Evolutia Standardelor de Siguranta Alimentara la Nivel National Si European Raportata la Criteriile Legate de Etichetare, Prezentare Si Publicitate a Produselor Alimentare

Evoluția standardelor de siguranță alimentară la nivel național și european raportată la criteriile legate de etichetare, prezentare și publicitate a produselor alimentare

INTRODUCERE

În condițiile mediului social-economic actual, etichetarea a devenit un instrument strategic al managementului global al întreprinderilor, precum și un element determinant al competitivității acestora. De asemenea, prin importanța pe care o are pentru consumatori și cetățeni, calitatea constituie un factor esențial în slujba societății civile și a mediului înconjurător.

În acest context, managerii sunt interesați și preocupați din ce în ce mai intens de problemele de etichetare în relație cu profitabilitatea și cu mediul extern al firmei, incluzând etichetarea în cadrul proceselor de planificare strategică. Noile orientări sunt cauzate de competiția pe piețele internaționale, într-o economie care se globalizează în ritm accelerat, creșterea așteptărilor și exigențelor clienților precum și presiunile exercitate de diverse grupuri de interes social.

Scopul etichetarii este de a da consumatorilor informațiile necesare, suficiente, verificabile și ușor de comparat, astfel încât să permită acestora să aleagă acel produs care corespunde exigențelor lor din punct de vedere al nevoilor și posibilităților lor financiare, precum și de a cunoaște eventualele riscuri la care ar putea fi supuși.

Direcția progresivă a acestui domeniu m-a determinat să aleg tema lucrării „Evoluția standardelor de siguranță alimentară la nivel național și european raportată la criteriile legate de etichetare, prezentare și publicitate a produselor alimentare”.

Tema luată ca studiu își propune să dezbată cum influențează modalitatea de etichetarea a produselor, cerințele consumatorilor și calitatea produselor alimentare.

Proiectul este compus din două părți, una care face referire la considerațiile teoretice din acest domeniu și una reprezentată de contribuțiile proprii dobândite în urma desfășurării stagiului de practică.

Prima parte a proiectului este compusă din trei capitole.

În primul capitol, este prezentat stadiul actual al cercetărilor pentru etichetarea, prezentarea și publicitatea produselor, în cel de-al doilea capitol face referire la necesitatea de informare cu privire la siguranța alimentară într-o societate dinamică și globalizată, iar în cel de-al 3 – lea capitol se face referire la conceptul de etichetare, prezentare și publicitate a produselor agricole.

Capitolele 4 și 5 sunt prezentate în cea de-a doua parte a proiectului.

Capitolul 4 cuprinde eco-etichetarea sau etichetarea ecologică a produselor la nivel european și național cu accent pe tipuri de eco-etichete, eco-etichetele în țările U.E. și de asemenea pe producția și etichetarea produselor ecologice.

În ultimul capitol sunt prezentate cazuri concrete, sancțiunile pe care le primesc producători pentru nerespectarea normelor referitoare le o igienă precară, o etichetare necorespunzătoare.

Pe baza analizei realizate se desprinde concluzia că scopul și obiectivele lucrării au fost integral realizate, contribuind astfel, pe măsura posibilităților, la îmbogățirea fondului de cunoaștere în domeniul evoluției standardelor de siguranță alimentară la nivel național și european raportată la criteriile legate de etichetare, prezentare și publicitate a produselor alimentare.

PARTEA I – CONSIDERAȚII TEORETICE

CAPITOLUL 1 – STADIUL ACTUAL AL CUNOAȘTERI LA NIVEL NAȚIONAL ȘI EUROPEAN ÎN DOMENIUL ETICHETĂRI PRODUSELOR ALIMENTARE

Eticheta reprezintă.orice.material.scris,..imprimat,.litografiat.sau ilustrat, care conține informații despre produs și care însoțește produsul la vânzare. Ea are rolul de a informa consumatorii în mod complet, corect și precis.

Etichetarea.produselor.alimentare a.cunoscut.în.ultimele decenii o evoluție deosebită în privința metodelor de realizare și a calităților grafice ale etichetei, dar și o îmbogățire permanentă a conținutului său informațional.

Astfel, eticheta nutrițională și eticheta ecologică au ajuns să fie componente indispensabile ale etichetei moderne, elemente pe care companiile producătoare și distribuitoare de alimente le utilizează ca pe un instrument informațional și promoțional valoros în lupta concurențială, pentru atragerea unor importante segmente de consumatori, asigurându-le acestora premisele unei reale protecții fizice (a vieții, sănătății și securității).

1.1 Tendințe actuale în etichetarea produselor alimentare

În practica activității de vânzare – cumpărare, eticheta reprezintă un instrument esențial. Cercetarea, analiza, perfecționarea, și standardizarea etichetării au implicat eforturi comune din partea unor instituții guvernamentale și neguvernamentale, ale asociațiilor pentru protecția consumatorilor, ale producătorilor, comercianților și distribuitorilor.

Eticheta, oricât de simplă ar fi ea, oferă o multitudine de informații ușor de receptat de către cumpărător: denumirea produsului; denumirea și adresa producătorului; principalele caracteristici de calitate; masa pe unitate de ambalaj; ingredientele; domeniile de utilizare; restricții privind consumul, condițiile de păstrare; elementele de identificare a lotului; termenul de garanție sau data limită de consum ș.a.

Etichetele îndeplinesc o serie de funcții, care, în timp, s-au amplificat și au permis și clasificarea lor în:

etichete de identificare;

etichete de clasificare;

etichete de prezentare, care descriu produsul;

etichete de promovare.

Ca mijloc de comunicare în industrie, comerț și consum, etichetarea corectă și cuprinzătoare a produselor reprezintă o bază utilă de date atât pentru consumator, cât și pentru agenții economici. Consumatorii au nevoie și trebuie să cunoască informații despre produs, însă etichetarea nu trebuie să devină o piedică, un impediment, de aceea informațiile obligatorii trebuie să fie: corecte și precise; utile pentru consumator; alese astfel încât să orienteze corect consumatorul; selectate și furnizate pe baza unor normative stabilite de organisme specializate; adecvate din punct de vedere al încărcăturii informaționale, spre a nu îngreuna percepția produsului de către consumatori.

Eticheta modernă a produselor alimentare cuprinde o componentă foarte importantă: eticheta nutrițională. Importanța declarării valorii nutritive a alimentelor este bine cunoscută în prezent, mai ales că sfera sa de influență se întinde dincolo de științele legate de nutriția omului, incluzând și științele implicate în producția și comercializarea produselor alimentare.

Apariția etichetei nutriționale a fost determinată de mai mulți factori: evoluția industriei alimentare; fundamentarea pe baze științifice (cerințele pieței metabolice) a producției de alimente; intensificarea eforturilor pentru a oferi oamenilor posibilitatea de a se hrăni corect, sănătos; necesitatea de protecție a consumatorului, de asigurare a unor alimente salubre și care, în același timp, să corespundă cât mai bine cerințelor metabolice ale organismului; perfecționarea continuă a normelor de nutriție a omului pe plan național și internațional; creșterea gradului de informare și educare al consumatorilor; considerarea etichetei ca un valoros instrument de marketing pentru producătorii și comercianții de alimente. Toți acești factori au condus la afirmarea necesității declarării valorii nutritive pe etichetele produselor alimentare, ca o cerință obiectivă, socială, educațională și economică.

Un pas înainte este făcut de firmele care, pe lângă mențiunile ce indică valoarea energetică și principalii nutrienți, înscriu și cantitățile recomandate de proteine, vitamine și substanțe minerale, pe zi sau pentru un meniu.

Un alt progres în domeniul etichetării nutriționale a fost realizat de firmele care realizează produse destinate unor anumite segmente de consumatori. Atunci când produsul este destinat unui segment specific de populație, nominalizat în normele de nutriție, este posibil ca valoarea nutritivă, exprimată în nutrienți și energie, să nu mai fie declarată doar în unități fizice pe o unitate de masă a produsului, ca potențial nutritiv, ci și declararea gradului de satisfacere zilnică a necesarului nutritiv al grupei respective de consumatori de către constituenții existenți într-o unitate de masă a produsului.

Începând cu anul 1991 se manifestă o nouă tendință în etichetarea alimentelor, și anume, etichetarea ecologică a produselor alimentare.

În spațiul Uniunii Europene, eticheta pentru produse alimentare ecologice, purtând însemnul „agricultură ecologică” a fost adoptat în 1999, ca o completare a sistemelor de etichetare naționale. Eticheta este inscripționată pe ambalaj în limba țării în care alimentul este comercializat.

Producția ecologică este definită ca însemnând obținerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor chimice de sinteză, în conformitate cu regulile de producție ecologică stabilite, care respectă standardele, ghidurile și caietele de sarcini naționale și sunt atestate de un organism de inspecție și certificare înființat în acest scop. Producția agroalimentară ecologică are ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate și echilibrate, care asigură protejarea resurselor naturale și sănătatea consumatorilor. Produsele ecologice sunt reprezentate de produsele obținute și etichetate astfel încât să informeze cumpărătorul că produsul și/sau, după caz, ingredientele din produs au fost obținute în conformitate cu metode de producție ecologică.

Etichetele vor cuprinde o siglă specifică produselor ecologice controlate, emisă și aplicată pe baza sistemului de certificare, indicând că produsul respectiv este conform cu regulile de producție ecologică.

1.2 Reglementările privind etichetarea produselor alimentare în Uniunea Europeană

„Uniunea Europeană își îmbunătățește reglementările referitoare la etichetarea produselor alimentare, astfel încât consumatorul să dispună de informații esențiale, lizibile și ușor de înțeles pentru a cumpăra produse în cunoștință de cauză. Din considerente de sănătate publică, noile reglementări consolidează protecția împotriva alergenilor.

ACT – Regulamentul (UE) nr. 1169/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2011 privind informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1924/2006 și (CE) nr. 1925/2006 ale Parlamentului European și ale Consiliului și de abrogare a Directivei 87/250/CEE a Comisiei, a Directivei 90/496/CEE a Consiliului, a Directivei 1999/10/CE a Comisiei, a Directivei 2000/13/CE a Parlamentului European și a Consiliului, a Directivelor 2002/67/CE și 2008/5/CE ale Comisiei și a Regulamentului (CE) nr. 608/2004 al Comisiei.

