Evolutia Solurilor din Bazinul Hidrografic Valea Baesti

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Cunoașterea solului și reliefului din punct de vedere al proceselor distructive specific pedogenezei si morfogenezei actuale are o importanță majoră deoarece acești factori naturali, împreună cu trăsăturile calitative și cantitative, influențează patrimonial funciar si calitatea mediului înconjurător, repere care depind în mare parte de proiectele de recuperare a terenurilor degradate, de amenanjare si organizare a spațiului și nu în ultimul rând de conservare a pământului. S-a acordat o atenție sporită degradărilor cauzate de procesele geomorfologice, care, prin suprafata mare de răspândire și manifestare cauzează deprecierea însușirilor utilitare atat ale solului cat și cele ale reliefului.Degradarea terenurilor atat pe cale naturala cât și pe cale antropică a dus la scăderea conținutului de humus în sol fapt pentru care a scăzut și fertilitatea acestuia.Aceasta este o problemă globală și totodată un lucru îngrijorător pentru întreaga omenire, fiind afectate astfel și diminuate calitativ și cantitativ producțiile agricole.

Degradările de teren reprezintă schimbări negative ale proprietăților chimice și fizice ale solurilor și maselor litologice, ale componentelor de formă și dimensionale ale reliefului, care se datorează în principal devierii pedogenezei și morfogenezei de la linia normală, pe cale naturală sau antropică, având ca efect diminuarea temporară sau definitivă a utilizării optime a fondului funciar.

O bună parte a degradărilor de teren de natură pedologică sau geomorfologică sunt cauzate direct de om.De aceea, din aceasă prismă a cauzării pot fi clasificate în trei categorii de degradări de teren:degradări naturale, degradări naturale condiționate antropic și degradări antropice.

Cunoscută fiind și varietatea lor mare, degradările de teren implicând relieful și solul, se pot clasifica sub raport cauzal în două mari categorii:

Degradări de teren generate de procese geomorfologice.

Degradări de teren generate de procese pedologice.

În cadrul acestor categorii se includ o multitudine de forme de degradare, definite și grupate tot pe criteriul genezei.

CAPITOLUL II

ANALIZA STADIULUI ACTUAL AL CERCETĂRII TEMEI

2.1 Cercetări la nivel național privind managementul solurilor degradate

În ultima perioada de timp s-a acordat o atenție importantă asupra stării solului tocmai datorită exinderii și intensificării proceselor de degradare cât și extinderea zonelor vulnerabile la acțiunea factorilor agresivi.

Solul influențează direct atât starea pădurilor cât și producția agricolă, dar are un efect și în calitatea apei râurilor, apelor subterane și a lacurilor, are rolul de a reține poluanții ,de a-i neutraliza în vederea protejării aerului și a apei.

În ultimele decenii, la nivel național s-a introdus sistemul de management convențional agricol constând în arătura de toamnă având ca scop reducerea perioadei de rotație a culturilor.În cadrul acestui sistem s-a acționat fără să se țină cont de condițiile locale de climă și sol, ceea ce a determinat procese majore de degradare fizica a solurilor precum:compactarea solului și pe suprafete mai restrânse spre sudul României supra-afânarea.Fenomenul de compactare, în tara noastră se regasește pe circa 6,5 mil.ha.Compactarea reprezintă tasarea solului si deteriorarea structurii fapt ce duce la diminuarea productiei prin declanșarea unui dezechilibru între volumul de apă și aer din sol.

Valoarea economică a terenurilor din România a scăzut odată cu creșterea fenomenului de degradare, fenomen ce poate fi redus prin masuri speciale de lucrare completată cu îngrășăminte chimice, îngrășăminte verzi sau mulcire.Prin aceste metode solul este refăcut crescând astfel și cantitatea de humus.

Pe teritoriul României, degradările de teren se produc la scara extinsă, afectănd suprafețe întinse.Terenurile în pantă, cu folosință agricolă, afectate ocupa 3 milioane de hectare pe când alunecările însumează 0,75 milioane hectare.Terenurile în pantă supuse pericolului de eroziune ocupa circa 8,7 milioane hectare.Terenurile nisipoase supuse pericolului deflației dețin 266.000 ha, din care 225.000 ha acoperite de folosințe agricole.

În etajul alpin degradările de teren sunt generate de mlăștinirea și turbificarea solurilor, iar în dealuri și podișuri sunt cunoscute procesele geomorfologice (eroziune areală, șiroire, ravenare, surpări, curgeri noroioase, alunecări).

2.2 Cercetari la nivel local cu referire la managementul solurilor degradate prin eroziune

Efectuarea studiilor cu privire la sol, eroziunea solului și folosirea rațională a terenurilor agricole impune cunoașterea temeinică a tuturor elementelor cadrului natural al zonei, elemente care permit aflarea cauzelor care au influențat formarea și evoluția solurilor, declanșarea și accelerarea eroziunii, degradarea terenurilor și a mediului ambiant.

Pe de altă parte cunoscând în profunzime cadrul natural, evoluția în timp a elementelor acestuia, interdependența factorilor care-l influențează, se pot face aprecieri, pe baze științifice, cu privire la evoluția solurilor, se pot stabili metodele de ameliorare, a măsurilor de prevenire a degradării mediului ambiant, de control a fenomenelor erozionale, precum și folosințele cele mai adecvate ale terenurilor, a tehnologiilor de cultură pentru plantele agricole și implicit a dezvoltării rurale.

Bazinul hidrografic Slănic-Buzău, este încadrat aproape în totalitate în zona Subcarpaților de Curbură.

Sub aspect morfologic și structural, pârâul Slănic, separă două unități distincte: sectorul Trotuș – Slănicul Buzăului și sectorul cuprins între Slănicul Buzăului și Teleajen, aflat la vest de Slănic, unde își fac apariția pintenii de fliș paleogen și dispare platforma piemontană.

Suprafața bazinului hidrografic Slănic-Buzău se caracterizează printr-o mare varietate morfostructurală. Așadar, în partea nordică apare o regiune muntoasă la limita de întrepătrundere carpato-subcarpatică formată din Munții Vrancei și Buzăului, aceștia din urmă constituind masivele Penteleu, Podul Calului, Siriu, Monteoru și Ivănești. În partea sudică, se întinde o zonă de deal ce include și bazinul hidrografic Slănic-Buzău fiind alcătuită dintr-o succesiune de culmi deluroase și depresiuni cu altitudini cuprinse între 400-800 m.

Complexitatea geografică a zonei subcarpatice a Buzăului poate fi împărțită în patru sectoare și anume:

– Partea centrală, ce cuprinde văile Buzăului și Slănicului având altitudinea maximă de 821 m fiind fragmentată prin acțiunea de eroziune a apelor Bălăneasa și Sărățel într-o serie de subunități;

– Partea sudică, ce cuprinde dealurile Istriței și Ciolanu, zonă caracterizată prin masivitate și altitudini mari, cu o structură petrografică alcătuită din gresii sarmațiene și calcare mai greu erodabile, cu altitudini de 600-700 m, cu o trecere clară către zona de câmpie;

– Partea estică, include dealurile Câlnăului ce sunt limitate de văile Slănic și Râmnic, văi ce sunt drenate de pârâul Câlnău. Între Câlnău și Slănic sunt incluse dealurile Blăjani, cutate pe direcția N-S, cu altitudini de 486 m. Partea estică mai cuprinde o regiune intens degradată, situată între râul Buzău și pârâul Câlnău respectiv dealurile Slănicului, care sunt drenate de pârâul cu același nume.

– Partea vestică, reprezentată de dealurile Priporului, caracterizată ca fiind o zonă destul de erodată, cu altitudini de 700-800 m.

În continuarea zonei vestice, apare zona de câmpie, cu altitudini de până la 100 m, cu trecere treptată în partea estică a Buzăului și relativ bruscă la vest de acesta. Materialele de solificare sunt reprezentate de roci sedimentare detritice, mobile sau consolidate, aduse de ape sau vânt pe care s-a format o varietate de soluri zonale și intrazonale.

