaganda revoluționară”,” spion al guvernului revoluționar”.

La 17 mai 1849, un alt revoluționar, pe nume Sotirache Țăranu este declarat „părtaș la revoluție”. Se aduce ca argument faptul că în casa sa, se întâlneau comisarii de propagandă din județele Buzău și Râmnicu Sărat – „toți propaganții și nepravilnicii la dansul își aveau întâlnirea”.

Referitor la revoluția desfășurată între anii 1848-1849, putem aduce dovezi numeroase privind participarea locuitorilor din fostul județ Slam Râmnic la acțiunile revoluționare din acea perioadă25. Amintim astfel, o serie de lideri ai comunităților locale care au mers prin sate pentru a explica programul revoluției reprezentat de Proclamația de la Izlaz, reușind să-i convingă pe aceia care încă mai manifestau îndoială față de acesta. Dintre acești lideri locali îi amintim pe Scarlat Turnavitu, conducătorul județului, Mihalache Zăgănescu și Sotirache Țăranu. În aprilie 1848, după ce revoluția moldoveană intrase în faza terminală, doi revoluționari moldoveni, G. Simion și G. Balș, s-au refugiat în Țara Românească, la Focșanii Munteni. Deși, starostele ținutului Putna a intervenit pe lângă cel care conducea județul pentru a-i fi predați fugarii, acesta îi lasă să fugă, refugiindu-se la Brăila.

25D.G.A.S., Documente privind anul revoluționar 1848 în Tara Românească, București, 1962, p. 101-112; 225; 233; 249-251,283-285; 441; A.N.I.C, Fond Comisia pentru cercetarea celor amestecați în fapte revoluționare; Al. Gaița, Pagini pașoptiste buzoiene (III), în “Mousaios”, VIII, Buzău, 2003, p. 185-199; A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, dosar 4/1947; Analele economice privitoare la partea Munteniei, 1859-1864, București, 1864, passim.

De asemenea, adeziunea la faptele revoluționare a populației locale reiese și din participarea la manifestația populară din 21 iunie 1848, ce marca ziua revoluției, manifestație organizată de prezidentul magistratului orașului Focșanii Munteni, căpitanul Nicolae Șonțu. Pentru această faptă el a compărut în fața Comisiei pentru cercetarea celor amestecați în fapte revoluționare26.

Un alt eveniment îl reprezintă momentul 13 iunie 1848, când ministrul din Lăuntru (de Interne), Ncolae Golescu, a numit prin Ordinul nr. 3035, cârmuitor la Râmnicu Sărat pe Scarlat S. Filipescu solicitându-i „Să te grăbești a pleca la postul ce ți se încredințează spre a ține liniștea și buna orânduială, să întărești îndată gvardia națională”. Obiectivul său principal după numirea în funcție era acela de a-i identifica și înlătura din funcție pe cei care se opuneau programului revoluției. Prin Ordinul 3606 din 28 iunie 1848 este numit ca administrator al districtului Slam Râmnic, I. C. Brătianu cu scopul de a instaura ordinea la granița dintre Moldova și Muntenia. Din păcate, el nu a mai ajuns să preia postul deoarece a trebuit să dejoace un complot al forțelor antirevoluționare. Atenția dată de autoritățile centrale de la București revoluției pașoptiste locale este ilustrată și de vizita făcută în toamna anului 1848, la Focșanii Munteni, de către Nicolae Bălcescu cu scopul de a se informa cu privire la prezența trupelor rusești în Moldova dar și pentru a cunoaște realitățile din județ27.

Referitor la participarea personalităților locale la revoluția pașoptistă, trebuie amintită și implicarea eroului din Dealul Sarii, Pavel Zăgănescu, născut în anul 1815, la Râmnicu Sărat28.

Mai întâi a fost militar începând cu anul 1830, la infanterie după care a trecut la roata de pompieri. A fost un susținător dedicat al revoluției. cu compania sa de pompieri, alături de batalionul condus de Radu C. Golescu, la acțiunea militară ce avea drept scop împiedicarea pătrunderii turcilor în capitală. A participat la arestarea coloneilor Ioan Solomon și Ioan Odobescu, care se opuneau mișcării revoluționare a pașoptiștilor. Apoi, la data de 13 septembrie 1848, a participat din proprie voință ce va fi sortită eșecului. După ce revoluția a fost înfrântă, el a fost arestat, dat afară din armată și închis timp de un an și jumătate. Ulterior, a fost reprimit în rândul ofițerilor în anul 1852, pentru că în anul 1859, să fie avansat de Alexandru Ioan Cuza, la gradul de colonel.

26Al. Gaiță, Pagini pașoptiste buzoiene, (I), în “Mousaios”, VI, Buzău, 2001, p. 232,243; Ibidem, (II), în “Mousaios”, VII, Buzău, 2001, p. 251-257; Idem, 1848-Oameni, fapte și idei la Buzău și Râmnicu Sărat, în “Acta Musei Porolissensis”, XXIII, Editura Porolissum, Zalău, 1998, p. 204-212.

27Județele patriei-Vrancea – monografie, Editura Sport-Turism, București, 1981, p. 43

28Buzău-Râmnicu Sărat, Oameni de ieri, oameni de azi, vol I., Editura Alpha MDN, Buzău, 1999, p.141-143; Anuarul statistic al României, 1870-1919, București, 1871-1913, passim

Prevederile înscrise în documentele revoluționare pașoptiste, au continuat să reprezinte obiective primordiale pentru toți românii, inclusiv pentru cei care locuiau în zona fostului județ Slam Râmnic. Acest fapt reiese și din atitudinea acestora față de evenimentele generate de momentul istoric 1859 cunoscut în literatura de specialitate drept „Unirea mică”. Evenimentul care permite realizarea acestui deziderat l-a reprezentat Războiul Crimeei (1853 – 1856). Încheiat cu Conferința de pace de la Paris (1856), el aduce în atenția marilor puteri „problema românească”. Contele Walewski, reprezentantul Franței la conferința de pace, propune formarea unui „stat tampon” alcătuit prin unirea Moldovei și a Țării Românești, prin care să se împiedice contactul direct dintre Imperiul otoman și Rusia țaristă. Propunerea, are acordul majorității celor șapte mari puteri participante, mai puțin Austria și Turcia care susțineau că românii nu-și doreau unirea.

Drept urmare, de comun acord, se ia hotărârea organizării unor adunări (divanuri ad-hoc), unde reprezentanții românilor din cele două provincii românești, urmau să se pronunțe asupra ideii de unire. Se constituie astfel Comitetele Centrale ale unirii la Iași și București, a căror sarcină este aceea de a asigura înființarea unor organisme similare la nivel local ce urmau să aibă drept obiectiv să facă cunoscut programul național și să asigure organizarea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc.

Astfel, în martie 1857, s-a constituit la Focșanii Munteni comitetul unionist din fostul județ Slam Râmnic, care a numit și trimis în fiecare plasă comisari extraordinari ce urmau să facă cunoscut programul național și materialele propagandistice primite de la București. De asemenea, au fost alcătuite listele electorale în vederea alegerilor pentru desemnarea deputaților în Divanul ad-hoc al Munteniei. Au fost aleși căpitanul G. Marghiloman și paharnicul C. Robescu – pentru clasa marilor proprietari, pitarii C. Cotescu și C. Argintoianu – pentru clasa micilor proprietari și Gheorghiță Lupescu, un bun orator, din partea clăcașilor29.

În ședința a cincea, a Divanului, Gheorghiță Lupescu, a fost ales președinte, contribuind la redactarea formei finale a memoriului înaintat puterilor garante, la data de 8 octombrie 1857. A fost, de asemenea, ales deputat și în 1864. Cu această ocazie el propune o inițiativă legislativă prin care s-a cerut „să se statornicească lucrurile odată și țara să fie în Obștească Adunare, tot ca în veacurile vechi, alcătuită din toate stările de oameni”.

29” Gazeta liberă”, XI, nr. 178/20 august 1942, I. Kalustian, Biografii de anonimi, în „Flacăra” din 28 ianuarie 1983; numele celorlalți deputați se afla pe litografia cu membrii Divanului ad-hoc al Țării Romanești – în colecțiile Muzeului Județean Buzău; Colescu Leonida, Analiza rezultatelor recensământului general al populației României, București, 1900, passim

Apoi, reprezentanții județului Slam Râmnic, în adunarea Electivă munteană, la 24 ianuarie 1859, au susținut propunerea celorlati deputați munteni referitoare la dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, poziție susținută apoi prin manifestații entuziaste atât de către populația din Focșanii Munteni cât și de populația din târgul Râmnic. Entuziasmul față de dubla alegere a lui Cuza se observă apoi și în primirea făcută domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 6 februarie 1859, cu ocazia trecerii sale prin cele două localități, în deplasarea sa către București. Prezidentul (primarul) magistratului de la Focșanii Munteni cât și cel al Comisiei Târgului Râmnic, împreună cu reprezentanți administrației locale și însoțit de numeroși târgoveți, i-au urat bun venit30.

La 11 decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza, a emis o proclamație către toți românii în care anunța că Puterile garante au recunoscut actul de la 24 ianuarie 185931. Acest eveniment, a prilejuit la 24 ianuarie 1862, organizarea unei mari manifestații populare prin care s-a sărbătorit „unirea definitivă” . Locuitorii din Focșanii Munteni, i-au trimis o telegramă de felicitare domnitorului și s-au deplasat pe linia hotarului dintre Moldova și Tara Românească aruncând simbolic cu pietre în direcția acestuia „pentru că urmele lui să nu se mai cunoască în viitor”. Ca semn de recunoștință pentru domnitorul Cuza, râmnicenii au comandat în 1863 la Paris, o sabie cu două tăișuri, pe care i-au dăruit-o domnului unirii32. Ei i-au cerut armurierului să fie de „o eleganță cât mai rară” și să graveze următorul text, cu litere aurite: „Districtul Râmnicu Sărat. Înălțimii Sale, Alexandru I. Întemeietorul Unirii. Restauratorul Drepturilor României asupra averilor mânăstirești Naționale înstrăinate.1863.” Comandă a fost realizată prin intermediul lui Ion Simion și a valorat 200.000 de franci33.

În anul 1863, Camera Deputaților, dominată de marii proprietari, propune un proiect de lege rurală, care urma să crească impozitele și să lase neatinsă marea proprietate moșierească. Reacția râmnicenilor față de acest proiect nu a întârziat să apară. Astfel, ei îi trimit lui Cuza în 1863 o telegramă, în care spun următoarele: „Dezaprobând hotărârea anarhică a Camerei Deputaților, prin care sunt socotiți călcători de lege cei care ar percepe impozitele sau ar aplica bugetele nevotate de adunare, acești locuitori asigură pe Domn de dragostea, devotamentul și supunerea lor”34.

30Arh. Nat. Buzău, fond Poliția orașului Râmnicu Sărat, dosar 11/1864

31Ibidem, dosar 1/1862; un exemplar în colecția Muzeului Județean Buzău

32Ibidem, dosar 1/1864

33Sabia se păstrează la Muzeul Militar Național din București

34C. C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, București, 1970, ed. A II-a, p. 191; Iorga Nicolae, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I, II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969;passim

De asemenea, lovitura de stat de la 2 mai 1864, data de Alexandru Ioan Cuza odată cu desființarea Adunării Țării, a avut adeziunea râmnicenilor fapt remarcat într-o scrisoare a inginerului francez Bonnet, angajat al Ministerului Lucrărilor Publice în care se aducea la cunoștință că „pe tot parcursul meu, unanimitate în favoarea actului de la 2 mai, iar despre Râmnic că este calm și fidel”35.

După tulburările din 3/15 august 1865, Cuza îi răspunde insinuărilor lui Fuad pașa, printr-o reacție energică, plină de demnitate care a avut adeziunea și susținerea poporului. Pe această linie a susținerii poziției luate de Cuza față de Fuad efendi, s-au situat și râmnicenii, fapt exprimat prin solidaritatea celor 384 de locuitori din așezările Bălțați, Obidiți și Știubeiu, care afirmau că la nevoie își vor da chiar viața pentru apărarea țării. După ce în ianuarie 1866 se organizaseră manifestări pentru sărbătorirea zilei de 24 ianuarie, luna următoare sosise vestea abdicării domnitorului, veste care a lovit pe neașteptate întreaga populație râmniceană36. Trebuie amintit că, la Focșanii Munteni și-a avut sediul Comisia Centrală al cărei rol era acela de a alcătui noi legi pentru țară. Ea a alcătuit primul proiect de Constituție și a dezbătut o serie de alte legi ce vizau modernizarea țării. Activitatea ei a fost suspendată la 2 decembrie 1861.

Un alt eveniment important l-a constituit desființarea în 1862, a „graniței” dintre cele două Principate devenite de acum România. Din acest moment, capitala județului Slam Râmnic s-a mutat la Râmnicu Sărat în timp ce, localitatea Focșanii Munteni va deveni reședința (capitala) județului Putna.

De-alungul timpului, râmnicenii au continuat să omagieze ziua de 24 ianuarie, fapt ilustrat de manifestările locale menționate în presă vremii cum a fost cea din 1939 când se scria cu entuziasm ca „tradiționala și patriotica sărbătoare românească, a primei Uniri, s-a desfășurat în orașul nostru, cu un fast deosebit. Sărbătoarea a prilejuit o înălțătoare manifestație națională și patriotică”. Cu această ocazie, participanții în frunte cu muzica militară, au defilat începând cu ora 15.15 pe Strada Mare până la sala cinematografului „Lux” unde, profesorul Stelian Cucu a vorbit despre semnificația zilei de 24 ianuarie 1859 după care, s-au recitat poezii și s-a cântat Hora Unirii. Momentul a continuat cu sceneta „Moș Ion Roată și Unirea” și tabloul alegoric „Unirea”, în interpretarea elevilor de la liceul comercial din localitate37. Abdicarea lui Cuza, în noaptea de 11/12 februarie 1866, a redeschis pe scena internă și internațională „problema roamanească”. Pe plan extern, Turcia cerea marilor Puteri garante, desfacerea unirii susținând că recunoscuse unirea doar pe durata domniei lui Cuza și cum acesta abdicase era necesară revenirea la status-quo-ul teritorial de dinaintea anului 1861.

35C. C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, București, 1970, ed. A II-a, p. 191

36C. C. Giurescu, Viața și opera…, p. 255

37Arh. Nat. Bz, fond Poliția orașului Râmnicu Sărat, dosar 50/1866

Ca urmare, pe plan intern, politicienii români căutau o soluție care să fie acceptată de Marile Puteri și care să păstreze în același timp și status-quo-ul teritorial actual. În urma negocierilor deschise cu Casa regală prusacă de Hohenzollern – Sigmaringen, este adus ca domn al României, un membru al acestei monarhii și anume Carol I. El este naturalizat și primește Coroana de domn, în urma unei ceremonii desfășurate în data de 10 mai 1866.

Venirea lui Carol I, a dus la schimbări profunde în viața politică, economică și socială a țării, acesta trecând împreună cu principalele partide politice – PNL și PNȚ, la adoptarea unor reforme esențiale menite să ducă la modernizarea țării. O asemenea reformă, a fost reprezentată de adoptarea actului fundamental de organizare a țării și anume Constituția, intrată în vigoare la data de 1 iulie 1866. Potrivit acesteia, statul român devine o monarhie constituțională, cu titlul de România. Se introduceau o serie de prevederi democratice precum separarea puterilor în stat, înființarea unui Parlament bicameral numit Reperezentanța Națională, în care erau reprezentate aproape toate categoriile sociale, responsabilitatea ministerială în fața guvernului și a domnului, asigurarea drepturilor și libertăților cetățenești cum ar fi dreptul la vot. Chiar dacă era censitar, el reprezenta un important pas înainte pe cale democratizării țării. Carol I, a știut să fie un factor de echilibru al scenei politice romanești menținând balanța între cele două formațiuni politice – PNL și PNȚ, prin promovarea principiului „rotativei guvernamentale”, ce asigura fiecărei formațiuni participarea la conducerea țării, prin rotație. Acest echilibru, a fost benefic și pentru menținerea trează a conștiinței naționale, necesară atingerii următorului obiectiv național fundamental pentru existența românilor și anume obținerea și recunoașterea independenței de stat a României. Acest obiectiv, s-a realizat ca urmare a unui război purtat direct, pe câmpul de luptă cu Imperiul otoman între anii 1877-1878, alături de Rusia țaristă.

La luptele desfășurate pe diferite fronturi, au participat alături de ostașii români din alte județe și soldați râmniceni, contribuind prin sacrificiul lor, la obținerea independenței de stat a României38.

Înainte de începerea războiului, existau deja în Râmnicu Sărat, un detașament de dorobanți teritoriali39, Batalionul 4 Artilerie, Escadronul 4 Călărași și o companie a Gărzii Naționale (Garda Civică)40 și o companie de pompieri.

38 „Gazeta liberă”, VII, nr. 114/25 ianuarie 1939

39 „Gazeta liberă”, VII, nr. 114/25 ianuarie 1939

40C. I. Stan, V. Nicolescu, Buzaul și Râmnicul Sărat în războiul neatârrnării (1877-1878), Editura Editgraph, Buzău, 2007

Durata serviciului dorobanților era de 3 ani, cu caii și echipamentul proprii suportând în același timp și cheltuielile de întreținere. Leafa li se plătea cu bani din cutiile satelor. Majoritatea dorobanților, erau recrutați dintre locuitorii satelor, consătenii răspunzând pentru buna lor purtare. De asemenea, majoritatea dintre ei mergeau călări.

Tot în această perioadă, în târgul Râmnicului, pe „drumul cel mare”, ce făcea legătura dintre Moldova și Tara Românească, s-a făcut propunerea ca să se „orânduiască un polițai și un maghistrat (primar), care să rezolve probleme polițienești și administrative”41.

În 26 noiembrie 1876, a fost emis decretul nr. 2195 potrivit căruia au fost înființate noi regimente de dorobanți, între care și Regimentul 9 Râmnicu Sărat42. De asemenea, au fost recrutați tineri soldați43 cât și numeroși rezerviști, pentru care conform legilor în vigoare, autoritățile locale erau obligate să adopte măsuri de ajutorare a familiilor lor și pentru efectuarea muncilor agricole. Au fost alcătuite și trimise Ministerului de Interne tabele cu „milițienii rezerviști, dorobanți și călărași chemați sub arme”.

La 9 mai 1877, ca răspuns la interpelarea deputatului Nicolae Fleva lansată în cadrul discuțiilor din Camera Deputaților privind o eventuală reacție militară al României la faptul ca turcii bombardau linia Dunării, Ministrul de Externe al României – Mihail Kogălniceanu, proclama în aplauzele entuziasmate ale asistenței independenta de stat a României prin cuvintele „suntem independenți… suntem națiune de sine stătătoare”.

41Arh. Nat. Bz., fond Poliția orașului Râmnicu Sărat, dosar 6/1864; A.N.I.C., fond Ministerul de Interne. Divizia rural – comunală, dosar 103/1866

42Ibidem, dosar 11/1864; A.N.I.C, fond Ministerul de Interne. Divizia rural – comunală, dosar 113/1867

43Analele Parlamentare ale României, tomul II, 1831-1832, București, 1892, p. 79-81

Proclamarea independenței de stat a României, de către Kogălniceanu, a fost primită cu entuziasm și de locuitorii din Râmnicu Sărat fapt ilustrat de trimiterea către domnitorul Carol I a unei telegrame prin care îl felicitau „ca demn urmaș al glorioșilor domni Mihai și Ștefan pe tronul României aici și v-ați pus în capul armatei ca să luptați cu vigoarea sufletului nostru românesc, pentru consolidarea independenței României (…) Trăiască România liberă și independentă44.

O contribuție importantă la efortul de război, au adus-o și sătenii din județul Râmnicu Sărat. Astfel, ei au asigurat nevoile armatei române pe tot parcursul războiului prin transportul materialelor și proviziilor cu ajutorul animalelor și mijloacelor de transport proprii. Mai mult decât atât, aplicarea unor prevederi înscrise în Convenția ruso – română din 4/16 aprilie 1877, a căzut tot în sarcina satenilor care trebuiau să asigure armatei ruse pe perioada tranzitului prin teritoriul românesc, transportul de materiale și furaje, aprovizionarea cu alimente, toate făcute cu mijloace proprii. Toate acestea au dus la sărăcirea populației locale râmnicene, fapt demonstrat de numeroasele memorii trimise trimise autorităților centrale în care le solicitau sistarea obligațiilor pentru front. Un asemenea memoriu aparține locuitorilor din satul Măcrina, care solicitau în februarie 1878 Ministerului de Interne „a nu ni se mai lua singurul mijloc de viețuire, carul cu boi, în vreme de iarnă, căci de la rechizițiile trecute mai toți au rămas sărăciți de nu ne vom mai reveni în fire multă vreme și mai avem și frați și feciori în oștire. Executarea silnică ce a venit asupră-ne a ne lua și ultimele surse de existență este pieirea noastră. În simplicitatea noastră credem că și noi suntem un mic belcigu de la întregul lanț al societății și poate cel mai puternic”45.

Pe aceeași direcție a contribuției la efortul de război, s-a înscris și „Societatea Femeilor Române din Râmnicu Sărat pentru ajutorarea și îngrijirea vulneraților (răniți) ostași români”. Această societate, comunică Ministerului de Interne la data de 3 iulie 1877 că s-a strâns suma de 2300 lei, din „cotizații, loterii și ofrande”, bani trimiși la București, pentru procurarea de materiale sanitare necesare îngrijirii răniților”46. De asemenea, membrii Societății „Economia”, au donat suma de 18.000 de lei, pentru cumpărarea de arme, pe adresa de trimitere a banilor apărând lozinca „Trăiască România liberă și independentă”.

44Monitorul Oastei, nr. 3/9 februarie 1877, p. 127-128

54Arh. Nat. Bz., fond poliția orașului Râmnicu Sărat, dosar 221,232,247-248/1877

46” Monitorul oficial”, partea I, nr. 107, din 12/24 mai 1877

Contribuția râmnicenilor la efortul de război, s-a materializat și prin participarea efectivă la operațiunile militare de pe câmpul de luptă, în luptele de la Plevna, Grivița, Smârdan ori Vidin. Acest fapt este ilustrat de mărturiile directe ale unor ostași plecați pe front care au povestit apoi la finalul războiului, evenimentele trăite. Pentru început amintesc două documente păstrate la Direcția județeană Buzău a Arhivelor Naționale, constând în însemnările veteranilor de război Vasile Roșioru și Niță Purcăreață, veterani care au participat la evenimentele ocazionate de sărbătorirea a 50 de ani de la Războiul de independență47.

Potrivit lui Vasile Roșioru, la 11 aprilie 1877, Regimentul 9 Dorobanți, din care făcea parte, primise ordinul să se îndrepte către front. Au traversat Dunărea și apoi s-au îndreptat către Plevna. Odată ajunși în fata redutei ofițerii le-au adresat cuvinte de încurajare care i-au determinat să afirme pe toți că sunt dispuși să apere drapelul până la ultimul om. În luptele desfășurate la Plevna, în tot cursul lunii august 1877, au fost uciși 56 militari râmniceni48.

O altă mărturie o aduce veteranul Niță Purcăreață, originar din comuna Puești. El amintește în 192849, despre luptele de la Nicolopole unde a participat ca soldat al armatei romane la luptele efective de pe teren. Într-o primă fază trupele române au deschis foc de acoperire asupra trupelor turcești pentru a sprijini construirea podului de vase de peste Dunăre. Apoi, alături de armata rusă, au participat la atacarea cetății Nicopole reușind să intre în cetate și să înfrângă astfel rezistența otomană. Încrâncenarea schimbului de focuri dintre cele două tabere se poate observa din observația martorului…” puștile se făcu roșii de puteai să aprinzi țigara”. Tot Niță Purcăreață povestește un episod din luptele date la Plevna, la care a participat când lipsit de alimente și muniție, Osman Pașa încearcă să spargă încercuirea prilej cu care soldații români l-au împușcat pe pașă în picior. Osman Pașa a ieșit din cetate „cu toată armata după el; și ai noștri au mai tras focuri și au lovit pe pașă în picior, apoi s-au predat. Și atâta știu…” încheia el relatarea.

Recunoștința râmnicenilor față de jertfa de sânge a soldaților români pentru obținerea independenței s-a materializat prin ridicarea unui monument în Grădina publică și de asemenea, prin denumirea a trei străzi cu numele de Independenței, Plevna și Vidin. În același timp, unul din satele ce face parte din comuna Sgârciți (azi Podgoria), poartă numele de Plevna.

47A.N.I.C., fond Ministerul de Interne – Administrative, dosar 95-1877, f, 877-878 v

48Copie xerox în colecția Muzeului Județean Buzău.

49V. Nicolescu, Eroismul anonim, în „Viața Buzăului”, IV, nr. 1171/27 noiembrie 1971 și Martor ocular la asediul Plevnei, idem, supliment, august 1977; Arh. Nat. Bz., fond familial Emil Cerkez, dosar 91

Cele două evenimente, Unirea de la 1859 și cucerirea independenței de stat în urma războiului dintre anii 1877 – 1878, au determinat în România, inclusiv pe plaiurile râmnicene, o intensă activitate culturală pentru sprijinirea românilor din Transilvania și realizarea statului național unitar roman. Această activitate a cunoscut mai multe căi de manifestare.

În primul rând trebuie remarcată activitatea Societății „Transilvania”, înființată la București, în anul 1867, al cărei scop era realizarea idealului național de unitate și sprijinirea studenților români din Transilvania50. Amintesc, de asemenea, activitatea secțiunii locale a Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, ce fusese înființată în data de 14 iunie 1892, transformată începând cu anul 1914 în Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor. Ea s-a remarcat prin organizarea unor activități cu caracter cultural, dedicate luptei romanilor din teritoriile aflate sub dominație străină51. Unul dintre membrii fondatori ai Ligii de la București a fost și Gheorghe Munteanu – Murgoci, viitorul savant de origine râmniceană. După proclamarea României ca regat în anul 1881, activitățile cu caracter politic și cultural se intensifică, mai ales în perioasa 1884 – 1894, într-un moment în care românii transilvăneni desfășurau activități petiționare intense față de autoritățile austro – ungare, care refuzau să le acorde românilor drepturile cuvenite. Ca urmare, românii din regat, și-au exprimat solidaritatea prin conferințe, adunări și demonstrații de protest prin care și-au exprimat nemulțumirea față de abuzurile și discriminările autorităților austro-ungare ce loveau în interesele românilor transilvăneni. Această reacție de nemulțumire se manifestă sub diferite forme.

50Vezi anexele nr. 10 și nr. 11 (veterani în viață în anul 1933)

51V. Nicolescu, Ai noștri au lovit pe pasă în picior, în” Viața Buzăului”, IV, nr. 1147/30 octombrie 1971

Astfel, în poezia „Marșul lui Horea”, publicată de I. C. Drăgescu în iunie 1884, în revista „Gazeta săteanului” editată de C. C. Datculescu52, este afirmat dreptul românilor asupra Transilvaniei:

Mergi române și te bate,

Pentru drept și libertate.

Ungurilor mergi și spune,

Ca pe văile străbune,

În pământul roditor,

Singur tu, ești domnitor.

S-au organizat mitinguri de solidaritate pentru memorandiști, la București, la care au participat și râmniceni printr-o delegație, la data de 19 aprilie 1894. În timpul desfășurării procesului memorandiștilor de la Cluj, au fost trimise telegrame de sprijin.

Prefectura județului Slam Râmnic, a hotărât alcătuirea unor tabele, la nivelul fiecărei comune, din care să reiasă evidența veteranilor din 1877 – 1878. Scopul urmărit era acela ca cei care mai erau în viațț să fie invitați la serbările comemorative dedicate împlinirii a 50 de ani de la începerea (1877 – 1927) și apoi, de la încheierea (1878 – 1928) războiului. Acestora, le-au fost oferite medalii și brevete pentru merite deosebite pe câmpul de luptă. Numele acestor eroi, le voi preciza într-o anexă a acestei lucrări, cu scopul de a rămâne în amintirea urmașilor că exemple demne de urmat53.

Spiritul de sacrificiu pentru idealul național s-a făcut simțit și în timpul desfășurării evenimentelor determinate de desfășurarea primului război mondial. Anterior începerii acestuia, au loc restructurări în rândul trupelor române prezente pe teritoriul județului Râmnicu Sărat.

52V. Netea, Spre unitatea statală a poporului român, Editura științifică și enciclopedică, București, 1979, p. 143,145

53Biblioteca Academiei Române, statute, cota I/391.614

Astfel, în Râmnicu Sărat își aveau reședința, Regimentul 9 Infanterie (fost 9 Dorobanți) – încadrat în Divizia a X-a Infanterie din cadrul Corpului III Armată, Escadronul 4 din Regimentul 6 Călărași și Regimentul 3 Obuziere, din componența Corpului III Armată, Brigada 6 Artilerie54.

Pentru acestea, primăria a amenajat condiții favorabile staționării, construind cazarma de la marginea orașului. De asemenea, primăria s-a preocupat de asigurarea pentru unitățile staționate, a unor terenuri necesare pentru diferite nevoi precum „câmpuri de tragere, tir și exerciții55.

Deși războiul începuse în 1914 în condițiile declarării poziției de neutralitate a României, statul român a anticipat evenimentele privind o eventuală intrare a României în război prin mobilizarea unor contingente de rezerviști. Pentru familiile soldaților cu familii sărace, primăria a organizat acțiuni pentru strângerea de fonduri destinate ajutorării acestor familii. Dintre asociațiile al căror scop era acesta, amintim Societatea „Familia Luptătorilor”56.

După intrarea României în război, la 15 august 1915, de partea Antantei, au fost antrenate în operațiunile militare comandate de Marele Cartier General și trupele staționate în Râmnicu Sărat. Astfel, într-o primă fază, trupele din Râmnicu Sărat, participă la operațiunile militare de pe frontul dobrogean, din dreptul localităților Topraisar, Muratan, Pereveli și lacul Tuzla.

După retragerea armatei române înfrântă în luptele de pe Jiu, Olt și Argeș, linia defensivă a frontului din Carpați se fixase, în noiembrie – decembrie 1916, pe aliniamentul Râmnicu Sărat – Viziru – Dunăre. Generalul Mackensen, comandantul trupelor germane, ajuns în apropierea aliniamentului frontului, procedează la acțiuni de observare aeriană și terestră, în urma cărora ajunge la concluzia că trupele româno – ruse sunt foarte bine așezate și întărite. De aceea, el concentrează numeroase trupe în zonă și fixează data începerii ofensivei pe 22 decembrie 1916. Împotriva trupelor româno – ruse, este trimisă Armata a IX – a, comandată de generalul Erik von Falkenheyn. Scopul său principal era acela de a elibera și de a asigura accesul către șoseaua și calea ferată spre Râmnic, având drept principal câmp de operații dealurile și munții din nordul județelor Buzău și Râmnicu Sărat. Armata a II-a romană era dispusă pe două grupuri de luptă:

I.grupul Râmnic, comandat de generalul Văitoianu;

54” Gazeta săteanului”, I, nr. 10/20 iunie 1884, p. 109-112; ibidem, nr. 11/5 iulie 1884, p. 169-170; idem II, nr. 10/20 iunie 1885; idem, XI, nr. 4/1894

55Arhivele Naționale Buzău, fond Prefectura Județului Râmnicu Sărat, dosar 2/1933-vezi anexa nr. 10

56Arhivele Naționale Buzău, fond Primăria orașului Râmnicu Sărat, dosar 1/1894

II. grupul Vrancea – Oituz, comandat de generalul Cristescu; în cadrul acestuia, un rol important l-a avut Divizia 15 Infanterie, comandată de generalul Eremia Grigorescu57.

Împreună cu cele două grupuri de armată române, luptau și trupe rusești de infanterie și cavalerie, a căror activitate și colaborare cu armata română a fost una de slabă calitate datorită parții ruse care nu au raportat în timp util comandamentului român, mișcările pe care le făceau, în special cele de retragere de pe linia frontului, lăsând breșe care au fost speculate de armata germană și lăsând astfel descoperit frontul românesc. De aceea, din acest motiv, de multe ori, armata română s-a trezit atacată prin surprindere de armata germană prin spatele liniei frontului, fapt care a generat pierderi importante de vieți omenești și necesitatea de a se retrage și a redesena astfel, linia frontului.

Între 22 – 27 decembrie 1916, pe frontul râmnicean s-au desfășurat lupte aprige, bătălia fiind numită de germani drept „bătălia de Crăciun” (Weihnachtsschlacht). La 25 decembrie 1916, armata germană ocupa Dealul Sării, Vintileasca și locul numit Între Râmnice58. Retragerea rușilor din sectorul central al frontului, a permis ocuparea orașului Râmnicu Sărat. Acest eveniment, a determinat și retragerea românilor. După o luptă, care a fost considerată cea mai mare bătălie din perioada retragerii, la 14/27 decembrie 1916, germanii au ocupat orașul Râmnicu Sărat59.

Intrarea trupelor germane în oraș s-a făcut pe data de 27 decembrie, la ora 16.00, prin cele trei bariere din sud. Cu această ocazie, au fost bombardate Palatul Administrativ și de Justiție, Teatrul comunal și Școala primară nr. 3.

Ocupația germană a fost una dureroasă pentru râmniceni caracterizată prin distrugeri, rechiziții forțate, violuri, jafuri, confiscări de bunuri (mobilier, lenjerie, covoare, tablouri, piane). Localurile publice, inclusiv bisericile și școlile au fost transformate în cazărmi și grajduri, pentru armata germană. Biserica „Cuvioasa Parascheva”, a fost folosită la oficierea slujbelor pentru ocupanți. Au fost confiscate armele de foc, aparatele fotografice și telefonice. De asemenea, ziarelelor și revistelor fără deosebire de orientarea politică, li s-a interzis activitatea și difuzarea. De multe ori, clopotele bisericilor au fost luate și topite pentru a se fabrica tunuri.

Nu în ultimul rând, datorită aglomerărilor de polulație și de trupe de ocupație la un loc, au izbucnit numeroase epidemii, cum au fost tifosul, gripa spaniolă și vărsatul negru60.

57A.N.I.C., fond Ministerul de Interne. Divizia rural – comunală, dosar 1708/1893;” Libertatea”, III, nr. 38/30 ianuarie 1907

58Arhivele Naționale Buzău, fond Prefectura Județului Râmnicu Sărat, dosar 1/1915

59Ion.M. Oprea și colaboratorii, România în primul război mondial, Editura Militară, București, 1979, p. 188,215-216

60Al. Averescu, Notițe zilnice din războiul 1916-1918, Editura Cultura Națională, p. 114

Locuitorii orașului Râmnicu Sărat, erau obligați să presteze diferite munci fizice zilnice constând în curățarea zăpezii pe șoseaua Râmnicu Sarat – Focșani, construirea de noi drumuri, săparea de șanțuri și tranșee, lucrări de întreținere a parcului de aeroplane de la gară. În cazul nerespectării ordinelor comandamentului german, cei vinovați erau fie bătuți și încarcerați fie puși la munci grele, primind în schimb ca hrană 250 – 500 de grame porumb sau grâu61. Disperarea populației din ultimele zile de luptă și încercarea acesteia de a fugi din calea ocupantului este surprinsă foarte bine în lucrarea sa de Octavian Moșescu62.

La Râmnic, au funcționat și două tribunale germane: unul care judeca delictele și crimele dintre civili și trupele de ocupație numit Feldgericht și celălalt, se ocupa de delictele și crimele politice numit Kriegsgericht.

Războiul a lăsat urme foarte adânci asupra orașului Râmnicu Sărat63. Într-un raport din 15 iulie 1919, se spuneau următoarele: „războiul a lăsat asupra orașului nostru urme foarte adânci; tot ce fusese construit în decursul a 40 de ani de liniște, a fost dezorganizat și distrus”.

Eroismul ostașilor romani, a fost recompensat după război cu diferite ordine și medalii. Astfel, căpitanul Emil Cerkez, originar din Râmnicu Sărat a fost decorat cu medalia rusă „Stanislas”. De asemenea, numeroși soldați romani râmniceni au fost decorați cu medalia „Bărbăție și credință”, pentru reușita acțiunii de recunoaștere de la Colțul Caprei, când au capturat prizonieri și tehnică de luptă64.

Drept recunoștință pentru cei care și-au jertfit sângele și viața pentru ideea de realizare a unității naționale, au fost ridicate în majoritatea comunelor râmnicene monumente comemorative. Pentru cei rămași în viață dintre soldații eroi (invalizi, orfani de război, demobilizați, văduve), conform Decretului regal nr. 4079/1921, Comisia interimară a orașului, ale cărei lucrări s-au desfășurat în perioada 26 februarie – 6 septembrie 1923, le-a atribuit acestora locuri de casă65.

61Arhivele Naționale Buzău, fond Primăria Orașului Râmnicu Sărat, dosar 2/1919, f. 139; C. Kitițescu, Bătălia de la Râmnicu Sărat, în Râmnicu Sărat. Călăuza, de Octavian Mosescu, București, 1931, p. 48-52;” Cuvatul Râmnicului” din 22 august 1926, articolul: 15 august 1916 la Râmnicu Sărat.

62Expunerea situației județului Râmnicu Sărat pe anul 1919, București, 1920

63Arhivele Naționale Buzău, fond Primăria orașului Râmnicu Sărat, dosar 2/1919, f. 139-141,150-152

64Octavian Moșescu, Râmnicu Sărat. Călăuza, București, 1931

65Arhivele Naționale Buzău, fond Primăria orașului Râmnicu Sărat, dosar 5/1920-1921, f. 183

De asemenea, la cererea unor asociații ale eroilor din primul război mondial, precum „Mormintele eroilor” și „Crucea Trecerii Dunării” (asociație a veteranilor), le-au fost atribuite acestora terenuri separate pentru amenajarea unor cimitire de eroi66.

Din punct de vedere economico – social, trebuie menționată înscrierea orașului pe calea capitalistă prin apariția și amplificarea arendășiei și a cămătăriei.

Construcția marelui drum comercial care lega Bucureștiul de Moldova prin Ploiești, Buzău, Râmnicu Sărat, Focșani, Bacău până la Iași oferea un nou impuls vieții economice a orașului în jurul anului 1860 când populația sa număra 5707 locuitori.

S-au dezvoltat în continuare comerțul și meșteșugurile făcându-se primii pași spre stadiul manufacturier al productiei. Aceasta s-a datorat și apariției în 1870 a primei instituții bancare râmnicene, cooperativa de credit “Economia” – care a dat o puternică lovitură cametei ce devenise o practică învechită.

Sub aspect cultural, perioada asupra căreia stăruim este foarte bogată în realizări. Învățământul lua o amploare deosebită. În 1834, este cunoscută o școală particulară organizată de negustori și meseriași, pentru că în 1860 să ia ființă prima școală de stat, actuala Scoala nr. 1. La acestea se adăugă altele apărute în 1864, 1872, 1882. În 1877, se creează gimnaziul “Al. I. Cuza “și în 1889 un alt gimnaziu care în 1893 – 1894 își ia numele de “Vasile Boierescu”. În 1833, s-a infintat și primul spital când biv – vel – serdarul Alecu Bagdat a lăsat prin testament întărit de mitropolitul Valachiei Grigorie, o parte din averea sa pentru sprijinirea acestui spital care se mărește și care din 1863 devine spital județean. El s-a mutat în 1877, pe locul unde este și astăzi, intr-ul local căruia i s-a adăugat un etaj deasupra pavilionului central în 1937.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, din 1898, își desfășurau activitatea Societatea culturală “Filarmonica” ce a răspândit și a făcut cunoscută muzica populară și tradițiile folclorice râmnicene. Acesteia i-au urmat în anul 1908 Societatea culturală “Vasile Alecsandri” și mai târziu, continuându – le activitatea, a apărut Societatea “Chindia” – ce a popularizat mulți ani la rând în țară și în străinătate cântecul și dansul popular românesc. Din orașul Râmnicu Sărat s-au ridicat câteva personalități de seamă ale științei și tehnicii romanești. Dintre oamenii de știință râmniceni amintim pe Traian Săvulescu (1889 – 1963) – biolog de reputație mondială, membru a numeroase academii străine, întemeietorul școlii române de fitopatologie.

De asemenea, din orașul Râmnicu Sărat, este de origine una din cele mai prestigioase mesagere a teatrului liric musical românesc – Florica V. Cristoforeanu (1866 – 1960), pe care marele Arturo Toscanini a considerat-o cea mai mare cântăreață lirică a lumii din acel timp.

66A.N.I.C., fond Președenția Consiliului de Miniștri, dosar 11/1917, f. 207,209

În Râmnicu Sărat a lucrat ca învățător și Ioan Parhon, tatăl savantului C. I. Parhon. De asemenea, poeți precum Ion Pavelescu (fratele epigramistului Cincinat Pavelescu), Alexandru Băiculescu, actorul Aristide Demetriad, pictori ca Petre Iorgulescu, Ștefan Popescu și artistul poporului Henri Catargi și-au trăit mulți ani din viață în acest oraș, animând cu arta lor climatul spiritual al orașului de altădată. După război, în anii totalitarismului comunist, cu toate piedicile ridicate de ideologia comunistă și de reprezentanții ei, orașul Râmnicu Sărat și-a continuat dezvoltarea. Astfel, în primăvara anului 1969, pe islazul din marginea sud – estică a orașului începe să prindă contur “zona industrială”67, prin amplasarea primului mare obiectiv – Întreprinderea de Garnituri de Frână și Etanșare – unică în întreaga țară. I-au urmat apoi, o întreprindere de conserve de legume și fructe, Întreprinderea de Organe de Ansamblare, Întreprinderea de Nutrețuri combinate, Turnătoria de Fontă precum și Fabrica de Mobilă, care a încheiat o adevărată platformă industrială în care lucrau peste 18.000 de oameni. Prin munca locuitorilor orașului s-a mărit numărul străzilor asfaltate, s-a lărgit rețeaua de apă și canalizare, s-au construit centrale de termoficare cu numeroase puncte termice pe întreaga suprafață a orașului. S-a dezvoltat învățământul prin construirea a numeroase școli și grădinițe. Alături de vechiul spital s-a construit un spital nou, modern, cu peste 400 de paturi. În 1960, a luat ființă și Muzeul Orășenesc68, alături de care își aduce contribuția la ridicarea nivelului de cultură al orașului, o modernă bibliotecă și o frumoasă Casă de Cultură. Anii '90, au marcat o decădere importantă a industriei râmnicene, multe dintre fabrici fiind închise. Singura ramură industrială care s-a menținut și chiar s-a dezvoltat, a fost producerea de confecții textile.

67Monitorul Oficial, nr. 159/1921

68Arhivele Naționale Buzău, fond Prefectura Județului Buzău, dosar 81/1923, f. 27

II.2. Perioada interbelică…

Pentru a putea înțelege evenimentele și procesele desfășurate în Râmnicu Sărat, în perioada dintre cele două războaie mondiale, trebuie mai întâi să facem o analiză a celor întâmplate pe diferite planuri, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în comunitatea râmniceană. Schimbările profunde ce urmau să se întâmple în Râmnicu Sărat au fost prefigurate de mutațiile suferite pe plan cultural și economic. Prin toate aceste schimbări,supuse unor influențe culturale si artistice europene, județul Râmnicu Sărat a suferit o serie de transformări care l-au facut să se înscrie pe linia modernizării națiunii române,într-un moment în care România tocmai își realizase visul unității.

În timpul primarului Vasile Cristoforeanu (1892-1895) se canalizează Gârla Morilor, se proiectează Bulevardul Gară – Centru, se înlocuiesc cișmelele din piatră cu cele din fontă, se trasează bulevardele Al. I. Cuza și Matei Basarab, se pavează străzile centrale și se construiesc două noi localuri de școli, realizându-se practic infrastructura noului oraș, de factură occidentală. În 1917, salubritatea râmniceană dispunea pentru curățenia orașului de 10 cai și 15 perechi de boi cu atelajele de rigoare. La 1 mai 1924 a fost elaborat Regulamentul de curățire și ridicare a gunoaielor menjere, iar în 1931 au fost create Comisia de salubritate comunală și Serviciul de ecarisaj. Tot în anul 1897 s-a construit Digul de apărare al orașului Râmnicu Sărat, consolidat și prelungit de-a lungul timpului, în 1909 și 1936.

O realizare de epocă va fi ridicarea Palatului Administrativ și de Justiție, actualul sediu al primăriei, construit în perioada 1895 – 1897. Noul secol va fi la fel de generos. Pavilionul Grădinii Publice (1910), Uzina electrică (1912) și Baia populară (1916) sunt realizări care au consolidat poziția Râmnicului de capitală a județului.

Perioada interbelică a fost punctată de construirea Cercului militar, în 1929, noul Abator, în 1935, și a clădirii unei autogări. Dacă în 1911, la Râmnicu Sărat funcționa un singur grup electrogen care alimenta 43 de becuri, în 1912, după ce s-a dat în funcțiune „Uzina electrică “, începe cu adevărat electrificarea orașului, care va număra în 1936 opt mii de abonați.