Acest regulament comasează Directiva 2000/13/CE privind etichetarea produselor alimentare și Directiva 90/496/CEE privind etichetarea nutrițională în scopul de a îmbunătăți nivelurile de informare și de protecție a consumatorilor europeni.

Domeniu de aplicare – Acest regulament se aplică operatorilor din sectorul alimentar în toate etapele lanțului alimentar. Acesta se aplică tuturor produselor alimentare destinate consumatorului final, inclusiv produselor alimentare livrate de unitățile de restaurație colectivă și produselor alimentare destinate a fi furnizate acestora.

Acest regulament se aplică fără a aduce atingere cerințelor de etichetare prevăzute în dispozițiile specifice ale Uniunii Europene (UE) aplicabile anumitor produse alimentare.

Cerințe generale – Nici etichetarea și prezentarea produselor alimentare, nici publicitatea făcută acestora nu este de natură:

să inducă în eroare cumpărătorul cu privire la caracteristici, proprietăți sau efecte;

să atribuie unui produs alimentar proprietăți de prevenire, de tratament sau de vindecare a unei boli umane (cu excepția apelor minerale naturale și a produselor alimentare cu destinație nutrițională specială pentru care există dispoziții specifice).”

Informațiile despre produsele alimentare trebuie să fie precise, clare și ușor de înțeles de către consumator

Responsabilitățile operatorului – Operatorul sub a cărui denumire comercială se comercializează produsul alimentar sau importatorul (dacă operatorul în cauză nu are sediul în UE) este cel căruia îi revine răspunderea pentru informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare. Acesta trebuie să asigure existența și acuratețea acestor informații în conformitate cu legislația europeană privind produsele alimentare și cu cerințele dispozițiilor de drept intern relevante.

În cazul în care produsele alimentare sunt preambalate, informațiile obligatorii trebuie menționate pe preambalaj sau pe o etichetă atașată acestuia.

În cazul în care produsele alimentare nu sunt preambalate, informațiile alimentare trebuie să fie transmise operatorului care recepționează produsele alimentare respective, pentru ca acesta din urmă, atunci când este necesar, să fie în măsură să le furnizeze consumatorului final.

Mențiunile obligatorii trebuie să fie ușor de înțeles și vizibile, lizibile și, după caz, indestructibile. Înălțimea caracterelor trebuie să fie de cel puțin 1,2 mm (exceptând ambalajele sau recipientele de mici dimensiuni).

„Mențiunile obligatorii sunt:

denumirea sub care este vândut alimentul;

lista cuprinzând ingredientele;

cantitatea din anumite ingrediente sau categorii de ingrediente;

cantitatea netă pentru alimentele preambalate;

data durabilității minimale sau, în cazul alimentelor care din punct de vedere microbiologic au un grad înalt de perisabilitate, data limită de consum;

condițiile de depozitare sau de folosire, atunci când acestea necesită indicații speciale;

denumirea sau denumirea comercială și sediul producătorului, al ambalatorului sau al distribuitorului;

în cazul produselor din import se înscriu numele și sediul importatorului sau ale distribuitorului înregistrat în România;

locul de origine sau de proveniență a alimentului, dacă omiterea acestuia ar fi de natură să creeze confuzii în gândirea consumatorilor cu privire la originea sau proveniența reală a alimentului;

instrucțiuni de utilizare, atunci când lipsa acestora poate determina o utilizare necorespunzătoare a alimentelor;

concentrația alcoolică pentru băuturile la care aceasta este mai mare de 1,2% în volum;

mențiune care să permită identificarea lotului;

mențiuni suplimentare de etichetare pe grupe de produse.”

Mențiunile obligatorii privind denumirea, cantitatea netă și concentrația alcoolică dobândită sunt incluse în același câmp vizual.

Mențiunile obligatorii trebuie înscrise într-o limbă ușor de înțeles de către consumator, și, dacă este nevoie, în mai multe limbi.

Omisiunea anumitor mențiuni obligatorii sunt prevăzute dispoziții speciale pentru:

buteliile de sticlă reutilizabile;

ambalajele de mici dimensiuni;

etichetarea nutrițională a produselor alimentare enumerate în Anexa V;

băuturile care conțin mai mult de 1,2 % de alcool în volum.

Informațiile furnizate în mod voluntar trebuie să respecte următoarele cerințe:

nu induc în eroare consumatorul;

nu sunt ambigue sau nu derutează consumatorii;

după caz, se bazează pe date științifice relevante.

În plus, mențiunile facultative nu trebuie, prin modul lor de prezentare, să prevaleze față de informațiile a căror menționare este obligatorie.

Comisia Europeană va trebui să adopte măsuri pentru a se asigura că informațiile facultative ce servesc la indicarea:

a) prezenței accidentale a unor substanțe ce provoacă alergii sau intoleranțe;

b) posibilității consumului unui produs alimentar de către vegetarieni și vegani;

c) aportului de referință pentru grupe specifice de populație etc. respectă cerințele menționate mai sus.

Începând cu 13 decembrie 2014 se aplica acest regulament, cu excepția dispozițiilor privind obligația de a efectua o declarație nutrițională, care se vor aplica începând de la 13 decembrie 2016.

Data aplicării Anexei VI privind denumirea produsului alimentar și mențiunile specifice care îl însoțesc a fost stabilită pentru 1 ianuarie 2014.

ACT – Directiva 90/496/CEE a Consiliului din 24 septembrie 1990 privind indicarea valorii nutritive pe etichetele produselor alimentare. Prezenta directivă se referă la etichetarea nutrițională a produselor alimentare livrate ca atare consumatorului final și altor operatori de restaurație colectivă (restaurante, spitale cantine etc.).

Prezenta directivă nu se aplică apelor minerale naturale, nici altor ape destinate consumului uman, nici suplimentelor alimentare.

Etichetarea nutrițională este facultativă, însă devine obligatorie atunci când apare pe etichetă, într-o prezentare sau la publicitatea produsului o mențiune nutrițională. Singurele mențiuni nutriționale admise sunt cele care se referă la valoarea energetică și la substanțele nutritive (proteine, glucide, lipide, fibre, sodiu, vitamine și minerale enumerate în anexa directivei), precum și acele substanțe care aparțin sau sunt componentele uneia dintre categoriile de substanțe nutritive prevăzute.

Informațiile prezentate pe eticheta nutrițională se încadrează fie în grupa 1, fie în grupa 2 în ordinea următoare:

Grupa 1:

valoarea energetică;

cantitățile de proteine, glucide și lipide.

Grupa 2:

valoarea energetică;

cantitatea de proteine, glucide, zaharuri, lipide, acizi grași saturați, fibre și sodiu.

În cazul în care se face o mențiune nutrițională referitoare la zaharuri, acizi grași saturați, fibre sau sodiu, informația prezentată este cea prevăzută în grupa 2.

Declararea valorii energetice și a proporției substanțelor nutritive sau a componentelor acestora se face cantitativ, utilizând unități de măsură specifice. Informația se exprimă la 100 g sau la 100 ml. În plus, această informație poate fi exprimată cuantificat pe etichetă raportat la rație sau la porție. Informația privind vitaminele și mineralele trebuie, de asemenea, exprimată în procente din doza zilnică recomandată (DZR), care poate fi furnizată și în formă grafică.

Etichetarea nutrițională poate include, de asemenea, cantitatea de amidon, polioli, acizi grași mononesaturați, acizi grași polisaturați, colesterol și minerale sau vitamine menționați în anexa la directivă.

Toate aceste informații trebuie să fie prezentate grupat, în același loc, cu caractere lizibile și într-o formă care nu permite ștergerea și într-un limbaj ușor de înțeles de către cumpărător. Statele membre se abțin de la stabilirea de cerințe mai detaliate față de cele prevăzute deja de prezenta directivă, în ceea ce privește etichetarea nutrițională.

În cazul produselor alimentare nepreambalate vândute către consumatorul final și unor colectivități și al produselor alimentare ambalate în scopul vânzării lor imediate, informațiile privind etichetarea nutrițională precum și modalitatea de furnizare a acestora se pot stabili prin dispoziții de drept intern până la eventuala adoptare a unor măsuri comunitare în conformitate cu procedura prevăzută în cadrul directivei.

Procedura comitetelor

Comisia este asistată de către Comitetul permanent pentru lanțul alimentar și sănătatea animală. Începând de la 13 decembrie 2014, Regulamentul (UE) nr. 1169/2011 privind informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare înlocuiește prezenta directivă. Acest regulament integrează prezenta directivă și Directiva 2000/13/CE referitoare la etichetarea și prezentarea produselor alimentare, precum și la publicitatea acestora.

Noile cerințe în vederea îmbunătățirii nivelului de informare și de protecție a consumatorilor europeni prevăd obligația de a include o declarație nutrițională în etichetarea produselor alimentare.

Declarația nutrițională trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:

valoarea energetică;

cantitatea de anumite substanțe nutritive care intră în componența produsului, lipide, acizi grași saturați, glucide, cu referire în mod special la zaharuri și sare.

Tabelul 1.1

Referințe care vizează actele normative

Consumatorii din zilele noastre, indiferent daca fac cumparaturi online sau intr-un supermarket, vor din ce in ce mai mult ca etichetarea produselor alimentare sa fie mai clara si mai usor de inteles, pentru a putea face alegeri in cunostinta de cauza cu privire la alimentele pe care le consuma.

De la 13 decembrie 2014, pe intreg teritoriul UE se vor aplica noi norme referitoare la toate problemele exestente.

Legislatia actuala privind etichetarea generala a alimentelor dateaza din 1978, iar normele de etichetare nutritionala au fost adoptate in 1990. De atunci, cerintele consumatorilor si practicile comerciale au evoluat in mod semnificativ. Consumatorii din UE doresc sa fie mai bine informati atunci cand cumpara produse alimentare.