Pentru un studiu de detaliu, a fost aleasă zona mijlocie a bazinului hidrografic Slănic și anume un număr de șase bazine hidrografice, a căror caracterizare morfometrică este prezentată în tabelul 2.2

Repartizarea terenurilor din bazinele hidrografice studiate pe categorii de pantă este redată în tabelul 2.1

Repartizarea terenurilor agricole din bazinele hidrografice studiate

pe categorii de pantă

Tabelul nr.2.1

Caracterizarea morfometrică a bazinelor hidrografice studiate

din zona Aldeni – Buzău

Tabelul nr.2.2

CAPITOLUL III

CONTRIBUȚII TEORETICE ȘI APLICATIVE LA SOLUȚIONAREA TEMEI

3.1 Descrierea Bazinului Hidrografic Valea Băești

3.1.1 Localizare

Acest bazinet face parte din Bazinul Hidrografic Slănic-Buzău, forma acestuia fiind de moderat alungit.

Este situat pe versantul stâng al Slănicului de Buzău, (figura 3.1) ocupând o suprafață de 740 ha din care: arabil 272,36 ha, livezi 54 ha, pășuni 149,2 ha și fânețe 68 ha. O mare parte din suprafață este ocupată de terenul arabil, situat pe pante cuprinse între 15 % și 20 % ceea ce a favorizat degradarea solurilor prin procese de eroziune, în special de suprafață.

Solurile din acest perimetru au fost încadrate în trei clase de soluri conform SRTS – 2003 și anume: cernisoluri (cernoziom, cernoziom cambic, cernoziom argic, faeoziom clinogleic); protisoluri (aluviosol coluvic) și antrisoluri (erodosol). Procesele pedogenetice specifice zonei sunt de bioacumulare, gleice și stagnogleice datorate condițiilor de relief, climă și vegetație. Județul Buzău este situat în partea de sud-est a țării, între paralelele 440 55' și 450 40' și meridianele 260 15' și 270 15' fiind inclus între județele Brașov și Covasna la nord-vest, Prahova la vest, Ilfov și Ialomița la sud, Brăila la est și Vrancea la nord-est, ocupând suprafața de 6070 km2 respectiv 2,6 % din suprafața țării.

Ocupă cea mai mare parte a bazinului hidrografic al râului cu același nume, cuprinzând în mod armonios toate formele de relief: munți în partea nordică, dealuri și podișuri în zona centrală, urmate de câmpie în partea sudică.

Versant stâng

Versant drept

Fig. 3.1 Vedere generală a bazinului hidrografic Valea Băești

3.1.2 Clima

Datorită faptului că declanșarea și intensificarea proceselor de eroziune sunt în primul rând condiționate de prezența și de particularitățile ploilor care cad în regiunea respectivă, de gradul de torențialitate și repartizarea lor în timp, se impune cunoașterea variațiilor regimului pluviometric în bazinul respectiv.

Teritoriul luat în studiu aparținând bazinului hidrografic Slănic-Buzău este încadrat într-un climat continental. Zona fiind foarte diversificată în ce privește relieful, categoric și condițiile climatice diferă. Astfel, în partea sudică a bazinului zonă ce corespunde morfologic colinelor piemontane iar geobotanic silvostepei, prezintă un climat de câmpie cu efect de fohn. Partea centrală, ce cuprinde Subcarpații propriuziși, se încadrează în sectorul cu climă continentală.

De asemenea, condițiile de climă și în mod deosebit regimul precipitațiilor prezintă importanță pentru zonele cu terenuri situate în pantă deoarece volumul scurgerilor și eroziunea solului depind în mare parte de repartiția acestora și de caracterul lor torențial, motiv pentru care cunoașterea regimului pluviometric și caracteristicile acestuia sunt foarte importante în stabilirea măsurilor de combatere a eroziunii solului.

Datele climatice sunt furnizate de la Staționarul pentru Controlul Eroziunii Solului Aldeni-Buzău, care este amplasat în perimetrul zonei studiate, zonă ce se caracterizează printr-un climat temperat colinar, cu ierni blânde și veri moderat calde.

Regimul termic al aerului

Regimul termic este specific zonei colinare forestiere, cu temperatura medie anuală de 9,80C, cu ierni moderat friguroase, dar cu scăderi bruște de temperatură și staționarea aerului rece în zonele depresionare, pe Valea Slănicului fiind frecvenți curenții de aer rece din N-NE.

Temperatura aerului înregistrată la Staționar în perioada de vegetație (aprilie-septembrie), ca medie lunară din ultimii 10 ani, este prezentată în tabelul 3.1 în comparație cu temperatura medie de la stația meteorologică Buzău. Se constată o scădere a temperaturii aerului în zona Staționarului cu 1,20C până la 3,30C față de stația meteorologică Buzău.

Regimul termic al solului

Temperatura solului este influențată de condițiile fizico-geografice din zonă (gradul de insolație, însușirile solului, expoziția terenului, altitudine, gradul de acoperire cu vegetație, etc.). În prima parte a perioadei de vegetație, temperaturile fiind mai scăzute (sub 100C) influențează negativ în mod deosebit momentul înființării culturilor și răsărirea plantelor.

Temperatura solului a fost analizată în perioada de vegetație pe adâncimea stratului arabil (0-20 cm), în intervalul 2005-2014, remarcându-se anul 2011 cu cea mai mare temperatură medie, de 17,60C și anul 2008, cu cea mai scăzută medie a temperaturii din sol, respectiv 15,70C comparativ cu media celor zece ani analizați care este de 16,40C (tabelul 3.2).

Cele mai ridicate temperaturi la sol în cei zece ani luați în studiu au fost înregistrate în luna iulie, cu o medie multianuală de 21,80C, iar cele mai scăzute au fost înregistrate în luna aprilie, cu o medie multianuală de 8,90C însă cea mai scăzută temperatură medie pe luna aprilie, de 7,00C a fost înregistrată în anul 2012.

Dinamica temperaturii solului pe adâncimea 0-20 cm, în perioada de vegetație este prezentată în fig. 3.2. Se observă faptul că media temperaturii aerului în perioada de vegetație este de 16.20C

Regimul pluviometric

În declanșarea și intensitatea de manifestare a proceselor de eroziune din zona colinară, un rol determinant îl are regimul pluviometric și în special gradul de torențialitate a fiecărui eveniment pluvial.

Pentru cunoașterea precipitațiilor din zona colinară a județului Buzău și a regimului de torențialitate al acestora, la Staționarul pentru Controlul Eroziunii Solului Aldeni, au fost înregistrate, în perioada de cercetare 1976-2014, precipitațiile din perioada de vegetație (aprilie-septembrie) și ploile torențiale căzute.

În tabelul 3.3, sunt prezentate precipitațiile totale și torențiale căzute la Staționarul Aldeni-Buzău în perioada de vegetație din cei 39 de ani de cercetare (1976-2014).

Din datele prezentate rezultă o valoare medie a precipitațiilor totale de 367,3 mm din care 26,4 % au avut caracter torențial (96,8 mm). Precipitațiile medii totale și torențiale precum și ponderea acestora sunt calculate ca valori medii multianuale și prezentate, în dinamică în fig. 3.3

Din toată perioada de observații, în 19 ani nivelul precipitațiilor anuale depășește valoarea medie, iar în 20 ani este sub această valoare.

Perioada cu cele mai scăzute precipitații este cuprinsă între 1991-2001 când se înregistrează și cea mai scăzută valoare (160,9 mm), datele fiind prezentate în tabelul 3.4

Perioada cuprinsă între anii 1990-2000 prezintă cea mai mare torențialitate a ploilor căzute și anume în șapte ani nivelul precipitațiilor torențiale este superior valorii medii, deși în perioada respectivă au căzut și cele mai reduse precipitații. Cele mai mari valori ale precipitațiilor din perioada de vegetație s-au înregistrat în 1981 (618.0 mm) și 2014 acestea ajungând la 708.8 mm. (tab. 3.4).