La 14 iunie 1892, un grup de intelectuali au fondat secțiunea Râmnicu Sărat a „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor “, pentru ca la 20 octombie 1893 să se înființeze filiala râmniceană a Societății „Ateneul Român “. În 1897, din inițiativa doctorilor Blăsianu și N. Dobreanu a fost înființată Societatea Filarmonică. Fenomenul cultural s-a propagat și în mediul rural, în anul 1903 în județul Râmnicu Sărat fiind înregistrate 12 cercuri culturale. La 15 noiembrie 1895 documentele consemnează Teatrul din Grădina de Vară, o instituție emblematică a Râmnicului, o clădire proiectată de un fiu al acestor locuri, cunoscutul arhitect Petre Antonescu. În același an este menționat și un teatru – bufet, situat în grădina publică. Renovat în 1906 – 1907 de M. Bragadiru, teatrul avea o sală de spectacole cu galerie și balcon.

În 1912, Menelaș Chircu (1864-1940, marele boier al Râmnicului, tatăl celor doi frați, Toma și Menelaș M. Chircu, cel mai cunoscut crescător de animale de rasă din zonă, care a omologat pe plan național rasa „Buestrașul de Bisoca “, se dedică păstrării tradițiilor românești, înființând ansamblul „Chindia “. Societatea de jocuri, port și muzică „Chindia“ se va impune în peisajul cultural al Râmnicului timp de peste două decenii. Cele șapte perechi de dansatori provenind din două zone tradiționale, Buda – Dumitrești și Dumitrești – Chiojdeni – Bisoca, vor fi acompaniate de un taraf de lăutari, printre care și un cobzar. După o scurtă întrerupere, în timpul primului război mondial, ansamblul folcloric „Chindia“ devine cunoscut în țară și în străinătate. În 1921, acesta participă la festivitățile organizate la Teatrul Național din București, cu prilejul „centenarului Tudor Vladimirescu“, unde componenții acestuia au fost felicitați personal de către Regele Ferdinand și Regina Maria. În anii următori “Chindia” întreprinde turnee încununate de succes la Viena (1934), Istanbul (1935), Berlin (1936), Oslo (1937), Roma (1938) și pe Coasta de Azur (1938 și 1939).

În perioada interbelică au mai funcționat la Râmnicu Sărat cenaclul cultural „Octavian Moșescu “(1924) și cercul cultural „Munca “(1925), unde se vor susține cicluri periodice de conferințe. Un alt moment important în viața urbei îl va constitui inaugurarea la 10 ianuarie 1935 a unei instituții reprezentative – „Casa culturală “ a județului Râmnicu Sărat, devenită la 25 martie 1939, Căminul cultural “Constantin Brâncoveanu”.

Județul Slam Râmnic datează din perioada organizării medievale a Țării Românești. La început, reședința județului a fost orașul Focșanii Munteni, aflat pe malul drept al Milcovului ce-l separa de orașul care aparținea Moldovei. În 1542, când Imperiul Otoman a anexat Brăila și zona învecinată a ei, transformând-o în raia, județul Slam Râmnic a primit restul teritoriului administrat anterior de Brăila. În 1862, odată cu efectuarea unificării politice a Țării Românești cu Moldova, reședința județului a fost mutată la Râmnicu Sărat, deoarece era un târg mai mare situat în centrul județului, care a primit atunci și numele de Râmnicu Sărat, după noua reședință. Focșanii Munteni a fost unit și el cu partea moldovenească, devenind reședința județului Putna. Imobilele din Râmnicu Sărat în care au funcționat instituțiile județene au fost achiziționate și dotate corespunzător până la 190069. Județul se învecina la nord cu județele Putna și Tecuci, la est cu județul Brăila, iar la vest cu județul Buzău.

Conform datelor recensământului din 1930 populația județului era de 184.956 locuitori, dintre care 96,3% români, 2,7% țigani, 0,6% evrei ș.a.70. Sub aspect confesional populația județului era formată din 98,9% ortodocși, 0,6% mozaici, 0,1% romano – catolici ș.a.

În anul 1930 populația urbană a județului era de 15.007 locuitori, dintre care 89,2% români, 6,9% evrei, 1,5% țigani, 1,0% maghiari ș.a. Din punct de vedere confesional orășenimea era alcătuită din 91,3% ortodocși, 6,9% mozaici, 0,8% romano-catolici ș.a.

69 Nicolescu, Valeriu; Popa, Carmen (7 decembrie 2010). „Un județ dispărut – Râmnicu Sărat. Organizare administrativă”, vol. III.

70 Recensământul general al populației României din 29 Decemvrie 1930, vol. II, pag. 360-361.

Viața economică, a fost direct influențată de formele de relief specifice zonei – câmpie (Câmpia Râmnicului), deal și munte. Astfel, ocupațiile tradiționale ale locuitorilor au fost viticultura, pomicultura, creșterea vitelor și agricultura. De asemenea, în documente ni se realatează despre anumite activități de prelucrare a produselor vegetale și animale și activități de comerț. Bogățiile din zona de munte, sunt menționate într-o dare de seamă a Camerei de Comerț și Industrie71. Ele sunt reprezentate de bogății minerale (sare și zăcăminte puțin semnificative de petrol, pirită și lignit), păduri și pășuni, dealuri – cu livezi și podgorii și câmpie cu terenuri arabile. La munte, pădurile acopereau o suprafață de 5000 de ha, din care se expoatau anual 30.000 m3 lemn pentru foc și 12.000 m3 pentru construcții. O parte din lemnul expoatat era prelucrat la cele 15 fierăstraie acționate hidraulic și 15 cu motor, pentru a se obține dulapi, căpriori și scânduri de brad, produse ce erau apoi vândute în județul vecin Putna. De asemenea, ființa o fabrică de cherestea și placaje a Societății “Moroieni”, care deținea o rețea de funicular și cale ferată forestieră.

În anul 1920, s-a înființat Ocolul Silvic Râmnicu Sărat iar pentru fabricarea rachiurilor funcționau mai multe cazane de țuică. La Răducești, în perioada 1890 – 1892, a existat potrivit afirmațiilor lui Grigore Dănescu, o fabrică de coniac. Râmnicul era cotat al 33-lea județ agricol al țării, el jucând un rol important în economia țării, datorită bogățiilor aflate pe teritoriul său. Faptul este relevat într-o publicație72, care mai spune că aceste bogății existau încă din vechime.

71Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Prefectura județului Râmnicu Sărat, dosar 30/1944, f. 58-66

72” Actualitatea”, I, nr. 1/18 septembrie 1927

În secolul al XVIII – lea, se menționează între târgurile din Muntenia, din județul Slam Râmnic, Râmnicul și Măxineni, târguri periodice unde se desfășurau activități de comerț73.

Conform unei statistici74 din anul 1824, târgul Râmnicului era cotat ca fiind pe locul al doilea după București, în privința activităților de comerț cu 221 de prăvălii, 35 negustori de frunte, 60 de mijloc și 16 mici. Potrivit aceleași statistici, în 1853 numărul negustorilor ajunsese la un total de 114 negustori înregistrați.

Industria Râmnicului, a fost și ea una bine așezată mai ales după ce însuși Regulamentul Organic, prin articolul 176, prevedea ca autoritățile „să însuflețească industria pământeană și să înlesnească cele dintâi începuturi ale fabricilor ce se vor așeza în țară”, în fapt necesitatea de a adopta măsuri protecționiste pentru susținerea industriei naționale. Existau astfel, mori și fierăstraie pe cursurile de apă, poverne pentru producerea rachiurilor, măcelării („scaune de carne”), ateliere pentru producerea lumânărilor de seu și pentru săpun, pive și dârste pentru prelucrarea țesăturilor.

Comertul era practicat nu numai de localnici. De multe ori, comercianții de peste munți, traversau Carpații, pentru a-și vinde produsele în Râmnicu Sărat. Catagrafia din 1851, amintește despre existența în județ a 84 de transilvăneni, comercianți care își desfășurau activitatea în satele din jurul Râmnicului.

Creșterea oilor era o ocupație importantă a locuitorilor din zonă, fapt menționat în documente prin existența în județ a celor 17 cașării75. Grigore Dănescu, enumeră câteva toponime legate de oierit: Stâna Bălăneasa, Târla lui Manu.

Dintre vite cei mai cunoscuți sunt boii bucșani și buiestrașul de Bisoca, animale adaptate la condițiile de mediu.

De asemenea, în județ se producea cerivis și pastramă, care se exportau prin portul Brăila.

În ceeea ce privește zăcămintele de sare, acestea se aflau potrivit celor scrise în „Almanahul Râmnicului”, în localitatea Sări, în partea de nord a satului Dealul Sării, în punctul numit Sarea Roșie (probabil îmbibată cu țiței) din muntele Carambu76. Ca structura socio – profesională, în Râmnic erau 655 de agricultori, 4 viticultori, 27 de industriași și fabricanți.

Potrivit anchetei industriale desfășurate între anii 1901 – 190277, Râmnicu Sărat avea

73I. Roman, Localitățile și populația Țării Românești, în „Revista arhivelor”, nr. 1/1970, p. 63-69

74V. Nicolescu, O statistică negustorească și fiscală de la 1824, în „Viața Buzăului”, 5 octombrie 1970

75 Documente…, p.447-448; doc. 315/16 august 1829

76C. Anastasiu, P. Nicolescu, Almanahul Râmnicului Sărat, 1933, p. 43-44

77Ancheta industrială din 1901-1902, vol. I, București, 1904, p. 39,52

industrie mare, mijlocie, mică și industrii speciale (mori, fierăstraie). Potrivit aceleiași surse, populația ocupată ajunsese la un procent de 1,4 %. La 1 aprilie 1908, erau înregistrate 3 corporații de meseriași, cu 2.590 de membri.

Trebuie subliniat faptul că, în localitate iși făcuseră apariția și întreprinzători străini, cum a fost cazul lui Luca Sezonov, care sosit în Râmnicu Sărat în 1914, a ridicat o fabrică de uleiuri vegetale (presă de ulei), pe un teren din spatele Penitenciarului. Consiliul comunal, prin decizia nr. 84/1916, a aprobat închirierea unui teren pentru 5 ani, în vederea extinderii fabricii, în funcțiune și în 1927 și 193778.

În 1839, este menționată și „fabrica de cărămidă de pe moșia slobodă a târgului”, a cărei existență este menționată și în anul 1916.

Au fost autorizate să-și desfășoare activitatea, de către Consiliul de Igienă și Salubritate Publică, în ședința din 6 iulie 192279, o presă de ulei, mai multe sifonării, o pivă și un abator la Cotești.

Statistici din perioada 1929 – 1937, relatează despre o structură socio – profesională diversă80, formată din agricultori (1505), meseriași (1159), industriași (32) și comercianți (489). Potrivit unei statistici din 1930, existau în oraș 29 de ateliere (mecanice, turnătorie, rotărie, tâmplărie, tăbăcărie, curelărie, cojocărie, etc.).

Cele mai cunoscute fabrici și ateliere din perioada interbelică, aparțineau unor persoane private. Dintre acestea enumerăm: fabrica de tăbăcărie „Rudolf” din strada Costieni, fabrica de pânzeturi „inginer G. Vasilescu” din Strada Domnească, fabricile de ulei și făină „Luca Sezonov” de pe Strada Domnească, atelierele mecanice „Frații Puiu” situate pe străzile Domnească, Costică Morărescu și Bulevardul Prefecturii, piua „Costică Damian” de pe Strada “Spătarul Cantacuzino”, atelierul de lumânări „Ion Mihail” de pe Strada Drăgăicii, dăracele de lână „I. Enescu” și „Păun Popescu” din Strada Domnească și „Ioana Sohan” și „Maria Popescu” de pe Strada Constantin Brâncoveanu sau „Maria Rachițeanu” din strada Bălțați, fabricile de ape gazoase „Socol Teodorescu” (cu motor) din Strada Smârdan nr. 85, Enache Ciocotă din Strada Bisoca nr. 4, D. Bărbulescu și Paven Donescu de pe Strada N. Sorescu nr. 51 […] și mulți alții81.

78Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Primăria orașului Râmnicu Sărat, dosar 9/1915,2/1916,336/1927; Enciclopedia României, ÎI, București, 1938, p. 656

79Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Serviciul Sanitar oraș Râmnicu Sărat, dosar 5/1922, f. 2,5,13

80Ibidem, dosar 8/1928, f. 29

81Arhivele Naționale Buzău, fond Prefectura județului Râmnicu Sărat, dosar 229/1930, f. 45-47, 56-58, 69-72,76

Începând cu anul 1931, după înființarea Camerei de Comerț și Industrie a județului, toate firmele comerciale s-au înscris în registrul de firme sociale sau private, singurul organism care avea drpetul din acest moment să le dea autorizarea, care până în anul 1931, era dată de către tribunalul din localitate. În acest registru erau trecute atât firme care activaseră încă înainte de înființarea acestui organism dar și multe altele care se înființează după anul 1931. Amintim aici, depozitul Fabricii de bere „Bragadiru” de pe Strada Domnească, depozitul Fabricii de bere „Rahova”, Societatea Anonimă „Socek” din Strada Victoriei, Societatea de Credit, Economie și Filantropie „Cercul Românesc” ce își avea și ea sediul tot pe Strada Victoriei. În anul 1942, s-a înscris în registru la poziția 174/1942 și Societatea S.A.R. „Vulturul”, Întreprindere Generală de Construcții Drumuri și Expoatari, condusă de G.A.Tătăranu82.

În anul 1932, a fost reînființat Sfatul Negustoresc ce a editat „Buletinul Sfatului Negustoresc”, cu sediul în Strada Victoriei nr. 128 (acest organism se înființase în anul 1920). Scopul reînființării acestuia a fost acela de se solidariza și a-și apăra mai bine astfel interesele. Astfel, ei votează o moțiune prin care cereau scăderea impozitelor și „legiferarea dreptului și profesiunii de a fi negustor”, eliberarea de brevete de tip urban, fără arendă la comună. În 1934, se înființa Liga Meseriașilor Patroni ce îi cuprindea pe patronii din județele Brăila, Ialomița, Putna și Râmnicu Sărat83.

O statistică a prefecturii din anul 1944, indica prezența doar a 16 ateliere comunale (tinichigerie, lăcătușerie și instalații de apă), ce aparțineau primăriei84.

Din anul 1944 sunt înregistrate rafinăria „Venus”, cu o capacitate de prelucrare de 4.320 vagoane anual, Tăbăcăria „Taurine” cu 60 vagoane talpă anual, fabrica de tricotaje „Erica” cu 1.080 flanele pe an, Țesătoria „Meriu Ion” cu peste 10.000 de metri liniari produși pe an, fabrica de confecții „APACA”, Fabrica de cherestea de la Gugești ce aprtinea Societății „Moroieni” și multe alte obiective85. O altă statistică, din anul 1947, conține informații despre întreprinderile private, industriale, comerciale și de transport, ce și-au desfășurat activitatea în perioada 1900 – 1947. Potrivit acesteia, din totalul de 367 de întreprinderi, 320 își mai desfășurau încă activitatea ceea ce demonstrează că târgul Râmnicului, era un spațiu prielnic pentru a-și vinde produsele, fie pe teritoriul județului fie pe teritoriul județelor vecine, Buzău și Putna86.

82Institutul de Statistică, Întreprinderile particulare, industriale, comerciale și de transport, București, 1947, p. 12-15

83Arhivele Naționale Buzău, fond Camera de Comerț și Industrie a județului Râmnicu Sărat, dosar 30/1944

84Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Prefectura județului Râmnicu Sărat, dosar 51/1944, f. 4

85Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Prefectura județului Râmnicu Sărat, dosar 54/1944, f. 26

86” Ecoul”, II, nr. 23/25 aprilie1932; idem, IV, nr.39/3 martie 1934;” Informatorul”, IV, nr. 98/4 octombrie 1933; Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Prefectura județului Râmnicu Sărat, dosar 1/1936

Un alt moment demn de semnalat specific perioadei interbelice, îl reprezintă mișcările muncitorești de protest87, categorie socială numeric numeroasă care trăia în condiții foarte grele, pe salarii foarte mici.

Prima dintre acestea s-a declanșat în anul 1893, când muncitorii din Râmnicu Sărat s-au aliat cu brutarii din Galați, aflați deja în grevă. Prezența muncitorilor în viața socială și politică a comunității este foarte vizibilă. La 1 mai 1895, a fost organizată o serbare în centrul orașului pentru ca în februarie 1920 să se înființeze filiala locală a Partidului Socialist cu sediul în Strada Brâncoveanu nr. 3, în cunoscutele Case Jingulescu. La data de 19 februarie 1920, publicația „Socialismul” relata că s-a constituit Sindicatul Mixt al lucrătorilor din toate breslele, conduse de Ghe. Arbuzescu, cu scopul de a lupta pentru drepturile muncitorilor din localitate. Apariția Sindicatului Mixt, demonstrează o conștientizare a cauzei muncitorești fapt reflectat în solidarizarea acestora cu scopul de a-și obține drepturile, prin luptă sindicală comună.

Presa locală din martie – noiembrie 1920, relatează despre moartea unuia dintre întemeietorii mișcării sindicale locale Leon Moscovici dar și despre condițiile precare de muncă ale lucrătorilor de la Fabrica din Gugești, fapt ce i-a determinat să intre în grevă. În presa locală mai sunt amintite alte evenimente precum înființarea publicației „Râmnicul Socialist”, serbarea de la data de 1 mai 1920, lista candidaților cu socialiștii râmniceni la care a luat parte și N. Dicescu, președintele Comisiei interimare. Clubul socialist, a fost inaugurat în martie 1920. Greva de la Gugești a fost reprimată de autoritățile locale, fiind informat și Ministerul de Interne despre represiunea ordonată de autoritățile locale88.

Grevele muncitorești se întețesc la nivelul țării89, inclusiv pe plan local. Astfel, de mișcări s-au desfășurat în octombrie 1920, când la nivelul țării s-a desfășurat o grevă generală90 dar mai ales, în perioada marii crize economice dintre anii 1929 – 1933, când viața muncitorilor fusese afectată profund în toate componentele ei. În ianuarie – februarie 1933, muncitorii de la Rafinăria „Venus”, Atelierele APACA și de la CFR, s-au solidarizat în vederea obținerii unor drepturi de la autorități.

87 V. Nicolescu, Mișcarea muncitorească. Momente râmnicene (1893-1944), în “Viața Buzăului”, V, nr. 1205/8 ianuarie 1972

88” Foaia Râmnicului”, I, nr. 4,5/17 martie 1920

89A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, dosar 264/1920, passim

90A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, dosar 211/1920, passim

Situația grea a locuitorilor din Râmnicu Sărat și numărul mare de șomeri, este ilustrat și de presa locală91 care critica indiferența autorităților locale fata de această problemă. Sub titlul „Există șomeri în Râmnicu Sărat?”, iată ce spunea o publicație locală despre acest subiect: „Și la Râmnicu Sărat sunt șomeri. Se văd zilnic oameni care nu au posibilitatea să-și câștige o umilă existență, deși nu li s-ar putea tăgădui voința de a munci. Sunt mai ales intelectuali și foști funcționari la diferite instituții particulare, de unde au fost concediați, care sunt siliți să ducă o viață de privațiuni, nesigură și umilitoare. Pentru acești oameni nu s-a făcut nimic”.

În 1934, Filiala Râmnicu Sărat a Camerei de Muncă Brăila, solicita prefecturii, într-o adresă semnată de președintele acestui organism I. Podgoreanu, adoptarea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea șomajului. În adresă se menționa că „în condițiile în care vă este cunoscută situația financiară a comunei noastre și cum sărbătorile Paștelui se apropie iar zeci de meseriași devotați și ordonați cetățeni ai orașului nostru se zbat în cea mai neagră mizerie neavând unde munci, solicităm prefecturii contribuția cu o sumă la fondul de șomaj”.

În perioada octombrie 1893 – martie 1894, a apărut publicația „Lumina”, ce avea tendințe socialiste, publicație ce își va schimba denumirea în „Viitorul Râmnicului” și orientarea, devenind organ liberal. Un alt ziar apărut, la data de 14 aprilie 1902, a fost cel intitulat „Reforma”, ziar bilunar al Societății meseriașilor. Obiectivul acestuia era de a uni pe toți meseriașii, informându-i în timp real despre acțiunile revedicative din țară și din străinătate. La 25 aprilie 1920, a apărut Râmnicul Socialist”, organ al secțiunii locale a Partidului Socialist și Sindicatului Mixt.

Agricultura, este o alta importantă parte componentă, a vieții economice în perioada interbelică. Agricultura reprezenta pricipala ocupație a locuitorilor din Râmnicu Sărat, datorită faptului că o zonă întinsă a teritoriului județului Râmnicu Sărat era ocupată de câmpie. Regulamentele Organice vorbesc despre culturile de cereale din județ, reprezentate de producții importante obținute la culturile de grâu, porumb, mei, orz și ovăz92. Teritoriul județului Râmnicu Sărat, mai cuprindea și zone de deal, cu o suprafață de 550 km2 și munte, cu o suprafață de 400 km2. Dealurile, cu înălțimi între 74 și 760 de metri, erau acoperite cu pășuni, vii și livezi93 iar în unele locuri porumb. Regiunea de câmpie avea o întindere de aproximativ 2.500 km2 în care erau cuprinse și luncile râurilor Râmnic, Buzău și Siret. Zona de câmpie era presărată cu movile, lacuri, bălți, iazuri (Amara, Baltă Albă, Ghergheasa, Boldu, Văceni, Puturosu, Ciulnița, Măxineni, Hângulești, Voetin, Lacul Negru, etc.) și multe viroage94.

91” Gazeta liberă”, II, nr. 24/17 ianuarie 1934

92Analele Parlamentare ale României, tomul II, partea I, 1831-1832, București, 1892, p. 640-641

93În 1839 se indicau 193.024 pruni, 15.218 alți pomi fructiferi și 6.067 pogoane cu vie

94Gr. Dănescu, op. cit., p.245-248

Enciclopedia României95, menționa că din totalul de 332.400 ha, 161.649 ha (48,63 % sau 0,55 % din suprafața agricolă a țării) erau terenuri arabile. Marea proprietate deținea 20.916 ha (12,94 %) iar, mica proprietate deținea 146.730 ha (87,06%).

Horticultura, de asemenea, era practicată pe suprafețe întinse, în zonele de deal și de munte, trecându-se în anul 1938 la o delimitare pe regiuni agricole96. Se cultivau astfel pruni de diferite soiuri (vinete, grasă, țigănești și roșii), meri, peri, nuci, gutui, caiși, cireși și vișini.

Pentru o mai bună administrare a teritoriului agricol, Camera de Agricultură a județului, anunța printr-o adresă ca județul era împărțit în șase circumscriprii agricole: Circa I Măicănești, Circa II Boldu, Circa III Dumitrești, Circa a IV-a Gologanu, Circa a V-a Plăinești și Circa a VI-a Galbenu.

O altă ocupație o reprezenta creșterea animalelor. De multe ori, se făcea negoț cu oierii transilvăneni care deseori traversau munții la Sud de Carpați. Unele documente vorbesc despre solicitarea locuitorilor moldoveni care cereau voie autorităților locale râmnicene pentru a veni cu turmele la păscut pe moșia Bulboaca din județ. Alte documente, ne relatează despre oieritul și cornăritul pastorilor ardeleni și transhumanța acestora prin județ, unii ajungând chiar până în Crimeea97. Harta rusă din 1835 menționează existența a 17 așezări pastorale, unele toponime având legătură cu adăposturile de vite numite odăi – Odaia Topliceanului, Joița98. Alte documente relatează despre faptul că locuitorii râmniceni exportau seu, vite mari și mici99. Almanahul Râmnicului, ne arată ca în perioada 1929 – 1930, situația animalelor și păsărilor era una cu o evoluție ascendentă100.

Până la reforma agrară din perioada 1916 – 1920, marea proprietate agricolă era destul de extinsă. Dintre marii proprietari amintim pe boierii din familiile Nicolești, Dedulești, Topliceni, Bagdat, Cotescu, Iarca, Ghica, Costache Șuțu, Sihleni, Zăgănescu.

95Enciclopedia României, II, București, 1938, p.366

96Direcția Arhivelor naționale Buzău, fond Primăria comunei Pleșești, dosar 43/1938, passim

97Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Prefectura județului Râmnicu Sărat, dosar 79,127,135/1831,61/1832

98C.C.Giurescu, Principatele române la începutul secolului al XIX-lea, Editura Științifică, București, 1957

99Analele Parlamentare ale României, VII, 1837, București, 1896, p. 5; Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Subocârmuirea Plașei Orașul, dosar 57/1834,24 și 33-34/1835,30/1836,54/1837 m, 35/1838 m, 50/1839,33 și 47/1840

100Almanahul Râmnicului Sărat, 1933, p. 60

În spiritul aplicării prevederilor legilor de expropriere și împroprietărire, începând cu anul 1919 s-au înființat obști de împroprietărire și arendare101, care urmau să pună în practică legea dată de guvern. S-au stabilit astfel, categoriile de împroprietăriți: categoria I reprezentată de mobilizații din perioada 1916 – 1918, categoria a II-a, mobilizații din 1913, categoria a III-a, văduvele de război, categoria a IV-a, cei lipsiți de pământ,categoria a V-a, cei cu terenuri sub 5 ha și categoria a VI-a, orfanii de război102.

În unele comune, au fost înființate cooperative agricole cum ar cele din comuna Piscu numită „Albina” și cea din comuna Slobozia – Ciorăști numită „Unirea”.

Reformei agrare din 1921, i-a urmat o alta în 1945. Conform prevederilor Legii nr.187 din 23 martie 1945 și a Regulamentului de aplicare publicat în martie 1945, au fost înființate comitete comunale și de plașă, de expropriere și împroprietărire. Punerea în aplicare a acestei legi a fost comunicată Comisiei Aliate de Control, printr-o adresa oficială. Au fost expropriate moșiile mai mari de 50 de ha și indiferent de suprafață, moșiile care nu au fost lucrate de proprietari ci arendate, fapt ce a provocat nenumărate nemulțumiri. Pentru a rezolva aceste nemulțumiri, a fost înființată Comisia județeană de control și îndrumare a reformei agrare, condusă de un magistrat, din care făceau parte prefectul, directorul Camerei de Agricultură și trei săteni103. Pentru buna organizare și desfășurare a campaniilor agricole, a fost înființat la 9 octombrie 1945, pe lângă Camera de Agricultură, Comitetul Județean pentru coordonarea lucrărilor de însămânțări, avându-l drept președinte pe o cunoscută personalitate, prefectul Ion Magârdiceanu.

Un alt eveniment caracteristic perioadei interbelice a fost reprezentat de mișcările țărănești provocate de cauze precum insuficiența sau lipsa pământului, învoielile greu de îndeplinit fixate de arendași, abuzurile autorităților, asistența sanitară precară fapt demonstrat și de numeroasele boli și epidemii prezente aproape toată perioada, generate de alimentația deficitară, în care mămăliga și legumele, constituiau alimentele de bază. Prețurile muncilor prestate pe moșiile proprietarilor, variau ca valoare pentru cei care lucrau cu mâinile, cu carul cu doi boi sau cu 4 boi104. Instituția scutelnicilor și poslușnicilor, a fost desființată de către Adunarea Obștească, prin Pravila din data de 26 august1831, fapt ce a creat obligația ca fiecare sat la 100 de oameni să dea 4 oameni care să muncească pe moșiile proprietarilor. Nemulțumirile țăranilor continuau prin plângerile repetate adresate autorităților, în care atrăgeau atenția asupra creșterii obligațiilor țărănești, fără ca aceștia să fie consultați.

101Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Consilieratul Agricol al județului Râmnicu Sărat, dosar 3-5/1919,10/1919,13/1919,3 și 6/1920,11/1921,16/1922, f. 9

102Ibidem, dosar 7/1920,2/1922

103Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Prefectura județului Râmnicu Sărat, dosar 67/1945, f. 245

104Analele Parlamentare ale României, V, p. 1,1834-1835, București, 1895, p.395-407

O primă explozie a stării de nemulțumire a țăranilor din județ a avut loc în anul 1888, când s-au desfășurat mai multe răscoale locale în diferite județe din Muntenia, inclusiv în unele localități din județul Râmnicu Sărat105. Astfel de revolte s-au desfășurat în localități precum Măicănești, Corbu, Măxineni, Broșteni, țăranii cerând autorităților aplicarea corectă a Legii Rurale, din anul 1864.

O altă cauză a revoltelor țărănești, a constituit-o aplicarea începând cu anul 1900, a unei noi legi asupra băuturilor spirtoase (legea țuicii), care impunea noi taxe pe borhot cât și pe livezi, taxe ce îi afectau pe micii producători de rachiuri din zonele de deal și de munte106.

Din motive asemănătoare, lipsa pământului și învoielile agricole greu de suportat, au izbucnit în martie 1907, noi răscoale în 56 din cele 80 de comune ale județului107 . Edificator, este tabloul zugravit de un ziar local, care amintește despre evenimentele desfășurate în Râmnicu Sărat și în care ne relatează că108 „Ieri (11 martie 1907), au năvălit în orașul Râmnicu Sărat mai multe cete de țărani având în frunte mai mulți instigatori și numeroși țigani. Cu o furie nebună, ei au rupt rândurile armatei, care era cu totul insuficientă pentru a le ține piept. Erau în total 400 soldați pentru paza orașului. Revoltații au năvălit în centrul orașului distrugând tot, pătrunzând prin case, sfărâmând mobilă și tot ce găseau în drumul lor. Așa de pildă, ni se comunică că locuința d-lui Lupescu a fost total distrusă. Manifestanții au pătruns într-însa și au distrus tot. Apoi au înaintat până la locuința d-lui deputat C. Iorgulescu unde au fost întâmpinați de servitorii domniei sale, armați și care au tras focuri de armă. În timpul acesta a sosit armata care a putut respinge pe revoltanți”. Evenimentele prezentate în documente, vorbesc despre violența revoltelor țărănești, care nu a putut fi calmată decât cu ajutorul armatei. În semn de aducere aminte a evenimentelor întâmplate atunci, cu ocazia marcării a 50 de ani de la evenimentele din 1907, în fața clădirii Primăriei Râmnicu Sărat, fusese ridicat un obelisc pe care se afla fixată o placă comemorativă109, pentru ca mai târziu, după demolarea acestuia, placa să montată pe peretele clădirii.

Trebuie subliniat că reformarea agriculturii românești în perioada interbelică s-a făcut prin două organisme. Între anii 1919-1925, activitatea a fost condusă de Consilieratul Agricol al județului iar apoi, din 1925 de Camera de Agricultură a județului Râmnicu Sărat.

105” Gazeta Săteanului”, V, nr. 5/5 aprilie 1888

106 V. Nicolescu, File de istorie buzoiană. Frământări și mișcări țărănești în județul Buzău, 1848-1907, în „Școala buzoiana”, Buzău, 1978-1979, p. 128-137

107Marea răscoală a țăranilor din 1907, Editura Academiei, București, 1967, p. 298-350,545,699; Răscoala țăranilor din regiunea Ploiești, 1959, p. 15; V. Nicolescu, Anul de foc 1907 la Buzău și Râmnicu Sărat, Editura Editgraph, Buzău, 2007

108” Liberalul” (Iași), VIII, nr. 12/14 martie 1907

109” Drapelul Roșu”, nr. 530/16 martie 1957

Acest organism, a editat în perioada septembrie 1930 – mai 1931, publicația intitulată „Buletinul Camerei de Agricultură”110, ce apărea lunar, care includea sfaturi pentru agricultori privind cultura cerealelor și creșterea animalelor. Dintre rubricile apărute în această publicație amintim „Publicațiuni”, „Cronica zootehnică”,” Știri diverse”, „Instrucțiuni”. Câteva din articolele publicate în acest periodic au fost „Râmnicu Sărat… un oraș al florilor” (O. Moșescu), „Economia animală a județului Râmnicu Sărat” (C. Ionescu), „Cultura cerealelor în județul nostru” (G. Călăușiță).

Un alt aspect al vieții locuitorilor din județul Râmnicu Sărat, alături de componenta socială și economică, la fel de important și de interesant, l-a reprezentat viața politică. Impunerea Regulamentelor Organice a dus la organizarea de alegeri în urma cărora au fost aleși deputații județelor în Adunarea Obștească a Țării Românești111. În Adunare, intrau membri de drept (Episcopul Buzăului), membri aleși de către Colegiul boierilor de rangul I și deputații județelor, aleși de boierii din județele respective. Viața politică râmniceană, este una agitată, așa cum reiese din diferite documente112.

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în Adunarea Legislativă a țării, au fost aleși pe data de 24 noiembrie 1864, drept reprezentanți ai județului Râmnicu Sărat, Mihai Ionescu și Gheorghiță Lupescu113.

Un moment important pe scena politică râmniceaăa l-a reprezentat apariția partidelor politice, ca semn al maturizării acesteia.

Astfel, din anul 1880, își începe activitatea organizația Partidului Național Liberal, condus de Alexandru Popescu – Țuțuian, apoi de Gheorghe Palade (fost ministru în guvernele liberale) și de asemenea, de Dimitrie I. Ghica (fost ministru plenipotențiar, la Atena). Dintre membrii marcanți ai liberalismului râmnicean, amintim pe Ghiță Lupescu (fost senator), C.C. Datculescu (deputat liberal), dr. Octavian Blasian (deputat în Colegiul I).

110Alexandru Oprescu, Presa buzoiană și râmniceană, vol. I, Buzău, 1995, p. 44

111Analele Parlamentare ale României, tomul II, 1831-1832, București, 1892, p. 172-179; Al. Gaița, Județul Râmnicu Sărat în primele alegeri din Tara românească în 1831, în „Muntenia”, IV, nr. 519 din 29-30 septembrie1994

112C. Anastasiu, P. Nicolescu, Almanahul Râmnicului Sărat.Râmnicu Sărat, 1933, p. 88,102,145-150; V. Nistor, Din activitatea partidelor buzoiene și râmnicene în perioada 1918-1937, în „Mousaios”, IV, p. a II-a, Buzău, 1994, p. 173-181; Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Prefectura județului Râmnicu Sărat, dosar 62/1831, passim

113Monitorul Oficial, nr. 264/26 noiembrie 1864; nr. 266/28 noiembrie 1864

Până în anul 1920, președinte executiv al partidului a fost Alexandru Tătăranu pentru ca în perioada 1920 – 1927, lider al organizației liberale râmnicene să fie Alexandru Zamfirescu, urmat din 1927 de Victor Slăvescu. Dintre publicațiile114 liberalilor râmniceni amintim „Cetățeanul” (condusă de fostul primar Vasile Cristoforeanu), „Steaua Râmnicului”, „Renașterea”, „Munca”, „Libertatea”, „Drapelul”, „Îndrumarea” („Viitorul Râmnicului”), „Tribuna Râmnicului”, „Chemarea”, „Chemarea Nouă”, „Drapelul Râmnicului”, „Mișcarea Râmnicului”, „Presa”, „Acțiunea”, „Răspunderea”, „Drapelul Râmnicului”, „Drapelul nostru”.

În interiorul organizației județene a partidului, apăruseră încă din 1916 disensiuni ce puteau merge până la „descompunerea partidului” iar, în 1919, se ajunsese să se vorbească chiar de „ruperea partidului liberal din Râmnicu Sărat”115, de unde și semnul electoral „Coasa”. Ca urmare a neînțelegerilor, în anul 1921, se i-au măsuri de reorganizare a P.N.L. local116.

Tot ca efect al mișcărilor din organizația P.N.L. local, la 15 iunie 1930, a luat naștere Organizația Națională Liberală Georgistă (aripa George Brătianu), condusă de Mitti Zamfirescu, organizație care își desfășoară primul congres județean, în octombrie 1930117.

Pe scena politică a județului Râmnicu Sărat, a activat și organizația Partidului Conservator. Principalele organe de presă au fost publicațiile „Râmnicu Sărat”, „Luptătorul”, Viitorul”, „Politica”, „Semnalul”, „Săptămâna”. În iulie 1915, s-a înființat un Club conservator118. Dintre personalitățile conservatoare amintim pe C. Iorgulescu (președintele organizației județene), Ion C. Grădișteanu, Menelaș Ghermani. Organizația Partidului Conservator și-a schimbat denumirea în Partidul Conservator Democrat, fiind condus din 1932 de Gheorghe Ionescu (președinte) și Grigore Filipescu.

O altă formațiune politică ce a activat în județul Râmnicu Sărat a fost Partidul Țărănesc, care a luat ființă în iulie 1920, fiind condus de un comitet format din Ionel Lupescu, Alexandru Alexandrescu, Dumitru Mazilu, Andrei Vasiliu și C. Renea. În anul 1926, devine organizația Partidului Național Țărănesc. La alegerile din 1927, Ionuț Lupescu obține un nou mandat și este ales președinte al organizației, funcție pe care o deține până în anul 1934. Principalele organe de presă erau: „Secera”, „Cercul” și „Cercul Țărănesc”.

114Alexandru Oproescu, Presa buzoiană și râmniceană, vol. I și II, Buzău, 1995,1997

115” Ecoul”, I, nr. 8/7 august 1916, „Cuvânt cinstit către toți bunii români”, I, nr. 1/25 septembrie 1919

116 „Îndrumarea”, I, nr. 5/18 martie 1921

117 „Chemarea Nouă”, I, nr. 2/26 iunie 1930, nr. 4/18 august 1930

118” Ecoul”, I, nr. 2/26 iulie 1915

O formațiune politică prezentă pe scena politică râmniceană a fost și organizația județeană a Ligii Poporului, care a luat naștere în anul 1918, la inițiativa lui Constantin C. Brăiescu, care primește un mandat de deputat în urma alegerilor din 1919. Sediul Ligii Poporului, se afla pe Bulevardul Gării nr. 14 iar dintre membrii marcanți ai acestei formațiuni amintim pe C.C. Brăiescu (avocat), Nicolae Bratosin (învățător), dr. George Iarca, doctor în Teologie și profesor Basil Dumitrescu119. În aprilie 1919, generalul Alexandru Averescu, președintele partidului, face o vizită la Râmnicu Sărat120 pentru ca în iulie 1926, același lucru să îl facă și Nicolae Iorga. În cinstea distinsului oaspete a ținut un discurs și președintele partidului, deputatul Constantin C. Brăiescu121. De altfel, acesta a fost o personalitate puternică căreia i se datorează înființarea Camerei de Comerț și Industrie a județului, a Liceului de fete și a Școlii de meserii. Organele de presă locale, ale partidului erau: „Glasul Poporului”, „Răspunderea”, „Anuarul Partidului Poporului”.

Un alt partid cu organizație în Râmnicu Sărat a fost Partidul Național Agrar, constituit după despărțirea lui Octavian Goga de Alexandru Averescu. La alegerile din 1932, i-au lipsit 200 de voturi pentru a câștiga alegerile. Publicația partidului a fost „Glasul Poporului”, apărută la 17 aprilie 1932 în număr unic, cu redacția și administrația la sediul „Băncii Poporului”.

De asemenea, amintim și organizația Partidului Naționalist Democrat (Partidul Național), care a luat naștere în iulie 1910, la inițiativa lui Nicoale Dicescu122, fiind multă vreme considerată a fi cea mai puternică organizație din țară. Ca organe de presă amintim: „Cuvântul”, „Gazeta Satelor” („Secera”, „Secera Râmnicului”), „Coasa”, „Credința”, „Cuvântul nostru” – „foaia Partidului Național de sub conducerea domnului profesor Nicolae Iorga”.

Altă formațiune politică constituită în noiembrie 1929, a fost Liga „Vlad Țepeș”, condusă de avocatul Gheorghe Ionescu sprijinit de un comitet format din judecătorul Gheorghe Popescu – Baldovin, Dan Oroveanu, Vintilă Nițescu și Socrate Dumitrescu. Ulterior, au aderat doi foști conservatori, dr. Gabriel Dobrenu și Menelaș Chircu. În august 1944, Menelaș Chircu și Radu Chircu, s-au refugiat și au organizat rezistența anticomunistă în Munții Râmnicului. Menelaș Chircu, a fost o personalitate foarte cunoscută a locului, el ținând legătura și corespondând cu alte mari figuri ale culturii și politicii românești precum Petre P. Carp, Alexandru Marghiloman, Mihail Sadoveanu, Nicolae Grigorescu și Alexandru Vlahuță. Organul de presă al formațiunii politice a fost „Timpul”, înființat în anul 1930.

119 „Glasul Poporului”, I, nr. 4/27 ianuarie 1919

120Ibidem, nr. 9/7 aprilie 1919

121Idem, II, nr. 1/25 iulie 1926

122 „Glasul Poporului”, I, nr. 2/20 iulie 1919

O formațiune politică cu mare aderenta a fost Partidul Socialist care împreună cu Sindicatul Mixt al lucrătorilor din toate breslele, a desfășurat o intensă activitate politică în Râmnicu Sărat. Cele două formațiuni (Partidul Socialist și Sindicatul Mixt), au luat naștere în februarie 1920, fiind conduse de brutarul Gheorghe Arbuzescu. Primul organ de presă al acestei formațiuni a fost „Lumina” (1893), care a publicat articole în sprijinul îmbunatățirii situației precare a muncitorilor. Din 1894, se va numi „Viitorul Râmnicului”. Socialiștii au fost cei care au organizat greva muncitorilor de la Fabrica de cherestea din Gugești, reușind eliberarea greviștilor arestați.

Pe scena politică râmniceană a activat și Mișcarea Legionară123, fapt demonstrat de prezența cuiburilor legionare în diferile localități. Primul dintre acestea, s-a înființat în satul Căiata (1928), după care cuiburi legionare au mai apărut și în localitățile Bogza (1931), Obrejița (1932), Bălțați (1932). Dintre personalitățile mișcării legionare îi amintim pe Aristotel Gheorghiu, Hristache și Georgică Niculescu, Gheorhe Croitoru, preotul Gheorghe Butunoiu. Aristotel Gheorghiu, fusese membru al Ligii Apărării Național Creștine (L.A.N.C.) după care în 1928, intrase în Legiunea Arhanghelul Mihail, în același an în care apare prima organizație legionară din județ, din satul Căiata. Deși, aveau un număr mic de organizații și de membri, la alegerile parlamentare din 17 iulie 1932, legionarii au obținut un procent de 5,81 % din totalul voturilor exprimate, insuficient însă pentru a intra în Parlament, deoarece se aflau sub pragul electoral. Organul principal de presă era intitulat „Garda Râmnicului”. El a apărut în perioada 6 decembrie 1932 – 6 august 1933 având redacția la Farmacia „Flora”, unde proprietar era tocmai Aristotel Gheorghiu, unul dinre capii mișcării legionare124. Printre colaboratori îi amintim pe Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic, Remus Vernea, Pavel Nedelcu. În 1933, într-un raport trimis de Legiunea de Jandarmi, către Ministerul de Interne se preciza că, numărul de legionari crescuse, cu 5 cuiburi în plină activitate125. La alegerile din 20 decembrie 1937, mișcarea legionară a obținut 27,11 % din voturi (pe țară – 15,58 %), fapt ce a dus la creșterea semnificativă a numărului de legionari. În noaptea de 29 – 30 noiembrie 1938 (noaptea Sfântului Andrei), au fost ridicate din Penitenciarul Râmnicu Sărat, căpeteniile legionare în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, Nicadorii și Decemvirii, ștrangulați și apoi împușcați sub pretextul încercării de fugă de sub escortă. Apoi, la 21 septembrie 1939, într-una din curțile interioare ale penitenciarului, sunt torturate și în cele din urmă asasinate personalități precum inginerul Gh. Clime, prințul Alexandru Cantacuzino, avocații Tăutu și Al. Tell, dr. Gheorghe Furdui, Bănică Dobre, Mihail Polihroniade, dr. Paul Craja, Gh. Apostolescu, prof. Sima Simulescu, Istrate Gheorghiu, I. Bănea și inginer Aurel Serafim. O delegație a văduvelor celor asasinați la Râmnicu Sărat, au solicitat șefului Statului, generalul Antonescu, în noiembrie 1940, înființarea unui muzeu legionar la Râmnicu Sărat, cerere refuzată.

123Alexandru Oproescu, Presa buzoiană și râmniceană, vol. II, Buzău, 1997, p. 12

124Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sărat, dosar 3/1933, passim

125 „Ecoul”, IV, 31/31 iulie 1933

La rebeliunea legionară126 din 21/23 ianuarie 1941, de la Râmnicu Sărat, s-au adunat peste 1000 de legionari, care au ocupat prefectura. Ca urmare, a negocierilor dintre comandantul trupelor române – colonelul C. Tenescu și inginerul Gheorghe Vlad, prefectul legionar al județului, s-au primit asigurări că legionarii se vor retrage în liniște astfel că, nu s-au înregistrat victime de nicio parte.