Ei vor ca etichetele sa fie inteligibile, corecte si sa nu-i induca in eroare. Elaborata intr-o perioada de peste 3 ani, noua legislatie va ajuta consumatorii sa ia decizii in cunostinta de cauza cu privire la produsele alimentare pe care le cumpara. In plus, aceasta ar putea contribui la un stil de viata mai bun si la luarea de decizii mai sanatoase.

Schimbările care le aduce noul sistem de etichetare – Noua legislatie stabileste principii generale privind etichetarea alimentelor, dar prevede si cerinte mai specifice care includ, de exemplu:

o mai buna lizibilitate a informatiilor (dimensiunea minima a fontului pentru informatiile obligatorii);

o prezentare mai clara si armonizata a alergenilor in lista ingredientelor care intra in componenta produselor alimentare preambalate (evidentierea acestora prin font, stil sau culoarea de fond);

informatii obligatorii privind alergenii continuti de produsele alimentare care nu sunt preambalate, inclusiv în cazul restaurantelor si al cafenelelor;

o cerinta privind specificarea anumitor informatii nutritionale in cazul majoritatii alimentelor prelucrate preambalate;

informatii obligatorii privind originea carnii proaspete provenite de la porcine, ovine, caprine si pasari de curte;

aceleasi cerinte de etichetare pentru vanzarile online, la distanta sau in magazin;

o lista a nanomaterialelor fabricate care figureaza printre ingrediente;

informatii specifice cu privire la originea vegetala a uleiurilor si grasimilor rafinate;

norme consolidate pentru evitarea practicilor inselatoare;

indicarea ingredientului inlocuitor pentru „imitatiile” de produse alimentare;

indicarea clara a „carnii reconstituite” sau a „pestelui reconstituit”, precum si

indicarea clara a produselor decongelate.

Acesta este un aspect-cheie abordat in noua legislatie. Normele impun respectarea unei dimensiuni minime a fonturilor la tiparirea informatiilor obligatorii, iar informatiile optionale (de exemplu, sloganuri sau mentiuni) nu trebuie sa fie prezentate intr-un mod care sa afecteze prezentarea informatiilor obligatorii. De asemenea, in viitor vor fi stabilite norme suplimentare privind lizibilitatea.

Noile norme vor ajuta la o alimentatie mai sanatoasa – Se vor furniza informatii mai clare privind anumite caracteristici nutritionale importante ale produselor alimentare prelucrate – energie, grasimi, grasimi saturate, carbohidrati, zaharuri, proteine si sare. Acest lucru le va permite consumatorilor sa compare produsele alimentare inainte de cumparare, ajutandu-i sa faca alegeri nutritionale in cunostinta de cauza pentru a-si respecta propriile exigente. De asemenea, va fi posibila includerea de informatii despre anumiti nutrienti selectati pe partea din fata a ambalajului, informatii care vor permite consumatorilor sa compare mai usor produsele atunci cand isi fac cumparaturile.

Noile norme consolideaza actualele informatii privind anumite substante care provoaca reactii alergice sau intolerante. Scopul este informarea persoanelor cu alergii alimentare si o mai buna protejare a sanatatii lor. Va trebui ca intreprinderile din sectorul alimentar sa puna la dispozitie astfel de informatii in cazul tuturor produselor alimentare. Ramane la latitudinea autoritatilor nationale din statele membre ale UE sa decidă în ce mod trebuie oferite aceste informatii.

CAPITOLUL 2 – NECESITATEA DE INFORMARE CU PRIVIRE LA SIGURANȚA ALIMENTARĂ ÎNTR-O SOCIETATE DINAMICĂ ȘI GLOBALIZATĂ

Consumatorul este din ce în ce mai preocupat de calitatea produselor alimentare și de efectul acestora asupra sănătății, sancționând abaterile de la măsurile de siguranță ce se impun în producție, distribuție și vânzare.

Creșterea importanței factorului calitativ în cadrul procesului de cumpărare în raport cu prețul produselor, cu diversitatea sortimentală și cu ceilalți factori determinanți, face ca siguranța alimentelor să devină un element cheie vizat atât de populație cât și de agenții economici responsabili în asigurarea acesteia.

Făra indoială, noile orientări referitoare la durabilitate și condițiile impuse de legislația Uniunii Europene în vederea asigurării protecției consumatorului sunt necesare a fi integrate în politica întreprinderilor producătoare, acest element răsfrângându-se atât într-o poziționare cât mai bună în raport cu mediul concurențial național sau local existent, cât și în câștigarea sau consolidarea încrederii consumatorului.

Se evidențiază o ușoară creștere în valoare și o diminuare în volum a producției pentru majoritatea produselor alimentare și agroalimentare, spre aceste ținte fiind orientate și strategiile de marketing.

Oferind exemplul produselor ecologice putem spune că la nivel național dar și la nivelul județului Iași, spre deosebire de anumite țări și regiuni ale UE obiectivele stabilite inițial au fost atinse doar parțial, acest fapt se datorează puterii scăzute de cumpărare a populației neasimilând diferența de preț față de produsele realizate în condiții ”clasice”, neexistând în mod efectiv o piață pentru acest tip de produse alimentare.

Bineînțeles, inițiativele în acest domeniu trebuie încurajate și promovate în speranța unor schimbări fundamentale și a “educării” populației în sensul acordării unei mai mari importanțe sănătății.

Plecând de la cerințele consumatorilor, producătorii își adaptează permanent oferta, progresul tehnico-științific, exigențele exprimate ale consumatorilor, concurența dintre produsele noi și cele vechi conferind pieței un caracter dinamic și contribuind la creșterea competiției.

Calitatea și siguranța alimentară trebuie dobândite și monitorizate prin Sisteme de Management al Calității producției si prin metode care să asigure o tratare sistematică a pericolelor potențiale și să prezinte informații pentru identificarea întreprinderii, echipei de producție, datei fabricării, lotului, cantității, tipului si calității produselor. Consumatorii devin tot mai exigenți față de calitatea produselor. Ei formulează o serie de cerințe privind comportarea în timp a produselor, caracteristicile psihosenzoriale și economice ale produselor, compatibilitatea lor cu alte produse etc. De asemenea, doresc să fie informați corect și complet pentru a alege produsele în cunoștință de cauză.

2.1 Contextul apariției obligației de informare

„Conștientizarea pericolelor generate de societatea de consum, reprezentate în mod concret prin produse de proastă calitate ori periculoase, exces de publicitate sau publicitate nu întotdeauna onestă, tehnici agresive de vânzare etc., a condus treptat la apariția unei noi ramuri de drept, dreptul protecției consumatorilor.

În literatura de specialitate se apreciază că dreptul consumului reprezintă un drept de reacție contra exceselor societății de consum, și totodată un drept esențial imperativ, un sistem normativ de ordine publică. Acesta este menit să vină în sprijinul consumatorului, aflat, în raport juridic cu profesionistul, în poziție de inferioritate: tehnică, economică, juridică, informațională, psihologică.

Prin normele și instituțiile sale specifice, dreptul protecției consumatorilor își propune să remedieze acest dezechilibru între poziția consumatorului – „partea slabă” din contract – și cea a profesionistului.

In mod concret, luând în considerare această fragilitate, și „ignoranță” a consumatorului în materia regulilor fabricației produsului și vânzării acestora, legiuitorul impune măsuri adecvate de protecția consumatorilor, ca de exemplu:

dreptul la informare a consumatorilor,

dreptul de retragere a consimțământului după încheierea valabilă a contractului,

dreptul la echilibrul contractual etc.”

După cum se precizează deseori în doctrină, dreptul protecției consumatorilor este un drept în esență inegalitar, fiind foarte îndepărtat de egalitatea Codului civil, aducând importante limite libertății profesionistului și impunându-i acestuia diferite constrângeri concretizate într-o serie de obligații specifice (obligația de informare, obligația de securitate, obligația de conformitate, obligația de consiliere etc.), în mod corelativ, aceste obligații se constituie în tot atâtea drepturi pentru consumator.

În același timp, noile instituții și mecanisme contractuale proprii dreptului consumului, cum ar fi: obligația precontractuală de informare, obligația de conformitate și securitate, dreptul consumatorului de a reflecta și a se dezice, „clauzele abuzive”, nu se situează într-o totală opoziție față de dreptul civil, în contextul în care în doctrină și jurisprudență se observă o mișcare de regândire și reașezare a fundamentelor contractului pe baze morale.

Astfel, principiului libertății contractuale și principiul forței obligatorii a contractului, fundamentate în concepția clasică a contractului pe teoria autonomiei de voință (voința individuală ce-și trage puterea creatoare de obligații din ea însăși, iar nu din lege), în dreptul civil – persoană de o inteligență medie, ci una de o inteligență mediocră și de o prudență modestă. În doctrina străină se conturează noi principii menite să genereze noua teorie a dreptului contractual: principiul egalității contractuale, principiul echilibrului contractual, principiul fraternității contractuale, principiul utilității sociale, principul demonstrativ al solidarismului contractual.

2.2 Obligația de informare în dreptul civil

„Ceea ce face însă obiectul prezentei cercetări științifice este obligația de informare, specifică dreptului consumului.

În demersul propus, și anume acela de a analiza regimul juridic al obligației de informare, în primul rând, trebuie să facem distincție între:

obligația de informare generală – ce apare în cadrul contractelor civile, în care ambele părți sunt non-profesioniști (simpli particulari) sau în cadrul contractelor încheiate între profesioniști-comercianți;

obligația de informare – ca instituție specifică dreptului protecției consumatorilor (apare în cadrul contractului de consumație), în care părțile sunt profesionistul și consumatorul.

„După cum s-a subliniat și în doctrină, din punct de vedere teoretic obligația de informare se regăsește atât în faza executării contractului (faza contractuală), dar mai cu seamă în faza precontractuală, și are în vedere clarificarea consimțământului unui contractant înaintea încheierii contractului (formarea unui conținut valabil, avizat).”

În concepția inițială a Codului civil – concepție individualistă preluată de majoritatea sistemelor de drept – cumpărătorul trebuia să se informeze singur în legătură cu bunul pe care dorea să-l cumpere. În această situație, fără un fundament juridic al unei obligații generale de informare, jurisprudența și, mai cu seamă, doctrina au avut un rol hotărâtor în reconsiderarea și readaptarea obligațiilor ce reveneau vânzătorului, în principal comerciant, conferind obligației de informare o poziție specială.