Dinamica precipitațiilor de vară (aprilie-septembrie) înregistrate în perioada 1976-2014 la Staționarul Aldeni-Buzău este prezentată în figura 3.4

Valoarea maximă a precipitațiilor torențiale se realizează în anul 1992 (207,3 mm) având o asigurare de calcul de 15 % iar valoarea minimă în anul 1983 (37,9 mm). (tab 3.5)

Precipitațiile căzute în perioada de vegetație (aprilie-septembrie) analizate comparativ cu cele înregistrate la stația meteorologică Buzău, sunt cu 43,6 mm mai mari, așa cum rezultă din diagrama precipitațiilor prezentate în tabelul 3.6

Cele mai mari diferențe pozitive sunt în lunile august (19,1 mm) și iulie (11,7 mm).

Este cunoscută agresivitatea ploilor torențiale în funcție de poziția nucleului torențial, element care diferențiază tipurile de ploi torențiale. Din acest punct de vedere, ploile torențiale înregistrate la Staționar se grupează astfel:

48 % cu nucleul torențial la începutul ploii;

26 % cu nucleul torențial la mijlocul ploii;

6% cu nucleul torențial la sfârșitul ploii;

18 % cu mai multe nuclee;

2 % cu intensitate uniformă. (tab. 3.7)

Regimul eolian

În zona studiată, cele mai frecvente vânturi bat pe două direcții și anume: pe direcția nord-est (Crivățul) și sud-vest. Intensitatea cea mai mare a vânturilor pe parcursul unui an se înregistrează în lunile decembrie-martie.

În zona studiată, de altfel în toată partea de sud-est a țării, în anotimpul verii bate un vânt cald și uscat denumit Traistă goală sau Sărăcilă. Specific pentru zona Carpaților de Curbură este și efectul de fohn.Aerul umed dinspre vest, aduce precipitații abundente pe versanții nordici ai Munților Buzăului și pe versanții vestici ai Munților Vrancei. Masele de aer se încălzesc adiabatic la coborâre alunecând deasupra straturilor de aer rece și dens existent în depresiuni și văi joase.

Așadar, apare un climat specific local ce se caracterizează printr-o creștere a temperaturii aerului, se reduce umiditatea relativă accentuându-se seceta, prin limitarea duratei anuale a intervalului rece, sunt diminuate variațiile de temperatură și în consecință fenomenele specifice iernii, de aceea este considerată o zonă cu ierni blânde.

Media lunară a temperaturii aerului din perioada de vegetație (aprilie-septembrie)

în intervalul 2005-2014, din zona Aldeni-Buzău (0C)

Tabelul 3.1

Temperatura solului pe adâncimea 0-20 cm din perioada de vegetație,

în intervalul 2005-2012 din zona staționarului Aldeni-Buzău (0C)

Tabelul 3.2

1.4

Precipitațiile totale și torențiale înregistrate la Staționarul Aldeni-Buzău

în lunile din perioada de vegetație (aprilie-septembrie)

(valori medii multianuale din perioada 1976-2014)

Tabelul 3.3

Fig.3.2 Dinamica temperaturii solului pe adâncimea 0–20 cm din perioada de vegetație

în intervalul 2005-2014 la Staționarul Aldeni – Buzău (0C)

Figura 3.3 Dinamica precipitațiilor medii totale și torențiale înregistrate la Staționarul Aldeni-Buzău,

în perioada de vegetație (1976-2014)

Fig. 3.4 Dinamica precipitațiilor din perioada de vegetație (aprilie – septembrie) înregistrate în perioada1976-2014 la Staționarul Aldeni – Buzău

Precipitațiile înregistrate în vegetație (aprilie-septembrie) din perioada

1976-2014 la Staționarul Aldeni-Buzău

Tabelul 3.4

(continuare tabel 3.4)

Caracteristicile ploilor torențiale din perioada 1976-2014

de la Staționarul Aldeni – Buzău

Tabelul 3.5

(continuare tabel 3.5)

Precipitațiile medii multianuale înregistrate la Stația meteo Buzău și Staționarul Aldeni

din perioada de vegetație (aprilie-septembrie) 1967-2004

Tabelul 3.6

Gruparea ploilor torențiale din perioada 1967 – 2004 după poziția nucleului torențial

la Staționarul Aldeni – Buzău

Tabelul 3.7

De tip: A – cu nucleu torențial la începutul ploii

B – cu nucleu torențial la mijlocul ploii

C – cu nucleu torențial la sfârșitul ploii

D – cu mai multe nuclee

E – cu intensitate uniformă

3.1.3 Hidrografia, hidrologia și hidrogeologia

Din punct de vedere morfologic, bazinul hidrografic Slănic este caracterizat printr-un relief foarte frământat (o asociere de dealuri și depresiuni), determinând crearea și separarea mai multor subbazine hidrografice care condiționează la rândul lor dezvoltarea rețelei hidrografice. Datorită acestui aspect, rețeaua hidrografică are un caracter torențial; dintre apele captate în acest bazin hidrografic, numai pârâul Slănic are un curs permanent cu variații sezoniere ale debitului.

Pârâul Slănic, izvorăște din flișul paleogen de la altitudinea de 1160 m trecând apoi prin depresiunile Lopătari și Vintilă Vodă, de unde preia din zona depozitelor salifere, apele unui număr mare de izvoare cu ape cloruro-sodice.

Are o lungime de 66,7 km și o suprafață a bazinului de 421 km2 (L. Ujvari, 1972). Obârșia pârâului se află la 1160 m iar confluența cu râul Buzău la 135 m, ceea ce denotă o diferență de nivel de 1025 m și o pantă medie de 1,5 %.

Cuprinde trei sectoare distincte: sectorul superior în zona montană, mijlociu în zona Subcarpaților și inferior în zona piemontană.

În partea de nord a bazinului există câteva lacuri de apă dulce; lacurile de pe dealul Meledic-Mânzălești de origine carsto-salină, instalate în dolinele formate pe sare în urma dizolvării, Lacul Maceara, situat la sud-vest de Lopătari provenit prin dizolvarea masivului de sare și săpat în gresia oligocenă care traversează mediteraneeanul salifer.

Slănicul are debit permanent, însă, cu foarte mari variații sezoniere. Valorile minime lunare ale debitului înregistrate la postul Cernătești în perioada rece (ianuarie-februarie, 1964) au fost de 0,010 m/s iar în perioada caldă (septembrie, 1953) de 0,10 m/s.

Pentru o exemplificare a amplitudinii variabilității debitelor și nivelului la care pot ajunge apele în urma ploilor de intensitate și cantitate mare, se poate menționa viitura din 1926 când, în urma ploilor căzute la sfârșitul lunii mai și început de iunie, debitul apei în Slănic a fost așa de mare încât a provocat pagube însemnate prin distrugerea completă a celor 9 poduri din beton.

În ce privește hidrogeologia bazinului hidrografic Slănic, se poate remarca existența unor complexe acvifere, după cum urmează:

– complexul depozitelor Paleogene, in care sunt prezente gresii cu intercalații marno-argiloase fără a favoriza cantonarea unor nivele de apă freatică semnificativă;

– complexul depozitelor Neogene, format dintr-o succesiune de argile, marne, gresii, stratificații de nisipuri ceea ce denotă nivele freatice cu debit redus;

– complexul depozitelor Cuaternare, constituit predominant din nisipuri și pietrișuri în care cantonează o mare cantitate de apă;

În general pânza de apă freatică se găsește la 20-25 m însă se poate menționa existența unor niveluri freatice suspendate, localizate în special în lunca Slănicului la adâncimi cuprinse între 10-20 m.

O particularitate a alcătuirii litologice în unele zone ale văilor, este determinată de apariția izvoarelor de coastă a căror prezență combinată cu intervențiile antropice (defrișări masive, lucrările solului din deal în vale, pășunat excesiv etc.), au dus la apariția și favorizarea proceselor de eroziune, alunecări de teren, fenomene care au favorizat degradarea reliefului și în final apariția unui microrelief specific cunoscut sub denumirea de Pământuri rele.