La 8 mai 1941, a fost emis de către Prefectura județului Râmnicu Sărat, Ordinul nr. 414. Adresat către toate primăriile din județ el solicita constituirea de comisii comunale pentru lichidarea patrimoniului fostelor organizații legionare și transmiterea tuturor bunurilor materiale și a fondurilor la prefectură127. La Râmnicu Sărat s-a înființat începând cu august 1944, un lagăr pentru legionari128, unde au fost internați în octombrie 1944 legionari cu activitate cunoscută de autorități. Autoritățile locale vor supraveghea permanent activitatea mișcării legionare astfel ca, pe baza observațiilor făcute de-alungul timpului, în noaptea de 14/15 mai 1948 organele securității vor aresta, la nivel național, peste 20.000 de legionari și simpatizanți ai mișcării.

Alte organizații, de ordin social, care și-au desfășurat activitatea în această perioadă au fost „Organizațiile străjerești”, dintre care amintim „Straja Țării”, ce a activat în perioada 1932 – 1940. Ele erau constituite din elevi, ce înființaseră o revistă numită „Glas Tânăr”. Apoi, amintim organizațiile cu caracter profesional cum ar fi „Societatea meseriașilor” (1901) cu sediul în Strada Principele Carol129 și „Corporația meseriașilor” cu trei secții în 1902.

O activitate intensă au avut-o și sindicatele. Amintim aici „Sindicatul Unirea”, constituit la data de 3 septembrie 1934, constituit din brutarii și simigii din orașul Râmnicu Sărat, ce își avea sediul în Strada Victoriei nr. 16 și care avea drept scop apărarea intereselor morale ale acestora și de ajutorare financiară și materială a lor.

Din scurta prezentare a acestui capitol, putem observa că viața socială, economică, politică și culturală a județului Râmnicu Sărat, este foarte intensă, caracterizată printr-un progres pe toate planurile, înscriindu-se astfel, pe un curs ascendent de dezvoltare, în acord cu ceea ce se întâmplă la nivel național. Procesul de dezvoltare a județului Râmnicu Sărat, a fost favorizat după cum putem trage concluzia, de o serie de factori interni cum ar fi instaurarea unui sistem democratic imediat după Războiul de Reîntregire dar și de factori externi, precum investiile masive făcute de mari firme străine, care au dus la creșterea productivității și a nivelului calitativ al vieții.

126Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Primăria orașului Râmnicu Sărat, dosar 10/1941, passim

127Idem, fond Primăria comunei Oratia, dosar 7/1944, f. 33-36

128Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sărat, dosar 44/1944

129A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, dosar 1002/1901; Almanahul Râmnicului Sărat, 1933, p. 98

II.3. Localitatea în timpul celui de-al doilea război mondial…

Un alt eveniment care a lăsat urme adânci asupra vieții social – economice a orașului a fost cel de-al doilea război mondial (1939 – 1945). În această perioadă soldații români râmniceni au participat la ambele campanii duse de Armata romană și anume „Campania din Est” și „Campania din Vest”.

Participarea la „Campania din Est” începe odată cu lansarea de către Adolf Hitler a „Planului Barbarossa”, care prevedea atacarea Uniunii Sovietice începând cu data de 22 iunie 1941. Fiind aliați ai Germaniei naziste, Ion Antonescu, comandantul armatei române, hotărăște participarea României la aceasta campanie, cu speranța ca astfel, va readuce la trupul țării mamă Basarabia, ținut românesc ocupat de sovietici prin „dictatul din 26 – 30 iunie 1940. Ca urmare, la 22 iunie 1941, Regimentul 9 Dorobanți a trecut Prutul sub comanda generalului de origine râmniceană Nicolae Ciupercă. Mulți dintre soldații râmniceni și-au pierdut viața la Zahaicani130 în timp ce alții au murit în luptele de la Dalnik, Odessa, Cotul Donului sau în Stepa Calmâcă. Jertfa lor a fost amintită și în presa locală, prin ample reportaje de front ce vorbeau despre numeroși morți, răniți sau prizonieri131.

O parte dintre prizonierii care au participat la Campania din Est, s-au întors pe front luptând în campania din vest, în structuri militare precum divizia „Tudor Vladimirescu” sau divizia „Horia, Cloșca și Crișan”. Aceștia au contribuit la eliberarea Transilvaniei de sub ocupația nazistă, mergând și luptând alături de armata sovietică, până în Ungaria, Cehoslovacia și Austria. Numeroase documente vorbesc despre atitudinea noii armate de ocupație, sovietice. Astfel, unele documente din arhiva Legiunii de Jandarmi aratau atitudinea aviației sovietice care fie lansa bombardamente asupra obiectivelor românești fie lansa manifeste în care îndemna soldații români să nu mai lupte pe front132. Aceleași documente vorbesc despre ce a însemnat prezența trupelor sovietice pentru populația locală râmniceană, prezență caracterizată printr-o stare de nesiguranță determinată de evenimente produse de soldații ruși precum crime, violuri, maltratări și jafuri133.

130C. Stan, Buzoieni și râmniceni în războiul din răsărit (22 iunie 1941-23 august 1944), în „Mousaios”, VIII/2003, p. 372

131” Gazeta liberă”, XIV, nr. 187/25 aprilie 1943

132Arhivele Naționale Buzău, fond Legiunea de jandarmi Râmnicu Sărat, dosar 14/1942

133Al. Gaița, Pagini negre din trecutul Râmnicului (1944-1946), în „Vestitorul de Râmnic”, I, nr. 3/17 octombrie 1996; Idem, Din istoria poliției râmnicene, în „Amprenta”, VI, nr. 113/12-18 septembrie 1997; Arhivele Naționale Buzău, fond Primăria orașului Râmnicu Sărat, dosar 2/1945,2/1946,5/1947; Idem, fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sărat, dosar 39,48,134-144,146,153,156/1944; 80,116,141-145,149-150,158,172-180,182,184-189,192-198,201-202,204-206,208-209,211-216,218,220/1945.; Ciobanu Nicolae; Matei Aurel, Principalele acțiuni militare desfășurate de armata română în campania din est (22 iunie 1941 – 23 august 1944), Râmnicu Vâlcea, Editura Almarom, 2005, 202 p.; passim

Rapoartele secțiilor de poliție relatează fie despre confiscări abuzive de bani, rachiu, vin, rufărie și mobilier fie despre accidentele mortale provocate de șoferii beți. Au ocupat clădiri publice abuziv transformându-le în cazărmi (Primăria și Școala de Agricultură) obligând, în același timp, autoritățile să-i aprovizioneze cu cele necesare. În acest sens, amintesc obligația pompierilor de a-i aproviziona pe ruși permanent cu apă folosind cisternele din dotare. Jafurile și distrugerile sau extins apoi asupra proprietăților particulare. Cea mai mare parte a proprietarilor se refugiaseră în locuri adăpostite lăsând paza proprietăților administratorilor sau oamenilor de curte care nu aveau posibilitatea de a se opune soldaților ruși înarmați.

Asemenea jafuri s-au desfășurat în localitățile Bonțești – Dălhăuți134 și Bogza135.

O alta cerință adresată organelor de poliție și de jandarmi râmnicene, de către autoritățile de ocupație sovietice a fost aceea de a alcătui liste cu refugiații din Basarabia și Bucovina de Nord, fugiți din locurile natale, după ocuparea acestor teritorii romanești de armata sovietică în iunie 1940136. Cei de pe listă, găsiți la domiciliile lor, au fost arestați și deportați de către sovietici.

Toate aceste suferințe determinate de prezența armatelor de ocupație sovietică, au încetat abia în 1959, odată cu retragerea trupelor sovietice.

În acest context dificil, al desfășurării războiului, amintesc și sprijinul acordat de autoritățile locale refugiaților polonezi, care de teamă, plecaseră din țară după ocuparea și dezmembrarea acesteia de către armatele germană și sovietică, în perioada 1 – 17 septembrie 1939137. Astfel, Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sărat, a primit misiunea să asigure paza celor 45 de automobile ce transportau tezaurul Băncii Poloniei, în drum spre București. Refugiații polonezi prezenți în Râmnic au fost fie găzduiți de persoane particulare în locuințele lor fie au locuit în căminul pus la dispoziția refugiaților de către autoritățile locale, ce își avea sediul pe Strada I. Gh. Duca, nr. 47. De asemenea, Primăria a înființat 3 dispensare medicale, unde refugiații primeau asistenta gratuită. Mulți dintre refugiații polonezi, având calificări in diverse domenii au fost angajați ca meseriași sau funcționari. Numărul refugiaților, a scăzut treptat în perioada sfârșitului anului 1940 și începutul anului următor, majoritatea dintre ei părăsind județul către sfârșitul războiului. Au fost însă unele familii de polonezi care au rămas definitiv pe aceste plaiuri râmnicene.

134Arhivele Naționale Buzău, fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sărat, dosar 194/1944,186,215/1945

135Ibidem, dosar 182 și 214/1945

136Arhivele Naționale Buzău, fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sărat, dosar 8/1944,139-141 și 221-222/194,141/1947

137C. Stan, Al. Gaița, Refugiați poloni în județele Râmnicu Sărat și Buzău, 1940-1944. Contribuții documentare, în „Mousaios”, IX, Buzău, 1984, p. 447-467; Buzatu Gheorghe, 22 iunie 1941: „Agresiunea” României împotriva U.R.S.S. (dupa unele probe epistolare), OXXI, 2006, 1, nr. 2, p. 5-13, passim

II.4. Perioada postbelică…

Județul Râmnicu Sărat este așezat în N-E Munteniei, find singurul județ de munte care nu ajunge la granița dinspre Transilvania. Are o suprafață de 3.324 km². Cu colțul său apusean, județul pătrunde – la obârșiile văii Râmnicului – în regiunea de munte. Imediat sub poala muntelui urmează o serie de mici depresiuni și apoi dealurile subcarpatice, supuse frecvent alunecărilor catastrofale (de aici sărăcia și slaba lor populare). Cea mai mare parte a județului este însă în regiunea de câmpie. Aceasta este mai înaltă și tăiată de numeroși torenți la marginea de sub dealuri. Către N-E se lasă însă treptat și se pierde în șesul mlăștinos, cu ape divagante, ale Siretului de jos.

Clima este, în regiunea muntelui și a dealurilor, umedă (precipitațiuni între 600 – 1.000 mm anual) și relativ aspră. În câmpie însă este de tip pontic (diferențe de temperatură până la 26° și precipitațiuni sub 500 mm anual).

Prin mijlocul județului trec Râmnicul și Râmna; în hotarul dinspre județul Buzău trece Buzăul, iar în cel dinspre Putna, trei râuri ce se varsă unul într-altul: Milcovul, Putna și Siretul. Sunt vrednice de menționat și bălțile (unele sărate, Balta Albă de pe malul stâng al Râmnicului Sărat).

În munți și în dealurile înalte predomină pădurile de fagi. În dealurile mai joase ale Subcarpaților predomină stejarii, distruși pe rază întinsă tocmai în părțile în care astăzi aduc prăpăd alunecările de teren (ex. Bazinul Dumitreștilor). În câmpie, cu excepția câtorva pâlcuri de stejari de pe stânga Râmnicului – predomină stepa cu păioase, azi înlocuită cu cereale, iar în jurul lacurilor, plante de sărătură.

Dealurile acestui județ sunt în zona cutelor diapire (cu sâmburi de sare), bogată în sare și foarte puțin petrol.

Populația județului Râmnicu Sărat, a avut o evoluție ascendentă în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, fapt demonstrat prin analiza tabeului de mai jos:

În anul 1900 trăiau în oraș 13.134 locuitori, dintre care circa 1500 evrei.

În perioada interbelică, județul Râmnicu Sărat, se învecina la nord cu județele Putna și Tecuci, la est cu județul Brăila și la vest cu județul Buzău.

Conform datelor statistice ale recensământului138 din 1930, populația județului era 184.956 locuitori, dintre care 96,3 % romani, 2,7 % țigani, 0, 6 % evrei, ș.a. Pe plan confesional populația județului era formată din 98,9 % ortodocși, 6,9 % mozaici, 0,8 % romano – catolici, ș.a.

În anul 1930 populația urbană a județului era de 15.007 locuitori, dintre care 89,2% români, 6,9% evrei, 1,5% țigani, 1,0% maghiari ș.a. Din punct de vedere confesional orășenimea era alcătuită din 91,3% ortodocși, 6,9% mozaici, 0,8% romano – catolici ș.a.

Județul Râmnicu Sărat și-a luat numele de la apa râului Râmnic.

Pe teritoriul lui s-a dat lupta de la „Cursul Apei”, între moldovenii conduși de Ștefan cel Mare și muntenii, conduși de Radu cel Frumos (1473).

Pe cuprinsul acestui județ s-a dat în 1573 și bătălia lui Ioan Vodă cel Cumplit, domnul Moldovei, cu turcii, câștigată de moldoveni.

De asemenea, pe aici, s-a făcut legătura comercială și politică a Munteniei cu Moldova. Hora Unirii, de la 1859, a fost jucată la Focșanii – Munteni, ce țineau de județul Râmnic.

138Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930, vol. II, pag. 360-361; Crăciun Bogdan,Bolovan Ioan., Cercetările de istoria populației Române (1945-2005), Bibliografie selectivă,Cluj-Napoca,Editura Presa Universitară clujeană, 2006, p.124;passim

După rezultatele provizorii ale recensământului general al populației din decembrie 1930, județul Râmnicu Sărat, număra 185.110 locuitori.

Populația județului, era repartizată astfel:

A) Pe orașe și plăși, după sex:

b) Pe grupe de vârstă:

Datele fundamentale ale mișcării populației în județul Râmnicu Sărat, conform cifrelor publicate în Buletinul Demografic al României în perioada 1931-1936, sunt următoarele:

La data de 1 iulie 1937 cifra probabilă a populației județului Râmnicu Sărat, era de 212.678 locuitori. Față de populația numărată la recensământul din 1930, și anume 185.110 locuitori, cifra aflată la 1 iulie 1937 reprezintă un spor natural de 27.568 locuitori în timp de șase ani și jumătate, ceea ce reprezintă o creștere de 14,9 %.

La recensământul din 2002, populația municipiului a fost de 38.828 locuitori, dintre care români – 36.998 locuitori, reprezentând 95,28 % din totalul populației, țigani – 1.795 persoane, reprezentând 4,62 % și alte etnii reprezentând o proporție de 0,10%.

Densitatea populației, conform recensământului din 2002, era de 4.678 loc/km2. După religie, majoritatea covârșitoare, de 99,32%, s-au declarat ortodocși.

În tabelul de mai jos, este prezentată structura populației din punct de vedere etnic, al limbii materne vorbite, al religiei și al împărțirii pe sexe și vârste:

Economia, a jucat un rol important în perioada interbelică pentru locuitorii județului Râmnicu Sărat.

Situat într-o regiune vinicolă, județul posedă podgorii întinse, în special în partea lui de nord, nord-est.

Se practică pe suprafețe extinse, o agricultură intensivă. Județul ocupă o suprafață totală de 332.400 ha. Suprafața arabilă este de 161.649 ha, adică 48,63% din suprafața județului și 0,55% din suprafața totală a țării.

Din suprafața arabilă a județului, marea proprietate deține 20.916 ha, adică 12,94% iar mica proprietate 140.733 ha, adică 87,06%. Din totalul suprafeței arabile, cerealele ocupă 145.127 ha, astfel repartizate:

a)Porumbul ocupă 84.405 ha, cu o producție de 651.421 chintale (prod. Medie la ha 7,7 chintale).

b)Orzul ocupă 40.129 ha, cu o producție de 275.452 chintale (prod. Medie la ha 6,8 chintale)

c)Grâul ocupă 16.726 ha, cu o producție de 120.380 chintale (prod. Medie la ha 7,2 chintale).

d)Ovăzul ocupă 2.842 ha, cu o producție de 19.117 chintale (prod. Medie la ha 6,7 chintale).

e)Meiul ocupă 972 ha, cu o producție de 4.876 chintale

f)Secara ocupă 29 ha, hrișca ocupă 20 ha și măturile ocupă 4 ha.

Fânețele cultivate și alte culturi furajere ocupă 9.488 ha. Din această suprafață dughia ocupă 6.330 ha, cu o producție de 77.487 chintale Lucerna ocupă 1.692 ha, cu o producție de 24.728 chintale (media la ha 14,6 chintale).

Plantele alimentare ocupă 2.401 ha. Din această suprafață mazărea ocupă 685 ha, cu o producție de 5.613 chintale (media la ha 8,2 chintale). Fasolea ocupă 404 ha, cu o producție de 2.052 chintale (media la ha 5,1 chintale).

Plantele industriale ocupă 626 ha, din care muștarul 162 ha și inul 132 ha.

Pe suprafața județului se cultivă și alte plante, o mare parte fiind ocupată de vegetație crescută natural. Din suprafața totală a județului (332.400 ha), ogoarele sterpe ocupă 4.007 ha.

Fânețele naturale ocupă 10.349 ha, cu o producție de 130.397 chint. (prod. Medie la ha 12,6 chintale).Pășunile ocupă 29.796 ha.Pădurile ocupă 56.178 ha.Livezile de pruni ocupă 2.248 ha cu o producție de 60.471 chintale.

Alți pomi fructiferi ocupă 807 ha.

Vița de vie ocupă 10.835 ha (din care viile pe rod 9.734 ha), cu o producție de 542.902 hl (prod. Media la ha 55,8 hl).

Creșterea animalelor, este o ocupație tradițională a locuitorilor județului. În județul Râmnicu Sărat, se găseau în anul 1935: Cai (35.412), boi (53.377), bivoli (562), oi (186.933), capre (7.527), porci (29.701), stupi sistematici (2.140), stupi primitivi (3.806).

Industria, era una dezvoltată, reprezentată de numeroase fabrici precum o moară sistematică, o fabrică de ulei vegetal, o fabrică de pânză și bumbac, o rafinărie de petrol, două ateliere mecanice și turnătorii, o fabrică de mobilă și o fabrică de cherestea.

În județul Râmnicu Sărat, funcționau 7 bănci (societăți anonime), 95 cooperative de credit (bănci populare), 2 cooperative de producție diversă cu 538 de membri, 3 cooperative agricole de aprovizionare și vărsare în comun, cu 301 membri, 2 cooperative de consum cu 832 membri.

Se făcea comerț cu cereale, vite, vinuri și cherestea.

Astăzi, județul Râmnicu Sărat, este străbătut de o rețea totală de drumuri de 1.187 km și 737 de metri, împărțită astfel:

A) Drumurile naționale, au o lungime de 76 km și 584 m (pietruite și pavate) din care Direcțiunea Generală a Drumurilor întreține 75 km și 235 m iar orașul Râmnicu Sărat restul de 1 km și 394 m.

B) Drumurile județene se întind pe o lungime de 364 km și 811 m care sunt în întregime în administrația județului, din care 331 km și 723 m sunt pietruite.

C) Drumurile comunale, măsoară o lungime de 741 km și 342 m.

Lungimea podurilor este de 3.155,13 metri.

Prin județ, trec 2 drumuri naționale, legând următoarele localități:

A) Buzău – Râmnicu Sărat – Focșani

B) Râmnicu Sărat – Brăila

Județul Râmnicu Sărat, este străbătut de o linie principală simplă de cale ferată, în lungime de 47 km.

În județ sunt 4 oficii P.T.T.R. de stat la Râmnicu Sărat, Cotești, Dumitrești și Plăinești; 3 agenții speciale la Băile, Bălăceanu și Măicănești, 4 gări cu serviciu poștal: Cotești, Gugești, Sihlea, Zoița. Oficii telefonice sunt prezente la Râmnicu Sărat, Cotești, Dumitrești, Plăinești.

Râmnicu Sărat, mai este recunoscut prin stațiunile climatice, balneare, și turistice.
Balta Albă, este o stațiune balneară de interes local, situată în câmpie, în apropiere de comună Grădiștea, la 25 km depărtare de Râmnicul Sărat. Stațiunea posedă un lac cu ape cloruro – sodice sulfatate și nămol și instalații modeste pentru băi de sare și nămol. Apele de aici sunt recomandate pentru diferite afecțiuni precum: scofuloză, limfatism, rachitism, reumatisme, nevralgii cronice, tuberculoze chirurgicale, boli specifice femeilor.

Jitia, este o altă stațiune balneară de interes local, modestă ca dotări, situată pe Valea Râmnicului la 450 m înălțime și la 45 km depărtare de Râmnicu Sărat. Aici găsim ape cloruro – sodice sulfatate cu conținut de brom și iod.

Poiana Mărului, este o stațiune balneo – climatică subalpină, așezată într-o poziție pitorească la 650 m altitudine, în apropiere de Schitul Poiana Mărului. Aici se află, un izvor cu ape sulfatate, neexploatat.

Populația județului, de la 7 ani în sus este de 140.029 locuitori, din care 61,1% sunt neștiutori de carte. După sex, proporția este de 77,1% bărbați știutori de carte și 46,0% femei știutoare de carte. Repartiția locuitorilor după gradul de instrucție, în procente, este următoarea:

Populația școlară a județului Râmnicu Sărat, pe grupa de vârstă situată între 5 – 18 ani, a fost în anul 1934 de 54.318 locuitori (2.444 mediu urban și 51.874 mediu rural).

Au fost înființate școli secundare și anume: un liceu de băieți, un liceu de fete, un liceu comercial de băieți, un liceu profesional de fete, un gimnaziu industrial de băieți, o școală elementară de agricultură, o școală elementară de ucenici, o școală de cântăreți bisericești.

De asemenea, în 1934, existau un număr de 215 școli primare, din care 206 rurale și 9 urbane cu un număr total de 34.978 elevi (1.512 mediu urban și 33.466 mediu rural) și cu 571 învățători și alt personal didactic.

Existau, în 1934, în același timp, 8 grădinițe de copii, dintre care 4 rurale și 4 urbane (toate de stat), cu un număr total de 397 copii (191 mediu urban și 206 în mediu rural) și cu 8 conducătoare.

Dintre instituțiile culturale cele mai cunoscute, ca urmare a prezenței lor active în viața orașului și a comunității amintim, Fundația Culturală Regală „Principele Carol” care, are cămine culturale în 21 de localități, Centrala Caselor Naționale ce dispunea de un cămin cultural în Cotești, Liga Culturală ce își desfășura activitatea în 11 localități și Casa Școalelor și a Culturii Poporului care întreținea în județ 39 cămine culturale, o societate muzicală și 20 de biblioteci, adică în total 60 organizații culturale, din care 32 au personalitate juridică.

În orașul Râmnicu Sărat se mai aflau biblioteca „Al. P. Tătăranu”, Biblioteca Liceului, Teatrul comunal, un cinematograf, două societăți sportive și trei societăți de vânătoare.

Din punct de vedere administrativ, județul Râmnicu Sărat, era organizat în 232 sate, împărțite astfel:

I. Plașa Boldu – 32 sate

II. Plașa Dumitrești – 45 sate

III. Plașa I. G. Duca – 32 sate

IV. Plașa Orașul – 67 sate

V. Plașa Plăinești – 56 sate

Capitala județului era, încă de la 1862, târgul și apoi orașul Râmnicu Sărat.

În 1950, comuniștii procedează la o nouă împărțire administrativă a țării în raioane. După ce în plenara Comitetului Central al P.M.R. din 15 – 17 mai 1950 s-a hotărât raionarea administrativ – economică a teritoriului Republicii Populare Române după modelul sovietic, Marea Adunare Națională a votat legea corespunzătoare în ședința din 6 septembrie 1950. Dacă înainte de această reformă teritoriul României era împărțit în 58 județe, 424 plăși, 6.276 comune, de la sfârșitul anului 1950 teritoriul României era împărțit în 28 de regiuni (numărul lor a fost redus la 18 în 1952 și la 16, în 1956), 177 de raioane și 4.052 de comune. Pe lângă acestea se remarcă orașele de importanță republicană, “acele localități care din punct de vedere economic și politic prezentau o importanță deosebită pentru R.P.R.” Aceste orașe erau (cu numărul de locuitori la acel moment):

A) București – 1.041.000

B) Brașov – 82.984

C) Cluj – 117.915

D) Galați – 80.411

E) Ploiești – 95.632

F) Constanța – 75.587

G) Iași – 90.075

H) Timișoara – 111.987

Potrivit acestei reforme139, județul (raionul) Râmnicu Sărat, ținea de regiunea Galați. Viața socială și culturală dau înapoi, iar județul Râmnicu Sărat dispare – în 1950 – de pe hartă, odată cu toate celelalte județe. Oameni valoroși precum Ionel Lupescu, Dumitru P. Mazilu, Dumitru Roșescu, vor cunoaște închisorile politice.

Schimbarea ordinii politice survenită la jumătatea secolului trecut, în urma căreia românii au pierdut mai tot ce câștigaseră între 1918 și 1938, a însemnat și o reconfigurare a spațiului urban. Dispar unele monumente și apar altele, se schimbă numele instituțiilor, ale unor străzi, sunt înlocuite simbolurile heraldice. Prin desființarea județelor, Prefectura se transformă în „Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat. De pe fațada școlii Primare numărul 2 („Vasile Cristoforeanu”) dispare stema regală. Este amplasat în schimb – în fața școlii – un monument sovietic cu secera și ciocanul. Este demolat Teatrul Comunal din Grădina Publică (1948) și se construiește Teatrul Muncitoresc, la întretăierea străzilor Tudor Vladimirescu (fosta Carol I) și Amurgului (fosta Elisabeta Doamna), actuala Casă de Cultură. Este înlăturat, din fața Prefecturii, bustul lui Alecu Tătăranu, fost prefect liberal la sfârșitul secolului al XIX-lea. În locul său va fi așezat un mic monument dedicat răscoalei din 1907. Se dorea anularea memoriei colective a orășenilor și, în același timp, inocularea unor mentalități în conformitate cu ideologia oficială. Modificarea toponimiei urbane venea și ea în sprijinul influențării memoriei colective, a alterării identității unui vechi oraș românesc, numele străzilor exprimând anumite simboluri și valori. Frecventele schimbări de nume de străzi duc la pierderea unor istorii, a memoriei locului respectiv.

139Nicoleta Ionescu – Gură , “Stalinizarea României,Bucuresti,Editura All,2005.p. 174-18;Vezi și anexele II.4.A, II.4.B, cu harta organizării administrative a județului și apoi, a raionului Râmnicu Sărat; Cucu Vasile, Geografia populațiilor și așezărilor omenești, Editura Enciclopedică, București, 1977;passim.

La următoarea reformă administrativă majoră, care a avut loc în anul 1968 (17 februarie), autoritățile comuniste au revenit la împărțirea pe județe, întinderea acestora fiind însă diferită față de cea din perioada interbelică. În acest context, județul Râmnicu Sărat, este desființat fiind integrat ca parte componentă, în județul Buzău. Această lege a suferit unele modificări pe 19 decembrie 1968, 1 august 1979 și 23 ianuarie 1981. Cu această ocazie unele județe istorice nu au fost reactivate, cum ar fi județele Făgăraș, Turda, Someș, Târnava Mică, Târnava Mare, Trei Scaune, Fălciu, Tutova, Roman, Putna, Muscel, Romanați, Râmnicu Sărat, etc.

Ca urmare, în deceniile șase și șapte, orașul evoluează lent, iar din anumite puncte de vedere, regresează. Anii ’60 aduc primele "cutii de beton" (blocuri) la Râmnic. Tot în deceniul șapte se conturează platforma industrială, în mahalaua sârbească, dincolo de calea ferată. Pe harta orașului apar întreprinderi de garnituri de frână, organe de asamblare, conserve, turnătoria de fontă, ș.a.m.d.

Anii ’70 și ’80 mobilează târgul de altădată cu paralelipipede de beton, în cartierele Piața Halelor, Costieni, Zona Pod și în apropierea stației feroviare. Pe străzile Victoriei, Toamnei, Primăverii, Ferdinand (Constantin Dobrogeanu Gherea), Mihail Kogălniceanu, sunt demolate imobile vechi din veacurile XIX și XX, iar în locul lor răsar blocuri socialiste, uniformizante, în care urmau să locuiască „oamenii noi”, creați de regim.

Astăzi, teritoriul României este împărțit în prezent în 41 de județe, plus municipiul București.

Pe plan judecătoresc, exista un tribunal la Râmnicu Sărat, cu o secțiune formată din 8 magistrați și 1 procuror ce țineau de circumscripția Curții de Apel din Galați.

Urmau apoi, cinci judecătorii la Râmnicu Sărat, Bolboaca, Cotești, Dumitreștii de Jos și Plăinești, cu un total de 11 magistrați.

Pe planul asigurării serviciilor medicale au fost înființate instituții cum ar fi, spitale de stat la Râmnicu Sărat, Plăinești, Dumitrești și Măicănești, dispensare de stat sătești și comunale (15) și alte două dispensare la Râmnicu Sărat.

Casa Asigurărilor Sociale din Brăila avea un oficiu la Râmnicu Sărat și servicii medicale la Râmnicu Sărat și Gugești, cu 2 medici.

În orașul Râmnicu Sărat, mai activau în perioada postbelică, Societatea „Crucea Roșie”, Societatea „Principele Mircea”, „Oficiul I.O.V., Societatea „Coloniile Școlare”, Azilul de bătrâne „Dr. Blazian” și Azilul de bătrâni și bătrâne „Bagdat”.

În zilele noastre, oferta economică a municipiului Râmnicu Sărat, este una foarte bogată. Industria este principala activitate economică a municipiului cu o pondere de circa 66,9 ℅ la venitul local. Mediul economic este compus din 821 companii cu o cifră de afaceri totală de 172. 622. 173 lei (echivalentul a 47. 950. 603,61 euro) din care industria are o cifră de afaceri de 89. 115. 105 lei (echivalentul a 24. 754. 195,83 euro).

Orașul dispune de o industrie cu ramuri diversificate dintre care cele mai importante sunt:

A) industria grea, reprezentată prin turnătorii de fontă, o fabrică de garnituri și etanșare și o fabrică de mecanică fină;

B) industria materialelor de construcții activează prin fabrici de bolțari, betoane și pavele;

C) industria alimentară este foarte diversificată în domeniile panificației, lactatelor, produselor și preparatelor din carne;

D) industria ușoară,a cunoscut o dezvoltare specatculoasă,ea fiind axată pe industria pielăriei, încălțămintei și industria de confecții reprezentată,la rândul ei, prin 16 întreprinderi cu acest domeniu de activitate;

E) mica industrie acoperă domeniul prelucrării lemnului, producând mobile și paleți pentru uz industrial;

F) industria prelucrării produselor agricole este reprezentată printr-o societate de mare succes, „Agricover S.A.”, care produce furaje pentru animale și păsări.

Agricultura se remarcă prin faptul că în zona Râmnicului Sărat și a comunei Valea Râmnicului sunt produse mari cantități de usturoi și ceapă. Pe lângă producția agricolă, este foarte dezvoltat și sectorul creșterii animalelor, în zonă existând ferme de păsări și bovine.

Din punct de vedere al oportunităților de afaceri oferta municipiului este variată și consitentă, prin faptul că există posibilitatea încheierii unor parteneriate cu reprezentanții industriei locale în diferite domenii: confecții, prelucrarea lemnului, industrie alimentară, turnătorie fontă, garnituri și etanșare, producția materialelor de construcții, lucrări de construcții și agricultură.

Alte oportunități140, se referă la valorificarea materialului lemnos din pădurile din împrejurimi, posibilitatea dezvoltării turismului de agrement prin valorificarea potențialului natural al Văii Râmnicului, a lacurilor din apropiere sau deschiderea unor baze de agrement. De asemenea, o facilitate importantă pentru potențialii investitori, o reprezintă existența forței de muncă calificată în domeniile: regenerarea uleiurilor uzate, prelucrarea fructelor, mecanică fină, agricultură și zootehnie, prelucrarea lemnului, turism, vinificație.

140Dimitrie Gusti,Enciclopedia României.Țara Românească,vol. II,Editura Imprimeria Națională,București,1938

Dintre facilitățile ce pot fi oferite potențialilor investitori mai putem aminti:

A) existența utilităților, de tipul electricitate, apă canalizare, căi de transport terestre locale, județene, naționale și europene;

B) existența de servicii bancare, comunicații și internet;

C) teren disponibil pentru hale de producție cu acces la utilități, în imediata apropiere, cu o suprafață de 10 ha, ce va fi transformat într-o structură de sprijinire a afacerilor;

D) posibilitatea acordării unor facilități fiscale pentru acele investiții care oferă un număr cât mai mare de locuri de muncă;

E) facilitarea de către autoritatea locală a unor întâlniri/vizite de lucru cu reprezentanții mediului de afaceri local;

F) acordarea de către autoritatea locală a sprijinului în demersurile cu caracter administrativ;

G) posibilitatea unor parteneriate între autoritatea locală și potențialii investitori;

H) existența unui plan de regenerare urbană, ce urmează a fi pus în aplicare în următorii 5 ani.

Toate facilitățile oferite de autoritățile locale, reprezintă garanții ale progresului continuu înregistrat de municipiul Râmnicu Sărat, al înscrierii acestuia pe un curs ascendent de dezvoltare pe multiple planuri, în acord cu obiectivele locale, regionale și naționale de integrare activă a localităților României într-un plan general de modernizare în conformitate cu noile cerințe europene.

III.1. Biserica Ortodoxă

Creștinismul orodox, este o religie cu adânci rădăcini în istoria și viața religioasă râmniceană. Printr-un document emis la data de 17 septembrie 1543 de către domnitorul Radu Paisie, se întărea Episcopiei Buzăului și episcopului Anania autoritatea asupra enoriașilor din județele Buzău, Slam Râmnic, Brăila și Săcuieni (Saac), precum și dreptul de judecată duhovnicească și de hirotonie141. Acest lucru însemna că din acel moment și până astăzi, toate localitățile din județele Vrancea, Buzău, fostul județ Slam Râmnic și un timp, din județul Brăila, au făcut parte din Eparhia Buzăului.

În anul 1815, ni se relatează despre existența în târgul Râmnic, a 8 biserici142. În 1835, erau în județul Slam Râmnic, 104 parohii rurale, 8 în târgul Râmnic și 10 la reședința județului, Focșanii – Munteni. În total, erau 137 biserici cu 166 preoți143.

Enciclopedia României144, ne relatează că în anul 1935, un procent de 98,9% din populația Râmnicului era ortodoxă și că ființau 155 de biserici și 4 mânăstiri, două de călugări (Dălhăuți și Văzărești) și două de călugărițe (Cotești și Rogoz). De asemenea, populația de rit mozaic, avea trei sinagogi.

Referitor la prezența concretă pe teren a clădirilor cu destinație religioasă amintim existența a numeroase biserici și mănăstiri, încă de la apariția așezării cunoscută sub numele de târgul Râmnicului.

Prima dintre biserici ca importanță, este Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”. Ea a fost ridicată între anii 1691 – 1697, de către Constantin Brâncoveanu și unchiul său Mihail Cantacuzino. A suferit mai multe reparații în 1801, 1873, 1898, 1925 – 1926, 1941 – 1942 și ultima dată, după 1977.

Urmează apoi, Biserica „Piatra” sau „Domnească” ridicată în anul 1474, de către Ștefan cel Mare. A fost refăcută în anul 1704 de către Constantin Brânvoveanu „de la ferestri în sus” și mai apoi reparată, la mijlocul secolului al XVIII-lea. În anul 1898, a fost demolată iar pe fundația ei s-a construit în anul 1907, de către arhitectul C. G. Vernesco, actuala biserică „Cuvioasa Parascheva”145.

141Catalogul documentelor Țării Românești (1369-1600), București, 1947, p. 82, nr. Crt. 128/17 septembrie 1543

142Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România. I, Țara Românească, vol. II, Craiova, 1970, p. 535-536

143I. Ionașcu, Catagrafia preoților din eparhia Buzăului în anul 1835, Buzău, 1938, p. 23-30;

144Enciclopedia României, vol. II, București, 1938, p. 367

145A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, Divizia rural – comunală, dosar 1107/1897;Vezi si anexa III.1.A;

O altă așezare religioasă, este „Biserica Robeasca” numită și Asănăcheasca. A fost ridicată între anii 1781 – 1784, de către fostul mare pitar Asănache Nicolescu și soția sa Maria, având hramul „Nașterea Sfintei Fecioare”. A fost reparată apoi de mai multe ori în anii 1814, 1864 și 1884. Ridicarea ei este menționată în condica Mânăstirii Văcărești, la data de 7 martie 1784 spunând astfel: „facere de biserică în orașul Râmnicu Sărat și înzestrarea ei”146.

„Biserica Bagdat”, a fost ridicată între anii 1707 – 1708, de către Dumitrașcu Bagdat și are hramul „Sfântul Dumitru”,” Sfântul Toma” și „Nașterea Născătoarei de Dumnezeu, Sfânta Maria”. A fost zugrăvită în anul 1853 și apoi reparată și refăcută între anii 1870 – 1871, de Toma Bagdat, fiind pictată de către Gheorghe Tătărescu. Ulterior, pictura a fost refăcută în anul 1928147.

„Biserica Câța”, a fost ridicată de slugerul Iordache Nicolescu, în anul 1765 și are hramul „Sfinții Voievozi Mihail și Gavril”. După ce a ars în anul 1821, a fost reparată și zugrăvită de vornicul Constantin Neculescu – Câța. Ulterior, a mai fost reparată de două ori în anii 1891 și 1921.

Biserica „Sfântul Nicolae” numită și „Izvorul Tămăduirii”, a fost refăcută în anii 1858 și 1876.

Biserica „Sfântul Ion” numită și „Sfinții Trei Ierarhi”, a fost construită între anii 1842 – 1843, reclădită în anul 1873 și reparată apoi, în două rânduri în 1877 – 1878 și 1903.

Biserica „Sfinții Apostoli” numită și „Sfinții Voievozi”, construită între anii 1866 – 1867, de preotul Isofache și enoriași. A fost reparată în anul 1902 de V. Gherghescu148.

Amintesc aici și sinagoga, ridicată între anii 1921-1922149.

Vechea ctitorie a domnitorului Moldovei – Ștefan cel Mare, a fost construită din piatră150, de unde și denumirea „Piatra” sau „Domnească”. Are un plan simplu dreptunghiular fiind ridicată după campania militară din 1473, dusă împotriva domnului Țării Românești – Radu cel Frumos, campanie desfășurată la locul numit „Cursul apei”.

146D.G.A.S., Indice cronologic nr.23. Mânăstirea Văcărești, p. 24, document 26/7 martie 1784

147Arhivele Naționale Buzău, fond Prefectura județului Râmnicu Sărat, dosar 78/1928

148N. Stoicescu, op. cit, vol II, p.535-538

149Gr. Dănescu, op. cit, p. 252; Arhivele Naționale Buzău, fond Primăria orașului Râmnicu Sărat, dosar 488/1936; vezi și „Analele Râmnicului”, I, nr. 3/august 1923, p. 43

150A.N.I.C., fond Ministerul de Interne, dosar 1450/1894; 1107/1897; N. Stoicescu, op. cit.; Cristea Gherasim, Istoria Eparhiei Râmnicului, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea, 2009

Constantin Brâncoveanu, domnitorul muntean, a construit un ansamblu religios alcătuit din două elemente arhitectonice și anume o mânăstire și o casă domnească, ansamblu protejat de o casă domnească. Acest ansamblu religios a jucat un rol important pe tărâm cultural și religios pentru civilizația locală. În anul 1700, mănăstirea a fost închinată la Muntele Sinai151, situație în care 2/3 din avere trebuia cedată acelei mânăstiri iar restul, de o treime reprezintă sursa financiară din care se întreținea mânăstirea. Potrivit arheologului Emil Lupu, medievist ca formație profesională, această mânăstire a fost ridicată pe ruine datând din secolele XVI – XVII. Cercetând acele ruine și analizând nivelurile stratigrafice a observat prezența unor dovezi arheologice aparținând culturilor Boian și Sântana de Mureș – Cerneahov. De asemenea, alte niveluri stratigrafice vorbesc despre o locuire din secolul al XV-lea. O parte din materialul ceramic analizat, este caracteristic secolelor XIV – XV, perioada de început a așezării cu numele de Târgul Râmnic. S-a ajuns la concluzia că biserica a fost ridicată pe fundația unei biserici de lemn, cu hramul Sfintei Mucenițe Ecaterina.

O dovadă în acest sens o constituie cele spuse în cronica lui Radu Greceanu: „În al optulea an din domnia Măriei Sale, s-au săvârșit mânăstirea care au făcut Maria Sa, în târgul Râmnicului, care din pajiște și din temelie o au zidit, împreună cu unchiul Măriei Sale, Mihaiu Cantacuzino vel spătar, însă monastire mare și cuvioasă, cu chilii de piatră și cetate împrejur, pentru că fiind și în loc ca acela de este în calea oștilor și mai mult a tătarilor…”152. Pictura a fost făcută de cel mai cunoscut zugrav al epocii brâncovenești și anume Pârvu Mutu. În timpul primului război mondial, clădirile mânăstirii au suferit distrugeri, mai ales în timpul ocupației germane deoarece aici a fost amenajat un lagăr de prizonieri. Un alt moment de încercare pentru acest ansamblu arhitectural l-au constituit cutremurele din 9/10 noiembrie 1940 și 4 martie 1977, când aceste construcții au avut de suferit distrugeri importante153. Până în anul 1968 au funcționat aici numeroase instituții (Primăria, Jandarmeria, Scoala nr. 1). După această dată edificiul a fost supus acțiunii de restaurare cu scopul de a înființa aici un muzeu.

Biserica „Sfântul Dumitru – Bagdat”, a fost ridicată la 10 septembrie 1707, în vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu de către căpitanul Dumitrașcu Bagdat, ispravnic al județului Slam Râmnic. Data ridicării construcției apare în pisania originală păstrată pe unul din zidurile clopotniței154.

151G.G.A.S., Indice cronologic nr. 19. Mănăstirea Râmnicu Sărat, București, 1951, p. 43

152N. Jantea, Ctitoriile brâncovenești din orașul Râmnicu Sărat, în „Îngerul”, IX, nr. 10-11/octombrie-noiembrie 1937, p. 616-617; Idem, Manstirea Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu Sărat, în „Îngerul”, X, nr. 1-2/ianuarie-februarie 1938, p. 94-104

153Arhivele Naționale Buzău, fond Primăria orașului Râmnicu Sărat, dosar 3/1925,11/1940

154Pr. D. Bălăița, Istoricul bisericii „Sf. Dumitru – Bagdat”, în „Îngerul”, X, nr. 10-11/octombrie-noiembrie 1938, p. 949-954; Idem, Averea lăsată de Alecu Bagdat bisericii și spitalului din Râmnicu Sărat, în „Îngerul”, XI, nr. 8-9/august-septembrie 1939, p. 623-635; Idem, Biserica Sf. Dumitru Bagdat (Rm. Sărat), în „Îngerul”, X, nr. 9/septembrie 1938, p. 807-819

Amintesc, de asemenea, fostul ansamblu arhitectural reprezentat de Mânăstirea Băbeni, din care s-a mai păstrat doar Biserica cu hramul „Sfinții Împărați”. Ea a fost ridicată de Negoiță Dedulescu155, logofăt, soțul Predei, fiica marelui vornic Stroe Leurdeanu, așa cum ne relatează un document din anul 1670. Potrivit cercetărilor arheologului medievist Emil Lupu, acest edificiu ar fi așezat peste fundația altei construcții mai vechi. Pictura, a fost realizată în anul 1703, de Iachim zugravul. Materialele arheologice scoase la suprafața vorbesc despre o veche și îndelungată locuire. Astfel, sunt pe de o parte dovezi care aparțin culturii Sântana de Mureș – Cerneahov iar, pe de altă parte, dovezi ce demonstrează elemente de locuire post – romană. De asemenea, unele resturi arheologice, ar putea aparține unor construcții medievale dispărute.

Amintesc, de asemenea, schitul cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, din localitatea Dedulesti, comuna Topliceni, care potrivit pisaniei din 1834, ar fi fost ridicat între anii 1619 – 1620 de către Dedu Deducu (Dediul postelnic din Gura Babei)156. Cercetările arheologice au fost efectuate de arheologul Emil Lupu în perioada octombrie – decembrie 2000 și amintesc despre faptul, că multă vreme, biserica schitului, singurul element arhitectonic care s-a mai păstrat, a jucat rol de fortăreață de apărare. Și aici au fost scoase la suprafață dovezi arheologice care demonstrează o locuire încă din vremuri preistorice.

Tot arheologul Emil Lupu, a efectuat săpături și cercetări arheologice, în perioada martie 2000 – aprilie 2001, la Biserica parohială de la Drăghiești, care are hramul „Sfântul Nicolae” și „Adormirea Maicii Domnului”157. Ea a fost construită în 1747 de Maria vistiereasa, soția marelui ban Ion Dedulescu. În urma cercetărilor, s-a ajuns la concluzia că biserica a fost ridicată pe locul unei alte construcții dispărute. După distrugerea și demolarea sa în două rânduri, a fost ridicată a treia oară în anul 1747, continuând să reziste până astăzi.