În literatura de specialitate se subliniază faptul că din aceste obligații legale exprese pot fi deduse alte obligații, calificate legale implicite. Una dintre aceste obligații legale implicite este și obligația precontractuală de informare, dedusă din obligația generală de bună-credință, dar care, în același timp, poate fi fundamentată și pe teoria generală a viciilor de consimțământ, în special pe ideea de doi prin reticență. Într-adevăr, potrivit noilor dispoziții legale „consimțământul este viciat prin doi atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe co-contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

În ceea ce privește obligația generală de informare contractuală se poate spune că „ea este mai degrabă urmarea forței obligatorii decât a unei voințe prezumate a părților”.

În comparație cu obligația de informare precontractuală a cărei nerespectare atrage sancțiuni în planul viciilor consimțământului (acțiunea în anularea contractului ce poate fi cumulată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală), în cazul obligației de informare contractuală operează anumite remedii ale nerespectării contractului, de regulă acordarea de daune-interese, dar se poate ajunge chiar la rezoluțiunea contractului. De asemenea, doctrina apreciază că obligația de informare în faza contractuală se transformă de fapt, fie într-o obligație de atenționare, fie într-o obligație de consiliere. în virtutea obligației de informare contractuală părțile au îndatorirea de a-și transmite reciproc toate informațiile pertinente și utile legate de executarea contractului.

2.3 Obligația de informare în dreptul protecției consumatorului

2.3.1 Natura juridică

„În ceea ce privește natura juridică a acestei obligații, aceasta face obiectul unor controverse doctrinare. Soluțiile oferite de specialiștii dreptului consumației constituie răspunsurile mai multor întrebări apărute în literatura de specialitate: obligația de informare are un caracter precontractual sau contractual? Este această obligație una de mijloace sau de rezultat?

„Referitor la această problemă, în literatura de specialitate există două curente de opinie. Pe de o parte, obligația de informare ar avea întotdeauna caracter contractual, (fiind considerată accesorie obligației de predare), confundându-se practic cu „îndatorirea contractuală a vânzătorului de a informa cumpărătorul asupra compoziției bunului, asupra riscurilor în utilizare și asupra modalităților de folosire și având menirea de a asigura executarea în bune condiții a contractului.

Pe de altă parte, alți autori susțin că obligația de informare are o natură precontractuală. Potrivit acestei opinii, obligația de informare precede formarea acordului de voințe al părților, având ca finalitate asigurarea unei poziții de egalitate de informare a contractanților.

O importantă provocare pentru specialiștii dreptului protecției consumatorilor o constituie calificarea obligației de informare fie ca obligație de mijloace, fie ca obligație de rezultat.”

În doctrina română, majoritatea autorilor susțin calificarea obligației de informare ca obligație de rezultat. Astfel, se consideră, pe bună dreptate, că informarea trebuie realizată efectiv (trebuie să fi avut loc transmiterea informațiilor), iar nu doar să se încerce a face posibil acest lucru. Totodată, consumatorul, ca destinator al informației, trebuie să fi înțeles detaliile furnizate de profesionist.”

În cercetarea acestei soluții, în doctrină se arată că însăși obligația de informare ca obligație specifică dreptului consumației, își datorează apariția necesității existenței unui instrument eficient, care să depășească remediile imperfecte și greu de aplicat în materia protecției consumatorilor.

Trebuie semnalat faptul că, atât în doctrina noastră, cât și în cea franceză, s-au mai exprimat teorii „hibrid” în legătură cu natura juridică a obligației de informare. Astfel, potrivit uneia dintre aceste teorii, obligația de informare ar cuprinde, sub aspect substanțial, două categorii de obligații:

obligația de rezultat – obligația de a transmite informarea către creditor și

obligația de mijloace – obligația de a utiliza modalitățile de transmitere a informației, astfel încât ele să fie înțelese de creditor, întrucât nu cuprinde și obligația creditorului de a utiliza corect informația pe care, în prealabil, a înțeles-o (deci rezultatul nu poate fi garantat).

2.3.2 Etichetarea – modalitate specifică de realizare a obligației de informare

În cadrul obligației generale de informare ce incumba profesionistului, legiuitorul conferă un loc important etichetării, ca modalitate de realizare a obligației în cauză. În acest sens, în primul rând etichetarea produselor, care trebuie să conțină totalitatea informațiilor necesare consumatorului, este menționată printre aspectele importante ce se includ în programul de educare și informare a consumatorului (art. 41 din Codul consumului). Apoi, dispozițiile cuprinse în textul art. 49 stabilesc concret scopul etichetării, respectiv acela de a oferi consumatorului informații necesare, suficiente, verificabile și ușor de comparat.

„Realizarea acestui prim scop conduce la atingerea scopului final (principal) al obligației de informare, de a permite consumatorilor alegerea produsului ce corespunde exigențelor lor.

Codul consumului definește eticheta astfel: „orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conține elementele de identificare a produsului și care însoțește produsul sau este aderent la ambalajul acestuia”.

Din punct de vedere al nevoilor și al posibilităților lor financiare, precum și de a cunoaște eventualele riscuri la care ar putea fi supuși (art. 49 din Codul consumului), în continuare, legiuitorul instituie condiții de formă ce trebuie îndeplinite în privința informațiilor de pe etichetele produselor. Acestea trebuie să fie înscrise în limba română, să fie vizibile, lizibile și inscripționate astfel încât să nu permită ștergerea lor. (art. 50 din Codul consumului).

În legătură cu condiția redactării informațiilor de pe etichetă în limba română, sunt necesare două precizări suplimentare; astfel, în primul rând, potrivit legii această condiție nu exclude și prezentarea în alte limbi, iar în al doilea rând, condiția în cauză trebuie îndeplinită indiferent de țara producătoare.

Codul consumului conține și reglementări speciale privind etichetarea produselor alimentare. Astfel, potrivit art. 52, se instituie obligația pentru producător de a informa despre: denumirea produsului, denumirea și/sau marca producătorului, cantitatea, termenul de valabilitate și data durabilității minimale, lista ingredientelor, eventualele riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, depozitare sau păstrare, despre contraindicații, mențiuni suplimentare pe grupe de produse, precum și alte mențiuni prevăzute de lege.

După modul de redactare a textului art. 52 alin (2), se desprinde concluzia că obligația producătorului de a-și preciza adresa pe etichetă subzistă până la data aderării României la UE , deci în prezent nu mai există această obligație legală de menționare a adresei pe etichetă de către producătorii din domeniul alimentar.

De asemenea, este de remarcat faptul că legiuitorul instituie și o interdicție cu caracter general pentru produsele alimentare și anume, prin intermediul etichetării, producătorului îi este interzis să atribuie alimentelor proprietăți de prevenire, tratare sau vindecare a bolilor, sau să facă referire la astfel de proprietăți. Fac excepție de la această interdicție apele naturale minerale, precum și orice alimente cu destinații nutriționale speciale, prevăzute expres în acte normative.”

CAPITOLUL 3 – CONCEPTUL DE ETICHETARE, PREZENTARE ȘI PUBLICITATE A PRODUSELOR ALIMENTARE

3.1 Produsele alimentare – importanța asigurării informațiilor complete și corecte

„Sectorul agricol din România și inclusiv cel specific județului Iași trebuie să fie într-o strânsă conexiune cu entitățile din aval, furnizând acestora informațiile necesare în vederea asigurării funcționalității pieței și a trasabilității produselor alimentare.

Trasabilitatea și segmentele caracteristice ale acesteia oferă o viziune de ansamblu clară, putând fi identificate secvențial etapele realizării produsului agroalimentar, fundamentală fiind proiectarea și implementarea unui sistem de management al siguranței alimentului bazat pe principiile HACCP (Hazard Analysis and Critical Control Points – Analiza riscurilor și a punctelor critice de control) – o metodă foarte valoroasă de abordare a calității igienice a produselor alimentare, mijlocul cel mai eficient de garantare a siguranței produselor alimentare.

Uniunea Europeană, prin instituțiile specifice lucrează pentru a proteja calitatea alimentelor printr-o diversitate de intervenții, prin politicile privind igiena și siguranța biologică și chimică a alimentelor precum și cele referitoare la etichetare și informațiile nutriționale dar responsabilitatea principală pentru siguranța alimentară revine agenților din sectorul alimentar.”

„Un aspect practic în ceea ce privește produsele alimentare de siguranță în cadrul UE este Sistemul de Alertă Rapidă pentru Alimente și Furaje (Rapid Alert System for Food and Feed- RASFF), care este un sistem de notificare pentru atenționările legate de produsele alimentare și băuturi alcoolice (inclusiv băuturi), oferind un sistem de schimb rapid de informații între statele membre și coordonarea acțiunilor de răspuns.

La nivel național aceste direcții sunt gestionate de către Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA) responsabilă cu sigurarea siguranței alimentelor, de la producerea materiilor prime până la distribuirea alimentelor către consumator și asigurarea unui nivel înalt de protecție a vieții și sănătății umane bazat pe analiza riscului, dar și de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, la nivelul județului Iași existând direcțiile și oficiile locale corespondente.

Sunt dorite garanții legale că produsul alimentar poate fi consumat fără pericol și că eticheta va furniza consumatorului toate informațiile asupra elementelor prezente în compoziția sa.

Programul comunitar al legislației în domeniul mărfurilor alimentare se axează pe acțiuni concrete ce urmăresc:

formularea regulilor aplicate tuturor statelor membre – în ceea ce privește protecția fundamentală a consumatorului;

adoptarea unor măsuri specifice în ceea ce privește aditivii alimentari și conservanții;

elaborarea directivelor cu privire la etichetarea nutrițională a mărfurilor.”