Reprezentarea grafică a pârâului Slănic, de la obârșie până la vărsare, este redată în figura 3.5

Fig. 3.5 Schita pârâului Slănic de la izvor până la vărsare

3.1.4 Vegetația

Având în vedere poziția geografică a bazinului hidrografic luat în studiu, se poate remarca faptul că a determinat o influență puternică a climatului continental din partea sudică și sud-estică, la care se pot asocia condițiile locale de rocă și implicit tipuri de sol diferite, prezența sărurilor, a apelor cu grad ridicat de mineralizare, activitățile antropice, prezența proceselor de eroziune.

În ce privește compoziția floristică, acest bazin hidrografic a fost mai puțin studiat, deși în zonă se întâlnesc aproximativ 1000 specii de plante.

Teritoriul fiind destul de neomogen, dezvoltă o vegetație foarte diferită reprezentată prin specii lemnoase și ierboase. O mare parte a teritoriului studiat a fost ocupat cu păduri de stejar, gorun și fag mărturie a acestui fapt o constituie numeroasele pâlcuri de păduri din structura cărora încă sunt prezente exemplare de peste 200 de ani (V. Ciocârlan, 1968).

De-a lungul timpului au fost făcute defrișări masive, în perioade diferite, prima în a doua jumătate a sec. XVIII-lea (V. Tufescu, 1966) urmată de cea din a doua jumătate a sec. XIX-lea, când suprafețe întinse de păduri și pășuni au fost transformate în suprafețe arabile.

În fine, ultima despădurire masivă a fost făcută la nivelul anilor 1940. Prin reducerea arealelor ocupate de pădure și exploatarea nerațională a acestora, în combinație cu pășunatul excesiv a dus la apariția unui proces continuu de stepizare a zonei.

Dat fiind varietatea condițiilor pedoclimatice din zonă se poate menționa faptul că pe pășuni și fânețe se întâlnesc specii de Talophyte, predominând încrengătura Bryophyta, genul Equisetum în zonele cu exces de umiditate. Pe solurile scheletice Cystopteris fragilis, pe locurile mai joase slab salinizate sunt prezente genurile Rumex, iar pe solurile bogate în elemente nutritive Poligonum hidrospicer.

Se remarcă prezența în zonă a unor specii ce pot fi valorificate industrial, cu deosebire plante medicinale și melifere (cătina), cu mare căutare la export.

Vegetația predominantă în văile aferente Slănicului de Buzău este dată de vegetația erbacee a pajiștilor care, pe de o parte, s-a extins pe firul văii, pe terenurile cultivate, în prezent abandonate, sau și-a redus arealul pe versanții cu expoziție nordică, prin accentuarea procesului erozional de adâncime și înaintarea pe ravene a unei vegetații lemnoase reprezentate de salcâm, prun sălbatic, lemn câinesc, cătină etc.

Prin orientarea lor, văile au versanții în principal cu expoziție nordică și sudică, pajiștile fiind prezente pe ambii versanți, sunt folosite ca pășuni pe versanții sudici și ca fânețe pe cei nordici.

Pantele mari ale versanților determină manifestarea proceselor erozionale de suprafață și adâncime, cele mai extinse fiind cele de suprafață, care sunt mai puternic exprimate pe versanții cu expoziție sudică. În general, în astfel de condiții se dezvoltă o vegetație erbacee mezoxerofilă, săracă în specii furajere.

Fânețele ocupă versanții cu expoziție nordică, iar pentru pășunat au fost destinate pajiștile de pe versanții cu expoziție sudică, sud-estică și estică unde au fost identificate peste 50 de specii din familiile: Gramineae, Cyperaceae, Leguminosae și diverse alte familii botanice.

Locul primordial este ocupat de Botriochloa ischaeum, a cărei abundență oscilează între 37,5 – 62,5 % fiind principala resursă furajeră a acestor fitocenoze. Printre asociațiile de Graminee apar speciile Calamagrostis epigeios, Phragmites australis, care marchează alunecările de teren ce se produc în unele puncte ale teritoriului.

Speciile de leguminoase sunt destul de rare, însă, în zona fânețelor, acestea sunt mai bine reprezentate și anume de: Onobrychis viciifolia, Medicago falcata, Doricnium pentaphyllum, care măresc valoarea furajeră a acestora în special în jumătatea inferioară a versanților. Diversitatea de specii este completată și de alte specii lipsite de valoare furajeră (Eryngium campestre, Achillea setacea) sau chiar toxice (Euphorbia sequeriana, Adonis vernalis).

După efectuarea cartării vegetației ierboase pe cele șase subbazine hidrografice, dintre care cinci pe versantul drept al Slănicului (Valea Funduri, Valea Tătarului, Valea cu Drum, Valea Mereului și Valea Balaurului) și Valea Băiești situat pe versantul stâng al acestuia, s-a constatat că vegetația este reprezentată de aceleași specii cu mici diferențe în funcție de expoziție, altitudinea pe versant, roca parentală, folosința anterioară sau actuală.

Studiul vegetației din bazinul hidrografic Valea Funduri

În acest bazin hidrografic predomină vegetația ierboasă, folosită ca pășune reprezentată de asociația Botriochloa ischaemum Datorită faptului că procesele de eroziune au o amploare deosebită pe versanții acestei văi, s-a procedat la protejarea lor prin terasări. Studiul vegetației s-a făcut, în mare parte, pe profile geobotanice care cuprind vegetația banchetelor și a interbanchetelor sau a platformelor și taluzurilor.

Vegetația pe banchetă și interbanchetă este neîncheiată, rarefiată, cu o abundență a speciilor cuprinsă între 28–36 %, cea mai redusă fiind cea de pe banchetă iar cea mai mare pe interbanchetă, unde nu s-a intervenit cu lucrări de nivelare.

În zona banchetei apar 16 specii cu predominarea speciei B. ischaemum (17.5 %), căreia i se alătură anumite specii de soluri levigate, sărace, erodate: Dorycnium pentafillum, Taraxacumserotinum, Potentilla arenaria și o serie de buruieni: Bromus tectorum, Cynodon dactylon,Rubus caesius, euphorbia cyparensias etc.

Pe interbanchetă, deși numărul de specii este același, plantele au o abundență totală ceva mai ridicată, însă mai numeroase sunt plantele din alte familii, reprezentative fiind gramineele. Unde nu s-a intervenit cu lucrări de nivelare, situația este mai bună în sensul că deși sunt absente leguminoasele, între graminee și diverse specii se stabilește un echilibru prin ponderea plantelor de B. ischaemum și apariția speciei Festuca valesiaca.

Folosirea ca pășune a unor asemenea versanți cu expoziție sudică, chiar dacă s-au efectuat terasări, duce la accentuarea proceselor de eroziune, fenomen vizibil în zonă. Vegetația de la obârșia văii cu pantă puternică și expoziție sud-estică, este mai densă, abundentă, fiind reprezentată de B. ischaemum, și F. valesiaca.

Asociația este destul de stabilă, cu o rezistență antierozională bună, speciile fiind bine adaptate și integrate condițiilor oro-pedo-climatice.

Studiul vegetației din bazinul hidrografic Valea Tătarului

Vegetația ierboasă a acestei văi este folosită atât ca fâneață (versantul stâng) cât și ca pășune (versantul drept). În cadrul vegetației de fâneață asociația reprezentativă este cea de Chrysopogon gryllus, care se întâlnește pe versantul stâng cu expoziție sudică. Covorul vegetal constituit din această asociație are densitate bună, abundența totală fiind de 89 % din care 62 % revine speciei Chrysopogon gryllus.

Pășunea de pe Valea Tătarului are o vegetație structurată pe fondul asociației Botriochloa ischaemum. În condițiile unei pante puternice și a unei expoziții nordice. în pășunea respectivă conviețiuesc specii cu cerințe variate, de locuri mai umede (Agrostis stolonifera), buruienișuri (Erigeron annuus, Rubus caesius, Trifolium arvense), specii de terenuri erodate (Potentillaarenaria, Hieracium pilosella, Doricnium pentaphillum) și de pajiști mezoxerofile (Poa pratensis, Bromus inermis).

Această vegetație eterogenă este totuși săracă în graminee, acestea având o abundență de numai 27 % față de leguminoase care au 33 % și diverse specii care întrunesc 34 % din abundența totală de 84 %.