O altă construcție o reprezintă „Ruinele de la Domirești”, ctitoria lui Dragomir, descoperite în anul 1923, sub malul drept al Râmnicului, nu departe de intrarea în Topliceni.

În urma reformei administrative din anul 1968, multe din localitățile fostului județ Slam Râmnic, au intrat în componența județelor Buzău și Vrancea158. Din cele 104 sate precizate în lista întocmită de C. Negulescu159, 12 sunt menționate cu numele de slobozii (Slobozia Dedulești, Slobozia Ciorăști, etc.) iar două sate apar cu numele de adunați (Adunații de la Malul Buzăului și Adunații din Bălțați).

155Cronica cercetărilor arheologice din România, campania 2001, București, 2002, p. 49-51, raport de săpătura, Emil Lupu

156Cronica cercetărilor arheologice din România, campania 2001, București, 2002, p. 119-121

157Cronica cercetărilor arheologice din România, campania 2001, București, 2002, p. 128-129

158Gr. Dănescu, op. cit., p. 3-321

159Ion Ionașcu, Catagrafia preoților din eparhia Buzăului în anul 1835, Buzău, 1938, p.23-31

În 1937, își desfășurau activitatea la Râmnicu Sărat, 8 biserici ortodoxe și 3 sinagogi pentru ca astăzi, pe teritoriul municipiului să ființeze 10 biserici ortodoxe, și o biserică catolică. De asemenea, existau lăcașuri de cult în fiecare reședință de comună și aproape în fiecare sat. Începând cu anul 1942, s-au asezat în diferite localități secte religioase cum ar fi „adventiștii” de ziua a 7-a la Chiojdeni și Tâmboiești sau „stiliștii” la Golești. Faptul, ne este adus la cunoștință, de Jandarmeria din Râmnicu Sărat prin notele informative din anii 1942, 1947 și 1948160.

Din toate cele expuse în acest capitol, putem trage concluzia că fostul județ Râmnicu Sărat, a reprezentat un leagăn al creștinismului ortodox fapt demonstrat de procentul foarte ridicat al locuitorilor râmniceni ce au aderat la creștinismul ortodox. În același timp, Râmnicu Sărat, a fost un spațiu deschis, tolerant față de alte culte religioase, neexistând niciun conflict între populația majoritar ortodoxă și alte culte religioase. Putem vorbi astfel, pe plan religios, de realizarea a ceea ce se numește „unitate în diversitate”, factor de echilibru, benefic pentru menținerea unui climat social normal, specific unei comunități cu vechi tradiții locale.

160Arhivele Naționale Buzău, fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sărat, dosar 53/1942,16/1944,116/1945,16/1947,137/1948; vezi și anexă nr.12

III.2. Școala românească…

În perioada cuprinsă între revoluția lui Tudor Vladimirescu și Războiul de independență, cea mai novatoare mișcare autohtonă, implicit la Râmnicu Sărat, s-a produs în plan cultural, având drept motor școala și învățământul în limba maternă.

„Este o epocă de necontenită frământare și creație spirituală românească, afirmă istoricul Constantin C. Giurescu, având o mare influență asupra mișcării politice “. Fenomenul s-a petrecut și în sens invers, însă trebuie menționat că, între promotorii Revoluției de la 1848 de la Curbura Carpaților s-au aflat învățătorii, dascălii râmniceni, arestarea acestora în masă paralizând o vreme chiar și procesul de învățământ.

Dacă în secolele XVI – XVII, mânăstirile, șase la număr, din județul Slam Râmnic pregăteau grămătici, călugări sau preoți, apetitul pentru învățătură se extinde cu rapiditate, fii de plugar sau chiar de robi țigani, băieți dar și fete, intrând în marea familie a cunoscătorilor scrisului și cititului, a epocii Gütemberg.

Prima mențiune documentară a învățământului râmnicean datează din 1634, an în care este pomenită o școală în limba română în reședința județului, la Focșanii – Munteni, unde cu siguranță erau pregătiți și fiii de funcționari domnești, negustori sau boieri din capitală de județ. În târgul Râmnic, prima școală în limba română este menționată în 1766, deși este neîndoielnic că la „Mănăstirea grecilor”, ctitorită cu două secole în urmă, buchea cărții nu era o necunoscută.

Spiritul școlii de la Sfântul Sava se va extinde cu repeziciune, astfel încât în deceniul trei al veacului al XIX-lea, la Biserica „Sfântul Nicolae Vechi “, de exemplu, dascălul Constantin preda carte unui număr de 24 de elevi având vârste între 5 și 18 ani, 22 dintre aceștia fiind fii de negustori, unul de plugar și unul de țigan. Cheltuielile, cum se obișnuia în epocă, erau suportate de părinți. Compoziția socială a școlii dezvăluie inclusiv caracterul pronunțat negustoresc al orașului. Apariția unei elite intelectuale legată de avuția materială va iradia în viitoarele decenii ideile renașterii naționale și, pe alocuri, ale celei sociale.

În 1842, la Râmnicu Sărat funcționau patru școli primare particulare, dintre care două în limba română, una în limba greacă și alta în limba franceză. În numai 9 ani, gusturile aristocrației locale se schimbă radical. Școala de limbă greacă este înlocuită cu o alta, de respirație europeană. O schimbare rapidă de opțiuni și mentalitate, alte ambiții culturale, o vocație europeană a tuturor păturilor sociale.

În pofida greutăților inerente, învățământul se propagă și spre periferie, în zona rurală, aflată într-o suferință socială cronică. La începutul secolului al XIX- lea, bordeiul era o realitate cotidiană chiar și în târgurile mai răsărite. Învățătura se prefigura ca o resursă scumpă, dar mai bogată și inepuizabilă decât oricare alta, precum pământul, vitele, sarea sau păcura. Școala Normală apărută tot în capitala de județ, a trebuit să pregătească în grabă prima generație de dascăli pentru școlile sătești. Anul 1838, a fost primul an de învățământ public la sate. „Candidații “ de învățător, cum se vor numi absolvenții școlii normale, deși formați în grabă, cu mijloacele didactice modeste ale începutului, vor constitui fermentul marilor erupții sociale și naționale ce vor urma.

În urma revoluției din 1848, școlile râmnicene vor fi închise, atât din cauza trupelor rusești de ocupație încartiruirte aici, dar și pentru că mulți învățători fuseseră arestați. De pildă, învățătorul Gheorghe Tărculescu era acuzat că fusese cap de gardă (garda națională), Vasile Guțoiu că i-a îndemnat pe locuitori să accepte Constituția, urmați de alți dascăli – Ioan Candidatu, Ion Mocanu, Grigore Candidatu sau Ioan Filimon.

Saltul învățământului râmnicean din următorul deceniu și jumătate a fost uriaș și poate fi evidențiat fie și numai recurgând la cifre. De la 38 de elevi în 1824, învățământul râmnicean cuprindea, în 1863, 400 de elevi. În ciuda salariilor mici, a unor localuri de școală necorespunzătoare, progresul învățământului va fi constant și convingător. Învățătorii râmniceni s-au evidențiat prin câteva acțiuni preluate ulterior de colegii lor din alte județe. În anii ’70 ai secolului al XIX – lea, din inițiativa învățătorilor râmniceni și buzoieni se înființează, pe lângă școlile primare, primele biblioteci de lectură.

Și numărul dascălilor este în creștere. La sfârșitul secolului al XIX – lea, statistica consemnează 137 de învățători care predau în 114 școli cu 913 elevi, față de numai câteva cadre didactice în urmă cu șapte decenii. De asemenea, ridicat este și numărul cunoscătorilor de carte. În 1899, județul Râmnicu Sărat, cu cei 136.918 locuitori ai săi, avea 13.134 cunoscători de carte în mediul urban și 18.883 în mediul rural.

Orașul Râmnicu Sărat începe noul secol cu o populație de 20.000 de locuitori (din care peste două treimi era cunoscătoare de carte) și un gimnaziu de băieți, “Vasile Boerescu”, înființat în 1889, capabil să pregătească vârfurile României viitoare, dar și cu o solidă aristocrație locală educată prin școală. Gimnaziul „Vasile Boerescu “, printre primele din România, s-a impus în geografia învățământului de elită, adăugând Râmnicului o nouă resursă, mai profundă și mai complexă decât tot cea ce a deținut până atunci. Savanți și figuri prestigioase, de la Mircea Eliade la desenatorul de renume mondial Saul Stiemberg ori psihanalistul Sergiu Viderman, viitor profesor la Sorbona, celelalte personalități formate aici vor însemna încununarea firească a deceniilor de zbatere întru atingerea luminii prin slovă.

O importantă perioadă de dezvoltare a fost cea din timpul lui reformelor lui Cuza, când un avânt deosebit au luat inițiativele de cultură și de educație (școli de elită, ziare, etc.), ce au pus bazele recunoașterii Râmnicului Sărat ca un puternic centru educațional, recunoaștere de care se bucură și în zilele noastre.

Sistemul de educație local este bine dezvoltat, acoperind pe verticală, toate segmentele învățământului preșcolar, preuniversitar și universitar. Oferta de școlarizare a municipiului Râmnicu Sărat este asigurată de 7 școli generale, 3 licee teoretice (Colegiul Național „Al. Vlahuță,” Liceul Teoretic „Ștefan cel Mare” și Liceul Economic), 3 grupuri școlare cu profil industrial, agricol și economic și, mai nou, o Scoală de arte și meserii. Elevii liceelor au specializări diferite: filologie, matematică – fizică, chimie – biologie, limbi străine, operator calculator, confecții, contabilitate, turism sau specializări agricole.

Pentru cetățenii municipiului Râmnicu Sărat care doresc să obțină o diplomă de studii superioare există o filială a Universității Ecologice, care oferă posibilitatea efectuării de studii universitare și postuniversitare. De-a lungul timpului, locuitorii Râmnicului Sărat au dovedit un mare interes pentru educație, așa cum este prezentat în anexe. Astăzi, sistemul educațional din Râmnicu Sărat numără 12 grădinițe, cu circa 1.000 decopii, 7 școli primare și gimnaziale, 5 licee, 2 școli vocaționale și alte unități educaționale, frecventate de 9.600 de elevi. Ei sunt educați și pregătiți de 680 de profesori.

Serviciile educaționale ale municipiului sunt considerate foarte bune în comparație cu cele ale altor orașe de aceeași mărime. Un argument în acest sens îl constituie rezultatele obținute de elevii râmniceni la diferite concursuri naționale și internaționale, unde au primit numeroase premii și diplome. În ultimii ani, infrastructura majorității școlilor a fost reabilitată iar câteva dintre ele au dotări didactice moderne. O dovadă în acest sens,o reprezintă tabelul prezentat,mai jos:

Datele prezentate mai sus indică o scădere semnificativă atât a numărului unităților educaționale cât și a numărului sălilor de clasă. De asemenea, sistemul de educație s-a confruntat cu o diminuare a numărului personalului didactic.

Angajările în educație pe parcursul ultimilor 15 ani se caracterizează prin două perioade principale. În prima perioadă, între 1993 – 1999, a crescut cu 75% numărul total al persoanelor angajate în educație.

În a doua perioadă, între 2000 – 2005, numărul total al angajaților a revenit la o medie de 800 de persoane.

Râmnicu Sărat este recunoscut pentru calitatea învățământului local, mulți dintre elevii municipiului fiind printre cei mai buni din județ și la competițiile școlare naționale și internaționale, multe personalități recunoscând elita existentă în acest domeniu, în orașul Râmnicu Sărat. Ca argument în susținerea celor afirmate, vom menționa câteva dintre performanțele obținute de elevii noștri:

a) La concursuri și olimpiade școlare, faza națională, au fost câștigate 31 de premii, în valoare totală de 5.730 RON.

b) La concursuri și olimpiade școlare la nivel de județ, au fost obținute 110 premii, în valoare totală de 3.220 RON. Cei mai premiați elevi provin de la Colegiul Național Al.Vlahuță, Liceul Teoretic „Ștefan cel Mare”, Școala Generală nr 1, Școala Generală nr. 5 și Școala Generală nr. 6.

c) La concursuri școlare de arte și meserii la nivel de județ, au fost câștigate 16 premii: 6 la specializarea veterinară, 4 la industria alimentară, 2 la specializarea agricolă și 2 la specializarea mecanică, toate de către elevi ai Grupului Școlar Agricol, și alte două premii, la turism și alimentație publică, de către elevi de la Grupul Școlar Economic.

Performanțele impresionante ale elevilor râmniceni arată că nivelul învățământului din municipiu este ridicat, oferind speranțe pentru dezvoltarea viitoare a unei economii bazată pe cunoaștere.

O problemă serioasă o constituie faptul că numărul copiilor a scăzut simțitor în Râmnicu

Sărat, prefigurându-se o situație alarmantă în acest domeniu, dar politica națională de încurajare a natalității a dus de curând, odată cu acordarea de beneficii importante, la creșterea natalității, determinând o semi-criză în învățământul pre-școlar datorită lipsei locurilor în grădinițe de copii. Acest fenomen a determinat autoritățile să ia în calcul construirea de noi grădinițe.

Tabelul din anexe arată evoluția numărului de elevi, educatori și unități educaționale.

În ultimii 10 ani, se constată că media elevilor pe cadru didactic este mai mare în Râmnicu Sărat decât la nivel de județ, regional sau național în grădinițe, școli primare și gimnaziale, în timp ce în licee media este mai mică. Situația este detaliată mai jos:

Pe viitor însă, numărul de elevi din școlile orașului va scădea dramatic pe viitor, așa cum se observă din Planul local de acțiune pentru învățământ (PLAI) al județului Buzău:

Planul local de acțiune pentru învățământ estimează că scăderea critică a populației cu vârsta cuprinsă între 7- 14 ani va conduce la o concentrare a activităților școlare, ca și la o mai mare competiție între școli pentru atragerea elevilor. Partea pozitivă a unei asemenea situații o reprezintă posibilitatea de a crește, astfel, calitatea educației vocaționale și, în consecință, la mai buna integrare ocupațională a absolvenților.

Pentru educația vocațională și tehnică, în Râmnicu Sărat există patru furnizori de servicii, care asigură un număr semnificativ de absolvenți în specializări cum sunt agricultura, comerțul și serviciile.

În ceea ce privește învățământul în domeniul comerțului și serviciilor, județul Buzău se situează pe ultimul loc în Regiunea de Sud-Est, cu 4,9% din numărul total al școlilor de arte și meserii, în timp ce Brăila ocupă primul loc, cu 7,40%. La nivelul județului Buzău, specializările comerț și servicii reprezintă 4,2%, dar se așteaptă o creștere până la 12%, la nivelul anului 2013, datorită creșterii numărului de întreprinzători calificați în mediul rural, în special în agroturism.

În ceea ce privește infrastructura, câteva din școlile locale au beneficiat de lucrări importante de reabilitare și modernizare. Multe dintre ele însă, nu au dotări și infrastructură la nivel european. Printre cele mai importante facilități și dotări necesare școlilor locale sunt de menționat următoarele:

a) cabinete medicale;

b) echipament modern, ca video proiectoare, calculatoare, etc.;

c) laboratoare de informatică și echipamente de laborator;

d) dotări și facilități adecvate pentru sesiuni practice de pregătire desfășurate în anumite specializări vocaționale;

e) săli de sport;

f) reabilitarea și efectuarea lucrărilor de întreținere la unele spații;

g) bibilioteci virtuale.

Conform Inspectoratului Școlar Județean Buzău, majoritatea școlilor din Râmnicu Sărat au înaintat proiecte pentru dezvoltarea activităților școlare și au câștigat sau sunt pe cale să câștige banii necesari pentru acestea:

Desigur, aceste sume de bani nu vor fi suficiente pentru nevoile școlilor, dar Primăria a declarat în repetate rânduri, că va face tot posibilul să le suplimenteze, pentru că educația reprezintă una dintre primele sale priorități.

Râmnicu Sărat a fost întotdeauna un centru de educație și cultură. Învățământul se află la un bun nivel în municipiu, realitate confirmată de premiile anuale câștigate de elevii noștri în competițiile regionale, naționale și internaționale la care au participat. Municipiul are multe școli, unele dintre ele cu o bogată istorie, cu infrastructură foarte bună, dar rămân multe de făcut pentru a le aduce la standardele europene. Școlile necesită dotare modernă, biblioteci, laboratoare și săli de sport. Personalul didactic este foarte bine calificat, dar trebuie să i se ofere posibilități de învățare pe tot parcursul vieții și, în general, sprijin pentru pregătire în domeniul educației.

Fondurile alocate din bugetul de stat pentru reabilitarea și dotarea acestor școli sunt insuficiente față de nevoi, ceea ce, uneori, demotivează cadrele didactice, care sunt persoane dedicate muncii lor și fac eforturi pentru a realiza lucruri de calitate în învățământul râmnicean. De asemenea, în municipiu se înregistrează fenomenul abandonului școlar, în special printre reprezentanții etniei rrome, ceea ce creează probleme legate de includerea socială. O altă problemă o reprezintă accesul scăzut la servicii de educație de calitate pentru elevii din localitățile rurale înconjurătoare. Mulți elevi se confruntă cu probleme de transport, în special cei care locuiesc în localitățile apropiate, dar nu pot folosi mijloacele de transport în comun. Absența unui O.N.G. cu orientare educațională, poate constitui un impediment în dezvoltarea viitoare a acestui sector în Râmnicu Sărat.

Din analiza acestui sector mai rezultă că finalitatea procesului de educație nu atrage după sine încadrarea pe piața muncii, deoarece cererea de muncă nu este corelată cu oferta educațională.

Râmnicu Sărat are un potențial ridicat161 pentru a deveni un pol al excelenței educaționale în întreaga regiune. Infrastructura, ca și abilitățile profesioniștilor din acest domeniu, pot fi mai departe exploatate pentru absorbția de fonduri europene și implementarea de proiecte educaționale. Această perspectivă va ajuta municipiul în reconversia profesională a șomerilor și asigurarea unei părți a forței de muncă, sprijinind astfel dezvoltarea activităților economice. Organizarea unor cursuri specializate pe arte și meserii poate fi un bun exemplu în această direcție.

Administrația locală din Râmnicu Sărat trebuie să acționeze rapid pentru stabilirea de parteneriate cu participarea tuturor părților interesate, cel mai important fiind sectorul investițional privat, care ar putea beneficia cu siguranță de un astfel de parteneriat.

De asemenea, trebuie sprijinită pregătirea ulterioară a lucrătorilor calificați din Râmnicu Sărat, pentru a-i menține și pentru a-i motiva să rămână în oraș. Acest lucru, se poate observa în tabelul de mai jos, care prezintă detaliat o analiză a punctelor tari și a punctelor slabe, specifice învățământului râmnicean:

161Primăria și Consiliul local al Municipiului Râmnicu Sărat, Strategia de Dezvoltare Râmnicu Sărat, 2007-2013; Eliade Pompiliu, Influența franceză asupra spiritului public în România, Editura Univers, București, 1982;passim

Analiza SWOT

III.3. Primăria și Consiliul local…

Primăria orașului Râmnicu Sărat, are rădăcini adânci înfipte în istoria locală. Ea, a fost una dintre instituțiile de seamă ale localității, contribuind la dezvoltarea acesteia.

Târgul Râmnicului a fost multă vreme un punct de vamă la hotarul dintre Moldova și Țara Românească, loc de schimbat caii și hrănit echipajul, pe drumul cel mare spre Dunăre și, mai departe, spre Istanbul. Cu timpul, datorită așezării la intersectarea unor drumuri comerciale importante, oamenii s-au strâns lângă bisericile de pe malul Râmnicului, cea a lui Ștefan („Piatra”) și cea care se găsea pe locul bisericii „Adormirea”, punând astfel bazele noii așezări. Locuitorii acestui spațiu, s-au opus cu succes provocărilor timpului și locului cum au fost distrugeri, jafuri, molime, incendii și cutremure. Puterea aparținea unui judecător sau județ și se întindea de obicei peste satele unei singure văi. De aceea, județele cele mai vechi – printre care și Râmnicu Sărat – poartă nume de râuri.

Prima mențiune documentară a așezării este legată de privilegiul comercial acordat de Vlad Dracul la 8 septembrie 1439 negustorilor din Polonia, Galiția și Moldova.

În vremea lui Ștefan cel Mare, Râmnicul este teatrul unor confruntări ce aveau la bază interese politice legate de orientarea pro sau antiotomană a celor trei state românești. În 1909, Nicolae Iorga relata: „Ștefan cel Mare nu încăpea de Radu cel Frumos, domnul muntean, care făcea politică turcească pentru că aceasta era singura politică pe care putea să o facă, având numai cetăți de-ale turcilor pe amândouă malurile Dunării. Bătălia se dă la cursul apei. În această luptă s-au întâlnit la râul de hotar al Râmnicului și acolo a câștigat Ștefan biruința care l-a ajutat să gonească pe Radu și să intre în cetatea Bucureștilor”. Este bineînțeles vorba despre lupta din anul 1473 dintre voievodul muntean Radu cel Frumos și Ștefan, câștigată de domnul moldovean. În cinstea acestei victorii a ridicat Ștefan, la 1474, o biserică de piatră ce a rezistat până la sfârșitul secolului al XIX – lea.

De-a lungul veacurilor, Râmnicul figurează pe hărțile diverșilor cartografi străini. La 1601, după uciderea lui Mihai Viteazul, oastea țării Românești este înfrântă lângă Râmnicu Sărat și pe malul Buzăului de oștenii domnului Moldovei, Simion Movilă, sprijinit de poloni și tătari.

Târgul Râmnicului avea schimburi economice cu Brașovul, Brăila, cu orașe din Moldova și de la sud de Dunăre. Amploarea legăturilor cu Transilvania este documentată și de descoperirea unor monede ungurești găsite în mormintele din acea vreme, morminte ce aparțineau unui întins cimitir situat în zona centrală a orașului la răscrucea dintre străzile Victoriei și Cuza Vodă, dar și într-un cimitir aflat sub fortificația de sfârșit de secol XVI, în zona bisericii „Adormirea”.

Pivnițele descoperite cu prilejul diverselor săpături arheologice ori cu ocazia demolărilor din anii ’80 ai veacului din urmă dovedesc avântul comerțului la Râmnicu Sărat.

La sfârșitul secolului al XVII – lea, între 1691 și 1697, Mihail Cantacuzino ridică la Râmnic o biserică înconjurată de ziduri, încadrată ulterior de specialiști în așa numitul stil brâncovenesc, în care ies în evidență elemente arhitectonice precum frescele și ciopliturile în piatră ale ancadramentelor și coloanelor.

În perioada modernă și contemporană, orașul s-a transformat profund. În timpul Regulamentului Organic s-au fixat șase bariere: drumul Jidenilor, drumul Tăbăcarilor, drumul Buzăului, drumul Brăilei, șoselele Puiești și Focșani.

În 1862, orașul Râmnic devine capitala județului Râmnicu Sărat, privilegiu de care până atunci se bucuraseră Focșanii – Munteni.

După ce Râmnicul devine reședință de județ, se trece la sistematizarea județului, peisajul urban modificandu-se, centrul său căpătând un aspect european. Apar primele clădiri cu etaj pe Strada Victoriei, se trasează noi străzi, se înalță primele clădiri administrative. Periferia crescută haotic continuă să existe în mizerie și întuneric, în așteptarea unor vremuri mai bune.

În această acțiune de modernizare a localității, un rol foarte important la avut Primăria. Modernizarea orașului a fost înlesnită de o serie de tineri primari, umblați prin țările apusului, unii dintre ei având o deosebită cultură: Costache Zamfirescu, Toma Bagdat, Iosef Oroveanu, Pavel Robescu, Octaviu Blasianu, Vasile Cristoforeanu, Sava Gherghiceanu, Constantin Lupescu, Vespasian Pella, Nicu Protopopescu, Nicolae Dicescu și alții.

Gara, Palatul Administrativ și de Justiție, Teatrul Comunal, Cazarma de Infanterie, Școala Primară Mixtă (actuala „Vasile Cristoforeanu”), Casa de Cultură sunt clădirile ce au reținut în cele mai multe rânduri atenția fotografilor. Probabil că ele au marcat și marchează în continuare (cele care au rămas în picioare) identitatea orașului. Unele din aceste clădiri se constituie în veritabile jaloane temporale ale istoriei moderne și contemporane, simboluri vizuale ce au traversat valurile vremii. Ele au răzbit și luptele estetice, și comunismul, și modele schimbătoare.

De la combinația de origine bizantină a pietrei cu cărămidă aparentă, specifică stației feroviare, la eleganța franceză a Palatului Administrativ, de la sobrietatea cazarmei Regimentului de Dorobanți, la pitorescul bucolic al Teatrului Comunal, ochiul anonim și neastâmpărat al fotografului a fost în mod irezistibil atras de originalitatea și frumusețea acestor construcții. Cei care, în diverse momente din trecut, au așezat aparatul fotografic în fața acestor înfăptuiri arhitectonice, au simțit nevoia să transmită și altora – iconic – efigii ale târgului de pe apa Râmnicului.

În 1881, orașul a fost conectat la rețeaua feroviară națională, prin calea ferată Buzău – Mărășești. Ulterior, în dreptul orașului, linia ferată va suferi o modificare în vederea aducerii mai aproape de oraș a gării.

Ultimele decade ale veacului al XIX – lea au fost benefice din punct de vedere edilitar. Se trasează bulevarde (Justiției, Gării, Cuza), se înființează cimitirul, se trasează grădina publică, se pavează principalele străzi, se ridică imobile administrative, școli etc. În acele vremuri, orașul era împărțit pe culori: albastru în nord (mahalaua Sf. Neculai), roșu în centru (mahalaua Vatra), galben în sud (mahalalele Pităreasa și Erculești). La cumpăna veacurilor, Râmnicul avea în jur de 13.000 de locuitori. Regele Carol vizitează județul în 1901, cu prilejul unor manevre militare. În primăvara anului 1907, orașul a fost teatrul luptei dintre răsculați și armată. Din punct de vedere industrial, la începutul secolului al XX – lea, Râmnicul avea o fabrică de săpun și câteva ateliere meșteșugărești, iar din 1913 o distilerie de petrol, devenită rafinăria „Venus”.

În Primul Război Mondial, infanteriștii Regimentului 9 Dorobanți și-au lăsat oasele pe câmpurile de bătaie de la Mărășești, Mărăști și Oituz.

Epoca interbelică aduce o efervescență culturală fără asemănare până atunci. Presa ia avânt, râmnicenii având la dispoziție publicații ca: „Foaia Râmnicului”, „Tribuna”, „Alarma”, „Gazeta liberă”, „Ecoul”, „Cuvântul Nostru”, „Machina”, „Lumina”, „Analele Râmnicului”, „Glas tânăr”, ș.a. Pe străzile orașului se intersectau oameni ca Octavian Moșescu, Toma Dicescu, Ion Gane, Menelaș Chircu, Al. I. Zamfirescu, Teodor Oroveanu, Ionel Lupescu, Dumitru P. Mazilu, Al. Iteanu, Stelian Cucu, Ion Magârdiceanu, Victor Dimitriu.

După Al Doilea Război Mondial, viața socială și culturală dau înapoi, iar județul Râmnicu Sărat dispare – în 1950 – de pe hartă, odată cu toate celelalte județe. Oameni valoroși precum Ionel Lupescu, Dumitru P. Mazilu, Dumitru Roșescu, vor cunoaște închisorile politice.

Schimbarea ordinii politice survenită la jumătatea secolului trecut, în urma căreia românii au pierdut mai tot ce câștigaseră între 1918 și 1938, a însemnat și o reconfigurare a spațiului urban. Dispar unele monumente și apar altele, se schimbă numele instituțiilor, ale unor străzi, sunt înlocuite simbolurile heraldice. Prin desființarea județelor, Prefectura se transformă în „Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat”, după cum vedem într-o imagine din anii ’50. De pe fațada școlii Primare Nr. 2 („Vasile Cristoforeanu”) dispare stema regală; este amplasat în schimb – în fața școlii – un monument sovietic cu secera și ciocanul. Este demolat Teatrul Comunal din grădina publică (1948) și se construiește Teatrul Muncitoresc, la întretăierea străzilor Tudor Vladimirescu (fosta Carol I) și Amurgului (fosta Elisabeta Doamna), actuala Casă de Cultură. Este înlăturat, din fața Prefecturii, bustul lui Alecu Tătăranu, fost prefect liberal la sfârșitul secolului al XIX – lea. În locul său va fi așezat un mic monument dedicat răscoalei din 1907. Se dorea anularea memoriei colective a orășenilor și, în același timp, inocularea unor mentalități în conformitate cu ideologia oficială. Modificarea toponimiei urbane venea și ea în sprijinul influențării memoriei colective, a alterării identității unui vechi oraș românesc, numele străzilor exprimând anumite simboluri și valori. Frecventele schimbări de nume de străzi duc la pierderea unor istorii, a memoriei locului respectiv.

În deceniile șase și șapte, orașul evoluează lent, iar din anumite puncte de vedere, regresează. Anii ’60 aduc primele "cutii de beton" (blocuri) la Râmnic. Tot în deceniul șapte se conturează platforma industrială, în mahalaua sârbească, dincolo de calea ferată. Pe harta orașului apar întreprinderi de garnituri de frână, organe de asamblare, conserve, turnătoria de fontă ș.a.m.d.

Anii ’70 și ’80 mobilează târgul de altădată cu paralelipipede de beton, în cartierele Piața Halelor, Costieni, Zona Pod și în apropierea stației feroviare. Pe străzile Victoriei, Toamnei, Primăverii, Ferdinand (Constantin Dobrogeanu – Gherea), Mihail Kogălniceanu, sunt demolate imobile vechi din veacurile XIX și XX, iar în locul lor răsar blocuri socialiste, uniformizante, în care urmau să locuiască „oamenii noi”, creați de regim.

Elementul principal de identificare al așezării Râmnicu Sărat, l-a reprezentat dintotdeauna „stema”. Fiind un element de afirmare a personalității așezării, ea a cunoscut două forme de exprimare:

a)Stema fostului județ Râmnicu Sărat

b)Stema Municipiului Râmnicu Sărat

Stema fostului județ Râmnicu Sărat

Stema fostului județ Râmnicu Sărat poate fi văzută și astăzi. Ea se păstrează pe frontispiciul unei clădiri aflate pe bulevardul Elena Cuza, acolo unde cei mai în vârstă spun că se afla "bariera Focșani". Această stemă constituie un element decorativ și pe fațada Colegiului Național "Al. Vlahuță" dar poate fi văzută și la Muzeul municipal, ca dublu ornament pe cișmelele care au funcționat multă vreme în oraș.
Stema impresionează prin simplitatea sa, prin evidențierea unui simbol și anume calul. Calul este reprezentat în plin efort, în deplasare de la dreapta la stânga. Acesta prin încordarea sa amintește peste timp de tenacitatea locuitorilor acestor ținuturi, care au învins multe obstacole.
Scutul stemei are formă aproximativ ovală și este încununat cu cinci creneluri. Simbolul central – calul, sugerează activitatea de bază a locuitorilor județului. Aceasta, la timpul respectiv era creșterea animalelor având în vedere marile întinderi ocupate cu ierburile stepei în câmpie dar și de pășunile și fânețele din zona de deal și de munte.
Sub simbolul central, sunt reprezentate într-o formă îngemănată literele ce constituie inițialele orașului, adică "R" și "S".
Pentru a evidenția motivul pentru care apare pe stemă calul vom face o scurtă incursiune în istoria creșterii animalelor din județul Râmnicu Sărat și în particular a calului.
Județul Râmnicu Sărat de la constituirea sa a devenit renumit pentru valoarea capitalului animal și în special prin creșterea cailor, a căror faimă a depășit granițele țării.
În "Analele statistice ale Țării Românești", întocmite de Marțian în 1960, se găsește un raport al comisiilor agricole din Muntenia, care tratează situația agricolă a județului Râmnicu Sărat, pe atunci Slam Râmnic.
Până 1840 dezvoltarea agriculturii era împiedicată de lipsa relațiilor comerciale cu statele care aveau nevoie de produse agricole. Producția era destinată în special consumului intern care cu siguranță era redus.
Zootehnia, spre deosebire de producția de cereale, se prezenta mai bine. Raportul arată că "ținuturile Râmnicului erau pline de vite din toate speciile". Vestiții cai de Râmnic, datorită calității lor, deveniseră principalul produs de export al județului. Astfel se explică și prezența pe stema județului a unui cal.
În mediul montan se creștea un cal special "buestraș" iar șesul era locul unde se creștea un cal pentru tracțiune dar și turme de oi din speciile țigaie și mai ales spancă. Turcii cereau ca tributul să se achite, între altele și din vestiții cai de Râmnic.
În târgurile săptămânale de vite din Râmnicu Sărat și de la Plăinești, proprietarii cailor se întreceau ca într-o expoziție. Caii erau împodobiți cu harnașamente confecționate în atelierele orașului din Strada Brașoveni. Bine îngrijiți, caii constituiau mândria râmnicenilor.
În "Almanahul Râmnicului" din 1933 a fost prezentată și situația efectivelor de animale din județ. Efectivele de cabaline au fost categorisite în armăsari, cai, iepe și tineret. Din situație rezultă că femelele care asigurau reproducerea au scăzut numeric de la 10.548 capete, în 1929 la 10.294 în 1930. La tineret se înregistra o situație catastrofală. De la 5.522 exemplare existente în 1929, se ajunsese în 1930 doar la 2.310 capete.
Din almanah aflăm că în 1933 mai exista doar o singură herghelie în județ. Aceasta aparținea lui Menelaș Chircu, filantrop și om cu multiple preocupări culturale, supranumit ultimul mare boier al Râmnicului. Acesta s-a aflat în fruntea grupului care a luat inițiativa ridicării bustului lui Alexandru Vlahuță.
Biograful acestuia, Teodor Baciu, în lucrarea "O viață aleasă" ne-a lăsat pagini de o rară frumusețe în care relevă marea dragoste a lui Menelaș Chircu pentru cai. Herghelia acestuia se afla la Vâlcele. În 1906 la expoziția națională a obținut medalia de aur. După război la expoziția din perioada 1923 – 1924 a obținut din nou medalii pentru creșterea cailor și oilor.
Împreună cu Vlahuță, cu Delavrancea sau pictorul Nicolae Grigorescu, pe caii oferiți de el, boierul Menelaș Chircu, colinda văile Râmnicului și Câlnăului, unde aveau legate prietenii cu familiile boierești din Valea Sălciei sau din Valea lui Lalu.
Excursiile din munții Râmnicului, Buzăului și Vrancei le făcea însoțit de 15-20 de prieteni. Din Râmnic toți plecau călări, pe cai micuți de munte oferiți de el. El punea de regulă șaua pe favorita sa, o iapă albă numită Ispita.
Au urmat pentru caii râmniceni ani și mai grei, anii celui de al II – lea război mondial, timp în care efectivele de cai au scăzut din cauze ușor de înțeles. Creșterea numărului de cai după terminarea războiului n-a fost de durată prea mare.
Încheierea cooperativizării agriculturii în 1962 a însemnat declinul creșterii cabalinelor care în câțiva ani s-a transformat într-o catastrofă.
A fost nevoie să treacă aproape o jumătate de secol ca acest animal credincios și curat ca o lacrimă să reintre în atenția oamenilor acestor locuri. Astăzi este o plăcere să vezi în oborul Râmnicului, numeroși cai frumoși și puternici, parcă coborâți de pe vechea stemă a Râmnicului, care concurează ca preț și avantaje cu autovehiculele.

Stema municipiului Râmnicu Sărat

Pecetea sau stema orașului reprezenta un scut tăiat de o fascie undată, din argint. În câmpul superior, pe albastru, o biserică veche, moldovenească, din argint, în profil spre stânga, cu un singur turn și așezată pe o terasă verde. În câmpul inferior, pe roșu, două săbii încrucișate, din argint, cu gărzile negre, în jos. Scutul timbrat, cu o coroană din argint cu cinci turnuri.
Biserica amitește străvechea ctitorie a lui Ștefan cel Mare și Sfânt (pe locul ei se află acum biserica "Cuvioasa Paraschiva"), fâșia undată – apa Râmnicului, iar săbiile simbolizează luptele ce s-au purtat, de-a lungul veacurilor, în împrejurimile orașului (1473 – Ștefan cel Mare împotriva lui Radu cel Frumos; 15 august 1601 – după uciderea lui Mihai Viteazu între oastea Țării Românești și moldovenii conduși de Simion Movilă sprijiniți de poloni și tătari; 31 iulie 1789 – între rușii conduși de generalul Suvorov și turci).

Astăzi, Primăria Râmnicu Sărat, joacă un rol la fel de important în viața orașului, cu atât mai mult cu cât de la 1 ianuarie 2007 suntem membri cu drepturi depline ai Uniunii Europene. De aceea, principala instituție a municipiului caută să alcătuiască și să pună în practică programe de urbanizare și sistematizare în acord cu noile cerințe europene.

Primăria și Consiliul local al municipiului Râmnicu Sărat, funcționează în temeiul Statutului Municipiului Râmnicu Sărat, aprobat de consiliul local, în conformitate cu Ordonanța Guvernului nr.52/2002, art. 2.

Astfel, Primăria orașului Râmnicu Sărat sprijinită de Consiliul local, au alcătuit un Plan strategic de dezvoltare a municipiului Râmnicu Sărat, ce conține obiective, cu ținte pe durate de timp, medii și lungi. Aceste obiective, vizează reformarea unor domenii esențiale pentru comunitate, beneficiind de sprijin financiar european prin intermediul unor programe finanțate de Uniunea Europeană. De asemenea, strategia de dezvoltare a Primăriei urmărește realizarea integrării obiectivelor de interes local cu prioritățile regionale și naționale.

Dintre domeniile prioritare ce urmează a fi supuse reformei amintim, infrastructura urbană, de mediu și de transport, economia și mediul de afaceri, turismul și patrimoniul cultural, infrastructura și serviciile sociale, sănătatea și situațiile de urgență, educația, tehnologia informației și comunicării (T.I.C.), societatea civilă, tineretul și sportul, administrația publică.

Toate acestea demonstrează preocuparea continuă a primăriei municipiului pentru continua dezvoltare a comunității și integrarea acesteia în marea familie europeană.

Consiliul Local și Primarul își exercită autoritatea numai asupra colectivității municipiului Râmnicu Sărat.

Consiliul Local al municipiului Râmnicu Sărat are sediul în municipiul Râmnicu Sărat, Str. Nicolae Bălcescu nr.1, tel 0238/561946, Fax 0238/561947. Consiliul Local al municipiului Râmnicu Sărat este organul deliberativ al unității administrativ – teritoriale a municipiului Râmnicu Sărat, are inițiativă și hotărăște în condițiile legii în toate problemele de interes local cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități ale administrației publice locale sau centrale.

Consiliul Local al municipiului Râmnicu Sărat are mai multe atribuții, dintre care amintim:

A) atribuții privind organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes local și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes local;

B) atribuții privind dezvoltarea economico – socială și de mediu a comunei, orașului sau municipiului;

C) atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului;

D) atribuții privind gestionarea serviciilor furnizate către cetățeni;

E) atribuții privind cooperarea inter – instituțională pe plan intern și extern.

Primarul municipiului Râmnicu Sărat îndeplinește o funcție de autoritate publică și are sediul aparatului propriu de specialitate în municipiul Râmnicu Sărat, str. Nicolae Bălcescu nr.1, Tel 0238/561946, Fax 0238/561947.

Primarul municipiului Râmnicu Sărat reprezintă unitatea administrativ – teritorială în relațiile cu alte autorități publice, persoane fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție.

Primarul municipiului Râmnicu Sărat asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului. El dispune măsurile necesare și acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu caracter normativ ale miniștrilor și ale celorlalți conducători ai autorităților administrației publice centrale, precum și a hotărârilor Consiliului Județean.

Primarul municipiului Râmnicu Sărat îndeplinește următoarele categorii principale de atribuții:

A) atribuții exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condițiile legii;

B) atribuții referitoare la relația cu consiliul local;

C) atribuții referitoare la bugetul local;

D) atribuții privind serviciile publice asigurate cetățenilor;

E) alte atribuții stabilite prin lege.

Componența Consiliulului Local a municipiului Râmnicu Sărat este următoarea: 10 membrii P.N.L., 5 membri P.D.- L., 3 P.S.D. și 1 membru U.P.S.C.. Data constituirii Consiliulului Local al municipiului Râmnicu Sărat este 17 iunie 2008.

Conducerea este asigurată de preot Viorel Holban, în calitate de primar al municipiului și profesor Sorin Cîrjan, viceprimarul municipiului. Secretar al primăriei este doamna Dogărescu Daniela.

Conform Legii nr.393/2004 privind Statutul aleșilor locali, actualizată, prin aleși locali se înțelege consilierii locali, primarul și viceprimarul.

Participarea aleșilor locali la activitatea autorităților administrației publice locale are un caracter public și legitim, fiind în acord cu interesele generale ale colectivității în care își desfășoară mandatul.

În exercitarea mandatului, aleșii locali sunt în serviciul colectivității locale.

În asigurarea liberului exercițiu al mandatului lor, aleșii locali îndeplinesc o funcție de autoritate publică și sunt ocrotiți de lege. Autoritățile administrației publice locale prin care se realizează autonomia locală în municipiul Râmnicu Sărat sunt Consiliul local al municipiului Râmnicu Sărat, ca autoritate deliberativă și primarul, ca autoritate executivă.

În funcție de specificul local și de nevoile activității sale, consiliul local organizează comisii de specialitate, în principalele domenii de activitate, la constituirea acestora aplicându-se repartizarea procentuală pe formațiuni politice conform alcătuirii consiliului local, după cum urmează:

1. Comisia pentru activități economico – financiare și agricultură;

2. Comisia pentru amenajarea teritoriului și urbanism, protecție mediu și turism;

3. Comisia pentru cultură, culte, învățământ, muncă, sănătate și protecție socială a persoanelor aflate în nevoie;

4. Comisia juridică, de disciplină și validare.

Pot fi membri ai comisiilor de specialitate numai consilierii.

Ordinea de zi a ședințelor consiliului local cuprinde proiecte de hotărâri, rapoarte ale comisiilor de specialitate, rapoarte sau informări ale conducătorilor unităților subordonate sau care se afla sub autoritatea consiliului, timpul acordat declarațiilor politice, întrebărilor, interpelărilor, petițiilor și altor probleme care se supun dezbaterii consiliului. Ordinea de zi este înscrisă în cuprinsul invitației de ședință transmise consilierilor și se aduce la cunoștința locuitorilor prin mass – media sau prin orice alt mijloc de publicitate. Proiectul ordinii de zi se întocmește la propunerea primarului, consilierilor, secretarului, comisiilor de specialitate sau la solicitarea cetățenilor. Proiectul ordinii de zi se supune aprobării consiliului. Administrația publică în unitățile administrativ – teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.

Primăria162 Municipiului Râmnicu Sărat, formată din primar, viceprimar, secretar și aparatul propriu de specialitate al Consiliului Local, se organizează și funcționează ca o structură funcțională cu activitate permanentă, care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului Local și dispozițiile primarului, în vederea soluționării problemelor curente ale colectivității locale.

Structura aparatului propriu de specialitate al Consiliului Local și numărul de personal sunt stabilite în concordanță cu specificul instituției, în limita mijloacelor financiare de care dispune și cu respectarea dispozițiilor legale.

162Vezi anexele III.3.A, III.3.B, III.3.C; Petcu Gheorghe; Robe Sofia; Dumitrache Maria, Municipiul Râmnicu Sărat. Album monografic, Buzău, Editura Alpha, MDN, 2005, 100 p., passim; Bălescu Steliana, File de istorie buzoiană. Studiu monografic 1915 – 1947, Buzău, Editura Vega, 2006, 90 p.; passim

III.4. Casa de Cultură…

Casa de Cultura municipală, cunoscută sub numele de Florica Cristoforeanu, a fost construită între anii 1949 – 1959 și deschisă în anul 1960. Găzduiește importante activități culturale, ajungând la o medie de 60 de manifestări cu public, desfășurate anual. Cel mai cunoscut eveniment desfășurat la Casa de Cultură, este Festivalul de muzica locală “Cântecul orașului”. Festivalul aduce pe scena numeroși cântăreți romani și alți reprezentanți ai artei, de valoare recunoscută. Casa de Cultură „Florica Cristoforeanu”, este unul dintre obiectivele turistice importante ale orașului, alături de multe altele, de care primăria a avut grijă să le întrețină, deoarece ele sunt elemente ce definesc identitatea locală a râmnicenilor.

Alături de Casa de Cultură, exista o serie de alte obiective163, pe care le voi aminti, mai jos.