Eticheta trebuie să conțină indicația referitoare la producția biologică, și faptul că produsul este supus proceselor de inspecție comunitare. Specificațiile care stabilesc compoziția produsului trebuie să conțină următoarele elemente: numele produsului agricol sau al mărfii alimentare; descrierea metodei de producere, incluzând tipul, caracteristicile materiilor prime și/sau ingredientele folosite și/sau metodele adoptate pentru fabricarea produsului respectiv; descrierea caracteristicilor produsului sau mărfii alimentare, din punct de vedere fizic, chimic, microbiologic și/sau caracteristicile organoleptice raportate la caracterul specific; procedurile de control.

Prin urmare informarea corectă și completă asigură siguranța alimentului cumpărat și deci sănătatea și satisfacția consumatorui final care poate deveni el însuși un agent de marketing pentru produsul sau marca respectivă.”

3.2 Principiile care reglementează informațiile obligatorii referitoare la produsele alimentare

„Sub titlul „Principiile care reglementează informațiile obligatorii referitoare la produsele alimentare” sunt determinate, de fapt, categoriile de informații considerate obligatorii, astfel: informații privind identitatea și compoziția, proprietățile sau alte caracteristici ale produsului alimentar; informații privind protecția sănătății consumatorilor și utilizarea sigură a unui produs alimentar (însușirile legate de compoziție care pot dăuna sănătății anumitor grupuri de consumatori; data durabilității minimale, condițiile de păstrare și de siguranță a utilizării; efectele asupra sănătății, inclusiv riscurile și consecințele legate de consumul dăunător și periculos al unui produs alimentar) și informații privind caracteristicile nutriționale care să permită consumatorilor, inclusiv celor care urmează un regim alimentar special, să aleagă în cunoștință de cauză.

3.2.1 Conceptul de informare

În continuare considerăm că este necesar să facem câteva precizări pentru clarificarea principalelor concepte utilizate de legiuitor în cuprinsul actelor normative referitoare la informarea consumatorilor în legătură cu produsele alimentare. Trebuie menționat de la început că legiuitorul european nu definește termenul de informare folosit în chiar titlul actului normativ, termen care înlocuiește sintagma etichetarea, prezentarea și publicitatea produselor alimentare cuprinsă în titlul Directivei 2000/13/CE, ci definește doar sintagma informații referitoare la produsele alimentarei.

Interpretând sistematic dispozițiile Regulamentului (UE) nr. 1169/2011, putem concluziona în sensul că, utilizând conceptul de informare în legătură cu produsele alimentare, legiuitorul se referă la cele trei aspecte pe care le implică acest concept și anume; etichetarea, prezentarea și publicitatea produselor alimentare.

În doctrină se precizează că diferența conceptuală dintre acești trei termeni s-ar putea sintetiza astfel; etichetarea înseamnă tot ceea ce se indică pe ambalajul alimentului; prezentarea se referă la ambalajul alimentului, excepție făcând, desigur, ceea ce este indicat sau lipit de acesta, iar publicitatea este tot ceea ce nu este etichetă și nici ambalaj, și care servește pentru a atrage consumatorul să achiziționeze produsul de pe piață, fiind ca un „sac în care intră totul”.”

3.2.2 Conceptul de etichetare

„După cum am arătat, accentul cade, în special, pe reglementarea cerințelor în materie de etichetare, astfel încât, în continuare, vom încerca să cristalizăm înțelesul acestui concept.

În realizarea acestui demers, punctul de plecare îl constituie chiar definiția legală a noțiunii în cauză, definiție cuprinsă în Regulamentul (UE) nr. 1169/2011.

Potrivit acesteia, etichetare înseamnă „mențiunile, indicațiile, mărcile sau denumirile comerciale, imaginile sau semnele care se referă la un produs alimentar și care figurează pe orice ambalaj, document, anunț, etichetă, inel sau manșetă care însoțesc sau se referă la respectivul produs”. Dat fiind faptul că suntem în prezența unei definiții ample a conceptului de etichetare, acest lucru a determinat în practică apariția unor probleme în legătură cu interpretarea acesteia. Curții de Justiție a UE i-a revenit un rol decisiv în rezolvarea acestei chestiuni. Ilustrativă în acest sens este interpretarea dată acestui concept de către Tribunalul de Justiție al C.E.

3.2.3 Conceptul de prezentare

În ceea ce privește conceptul de prezentare a produselor alimentare, acesta nu este definit nici în Directiva 2000/13/CE, nici în Regulamentul (UE) nr. 1169/2011. Singura mențiune ce ar putea clarifica sensul acestei noțiuni este cea cuprinsă în art. 7 alin. (4) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 1169/2011, respectiv art. 2 alin. (3) lit. a) din Directiva 2000/13/CE, ce face referire la faptul că cerințele generale privind informațiile referitoare la produsele alimentare se aplică de asemenea și publicității, precum și prezentării produselor alimentare.

Astfel, prezentarea produselor alimentare se referă la forma, aspectul sau ambalajul produselor alimentare, materialul folosit pentru ambalare, modul în care sunt prezentate produsele alimentare, locul în care sunt expuse. După cum se poate observa, nici Directiva și nici Regulamentul menționate nu reglementează aspecte specifice privind prezentarea produselor alimentare.

3.2.4 Conceptul de publicitate

Cel de al treilea mijloc prin care se realizează informarea consumatorilor în legătură cu produsele alimentare este redat prin conceptul de publicitate. Potrivit dispozițiilor Regulamentului (UE) nr. 1169/2011, sensul noțiunii de publicitate este cel stabilit prin Directiva 2006/114/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind publicitatea înșelătoare și comparativă.

Astfel, potrivit art. 2 lit. a), publicitate înseamnă orice formă de prezentare a unei activități comerciale, industriale, artizanale sau liberale în scopul promovării furnizării de bunuri sau servicii, inclusiv bunuri imobile, drepturi și obligații. Directiva 2006/114/CE încearcă să stabilească criteriile obiective minime pentru a vedea când anume publicitatea este înșelătoare, precum și cerințele minime în privința mijloacelor prin care devine posibilă protecția împotriva acestei publicități. Dată fiind legătura strânsă între obiectul celor două acte normative.

Regulamentul (UE) nr. 1169/2011, în practică au apărut întrebări în legătură cu aplicarea uneia în relație cu cealaltă. TJCE a statuat în cauza C-221/00 (TJCE 2003/27), Comisia Comunităților Europene împotriva Republicii Austria, că „regimul special de reprimare a fraudei întemeiat pe Directiva 79/112/CEE) trebuia înțeles ca o normă specială în relația cu normele generale în materie de protecție a consumatorilor împotriva publicității înșelătoare prevăzute în Directiva 85/450/CEE a Consiliului.”

Figura 3.1 – Informațiile pe care trebuie să le conțină eticheta unui produs alimentar

PARTEA A-II-A CONTRIBUȚII PROPRII

CAPITOLUL 4 – ECO-ETICHETAREA SAU ETICHETAREA ECOLOGICĂ A PRODUSELOR LA NIVEL EUROPEAN ȘI NAȚIONAL

4.1 Eco-etichetarea și politica de mediu

Eco-etichetarea poate fi însușită unei aprecieri pozitive, prin care un produs sau un serviciu sunt considerate mai putin dăunătoare mediului decât alte produse sau servicii asemnatoare.

Eco-etichetele pot fi asimilate cu diverselor atribute de mediu, care pot include aspecte de sanatate, impactul asupra atmosferei sau diverse tipuri de impact asupra mediului si aspecte din domeniul industriei. Etichetele aprobă consumatorilor analiza comparativa a produselor sau serviciilor pentru ca acestia să poată alege produsele preferate.

Legislatia românească definește eco-eticheta ca "un simbol grafic sau o scurta descriere textuala a produsului aplicata pe produs sau care se regaseste intr-o brosura sau intr-un document informativ ce insoteste produsul, si care ofera informatii despre cel mult trei impacte asupra mediului generate de respectivul produs". (H.G. nr. 189/2002).

Eco-etichetarea este asociată cu verificarea și certificarea procedurilor deoarece este rezultatul unei îndelungi experiente și conduce la o crestere a solicitarilor pentru produse reciclabile sau durabile

Eco-etichetarea aparține noilor instrumente ale politicii de mediu, alături de convențiile voluntare, eco-taxe și permise de comerț. Utilizarea lor în Europa a cresut considerabil în ultimii ani.

Eco-etichetele sunt definite ca instrumente complementare, relativ la politica tradițională de mediu sau la alte instrumente de baza ale pietei. Se focusează mai mult pe convingerea morală, prin determinarea consumatorului în sensul protecției mediului și al alegerii produselor ecologice sau a produselor care au un impact redus asupra mediului.

4.1.1 Tipuri de eco-etichete

Se deosebesc în primul rând eco-etichetele sponsorizate de către Guvern și acelea etichete ecologice apărute exclusiv din inițiativa întreprinzătorilor privați. Până în acest moment, aproximativ 28 de țări au inițiat programe naționale de eco-etichetare, cele mai multe fiind inițiate voluntar. Eco-etichetele pun un mare accent pe stabilirea ciclului de viața (SCV) al unui produs, stabilirea ciclului de viață al unui produs informează consumatorul despre impactul pe care îl are asupra mediului un produs în diferitele etape de producție al acestuia.

Eco-etichetarea voluntară, care nu implica Guvernul are două sub-categorii: una în care criteriile sunt impuse de o a treia parte și alta care se bazează pe propria declarație a producătorilor.

Eco-etichetele se pot referi la diferite tipuri de produse ( acest lucru fiind valabil pentru majoritatea schemelor de eco-etichetare), la servicii și produse. Eco-etichetarea serviciilor nu este foarte răspandită încă, dar exista totuși câteva scheme de referință în acest sens, ex. Lebada, Florea UE.

4.1.2 Eco – etichetarea în țările Uniuni Europene

În 2002, eco-eticheta europeana, " Floarea", coordonata de Departamentul pentru Eco-etichetare al Uniunii Europene, a aniversat 10 ani.

Pe eticheta aplicată unui produs ecologic sunt obligatorii următoarele mențiuni: referire la producția ecologică, siglele, numele și codul organismului de inspecție și certificare care a efectuat inspecția și a eliberat certificatul de produs ecologic.

Sigla națională ,,ae”, specifică produselor ecologice, alături de sigla comunitară sunt folosite pentru a completa etichetarea, în scopul identificării de către consumatori a produselor obținute în conformitate cu metodele de producție ecologică.