Menținerea fitocenozei în această stare, de dezechilibru este rezultatul pășunatului prin care speciile bune furajere sunt treptat eliminate, locul acestora fiind ocupat de buruieni fără valoare furajeră.

Totuși starea vegetației acestei pășuni de pe un versant cu expoziție nordică este incontestabil mai bună față de cea a pășunilor existente pe versanții cu expoziție sudică.

Studiul vegetației din bazinul hidrografic Valea cu Drum

Acest bazin hidrografic se află în centrul atenției deoarece pe versantul stâng al acestuia este amplasat câmpul experimental din cadrul Staționarului pentru Controlul Eroziunii Solului. Zona studiată fiind încadrată în același perimetru, vegetația spontană și cea cultivată este reprezentată de specii întâlnite în toate cele șase bazine hidrografice, cu mici diferențe funcție de sol, expoziție, folosința actuală sau anterioară.

Vegetația ierboasă este reprezentată de două asociații reprezentative: Botriochloa ischaemum și Festucetum valesiacae. Asociația B. ischaemum este dominantă ocupând treimea inferioară și zona mediană a versantului, însă este prezentă și în treimea superioară a acestuia, dominantă fiind Festuca valesiaca.

Suprafețele ocupate de aceste asociații sunt utilizate în prezent ca pășuni, anterior fiind utilizate ca plantații viticole sau pomicole, acum abandonate. Gradul de ocupare al acestor asociații variază între 65-80 %. Familiile de plante care compun aceste asociații sunt reprezentate de specii din familiile Graminee și Leguminoase.

Studiul vegetației din bazinul hidrografic Valea Mereului

Vegetația ierboasă distribuită pe versanții drept și stâng este folosită fie ca fâneață (versantul drept) fie ca pășune (versantul stâng). Indiferent de folosință vegetația este reprezentată în special de asociația festucetum valesiacae, care în diferitele puncte condiționate orografic, edafic sau antropic prezintă variante de Stipa capilallata, Chrysopogon gryllus, Medicago falcata și Botriochloa ischaemum.

Fâneața de pe versantul nord, nord-estic, fiind terasată, vegetația a fost examinată în diferite părți ale versantului iar în cadrul acestora, pe banchete și interbanchete. Vegetația acoperă bine terenul (90,7 %) însă are o variabilitate specifică redusă, fiind constituită numai din 17 specii din care gramineele și ciperaceele formează 65 %, iar leguminoasele și diverse plante din alte familii (25,7 %).

În privința rezistenței la eroziune a acestei fitocenoze se poate aprecia ca fiind vulnerabilă, întrucât 55 % dintre plante au organele subterane sub formă de rădăcină fasciculată, aceste specii (Festuca valesiaca și Stipa capillata) prezentând și tufă deasă.

Totuși densitatea plantelor, în fitocenoză contracarează oarecum această vulnerabilitate a asociației. Pe banchetă, vegetația este mai puțin densă (75 %) mozaicată, plantele din aceeași specie formând pâlcuri și aparținând leguminoaselor și diverselor familii (60 %) printre care graminee ca: Festuca valesiaca și Stipa capillata (10 %). O astfel de vegetație, cu valoare furajeră bună, este teoretic nerezistentă la eroziune, practic rezistența crește funcție de modul de folosință.

La poalele versantului, pe interbanchete, se reduce ponderea speciilor de graminee cu tufă deasă în favoarea celor cu rizomi și tufă rară (Brachypodium pinnatum, Calamagrostis epigeios, Bromus inermis).

În același timp, crește numărul speciilor leguminoase, printre care codominanța Medicago falcata a asociației Festucetum-Medicago, care prezintă un număr mai mare de specii, cu o abundență totală de 80 % având o valoare furajeră ridicată.

Deși vegetația are o densitate bună, nu exclude manifestarea proceselor de eroziune, având un aspect mozaicat, fiind constituită din fragmente de asociații cu diferite cerințe ecologice, în care sunt prezente specii ca: Dorycnium herbaceum, o serie de buruieni ca: Cichorium intybus, Daucus carota și Rubus caesius.

Pe locurile mai accidentate, este mai frecvent Calamagrostis epigeios, căruia i se asociază Bromus inermis, Agrostis stolonifera și chiar arbuști: Rosa canina, Prunus spinosa,Crataegus monogina și alte specii care prin rizomi și rădăcinile profunde și lemnoase pot participa la stabilizarea terenului.

La mijlocul versantului, are loc o creștere a abundenței speciilor Chrysopogon gryllus și Stipa tirsa în detrimentul speciilor Festuca valesiaca și Bromus inermis.

Vegetația versantului stâng al acestei văi având expoziție sudică, este folosită ca pășune. Baza versantului prezintă o vegetație în care Festuca valesiaca are drept codominanță specia Botriochloa ischaemum. Această fitocenoză cuprinde plante din toate categoriile, privind conformația organelor subterane.

Cu toate acestea, densitatea covorului vegetal nu este suficientă pentru a conferi stabilitate acestei fitocenoze, aflată sub influența șuvoaielor.

În partea superioară a versantului se instalează asociația caracteristică locurilor uscate și erodate, respectiv Festucetum valesiacae, care deși prezintă o abundență totală de 78 %, are o rezistență slabă la eroziune. Printre speciile caracteristice locurilor erodate, se identifică: Taraxacum serotinum, Potentilla arenaria, Hieracium pilosel etc.

Baza versantului are o vegetație mai săracă în specii (19) însă edificată în egală măsură pe de o parte de Botriochloa ischaemum, iar pe de altă parte de Stipa tirsa, cărora li se alătură Teucrium chamaedrys, alte specii și foarte puține leguminoase.

Studiul vegetației din bazinul hidrografic Valea Băești

Acest subbazin are suprafața cea mai mare dintre cele prezentate, motiv pentru care și vegetația este cea mai diversificată, în sensul că este ocupat cu toate folosințele. Suprafețele ocupate cu pășuni și fânețe naturale sunt ușor degradate datorită pășunatului haotic, excesiv, care a favorizat treptat eliminarea formațiunilor vegetale, prin instalarea mărăcinișurilor forestiere predominante: Crataegus monogyna și Hippophae rhamnoides.

În faze incipiente tulpinile de gherghinare și cătină sunt diseminate pe mari suprafețe, sub forma unor tulpini individuale în jurul cărora s-au conservat tulpini de B. ischaemum, acestea neputând fi pășunate. În evoluția lor, mărăcinișurile arbustive se instalează apoi pe mari suprafețe, cu tendința de a elimina definitiv covorul ierbos pășunabil.

Numărul și prezența speciilor erbacee cu valoare furajeră bună este redus, calitatea pajiștii fiind scăzută și datorită prezenței exemplarelor de arbuști instalate, cum ar fi: Prunus spinosa, Rosa canina, Rubus caesius și cele amintite mai sus.

Este de remarcat prezența salcâmului (Robinia pseudoacacia) care s-a instalat în mod spontan, extinzându-se pe areale delimitate de formațiunile de adâncime sau alunecări de teren.

Studiul vegetației din bazinul hidrografic Valea Balaurului

Cele mai importante specii identificate în raza acestui bazin hidrografic sunt: Centaurea spinulosa, Salvia nemorosa, Senecio daria, Centaurea microsanthos, Linaria genistifolia, Arthemisia absinthium, Linaria vulgaris, Achilea setacea, Calamintha nepeta, Salvia verticilata, plante perene cu rădăcina pivotantă și care au rol benefic în combaterea eroziunii prin fixarea unui volum mai mare de sol.

Din grupa gramineelor perene cu rădăcină fibroasă au fost identificate: Botriochloaischaemum și Calamagrostis epigeios. Ambele conferă rezistență mare la eroziune, deoarece prezintă noduri de înfrățire supraterane care emit ușor rădăcini și tulpini, dând naștere la plante independente.

Sunt specifice zonelor unde se manifestă eroziune puternică și foarte puternică, suportă terenuri sărace, însorite, nisipoase și/sau calcaroase.