Primul dintre acestea se află în parcul central, în partea nordică a acestuia. El este un monument dedicat eroilor din Războiul pentru Independență și din cel de-al Doilea Război Balcanic, fiind ridicat de sculptorul Alexandru Severin. Monumentul ridicat, este de fapt un bloc de piatră, așezat pe un soclu masiv de cărămidă, de formă patrulateră. Pe fațada acestui bloc de piatră este cioplit în relief un soldat român care ține în mâna stangă o făclie, iar în mâna dreaptă o sabie în poziție de luptă. Pe fundal, în partea de sus, la dreapta orașului, se afla un luptător călare, de dimensiuni mai mici. La picioarele orașului, în stânga, se află înscris anul 1913, anul declanșării celui de-al doilea război balcanic, în urma căruia România obține Cadrilaterul. Lateral dreapta, este înscris anul 1877, momentul desfășurării Războiului de Independență. Monumentul, a fost ridicat în anul 1915164, fiind astăzi într-o stare de degradare vizibilă, fapt accentuat de așezarea acestuia într-o poziție izolată. Soluția cea mai bună ar fi mutarea acestuia într-un loc central al parcului și supunerea acestuia unui proces de restaurare.

Un al doilea obiectiv îl reprezintă obeliscul placat cu marmură, așezat în cimitirul „Elisabeta”, din Strada Cimitirului nr. 2, monument dezvelit la data de 9 mai 1965. Are un vultur în vârf iar pe fațada sa, este montată o placă pe care se află inscripția următoare: „Glorie eternă eroilor neamului căzuți în luptele pentru păstrarea ființei naționale a poporului român”. Monumentul se află în cimitirul cu morminte false, pe ale căror cruci sunt numele eroilor căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial, fiind amenajat în perioada 1945 – 1950. Lângă acesta se află, un cimitir al ostașilor sovietici și un obelisc cu inscripția „Slavă eroilor victorioasei Armate Roșii căzuți pe teritoriul României în lupta împotriva fascismului 1944 – 1945”, inscripție redactată în limbile rusă și română.

În fața Școlii nr. 5 acum numită „Vasile Cristoforeanu”, s-a ridicat un monument pentru lauda eroilor sovietici, distrus în anul 1990 și înlocuit cu bustul lui Vasile Cristoforeanu.

163Relu Stoica, Monumente și eroi buzoieni, Buzău, 2009, p. 212-217

164Florian Tucă, Monumentele…, p. 230; Duțu Alexandru, Coordonate ale culturii românești în secolul al XVIII-lea, Editura Pentru literatură, București, 1968; passim

Tot în parcul central, a fost ridicat un monument din beton și marmură albă, în formă de trunchi de piramidă, așezat pe un postament în trepte. Potrivit inscripției, monumentul a fost închinat memoriei eroului „Locotement – colonel Buzoianu Ioan, comandantul Regimentului 2 Infanterie din Divizia „Tudor Vladimirescu”, decorat cu Ordinul „Drapelul Roșu”, căzut eroic la datorie în ziua de 28 septembrie 1944 în lupta contra fascismului, pentru o Românie liberă, independentă și democrată. Ofițerii și ostașii Regimentului 2 Infanterie din Divizia „Tudor Vladimirescu” drept recunoștință și veșnică amintire eroicului comandant”.

Pe monument, se afla drapelul și emblema diviziei, fiind „ridicat prin sprijinul binevoitor al Comunității de Avere Grănicerești Caransabeș”, între anii 1945 – 1946165.

De asemenea, în parcul central, a fost ridicată o cruce standard pentru eroii Revoluției române din decembrie 1989, dezvelită la data de 22 decembrie 1999166.

În centrul orașului, a fost ridicată o troiță din lemn, care are sculptat chipul lui Ion Mihalache (1882 – 1963), personalitate politică care a murit în închisoarea din oraș, încarcerat fiind de comuniști. La baza crucii se află sculptat chipul unei femei care se roagă iar pe cruce se află inscripția „Ridicată în memoria celor ce au căzut victime comunismului în penitenciarul din Râmnicu Sărat, martiri ai neamului românesc”. Inscripția este urmată de numele acestora: Teodor Doxin, Ion Logojanu, Constantin Hagea, Aurel Dobrescu, Ovidiu Borcea, Cristea Valentin, Jan Arnăutu, preoții Mihai Paliga si Alexandru Pogoneanu, general Dobu Gheorghe, Pantazi Constantin și mulți alții…” Pe spatele crucii, este sculptat chipul lui Iisus, sub care se afla citatul „Eu sunt Lumina lumii, calea, viața și adevărul”, urmată imediat în continuare de inscripția „Torturați, batjocoriți, rămași în viață, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ion Băbuș, Nicolae Adamescu, Ion Puiu”. La baza crucii, în spate, se precizează că troița a fost „Ridicată de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, organizația Râmnicu Sărat. Făcută de Pop Săpânța, 1992”.

Un alt omagiu adus eroilor neamului, îl reprezintă tabloul cu „Eroii din orașul Râmnicu Sărat, parohia Sf. Apostoli, căzuți în războiul pentru eliberarea patriei 1914 – 1916 – 1941 – 1945”, aflat în partea stângă a pronaosului bisericii cu hramul „Sfinții Apostoli” Sârbi. După ce sunt enumerați eroii, urmează o inscripție care spune „Noi ne-am jertfit pentru eliberarea patriei, voi luptați pentru fericirea ei, pentru pace și înfrățirea între oameni și popoare”. Un lucru însă, nu este la locul lui, în acest tablou și anume faptul că nu se face deosebirea între eroii din Războiul de Reîntregire și cei care s-au jertfit în cel de-al Doilea Război Mondial”.

165Florian Tucă, Monumentele…, p. 230

166 „Vestitorul de Râmnic” din 22 noiembrie 1999; Valeriu Nicolescu, Oameni care de ieri, oameni de azi, vol. II, p. 1; Literatura română în „Enciclopedia” lui Cornel Diaconovici, Editura Transilvania, 2004, 33, nr. 9-10, p. 63-68;passim.

Un alt monument, foarte vizibil tuturor deoarece, a fost ridicat pe partea dreptă a șoselei Buzau – Focșani, care traversează municipiul Râmnicu Sărat, îl reprezintă obeliscul din fața Școlii de Arte și Meserii, placat cu marmură, obelisc realizat de sculptorul Emil Pricopescu din Buzău. Pe fațadă se află inscripția „În memoria victimelor comunismului din penitenciarul Râmnicu Sărat” iar, deasupra acesteia, se afla un medalion cu chipul lui Corneliu Coposu. Pe spatele monumentului, se afla montată o placă pe care stă inscripția ce precizează că este „Ridicat de Fundația pentru democrație Corneliu Coposu”167.

Trebuie amintită, de asemenea, placa comemorativă, așezată pe fațada clădirii Primăriei în 1957, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la răscoala din 1907. Această placă comemorativă avea inscripția „Aici a avut loc în martie 1907 o ciocnire sângeroasă intre țăranii răsculați și armată. Glorie luptătorilor împotriva jugului burghezo – moșieresc, pentru libertate și o viață mai bună”. După 1989, s-a fixat o altă placă comemorativă, în locul celei dintâi, cu inscripția „Aici a avut loc în martie 1907 o ciocnire sângeroasă intre țăranii răsculați din 30 de sate și armată. Glorie celor căzuți pentru pământ și libertate”168.

167” Opinia”, IX, nr. 2625/1999, p. 1

168Pentru amănunte privind evenimentul vezi Valeriu Nicolescu, Anul de foc 1907 la Buzău și Râmnicu Sărat, Buzău, 2007, p. 7-11

III.5. Alte instituții…

a) Presa locală…

Un rol foarte important în viața comunității râmnicene, l-a jucat de-alungul timpului și presa, fie ea scrisă sau vorbită.

Cea mai veche mențiune documentară despre Râmnicu Sărat, care poate fi văzută drept începuturile presei scrise pe aceste meleaguri, datează din 8 septembrie 1439. Este vorba despre un privilegiu comercial acordat de domnitorul muntean Vlad Dracul negustorilor poloni, ruși și moldoveni: „În Cristos Dumnezeu, prea-credinciosul și prea-piosul și de Cristos iubitor și de Dumnezeu unsul și singur stăpânitorul Ioan Vlad Vodă, cu mila lui Dumnezeu și cu dumnezeiască bunăvoință stăpânind și domnind peste toată țara Ungro – Vlahiei până la mare și duce al Amlașului și Făgărașului… am binevoit domnia mea cu a mea bunăvoință… deci am scris această cinstită carte domnească cu credință și cu promisiune, înștiințând pe toți negustorii și pe toți oamenii care ar dori să vină în țara domniei mele, din toată țara polonă… din Galiția, din Moldova, oricare om și oricare neguțător, după ce va vedea sau va auzi această carte domnească și va dori a se abate aici cu negoțul cu orice fel de marfă, acela să vină în pace și libertate să vândă ce are și să cumpere cei place și apoi să se întoarcă în pace și libertate fără nici o frică. Iară vama se va plăti la Râmnic, de car câte doi florini ungurești și în celelalte locuri vama cea dreaptă, precum plătesc și oamenii mei… “

Urmează apoi, răspunsul boierilor buzoieni și râmniceni către Ștefan cel Mare: “… De la toți boierii buzoieni și râmniceni și de la toți cnejii și de la toți rumânii, scriem ție domnului moldovenesc, Ștefane Voievod. Ai tu oare omenie, ai minte, ai tu creieri de-ți prăpădești cerneala și hârtia pentru un copil de curvă, pentru fiul Călțunei și zici că-ți este fiu? Dacă ți-e fiu și vrei să-i faci bine, atunci lasă-l să fie, după moartea ta, domn în locul tău, iar pe mumă-sa ia-o și ține-o să-ți fie doamnă, cum au ținut-o în țara noastră toți pescarii din Brăila, ține-o și tu să-ți fie doamnă.

Și învață-ți țara ta cum să te slujească, iar de noi să te ferești, căci de cauți dușman, ai să-l găsești. Și așa să știi, domn avem, mare și bun și avem și pace din toate părțile. Și să știi că toți, pe capete, vom veni asupra ta și vom sta pe lângă domnul nostru, Basarab voevod, măcar de ar fi să ne pierdem capetele…”

Drept urmare, Ștefan le răspunde printr-o scrisoare, la data de 15 martie 1481, astfel: „(…) scrie domnia mea tuturor boierilor mari și mici și tuturor judecilor și tuturor judecătorilor și tuturor săracilor, de la mic până la mare, din ținutul Buzăului și Râmnicului. Și după aceasta așa să vă dau de știre, că am luat domnia mea pe lângă mine pe fiul domniei mele, Mircea voievod și nu-l voi lăsa de lângă mine, ci voi stărui pentru binele lui, ca și pentru al meu, eu însumi cu capul meu și cu toată țara mea, ca să-și dobândească baștina sa, Țara Românească, căci îi este baștină dreaptă, cum Dumnezeu știe și voi știți.

Deci vă grăiesc vouă, în ceasul în care veți vedea această scrisoare a domniei mele, în acel ceas să vă întoarceți înapoi la locurile voastre, fiecare pe unde ați fost și pe unde ați șezut și mai înainte, fără nici o frică sau grijă și temere. Căci așa să știți, că nu mă gândesc să vă fac nici un rău și nici o pagubă, ci să vă hrăniți și să trăiți în pace. Așișderea cine vrea să vină la domnia mea și la fiul domniei mele, Mircea voievod, domnia mea și fiul domniei mele, Mircea voievod îl vom milui și îl vom hrăni și-l vom cinsti (…)”.

De departe cea mai luminoasă pagină de cultură locală a fost scrisă în plumb, materia primă și matricea cuvântului tipărit. Începând cu sfârșitul secolului al XIX – lea și până la cel de-al doilea război mondial, în orașul de pe Râmnic au apărut peste 120 de publicații108, periodice de specialitate, ziare de partid sau independente.

În anul următor Războiului de Independență (1878), la Râmnicu Sărat a fost înființată Tipografia „P. Th. Petecescu “, iar în 1901 funcționa tipografia „A. Postmantir “, pe strada Victoriei la nr. 38. Funcționând tot pe Strada Victoriei, din 1908, tipografia „Leon Svorene “era cunoscută în întreaga zonă. După aceasta, dar tot în același an, s-a inaugurat tipografia „Poporul “(proprietar Iorgu Constantiniu) și „Lumina “, în 1912. La tipografia “Poporul” își tipărește, în anul 1926, George Bacovia, volumul de poezii „Scântei galbene “.

Tiparul și editurile au modelat viața politică și socială, fiind de un real folos în modernizarea în sens civic și democratic a societății. Marile transformări sociale, culturalizarea maselor, reformele sociale au avut ca punct de sprijin o presă decisă și novatoare. Într-un editorial apărut în „Cuvântul Râmnicului “se face precizarea că „o presă locală reprezintă pulmonii prin care respiră întreaga viață a orașului și județului “. Un adevăr validat odată cu primele gazete apărute la Râmnicu Sărat.

În urbea de pe râul Râmnic s-au format nume „cu greutate “ale gazetăriei românești, figuri emblematice, deopotrivă ale vieții culturale și politice, o îngemănare cu mari deschideri pentru comunitatea locală. Dintre figurile reprezentative ale gazetăriei râmnicene s-au distins Eufrosina C. Homoriceanu, C.C. Datculescu, Atanasiu Cociu, Vespasian J. Pella, Octavian Moșescu, Ion Gane, Paul I. Nicolescu și mulți alții.

O figură de-a dreptul legendară o reprezintă Eufrosina C. Homoriceanu care, în octombrie 1875, scotea de sub tipar o publicație progresistă, democratică și feministă, în același timp. Pe frontispiciul gazetei „Aurora “, care a apărut timp de doi ani la Râmnicu Sărat, stătea scris: „Învățătura deschide calea spre virtute! “. Autoarea declanșează o acțiune fără precedent de culturalizare a maselor, dorind să răspândească „în poporul nostru gustul pentru literatură și stiință “. Apar articole despre „Missia femeii “, precum și despre „economia casnică “. Autoarea s-a dovedit a fi una din primele reprezentante ale curentului pro-feminist din România.

„Gazeta săteanului” și C.C. Datculescu au făcut epocă în perioada 1884 – 1904. În cele câteva sute de apariții în condiții grafice de excepție, tipărite pe parcursul unui deceniu, „gazeta “râmniceană s-a dovedit exact ceea ce a dorit mentorul său încă de la primul număr, să fie anume „Foia cunoscințelor trebuincioase poporului “său, mai exact, „agricultorului și poporului “. Considerată „cea mai artistică, variată și mai bine făcută revistă din România “, „Gazeta Săteanului “și-a propus încă de la primul număr, apărut la 5 februarie 1884, un scop nobil: „instruirea, informarea și moralizarea poporului român prin publicare de materiale alese și variate “. Cele 266 de apariții râmnicene din perioada februarie 1884 – octombrie 1898 stau mărturie a angajamentului intelectualilor locali, dar și al celor din întreaga țară de a rezolva dezinteresat marile probleme ale societății românești.

Conținând și fotografii color, „Gazeta săteanului “a acoperit o arie tematică diversă. Pe lângă subiectele de agronomie și horticultură (ferma directorului editor de la Slobozia – Galbenu aproviziona Curtea Regală, primind în 1894 brevetul de „Furnizor al Curții Regale “, C.C. Datculescu fiind totodată și membru al Societății Agricultorilor din Franța), revista conținea informații despre principalele evenimente din județ și din țară: inaugurarea noului local al școlii primare de fete, din noiembrie 1885, înființarea gimnaziului „Vasile Boerescu “, în 1889, activitatea „Ateneului “, dar și evenimentele zilei, precum alegerile parlamentare și locale, răscoalele țărănești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, activitatea culturală desfășurată în cadrul filialei locale a „Ateneului “, proiectul de construcție a noii Gări, ș.a.

Scriitorul Alex. Oproescu, un cercetător al fenomenului jurnalistic local, vedea în C.C. Datculescu „hărăzitul de Dumnezeu, care reuși, pentru scurt timp, dar emblematic să facă din urbea natală un reper național al presei și culturii, peste ceea ce se va întâmpla, apoi, la Curbura Carpaților “(„Presa buzoiană și râmniceană “, Buzău, 1997, pag. 31).

Ca editor, C.C. Datculescu a reușit să atragă nume reprezentative ale literaturii românești din acea vreme. În revista de la Râmnicu Sărat, I.L.Caragiale a publicat „Cănuță, om sucit “, „La hanul lui Mânjoală “sau „Două bilete pierdute “, iar C. Dobrogeanu – Gherea,a publicat „Țăranul în literatură “. Printre coloboratorii statornici s-au mai aflat Alexandru Vlahuță, I. Nădejde, Șt. O. Iosif, dar și figuri marcante ale intelectualității locale, cum ar fi învățătorul Ion Aristotel, fondatorul primei biblioteci publice sătești din România, în satul Băbeni, localitate din vecinătatea Râmnicului. Articolele erau variate și abordau o paletă diversă de subiecte, de la „O fată din județul Râmnicu Sărat îngropată de vie… care trăiesce “, semnat de Ion Aristotel, la „Emigrațiunea în Dobrogea “, de C. C. Datculescu, sau „Cititorii literaturei române “, de Alexandru Vlahuță. În numărul dublu din 5 și 20 noiembrie 1898, editorul anunța „cu numărul de astăzi revista noastră își mută cuibul în Capitală “, fără însă că marile probleme ale concitadinilor săi să fie ignorate. La tipografia sa, brevetată de Casa Regală, (distincție obținută „atât pentru culturile agricole, cât și pentru tipografie “), considerată una dintre cele mai moderne, s-au tipărit și alte publicații, precum „Cetățeanul “(1886), „Ghiveciul național “(1895) sau „În Constituție “(1891).

C.C. Datculescu s-a născut la 26 ianuarie 1857, la Râmnicu Sărat, unde a urmat și cursurile primare, și a murit în 1940, la București. A absolvit liceul la București, după care a urmat Facultatea de Litere și Drept la Paris. S-a reîntors apoi în țară și s-a, dedicat activităților agricole. În fermele sale agricole s-a ocupat de selecția soiurilor de cereale, reușind câteva performanțe recunoscute pe plan național și internațional. A fost deopotrivă editor, publicist, agronom și om politic.

De-a lungul vieții a primit numeroase onoruri, a fost cavaler și ofițer al numeroase ordine românești și străine. Adept al progresului prin cultură și instrucție, C.C. Datculescu nu și-a uitat orașul natal, oferindu-i posibilitatea ridicării unei noi instituții de învățământ. Terenul pe care s-a construit actualul liceu „Ștefan cel Mare “a fost donat de C.C. Datculescu, care a finanțat în mare parte și construcția propriu-zisă.

Marele om de cultură a murit sărac și uitat de toți, doar în mediile culturale râmnicene amintirea lui este omniprezentă.

Un alt om de cultură, gazetar înnăscut, atașat urbei natale, a fost Octavian Moșescu. S-a născut la 23 martie 1894, în comuna Tâmboiești, din fostul județ Slam Râmnic, unde a urmat școala primară ca fiu al unei familii de intelectuali, mama sa fiind învățătoare. În 1909 a absolvit gimnaziul „Vasile Boerescu “din Râmnicu Sărat, continuând ca bursier la liceul „Atanasie Bașotă “din Pomârla, pentru ca în 1915 să-și ia bacalaureatul la Liceul „Matei Basarab “ din București. În timpul primului război mondial a fost mobilizat pe front și a luptat la Mărășești.

În perioada 1921 – 1925 urmează Facultatea de Istoria Artelor la Viena. Încă din primul an de studenție este ales președinte al Societății Academice „România Jună “, înființată de Mihai Eminescu și Ciprian Porumbescu în capitala Austriei, la 1871. Publică versuri de la vârsta de 12 ani, iar prima revistă, „Carpați “, o editează la vârsta de 20 de ani, la Dorohoi.

La Râmnicu Sărat editează revista „Vestala “, publicație lunară de literatură, sociologie, știință și artă, la care au colaborat Gala Galaction, Victor Ion Popa, Ion Vinea și alții. În 1919 scoate o nouă publicație, „Râmnicu Sărat “, iar în 1920, „Foaia Râmnicului “. Între octombrie 1924 și aprilie – mai 1925 editează, tot la Râmnicu Sărat, „Machina”, „revistă culturală de interes local “. Aceasta este considerată una din publicațiile cele mai importante ale orașului, reușind printr-o poziție „neutrală față de orice activitate politică “să reflecte viața culturală, dar și aspectele sociale sau politice ale urbei de pe râul Râmnic. Două luni mai tâziu tipărește „Jurnalul nostru “, subintitulat „Pamflet râmnicean “, din păcate într-un singur număr, unde se continuă gazetăria de mare forță.

Cu prilejul semicentenarului Societății „România Jună “ a deținut un rol cheie în organizarea manifestărilor aniversare, editând și lucrarea „Cartea semicentenarului “, o antologie literară la care au colaborat majoritatea oamenilor de cultură ai v r e m i i. Î n 1927, Octavian Moșescu este numit director al Oficiului de turism al z i a r e l o r „Adevărul “și „Dimineața “, funcție care-i permite organizarea de călătorii de studii pe întreg mapamondul.

A mai condus revistele „Lumea turistică “și „Coasta de argint “care au apărut în cinci limbi străine. A fost primar al orașului Balcic, perioadă în care s-a manifestat ca un adevărat meccena față de mulți artiști români, pe care i-a găzduit cu ospitalitate în fostul oraș românesc de la Marea Neagră. Octavian Moșescu s-a dovedit nu numai un publicist de talent, editor și poet, dar și un neobosit colecționar de artă și fin memorialist.

Într-un medalion apărut în publicația „Ecoul “din Râmnicu Sărat, Octavian Moșescu era descris ca „intelectual de valoare, suflet de elită, literat cu frumoase însușiri, gazetar de temperament “, calități demonstrate mai bine de șase decenii.

Un alt mare scriitor, care a scris despre Râmnicu Sărat, a fost Mircea Eliade, în „Memorii”. El spune următoarele: „M-am născut la București, dar chiar în acel an tata a fost mutat cu garnizoana la Râmnicul Sărat, și cele dintâi amintiri se leagă de acest oraș. O casă mare, cu multe încăperi, și salcîmi în dreptul ferestrelor. În fund, curtea și apoi grădina, care mi se părea uriașă, înecată sub pruni, caiși și gutui.

Cea mai veche amintire (cred că aveam mai puțin de trei ani): în grădină, cu fratele meu și un câine mare, alb, Picu. Ne rostogoleam toți trei în iarbă. Alături, pe un scăunaș, mama, stând de vorbă cu o vecină.

Îndată după această imagine, o alta: pe peronul gării, seara, așteptând o mătușă de la București. Lume multă. Aveam un corn, pe care nu îndrăzneam să-l mănânc, atât mi se părea de prodigios, și-l păstram în mînă, privindu-l, proclamându-l, lăudându-mă că-l am. Când intră trenul în gară, grupul nostru începu să se agite, și rămân o clipă singur. Din nevăzut, izbucnește un băiețaș de 5-6 ani, îmi smulge cornul, mă privește o clipă, zâmbind, duce cornul la gură și dispare. Am fost atât de surprins, încât am amuțit, paralizat, parcă mi se revelase puterea monstruoasă a iscusimii și îndrăznelii.

Alte amintiri de la vârsta de 3 – 4 ani: plimbările cu trăsura către pădure sau viile din jurul Râmnicului. Când se oprea trăsura în marginea drumului, sub pomii încărcați, mă suiam pe capră și culegeam prune brumării. O dată, în pădure, înaintând pe brânci prin iarbă, m-am trezit pe neașteptate în fața unui gușter verde – albastru, strălucitor și am împietrit amândoi, privindu-ne. Nu mi-era frică, și totuși inima mi se zbătea. Eram covârșit de bucuria de a fi descoperit o asemenea viețuitoare nemaiîntâlnită, de o atât de stranie frumusețe.

Dar mai cu seamă îmi amintesc de o după – amiază de vară, când toată casa dormea. Am ieșit din odaia noastră, a fratelui meu și a mea, și, de-a bușilea, ca să nu fac zgomot, m-am îndreptat spre salon. Aproape că nu-l cunoșteam, căci nu ni se îngăduia să intrăm decât la zile mari sau când aveam musafiri. Cred, de altfel, că în restul timpului ușa era încuiată cu cheia. Dar, de data aceasta, am găsit-o descuiată și, tot de-a bușilea, am pătruns înăuntru. În clipa următoare, emoția m-a țintuit locului. Parcă aș fi intrat într-un palat din basme: storurile erau lăsate și perdelele grele, de catifea verde, erau trase, în odaie, plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă m-aș fi aflat dintr-o dată închis într-un bob uriaș de strugure. Nu știu cât timp am rămas acolo, pe covor, respirând anevoie. Când m-am deșteptat, am început să înaintez cu grijă pe covor, ocolind mobilele, privind cu nesaț măsuțele și etajerele pe care se aflau așezate fel de fel de statuete, ghiocuri, sticluțe de cristal, cuțite de argint, privind mai ales oglinzile mari, venețiene, în ale căror ape adânci și clare mă regăseam altfel, mai crescut, mai frumos, parcă eu însumi înnobilat de lumina aceea ajunsă acolo dintr-o altă lume.

N-am povestit nimănui despre această descoperire. Simțeam, de altfel, că n-aș fi știut ce să povestesc. Dacă aș fi putut utiliza vocabularul adultului, aș fi spus că descoperisem o taină. Ca și imaginea fetiței de pe Strada Mare, puteam evoca oricând feeria aceasta verde, și atunci rămâneam nemișcat, aproape nemaiîndrăznind să respir, și regăseam beatitudinea de la început, retrăiam cu aceeași intensitate intrarea bruscă în paradisul luminii aceleia neasemuite. Exercițiul acesta de recuperare a momentului epifanic l-am practicat mulți ani și regăseam întotdeauna aceeași plenitudine, în care mă lăsam să alunec ca într-o clipă fără durată, fără început și fără sfârșit. În ultimii ani de liceu, când mă luptam cu lungi crize de melancolie, mai izbuteam încă, uneori, să regăsesc lumina de aur verde din acea după – amiază de la Râmnicu Sărat, dar, deși beatitudinea era aceeași, era peste putință de suportat acum, îmi agrava prea mult tristețea; căci, de data aceasta, știam că lumea din care făceau parte salonul și perdelele de catifea verde, și covorul pe care înaintam în genunchi, și lumina neegalată era o lume pentru totdeauna pierdută”.

Cu binecuvântarea Prea Sfințitului Epifanie, episcopul Buzăului și Vrancei, la Râmnicu Sărat apare o publicație a preoților din acest municipiu. Publicația se intitulează “Râmnicul ortodox” și apare lunar. Mai multe informații despre aceasta publicație ne-a oferit preot Ion Gheorghe, redactor cordonator: „Noi, preoții din municipiul Râmnicu Sărat, având binecuvântarea P.S. Epifanie, episcopul Buzăului și Vrancei, am hotărât că edităm o publicație locală cu numele de „Râmnicul ortodox” prin care să aducem în fața credincioșilor noștri informații necesare pentru o bună cunoaștere a vieții bisericești, a învățăturii Bisericii și a punctelor de vedere ortodoxe cu privire la anumite teme de actualitate. Cele 8 pagini ale ziarului cuprind următoarele rubrici: știri de actualitate, vieți de sfinți, învățături doctrinare, pagină pentru copii, pagină de poezie creștină, explicarea textelor biblice, istoria Bisericii în general și cea a Bisericii Ortodoxe Române, în special, sfatul medicului creștin și alte știri. Primul număr a apărut în ziua de Crăciun a anului 2007, fiind distribuit prin bisericile parohiale din orașul nostru, având un tiraj de 3.000 de exemplare”.

Dintre publicațiile apărute în perioada interbelică amintim: “Foaia Râmnicului”, “Tribuna”, “Alarma”, “Gazeta Liberă”, “Ecoul”, “Cuvântul Nostru”, “Machina”, “Lumina”, “Analele Râmnicului”, “Glas Tânăr”, s.a. Pe străzile orașului se intersectau oameni ca Octavian Moșescu, Toma Dicescu, Ion Gane, Menelaș Chircu, Al. I. Zamfirescu, Teodor Oroveanu, Ionel Lupescu, Dumitru P. Mazilu, Al. Iteanu, Stelian Cucu, Ion Magârdiceanu, Victor Dimitriu.

Trebuie amintite, o serie de publicații ce au aparținut partidelor politice ce au activat în perioada interbelică, în județul Râmnicu Sărat.

Astfel, Mișcarea Legionară edita publicația „Garda Râmnicului” iar Partidul Socialist și Sindicatul Mixt publicația „Lumina” (1893), care începând cu anul 1894, se va numi „Viitorul Râmnicului”.

Liga „Vlad Țepeș”, editează „Timpul” (1930) iar, Partidul Naționalist Democrat (Partidul Național din 1930) editează publicațiile „Cuvântul”, „Gazeta Satelor” („Secera”, „Secera Râmnicului”), „Coasa”, „Credința”, și „Cuvântul nostru” – numită de adepții formațiunii politice drept „foaia Partidului Național de sub conducerea domnului profesor Nicolae Iorga”.

Partidul Național Agrar publica și el „Glasul Poporului”, publicație apărută la data de 17 aprilie 1932 în număr unic, cu redacția și administrația la sediul „Băncii Poporului”.

Liga Poporului, ce îl avea ca președinte pe generalul Alexandru Averescu își exprima concepțiile politice în publicațiile, „Glasul Poporului”, „Răspunderea” și în „Anuarul Partidului Poporului”.

Partidul Țărănesc, publica în 1934 „Secera”, „Cercul” și „Cercul Țărănesc”.

Partidului Conservator își făcea publice convingerile prin intermediul a șase publicații și anume „Râmnicu Sărat”, „Luptătorul”, Viitorul”, „Politica”, „Semnalul” și „Săptămâna”.

Partidul Național Liberal, una dintre formațiunile politice foarte active pe scena politică, publica numeroase periodice dintre care enumerăm „Cetățeanul” (condus de fostul primar Vasile Cristoforeanu), „Steaua Râmnicului”, „Renașterea”, „Munca”, „Libertatea”, „Drapelul”, „Îndrumarea” („Viitorul Râmnicului”), „Tribuna Râmnicului”, „Chemarea”, „Chemarea Nouă”, „Drapelul Râmnicului”, „Mișcarea Râmnicului”, „Presa”, „Acțiunea”, „Răspunderea”, „Drapelul Râmnicului”, „Drapelul nostru”.

Alături de publicațiile partidelor politice169, mai putem adăuga numeroase lucrări de specialitate scrise de diferiți autori, lucrări pe baza cărora, a putut fi reconstituita istoria presei râmnicene din perioada modernă și contemporană. În acest context, amintesc lucrarea publicată în anul 1933, de C. Anastasiu și P. Nicolescu intitulată „Almanahul Râmnicului Sărat”.

Dintre publicațiile contemporane, amintim: „Scânteia Tineretului”, „Flacăra”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Destine”, „Opinia”, „Informația Buzăului”, „Muntenia”, „Vocea Râmnicului”, „Timp Liber”, „Vestitorul de Râmnic”, „Flagrant”, „Amphitrion”, „Arhipelag”, „Oglinda literară”, „Jurnalul de Buzău”, „Cronica Română”, „Doina”, „Glas Râmnicean”, „Revista Poliției”, „Pagini Râmnicene”, „Arhipelag”, „Curentul de Râmnic” (fondator Victor Frunză), „Vitralii Râmnicene”, la care se mai adaugă o serie de publicații și reviste locale, apărute după 1989. Trebuie amintit și numele unei edituri de carte, foarte cunoscută în municipiul Râmnicu Sărat și anume – Editura „Rafet”, al cărei fondator este Marafet Constantin – poet, prozator și editor, născut în comuna Buda din municipiul Râmnicu Sărat. El pune bazele acestei edituri, în anul 1997 iar de atunci, publică cărți ce aparțin unor autori români sau străini.

169Dorin Ivan, Slam Râmnic. Repere culturale și istorice, Editura Tempus, București, 2003

b) Rețeaua sanitară…

Rețeaua sanitară a municipiului Râmnicu Sărat, este una complexă și diversificată. Primul spital a fost înființat la data de 23 mai 1896. Rețeaua sanitară a municipiului, acoperă necesitățile populației pe ambele paliere, fie că își desfășoară activitatea în spațiul public fie că activează în domeniul privat.

Evoluția rețelei sanitare, poate fi analizată, din trei puncte de vedere:

I. oferta privind capacitatea de tratare a bolnavilor, exprimată în numărul de paturi pe instituție. Astfel, în sectorul public, în spitale, exista un număr de 482 de paturi, în timp ce, în creșe se află un număr de 94 de paturi.

II. oferta privitoare la pregătirea personalului de specialitate, care lucrează în instituțiile sanitare ale municipiului. Acest lucru se observă făcând analiză comparativă, pe specialități medicale, a activității din cele două sectoare – public și privat:

1. Numărul total al medicilor din sectorul public, este de 56 de persoane dintre care medici de familie 10 persoane. În sectorul privat sunt în total 17 persoane dintre care medici de familie 7 persoane.

2. Medicii stomatologi din sectorul public sunt în număr de 7 persoane iar în sectorul privat 10 persoane.

3. Farmaciștii, sunt reprezentați în sectorul public printr-o persoană iar, în sectorul privat, prin 16 persoane.

4. Personalul mediu sanitar din sectorul public cuprinde 285 de persoane iar, în sectorul privat – 76 de persoane.

III. oferta care se referă la, instituțiile cu rol sanitar. Acestea, sunt reprezentate de:

1. Spitale – unul singur, cu caracter public;

2. Dispensare medicale – unul singur, cu caracter public;

3. Cabinete medicale școlare – 10 cabinete, cu caracter public;

4. Cabinete medicale individuale (de familie) – 10 cabinete, cu caracter public;

5. Farmacii – 2 farmacii, cu caracter public;

6. Ambulatorii de spital – unul singur, cu caracter public;

7. Cabinete stomatologice (individuale) – 7 cabinete, cu caracter public;

8. Creșe – 2 cabinete, cu caracter public;

9. Cabinete medicale de specialitate – 9 cabinete, cu caracter privat;

10. Cabinete stomatologice 12 cabinete, cu caracter privat;

11. Laboratoare medicale – un singur laborator, cu caracter privat;

12. Laboratoare de tehnică dentară – 8 laboratorae, cu caracter privat;

13. Farmacii – 13 farmacii, cu caracter privat;

14. Cabinete medicale de familie – 10 cabinete, cu caracter privat;

15. Laboratoare medicale 3 laboratoare, cu caracter public;

Toate aceste facilități, au fost asigurate cu sprijinul financiar și material direct al Primăriei municipiului Râmnicu Sărat. Efectele prezenței consistente a ofertei medicale în rândul comunității râmnicene, s-a reflectat asupra stării de sănătate a populației, care este una bună și foarte bună.

c) Poliția locală…

O altă instituție cu un rol deosebit în menținerea ordinii publice și a unui climat de securitate socială, îl reprezintă poliția locală170, care funcționează în temeiul Legii nr. 155 din 12 iulie 2010.

Poliția locală171 se înființează în scopul exercitării atribuțiilor privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, în următoarele domenii:

I. ordinea și liniștea publică, precum și paza bunurilor;

II. circulația pe drumurile publice;

III. disciplina în construcții și afișajul stradal;

IV. protecția mediului;

V. activitatea comercială;

VI. evidența persoanelor;

VII. alte domenii stabilite prin lege.

În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, poliția locală cooperează cu unitățile, respectiv cu structurile teritoriale ale Poliției Române, ale Jandarmeriei Române, ale Poliției de Frontieră Române și ale Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, cu celelalte autorități ale administrației publice centrale și locale și colaborează cu organizații neguvernamentale, precum și cu persoane fizice și juridice, în condițiile legii.

Regulamentul de organizare și funcționare a poliției locale se aprobă prin hotărâre a autorității deliberative (Consiliul local), a administrației publice locale, în conformitate cu prevederile Legii administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu avizul consultativ al comisiei locale de ordine publică.

170Parlamentul României, Legea nr. 155 din 12 iulie 2010, publicată în „Monitorul Oficial” nr.488/15 iulie 2010

171Guvernul României, Hotărârea nr. 1.332 din 23 decembrie 2010 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a poliției locale, publicată în Monitorul oficial, nr. 882 din 29 decembrie 2010

Poliția locală are atribuții pe mai multe arii de activitate, după cum urmează:

I. În domeniul ordinii și liniștii publice, precum și al pazei bunurilor, poliția locală are mai multe atribuții, dintre care amintim:

1. menține ordinea și liniștea publică în zonele și locurile stabilite prin planul de ordine și siguranță publică al unității/subdiviziunii administrativ – teritoriale, aprobat în condițiile legii;

2. menține ordinea publică în imediata apropiere a unităților de învățământ publice, a unităților sanitare publice, în parcările auto aflate pe domeniul public sau privat al unității/subdiviziunii administrativ – teritoriale, în zonele comerciale și de agrement, în parcuri, piețe, cimitire, precum și în alte asemenea locuri publice aflate în proprietatea și/sau în administrarea unităților/subdiviziunilor administrativ – teritoriale sau a altor instituții/servicii publice de interes local, stabilite prin planul de ordine și siguranță publică.

II. În domeniul circulației pe drumurile publice, poliția locală are mai multe atribuții, dintre care enumerăm:

1. asigură fluența circulației pe drumurile publice din raza teritorială de competență, având dreptul de a efectua semnale regulamentare de oprire a conducătorilor de autovehicul exclusiv pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de prezența lege în domeniul circulației pe drumurile publice;

2. verifică integritatea mijloacelor de semnalizare rutieră și sesizează nereguli constatate privind funcționarea semafoarelor, starea indicatoarelor și a marcajelor rutiere și acordă asistență în zonele unde se aplică marcaje rutiere.

III. În domeniul protecției mediului, poliția locală are următoarele atribuții:

1. controlează respectarea prevederilor legale privind condițiile de ridicare, transport și depozitare a deșeurilor menajere și industriale;

2. sesizează autorităților și instituțiilor publice competente, cazurile de nerespectare a normelor legale privind nivelul de poluare, inclusiv fonică;

IV. În domeniul evidenței persoanelor, poliția locală are următoarele atribuții:

1. înmânează cărțile de alegător persoanelor la împlinirea vârstei de 18 ani;

2. cooperează cu alte autorități competente în vederea verificării, la cererea acestora, a unor date cu caracter personal, dacă solicitarea este justificată prin necesitatea îndeplinirii unei atribuții prevăzute de lege, cu respectarea reglementarilor legale privind prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date;

Personalul poliției locale este compus din funcționari publici care ocupă funcții publice specifice de polițist local, funcționari publici care ocupă funcții publice generale și personal contractual. Poliția, este intr-un sistem democratic, instituția care asigură ordinea și securitatea socială. Eficiența activității depusă de aceasta, se reflectă în creșterea sau scăderea infracționalității și în controlul criminalității sub toate aspectele ei. Raportul de activitate al acestei instituții pe anul 2009 – 2010, arată că instituțiile locale de menținere a ordinii publice (Poliția și Jandarmeria), au reușit să controleze, în linii mari, fenomenele antisociale amintite mai sus.

d) Penitenciarul Râmnicu Sărat….

Una dintre instituțiile care a lăsat urme adânci asupra vieții și sănătății fruntașilor politici ai perioadei interbelice, a fost Penitenciarul de la Râmnicu Sărat. Acesta s-a înscris într-un sistem de locații construite construite de regimul comunist din România, cu scopul persecutării celor care se opuneau regimului de tristă amintire.

Construirea Penitenciarului s-a făcut începând cu anul 1899, clădirea fiind reprezentativă prin elementele cu caracter neoclasic și neogotic, asemănătoare modelelor francez și englez. Prima denumire a acestuia a fost aceea de „Arestul Preventiv”172.

În timpul răscoalei țărănești din anul 1907, în Râmnicu Sărat au avut loc confruntări sângeroase ale țăranilor cu armata, soldate cu morți, răniți dar și mulți arestați și închiși (1.200 țărani) la Arestul Preventiv173.

Începând cu anul 1920, Arestul Preventiv este transformat în penitenciar174. Ulterior, el a fost amenajat în perioada interbelică fiindu-i adăugat de comuniști un gard exterior de sârmă ghimpată, în locul celui vechi din beton.

În 1938, sunt aduși aici și încarcerați fruntași ai mișcării legionare, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu. După o scurtă perioadă de detenție, în noaptea de 29 – 30 noiembrie 1938, au fost ridicați cu toții sub pretextul mutării la închisoarea Jilava și în apropierea pădurii Făncăbești, au fost uciși pe motiv că ar fi încercat să fugă de sub escortă. Tot în penitenciarul de la Râmnicu Sărat, au fost împușcați în noaptea 21 – 22 septembrie 1939, membrii unor comandouri legionare care apoi, au fost îngropați în cimitirul orașului.

După instaurarea puterii comuniste sprijinită de armata sovietică, autoritățile centrale au trecut la arestarea și încarcerarea unor personalități politice și militare românești cum a fost cazul, imediat după 1945, a unor membri ai guvernului Antonescu, a unor generali ai armatei romane sau lideri ai Partidului Național Țărănesc. Dintre aceștia amintim pe generalul Dobre Dumitru, generalul Constantin Pantazzi, generalul Gheorghe Jienescu, generalul Nicolae Stoenescu, contraamiralul Horia Măcelariu, Ion Petrovici, Victor Pogoneanu, Titel Petrescu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu și mulți alții, care au suferit de pe urma prigoanei comuniste.

172Valeriu Nicolescu, Oameni care de ieri, oameni de azi, Editura S.A., București, 2001

173Valeriu Nicolescu, op. cit.

174Direcția județeană a Arhivelor Naționale, fond Penitenciarul Râmnicu Sărat, dosar 1/1947

În perioada 1945 – 1946, comuniștii au trecut la eliminarea fizică a tuturor oamenilor politici sau a celor din administrație care se opuneau regimului, folosind diferite metode precum înscenarea unor procese, metode care au dus la încarcerarea multor personalități ale vieții politice și culturale. Penitenciarul Râmnicu Sărat, a devenit o închisoare destinată încarcerării elementelor locale care nu se supuneau regimului sau a celor ce deveneau deținuți de drept comun. Penitenciarul avea o capacitate maximă de 120 de deținuți care erau distribuiți în 35 de celule și 4 dormitoare: două dormitoare pentru deținuții de sex masculin, un dormitor pentru deținuții de sex feminin și un dormitor folosit drept infirmerie175.

Potrivit unei note informative din data de 20 februarie 1947176 conducerea penitenciarului era formată din Ștefan Matei – administratorul penitenciarului, Gheorghe Bedereag – secretar contabil și Ion Angheluță – primul gardian.

Prin Hotărârea nr. 15.152 din data de 17 februarie 1947, semnată de Directorul Penitenciarelor și Institutelor de Prevenție – Dimitrie Băzălan, Penitenciarul Râmnicu Sărat este transformat în penitenciar județean clasa I, ceea ce însemna că „vor fi deținuți aici numai deținuți care au pedepse cuprinse între 6 luni și 2 ani și deținuții prin ordine speciale”177. Printr-o notă venită de la Direcția Penitenciarelor și Institutelor de Prevenție, adresată în martie 1947, Penitenciarului Râmnicu Sărat, se preciza că „în categoria deținuților politici vor intra și aceia care au găzduit elemente fasciste pentru a susține regimul fascist din țara noastră”178. După impunerea definitivă a comunismului în România la sfârșitul anului 1947, în penitenciare se vor înființa biblioteci cu scopul îndoctrinării deținuților și preamărirea socialismului. Majoritatea cărtilor erau cărți de propagandă fiind supuse obligatoriu aprobării de către conducere. O asemenea bibliotecă, a funcționat și în Penitenciarul Râmnicu Sărat, începând cu data de 30 noiembrie 1947179.

Referitor la modul de judecată al faptelor deținuților, precizez că erau trei tipuri de instanță:

I. Cabinetul de instrucție – era principala instanță de judecată, care pronunța sentințe pentru 50 % dintre cazurile judecate;

II. Tribunalul – reprezenta a doua instituție de judecată, ca număr de deținuți;

III. Instanța de Apel – era ultima categorie de instanță, ca număr de cazuri pronunțate.

175Direcția Arhivelor Naționale Buzău, fond Penitenciarul Râmnicu Sărat, dosar 2/1947

176Idem

177Ibidem

178Ibidem

179Ibidem

Penitenciarul Râmnicu Sărat, a cunoscut însă, cea mai neagră perioada între anii 1955 – 1963, când aici vor fi aduși numai deținuții de ordin politic. Cicerone Ionițoiu, afirma într-un articol intitulat „Penitenciarul Râmnicu Sărat – un infern programat” și publicat în colecția „Analele Sighet nr. 9”, următoarele: „Nicolski și complicii lui întru crimă, de la Securitatea Poporului, au pregătit o nouă închisoare pentru cei scăpați cu viața din infernul Sighetului”. Tot el mai spunea că penitenciarului „i-a fost hărăzită misiunea de a aduna de prin închisorile din țară, după reprofilarea acestora, pe toți cei considerați recalcitranți, periculoși, candidați la exterminare; astfel, un penitenciar nu prea spațios, de talie județeană, avea să devină celebru prin duritatea metodelor de tortură fizică și psihică, prin ferocitatea gardienilor și prin bestialitatea comandantului numit, Vișinescu”.