Aplicarea logoului UE pe produsele alimentare preambalate este obligatorie începând cu data de 1 iulie 2010 . Utilizarea acestuia rămâne opțională pentru produsele importate.

Folosirea logoului comunitar UE trebui să fie însoțită de indicarea locului de producere al materiilor prime agricole. Această indicație poate fi de forma 'UE', 'non-UE' sau/și numele statului membru UE sau din afara UE, unde au fost obținute produsul sau materiile prime ale acestuia.

Logoul comunitar oferă recunoașterea produselor certificate ecologic în întreaga Uniune Europeană. Sigla ,,ae”, proprietate a M.A.D.R , garantează ca produsul, astfel etichetat, provine din agricultura ecologică și este certificat de un organism de inspecție și certificare aprobat.

4.2 Producția și etichetarea produselor ecologice

Armonizarea producției, etichetării și controlului produselor ecologice asigură o concurență loială între producători și sporește încrederea consumatorilor, care sunt din ce în ce mai numeroși în Europa.

ACT- Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007 privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice, precum și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91. Acest regulament stabilește un nou cadru juridic pentru produsele ecologice. Regulamentul prevede obiectivele și principiile aplicabile acestui tip de producție și ilustrează normele privind producția, etichetarea, controalele și schimburile cu țările terțe. Regulamentul se aplică de la 1 ianuarie 2009.

4.2.1 Norme și domenii aplicabile producției

Cadrul fixat în acest regulament se referă la:

produsele agricole (inclusiv cele provenite din acvacultură) neprocesate sau procesate și destinate consumului uman;

hrana pentru animale;

materialul de înmulțire vegetativ și semințele pentru cultivare;

drojdia folosită drept aliment sau hrană pentru animale.

Regulamentul conține obiectivele și principiile generale care stau la baza agriculturii ecologice. Obiectivele vizează agricultura durabilă și calitatea producției, care trebuie să corespundă nevoilor consumatorilor. Principiile generale privesc, între altele, metodele de producție specifice, utilizarea resurselor naturale și limitarea strictă a utilizării materiilor prime chimice de sinteză. În plus, regulamentul introduce principii specifice care se referă la agricultură, procesarea alimentelor ecologice și a hranei ecologice pentru animale.

Conform normelor generale aplicabile producției ecologice, organismele modificate genetic (OMG-uri) sunt interzise sub orice formă. Normele privind etichetarea alimentelor le permit operatorilor să se asigure că respectă această interdicție. Tratarea cu radiații ionizante este, de asemenea, interzisă.

Operatorii care doresc să practice în aceeași exploatație cele două tipuri de producție agricolă (ecologică și neecologică) trebuie să separe animalele și parcelele.

Producția vegetală ecologică trebuie să respecte unele reguli care privesc:

prelucrarea solului, care trebuie să respecte viața și fertilitatea naturală a acestuia;

prevenirea daunelor, care trebuie să se bazeze pe metode naturale, dar poate recurge la utilizarea unui număr limitat de produse fitofarmaceutice autorizate de Comisie;

semințele și materialul de înmulțire vegetativ, care trebuie să fie produse prin metoda ecologică;

produsele de curățire, care trebuie să fi fost autorizate de Comisie.

Plantele sălbatice culese în anumite zone sunt, de asemenea, clasificate ca produse ecologice în măsura în care respectă anumite condiții privind recoltarea și zona de proveniență. Algele marine pot la rândul lor să fie considerate produse ecologice, atât timp cât zona lor de producție și metoda de recoltare îndeplinesc anumite condiții.

Producția animalieră ecologică trebuie să respecte anumite norme care privesc:

originea animalelor, care trebuie să se nască și să fie crescute în exploatații ecologice;

practicile de creștere a animalelor, care se referă, printre altele, la anumite condiții de adăpostire a acestora;

metodele de reproducere a animalelor, în general naturale;

hrana animalelor, care trebuie să fie de origine ecologică;

prevenirea bolilor;

curățirea și dezinfecția, care nu implică decât produse autorizate de Comisie.

Comisia autorizează utilizarea unui număr limitat de produse și substanțe în agricultura ecologică. Acestea pot fi destinate îngrijirii plantelor, hranei animalelor și curățirii instalațiilor utilizate pentru producția animală și vegetală. Comisia poate stabili, de asemenea, anumite limite și condiții privind aplicarea acestor produse.

Exploatațiile care încep o activitate de producție ecologică trebuie să treacă printr-o perioadă de conversie. Normele stabilite în acest regulament reglementează, de asemenea, această perioadă de conversie.

Hrana ecologică procesată pentru animale trebuie să conțină materii prime ecologice și nu poate fi procesată cu ajutorul solvenților de sinteză. Alimentele procesate trebuie să conțină în principal ingrediente de proveniență agricolă. Alte ingrediente sunt permise dacă au fost autorizate de Comisie. Drojdia ecologică trebuie să fie produsă pe baza unor substraturi ecologice și a altor ingrediente autorizate.

Comisia poate să prevadă derogări de la dispozițiile privind obiectivele, normele de producție și etichetarea. Aceste derogări rămân limitate în timp și la anumite cazuri particulare.

4.2.2 Etichetarea și controale a produselor ecologice

Etichetarea, publicitatea sau documentele comerciale pot conține anumiți termeni, cum ar fi „eco” și „bio”, pentru a caracteriza un produs ecologic, ingredientele sau materiile prime ale acestuia. Etichetarea unui produs ecologic trebuie să fie ușor vizibilă pe ambalaj și să conțină o referință la organismul de control care certifică produsul în cauză.

Începând cu 1 iulie 2010, utilizarea siglei Uniunii Europene pe produsele alimentare provenite din agricultura ecologică va fi obligatorie, la fel ca indicarea locului de proveniență a materiilor prime din care sunt fabricate acestea. Această indicație va trebui să figureze în același câmp vizual cu sigla comunitară.

Respectarea dispozițiilor prevăzute în acest regulament este garantată printr-un sistem de control care funcționează pe baza Regulamentului (CE) nr. 882/2004 și a măsurilor de precauție și de control stabilite de Comisie. Acest sistem garantează trasabilitatea alimentelor conform Regulamentului CE nr. 178/2002.

O evaluare a riscului de încălcare determină natura și frecvența controalelor. Acestea sunt gestionate de autoritățile desemnate de către statele membre. În anumite condiții, autoritățile în cauză pot delega unele sarcini de control către organisme acreditate, dar ele rămân responsabile cu supravegherea controalelor efectuate și acordarea delegațiilor. Statele membre trebuie să comunice în mod regulat Comisiei lista autorităților și organismelor de control (lista organismelor sau autorităților publice responsabile de activitatea de control publicată în 2007).

Autoritățile trebuie, de asemenea, să controleze activitățile fiecărui operator implicat în comercializarea unui produs ecologic înaintea introducerii acestuia pe piață. În urma acestui control, operatorul primește un document justificativ care certifică că respectă dispozițiile acestui regulament. Atunci când se constată nereguli, autoritatea veghează ca etichetarea produselor în cauză să nu conțină nicio referință la modul de producție ecologic.

Produsele provenite din țările terțe pot, de asemenea, să fie introduse pe piața comunitară ca produse ecologice în măsura în care respectă dispozițiile acestui regulament și au fost supuse unui control. Acest control poate fi efectuat fie de un organism recunoscut de Uniunea Europeană, fie de un organism de control acreditat.

Comercializarea unui produs ecologic nu poate fi în niciun fel împiedicată de autoritățile unui stat membru altul decât cel al autorității care l-a controlat. Comisia întreprinde o activitate de supraveghere statistică bazată pe datele furnizate de statele membre. Comitetul permanent pentru agricultură biologică asistă Comisia la definirea politicilor privind agricultura ecologică.

Acest regulament a luat naștere în cadrul unei serii de inițiative în favoarea agriculturii ecologice. În același cadru, Comisia a adoptat în 2004 un plan de acțiune european în materie de alimentație și agricultură ecologică.

Primul cadru legislativ pentru producția ecologică a fost fixat în 1991, odată cu Regulamentul (CE) nr. 2092/91. De la adoptare, acestui regulament i-au fost aduse mai multe modificări, deoarece producția ecologică a devenit din ce în ce mai importantă în toate statele membre (creșterea anuală a acestui sector este estimată la aproape 25 % între 1993 și 1998 și la circa 30 % începând din 1998). Un raport privind producția ecologică va fi publicat până la sfârșitul anului 2011.

Norme de aplicare

Regulamentul (CE) nr. 889/2008 al Comisiei din 5 septembrie 2008 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 834/2007 al Consiliului privind producția ecologică și etichetarea produselor ecologice în ceea ce privește producția biologică, etichetarea și controalele [Jurnalul Oficial L 250 din 18.9.2008].

CAPITOLUL 5 – CAZURI CONCRETE

5.1 Contravențiile și valoarea sancțiunilor aplicate în România

În România Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranță Alimentelor, are ca obiectiv principal și ca strategie în domeniul sigurantei alimentelor atingerea celui mai inalt grad de protectie a sanatatii publice si pentru pastrarea increderii consumatorilor referitor la intreaga gama de produse alimentare de origine animala si vegetala, precum si la buna functionare a pietei, nationale si ca perspectiva, cresterea volumului de produse destinate comertului intracomunitar si la export.