În proporții mai mici sunt prezente și speciile de Festuca valesiaca, Bromus inermis, Agropiron repens, Agrostis stolonifera, Carex spp., foarte bune fixatoare și cu ințelenire puternică a solului.

Aspecte ale vegetației ierboasă și lemnoasă sunt prezentate în figura 3.6

Fig. 3.6 Aspecte ale vegetației

(bazinul hidrografic Valea Balaurului)

3.1.5 Soluri

În bazinul hidrografic studiat solurile și compoziția acestora sunt diversificate funcție de diferiți factori.Variația tipurilor de structuri geologice au o influență mare in procesele geomorfologice și în degradarea terenurilor prin proprietețile complexe ale rocilor, prin succesiunea stratelor, tipul de cute, prin înclinarea stratelor și prin gradul de faliere a formațiunilor litologice.

Solurile au o importanță majoră în procesele geomorfologice, astfel încât prin proprietațile lor chimice și fizice au o influență deosebită asupra terenurilor supuse fenomenului de eroziune, scurgerilor de suprafață și reținerii apei.

Structura, textura și conținutul de humus sunt cele mai importante proprietați ale solului care determină eroziunea unui versant.În situația unei structure stabile (glomerulară), capacitatea de infiltrare și permeabilitatea au valori mari, iar glomerulele devin particule greu transportabile.În această situație scurgerile de suprafață sunt reduse considerabil, iar dislocarea particolelor este redusă.Există deasemenea și soluri lipsite de structură în care apa patrunde greu sau nu poate pătrunde deoarece spațiile capilare și necapilare sunt completate cu apă.Din acest motiv apele șiroiesc la suprafață cauzând eroziunea.

3.2 Caracterizarea tipurilor de sol prezente în Bazinul Hidrografic Valea Băești

Solurile din acest perimetru au fost încadrate în trei clase de soluri conform SRTS – 2003 și anume: cernisoluri (cernoziom, cernoziom cambic, cernoziom argic, faeoziom clinogleic); protisoluri (aluviosol coluvic) și antrisoluri (erodosol). Procesele pedogenetice specifice zonei sunt de bioacumulare, gleice și stagnogleice datorate condițiilor de relief, climă și vegetație.

3.2.1 Faeoziom clinogleic (FZ-cg) (Negru clinohidromorf)

Este amplasat în zona cea mai înaltă a bazinului hidrografic, ocupând o suprafață de 146,8 ha pe versantul stâng, în treimea superioară a acestuia. Este un sol format pe argile stratificate ce au favorizat alunecările de teren și care au contribuit la formarea acestui tip de sol datorită prezenței izvoarelor de coastă.

Succesiunea de orizonturi este următoarea: Amw-BvwG-Cn1Go-Cn2Go.

Descrierea morfologică a profilului de sol este prezentată în figura 3.7

Textura este uniformă pe profil (lut-argilos mediu) pe toată adâncimea acestuia. Nu se constată prezența carbonaților pe profil iar reacția solului este slab acidă cu valori pH în jur de 6. Are un conținut mic și foarte mic de humus cu valori de 1,17-0,17 %. Este slab aprovizionat în fosfor și potasiu mobil. (tabelul 3.8).

3.2.2. Cernoziom cambic (CZ-cb) (Cernoziom cambic)

Ocupă o suprafață de 54,1 ha teren arabil, pe versantul drept al bazinului hidrografic cu panta cuprinsă între 5 % și 10 %. Materialul parental este reprezentat de loess pe care s-a format un sol puternic profund.

Textura este diferențiată pe profil în sensul că în orizontul bioacumulativ (0-23 cm) aceasta este mijlocie (lut mediu) în continuare până la 75 cm devine luto-argiloasă și peste această limită (75-150 cm) mijlocie.

Însușirile fizice sunt favorabile, reflectate prin valorile densității aparente (1,2 g/cm3) în orizontul superior și ale porozității totale (52,3 %). Are un conținut redus de humus (2,67 %) în orizontul de bioacumulare și scade până la 0,23 % la baza profilului.

Reacția solului este neutră-slab alcalină cu valori pH de 7.0-8.2 Este un sol slab aprovizionat cu fosfor și potasiu mobil. (tabelul 3.9).

Carbonații nu se manifestă de la suprafață până la adâncimea de 75 cm unde se constată un procent de 7,3 %. Descrierea morfologică a profilului de sol este redată în figura 3.8

3.2.3 Cernoziom cambic (aliniament 1) – cu evoluție spre erodosol

Ocupă o suprafață de 122 ha pe versantul drept al bazinului hidrografic în treimea superioară a acestuia cu panta de 5-10 %. Solul s-a format pe depozite de loess cu folosința anterioară de arabil însă, în prezent este cultivat cu viță de vie (3-4 ani). Profilul este alcătuit din următoarele orizonturi: Am-Bv-Ck

Textura solului este lutoasă medie în orizontul superior, luto-argiloasă la nivelul orizontului Bv și din nou lutoasă medie în orizontul carbonatic.

Activitatea biologică este intensă la suprafață, însă se constată un proces incipient de eroziune datorat folosinței actuale. Are un conținut redus de humus (1.23 %) la nivelul orizontului bioacumulativ și scade până la 0.22 % la baza profilului.

Reacția solului este slab alcalină cu valori pH cuprinse între 7,6-8,6 Este un sol slab aprovizionat cu fosfor și potasiu mobil. Conținutul în carbonați se manifestă după 60-70 cm în proporție de 7,6 %. (tabelul 3.10).

3.2.4 Erodosol (aliniament 2)

Este situat în același perimetru, dar pe panta cea mai mare din acest aliniament, cu folosința viță de vie pe rod (3-4 ani). Prezintă o textură lutoasă medie în primii 8-10 cm, apoi devine luto-argiloasă la nivelul orizontului Bv și lutoasă medie în orizontul carbonatic la peste 60-70 cm.

Are un conținut mic de humus (1.23 %) în orizontul bioacumulativ și foarte mic în orizonturile subiacente. Valorile densității aparente sunt în creștere de la suprafață (1,2 g/cm3) până la baza profilului unde ajung la 1,5 g/cm3.

3.2.5 Aluviosol coluvic (AS-co) (Aliniament 3)

Acest profil este amplasat pe cota cea mai joasă din cadrul aliniamentului, sol format în aceleași condiții de climă, rocă și vegetație. Ocupă zona talvegului având o pantă de 5-10 % în folosință arabil.

La suprafață prezintă un orizont de bioacumulare slab format, datorită acumulării an de an a materialului coluvionar, urmat de alte trei orizonturi diferențiate morfologic.

Pe întregul profil textura este lutoasă medie, cu o uniformitate a fracțiunilor granulometrice. Datorită formării solului prin colmatare, întregul profil prezintă o așezare afânată a agregatelor de sol, fapt ce reiese și din valorile reduse ale densității aparente (1,2 – 1,4 g/cm3) și mari ale porozității totale.

Reacția solului este alcalină, cu valori pH cuprinse între 7.8-8.2 valoarea minimă constatându-se la peste 150 cm, la nivelul orizontului îngropat.

Conținutul în carbonați nu se manifestă pe toată adâncimea profilului. Este un sol slab aprovizionat cu fosfor și potasiu mobil.

3.2.6 Erodosol (ER-cb) (Aliniament 4)

Este amplasat în cadrul aliniamentului pe cota cea mai înaltă, într-o zonă cu relief foarte frământat. Sol erodat excesiv, jumătatea superioară a orizontului Bv fiind erodată. Toate cele patru profile din aliniament s-au format în aceleași condiții însă pe pante și folosințe diferite.

Textura acestui sol este în general lutoasă, conținutul în argilă este aproape uniform pe tot profilul deoarece jumătatea superioară a orizontului Bv a fost erodată.

Conținutul în humus este foarte mic (1,13 %) datorită proceselor de eroziune puternică și excesivă ce au provocat îndepărtarea stratului fertil de la suprafață.

Carbonații apar de la suprafață în procent de 3.2 % până la 11.8 % în baza profilului. Însușirile fizice sunt asemănătoare celor prezentate profilului anterior, substratul fiind același.