Cele spuse mai sus, vorbesc de la sine, fără nevoia de a mai încerca să tragem o concluzie, despre „calitățile’ criminale ale Penitenciarului de la Râmnicu Sărat. În celulele penitenciarului devenite „cavou colectiv” au „ putrezit în muțenie, cu rănile sângerând de boli și bastoanele torționarilor, cele mai luminate minți și conștiințe”.

În acest penitenciar au fost judecate și încarcerate o serie de personalități politice precum Popescu Gheorghe, Varan Sabin, Paraschiv Gheorghe, Pilat Constantin, Voinea Octavian, Pop Cornel, Voin Ion, Cerbu Ion, Popescu Gheorghe, Șerbănescu Cristian Paul.

De asemenea, trebuie amintită înscenarea de la Tămădău, făcută liderilor P.N.Ț, pentru compromiterea liderilor partidului. După ce a fost reținut la sediul securității din Bururești, Ion Mihalache, a fost adus la Penitenciarul Râmnicu Sărat intrând pe data de 22 septembrie 1955 în „temnița morții”, fiind înregistrat cu matricola 51, celula 35, situată la etaj. Odată cu el au fost aduși Camil Demetrescu, Ilie Lazăr și Victor Radulescu – Pogoneanu.

Ulterior, au fost aduși la penitenciarul Râmnicu Sărat, liderii țărăniști care provocaseră revolta din închisoarea de la Aiud, din primăvara anului 1957. Astfel, în 10 august 1957 au fost aduși Nicolae Adamescu, Victor Anca, Mihai Balica, Jenică Arnăutu, Ion Bărbuș, Ion Diaconescu, Constantin Hogea, Vasilică Munteanu, Ion Puiu, Octavian Rădulescu, Cornel Velțan la care s-au adăugat Corneliu Coposu și Augustin Viza, aduși de la închisoarea Gherla. Printre cei încarcerați se aflau foști miniștri precum Alexandru Alexandrini, Alexandru Constant, Gheorge Dobrea, Titus Dragoș, Constantin Pantazzi, Petre Tomescu, Gheorghe Jienescu sau alți condamnați cum au fost Aurel Dobrescu, Constantin Horobeț, Ion Lugosioan, Vasile Luca, Alexandru Iacob, Alexandru Neagu, Horia Măcelariu, Gheorghe – Ginel Plăcinteanu, Petrescu Marinaru, Tudor Bucșin, Lazăr Ștefănescu, Nicolae Vâlsan, Nicolae Stoenescu, Alexandru Toadea, Walter Iosif, Mihai Godo și mulți alții. În noaptea de 4 – 5 februarie 1962, Ion Mihalache, simbolul rezistenței românești în fața regimului comunist, a decedat.

Penitenciarul Râmnicu Sărat, a reprezentat un adevărat infern pentru cei care au avut „norocul” să fie încarcerați aici. El a fost desființat că închisoare politică în aprilie 1963.

Penitenciarul de la Râmnicu Sărat, se înscrie într-un sistem de lagăre construite de comuniști, cu scopul izolării și eliminării fizice a adversarilor politici sau a celor care se opuneau instaurării sistemului comunist. Alături de acesta, din sistemul concentraționar construit de comuniști mai fac parte și închisori precum cele din vecinătatea localităților Doftana, Aiud, Sighet sau Gherla.

Cele prezentate în acest capitol, au încercat să scoată la lumină câteva din ororile regimului concentraționar românesc, regim care și-a găsit exprimarea cea mai criminală, prin Penitenciarul Râmnicu Sărat. Acesta se înscrie, alături de alte locuri de detenție politică (Gherla, Aiud, Sighet), într-un sistem menit să distrugă valorile umane și politice romanești și ștergerea acestora din mentalul colectiv. Ceea ce trebuie să reținem, fără a uita vreodată, este faptul că marile personalități care și-au dat viața pentru o idee – ideea de libertate, nu au făcut-o pentru ei, ci pentru noi, națiunea română, cu speranța că vom trăi într-o lume care va ști să aprecieze demnitatea umană și spiritul de libertate.

Voi încheia cele spuse mai sus prin a reda „decalogul pușcăriașilor”180, prin care ne putem face o imagine destul de clară, asupra regulilor la care erau supuși, cei încarcerați:

1. În pușcărie să nu faci azi ce nu poți face mâine;

2. Tăcerea e cel mai mare rău al temniței;

3. Să nu vorbești multe, ci mult;

4. În pușcărie există numai două categorii: cei morți de afară și cei vii dinăuntru;

5. În temniță Dumnezeu se poate ascunde sub orice uniformă de milițian, iar Dracul în hainele vărgate ale oricărui deținut;

6. În celulă nu ai decât un singur dușman: Tu însuți;

7. Orice mâncare e bună în celulă, cu excepția aceleia care lipsește;

8. Dacă-ți vine să plângi, nu consuma toate lacrimile dintr-o dată;

9. Nu căuta speranța atârnată pe pereții temniței, ea are un singur sălaș în obișnuința de toate zilele;

10. În temniță te eliberezi în fiecare zi.

180Radu Ciuceanu,”Intrarea in tunel. Decalogul pușcăriașilor”,Editura Meridian.

III.6. Personalități remarcabile ale urbei…

Municipiul Râmnicu Sărat, a dat întotdeauna patrimoniului cultural național și european, mari personalități care, prin activitatea și opera lor de creație, au făcut cunoscute aceste meleaguri.

Aceste personalități și-au desfășurat activitatea în diverse domenii de activitate. Unii dintre ei, nu mai sunt în viața însă ne-au lăsat moștenire opera lor alții, mai trăiesc însă, continuând să ne bucure și să ne onoreze, cu creațiile lor.

Dintre personalitățile care au trecut în neființă, îi amintim pe cei care și-au desfășurat activitatea în domenii precum agronomie, chimie, botanică.

Astfel, în domeniul agronomiei s-a remarcat prin activitatea sa, Constantin F. Robescu (1839 – 1920), inginer agronom și membru corespondent al Academiei Române.

În chimie, o bogată activitate de cercetare a depus-o, academicianul Ștefan Minovici (1867 – 1935).

O altă personalitate, a fost Petre Antonescu (1873 – 1965), arhitect, pedagog, restaurator de monumente istorice și academician, creatorul Arcului de Triumf din București.

Politician influent al vremii sale, participant la evenimentele din perioada interbelică, a fost generalul Nicolae Ciupercă (1882 – 1950).

În domeniul muzicii de operă, s-a remarcat Florica Cristoforeanu (1887 – 1960), cântăreață de operă, operetă și lied. Astăzi, în semn de omagiu fata de activitatea depusă, Casa de Cultură, a municipiului Râmnicu Sărat, îi poartă numele.

Un celebru biolog și botanist român, care a înființat Școala românească de fitopatologie, a fost Traian Săvulescu (1889 – 1963), membru și președinte al Academiei Române.

Îl amintim, de asemenea, pe Gheorghe Manea (1904-1978), inginer român și membru corespondent al Academiei Române.

În domeniul graficii și desenului, îl amintim pe Saul Steinberg (1914 – 1999), desenator și grafician american născut în Râmnicu Sărat, faimos pentru lucrările sale publicate în ziarul american „The New Yorker”.

În domeniul economiei s-a remarcat academicianul Costin Murgescu.

De asemenea, un alt inginer remarcabil a fost academicianul Teodor Oroveanu (1920 – 2005).

Tot în domeniul muzicii, s-a remarcat în mod deosebit, cântărețul de muzică folk Valeriu Sterian (1952 – 2000).

De asemenea, numeroși creatori sunt încă în viață și unii dintre ei își desfășoară activitatea la cotele cele mai înalte.

Amintim aici pe Constantin Doldur (născut în anul 1939), jurist român și judecător la Curtea Constituțională a României (1998 – 2006); Ioan Mușat (născut în anul 1928), amiral și comandant al Marinei Militare Române în perioada 1979 – 1989; Adrian Onțoiu (născut în anul 1958), prozator, eseist, și traducător; Maria Bitang (născută în anul 1962), antrenoare de gimnastică a României și consilier de stat pentru promovarea sportului.

Familia care a dat țării probabil cele mai celebre nume, pe frații Minovici, a venit la Râmnicu Sărat de la Brăila, atrasă de comerțul cu vite.

Nu în ultimul rând, trebuie amintit că în timpul primarului Vasile Cristoforeanu (1892 – 1895) se canalizează Gârla Morilor, se proiectează Bulevardul Gară – Centru, se înlocuiesc cișmelele din piatră cu cele din fontă, se trasează bulevardele Al. I. Cuza și Matei Basarab, se pavează străzile centrale și se construiesc două noi localuri de școli, realizându-se practic infrastructura noului oraș, de factură occidentală.

Toate aceste personalități181, au contribuit fiecare la creșterea prestigiului orașului, făcând cunoscute pe meleagurile pe unde i-au purtat pașii, frumusețile geografice și istorice ale așezării numite Râmnicu Sărat.

181Vezi anexele, III.6.A, III.6.B, III.6.C, III.6.D, III.6.E, III.6.F, III.6.G, III.6.H, III.6.I, III.6.J, III.6.K, III.6.L; Popescu Petru Demetru, Dicționar de personalități istorice. Voievozi, principi, domnitori, regi, București, Editura Niculescu, 2005, 288 p;

IV.1. Reforma și curriculumul…

Înainte de analiza raporturile dintre reformă și curriculum, trebuie înțeleasă semnificația exactă a termenului „curriculum”. În limba latină, termenul se traduce „scurta alegere”.

” Curriculum”, este un substantiv neutru de declinarea a II-a. De aceea, el se pronunță la nominativ, acuzativ și vocativ. La genitiv singular se scrie și se pronunță „curriculi”, dar la plural ia forma „curricula” la nominativ, acuzativ și vocativ. Genitivul plural corect este „curriculorum” și nu „curriculumuri”.

Ce înseamnă „curriculum”? Latinii îi acordau două sensuri:

1. Sensul denotativ – care însemna „cursă” sau „întrecere”. Este vorba de o „cursă de cai cu care de luptă desfășurată în Circus Maximus”. Cu alte cuvinte,” cursă circulară” desfășurată între cai și mai puțin între oameni. Această întrecere între care cu cai era percepută ca o distracție, fiind întreceri organizate cu 2 – 4 – 6 cai dintre care cele mai apreciate erau cursele organizate cu patru cai numite „curricula cu quadriga”. Concluzia directă este aceea ca sensul denotativ nu are legătură cu educația și cu învățământul ci, doar cu hipodromul și cu circul.

2. Sensul conotativ – prin expresii precum „curriculum solis”, curriculum lunae” și „curriculum vitae”, acest ultim termen tradus ca „mersul circular al astrului zilei pe boltă, de la răsărit și până la apus” sau drept „cursa (circulară) a Selenei de-a lungul nopții” sau „cursa circulară a vieții de la naștere și până la moarte”. Cu alte cuvinte termenul de „curriculum vitae” nu înseamnă cum cred mulți astăzi un „memoriu de activitate” ci dimpotrivă, prin acest termen latinii vorbeau despre „circularitatea vieții”, despre cursa omului între naștere și moarte.

Apoi, în era creștină primele școli au fost ecleziastice și mânăstirești. Misiunea lor era aceea de a forma slujitori ai altarului a căror principală preocupare era aceea de convertire la creștinism a unor noi adepți și de a răspândi morala creștină în rândul barbarilor. Planul de învățământ al școlilor ecleziastice, se axa pe „septem artes liberales” – „cele 7 discipline de învățământ”, structurate pe două niveluri:

1. Trivium – cuprindea trei „artes sermacinales” (discipline pentru slujbă și predică) și anume: gramatica (latină), retorica și dialectica;

2. Quadrivium – cuprindea patru „artes reales” (patru discipline necesare socotirii calendarului și interpretării numerelor din Biblie): aritmetica, geometria, astronomia și muzica.

În literatura pedagogică contemporană putem identifica două definiții ale termenului de „curriculum educațional”. Prima dintre ele, prin curriculum face trimitere la cunoștințele prevăzute în planurile și programele de învățământ pe care profesorii sunt obligați să le predea în activitatea instructiv – educativă. A doua definiție se referă la toate componentele procesului de învățământ: finalitățile și obiectivele procesului de învățământ, conținuturile învățării, metodologia de predare – învățare, evaluarea performanțelor școlare, norme pedagogige, etc.

În cadrul actualei Reforme a învățământului din România, Comisia de elaborare a Planului de învățământ, numită prin Ordinul Ministrului, a finalizat în 1998 un proiect reformator, care are la bază finalitățile învățământului preuniversitar și două categorii de principii:

1. Principii de politică educațională:

a) principiul descentralizării și al flexibilizării (școlile vor avea libertatea de a-și construi scheme orare proprii, cu “plaje orare” pentru disciplinele obligatorii și opționale – exemplu: între 1 – 2 ore sau între 3 – 4 ore);

b) principiul descongestionării programului de studiu al elevilor, vizându-se un mai mare randament al învățării pe fondul unui consum psihic normal, fără forțări și presiuni;

c) principiul eficienței (valorizarea înaltă a tuturor resurselor umane și materiale din școli; evitarea șomajului prin predarea în echipă, redimensionarea normei de predare, cursuri opționale, activități de consiliere și orientare);

d) principiul compatibilizării sistemului românesc de învățământ cu standardele europene.

2. Principii de generare a noului plan de învățământ:

a) principiul selecției și al ierarhizării culturale – se referă la stabilirea disciplinelor școlare și gruparea sau ierarhizarea lor pe categorii de discipline);

b) principiul funcționalității (racordarea experienței de învățare pe arii curriculare, la caracteristicile etapelor ontogenetice ale elevilor și la evoluțiile din domeniile cunoașterii);

c) principiul coerenței (integrarea verticală și orizontală a ariilor curriculare în interiorul sistemului și în cadrul ariilor curriculare, integrarea obiectelor de studiu);

d) principiul egalității șanselor (asigurarea dreptului fiecărui elev de a se exprima deplin, în acord cu nivelurile sale aptitudinale);

e) principiul flexibilității și al parcursului individual (principiu care postulează un curriculum diferențiat și personalizat sau, cu alte cuvinte, trecerea de la o școală unică pentru toți, la o școală pentru fiecare);

f) principiul racordării la social;

În virtutea aplicării principiului selecției și al ierarhizării culturale, noul plan – cadru de învățământ propune gruparea obiectelor de studiu pe șapte arii curriculare, pentru tot învățământul preuniversitar (clasele I – XII):

Pentru a găsi explicația necesitații reformării învățământului românesc, trebuie să cunoaștem în primul rând, factorii care determină conținutul unui program școlar și, de asemenea, factorii care influențează deciziile privind proiectarea, adoptarea sau schimbarea lui. Diagrama din figura de mai jos, reprezintă modelul de structurare a acestor factori.

Figura 1. Factorii care determină curriculum-ul școlar după A. I. Olivier, 1965

Acești factori, sunt următorii:

I.Factorii legislativi – aceștia acționează la nivel național asupra întregului sistem de învățământ. Exemplul cel mai sugestiv îl reprezintă Legea învățământului. Astfel, Ministerul Educației, a impus un curriculum național bazat prin imitarea invățământului din unele țări ale Comunității Europene, fără a-l supune dezbaterii publice și fără a-l experimenta. Ca urmare, această atitudine a autorităților de imitare fără o analiză serioasă a impactului pe care l-ar putea avea asupra sistemului, a fost supusă unor critici publice prin intermediul mass – media în timp ce, profesorii au reacționat critic la adresa autorității experților prin reviste de specialitate cum este Tribuna învățământului.

Din păcate, autonomia instituțiilor școlare nu este recunoscută în România decât învățământului superior, care are libertatea de a-și elabora curriculum-ul la nivelul fiecărei facultăți. La nivel județean și local, în învățământul preuniversitar public, nu sunt acceptate inițiative de schimbare curriculară decât în ceea ce privește disciplinele opționale.

II. Factorii cvasi – legali, se referă la sistemele de acreditare a diplomelor de absolvire și la sistemele de admitere (în învățământul secundar și superior, ca niveluri ce nu sunt obligatorii ale sistemului de învățământ). Diploma de bacalaureat este acreditată prin curriculum stabilit la nivel național, admiterea în licee și facultăți, se realizează pe bază de curriculum stabilit autonom iar admiterea în învățământul superior privat se desfășoară, de obicei, pe baza unui curriculum sumar și complet autonom, existând tendința chiar a eliminării sale totale.

III. Factorii extrașcolari, care influențează curricuum-ul, pot fi:

1. Sănătatea mintală – influențează curriculum-ul pentru cei cu dizabilități;

2. Structura socială – în România, nu a influențat niciodată curriculum-ul. În alte țări însă, pot apare deosebiri determinate de categorii sociale cum ar fi "școlile pentru săraci" sau deosebiri generate de diferențe rasiale cum ar fi "școlile pentru albi" cu un curriculum diferit față de "școlile pentru negri", situație care a persistat o vreme îndelungată în S.U.A.

Deși, toate aceste diferențe referitoare la categorii sociale sau la diferențe rasiale, au fost timp de un secol și jumătate criticate ducând la diminuarea influentei lor în alcătuirea curriculum-ului, ele totuși mai persistă și astăzi mai ales în învățământul privat. Astfel, prin taxele impuse de instituțiile școlare, se menține un instrument prin care "învățământul de clasă" se perpetuează și odată cu el "curriculum-ul diferențiat";

3. Schimbările populaționale – creșterea numerică a unei comunități sau descreșterea ei, mobilitatea populațională, pot influența conținutul pregătirii, sistemul de intrare sau de ieșire practicat în școlile comunității respective; în România, această situație se înregistrează mai ales, în mediul rural, noul curriculum educațional național impus de Ministerul educației Naționale în 1998, încurajând aceste tendințe, în primul rând, cu privire la parcurgerea disciplinelor opționale de către elevii din mediul rural;

4. Schimbările în viața de familie – familiei îi revin responsabilități pedagogice importante: asigurarea standardelor de viață ale copilului, crearea climatului necesar unei bune formări, dezvoltarea educației morale și civice, a educației sexuale, orientarea profesională. Urbanizarea și industrializarea, din secolul al XX-lea, au modificat esențial viața de familie ducând în prezent, la ceea ce se numește a fi "noul stil de viață" diferit de "vechiul stil de viață" – caracteristic perioadei din preajma celui de al II-lea război mondial. În ritmul deosebit de alert al "noului stil de viață", apare o tendință îngrijorătoare și anume aceea, de a transfera o parte din atribuțiile educative ale familiei, către școală. Ca urmare, curriculum-ul trebuie modificat esențial, mai ales în ceea ce privește învățământul primar și secundar. Acest lucru, se observă tot mai pregnant și în România, odată cu schimbul de generații, din primele decenii ale secolului al XXI-lea.

5. Impactul valorilor asupra curriculum-ului – este o realitate pedagogică ce s-a manifestat pregnant de-alungul istoriei. În prezent, societatea se află sub influența unor transformări profunde ale curriculum-ului educațional. "Noile valori", de multe ori "prefabricate" împrumutate din afară, tind să înlocuiască în viața publică "valorile tradiționale” promovate de învățământul românesc, provocând schimbări majore în comportamentul elevilor fără ca școala românească să dețină pârghiile necesare pentru a putea contracara aceste "noi agresiuni educative". Putem spune că revine în actualitate așa numita teorie "a formelor fără fond", exprimată de către Titu Maiorescu, cu mult timp înainte.

6. Grupurile special interesate – ele pot influența prin intervenții mai mult sau mai puțin pertinente, curriculum-ul educațional.

7. Crizele sociale, economice și politice – duc la schimbări curriculare, prin faptul că școala nu poate sta deoparte când societatea suferă asemenea schimbări. De exemplu, în învățământul românesc, în 1990, după Revoluția din decembrie 1989, din dorința de a elimina tendința "profesionalizării" excesive a învățământului liceal manifestată sub regimul comunist, au fost eliminate numeroase discipline vocaționale. În anumite cazuri s-au făcut exagerări iraționale cum a fost cazul chimiei, unde s-a redus numărul de ore la aceasta disciplină pe motivul că reprezenta profesia unui membru al cuplului dictatorial.

8. Noile tehmologii – sunt introduse în curriculum, la toate nivelurile învățământului românesc contemporan studiul informaticii și al computerului. Motivul pentru care se pune accentul pe studiul acestei discipline îl reprezintă perspectiva informatizării societății fapt ce creează o anumită anticipare a necesitaților viitoare de către noul curriculum.

Reforma curriculară generează "produsele curriculare" și anume, toate documentele normative ce rezultă în urma demersurilor curriculare: planul de învățământ, programele analitice, manualele școlare, planificările calendaristice, proiectele pedagogice, ș.a.

În privința definiției acestei variabile a procesului de învățământ (conținuturile procesului de învățământ) există o varietate terminologică, fiind autori care utilizează fie termenul de conținut, fie pe cel de curriculum. De exemplu, R. Rasseck și G. Văideanu (1984) utilizează în definire termenul de conținuturi afirmând că „toate conținuturile învățământului constituie un ansamblu de cunoștințe, de priceperi, de valori și comportamente concretizate sub forma planurilor de studiu (orare și programe școlare) și concepute în funcție de finalitățile și obiectivele atribuite școlii de către fiecare societate; aceste conținuturi organizate pe nivel sau tip de instituție școlară, pe clase și pe discipline sunt rezultatul unei elaborări într-un scop pedagogic și fac obiectul unui proces specific: învățarea”.

Autorul termenului de curriculum, a fost R. W. Tyler, termen pe care îl folosește pentru prima dată în anul 1949.

Abordând această problemă, a curricumului școlar, în perimetrul psihopedagogiei romanești, D. Potolea, propunea în anul 2002, două modele de abordare a curriculum-ului și anume:

a)Modelul triunghiular

b)Modelul pentagonal

Modelul triunghiular, include ca variabile curriculare finalitățile educaționale, conținuturile instruirii și tipul de instruire – învățare. Aceste variabile sunt foarte importante și trebuie să se regăsească obligatoriu, în orice tip de curriculum.

Modelul pentagonal, adăugă la variabilele specifice modelului triunghiular încă două variabile și anume strategiile de instruire și strategiile de evaluare.

Abordând problema tipologiei curriculum-ului, o serie de autori precum C. Cucoș (2002) sau E. Păun (2002), enumeră mai multe tipuri de curriculum.

Astfel, C. Cucoș (2002, pp. 183 – 184), enumeră mai multe tipuri de curriculum-uri și anume:

1. Core – curriculum (curriculum general)

2. Curriculum specializat (de profil)

3. Curriculum ascuns (subliminal)

4. Curriculum informal

5. Curriculum recomandat

6. Curriculum scris (prescris)

7. Curriculum predat

8. Curriculum învățat (realizat)

9. Curriculum suport

10. Curriculum testat

11. Curriculum zonal (local)

12. Curriculum exclus

E. Păun (2002, pp. 21-24), enumeră patru tipuri de curriculum-uri și anume:

1. Curriculum formal sau prescris

2. Curriculum real

3. Curriculum realizat

4. Curriculum ascuns

Uneori, toate produsele curriculare sunt numite „Curriculum formal (precis) „. El reprezintă valorile, cunoștințele și informațiile care se concretizează în documentele curriculare. Cunoaștem trei categorii de obiectivări ale demersurilor curriculare:

Obiectivări primare: planul de învățământ și programele analitice;

Obiectivări secundare: manualele (pentru elevi) și metodicile (manualele profesorilor);

Obiectivări terțiare: programe (orare) școlare, planificări calendaristice ale materiei (trimestriale sau semestriale), proiecte pedagogice.

Normele cuprinse în aceste documente au caracter oficial și obligatoriu (planul de învățământ și programele analitice), altele au caracter oficial dar nu sunt și obligatorii (manualele școlare), altele au caracter de sugestie și îndrumare (metodicile disciplinelor, planificările calendaristice, proiectele pedagogice).

Planul de învățământ poate fi considerat cel mai important produs al demersului curricular. După ce este experimentat, evaluat, corectat și validat, planul de învățământ devine un document normativ obligatoriu și instrumentul fundamental de conducere și desfășurare a procesului de învățământ în instituția de învățământ. Responsabilitatea validării planului de învățământ revine Ministerului Educației Naționale. Excepție, face învățământul superior care beneficiază de autonomie universitară prevăzută în Constituție și Legea învățământului. De asemenea, acesta este valabil numai teoretic și pentru învățământul privat. Selecția acestor documente curriculare este făcută de către experți sau specialiști în curriculum pe baza unor criterii validate. Fiind produsul unor specialiști în curriculum, este posibil ca tipul de curriculum selectat să aibă drept reper elevul ideal, dorit de către profesor, care poate face față diferitelor sarcini școlare fără nicio dificultate. De cele mai multe ori însă, practica educațională demonstrează contrariul arătând o serie de incompatibilități între acest tip de curriculum și elevii cărora li se adresează (sau pe care îi vizează), producând dificultăți în învățare, în asimilarea selectivă a conținuturilor, în transpunerea cunoștințelor în practică sau în a realiza conexiuni logice între diferitele categorii de conținuturi.

Planul de învățământ stabilește:

1. Finalitățile și obiectivele generale ale pregătirii;

2. Competențele finale și standardele pregătirii;

3. Structura conținuturilor pregătirii, grupate modular, sub formă de discipline, inter sau transdisciplinar;

4. Eșalonarea în timp a pregătirii cu precizarea:

a) succesiunii „experiențelor de învățări” (parcurgerii disciplinelor);

b) numărului săptămânal și anual de ore afectate fiecărui obiect („disciplină”, „experiență de învățare”);

c) limitelor minime și maxime ale pregătirii (numărul de ani de studiu, posibilitățile de accelerare a studiului);

d) structurii anilor școlari, cu precizarea susccesiunii intervalelor de timp afectate studiilor, vacantelor, examenelor;

e) sistemului de acces și a sistemului de finalizare a pregătirii;

f) modalităților de evaluare a competențelor și standardelor pregătirii pe parcurs și finale;

În structura unui plan de învățământ se regăsesc:

1.Un Core – curriculum, considerat obligatoriu și alcătuit din discipline precum limba maternă, matematica, fizica, științele socio – umane;

2. Un curriculum secundar,alcătuit din discipline opționale și discipline facultative (curriculum centrat pe cel care învață);

Programa școlară, este al doilea document ca importanță oficială și are drept obiect de activitate organizarea și desfășurarea procesului instructiv – educativ. Numită deseori și „programă analitică”, detaliază elementele obligatorii de parcurs la o anumită disciplină (modul), având rol de ghid principal în activitatea didactică. Programa școlară are la bază modelul pedagogic al disciplinei studiate din care sunt extrase și înscrise ca obligatorii de înfăptuit, următoarele elemente:

1. obiectivele generale ale domeniului descrise în termeni de competențe și capacități finale;

2. standardele de performanță prin care pot fi atestate (evaluate) competențele și capacitățile finale;

3. Obiectivele specifice ale capitolelor (unităților de învățare) și modalitățile de testare ale acestora;

4. unitățile de conținut, descrise în succesiunea în care trebuie parcurse, însoțite dacă este nevoie, de sugestii privind organizarea experiențelor de învățare pentru atingerea obiectivelor fiecărei unități sau secvențe.

Programa școlară, este un „macroproiect pedagogic” al disciplinei, structurată pe ani de studiu care precizează limitele de timp în care trebuie parcursă materia prevăzută. De multe ori, ea este însoțită de sugestii privind proiectarea, desfășurarea și evaluarea unor experiențe de învățare (lecții, explicații).

Manualul școlar, este instrumentul de lucru cel mai important, pentru elevi. El urmează programa analitică, detaliind în limbaj inteligibil, tot ceea ce este necesar pentru că elevii să poată atinge obiectivele pedagogice stabilite prin programa școlară. Manualul este și un document pedagogic, deoarece trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, la fiecare temă pe care o detaliază, următoarele elemente:

1. obiectivele pedagogice urmărite, enunțate pe înțelesul elevului;

2. sarcinile de lucru (de învățare) conexe obiectivelor;

3. informații pentru realizarea sarcinilor de învățare cât mai clare și sugestive (însoțite de ilustrații, scheme);

4. sarcini de lucru suplimentare pentru aprofundarea studiului;

5. surse suplimentare pentru completarea cunoștințelor (audio, video);

6. exerciții de autoevaluare, liste alcătuite de elevi.

Metodicile sunt „manuale ale profesorilor” fiind adevărate „didactici de specialitate” pe care profesorii să se poată sprijini în activitatea desfășurată la clasă. Ele trebuie să conțină, în mod obligatoriu:

1. modulul pedagogic al disciplinei;

2. tabloul complet al finalităților și obiectivelor disciplinei;

3. standardele de performanță pe ani de studiu, semestre, capitole (unități de conținut, module);

4. proiecte pedagogice model pentru toate activitățile didactice esențiale;

5. Grupuri de teste docimologice (predictive, formative și sumative);

6. Observații teoretico – pedagogice privind specificul disciplinei (domeniului);

7. Recomandări bibliografice pentru aprofundarea pedagogică și de specialitate a domeniului.

Planificările calendaristice sunt „proiecte inițiale” de transpunere semestrială a programelor, alcătuite de cadrele didactice (educatori) pe baza metodicii de specialitate și a principiilor didactice. O bună planificare semestrială conține:

1. evaluarea corectă a activităților didactice;

2. date calendaristice precise de susținere a fiecărei activități;

3. obiectivele fiecărei unități de conținut și activități didactice;

4. forma de desfășurare a fiecărei activități și mijloacele de organizare a activităților (experiențelor) de învățare;

5. instrumentele de evaluare a fiecărei activități didactice (teste docimologice, probe de cunoștințe);

6. modalitățile de stimulare a studiului independent al elevilor;

7. perioadele, formele, metodele și instrumentele de organizare a „activităților de îmbogățire” pentru elevii capabili de performanțe superioare („consultații”);

8. perioadele, formele, metodele și instrumentele de organizare a „activităților de ratrapare” a elevilor cu ritm lent de învățare („meditații”);

9. programul propriu al profesorului de autoperfecționare pedagogică și de specialitate.

Proiectarea pedagogică182 este împreună cu activitatea în clasă cu elevii, cea mai importantă obligație a profesorului. Problemele Curriculum-ului educațional, sunt practic inepuizabile. De aceea, cu atât mai mult, raporturile dintre reformă și curriculum sunt extrem de complexe fiind obligatoriu necesar, a fi integrate într-o strategie națională educațională menită să asigure stabilitatea sistemului și în același timp, pregătirea tinerilor în raport cu noile standarde educaționale și de asemenea, cu nevoile societății.

182 Anca Dragu, Sorin Cristea, Psihologie și Pedagogie școlară, Ediția a II-a, Constanța, 2003; Virgil Frunză, Teoria și metodologia Curriculum-ului, Editura Muntenia, Constanța, 2003;passim

IV.2. Curriculum la decizia școlii (CDȘ)…

Definirea finalităților liceului implică o nouă abordare a proiectării curriculare dezvoltată în următoarele direcții esențiale:

A) prioritatea acordată procesului de învățare și intereselor elevului;

B) orientarea demersului didactic pe formarea și dezvoltarea competențelor funcționale de bază;

C) multiplicarea ofertei de servicii educaționale pe care liceul o propune spre alegere elevului.

Din această perspectivă, școala nu mai este „un loc unde cei tineri privesc cum muncesc adulții”, ci devine un spațiu care oferă un mediu favorabil învățării, motivează și creează încredere.

Orientarea demersului didactic asupra elevului este susținută de mai multe elemente prezente în programele școlare. Concepția care a stat la baza elaborării programelor acordă roluri – cheie obiectivelor/competențelor și activităților de învățare. Acestea contribuie la transformarea elevului din obiect și/sau subiect al demersului didactic în actor principal al acestuia. Pornind de la caracteristicile generale ale demersului didactic centrat pe activități de învățare, în activitatea curentă a profesorului de istorie pot fi identificate mai multe roluri. Dintre acestea (creator de curriculum, consilier, moderator, partener, evaluator și model), cel mai important este acela de creator de curriculum, deoarece el crează situații de învățare pornind de la programele școlare (curriculum intenționat), dezvoltă programa școlară, mediază relația elevului cu sursele de învățare specifice istoriei și nu în cele din urmă, proiectează CDȘ.

Curriculum-ul la decizia școlii trebuie văzut ca parte a întregului curriculum și nu ca lipsit de relevanță în legătură cu cel național în vigoare sau fiind în contradicție cu acesta. Elevul are nevoie de a experimenta un curriculum coerent, și nu unul fragmentat, incoerent. Astfel, curriculum-ul la decizia școlii trebuie să fie planificat împreună cu cel național și integrat acestuia. Deoarece, până în momentul de față, curriculum-ul tradițional pe discipline a pus accentul pe cunoștințe și înțelegere, unul dintre rolurile curriculum-ului la decizia școlii este de a se adresa acelor competențe dorite care sunt într-o prea mică măsură dezvoltate specific sau explicit de disciplinele academice. Exemple de astfel de competențe pot include dezvoltarea personală, pregătirea pentru viața de adult și cea economică, încurajarea responsabilității de cetățean, etc.

Curriculum-ul la decizia școlii se focalizează în primul rând pe elevii de liceu, cei care se îndreaptă spre viața adultă, fie în calitate de angajați, fie de persoane care-și continuă studiile.

Totuși, guvernul, ca reprezentant al societății și ca principal finanțator al sistemului de învățământ, se așteaptă ca tinerii să fie eficient pregătiți în școală pentru a aduce contribuții semnificative țării lor ca cetățeni, antreprenori și angajați. Aceste aspecte sunt la fel de importante pentru elevi, părinți, comunități locale și angajatori.

Liceele folosesc libertatea pe care o au în ceea ce privește curriculum-ul la decizia școlii într-o varietate de moduri și s-au dezvoltat trei abordări cuprinzătoare:

• elevilor li se oferă o extindere a curriculum-ului existent, ca răspuns la capacități de învățare deosebite ale anumitor elevi/grupuri de elevi;

• aprofundarea curriculum-ului pe discipline, focalizată pe nevoile identificate ale acelor elevi care au dificultăți la una sau mai multe discipline studiate;

• școlile dezvoltă opționale care introduc noi discipline de studiu, în afara celor prevăzute în trunchiul comun. În unele școli, elevii au o anumită libertate de alegere privind modul în care să-și petreacă timpul alocat curriculum-ului la decizia școlii.

Argumentul principal al necesitații introducerii Curriculum-ului la decizia școlii este acela ca, el trebuie să eficientizeze întregul curriculum școlar prin completarea și extinderea curriculum-ului național academic. Această suplimentare nu trebuie numai planificată la nivel de conținut al curriculumului, dar trebuie să sprijine și procesele prin care elevii învață.

Pentru a motiva o persoană care învață, curriculum-ul trebuie să fie:

• relevant pentru nevoile persoanei respective, așa cum și le identifică aceasta și să o angajeze activ în propriile alegeri privind învățarea;

• variat în ceea ce privește metodologia de implementare, dar cu accent pe nevoia de a folosi metode de învățare activă și experiențială;

• motivant, prin oferirea constantă de feed-back pozitiv.

Toți acești factori pot fi încorporați într-un curriculum la decizia școlii bine proiectat ca parte a întregului curriculum.

Aplicarea planurilor – cadru în școli și trasformarea acestora în scheme orare concrete, specifice, presupune o succesiune de operații manageriale care vizează interacțiunea și cooperarea între școli, elevi, părinți, autorități locale, rezultatul acestui complex de acțiuni fiind curriculumul la decizia școlii. Conform legislației în vigoare fiecare școală elaborează în acest scop un proiect curricular al școlii, în care stabilește și filiera profilurilor și specializările pe care dorește să le ofere sau să le dezvolte. Acest proiect se menține în limitele referențialității și orientărilor de principiu ale școlii, stabilite în proiectul de dezvoltare instituțională. Proiectul curricular al școlii se conturează treptat în urma consultărilor și dezbaterilor cu întregul personal didactic al școlii și fiind o problemă de specialitate este elaborat de Consiliu pentru Curriculum, care cuprinde șefii comisiilor metodice de specialitate și este un organism decizional coordonat de consiliul de administrație al școlii și de directorul unității având atribuții ulterioare în ceea ce se cheamă dezvoltare și diversificare curriculară la nivel de școală în anul următor.

Proiectul curricular al școlii rezultat, trebuie să fie realist, să cuprindă rezultatul negocierilor cu autoritățile locale care cunosc situația socio – economică a județului, orașului, comunei au o imagine asupra dezvoltării ulterioare a zonei și pot estima care vor fi nevoile pieței de muncă, interesele agenților economici astfel încât să se poată realiza integrarea optimă a tinerilor în societatea adulților. Dacă autoritatea locală are interese și nevoi vizând sprijinirea unui domeniu al activității socio – economice (exemplu -Agroturism pentru zonele montane, protecția mediului înconjurător pentru zonele intens industrializate și cu surse majore de poluare, tradiții populare pentru zonele rurale izolate) atunci aceasta poate solicita școlilor de pe aria sa de gestiunare administrativă cuprinderea unei/unor discipline cu un conținut științific. Această ofertă specifică unei arii teritorial –administrative și care este cuprinsă în oferta tuturor unităților de învățământ cu aceeași propunere reprezintă curriculum local. Prin proiectul curricular al școlii, elaborat de Comisia pentru Curriculum, școala își poate construi propria identitate și poate informa comunitatea căreia i se adresează, care este tipul de formare și educare pe care îl oferă și care sunt avantajele frecventării școlii respective. Există în acest sens, trei direcții de acțiune:

1. decizia asupra modului de administrare și gestionare a Planului – cadru de învățământ la nivel de școală: stabilește dimensiunea procentuală a curriculum-ului de bază (trunchi comun și curriculum-ul opțional fără a depăși în jos limitele fixate în privința trunchiului comun;

2. opțiunea pentru recurgerea la „benzile de toleranță” ale curriculum-ului nucleu: curriculum – nucleu extins și curriculum – nucleu aprofundat;

3. construirea și conceperea efectivă a curriculum-ului, propunerea temelor de opțional și luarea deciziilor asupra disciplinelor opționale originale în virtutea culturii organizaționale a resurselor proprii, a intereselor educabililor și părinților, a specificului zonei și chiar prin prisma specificului școlii, însăși în zonă și comunitate.

Curriculum-ul la decizia școlii se poate realiza în următoarele moduri:

a) curriculum extins – școala urmează sugestiile oferite de autoritatea centrală;

b) curriculum aprofundat – școala aprofundează zona curriculum-ului de bază, contribuie la dezvoltarea unor teme,capitole din conținuturile prevăzute de programele școlare, dacă această dezvoltare răspunde nevoilor reale ale elevilor;

c) curriculum elaborat de școală – școala proiectează și construiește în zona trans- și interdisciplinară.

Consiliul de administrație va prezenta oferta curriculară a școlii care va cuprinde curriculum de bază, pachetele de opțional local și/sau la decizia școlii.

Oferta curriculară va cuprinde:

1. enunțarea finalităților și obiectivelor școlii;

2. tematica oferită, însoțită de obiectivele specifice;

3. sistemul de evaluare internă al școlii particularizat ofertei;

4. metodologia de opțional (pentru părinți și elevi) și selecție a elevilor.

Pentru faza inițială a procesului (an școlar 1998 – 1999) pachetele de opțional au preluat și o parte din cele cuprinse de M.E.N., dar în multe școli s-a optat și pentru pachete specifice școlii. De asemenea, este necesar ca oferta globală de opțiune realizată de școală să reprezinte cel puțin dublul numărului de ore față de posibilitatea de opțiune a elevilor.

Opționalul deschide noi perspective creativității la nivelul practicii școlare învățătorilor, profesorilor devenind astfel „un conceptor al curriculum-ului”, el orientându-și proiectarea pornind de la obiective clar definite pe care le va urmări pe toată durata desfășurării opționalului, sprijinindu-se pe vehicularea unor conținuturi accsesibile elevului, conținuturi construite de către elev prin aplicarea unor strategii didactice centrate pe nevoile, interesele, deprinderile și abilitățile existente/așteptate.

Opționalul poate fi:

1.Opțional la nivelul disciplinei. El cuprinde,următoarele aspecte :

a) activități, module, teme care nu fac parte din programele școlare propuse de autoritatea centrală;

b) disciplină care nu este prevăzută pentru o anumită clasă sau ciclu curricular;

2.Opțional la nivelul ariei curriculare. Acesta,cuprinde urmatoarele elemente:

a) o temă interdisciplinară care explică cel puțin două discipline dintr-o arie; obiectivele de referință ale noii teme vor respecta obiectivele cadru ale fiecărei discipline componente;

3.Opțional la nivelul mai multor arii curriculare. Cuprinde,ca element fundamental:

a) o temă proiectată pornind de la un obiectiv transdisciplinar sau interdisciplinar.

Conținuturile opționale rezultă din intersectarea unor segmente de discipline care aparțin ariilor curriculare diferite.

Aplicarea planurilor – cadru pentru toate nivelurile de școlarizare permite decongestionarea și flexibilizarea programului școlar prin:

a) creșterea progresivă în funcție de vârstă a predării disciplinelor și activităților cuprinse în curriculum la decizia școlii, care permite elevilor să-și dezvolte abilități și deprinderi pe acele arii curriculare care reprezintă interesul lor major;

b) renunțarea la caracterul excesiv teoretizant al programelor și manualelor simultan cu creșterea caracterului aplicativ al cunoștințelor și activităților;

c) atingerea obiectivelor în și prin activitățile desfășurate în clasă;

d) stimularea motivației elevilor pentru învățare;

e) creșterea responsabilității elevilor și a școlii pentru calitatea și finalitățile procesului de educație în școală.

Diferențierea curriculară vizează adaptarea procesului de predare – învățare la „posibilitățile aptitudinale, la nivelul intereselor cognitive, la ritmul și stilul de învățare al elevului”. Această strategie diferențiată, redă trecerea de la „o școală pentru toți” la „o școală pentru fiecare”, trecere care poate fi realizată tocmai prin posibilitățile oferite de proiectarea și aplicarea onestă a curriculum-ului la decizia școlii și în condițiile în care au loc într-adevăr trecerea de la centrarea pe conținuturi la centrarea pe nevoile și interesele elevului.

Programa de opțional183 poate avea o structură diferită în funcție de ciclurile curriculare, finalitățile învățământului, particularitățile unității școlare. Pentru elaborarea programelor de opțional cea mai simplă și eficientă este cea propusă de Ligia Sarivan în lucrarea „Repere pentru proiectarea opționalelor” și în documentele difuzate de atelierele de formare organizate de Minister și de Consiliul Național pentru Curriculum.

Educația nu exclude existența unor procese în care se pot aplica anumite principii generale acumulându-se experiență și furnizându-se astfel modele care au funcționat în alte cazuri similare.

„În educație, a face înseamnă nu atât a ști să faci, cât mai ales a căuta să faci, iar a continua nu include a reface pentru a aspira la un nou și ulterior a face.” Toate acestea explică rațiunea de a fi a curriculum-ului în educație, care în teorie își caută mai ales forma, iar în practică își caută în mod special conținutul.

183Sorin Cristea, Dicționar de pedagogie, Grupul Editorial Chișinău – București, 2000; Virgil Frunză, Elemente de metodologie a instruirii, Editura Muntenia, Constanța, 2004;passim

IV.3. Curriculum elaborat în școală (CEȘ)…

Curriculum-ul elaborat în școală implică diverse tipuri de activități opționale pe care le propune școala (sau, dimpotrivă, le alege din lista avansată la nivelul central. Proiectarea curriculum-ului elaborat în școală va avea ca repere: resursele umane și materiale ale școlii, interesele elevilor, situațiile specifice școlii, necesitățile comunității locale. Modelele de proiectare propuse mai jos țin seama de structura curriculum-ului nucleu, centrat pe obiective.

Cum se elaborează programa de opțional? Aceasta se elaborează respectând următoarele etape:

I. PAGINA DE IDENTIFICARE – trebuie să cuprindă următoarele: titlul disciplinei propuse; tipul de opțional, clasa, perioada, anul școlar, școala, autorul;

II. ARGUMENT – Se redactează ½ – 1 pagină care motivează cursul propus: nevoi ale elevilor, ale comunității locale, formarea unor competențe de transfer etc.