În aceste condiții la nivel național se aplica sancțiuni pentru nerespectarea normelor de etichetare după cum urmează:

Constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda de la 1.000 lei la 3.000 lei:

depozitarea, chiar și provizorie, a ambalajelor de transport al produselor de panificatie și de cofetărie, a laptelui și produselor lactate, a cărnii și preparatelor din carne, a semipreparatelor culinare și a gheții artificiale, în condiții care pot determina contaminarea sau impurificarea acestora;

transportarea, depozitarea sau expunerea.alimentelor sub forma de materii prime sau semifabricate, împreună cu produse finite, care se consumă fără prelucrare termică și fără asigurarea condițiilor corespunzătoare pentru fiecare categorie;

expunerea spre vânzare sau vânzarea în ambalaje degradate a produselor alimentare preambalate;

neetichetarea produselor alimentare, în conformitate cu normele în vigoare;

Constituie contravenție și se sancționează cu amenda de la 2.000 lei la 6.000 lei:

utilizarea la fabricarea ambalajelor sau chiar la ambalarea propriu-zisă a produselor alimentare a materialelor neavizate sanitar;

recondiționarea produselor alimentare retrase din consum ca fiind necorespunzătoare condițiilor de calitate;

refolosirea ca materie prima a preparatelor culinare finite, amestecarea tocăturilor de carne crudă cu cele tratate termic, precum și folosirea repetată a grasimilor alimentare la operațiunile de prăjire și incorporare în preparate a grasimilor folosite la prăjire;

utilizarea materialelor de orice natura folosite la confecționarea ambalajelor și recipientelor de depozitare și transport, precum și a utilajelor, ustensilelor și acoperirilor de protecție anticorosiva, destinate sectorului alimentar care nu prezintă stabilitate fizico-chimica, care influentează caracteristicile organoleptice ale produsului alimentar și care nu asigura o protecție eficientă a acestuia;

utilizarea ambalajelor, recipientelor, ustensilelor și utilajelor ce nu sunt în perfecta stare de curațenie și igienizare sau utilizarea unor astfel de produse pentru alimente în cazul în care au fost folosite în alte scopuri decât contactul direct cu alimentele;

utilizarea la ambalarea produselor alimentare a ambalajelor confectionate din deseuri;

Pentru exemplificarea contravențiilor și a sancțiunilor în luna mai a anului 2014, direcțiile sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor județene și a municipiului București au efectuat 7.695 de controale în unitați care își desfașoară activitatea în următoarele domenii de activitate: fabricarea produselor de morărit, a pâinii și a produselor de patiserie, a băuturilor răcoritoare și a celor alcoolice, a altor produse alimentare, precum și unități de depozitare pentru produse alimentare, semințe, legume și fructe.

Controlul unităților a vizat în principal aspecte privind calitatea spațiilor în care produsele alimentare sunt manipulate, prelucrate precum si cele de depozitare a materiilor prime si a produselor finite, evidenta documentelor si a informatiilor privind sistemul HACCP, controlul daunatorilor, conditiile de igiena si cele de functionare ale unitatii.

În urma controalelor efectuate au fost constatate o serie de neconformitati cum ar fi cele:

privind respectarea regulilor de igiena (depozitare, spatii, paviment, rafturi, autocontrol, aparate masura si control, instalatii, echipamente, contract si actiuni DDD, contract firma distrugere produse neconforme, plafoane, ustensile, utilaje, infiltrații, manipulare, agregate frigorifice, substante dezinfectante, surse apa, grupuri sanitare, recipienti);

privind documentarea si implementarea procedurilor bazate pe principiile HACCP (Hazard Analysis Critical Control Points-Analiza Riscului si Punctele Critice de Control);

legate de produse (etichetare, ambalare, buletine analiza, produse expirate);

documentare (documente, proceduri, trasabilitate);

privind personalul (cursuri igiena, dosare medicale, analize medicale);

altele (comercializare, inregistrare, neanuntare incepere activitate, suspendare activitate, compatibilitati).

Neregulile constatate au fost sanctionate prin aplicarea unui numar de 107 amenzi contraventionale, in valoare totala de 169.700 de lei si prin aplicarea a 77 de avertismente.

Sancțiunile au fost aplicate astfel:

Alba, 2.000 lei — fabricarea și comercializarea produselor alimentare în spații neautorizate/ neînregistrate sanitar veterinar și pentru siguranța alimentelor;

Arad, 5.000 lei — depășirea capacității de depozitare, nerespectarea condițiilor de depozitare;

Arges, 600 lei — ustensile de lucru neigienizate si spatiul de lucru neigienizat corespunzator;

Bacau, 5.600 lei — stare de igienă necorespunzătoare, depozitare necorespunzătoare, comerț produse alimentare în spații neînregistrate și neigienizate;

Bihor, 600 lei—funcționare în spații neautorizate sanitar veterinar;

Bistrita — Nasaud, 2.600 lei — spații necorespunzatoare și neaprobate sanitar-veterinar;

Botosani, 3.800 lei — spații neîntreținute corespunzător, plafon exfoliat, paviment cu zone sarite;

Brasov, 6.800 lei — igiena necorespunzătoare a spațiilor de comercializare, trasabilitate și etichetare necorespunzatoare;

Bucuresti, 7.000 lei — nerespectarea normelor sanitare veterinare în vigoare privind igiena spațiilor existente, neanunțarea de către persoanele fizice sau juridice a începerii ori a sistării activității supuse controlului sanitar-veterinar și pentru siguranța alimentelor;

Călărași, 3.000 lei — depozitarea, manipularea produselor alimentare în condiții necorespunzătoare, comercializarea către consumator a produselor alimentare în spații necorespunzatoare, întretinere spații;

Cluj, 17.600 lei — neîntreținerea igienică a spațiilor de depozitare, depozitare necorespunzătoare, trasabilitate deficitară;

Constanta, 600 lei — neîntreținerea spațiilor de lucru și de depozitare în condiții de igiena;

Dâmbovița, 9.700 lei — neîntreținere utilaje, ustensile de lucru, depozitare necorespunzătoare, funcționare în spațiu neaprobat sanitar veterinar și cu deficiențe de igiena, produse etichetate neadecvat;

Dolj, 2.000 lei — comercializarea alimentelor fară respectarea normelor igienico-sanitare;

Galați, 45.000 lei — prezenta fructelor și legumelor în stare de putrefacție, igiena necorespunzătoare, neconcordante între etichetele originale și cele de la raft;

Gorj, 7.000 lei—comercializarea produselor alimentare în spațiu neaprobat, produse alimentare preambalate nesectorizate în spațiul de refrigerare (mezeluri și băuturi alcoolice), nerespectarea vecinatatilor la depozitare, etichetarea incompleta a unor produse alimentare preambalate;

Iasi, 2.000 lei — spații și utilaje neîntreținute corespunzător;

Ilfov, 10.000 lei — nerespectarea trasabilitatii, depozitare necorespunzatoare, igiena necorespunzătoare;

Maramureș, 6.000 lei — ambalarea și etichetarea necorespunzătoare a produselor alimentare, condiții de igienă necorespunzatoare în spațiile de producție, comercializarea produselor alimentare în spațiu necorespunzator și neaprobat sanitar – veterinar, fără respectarea condițiilor de igienă;

Mehedinți, 1.200 lei—manipulare necorespunzătoare a produselor alimentare, etichetare necorespunzătoare a produselor alimentare;

Satu Mare, 600 lei — lipsa document de inregistrare;

Sibiu, 14.600 lei — lipsa document de înregistrare, depozitare necorespunzatoare, etichetare necorespunzatoare, lipsa buletine analiza, manipularea neigienica a alimentelor;

Timis, 5.000 lei — neanunțarea începerii activitatii, depozitare necorespunzatoare;

Tulcea, 2.000 lei — manipulare necorespunzatoare;

Valcea, 5.600 lei — nerespectarea conditiilor depozitare, unitate neinregistrata sanitar veterinar si pentru siguranta alimentelor;

Vrancea, 1.800 lei — etichetare și depozitare necorespunzatoare.

Cu prilejul acestor controale în unitatile din industria agroalimentara s-au prelevat probe, conform procedurilor si Programului de supraveghere si control pe anul 2014, urmarindu-se prezenta si incadrarea in valorile maxime admise a pesticidelor, contaminantilor, aditivilor si substantelor interzise precum si teste de sanitatie necesare analizei gradului de igiena, probe transmise spre analiza laboratoarelor arondate.

5.2 Cazuri concrete de încălcare a normelor de etichetare în unele țări europene

5.2.1 Etichetării false a pachetelor de carne de cal, vândută pe post de carne de vită

O bună bucată de timp, după descoperirea etichetării false a pachetelor de carne de cal, vândută pe post de carne de vită, în media s-a vorbit aproape numai despre carnea de cal, despre punerea la zid a României, de unde ar fi provenit pachetele etichetate fals, despre analize pentru identificarea ADN-ului de la probe de carne aflată în vânzare etc.

La jumătatea lui ianuarie 2013, autoritățile irlandeze au descoperit carne de cal în carnea tocată produsă în Marea Britanie și în Irlanda și vândută în cele două țări. Cantități importante de carne de cal – până la 100 % au fost descoperite în Marea Britanie în carne pentru friptură, apoi în lasagna și spaghete bolognese care ar fi trebuit să conțină vită.

Filiala britanică a grupului suedez Findus, care comercializează produse congelate, a recunoscut că există probleme cu pachete de carne folosite pentru lasagna de Comigel.

Producătorul francez a precizat, la rândul său, că unele dintre pachetele pentru lasagna livrate companiei Findus conțineau carne de cal în proporție de 99-100 %. Findus Marea Britanie a anunțat că a retras, în 4 februarie 2013, produsele incriminate din țară.

În 8 februarie 2013, Comigel – care alimentează numeroase lanțuri de supermarketuri din Marea Britanie – anunța că, după ce a făcut propria anchetă, că un furnizor român a trimis carnea de cal descoperită în lasagna, în Marea Britanie. Inițial, Comigel apreciase că era vorba despre carne din Franța. Erick Lehagre, președintele companiei franceze Comigel, spunea, citat de AFP, că un furnizor român a trimis carnea, care a fost împachetată în Franța și trimisă în Marea Britanie.

Comisia Europeană, prin Sistemul Rapid de Alertă, a transmis, o notificare privind suspiciunea de fraudă prin substituirea cărnii de vită cu cea de cal pentru anumite loturi din produsul lasagna distribuit în Marea Britanie și obținut în Luxemburg din materii prime provenite din Franța, potrivit unui comunicat al Autorității Naționale Sanitare Veterinare pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA). În această notificare a Comisiei Europene nu se făcea niciun moment referire la România, menționându-se doar furnizorul de carne Comigel din Franța

ANSVSA s-a autosesizat, și, în 9 februarie 2013, a contactat telefonic serviciile veterinare din Franța, care au confirmat faptul că este vorba de două unități din România autorizate sanitar veterinar pentru activitatea de sacrificare și tranșare a cabalinelor. Tot în aceeași zi, la solicitarea ministrului Agriculturii, ANSVSA a declanșat o anchetă pentru a stabili trasabilitatea loturilor de carne care au făcut obiectul schimburilor intracomunitare în Franța, și daca au fost respectate toate cerințele prevăzute de legislația veterinară în vigoare.