Reacția solului este slab alcalină cu valori pH de 8.2-8.6( tabelul 3.11).

3.2.7 Cernoziom argic (CZ-ar) (Cernoziom argiloiluvial)

Este situat pe versantul drept al bazinului hidrografic, între ramificațiile unei ravene, ocupând o suprafață de 44.0 ha cu o pantă de 15-20 %. Sol format pe loess și depozite loessoide cu folosință arabil. Morfologia profilului este prezentată în figura 3.9.

Textura este diferențiată pe profil datorită prezenței orizontului Bt unde procentul de argilă este mai ridicat comparativ cu cel din orizonturile supra- și subiacente. Așadar, în primii 25-30 cm textura este luto-argiloasă medie, în continuare până la 75 cm este argilo-lutoasă și după această limită devine argilo-prăfoasă.

Conținutul în humus este mic-mijlociu în orizontul de bioacumulare, mic la nivelul orizontului Bt și foarte mic la baza profilului.

Analizând valorile densității aparente și porozității totale se constată o afânare a solului în orizontul arabil (1,2 g/cm3) și o tasare moderată în celelalte orizonturi (1,5-1,6 g/cm3).

Reacția solului este slab alcalină cu valori de 8-8,6. Are un conținut mic de fosfor mobil și mijlociu de potasiu mobil. Carbonații apar la baza orizontului Bt, în proporție de 11,7 %.

3.2.8 Cernoziom tipic (CZ-ti) (Cernoziom tipic)

Este situat pe versantul drept al bazinului hidrografic în treimea inferioară a acestuia, în suprafață de 121,7 ha. Zona a fost amenajată cu benzi înierbate care funcționează și în prezent.

Prezintă o textură nediferențiată pe profil constatându-se un procent mai mare al fracțiunii nisip fin (> 40 %), comparativ cu celelalte fracțiuni granulometrice. Reacția solului este slab alcalină cu valori pH de 7,9-8,6 Este un sol cu aprovizionare mijlocie cu fosfor și potasiu mobil.

Conținutul în humus este redus (1,9 %) în orizontul superior, 1,2 % în orizontul de tranziție și 0,6 % la baza profilului. Carbonații se evidențiază la peste 70 cm în proporție de 7 %. Însușirile fizice au valori apreciabile conferind solului un regim aerohidric favorabil plantelor. (tabelul 3.12).

Fig 3.7 Faeoziom clinogleic (FZ-cg)

Tabelul 3.8

Analize fizice și chimice la solul FZ-cg din b.h. Valea Băești

Tabelul 3.9

Tabelul 3.11

Analize fizice și chimice la solul CZ -ti din b.h. Valea Băești

Tabelul 3.12

Fig. 3.9 Cernoziom argic (CZ-ar) (la grajduri) Roca: loess și depozite loessoide

Relief: versant

Categoria de pantă: 15-20 %

Folosința: arabil

3.3 Evoluția solurilor din bazinul hidrografic Valea Băești

În perioada 1965-1972, în acest bazin hidrografic s-au întreprins studii complexe privind intensitatea și arealele de extindere a degradărilor de teren, care s-au folosit la elaborarea și execuția unui proiect de amenajare antierozională finalizat în 1972 (Gh. Mihaiu – teză de doctorat).

Lucrările de amenajare au constat în organizarea terenurilor agricole, modelări și înierbări ale terenurilor cu pante mai mari de 25 % și cu procese avansate de degradare. Pe terenurile arabile s-au aplicat sistemele antierozionale de lucrare a solului pe direcția curbelor de nivel și sistemul de culturi cu benzi înierbate, iar plantațiile pomicole s-au înființat pe terase clasice.

Pe rețeaua hidrografică și în zonele afectate de eroziunea în adâncime s-au executat lucrări transversale și au fost delimitate perimetre de protecție care s-au împădurit.

După amenajare lucrările au funcționat corespunzător, asigurând o bună protecție a solului împotriva proceselor de degradare prin eroziune.

Exploatarea necorespunzătoare a suprafețelor amenajate, în special în perioada în care a existat cooperativa agricolă de producție, la care s-a adăugat lipsa de întreținere a lucrărilor, au determinat degradarea acestora, chiar dispariția unora (benzile înierbate au fost arate), ceea ce a condus la amplificarea proceselor de eroziune și alunecări.

Intensitatea proceselor de degradare prin eroziune s-a amplificat după aplicarea Legii 18/1991 prin care noile proprietăți au fost reconstituite pe vechile amplasamente, adică pe direcția deal-vale pe linia de cea mai mare pantă.

Procesele de eroziune au evoluat spectaculos, în prezent putându-se aprecia că bazinul hidrografic Valea Băești, cu folosință predominant arabilă (suprafața folosinței arabile reprezintă 33,7 % din folosințele agricole), este cel mai afectat de eroziune și alunecări din zona inferioară a bazinului hidrografic Slănic.

Cele menționate anterior, au determinat modificări nefavorabile ale proprietăților solurilor, ducând uneori la schimbarea tipului de sol (din cernoziom cambic în erodosol sau aluviosol).

Pentru a evidenția modificările survenite în ultimii zece ani (1996-2005) la învelișul de sol, s-au întreprins cercetări pe aliniamente caracteristice situate în zonele reprezentative ale bazinului hidrografic.

În cele ce urmează se vor prezenta evoluțiile solurilor sub influența lucrărilor tehnologice aplicate culturilor agricole care au amplificat procesele de degradare prin eroziune.

Cele mai semnificative sunt datele obținute pe aliniamentul 1 (la plopi), care sunt prezentate în tabelul 3.13 și figurile 3.11, 3.12, 3.13, 3.14, 3.14, 3.15, 3.16, 3.17, 3.18, 3.19, 3.20 și 3.21.

Trebuie menționat faptul că terenul a fost utilizat ca arabil, culturile fiind amplasate pe direcția de cea mai mare pantă, iar lucrările de întreținere s-au aplicat pe direcția deal-vale. Mai mult, pe o parte din suprafață s-a schimbat folosința, plantându-se viță de vie, care a amplificat procesele de degradare prin eroziune.

Din rezultatele analizelor se constată că procesul de eroziune s-a manifestat intens în zona de versant, pe erodosol (profilele B2, B4 și B6) intensitatea fiind accentuată în perioada 1986-1996 și mai redusă în perioada 1996-2012. Procesele erozionale din perioada 1986-1996 au contribuit la modificarea granulometriei și a conținutului în humus, în sensul că procentul de nisip a crescut cu 15 %, cel de argilă s-a redus cu 13,6 % iar procentul de humus s-a diminuat cu 0,5 %.

În urma analizei profilului de sol se constată că eroziunea a fost intensă și în perioada 2004-2012, ea fiind mai puțin evidentă prin rezultatele analizelor deoarece a fost erodat orizontul inferior (de tranziție) acesta fiind sărac în humus și elemente nutritive). Cele menționate se pot evidenția în foto 1și 2.

Intensitatea eroziunii a fost mai mare în zona unde s-a plantat viță de vie formându-se chiar rigole adânci (foto 3)

În urma eroziunii, stratul de sol superior, cel cu un conținut mai mare de humus s-a redus numai la 8 cm. Pe un orizont activ de 0-40 cm conținutul în humus este de numai 0,9 % caracterizând un sol cu fertilitate foarte slabă.

Aceleași aspecte sunt constatate și la celelalte trei profile de sol deschise pe aliniament.

Analizănd majoritatea solurilor din bazin situate pe versant, unde panta este mai mare de 15-16 % se constată o intensificare a proceselor erozionale care au adus la zi orizonturi de tranziție cu un conținut mai redus de materie organică. Procesul respectiv se remarcă pe 70-80 % din suprafața solurilor (terenurilor) care au o pantă mai mare de 15-16 %, care totalizează în bazin 295,05 ha.

În zona respectivă s-au deschis și analizat trei profile de sol situate astfel:

un profil B1 amplasat pe un faeoziom clinogleic (clinohidromorf);

un profil B2 situat pe un cernoziom cambic pe un versant cu panta de 5-10 %;

un profil B8 situat pe un cernoziom tipic pe un versant cu panta de 5-10 %.