III. TIPURI DE OPȚIONALE:

A.Opționalul la nivelul disciplinei (se menționează, disciplina implicată) – constă în activități, proiecte, module care reprezintă o ofertă diferită de cea propusă de autoritatea centrală. Aceasta presupune formularea unor obiective de referință care nu apar în programă. În acest caz, propunem următorul format de proiectare:

B.Opționalul la nivelul ariei curriculare – presupune alegerea unei teme care implică cel puțin două discipline dintr-o arie (se menționează, disciplinele implicate). În acest caz, pornind de la obiectivele cadrul ale disciplinelor, vor fi formulate obiectivele de referință din perspectiva temei pentru care s-a optat.

Redactarea curriculum-ului pentru un asemenea tip de opțional se va face pe baza următorului tabel:

C. Opționalul la nivelul mai multor arii curriculare – poate fi proiectat pornind de la un obiectiv complex transdisciplinar sau interdisciplinar prin intersectarea unor segmente de discipline aparținând mai multor arii. În acest caz, obiectivele de referință apar ca specificări ale obiectivelor cadru:

IV. Fiecare tabel va fi urmat de o LISTĂ DE CONȚINUTURI corelate cu obiectivele propuse, altele decât cele din programa de trunchi comun ( lista lecturilor nu este același lucru cu lista conținuturilor).

În continuare, voi prezenta două tipuri de curriculum, proiectate conform regulilor de alcătuire a unui curriculum elaborat în școală.

Primul exemplu, se referă la un curriculum aprofundat, elaborat pentru clasa a IX-a, cu tema “Cum s-a scris istoria?”.

I.Argument

Este necesară o trecere în revistă cât mai amplă a modurilor cum a fost scrisă istoria și cum s-a trecut de la a nara evenimente de tot felul, la o știință instituționalizată. Istoriografia, ca istorie a istoriei, a modului cum au fost percepute evenimentele și redate în scris, poate să ofere o largă perspectivă asupra evoluției gândirii istorice de-a lungul secolelor. De asemenea, ea mai impune și o serie de reflecții de actualitate: Cum se folosește istoria?; Care sunt posibilitățile sale reale, obiective, de a oferi un plus de cunoaștere?

Prin acest curs urmăresc dezvoltarea la elevi a unor atitudini și valori care să permită o mai bună percepție a patrimoniului cultural comun în spațiul geografic și istoric european, crearea unei mai mari toleranțe față de popoarele cu origini etnice și culturale diferite.

Opționalul propus poate deveni curriculum aprofundat pentru fiecare an de studiu, ceea ce înseamnă că se abordează scrierea istorică pentru epocile istorice studiate.

Specializarea Științe Sociale ar avea de câștigat dintr-o astfel de abordare. Acest curs opțional, încearcă să răspundă exigentelor specifice etapei de școlaritate în care se afla elevii. “Oferta de cunoaștere” propusă de curriculum (experiențele de învățare aflate în legătură cu elementele de conținut) și structura acestuia sunt raportate la nevoia școlii de aprofundare a domeniului respectiv.

Această ofertă de învățare urmărește:

a) prezentarea directă și explicită a sursei istorice, așa cum a fost ea concepută la momentul respectiv;

b) identificarea și compararea proceselor istorice similare din diferite spații geografico – istorice

II.Obiective de referință din programă: 1.1,1.2,2.1-2.3,3.1-3.3

III.Conținuturi:

1. Nașterea istoriei

1.1. Conținuturi:

a) Istoria cuvântului “istorie”;

b) Logografii;

2. Istoriografia greco – romană

2.1. Conținuturi:

a) Herodot sau imaginea celuilalt;

b) Tucidide: definirea metodei și a scrierii istorice;

c) Polybios: metoda reconstrucției logice a trecutului;

d) Definirea “adevăratei naturi” a istoriografiei romane: Caesar, Titus Livius, Tacitus;

e) Moștenirea istoriografiei greco – romane

3. Istoria creștină a Evului Mediu

3.1. Conținuturi:

a) Filosofia istoriei la Sfântul Augustin, bază a istoriei creștine;

b) Gregorie de Tours – istoric al Galliei france;

c) Paul Diaconu și istoria națională a longobarzilor;

d) Istorie și erudiție în Imperiul Bizantin;

4. Cronicarii Evului Mediu

4.1. Conținuturi:

a) Varietatea producției istoriografice în perioada feudală;

b) Portretul tip al cronicarului medieval;

c) Slăbiciunile genului istoric;

d) Cronicile – documente fundamentale ale epocii feudale

Un al doilea curs de opțional, integrat în curriculum-ul la dispoziția școlii, pe care îl supun atenției, este cel pe care l-am numit “Integrare europeană”, opțional propus, de data aceasta, la nivelul ariei curriculare “Om și societate” ce urmează a fi prezentat ca oferta educațională, elevilor din clasele a XI-a.

I.Argument

Obiectul de studiu “Integrare europeană”, face parte din pachetul de discipline opționale pentru aria curriculară om și societate. Acest obiect de studiu își propune să contribuie la:

1. cunoașterea valorilor și a normelor fundamentale, a perspectivelor și a criteriilor de organizare și de performanță practicate de Uniunea Europeană;

2. cunoașterea abordărilor europene ale problemelor tehnologice, economice, administrative, politice, educaționale și culturale;

3. asumarea conștientă și exercitarea competentă a drepturilor și a responsabilităților individuale în realizarea proceselor de integrare europeană.

Elementele componente ale programei sunt:

1. Competențele specifice;

2. Conținuturile;

3. Valorile și atitudinile;

4. Sugestiile metodologice;

Unitățile de conținut sunt structurate în trei arii de conținut (domenii):

1. Evoluția ideii de “Europa”;

2. Principii, valori și mecanisme ale construcției europene;

3. Școala – factor de integrare în Uniunea Europeană.

Organizarea tematică permite dimensionarea diferită a resurselor de timp alocate fiecărei teme, accentuarea unora sau a altora dintre elementele de conținut în funcție de interesele specifice ale elevilor și de dominanță ale profilului/specializării.

Componenta “Valori și atitudini”, propune cunoașterea seturilor de valori specifice Europei contemporane. Conceperea acestei componente pleacă de la premisa că procesul de integrare în structurile europene presupune, la nivel individual, mai ales, interiorizarea unor modele comportamentale specifice, bazate, la rândul lor, pe un set de valori.

“Principii, valori și mecanisme ale construcției europene”

Valori și atitudini:

a) respectul pentru moduri diferite de viață, pentru credințele, opiniile și interesele legitime ale celuilalt;

b) preocuparea pentru respectarea drepturilor omului;

c) preocupare pentru calitate și excelență în orice domeniu;

d) independență în gândire, respectul pentru argumentul rațional;

e) toleranță și atitudine deschisă, constructivă;

f) flexibilitate și adaptabilitate la schimbare;

g) simțul responsabilității față de realizarea personală și față de interesele comunității;

h) încrederea în sine și cooperarea activă.

După alcătuirea programei de opțional, ea este supusă aprobării în catedră și în comisia de aprobare pe liceu, condusă de directorul unității școlare.

Aceasta comisie, eliberează o „Fișă de avizare a proiectului de programă pentru opțional”, cu care profesorul propunător va merge la inspectorul școlar de specialitate, pentru avizare.

Aceasta fișă de avizare, are următoarele elemente de identificare:

*Avizul școlii:

Denumirea opționalului…………………………………………………………………………………………….

Tipul………………………………………………………………………………………………

Clasa……………………………………………………………………………………………..

Durata……………………………………………………………………………………………

Număr de ore pe săptămână……………………………………………………………..

Autorul.……………………………. Abilitarea pentru susținerea cursului ………………..

Instituția de învățământ……………………………………………………………………………………………..

Avizul conducerii școlii:………………………. DA DA, cu recomandări NU

Pentru a fi acceptat, proiectul de programa trebuie să întrunească „DA” la punctele I și II și cel puțin 5 „DA” sau „DA, cu recomandări” la punctul III.Trebuie menționat că această fișă de avizare este specifică pentru proiectul de opțional, de la clasa a IX-a.

Fișa de avizare a proiectului de programă, pentru opționalul propus la clasele X – XII, are următoarele elemente de identificare:

*Avizul școlii:

Denumirea opționalului………………………………………………………………………………………….

Tipul…………………………………………………………..

Clasa………………………………………………………….

Durata………………………………………………………..

Număr de ore pe săptămână……………………………

Autorul………………………………. Abilitarea pentru susținerea cursului…………………

Instituția de învățământ………………………………………………………………………………………….

Avizul conducerii școlii:………………………….. DA DA, cu recomandări NU

Pentru a fi acceptat, proiectul de programă, trebuie să întrunească „DA” la punctele I și II și cel puțin 5 „DA” sau „DA, cu recomandări” la punctul III.

IV.4. Proiectarea disciplinelor opționale…

Proiectarea disciplinelor educaționale, este una din sarcinile cele mai importante ale procesului instructiv – educativ, din cadrul Curriculum-ului Elaborat în Școală (CEȘ). Această activitate pedagogică, are la bază principalele principii de politică educațională:

a) Descentralizarea (disciplinelor opționale)

b) Flexibilizarea (programelor școlare)

c) Descongestionarea

d) Eficiența

Procesul de reformă a educației urmărește:

1. Reforma de sistem – are ca obiective prelungirea duratei școlarității, generalizarea grupei pregătitoare din învățământul preșcolar și permisivitatea sistemului pe ani de studiu.

2. Reforma de structură curriculară – are ca obiective reformarea pe verticală, astfel:

a) reforma curriculară – privitoare la modificarea următoarelor aspecte:

– Planul – cadru de învățământ;

– Programa analitică – curriculum școlar;

– Manualele școlare – manuale alternative;

– Ciclurile curriculare, etc

b) reforma evaluării și examinării – referitoare la diferitele forme de evaluare (evaluarea sumativă; evaluarea formativă, testele naționale, admiterea la liceu, bacalaureat);

3. Reforma de structură a anului școlar – privitoare la modul de desfășurare a anului școlar (trimestre – semestre) sau la durata anului școlar.

4. Reforma de mentalitate – s-a realizat pe mai multe căi:

a) Descentralizarea sistemului de învățământ prin introducerea disciplinelor opționale, prin alcătuirea unui sistem de discipline integrate sau prin pluridisciplinaritate.

b) Descongestionarea programelor școlare prin alcătuirea unor programe școlare bazate pe obiective și limitarea numărului de ore săptămânal;

c) Flexibilizarea programului prin acordarea de egalitate a șanselor de afirmare tuturor elevilor dar și prin diferențieri individuale.

Descentralizarea curriculară, a fost realizată prin introducerea în Planul – cadru a disciplinelor opționale. Astfel, s-au realizat o serie de oportunități precum realizarea caracterului transdisciplinar, pluridisciplinar, trans și crosscurricular, pe arii curriculare. De asemenea, s-a obținut posibilitatea realizării curriculum-ului la decizia școlii, potrivit resurselor umane de care dispune această și cerințelor sociale, potrivit principiului flexibilității și al parcursului individual.

Reforma curriculară, este parte componentă a reformei de structură a invățământului românesc și vizează o schimbare radicală privind descongestionarea programelor și a planurilor de învățământ, readucerea învățării în sala de clasă, eliminarea învățământului paralel, promovarea unei reforme de conținut și nu în ultimul rând, repoziționarea raportului dintre cadrul didactic și elev.

Un rol important în cadrul reformei, îl deține Curriculum-ul oficial denumit uneori și cu termenul de curriculum național sau cadru de referință. Acest Curriculum oficial (național), conține următoarele elemente:

1. Planurile cadru de învățământ pentru clasele I-XII/XIII: structurate pe arii curriculare și obiecte de studiu;

2. Programele școlare ce sunt structurate pe obiective cadru, obiective de referință, activități de învățare, conținuturi ale învățării și standarde curriculare de performanță;

3. Ghiduri, norme metodologice și materiale suport – pentru profesori și elevi;

4. manuale alternative și materiale auxiliare pentru elevi.

După curriculum-ul oficial, pe locul următor ca importanță îl deține Curriculum-ul ascuns. El se referă la valorile și competențele pe care le dobândesc elevii, ca rezultat al frecventării cursurilor.

Valorile și competențele dobândite de elevi, depind de o serie de factori precum selectarea elevilor și a obiectelor de studiu, modul în care se predă materia, relația profesor – elev, modul de organizare al școlii.

Curriculum-ul național, prin planul cadru fixează raportul dintre curriculum-ul nucleu (CN) și curriculum-ul la decizia școlii (CDȘ).

Curriculum-ul nucleu (trunchiul comun, obligatoriu – CN), asigură egalitatea șanselor pentru toți elevii din învățământul public fiind unicul sistem de referință pentru realizarea standardelor curriculare de performanță, pentru evaluări și examinări interne și internaționale.

Curriculum-ul la decizia școlii (CDȘ), pune în aplicare principiul reformei, care vizează descentralizarea curiculară și conferă școlii putere de decizie, în alegerea Planului – cadru pentru fiecare an școlar, respectiv a unui segment al Curriculumu-ului național, căci dă posibilitatea definirii unor trasee particulare de învățare ale elevilor;

Curriculum la decizia școlii (CDȘ) cuprinde:

1. Curriculum nucleu aprofundat (CNA – aprofundarea) – este adresat pentru elevii cu interese neorientate spre disciplina respectivă și/sau aria curriculară sau pentru elevii cu parcursuri individuale de învățare mai lente pentru care numărul de ore alocat trunchiului comun nu este suficient pentru însușirea acestuia;

2. Curriculum extins (CE – extinderea), este adresat elevilor ce manifestă interese deosebite pentru anumite discipline sau arii curriculare și parcurg în întregime programa și manualul (textele marcate cu asterisc).

3. Curriculum elaborat în școală (CEȘ), cuprinde oferta de discipline opționale și diverse tipuri de activități opționale pe care le propune școala sau la alegere, din lista Ministerului Educației, Sportului și Cercetării. Opționalul ales la nivelul școlii poate fi:

a) la nivelul disciplinei;

b) la nivelul ariei curriculare;

c) la nivelul mai multor arii curriculare.

Important de subliniat, este faptul că aprofundarea și extinderea nu sunt discipline opționale.

Reforma curriculară, are ca bază legislativă și metodologică, numeroase legi și metodologii dintre care le selectăm pe cele mai cunoscute:

1. O.M.nr. 4150/1307. 1998, referitor la curriculum-ul national, cu privire la aplicarea noului Plan – cadru de învățământ pentru învățământul primar și gimnazial, începând cu anul școlar 1998 – 1999;

2. O.M. nr. 4224/22.07.1998, referitor la Metodologia privind regimul disciplinelor opționale, în perspectiva aplicării Planului – cadru de învățământ pentru învățământul primar și gimnazial;

3. O.M .nr. 4323 din 13.08.1998, cu privire la aplicarea noului Plan – cadru de învățământ pentru învățământul primar și gimnazial, începând cu anul școlar 1998 – 1999;

4. O.M.nr. 3449/15.03.1999, cu privire la regimul disciplinelor opționale în perspectiva noilor planuri cadru de învățământ, începând cu anul școlar 1999 – 2000 (liceu).

5. O.M. nr. 3638/1104,cu privire la aplicarea Planului – cadru de învățământ pentru clasele I – VIII, în anul școlar 2001 – 2002. Art 6 (1) în învățământul gimnazial se pot organiza grupe de predare intensive a limbii moderne. În acest caz, schema orară va cuprinde, pe lângă cele două ore afectate limbii moderne 1, încă două ore pe săptămână: o oră de extindere și o oră de opțional.

6. O.M.nr.3670/17.04.2001, cu privire la aplicarea Planurilor – cadru de învățământ pentru liceu.

7. O.M.NR. 5723/23.02.2003, cu privire la aplicarea planurilor – cadru de învățământ pentru cls. a IX-a și a X-a – document reglator esențial – componentă a curriculum-ului național – și, prin aceasta un instrument de bază în promovarea politicii educaționale la nivel național.

8. Legea 268/2003 pentru modificarea Legii învățământului nr.84/1995 (clasele a IX-a și a X-a – ciclul inferior al liceului – sunt, în același timp, parte a învățământului obligatoriu și a învățământului liceal.

Componentele planului – cadru, pentru ciclul inferior al liceului, sunt următoarele:

1. Trunchiul comun, ce reprezintă oferta educațională constând din aceleași discipline, cu același număr de ore pentru toate filierele, profilurile și specializările din cadrul învățământului liceal. El urmărește realizarea competențelor cheie privitoare la comunicarea în limba maternă, comunicarea în limbi străine, matematică, științe și tehnologii, TIC, competențe interpersonale, sociale și civice, cultură antreprenorială, sensibilizare la cultură. Trunchiul comun poate fi văzut că modalitatea care te ajută „să înveți a învăța”. Trunchiul comun va fi parcurs obligatoriu de către toți elevii.

2. Curriculum-ul diferențiat, privește oferta educațională stabilită la nivel central, constând dintr-un pachet de discipline cu alocările orare asociate acestora, diferențiată pe profiluri (în cazul filierelor teoretică și tehnologică) și pe specializări (în cazul filierei vocaționale). Orele din curriculum-ul diferențiat vor fi efectuate obligatoriu de elevii din profilul său specializarea respectivă.

3. Curriculum la decizia școlii, se referă la numărul de ore alocate în scopul dezvoltării unor oferte curriculare proprii fiecărei unități de învățământ. Aprofundarea și extinderea sunt alocate din trunchiul – comun numai pentru disciplinele care au plajă orară. Discplinele opționale sunt ore alocate separat din Curriculumul elaborat în școală.

Disciplina opțională, este un obiect/materie de sine stătătoare care face parte din Curriculum-ul la decizia școlii (CDȘ), reprezentând Curriculum elaborat în școală. Programele școlare, după aprobare, devin documente oficiale și sunt obligatorii. Proiectele pentru disciplinele opționale sunt avizate, în ordine, de colectivele de catedră, consiliile profesorale, consiliile de administrație fiind obligatorii, cel puțin două discipline opționale la clasele V – XII și una la clasele I – IV. În continuare, vă prezint un exemplu de proiectare a disciplinelor opționale:

Potrivit prevederilor legale (metodologii) în vigoare și anume – O.M. nr. 4224/2207/1998 pentru clasele I – VIII și O.M. nr. 3449/15.O3.1999, pentru clasele I – XII, s-au stabilit principalele tipuri de opționale pentru gimnaziu și respectiv pentru liceu, după cum urmează:

1. Pentru clasele I – VIII, s-au stabilit următoarele categorii de opționale:

a) opționalul la nivelul disciplinei derivat dintr-o disciplină studiată ca adâncire a acesteia, dincolo de maximul admis că număr de ore și obiective/conținuturi stabilite prin programa școlară pentru disciplina respectivă în cadrul ariei curriculare;

b) opționalul, ca teme sau capitole ale unei discipline care nu sunt incluse, ca atare, în programele disciplinelor;

c) opționalul, ca altă disciplină, decât cele menționate în cadrul ariei.

d) opționalul, la nivelul ariei curriculare;

e) opționalul, ca temă integratoare pentru o anumită arie curriculară (exemplu – Strategii de comunicare în spațiul public) ce presupune alegerea unei teme care implică cel puțin două discipline dintr-o arie. În acest caz, pornind de la obiectivele cadru ale disciplinelor, vor fi formulate obiectivele de referință din perspectiva temei pentru care s-a optat; un alt exemplu de opțional s-ar intitula „Natura din perspectiva științelor și artelor”, care implică cel puțin două discipline aparținând unor arii curriculare diferite. El permite dobândirea unor achiziții cognitive de ordin înalt, de tipul generalizării, transferului, etc.).

2. Pentru clasele I – XII, s-au stabilit următoarele categorii opționale. Tipurile de discipline opționale sunt aceleasi ca și în învățământul primar și gimnazial:

a) Opțional la nivelul disciplinei derivat dintr-o disciplină studiată, reprezentând aprofundări ale conținuturilor din programa școlară;

b) Opționalul, ca teme sau capitole ale unei discipline, care nu sunt incluse, ca atare în programa de trunchi comun (curriculum extins);

c) Opționalul, ca disciplină ce apare în trunchiul comun la alte specializări (exemplu – Sociologie la specialitatea Matematică – Informatică);

d) Opționalul, la nivelul ariei curriculare;

e) Opționalul, ca altă disciplină decât cele menționate în cadrul ariei (exemplu – Astronomie în cadrul ariei Matematică și Științe ale naturii);

Dintre opționalele184 stabilite la nivelul mai multor arii curriculare, amintim:

1. opționalul, că temă integratoare pentru o anumită arie curriculară (Terminologie științifică);

2. opționalul, ca temă integratoare pentru mai multe arii curriculare (exemplu – „Romantismul în literatură și arte”); aprofundarea conținuturilor din programa școlară, nu înseamnă Curriculum extins (aprofundare), ci disciplină opțională nouă, care derivă dintr-o disciplină studiată.

Proiectarea disciplinelor opționale este un proces important și complex care presupune urmarea unor etape obligatorii. Etapele proiectării disciplinelor opționale constau în realizarea documentării și a pachetului educațional. Proiectarea trebuie să conțină următoarele elemente:

1. Pentru clasele I – VIII:

a) Nota de prezentare/Argument

b) Programa – ea trebuie la rândul ei să cuprindă:

– Obiective cadru (generale)

– Obiective de referință

– Exemple de activități de învățare

– Conținuturi

– Evaluarea

c) Planificarea

d) Suportul de curs/manual.

e) Bibliografie

2. Pentru clasele I – XIII:

a) Nota de prezentare/Argument

b) Programa

c) Competențe generale

d) Competențe specifice

e) Conținuturi

f) Valori și atitudini

g) Sugestii metodologice

h) Modalități de evaluare

i) Bibliografie

j) Suport de curs/manual

184 Macavei Elena, Școala si pedagogia din teritoriile românești în Enciclopedia Asociațiunii, Transilvania, 2004, 33, nr. 9-10, p.74-80; Ioan Cerghit, Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 44 – 45;passim

IV.5. Concluzii…

Curriculum-ul este ceea ce li se întâmpla copiilor în școală ca rezultat a ceea ce fac profesorii. Acesta, include toate experiențele copiilor, pentru care școala ar trebui să-și accepte responsabilitatea.

După prezentarea diverselor categorii de curriculum, trebuie făcută precizarea ca acestea nu funcționează ca entități separate, ci ca variante de curriculum care presupun variate interdependențe. De aceea, atunci când specialiștii în curriculum le proiectează trebuie să le configureze într-o asemenea manieră încât respectivele forme să se susțină reciproc și să nu fie în relație de disonanță.

În același timp, curriculum-ul reprezintă o entitate dinamică, sensibilă, care reacționează imediat la mutațiile înregistrate în diferitele domenii ale cunoașterii sau la schimbările caracteristice societății în care se realizează activitatea instructiv – educativă.

Având origine latină (curriculum – cursă, alegere), folosit pe scară largă în literatura anglo – saxonă, acest termen a cunoscut diferite definiții. În învățământul românesc, curriculum-ul, face trimitere la conținutul activităților instructiv – educative, aflat în strânsă interdependență cu obiectivele educaționale, metodele didactice sau formele de realizare a activităților. Curriculum-ul, se referă la conținutul procesului de învățământ, care în condițiile tendințelor de globalizare a conținuturilor, de obținere a unor „certificate de competențe europene”, capăta noi sensuri, particularizate în funcție de specificul regiunilor sau de elementele culturale și geografice locale. Deși, a apărut pe neașteptate în școala românească în anul 1990, astăzi este un termen acceptat și folosit ca element de modernitate al învățământului românesc. Faptul i se datorează profesorului clujean Andrei Marga care, a impus termenul de curriculum în perioada în care se afla în fruntea Ministerului Educației și Învățământului. Atunci, s-a înființat Consiliul Național pentru Curriculum, o instituție absolut necesară pentru viitorul școlii românești. Consiliul Național pentru Curriculum a trecut imediat la implementarea unor reforme hotărâte pentru a schimba în bine, la față, învățământul romanesc în acord cu noile cerințe educative europene. A fost alcătuit un Curriculum Național pentru învățământul preuniversitar care cuprinde noi planuri și programe de învățământ, pe baza cărora au fost concepute „manuale alternative” pentru elevi și „manuale ale profesorilor”, care au înlocuit vechile metodici de specialitate. Toate aceste schimbări au contribuit la schimbarea imaginii învățământului românesc chiar dacă unii dintre profesori cu îndelungată experiență la catedră, consideră că reformarea „curriculum-ului educațional”, nu și-a atins obiectivele inițiale de modernizare radicală a sistemului de învățământ autohton.

V.1. Elaborarea programei de opțional…

Proiectarea curriculum-ului elaborat în școală are ca repere resursele umane și materiale ale școlii, interesele elevilor, situațiile specifice școlilor sau necesitățile comunității locale. Curriculum Național pentru învățământul preuniversitar propune următoarele modele de proiectare, care țin seama de structura curriculum-ului nucleu, centrat pe obiective:

1. opționalul la nivelul disciplinei constă în activități de proiecte, module care reprezintă o ofertă diferită față de cea propusă de autoritatea centrală. Aceasta este elaborată în școală la nivelul catedrei sau de cadrul propunător și presupune formularea unor obiective de referință care nu apar în programa disciplinei (în curriculum-ul nucleu/trunchiul comun, obligatoriu).

2. opționalul la nivelul ariei curriculare, presupune alegerea unei teme care implică cel puțin două discipline dintr-o arie curriculară. Acest tip de opțional se realizează între disciplinele din aceeași arie curriculară. Opționalele la nivelul ariei curriculare se notează cu (**). Și pentru aceste opționale se redactează proiecte de programă cu teme și conținuturi care vor fi avizate în școală și aprobate de inspectorate. Acest tip de opțional se poate realiza și în echipă de către mai mulți profesori, care prezintă tema sau cursul comun. Programa va fi redactată după analiza conținuturilor, iar redactarea ei, ca și predarea, vor fi realizate în echipă, pe baza colaborării celor doi sau a mai multor profesori. Se vor acomoda stilurile de predare a conținuturilor, iar cursul nu va putea fi predat decât după armonizarea conținuturilor, dozarea și stabilirea intervenției fiecăruia. Predarea acestui opțional nu va fi o improvizație în funcție de aspirație, ci o colaborare continuă a propunătorilor și realizatorilor. Programa va cuprinde obiective pe arie curriculară și obiective cadru ale disciplinei implicate.

3. opționalul la nivelul mai multor arii curriculare, poate fi realizat la nivelul disciplinelor din cel puțin două arii curriculare și are un caracter transdisciplinar sau interdisciplinar, prin intersectarea unor segmente de discipline aparținând mai multor arii. Opționalul ca temă integratoare pentru mai multe arii curriculare este notat (***). Acest opțional are un caracter mai complex, iar realizarea lui implică multă preocupare și experiență din partea propunătorilor. Programa va cuprinde obiective transdisciplinare și obiective cadru ale disciplinelor implicate. Se poate realiza și în echipă, la fel ca tipul de opțional precedent. Temele conținuturilor programelor sunt la nivelul mai multor arii curriculare. Este oferta opțională cea mai generoasă, dar care impune și o pregătire profesională și documentară deosebită din partea propunătorilor. De asemenea, ea necesită o bază materială care să dispună de dotările necesare, fără de care, în mod practic, este imposibil de realizat, modul de realizare, în perspectivă, devenind neatractiv pentru elevi.

Dotarea minimă pentru toate disciplinele opționale înseamnă:

a) sală de clasă, amenajată pentru proiecții;

b) video;

c) televizor color;

d) radiocasetofon;

e) casete audio și video;

f) un calculator performant (rețea);

g) dischete;

h) xerox;

i) material didactic.

Odată ales tipul de opțional (titlul selectat din oferta Ministerului sau proiectul propriu), se întocmește o documentație, pe baza căreia se va susține proiectul de opțional la nivel de catedră, consiliu de administrație a școlii, pentru avizare. Aceasta documentație trebuie să cuprindă următoarele elemente:

1. Denumirea opționalului;

2. Aria curriculară și tipul de opțional (*, **, ***);

3. Durată (semestrial, anual, pe ciclu curricular);

4. Modul de desfășurare:

• pe grupe – număr grupe

• număr de elevi

• pe clasă

5. Propunător/i

• nume, prenume;

• specialitatea;

• gradul didactic;

6. Școala și localitatea;

7. Locul desf ășurării (ziua, ora, locul desfășurării activităților);

8. Tabelul elevilor participanți (nr. crt., nume și prenume, clasa);

9. Proiect de programă (teme/conținuturi).

Programa se realizează în funcție de:

• teme/conținuturi;

• arie și ciclu curricular;

• tipul de opțional;

• durată.

Este preferabil să se propună titluri sau teme de discipline care să intereseze, să corespundă unor cerințe individuale și locale, specifice elevilor din școală, dar mai ales să creeze capacități și deprinderi, abilități practice de integrare reală a elevului sau să-i folosească pentru a-i motiva învățarea, formarea să intelectuală, prin asumarea unui sistem de atitudini și valori.

Planificarea/proiectarea didactică a opționalelor poate să cuprindă următoarele rubrici pentru:

A.Opționalul la nivelul disciplinei (*):

B. Opționalul la nivelul ariei curriculare (**):

C. Opționalul la nivelul mai multor arii curriculare:

Tabelul este urmat de o listă de conținuturi.

Obiectivele cadru (generale) vor viza domeniile:

• cunoașterii (conceptelor și cunoștințelor);

• deprinderilor și capacităților;

• sistemului de atitudini și valori.

Acestea sunt obiective majore specifice („câmpuri cognitive integrate”), termeni operaționali, cuantificabili și evaluabili.

Obiectivele de referință (specifice, operaționale), sunt specifice ariei curriculare, disciplinelor din cadrul acesteia și fiecărei discipline în parte. Obiectivele de referință trebuie adaptate tipului de opțional ales.

Activitățile de învățare trebuie concentrate pe noi practici didactice de tip interactiv. Organizarea și desfășurarea activităților va fi reglată prin feed-back.

Evaluarea se realizează prin folosirea preponderentă a metodelor alternative de evaluare cum ar fi observarea sistematică a comportamentului elevului prin:

• fișa de clasificare;

• scara de clasificare;

• lista de control/verificare;

• proiectul;

• portofoliul;

• autoevaluarea;

Evaluarea trebuie să fie corectă, dar stimulativă, bazată pe interesul și participarea efectivă la realizarea activităților de învățare.

Temele/conținuturile185 sunt alese pe baza bibliografiei studiate. În dreptul ei în planificare, va trebui specificată data prezentării, grupa/clasa și numărul de ore afectat. Vor cuprinde texte, rezumate, proiecte didactice și trimiteri la adresele bibliografice sau material suport (realizate de profesori).

Bibliografia trebuie să însoțească lista conținuturilor. Pe baza ei trebuie să fie realizate programa, temele (conținuturile) disciplinelor opționale.

Fiecare profesor redactează suportul de curs al disciplinei opționale.

185 Ion Negreț – Dobridor, Didactica nova, Editura Aramis, București, 2005, p. 316, 357; Ioan Jinga; Elena Istrate, Manual de pedagogie, Editura All, București, 2006, 252 p. ; passim

V.2. Metodologia aplicării programei de opțional…

În cadrul acestui capitol, voi prezenta două modele de aplicare a programei de opțional, venind în sprijinul părții teoretice expuse până acum.

La clasa a IX-a

Pentru Argument, se va redacta 1/2 – 1 pagină care motivează cursul propus: nevoi ale elevilor, ale comunității locale, formarea unor competențe de transfer, etc.

Obiectivele de referință vor fi:

1. preluări ale unor/tuturor obiective (lor) din programa națională, în cazul opționalului de aprofundare;

2. formulate după modelul obiectivelor de referință din trunchiul comun, dar nu vor fi reluări ale acestora, în cazul opționalelor de extindere, disciplină nouă sau integrat.

Dacă opționalul ar repeta obiectivele de referință din curriculum-ul nucleu, atunci opționalul respectiv nu ar aduce nimic nou din punctul de vedere al formării și dezvoltării unor capacități ale gândirii (ar aprofunda eventual, prin adăugarea unor conținuturi, realizarea obiectivelor din programa națională).

Un obiectiv de referință este corect formulat dacă prin enunțul său se răspunde la întrebarea “ce poate să facă elevul?”. Dacă răspunsul la această întrebare nu este clar (ceea ce poate face elevul nu poate fi demonstrat și evaluat) atunci obiectivul este prea general definit.

Pentru un opțional de o oră pe săptămână este rezonabil să fie definite 5 – 6 obiective de referință.

Lista de conținuturi cuprinde informațiile pe care opționalul le propune ca bază de operare pentru formarea capacităților vizate de obiective.

Ca și în cazul informațiilor prevăzute în programele disciplinelor de trunchi comun, conținuturile propuse în opțional nu vor fi considerate ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru formarea intelectuală.

Ca modalități de evaluare, vor fi trecute tipurile de probe care se potrivesc opționalului propus (de exemplu – probe scrise, probe orale, probe practice, referat, proiect, etc.). NU vor fi incluse probele ca atare.

În cazul în care opționalul este prevăzut pentru un nivel de școlaritate sau un ciclu curricular se vor defini și obiective cadru din care se vor deduce obiectivele de referință pentru fiecare an de studiu, adăugându-se și listele de conținuturi aferente.

La clasele X – XII

Pentru Argument, se va redacta 1/2 – 1 pagină care motivează cursul propus: nevoi ale elevilor, ale comunității locale, formarea unor competențe de transfer etc.

În cazul competențelor și al conținuturilor, proiectarea curriculară variază în funcție de tipul de opțional propus, astfel:

1. opțional de aprofundare: pentru anumite competențe menționate în programa de trunchi comun se pot proiecta conținuturi noi care vor conduce la aprofundarea competențelor respective. În programa de opțional se vor trece deci competențele existente în programa de trunchi comun și se vor adăuga noi conținuturi care contribuie la formarea competenței/competențelor respective;

2. Opțional de extindere: pornind de la competențele generale ale disciplinei (definite în programa de trunchi comun) se vor deriva noi competențe specifice care vor fi realizate prin operarea cu noi conținuturi vizând teme, capitole, care nu sunt cuprinse în programa de trunchi comun. În programa de opțional se vor trece deci noi competențe specifice, în corelare cu acelea deja existente în programa de trunchi comun, precum și conținuturi cu ajutorul cărora se pot construi aceste competențe;

3. Opțional ca disciplină nouă: se vor izola teme, capitole, unități de informație cu care operează respectiva disciplină și ne vom pune apoi întrebarea „de ce dorim parcurse aceste conținuturi?”. Răspunsul la întrebare trebuie dat în termeni de competențe pe care le dorim formate la elevi (de exemplu, „pentru identificarea fenomenului x în scopul de a… sau pentru evaluarea procesului y în vederea optimizării…”);

4. opționalul ca temă integratoare: se proiectează asemănător celui de mai sus (tipul 3), cu diferența că unitățile de conținut vor cuprinde informații din mai multe discipline/domenii, iar competențele vizate vor fi în genere competențe de integrare și transfer.

Pentru un opțional de o oră pe săptămână este rezonabil să fie definite și urmărite 6 – 8 competențe specifice care vor fi formulate după modelul celor din programa de trunchi comun, dar nu vor fi reluări ale acestora. O competență specifică este corect formulată dacă ea definește un rezultat așteptat al instruirii care poate fi performant și verificat.

Ca și în cazul informațiilor prevăzute în programele de trunchi comun, informațiile incluse în programa de opțional nu vor fi considerate un scop în sine ci mijloace pentru formarea intelectuală.

Sugestiile metodologice vor include tipuri de activități de învățare (care sunt recomandate pentruformarea competențelor) precum și modalități de evaluare. Din această perspectivă, vor fi trecute tipurile de probe care se potrivesc opționalului propus (de exemplu – probe scrise, probe orale, probe practice, referat, proiect etc.). NU vor fi incluse probele ca atare.

Va fi inclusă, deasemenea, o listă cu valori și atitudini preconizate a fi formate în cadrul cursului opțional. În cazul în care opționalul este prevăzut pentru întreg liceul, se vor defini și competențe generale din care se vor deriva competențe specifice pentru fiecare an de studiu.

In continuare,voi prezenta un model de opțional, pe care l-aș putea propune spre aprobare comisiei liceului, la care imi desfășor activitatea didactică:

Programa CDȘ – Liceul Teoretic „Ștefan cel Mare”, Râmnicu Sărat, Buzău

Titlul cursului: Istoria localității Râmnicu Sărat

Tipul: Disciplină integrată

Aria curriculară: Om și societate

Durata: 1 an – 1 ora/săptămână

Profil: Uman

Specializarea: Științe sociale – Istorie

Clasa: a XI-a G

Unitatea de învățământ: Liceul Teoretic „Ștefan cel Mare”, Râmnicu Sărat, Buzău

Autor: Lățea Florin, prof. Gradul I, Specializarea Istorie

I.Argument:

Profilul de formare al fiecărui elev reprezintă o preocupare permanentă a liceului nostru. Chiar dacă este un ideal greu de atins, profesorii pot da viață acestui țel prin dezvoltarea unor atitudini pozitive ale elevilor față de ei înșiși și față de semenii lor.

Disciplina opțională intitulată „Istoria localității Râmnicu Sărat”, este oferită elevilor clasei a XI-a de liceu, specializarea Științe sociale – istorie, la nivelul ariei curriculare „Om și societate”.

Prin conținuturile și activitățile propuse, acest opțional are drept scop:

• sprijinirea integrării conștiente a elevilor în mediul natural, social și cultural local;

• dezvoltarea creativității elevilor;

• cultivarea disponibilității pentru munca în echipă.

Cursul își propune să cultive atitudinea responsabilă a elevilor față de valorile locale, formarea competențelor de promovare și de valorificare a ofertelor din zonă. Prin parcurgerea acestuia, elevii vor contribui la promovarea imaginii localității în comunitatea lărgită.

Vom încerca să satisfacem nevoia fiecărui elev de a se simți competent în a deține și utiliza informația, deschis spre schimbare, deoarece omul de mâine trebuie să fie un om bine educat.

IV. PROIECTAREA UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚARE

Unitatea de învățare: Factorii naturali

Nr. de ore alocat: 7

2. Unitatea de învățare: Istoricul județului Slam – Râmnic (Râmnicu Sărat)

A.Însemnări despre vechimea localității Râmnicu Sărat

Nr. de ore alocat: 4

2. Unitatea de învățare: Istoricul localității Râmnicu Sărat

B.Evoluția teritorială a localității Râmnicu Sărat

Nr. de ore alocat: 2

2. Unitatea de învățare: Istoricul județului Slam – Râmnic (Râmnicu Sărat)

C. Personalități și evenimente în istoria localității Râmnicu Sărat

Nr. de ore alocat: 14

3. Unitatea de învățare: Râmnicu Sărat, în prezent

Nr. de ore alocat: 5

V. Bibliografie:

1.Gr. Dănescu, Dicționarul geografic, statistic și istoric al județului Râmnicu Sărat, București, 1896

2.Gh. Buzoianu, Râmnicu Sărat de ieri și de azi, Editura Casei Corpului Didactic, Buzău, 2000

3. Alexandru Deșliu, Râmnicu Sărat. Ghid turistic, Editura Pallas, Focșani, 2002

4. Octavian Moșescu, Râmnicu Sărat. Călăuza, București, 1931

5. Florentin – Liviu Cristea, Considerații istorice cu privire la începuturile localității Râmnicu Sărat, în „Tezaur”, I, nr. 1/2006

6. Valeriu Nicolescu, Constantin Marafet, Un colț de țară Românească, Județul Slam – Râmnic, Editura Rafet, 2008, Râmnicu Sărat

VI.1. Proiectarea didactică…

Proiect didactic…

Motto: „Socrate spunea că acei care știu ce este fiecare lucru sunt în stare să explice și celorlalți pe când cei care nu știu este firesc să se înșele și pe ei și să înșele și pe alții.”

(Xenofon)

Se știe că un lucru bine făcut are la bază o etapă premergătoare. Proiectarea didactică este etapă premergătoare a actului didactic. În învățământ există cadre didactice care consideră proiectarea o etapă necesară, dar și altele, care apreciază că aceasta ar putea lipsi. Cea de-a doua poziție este determinată de numărul mare de documente care se elaborează obligatoriu de cadrele didactice, uneori nejustificat.

Proiectarea didactică nu poate să lipsească din preocupările învățătorilor și profesorilor, pentru că o lecție bună este întotdeauna rezultatul unei proiectări corespunzătoare. Documentul de proiectare trebuie să fie un instrument necesar de lucru pentru cadrul didactic.

În mod tradițional, prin proiectare pedagogică se înțelege programarea materiei de studiu pe unități de timp și de activitate, a planului calendaristic, a sistemului de lecții, elaborarea planului de lecții, etc. Astăzi, conceptul de proiectare este mai amplu, fiind exprimat și caracterizat de alte concepte corelate, ca de pildă: design instrucțional (R. Gagne, 1976) sau taxonomia cunoștințelor (Romiszowski, 1981).

În efortul actual de modernizare și optimizare a școlii românești, menit să asigure creșterea calitativă a activității didactice, proiectarea, organizarea, pregătirea și desfășurarea lecției, ca microsistem ce produce la scară redusă sistemul instrucțional, ocupă un loc central.

Proiectarea este acțiunea de anticipare și pregătire a activităților didactice și educative pe baza unui sistem de operații, concretizat în programe de instruire diferențiate prin creșterea performanțelor. Proiectarea pedagogică186 a procesului de învățământ, reprezintă ansamblul acțiunilor și operațiilor angajate în cadrul activităților de educație/instrucție conform finalităților asumate la nivel de sistem și de proces în vederea asigurării funcționalității sociale a acestuia în sens managerial/global, optim, strategic.

Activitatea de proiectare pedagogică valorifică acțiunile și „operațiile de definire anticipativă a obiectivelor, conținuturilor, strategiilor învățării, probelor de evaluare și mai ales, ale relațiilor dintre acestea în condițiile unui mod de organizare al procesului de învățământ.”

186Vlăsceanu, Lazăr în „Curs de pedagogie”, coordonatori: Cerghit, Ioan, Vlăsceanu, Lazăr, 1988, pag. 249; Ion Negreț – Dobridor; Ion – Ovidiu Pânișoară, Știința învățării. De la teorie la practică, Editura Polirom, București, 2005, 229 p.; passim

Specificul activității de proiectare pedagogică evidențiază importanța acțiunilor de planificare – programare – concretizare a instruirii/educației care vizează valorificarea optimă a unei resurse materiale esențiale: timpul real destinat învățării, în mediul școlar și extrașcolar. Din această perspectivă proiectarea pedagogică intervine în calitate de:

1. Proiectare globală, care acoperă perioada unui nivel, treaptă, ciclu de învățământ, urmărind, în mod special, elaborarea planului de învățământ și a criteriilor generale de elaborare a programelor de instruire;

2. Proiectare eșalonată, care acoperă perioada unui an de învățământ, semestru sau a unei activități didactice/educative concrete, urmărind, în mod special, elaborarea programelor de instruire/educație și a criteriilor de operaționalizare a obiectivelor generale și specifice ale programelor de instruire/educație.

Eficiența lecției trebuie orientată nu numai de modul de interacțiune complexă a componentelor ei, ci și de felul cum ea este integrată în procesul de învățământ, ca sistem și funcționalitate, pentru că în lecție se obiectivează elementele acestuia (obiective, resurse, conținut, strategii și evaluarea rezultatelor).

Activitatea de proiectare pedagogică implică două operații care intervin în mod global și în mod eșalonat:

I. Operația de definire a criteriului de optimalitate a planului sau a programelor de instruire/educație, realizată:

1. în termeni absoluți prin raportare la standardele de competență și de performanță instituționalizate ca obiective informativ – formative, de nivel maxim, mediu, minim;

2. în termeni relativi, prin raportare la standardele definitivate, ca obiective concrete, la nivelul școlii și al clasei de elevi, în diferite momente ale evoluției acestora.

II. Operația de analiză a componentelor planului sau a programelor de instruire/educație, realizabilă prin stabilirea unor corespondențe între:

1. obiectivele pedagogice asumate;

2. conținuturile pedagogice adecvate la nivel de plan – programe – activitate didactică;

3. strategiile de predare – învățare – evaluare, adaptabile la diferite condiții de învățare interne și externe.

Un cadru didactic bine intenționat trebuie să-și pună următoarea întrebare: cum aș putea face astfel încât întotdeauna activitățile didactice pe care le desfășor să fie eficiente? Pentru efiencitizare este nevoie de o metodă rațională de pregătire a activităților didactice care să preîntâmpine sau să anuleze alunecarea pe panta hazardului total și a improvizației. Dacă „harul didactic” nu este suficient (și nu este!), atunci apelul la o cale rațională, premeditată este justificat.