În România, există un număr de 35 de abatoare în care se pot sacrifica și cabaline, autorizate să participe la comerțul intracomunitar, potrivit ANSVSA.

La 9 februarie 2013, Spanghero afirma că intenționează să dea în judecată producătorul român de la care s-a aprovizionat, în cazul în care ar fi vorba despre carne de cal.

La rândul său, grupul agroalimentar Findus s-a declarat "înșelat" și a anunțat că va depune plângere. Astfel, grupul agroalimentar Findus l-a acuzat apoi pe furnizorul de carne pentru lasagna, compania franceză Spanghero, că a livrat carne de cal românească cu mențiunea "vită".

Producătorul de lasagna pentru Findus, compania franceză Comigel, care folosește aproximativ 20 de ingrediente din care aproximativ 15% carne de vită, a primit "pachete purtând

Potrivit autorităților britanice, țară în care consumul de carne de cal este tabu, produsele incriminate nu reprezintă un pericol pentru sănătate.

Scandalul cărnii de cal s-a declanșat la începutul anului 2013, după ce o întreprindere din sudul Franței, Spanghero, a vândut carne de cal, provenind mai ales din România, drept carne de vită. Carnea era folosită apoi la pregătirea a milioane de preparate culinare de către companii importante, cu mare distribuție. Scandalul european, declanșat în februarie în Marea Britanie și Irlanda, a pus în evidență anumite acțiuni ale industriei agroalimentare și opacitatea circuitelor sale de aprovizionare.

Potrivit unei surse judiciare, anchetatorii și-au terminat treaba în Franța. De la izbucnirea scandalului european în februarie 2013, patru persoane au fost puse sub cercetare. Primii au fost doi foști responsabili ai Spanghero, Jacques Poujol și Patrice Monguillon.

Ei sunt cercetați pentru escrocherie în bandă organizată, fals și uz de fals și înșelăciune în vânzarea unui produs. Cel de-al treilea suspect este Jan Fasen, a cărui societate Draap Trading, cu sediul în Cipru, apare în centrul afacerii. El este bănuit de aceleași fapte ca și Jacques Poujol și Patrice Monguillon. Cea de-a patra persoană aflată în aceeași situație este un negustor de carne olandez, Hendricus Windmeijer, suspectat că a cumpărat carne de la Jan Fasen pentru a o revinde după aceea companiei Spanghero.

Parchetul își va întocmi de acum înainte rechizitoriile, iar judecătorii vor decide ce curs de acțiune vor urma în cazul celor patru suspecți.

5.2.2 Nerespectarea normelor de etichetare – Lidl Italia

Ilustrativ în acest sens este unul dintre litigiile soluționate de către TJCE, litigiu ce a fost generat de următoarele fapte: Jurgen Weber GmbH procesa în Germania o băutură alcoolică denumită „Amaro alle erbe” a cărei etichetă indica grade alcoolice volumetrice de 35%. La 13 martie 2003, autoritățile sanitare regionale competente au ridicat cinci probe din respectiva băutură de la un sediu aparținând lanțului Lidl Italia, situat în Monselice.

Analiza acestor probe, efectuată în laborator la 17 martie 2003, a scos în evidență un grad alcoolic volumetric real de 33,91%, mai mic decât cel indicat pe eticheta produsului în cauză. Ulterior, Lidl Italia a solicitat o contra analiză, în acest scop au fost luate alte probe ale produsului, iar analizele acestora efectuate în laborator la 20 noiembrie 2003 au pus în evidență un grad alcoolic volumetric real care, deși mai mare, mai precis 34,54%, era inferior celui indicat pe eticheta produsului.

Prin această acțiune inițiată la 3 iulie 2003, autoritățile sanitare regionale au concluzionat în sensul că Lidl Italia că încălcase art. 12 alin. (3) lit. d) din Decretul legislativ nr. 109/1992, pentru că, având în vedere marja de toleranță de 0,3%, gradul alcoolic volumetric real al băuturii în cauză era inferior celui indicat pe etichetă.

După procedura administrativă corespunzătoare, Municipalitatea Arcole a declarat, prin decizia Directorului General din 23 decembrie 2004, că exista o infracțiune și, în baza art. 18 alin. (3) din Decretul legislativ nr. 109/1992, a stabilit o amendă de 3.115 euro.

Lidl Italia a atacat cu recurs această decizie administrativă în fața judecătorului de pace din Monselice. Organul jurisdicțional competent al cazului menționează că Lidl Italia a argumentat că dispozițiile comunitare în privința etichetării produselor alimentare ambalate nu se adresează distribuitorului, care doar comercializează produsul, ci exclusiv producătorului acestuia.

Potrivit explicațiilor lui Lidl Italia, distribuitorul nu poate ști dacă datele indicate pe eticheta pe care fabricantul o așază pe produs sunt adevărate sau nu și, în niciun caz, nu poate interveni în elaborarea produsului, nici în redactarea etichetei cu care produsul este vândut consumatorului final.

Organul jurisdicțional italian adaugă că Lidl Italia a justificat, pe de altă parte, că în sistemul juridic comunitar principiul responsabilității producătorului reiese, de asemenea, din Directiva 85/374/CEE. In aceste circumstanțe, judecătorul de pace din Monselice a adresat o întrebare preliminară TJCE, și anume dacă obligațiile impuse de Directiva 2000/13/CE afectează exclusiv pe fabricantul produsului alimentar ambalat, iar simplul distribuitor care se limitează la comercializarea produsului alimentar, așa cum este el ambalat de către fabricantul domiciliat în alt stat membru, trebuie scutit de orice sancțiune.

5.2.3 Nerespectarea normelor de etichetare – Dorbo Austria

Prin „inducerea în eroare a consumatorilor se intelege modalitatea de a cunoaște în mod concret dacă eticheta, prezentarea sau publicitatea unui produs alimentar poate crea confuzie consumatorilor, un rol important revine Curții de Justiție a U.E. Astfel, înainte de toate, trebuie spus că din jurisprudența acesteia rezultă că, pentru a aprecia dacă o mențiune ce figurează pe etichetă sau prezentarea și publicitatea făcută unui produs alimentar induc consumatorii în eroare, trebuie luat ca punct de referință consumatorul mediu, normal informat și rezonabil atent și perspicace. Soluția pronunțată de TJCE în aprilie 2000 în cauza C-465/98 (TJCE 2000, 70) este edificatoare în acest sens. Această cauză se refera la firma Darbo care produce în Austria, unde își avea sediul, o dulceață de căpșuni, pe care o comercializează în acest stat membru și în Germania sub marca „d'arbo naturrein” și cu denumirea de „Garten Erdbeer” (căpșuni de grădină).

Potrivit analizelor efectuate în Germania, dulceața conținea, de asemenea, resturi sau reziduri ale următoarelor substanțe:

<0,01 mg/kg plumb,

0,008 mg/kg cadmiu,

0,016 mg/kg procimidonă (pesticid)

0,005 mg/kg vinclozolină (pesticid).

S-a prezentat o solicitare în fața instanței Landgericht Köln, care a respins cererea, și, apoi, s-a cerut organului jurisdicțional de trimitere să fie împiedicată utilizarea mențiunii „naturrein” pe dulceața „d’arbo", deoarece contravine art. 17 alin. (1 ) pct. 4 și 5, din LMBG din trei motive: în primul rând, gelifiantul pectină este un aditiv, în sensul art. 4, pe care consumatorul se așteaptă să nu îl găsească în respectiva dulceață ca urmare a mențiunii „naturrein”; în al doilea rând, această mențiune îl poate induce în eroare pe consumator în măsura în care aerul și terenul de unde provin fructele utilizate pentru dulceață sunt contaminate; în sfârșit, ținând cont de prezența rezidurilor de plumb, cadmiu și de pesticide în dulceață, acest produs nu poate fi calificat drept „natural pur”.

Se punea problema atunci dacă, având în vedere acest lucru, se putea considera că eticheta era înșelătoare, deoarece produsul nu era 100% natural. În fața organului jurisdicțional de trimitere, Darbo a negat că mențiunea „naturrein” era înșelătoare, deoarece, dată fiind contaminarea terenului și a aerului, consumatorul este conștient de prezența substanțelor toxice în alimente și știe că e imposibil să produci dulceața fără un gelifiant, pectina fiind un gelifiant foarte cunoscut. Pe de altă parte, pârâta afirmă în procedura principală că trebuie să i se permită să-și comercializeze dulceața în Germania, atât conform art. 47a alin. (1), din LMBG, cât și conform art. 30 și art. 36 și Tratatul CE (în prezentart. 28 CE și 30 CE, după modificare), deoarece acest produs alimentar este fabricat și comercializat legal în Austria cu marca „d’arbo naturrein”.

TJCE a clarificat că art. 2 alin. (1), lit. a), pct. i) din Directiva 79/112, atunci în vigoare, în prezent reprodus în cuprinsul Directivei 2000/13/CE, nu se opunea utilizării mențiunii „natural pur" pentru a desemna o dulceață de căpșuni care conține cantități ale gelifiantului pectină și resturi de reziduuri de plumb, cadmiu și pesticide, în cantități atât de mici și insignifiante și clar inferioare valorilor maxime autorizate în reglementarea națională și comunitară: 0,01 mg/kg plumb, 0,008 mg/kg cadmiu, 0,016 mg/ kg procimidonă și 0,005 mg/kg vinclozolină. Prin urmare, în ciuda prezenței acestor substanțe, mențiunea „natural pur” pe eticheta ambalajului respectivului produs alimentar nu-l poate induce în eroare în privința caracteristicilor produsului, pe consumatorul mediu, normal informat, rezonabil atent și perspicace.