Rezultatele analizelor efectuate la aceste profile sunt prezentate în tabelul 3.14 și figurile 3.22, 3.23, 3.24, 3.25, 3.26, 3.27, 3.28 și 3.29.

Se constată că solurile cernoziom cambic și cernoziom tipic, situate pe arabil pe pante sub 10 % nu au suferit modificări majore sub acțiunea eroziunii, cu toate că lucrările tehnologice s-au executat pe direcția de cea mai mare pantă (alcătuirea granulometrică, conținutul în humus și indicii hidrofizici se mențin la valori apropiate).

În cazul profilului B1 (faeoziom clinogleic), amplasat într-o fâneață, pe un versant cu pantă mare, s-a semnalat numai o reducere a conținutului în humus de la 2,92 % în 2004 la 1,17 % în 2012.

Analiza datelor experimentale prezentate, conduce la concluzii deosebit de importante pentru exploatarea suprafețelor agricole din zona colinară și anume că în bazinele hidrografice cu folosință predominant arabilă se impune:

– o restructurare a folosințelor agricole;

– o amplasare corespunzătoare a acestora în corelație cu panta terenului;

– aplicarea unor tehnologii și lucrări antierozionale care să asigure un control eficient al eroziunii;

– o întreținere și completare continuă a lucrărilor antierozionale pe toată durata de funcționare a lor.

Respectându-se aceste măsuri se poate asigura folosirea terenurilor în pantă cu folosințe arabile, fără a fi afectate de procese de eroziune semnificative.

Foto 1

Foto 2

Foto 3

Foto 4

Modificări fizice, chimice și hidrofizice în cernoziomul cambic din bazinul hidrografic Valea Băești

Fig.3.11 În figura de mai sus se poate observa modificarea compoziției granulometrice pe o anumită adâncime în cadrul cernoziomului cambic, în perioada 2004-2012.

Fig. 3.12. Variația indicilor hidrofizici este semnificativă în perioada studiată 2004-2012, producându-se schimbări majore în acest inteval.

Fig 3.13 Procentul conținutului de humus scade considerabil în această perioadă, proces ce se poate observa și in graficul de mai sus, valoarea acestuia fiind de aproximativ 1,3% în anul 2004, urmâmd să scadă pană la 0,5 % in anul 2012.

Modificările fizice, chimice și hidrofizice la erodosolul 1 din bazinul hidrografic Valea Băești

Fig.3.14 În cazul erodosolului valorile concentrației de nisip, praf și argilă se schimbă în perioada anilor 1976-2012 aspect ce se poate observa și in graficul de mai sus.

Fig. 3.15 În acest grafic sunt determinate variația indicilor gidrofizici pe adâncimea 0-40 cm a erodosolului.

Fig. 3.16 În perioada 1976-2012 creșterea conținutului de humus este cosiderabilă la erodosol, ajungand în anul 2012 la o concentrație de aproximativ 3%.

Modificările fizice, chimice și hidrofizice la aluviosolul coluvic din bazinul hidrografic Valea Băești

Fig.3.17 În graficul de mai sus este evidențiată modificarea compozitiei granulometrice la aluviosolului coluvic pe adancimea 0-40 cm în perioada 1976-2012.Se poate observa o concentrație mare a nisipului în comparație cu praful și argila.

Fig.3.18 Graficul de mai sus evidențiază variația indicilor hidrofizici la aluvisolul coluvic în perioada studiată 1976-2012.Se poate observa o limita aproape constantă in perioada 1976-1996.

Fig. 3.19 În graficul de mai sus se poate remarca creșterea și scăderea conținutului de humus în perioada 1976-1996, între anii 1996-2012 înregistrandu-se o scadere considerabilă a humusului la aluvisolul coluvic.

Modificările fizice, chimice și hidrofizice la erodosolul 2 din b.h.Valea Baești

Fig.3.20 Modificarea compoziției granulometrice în cazul studiului aerosolului 2 pe adâncimea 0-40 cm este evidențiată în graficul de mai sus în perioada 2004-2012.Se observă cobținutul prafului scăzut in comparație cu argila și nisipul.

Fig.3.21

Modificările fizice, chimice și hidrofizice la faeoziomul clinogleic din bazinul hidrgrafic Valea Băești

Fig.3.22 În graficul de mai sus se remarcă faptul ca în perioada studiată respectiv 2004-2012 compozitia de nisip rămâne neschimbată la faeoziomul clinogleic, praful și argila suportând mici variații.

Fig.3.23

Fig.3.24 În cazul faeoziomului clinogleic pe adâncimea 0-40 cm, în perioada 1996-2004 se observă o scădere considerabilă a humusului, în anul 2004 atingând un procent de aproximativ 2%, acesta scazând pana in anul 2012 la 0,5 %.

Modificările fizice, chimice și hidrofizice pentru cernoziomul cambic din vazinul hidrografic Valea Băești

Fig.3.25

Fig.3.26

Fig.3.27

Modificările fizice, chimice și hidrofizice la cernoziomul tipic din bazinul hidrografic Valea Băești

Fig 3.28

Fig.3.29

Fig.3.30

Bazinul hidrografic Valea băești

(aliniament La plopi)

Tabelul 3.13

Bazinul hidrografic Valea băești

Tabelul 3.14

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

De-alungul timpului procesele antropice și cele naturale s-au intensificat tot mai mult odată cu avansarea tehnologiei și proceselor tehnologice afectând în acest fel mediul înconjurător și perturbând astfel dezvoltarea durabilă.Solul, apa și aerul sunt componentele esențiale ale mediului, ele fiind studiate prin diferite mijloace și metode ținând seama de anumiți parametri standard.Variația acestor parametri s-a realizat continuu de-alungul timpului în favoarea sau în defavoarea mediului înconjurător.Schimbările climatice au contribuit deasemenea la modificarea componentelor aerului, acestea datorându-se în cea mai mare parte contribuției antropice.

Pentru combaderea degradărilor de teren sunt executate diverse lucrări tehnice cum ar fi:

1. Lucrări hidrotehnice

– lucrări de regularizare a râurilor: baraje de retenție, diguri, canale;

– lucrări de prevenire și combatere a excesului de apă: drenaje subterane și de suprafață;

– lucrări de stabilizare a terenurilor;

2. Lucrări și măsuri silvotehnice

– protecția pădurilor;

– exploaterea rațională s resurselor silvice;

– împăduriri pe terenurile in pantă degradate;

– perdele forestiere antierozionale, de fixare a nisipurilor și de combatere a excesului de apă.

3. Lucrări agrotehnice

– lucrări de ameliorare a pajiștilor naturale:aplicarea de îngrășăminte, sitematizarea pășunatului.

Degradările de teren constituie o problemă importantă de cercetare multidisciplinară.Se află în sfera de acțiune a prelucrărilor numeroase din disciplinile științifice și tehnice ca urmare a diversității lor, ele fiind generate de procese geomorfologice, geologice, pedologice, antropice și hidrologice.

BIBLIOGRAFIE

Dirja Marcel

COMBATEREA EROZIUNII SOLULUI, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2000

Duiu Viorel, Muresan Dumitru

IMBUNATATIRI FUNCIARE – DESECARI SI COMBATEREA EROZIUNII SOLULUI,

Editura GENESIS, Cluj-Napoca, 1996, vol. 2

Gazdaru Adrian, Feodorov Valentin, Manea Sanda, Batali Loretta

GEOSINTETICELE IN CONSTRUCTII, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1999

Jinga Ionel

IMBUNATATIRI FUNCIARE – note de curs

Kellner Lia, Gazdaru Adrian, Feodorov Valentin

GEOSINTETICELE IN CONSTRUCTII, Editura SEMNE `94, Bucuresti, 1994, vol. 1

Luca Emil, Oncia Silvica

COMBATEREA EROZIUNII SOLULUI, Editura ALMA MATER, Cluj-Napoca, 2000

Strom Steven, Nathan Kurt

SITE ENGINEERING FOR LANDSCAPE ARCHITECTS, Van Nostrand, New York, 1993