A devenit o judecată de bun simț aserțiunea după care un „lucru bine făcut” este rezultatul unui „proiect bine gândit”. Unii autori (Jinga, Negreț, 1994) avansează un algoritm procedural ce corelează patru întrebări esențiale, în următoarea ordine:

1. Ce voi face?

2. Cu ce voi face?

3. Cum voi face?

4. Cum voi ști dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut?

Răspunsurile la cele patru întrebări vor contura etapele proiectării didactice. Prima întrebare, vizează obiectivele educaționale care trebuie fixate și realizate. A doua întrebare, trimite către resursele educaționale de care dispune sau trebuie să dispună educatorul. A treia întrebare, cere un răspuns concret privind stabilirea unei strategii educaționale, coerente și pertinente, pentru atingerea scopurilor. Răspunsul la a patra întrebare, pune problema conturării unei metodologii de evaluare a eficienței activității desfășurate.

Elementul central în realizarea proiectării didactice este programa școlară. Ea reprezintă un document normativ în sensul că stabilește obiective, adică țintele ce urmează a fi atinse prin intermediul actului didactic. Chiar dacă în proiectare sunt obligatorii obiectivele, remarcăm faptul că, adesea, același obiectiv se realizează prin mai multe conținuturi și resurse, după cum mai multe obiective pot fi realizate cu același conținut și aceleași resurse. Aprecierea acestora este la latitudinea profesorului.

Proiectarea activității didactice presupune:

I. Lectura programei;

II. Planificarea calendaristică;

III. Proiectarea secvențială (a unităților de învățare).

I. Fiecărui obiectiv cadru îi sunt asociate două sau mai multe obiective de referință. Pentru realizarea obiectivelor de referință, profesorul poate organiza diferite tipuri de activități de învățare. Unele activități posibile sunt recomandate prin programă. Profesorul, poate opta pentru folosirea unora dintre aceste activități sau poate construi activități proprii.

Atingerea obiectivelor de referință se realizează cu ajutorul unităților de conținut. Profesorul, va selecta din lista cu „conținuturile învățării” acele unități de conținut care mijlocesc atingerea obiectivelor.

II. În contextul noului curriculum, planificarea calendaristică se transformă într-un document administrativ formal care repetă modul de gestionare a timpului propus de programa analitică, într-un document de interpretare personală a programei, care asigură un demers didactic concordant cu situația concretă din clasă.

Planificarea activității didactice presupune o lectură atentă și permanentă a programei școlare cu scopul de a analiza obiectivele și de a inventaria tipurile de activități și resursele necesare.

În elaborarea planificării procedăm astfel:

1. Citim atent programa;

2. Stabilim succesiunea de parcurgere a conținuturilor;

3. Corelăm fiecare conținut în parte cu obiectivele de referință vizate;

4. Verificăm concordanța dintre traseul educațional propus și oferta de resurse didactice (manuale, ghiduri, caiete);

5. Alocăm timpul necesar pentru fiecare conținut, în concordanță cu obiectivele de referință vizate.

III. O unitate de învățare poate să acopere una sau mai multe ore de curs. Alocarea timpului afectat unei unități de învățare se face prin planificare anuală.

O unitate de învățare este:

1. Coerentă, din punct de vedere al obiectivelor vizate;

2. Unitară, din punct de vedere tematic (adică al conținutului);

3. Desfășurată, în mod continuu, pe o perioadă de timp;

4. Finalizată, prin evaluare.

Realizarea unei unități de învățare presupune un demers didactic proiectat de fiecare profesor în parte.

Metodologia de proiectare a unei unități de învățare constă într-o succesiune de etape, înlănțuite logic, ce contribuie la detalierea conținuturilor, în vederea atingerii obiectivelor de referință. Etapele proiectării sunt aceleași, oricare ar fi unitatea de proiectare vizată.

Proiectarea unei unități de învățare se recomandă a fi făcută ținând seama de următoarele elemente:

1. Centrarea demersului didactic pe obiective (nu pe conținuturi);

2. Implicarea în proiectare a următorilor factori:

a) Obiective de referință;

b) Activități de învățare;

c) Resurse;

d) Evaluare.

Iată, în continuare, un model de proiect didactic, alcătuit pe baza unei teme desfășurate la clasa a XII-a, profil uman:

Proiect didactic

Disciplina: Istoria românilor

Dată: 10.02.2011

Clasa: a XII-a (profil umanist)

Profesor: Lățea Florin

Instituția: Liceul Teoretic „Ștefan cel Mare”, Râmnicu Sărat, Buzău

Subiectul lecției: Pactul Molotov – Ribbentrop și consecințele semnării lui

Tipul lecției: lecție – sinteză

Timp: 45 minute

Competențe specifice:

– Determinarea relațiilor de cauzalitate și schimbare în istorie;

– Aprecierea critică și obiectivă a situațiilor, faptelor și proceselor istorice.

Obiective operaționale – la sfârșitul lecției elevii vor fi capabili:

O1 – să identifice premisele (cel puțin 4) ale semnării Pactului Molotov – Ribbentrop utilizând materialul informativ din manual și capitolul studiat;

O2 – să analizeze conținutul Tratatului sovieto – nazist, studiind documentul și materialul distribuit;

O3 – să demonstreze caracterul tratatului invocând 2 – 3 argumente concrete;

O4 – să aprecieze critic consecințele imediate și de durată ale Pactului sovieto – german, analizând documentul din manual.

Metode și procedee:

MP1 – Discuția dirijată;

MP2 – Problematizarea;

MP3 – Analiza;

MP4 – Lectura critică;

MP5 – Dezbaterea/abordarea de tip pro/contra;

MP6 – Clustering;

MP7 – G.P.P.

Modalități de integrare:

F1 – activitate frontală a clasei întregi:

F1 – activitate individuală;

F1 – activitate în grupe cooperante;

1.3 Mijloace de învățământ:

MI1 – Manualul;

MI2 – Harta: „Europa în perioada interbelică (1918 – 1939)”;

MI3 – Harta: România în anul 1940 (hărțile de contur realizate);

MI4 – DEX;

MI5 – Laborator multimedia mobil;

MI6 – Fișe de lucru pentru elevi;

MI7 – Schema, „Consecințele Pactului Molotov – Ribbentrop”

Tehnici (mijloace) de evaluare:

ME1 – Chestionare oral;

ME2 – Analiza și interpretarea documentului;

ME3 – PREȘ;

ME4 – Autoevaluare

ME5 – Probă scrisă (text argumentativ).

ME6 – Comentarea caricaturii.

Bibliografie:

1.A. Petrenco, “Istoria universală. Epoca contemporană”, manual pentru clasa a

XII-a.

2. A. Petrenco, “Istoria universală. Epoca contemporană”, manual pentru clasa a

IX-a.

3.S. Nazaria, “Istoria universală. Epoca contemporană”, manual pentru clasa a

XII-a.

4. W.Churchill , “Al doilea război mondial”, Vol. I, București, 1988

5. R. Stradling, “Să înțelegem istoria sec. XX”, București, 2002

Scenariul lecției

Glosar de termeni:

Protocol – înțelegere internațională încheiată în diferite domenii;

Pact – convenție solemnă semnată între 2 sau mai multe state;

Pact de neagresiune – înțelegere între două state sau grupuri politice pe bază de reciprocitate, prin care semnatarii se angajează să se abțină de la atacuri politice și militare.

Anexa nr.1

I. Citiți textul tratatului de neagresiune dintre Germania și URSS, apoi răspundeți următoarelor cerințe:

„Art. 1. Ambele părți contractante se obligă a se abține de la orice violență, de la orice acțiune agresivă și orice atac una împotriva alteia atât izolat, cât și în comun cu alte puteri.

Art. 2. În caz dacă una dintre Părțile Contractante devine obiect al acțiunilor militare din partea unei terțe puteri, cealaltă Parte Contractantă nu va susține sub nici o formă această putere. (…)

Art. 4. Nici una dintre Părțile Contractante nu va participa la careva grupare de puteri ce direct sau indirect este îndreptată împotriva altei părți.

Art. 5. În caz de izbucnire a litigiilor sau conflictelor dintre Părțile Contractante într-un fel sau altul de chestiuni, ambele părți vor rezolva aceste litigii și conflicte, exclusiv pe cale pașnică, făcând schimb prietenesc de opinii sau în cazuri necesare – pe calea unor comisii pentru aplanarea conflictului. (…)”

Anexa nr. 2

Protocolul adițional secret:

„Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul german și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste plenipotențiarii semnatari din partea celor două părți au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidențiale problema delimitării sferelor lor de interes în Europa Răsăriteană. Aceste convorbiri au dus la următorul rezultat:

În cazul unor transformări teritoriale și politice a teritoriilor aparținând Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât și ale URSS (…).

În cazul unor transformări teritoriale și politice a teritoriilor aparținând statului polonez, sferele de interes, atât ale Germaniei, cât și ale URSS, vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narew, Vistula și San (…).

În privința Europei sud – estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii.

Acest protocol va fi considerat de ambele părți ca strict secret.”

Ce înseamnă un tratat de neagresiune?

Care a fost motivația lui Hitler pentru semnarea acestui tratat de neagresiune?

Care a fost motivația lui Stalin pentru semnarea acestui tratat de neagresiune? Porniți de la afirmația lui Stalin: „Am obținut pacea pentru țara noastră pentru 18 luni, ceea ce ne permite să ne pregătim militar”.

Care sunt prevederile anexei secrete a tratatului de neagresiune?

Care au fost consecințele semnării acestui tratat de neagresiune?

Istoricii au numit tratatul de neagresiune dintre URSS și Germania „cea mai mare bombă diplomatică a secolului”. Cum explicați acest lucru?

Anexa nr.3

Chestionar de autoevaluare

1. Prin rezolvarea sarcinilor de astăzi am învățat:

____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2. Am întâlnit următoarele dificultăți:

____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

3. Pentru a-mi îmbunătăți performanțele mai am nevoie de: ____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

4. Cred că activitatea mea ar putea fi apreciată ca fiind…

________________________________________________________________________________________________________________________________________

Anexa nr. 4

Evaluarea competenței de argumentare

I.Tehnica de evaluare: probă scrisă.

II. Instrument de măsurare a competenței: producerea unui text argumentativ.

III. Sarcină de lucru:

Selectați o idee din lista de mai jos și dezvoltați-o într-un text argumentativ de

8 – 10 rânduri.

Atenție! Textul elaborat va conține obligatoriu o teză, trei argumente în susținerea acesteia, al treilea argument urmează a fi confirmat printr-un exemplu, iar concluzia trebuie să reiasă logic din argumente.

a) Politica conciliatorismului englez și francez a contribuit la declanșarea celui de-al doilea război mondial.

b) În anul 1939, mai era posibil de a evita războiul.

c) Pactul Molotov – Ribbentrop avea caracter criminal.

d) Pactul sovieto – german a avut consecințe foarte grave pentru umanitate.

IV. Timp de lucru: 8 – 10 min

Anexa nr.5

Comentați următoarele caricaturi:

Caricatura A: caricatură engleză din septembrie 1939

1. Ce elemente indică că Stalin și Hitler sunt aliați?

2. Ce elemente indică că alianța nu va dura mult timp?

3. Ce reprezintă persoana moartă dintre Stalin și Hitler?

Caricatura B: caricatură engleză din septembrie 1939

1. Ce elemente indică că Stalin și Hitler sunt aliați?

2. Ce elemente indică că alianța dintre cei doi nu va dura?

Caricatura C: caricatură engleză din septembrie 1939

1. Pe cine reprezintă maimuța din imagine?

2. Pe cine reprezintă ursul din imagine?

3. Ce idee sugerează caricatura?

VI.2. Excursia în oraș, proiectată managerial…

Proiect de excursie…

Activitățile turistice sunt activități organizate de profesori, îndeosebi de profesorul de istorie, cu caracter polivalent, cu o durată limitată. Elevul, pe parcursul activității, îndeplinește rolul de turist, iar profesorul de istorie, de ghid. Pluridisciplinaritatea acestei acțiuni este reflectată de modul direct, activ și conștient, prin care elevii dobândesc cunoștințe. Turismul școlar dezvoltă gândirea creativă, respectul față de obiectivele vizate, patriotismul, formarea spiritului de echipă. Turismul (excursia), poate fi:

1. După scopul turismului, există turism de recreere, turism cultural, pentru vizitarea unui obiectiv sau grupuri de obiective istorice, turism de circumstanță în timpul olimpiadelor de istorie, sesiunilor de comunicări pe teme de istorie, turism de informare, pentru documentare în vederea elaborării unei lucrări de istorie, pentru completarea unor informații, turism mixt, etc.

2. După forma de organizare, există categorii distincte: vizită (cel mult o zi), drumeția (cu caracter de recreere), excursia (o zi sau mai multe) în afara localităților.

3. Cu scopul de documentare, recreere: expediția școlară cu o durată de 10 – 14 zile sau mai puțin, organizată cu elevii preocupați de domeniul istoric, tabără școlară de istorie cu instruirea elevilor pe teme de istorie, etc.

În continuarea expunerii, prezint, mai jos, un proiect didactic privind organizarea unei excursii tematice cu tema: „ Să ne cunoaștem trecutul și frumusețile localității natale”.

Excursie tematică

I. Titlul proiectului: „ Să ne cunoaștem trecutul și frumusețile localității natale”

II. Scopul: Cunoașterea, înțelegerea și aprecierea valorilor culturale, istorice și naturale ale orașului Râmnicu Sărat și ale împrejurimilor acestuia.

III. Motivația: stimularea și dezvoltarea pe multiple planuri a personalității copilului, prin activități extra – curriculare.

IV. Obiective:

1. să descopere și să exploreze mediul geografic;

2. să cunoască localitatea din punct de vedere istoric, cultural și geografic;

3. să interpreteze imagini și documente;

4. să observe schimbările survenite de-a lungul timpului în spațiul istoric și geografic studiat;

5. să adune material ilustrativ și informativ.

V. Resurse:

1. Umane:

– Elevii claselor: a XI-a E și a XI-a G

– Profesori

– Ghizi

– Părinți

– Șofer

2. Temporale: 8 iunie, de la ora 7 până la ora 21.

3. Spațiale: traseul Râmnicu Sărat – Vintileasca – Bisoca – Sărulești – Buzău – Râmnicu Sărat

VI. Activități propuse:

-Întâlnirea cu părinții;

-Stabilirea traseului și a costului excursiei;

-Modalitatea de a lua masa;

-Discuții despre echipamentul necesar in excursie;

-Măsuri de protecție;

VII. Modul de desfășurare:

-Prezentarea itinerarului și a obiectivelor;

-Harta cu traseul;

-Caracterizarea sumară a obiectivelor;

-Instructajul privind securitatea deplasării.

-Formarea grupelor și stabilirea sarcinilor de cercetare:

-Grupa istoricilor: colecționarea materialelor ilustrative și informative

-Grupa geografilor: observații asupra formelor de relief, colecționarea de roci, plante, ilustrații, fotografii etc.

-Grupa condeierilor: culegerea de informații și transformarea lor în articole pentru revista clasei;

-Grupa actorilor: prezentarea unor momente literar – muzicale;

-Grupa sanitară: acordarea de prim ajutor în caz de necesitate.

VIII. Evaluare:

1. Completarea portofoliilor personale și pe discipline;

2. Compuneri, versuri;

3. Desene: În excursie, La munte

4. Completarea unui rebus având ca temă traseul parcurs;

5. Alcătuirea unui rebus: verticală – Munții Buzăului

6. Chestionar.

IX. Impactul proiectului asupra elevilor:

1.Vor realiza colecții, portofolii, albume, jurnale;

2. Vor dobândi noi cunoștințe prin perceperea directă a obiectivelor și fenomenelor, realizând calea dialectică a cunoașterii;

3. Vor conștientiza valoarea inestimabilă a frumuseților și bogățiilor naturale și culturale ale Moldovei;

4. Vor prețui și mai mult natura.

X. Diseminare

Activitatea proiectului va fi cunoscută prin prezentarea în activitățile metodice și prin publicarea unor articole în revista liceului, „Pastile pentru suflet. Rezultatele vor fi prezentate părinților în cadru festiv.

XI.Instructaj

Elevii care merg în excursie vor respecta următoarele reguli:

1. Prezența în fața școlii la ora 6, 45min.

2. În autobuz, nu se mănâncă și nici în instituțiile vizitate;

3. Se păstrează curățenia în autobuz și la locul unde se servește masa;

4. Nu părăsești grupul și nu te depărtezi de el;

5. Asculți explicațiile ghizilor și ale profesorilor, nu vorbești în timpul explicațiilor;

6. Nu vorbești urât cu colegii;

7. Atenție la traversarea străzilor, urcarea și coborârea din autobuz;

8. Observă cu atenție toate obiectivele vizitate, natura și culege informații;

9. Nu atinge exponatele din muzee;

10. Ascultă explicațiile profesorului și cere explicații.

Am luat la cunoștință:

Profesor organizator,

Lățea Florin

VI.3. Predarea istoriei cu ajutorul calculatorului…

Proiect didactic…

Noile tehnologii ale informării și comunicării (N.T.I.C), cu largi aplicații în toate domeniile, au pătruns – este adevărat, destul de greu – și în învățământ.

Studii internaționale de profil menționează că aplicațiile N.T.I.C „au fost experimentate în toate etapele procesului educativ: motivare, diagnoză, prezentarea informațiilor, pregătire, memorare, rezolvare de probleme, verificare, notare” (O. I. D. I., 1990)

Învățământul asistat de calculator – marea „minune” a tehnicii actuale care zdruncină din temelii învățământul tradițional fundamentat de Comenius în celebra sa lucrare Didactica Magna, acum mai bine de trei secole – își propune obiective ambițioase, cum sunt: „dezvoltarea raționamentului, imaginației și creativității, precum și a capacității de a emite o apreciere critică asupra rezultatului dialogului om – mașină” (O.I.D.I, 1990).

Experții remarcă, pe bună dreptate, că „Informatica are un potențial educativ foarte mare față de ceea ce ar putea oferi alte tehnologii. Informatica permite adaptarea învățământului la cerințele fiecărui elev, la ritmul de muncă, la aptitudinile intelectuale și la nivelul său de cunoștințe, deci, diversificarea modalităților pedagogice și personalizarea învățământului”. Utilizat în evaluare, calculatorul le oferă, atât profesorilor cât și elevilor, o mare diversitate de modalități.

Spre deosebire de metodele de evaluare tradiționale, evaluarea cu ajutorul calculatorului este debarasată de orice elemente de subiectivism, ca și de emoțiile care îi însoțesc pe cei mai mulți dintre elevi la verificările curente și la examene.

Ea economisește timpul și efortul evaluatorilor care, astfel, pot fi utilizate în alte domenii. Se schimbă, deci, însuși raportul profesor – elev, prin creșterea încrederii elevilor în obiectivitatea profesorilor.

Mai mult, elevii înșiși se pot autoevalua pe parcursul muncii independente pe care o depun zilnic, beneficiind de feed-back-ul atât de necesar unei învățări eficiente și performante.

Deși metoda de evaluare cu ajutorul calculatorului este folosită, încă prea puțin, în școala românească de toate gradele, începuturile sunt promițătoare iar numărul adepților utilizării ei în evaluarea curentă și la examene crește.

Integrată procesului de instruire, evaluarea asistată de calculator ar trebui să capete o mai mare extindere în rezolvarea de probleme (mai dificile pentru elevi).

După Nisbet și Sbucksmith (1986), citați de A. K. Jalaluddin (1990), „procesul de rezolvare a problemelor poate fi redus la următoarele operații: examinarea problemei model, prelucrarea modelului în vederea efectuării necesare și exprimării problemei în funcție de aceste condiții”.

Acest proces permite studiul pe bază de experiență (diferit de cel static) care, asociat cu utilizarea materialului imprimat pe calculator, îi oferă elevului un mod interactiv de construire și asimilare a noilor cunoștințe, concomitent cu posibilitatea de a verifica dacă ceea ce a învățat este corect sau nu.

Accesarea rapidă a informației prin calculator, oferă elevilor preocupați de istorie și în egală măsură profesorilor, o cunoaștere a evoluțiilor în domeniu la nivel global. Posibilitățile de comunicare, de analiză și sinteză, sunt multiple cu ajutorul calculatorului conectat la internet sau prin intermediul discurilor optice compacte.

Internetul permite accesul în peste 30 de arhive din Europa prin proiectul Eurhistar –Automation History iar, prin proiectul Gabriel, în unele biblioteci naționale din Europa. Există în acest moment peste 1.100 de centre, instituții, departamente, universități care dețin pagini WEB (300 în S.U.A.). Sunt, de aemenea, 200 de grupuri de istorici sau interesați de istorie care cuprind 80.000 de persoane din toată lumea, cu pagină WEB.

În situația de creator de situații de învățare, profesorul trebuie să fie un mediator între elev, informație, tehnici, metode și calculator. Folosirea calculatorului ca mijloc de învățământ, duce în final la instruirea asistată de calculator, prin folosirea acestuia în:

1. predarea unor lecții de istorie;

2. verificarea unei lecții sau secvențe de lecție;

3. folosirea ca sursă de documentare.

În raport cu instruirea clasică, instruirea asistată de calculator, are o serie de avantaje dar și dezavantaje.

Dintre avantaje, amintim:

1. Independență temporală;

2. Modularitate;

3. Feed-back imediat;

4. Fxibilitatea planificării în instruire;

5. Posibilitatea de standardizare a cursurilor;

6. Ușurință în utilizare;

7. Instruirea la distanță pe baza aplicațiilor WEB;

8. Independență geografică;

9. Creșterea interacțiunii prin posibilitatea existenței unui instructor on-line în mod sincron cu elevii;

10. Creșterea interacțiunii prin posibilitatea comunicării on-line între studenți;

11. Posibilitatea profesorilor de a actualiza cu ușurință cursurile on-line

12. Independență față de platformele hardware și software.

Dintre dezavantaje, enumerăm:

1. Lipsa profesorului;

2. Nu există posibilitatea controlului imediat;

3. Necesită accesul la un calculator;

4. Este dependent de anumite platforme hardware și software;

5. Nu există interacțiune cu profesorul;

6. Nu există interacțiune între studenți;

7. Necesită accesul la un calculator cu conexiune la Internet;

8. Necesită asigurarea serviciilor Internet de către un ISP (Internet Service Provider)

9. Viteză scăzută de rulare a aplicațiilor prin Dial-up;

10. Posibilitatea atacului unor viruși existenți în Internet;

11. Securitate scăzută;

12. Solicită existența unei infrastructuri adecvate;

13. Necesită costuri mari de întreținere (server, rețea, software);

14. Necesită costuri mari de implementare;

15. Poate duce la „pierderea” elevului în spațiul WEB (Lost în WEB).

Evident că, fiecare tip de instruire are avantajele și dezavantajele sale care îl recomandă sau nu, în anumite situații. Proiectarea asistată de calculator generează și posibilitatea reducerii duratei timpului consumat de elevi pentru pregătire, comparativ cu învățarea dirijată direct de către profesori.

Instruirea asistată de calculator (IAC) reprezintă o metodă didactică sau o metodă de învățământ, care valorifică principiile de modelare și analiză cibernetică a activității de instruire în contextul noilor tehnologii informatice și de comunicații, caracteristice societății contemporane. Sinteza dintre resursele pedagogice ale instruirii programate și disponibilitățile tehnologice ale calculatorului (sistemului de procesare a informației) conferă acestei metode didactice (Instruirea asistată de calculator) calități privind:

1. informatizarea activității de predare – învățare – evaluare;

2. îmbunătățirea IAC prin intermediul unor acțiuni de: gestionare, documentare, interogare;

3. simulare automatizată interactivă a cunoștințelor și capacităților angajate în procesul de învățământ conform documentelor oficiale de planificare a educației.

Metoda I.A.C. valorifică următoarele operații didactice integrate la nivelul unei acțiuni de dirijare euristică și individualizată a activităților de predare – învățare – evaluare:

1. organizarea informației conform cerințelor programei adaptabile la capacitățile fiecărui elev;

2. provocarea cognitivă a elevului prin secvențe didactice și întrebări care vizează depistarea unor lacune, probleme, situații problemă;

3. rezolvarea sarcinilor didactice prezentate anterior prin reactivarea sau obținerea informațiilor necesare de la resursele informatice apelate prin intermediul calculatorului;

4. realizarea unor sinteze recapitulative după parcurgerea unor teme, module de studiu, lecții, grupuri de lecții, subcapitole, capitole, discipline școlare;

5. asigurarea unor exerciții suplimentare de stimulare a creativității studentului.

Proiectarea instruirii implică organizarea și ordonarea materialului care urmează să fie predat – învățat – evaluat la nivelul corelației funcțional – structurale dintre profesor și student.

Profesorul sau instructorul proiectează o acțiune bazată pe patru operații concrete:

I) definirea obiectivelor pedagogice;

II) stabilirea conținutului;

III) aplicarea metodologiei;

IV) asigurarea evaluării activității didactice, educative, respective.

Proiectarea instruirii asistate de calculator (IAC) poate fi definită ca fiind dezvoltarea sistematică specificațiilor procesului de instruire utilizând teoriile învățării și instruirii pentru a asigura realizarea calității procesului de instruire.

Proiectarea instruirii este definită de un întreg proces:

1. de analiză a necesarului de deprinderi și cunoștinte și a obiectivelor învățării;

2. de concepere a unui sistem de transfer și de livrare care să asigure satisfacerea acestor necesități.

Proiectarea instruirii include:

1. dezvoltarea unor activități și materiale de instruire;

2. testarea și evaluarea tuturor activităților de instruire și învățare (caracteristice elevului).

Proiectarea Instruirii este considerată o disciplină. Proiectarea Instruirii este acea ramură a cunoașterii științifice care se ocupă cu cercetarea și teoretizarea strategiilor de instruire, cât și a proceselor de concepere și implementare a strategiilor de instruire.

Proiectarea Instruirii este considerată o știință. Proiectarea instruirii este știința creării metodelor precise pentru conceperea, dezvoltarea, implementarea, evaluarea, și exploatarea (menținerea) structurilor funcționale care facilitează învățarea pentru unități mici sau mari de subiecte științifice indiferent de complexitatea structurii acestor unități.

Proiectarea Instruirii este privită ca o realitate obiectivă. Proiectarea instruirii poate începe în orice etapă a procesului de proiectare. Cel mai adesea pornind de la o idee, proiectantul creează fundamentele situației de instruire. În timp se conturează alcătuirea întregului proces de instruire iar profesorul verifică ce considerente științifice au fundamentat procesul sistematizând munca de concepție realizată.

Procesului de proiectare a instruirii se mai numește și sistem de instruire. Un sistem de instruire este o combinație de mijloace (instrumente) și proceduri care să ajute (deservească) desfășurarea procesului de învățare.

Proiectarea Instruirii este procesul sistematic de concepere și realizare a sistemelor de Instruire.

Dezvoltarea (elaborarea) Instruirii este procesul de implementare a sistemului sau planului de instruire.

Tehnologiile de Instruire constituie aplicații sistemice și sistematice ale strategiilor derivate din teoriile comportamentale, cognitive și constructiviste în vederea soluționării problemelor care apar în procesele de instruire. Tehnologiile de instruire sunt reprezentate de suma dintre proiectarea instruirii și realizarea procesului de instruire. Tehnologiile de instruire sunt de fapt aplicarea sistematică a teoriilor și altor cunoștințe sistematizate la conceperea, proiectarea și realizarea unui proces de instruire.

Prin dezvoltarea instruirii se definește întreg procesul de implementare a planurilor de proiectare a instruirii.

Proiectarea sistematică și metodică a procesului de instruire este avantajoasă deoarece:

1. Susține instruirea centrată pe învățare;

2. Menține o instruire efectivă, eficientă, și atractivă;

3. Susține comunicarea și colaborarea dintre proiectanți, profesori, specialiști în informatică aplicată (rețele informatice) și utilizatori;

4. Facilitează difuzia și diseminarea cunoștințelor pedagogice de către educatorii profesioniști;

5. Oferă soluții practice, posibile, și acceptabile pentru problemele de instruire;

6. Faza de analiză susține de asemenea elaborarea ulterioară a unor alte tipuri de materiale didactice;

7. Asigură că ceea ce se predă este necesar pentru realizarea obiectivelor de învățare ale studenților;

8. Facilitează o evaluare corectă și precisă a procesului de instruire.

Pentru a înțelege deosebirea dintre sistemele tradiționale și instruirea sistemică în tabelul de mai jos, sunt analizate în antiteză componentele instruirii tradiționale și respectiv sistemice și anume:

1.stabilirea obiectivelor țintă;

2. cunoașterea obiectivelor instruirii de către elevi;

3. stabilirea condițiilor de admitere care reflectă capacitatea studentului de a absolvi cursul;

4. rezultatul propus (estimat);

5. înțelegerea și controlul subiectelor;

6. notarea și promovarea;

7. remedierea;

8. utilizarea testelor;

9. timpul afectat studiului în raport cu înțelegerea subiectului;

10. interpretarea nivelului de stăpânire a subiectelor;

11. dezvoltarea cursului;

12.secvența (secvențierea cursului);

13. strategii de instruire;

14. evaluarea;

15. revizuirea procesului de instruire și a materialelor didactice de curs.

Pentru a putea proiecta instruirea, profesorul proiectant trebuie să posede o idee clară asupra a ceea ce elevul va învăța și apoi va aplica în practică după finalizarea instruirii. Prezentam în tabelul de mai jos, obiectivele pe care profesorul le va urmări în procesul de instruire:

Etapele procesului de instruire sunt următoarele:

Gagné, propune nouă etape ale procesului de instruire:

VI.4. Vizita la muzeu

a. Proiectul vizitei la muzeu…

Muzeul este o instituție de mare valoare și se bucură de mare prețuire în toată lumea, deoarece joacă un rol important în educarea tineretului în spiritul respectului față de valorile materiale și spirituale create de-a lungul istoriei. De aceea se impune ca școala să ofere tinerilor posibilitatea de a cunoaște în mod organizat muzeul în tot ceea ce înseamnă el pentru societate.

Muzeul este depozitar principal al valorilor materiale și spirituale, factor de educație care ar trebui să aibă un impact hotărâtor în formarea unei atitudini de respect față de valorile naționale. Din păcate, din diverse motive interesul populației pentru cunoaștere prin vizitarea muzeelor a scăzut în mod considerabil în ultimii ani, iar tineretul nu face abatere de la această tendință. De aceea, acest program educativ extra-curricular își propune să trezească interesul tinerilor pentru această instituție care este muzeul, de orice tip ar fi el și să-i învețe să prețuiască la adevărata valoare tot ceea ce oferă el.

Programul își propune să familiarizeze tânărul elev de liceu sau de gimnaziu cu muzeul, să-l cunoască în toată complexitatea activității lui, să cunoască fața văzută și nevăzută a muzeului și a activității muzeologilor, de la ghizi și cercetători, la restauratori.

Tema poate fi abordată cu toți elevii, de la clasele mici până la ultima clasă de liceu și poate fi de ajutor în înțelegerea mai clară a multor fenomene și evenimente istorice sau de altă natură. Programul își propune să-l familiarizeze cu toate tipurile de muzee și cu activitatea specifică din fiecare tip de muzeu.

Obiectivele specifice pe care și le propune acest proiect didactic, sunt:

1. să facă deosebire între colecție, sit și muzeu;

2. să cunoască diferite tipuri de muzee existente;

3. să recunoască un obiect original, de o replică sau un obiect contrafăcut;

4. să recunoască frumosul și să-l deosebească de kitch;

5. să cunoască modul de vizitare a muzeului, a unei săli de muzee;

6. să respecte munca lucrătorilor din muzee: muzeografi, ghizi, custozi, supraveghetori de sală, etc.;

7. elevii vor putea folosi în mod corect și conștient termeni precum: naturalizare, conservare, restaurare, patrimoniu, diorama, depozit, replică mediu ambient, etc.;

8. elevii vor putea participa la activitățile muzeelor cu diferite ocazii (ziua porților deschise, zilele muzeelor, sesiuni de referate și comunicări științifice).

Resursele folosite pentru a pune în aplicare acest proiect didactic, sunt diverse:

I.În primul rând, amintesc resursele umane.

La punerea în aplicare a acestui program sunt chemați să participe toți oamenii școlii, profesori de istorie, profesori diriginți, care vor coordona activitatea elevilor pentru realizarea obiectivelor amintite, precum și muzeografi, ghizi și personalul muzeelor.

Acțiunile ce pot fi organizate în cadrul acestui program sunt la îndemâna tuturor celor care doresc să se implice și să participe la realizarea lui.

Vizitarea muzeelor se va face în mod organizat sub conducerea profesorilor coordonatori. Un alt mod de creștere a interesului elevilor pentru muzee, se poate face prin constituirea în școli a unor cercuri ale elevilor sub denumirea de “Prietenii Muzeului”. De asemenea, pot fi încheiate protocoale între școli și muzee prin care să se realizeze participarea tinerilor la unele acțiuni educative organizate de muzee.

Organizarea de excursii tematice187 care să urmărească și cunoașterea unor obiective muzeale din alte orașe, poate fi o altă modalitate de creștere a interesului elevilor pentru muzee. În acest scop se poate realiza cooperarea dintre cercurile “Prietenii Muzeului” din localități diferite, prin care să se diminueze costul excursiilor.

Fiecare vizită la muzeu trebuie să fie precedată de dezbateri pe marginea acțiunii care să conștientizeze importanța acțiunii.

O altă modalitate o constituie sprijinirea elevilor în realizarea unor colecții, prin instruirea lor cu privire la acțiunea de colecționare de monezi, timbre, imagini foto, etc.

De asemenea, fiecare coordonator de grup de elevi va putea alege și iniția acțiuni specifice, proprii pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

II. În al doilea rând, amintesc resursele de ordin financiar.

Pentru realizarea programului propus resursele sunt minime și ele pot fi suportate de elevi, ținând cont de faptul că pentru grupuri organizate taxele de intrare sunt reduse la jumătate.

III. În al treilea rând, amintesc resursele materiale și anume CD (compact disc) cu tema “Muzee din România”, elaborat de I. C. I.

187 Ion – Ovidiu Pânișoară, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 213-225

ANEXE

Anexe capitolul I. 2.

I.2.A.

Neoliticul târziu,Gumelnița,Coțatcu Seceră de bronz,Hallstatt,Rm. Sărat,centru

Epoca bronzului Epoca bronzului

I.2.B.

Așezări și necropole,secolele III î. Hr. – IV d. Hr.

I.2.C.

Epoca bronzului Ceramică,secolele II-XVII

Anexa I.2.D.

Ceramică,secolul al XVIII-lea

Anexe capitolul II.1.

II.1.A

Valahia,1609

II.1.B

Valahia,1744-1789

II.1.C.

Valahia,1812-1930

II.1.D.

Simboluri ale orașului și județului Râmnicu Sărat

Anexe capitolul II.4.

II.4.A.

Organizarea administrativă a județului Râmnicu Sărat, în perioada postbelică (după1945)

II.4.B.

Imagini cu împroprietărirea făcută de comuniști,după 1945

Anexe capitolul III.1.

III.1.A

Adormirea Maicii Domnului Valahia,1609

Catapeteasmă

Cuvioasa Parascheva

Biserica Bagdat

Anexe III.3.

III.3.A

Plachetă comemorativă,1439-1994

III.3.B.

Proces verbal al Primăriei târgului Râmnicu Sărat

III.3.C.

Primăria – cele două locații unde a funcționat

Anexe capitolul III.6.

III.6.A.

Prefecți ai județului Râmnicu Sărat Primari ai orașului Râmnicu Sărat

III.6.B.

Primari ai orașului Râmnicu Sărat

III.6.C

Personalități ale orașului Râmnicu Sărat Presa în perioada interbelică (1)

III.6.D.

Presa în perioada interbelică (2) D. N. Al. Mironescu

III.6.E.

D. G. R. Mateescu – administrator financiar Personalități de astăzi,ale municipiului

al județului Râmnicu Sărat Râmnicu Sărat

III.6.F.

Personalități ale județului Râmnicu Sărat

III.6.G.

Foști prefecti,ai județului Râmnicu Sărat

III.6.H.

Foști prefecti,ai județului Râmnicu Sărat

III.6.I.

Foști prefecti,ai județului Râmnicu Sărat

III.6.J.

Foști prefecti,ai județului Râmnicu Sărat

III.6.K.

Foști prefecti,ai județului Râmnicu Sărat

III.6.L.

Foști prefecti,ai județului Râmnicu Sărat

LISTA FOTO

Primaria Casa de Cultură

Gara veche Banca Națională a României

Monument inchinat eroilor revoluției de la 1989 Sala de Sport Municipală

Monument inchinat celor uciși de comuniști Râmnicu Sărat – vedere din satelit

Primăria Râmnicu Sărat Banca Comercială Română

Alexandu Vlahuta (bust) Râmnicu Sărat – centrul orașului

Cercul militar Casa Domnească

Râmnicu Sărat – gara veche Trezoreria Râmnicu Sărat

Colegiul Național “Alexandru Vlahuță” Palatul Administrativ și de Justiție

Vedere din Parcul Vechi Vedere din parcul de astăzi (1)

Vedere din parcul de astăzi (2) Bulevardul Independenței

Piața Centrală (intrare) Podul Vechi de peste râul Râmnic

Primaria (vedere lateral – 1) Primăria (vedere din față)

Primăria (vedere lateral – 2) Primăria – fosta mânăstire

Teatrul Comunal Personalități

Bulevardul Gării (1) Bulevardul Gării (2)

Magazinul Victoria Bustul lui Alexandru Vlahuță

Liceul Teoretic “Ștefan cel Mare” – Râmnicu Sărat

Casa Domnească Inscripție funerară,fostul mare postelnic Dumitrache

Racoviță

Biserica Piatra Palatul administrativ și de Justiție(1896-1898)

Palatul administrativ și de Justiție Brevet de acordare a unei distincții militare

Brevet de acordare a unei distincții militare,de catre Regele Ferdinand I,1916-1918

Casa Lupescu – Palatul Fiscal Primăria – fosta mânăstire

Menelaș Chircu

Râmnicu Sărat,vedere din parc Râmnicu Sărat,Strada Victoriei (sus)

Râmnicu Sărat, Bulevardul Gării (jos)

Aleea Principală din Grădina Publică (sus) Menelaș Chircu

bust Alecu Bagdat,centrul orașului (jos)

Glorie eroilor râmniceni…

Primăria – 1954 (sus) și 2010 (jos) Personalități râmnicene

Casa Lupescu Cercul Militar și Cazarma Regimentului 9

Infanterie

Treieratul, dupa 1950 Prezența delegaților râmniceni la încoronarea

Regelui Ferdinand și a Reginei Maria,în octombrie 1922

desfășurată la Alba – Iulia

Organizația de femei, a Partidului Comunist Român (proces verbal de ședință – sus)

Râmnicu Sărat, perioada postbelică, Bulevardul Gării (jos)

Penitenciarul Râmnicu Sărat

Penitenciarul Râmnicu Sărat

Penitenciarul Râmnicu Sărat

Penitenciarul Râmnicu Sărat

BIBLIOGRAFIE

A) Izvoare:

I) Arhivele Naționale – Directia Județeană Buzău, fondurile:

1. Prefectura Buzău;

2. Primăria orașului Râmnicu Sărat;

3. Biblioteca Județeană “Vasile Voiculescu” – Buzău;

4. Biblioteca Municipală Râmnicu Sărat;

B) Culegeri și documente:

I. Documente privind istoria României. Războiul pentru independență, Vol. II-IV, București, 1952-1954;

II. Documente privind anul revolutionar 1848 în Țara Românească, București, 1962;

C) Presă, periodice:

I. Analele economice privitoare la partea Munteniei, 1859-1864, București, 1864

II. Anuarul statistic al României, 1870 – 1912, București, 1871 – 1913

D) Dicționare, Cronologii, Enciclopedii:

I. Ghinea I., Enciclopedia geografică a României, vol. II, Editura Enciclopedică, București, 1966;

II.Crăciun Bogdan,Bolovan Ioan. Cercetările de istoria populației Române (1945-2005), Bibliografie selectivă,Cluj-Napoca,Editura Presa Universitară clujeană, 2006, p.124;

III.Literatura română în „Enciclopedia” lui Cornel Diaconovici, Editura Transilvania, 2004, 33, nr. 9-10, p. 63-68;

IV. Popescu Petru Demetru, Dicționar de personalități istorice. Voievozi, principi, domnitori, regi, București, Editura Niculescu, 2005, 288 p;

E) Lucrări generale și speciale:

I. Colescu Leonida, Analiza rezultatelor recensământului general al populației României, București, 1900;

II. Crișan I. H., Ceramica geto – dacică, București;

III. Cucu Vasile, Geografia populațiilor și așezărilor omenești, Editura Enciclopedică, București, 1977;

IV. Stoicescu Nicolae, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România, Vol. I, Craiova, 1970;

V. Bianu Ion, Hodoș Nerva, Bibliografia română veche, Ed. Academiei Române, București, 1910;

VI. Cristea Gherasim, Istoria Eparhiei Râmnicului, Ed. Conphys, Rm. Vâlcea, 2009.

VII. Djuvara Neagu, Între Orient și Occident, Ed. Humanitas, București, 1995;

VIII. Duțu Alexandru, Coordonate ale culturii românești în secolul al XVIII-lea, Editura Pentru literatură, București, 1968;

IX.Eliade Pompiliu, Influența franceză asupra spiritului public în România, Editura Univers, București, 1982;

X. Iorga Nicolae, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, vol. I, II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969;

XI. Maior Petru, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, Vol. I, Editura Albatros, București, 1971;

XII. Piru Alexandru, Literatura română veche, Editura Pentru literatură, București, 1962;

XIII. Corina Niculescu, “Muzeologie Generală”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;

XIV. Radu Florescu, “Bazele Muzeologiei”, Ediția a II-a, București, 1998.

XV. Doroftei Claudia, Scrierile lui Ștefan cel Mare, FR, 2004, 6, nr. 3-4, p. 7-10;

XVI. Drăgoescu Andreea, Ctitoriile lui Ștefan cel Mare în documente, Transilvania, 2004, 33, nr. 11, p. 15-17;

XVII. Cosma Ela, Revolutia de la 1848. Un catalog de documente si regeste, vol. I-II, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2005, 279, 318 p.;

XVIII. Diaconescu Ion, Amintiri din temniță, Editura Memoria, 2006, nr. 55 – 56, p. 9-29

XIX. Bolovan Ioan, Politică și demografie în România în timpul regimului ceaușist, Tribuna, 2004, 3, nr. 49, p. 15-16

XX. Roșca Ion, Învățământul statistic în cei 145 de ani de statistică oficială în România, RRS, 2004, nr. 3, p. 29-32;

XXI. Coșulet Stelian, Date de geografie istorică oferite de „Harta Moldovei și a Țării Românești” tiparită la Nurenberg în anul 1785, Editura Cumidava, 1998-2000, 22-24, p. 287-304;

XXII. Considerații privind continuitatea autohtonă în spațiul carpato – dunărean în mileniul I d. Hr. , Editor Gheorghe Buzatu, București, Editura Mica Valahie, 2006, 514 p.;

XXIII. Teodorescu Dorin, Evolutța social – politică a Țării Românești (1701-1830), Slatina, Editura Fundației „Universitatea pentru toți”, 2004, 90 p.;

XXIV. Buzatu Gheorghe, 22 iunie 1941: „Agresiunea” României împotriva U.R.S.S. (dupa unele probe epistolare), OXXI, 2006, 1, nr. 2, p. 5-13;

XXV. Ciobanu Nicolae; Matei Aurel, Principalele acțiuni militare desfășurate de armata română în campania din est (22 iunie 1941 – 23 august 1944), Râmnicu Vâlcea, Editura Almarom, 2005, 202 p.;

XXVI. Bălescu Steliana, File de istorie buzoiană. Studiu monografic 1915 – 1947, Buzău, Editura Vega, 2006, 90 p.;

XXVII. Petcu Gheorghe; Robe Sofia; Dumitrache Maria, Municipiul Râmnicu Sărat. Album monografic, Buzău, Editura Alpha, MDN, 2005, 100 p.

F. Lucrări psiho – pedagogie și metodică:

I. Anca Dragu, Sorin Cristea, Psihologie și Pedagogie școlară, Ediția a II-a, Constanța, 2003;

II. Virgil Frunză, Teoria și metodologia Curriculum-ului, Editura Muntenia, Constanța, 2003;

III. Sorin Cristea, Dicționar de pedagogie, Grupul Editorial Chișinău – București, 2000;

IV. Virgil Frunză, Elemente de metodologie a instruirii, Editura Muntenia, Constanța, 2004;

V. Macavei Elena, Școala si pedagogia din teritoriile românești în Enciclopedia Asociațiunii, Transilvania, 2004, 33, nr. 9-10, p.74-80

VI. Ioan Cerghit, Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 44 – 45;

VII. Ion Negreț – Dobridor, Didactica nova, Editura Aramis, București, 2005, p. 316, 357

VIII. Ioan Jinga; Elena Istrate, Manual de pedagogie, Editura All, București, 2006, 252 p.

IX. Ion Negreț – Dobridor; Ion – Ovidiu Pânișoară, Știința învățării. De la teorie la practică, Editura Polirom, București, 2005, 229 p.;

X. Ion – Ovidiu Pânișoară, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 213-225

1