Evolutia Situatiei Politico Militare Internationale Si Implicatii Asupra Tarii DE Acreditare

=== eseu 1 ===

CUPRINSUL

CAPITOLUL I. Caracterizare generală a situației politico-militare internaționale.

CAPITOLUL II. Amenințări la adresa păcii mondiale; războiul împotriva

terorismului mondial.

CAPITOLUL III. Rolul NATO și UE în plan global și regional.

extinderea și procesul de transformare al alianței;

extinderea și transformarea UE;

relațiile NATO-UE, cooperarea dintre NATO și Rusia.

CAPITOLUL IV. Crize și implicarea organismelor internaționale (ONU, NATO, UE,

coaliții internaționale) în gestionarea și rezolvarea acestora:

Afganistan;

Irak;

Orientul Mijlociu;

Coreea de Nord;

Kosovo;

Republica Moldova.

CAPITOLUL V. Implicații ale situației politico-militare internaționale asupra

Spaniei:

politic;

economic;

militar.

CAPITOLUL I. CARACTERIZARE GENERALĂ A SITUAȚIEI POLITICO-

MILITARE INTERNAȚIONALE.

După 11 septembrie 2001, majoritatea studiilor consacrate consercințelor atentatelor realizează un tablou sumbru, considerând că lumea a intrat într-o nouă eră a relațiilor internaționale sau chiar că "șocul civilizațiilor", prezis de Samuel Huntington este în curs de a se înfăptui.

Au trecut aproape șase decenii de la încheierea celui de-al doilea război mondial. În mod paradoxal, perioada a fost percepută ca o perioadă liniștită, de pace, fără conflagrații majore, propice dezvoltării societății umane. Existența bipolarității, relativul echilibru al forțelor și mijloacelor militare între cele două mari puteri – incluzând și sateliții lor – ar putea susține o astfel de percepție. În realitate, la o analiză mai atentă a acestei epoci, se evidențiază că a fost una tulbure, șocantă uneori, însângerată adesea, guvernată de război, crize zonale cu implicații planetare, și crize locale cu implicații regionale, toate putând împinge omenirea într-un nou conflict planetar. Epoca războiului rece a fost, de fapt, mai caldă chiar decât cele două conflagrații mondiale carte au zguduit secolul XX. Perioada de pace a fost marcată de conflicte armate pe toate continentele, între combatanți diverși,de multe ori inediți, fără a exista o linie a frontului care să separe părțile implicate. În fapt, a fost un război planetar.

O trăsătură importantă a conflictelor din perioada postbelică este că un număr semnificativ se încadrează în categoria așa-numitelor conflicte asimetrice, care sunt confruntări militare între forțe total disproporționate: puternici ai lumii față în față cu state mai slab dezvoltate, cu nivel de înzestrare militară mediu sau sub mediu sau mișcări de gherilă, cu efective reduse și înzestrate cu tehnică de luptă de nivel mediu de eficiență. De multe ori, victoria a aparținut acestora din urmă, semnificative fiind în acest sens înfrângerile suferite de Franța din partea Vietnamului, Algeriei, Marocului și Egiptului, de Marea Britanie din partea Egiptului, Keniei și Ciprului, de SUA din partea Vietnamului, de URSS din partea Afganistanului.

Odată în plus, atentatele de la 11 septembrie 2001, au demonstrat că, dispunînd de mijloace puține, este posibil să se obțină rezultate total disproporționate și să fie terorizată prima putere mondială. De asemenea, s-a demonstrat că războaiele asimetrice – sub orice formă s-ar prezenta – constituie o realitate care trebuie luată în considerare, în special în analizele militare. Înțelegând acest aspect al războiului – asimetria – , democrațiile vor putea face față mai eficient noilor amenințări.

Chiar în contextul situației generate de actul teorist de la 11 septembrie 2001, ordinea internațională continuă să reprezinte o problemă de mare actualitate a omenirii. Aceasta a fost și este abordată în majoritatea cazurilor din punct de vedere al relațiilor dintre state, văzute ca participanți cu drepturi egale la viața internațională. Există și aici unele aspecte, principalul fiind diferența dintre afișul exterior și latura discretă a problematicii. Analiza ordinii internaționale din perspectiva jocului puterii actorilor geopolitici reprezintă o realitate. Este dificil de acceptat ideea că ordinea internațională este, înainte de toate, o consecință a raporturilor de putere dintre actorii geopolitici. Totuși, permanent, fiecare etapă istorică s-a confruntat cu situația conflictuală generată de concurența acerbă dintre vechea și noua ordine internațională, consecința evidentă a luptei pentru hegemonia globală dintre marii actori geopolitici ai lumii, fiecare dorind să organizeze lumea potrivit propriilor interese, stabilind regulile jocului de putere. Analiza ordinii internaționale evidențiază numeroase aspecte privind organizarea lumii, în special aspectul relațiilor dintre state generat de raporturile de putere.

În prezent, parcurgem o etapă de tranziție, care se menține de peste 12 ani de la restructurarea vechii ordini internaționale.

SUA a rămas -cel puțin deocamdată- unica superputere a lumii și este în curs de a finaliza coordonatele unei noi ordini internaționale. Problemele sunt, totuși, departe de a fi rezolvate. Orice temporizare a cursei produce complicații, dificile și inedite, cauzate de celelalte (eventual, foste) mari puteri, care încearcă să intervină, eventual să tranșeze aspecte ale problemei în favoarea lor.

Stabilizarea situației trenează și datorită faptului că UE, care, se pare, devine încet și sigur a doua superputere a lumii, nu a încheiat întreaga problematică a integrării interne.

Doar binomul SUA-UE ar putea crea momentul de forțe necesar asigurării unei ordini internaționale stabile și viabile, pentru o lungă perioadă de timp.

În caz că tranziția trenează, este posibilă o regionalizare a ordinii internaționale, în sensul că SUA vor fi nevoite să-și amintească și să reia Doctrina Monroe, UE își va disputa cu Rusia supremația Europei, China și Rusia vor fi dominantele în Asia, iar Africa…va rămâne obiectul de interacțiune a tuturor marilor puteri. În același timp, se vor menține zonele fierbinți din Orientul Mijlociu, sudul Asiei și Peninsula Coreea, iar peste toate aceste aspecte se vor așeza acțiunile unor actori geopolitici secundari și terțiari, care vor complica și mai mult situația. Ordinea internațională ar putea deveni un puzzle greu de coordonat…

CAPITOLUL II. AMENINȚĂRI LA ADRESA PĂCII MONDIALE; RĂZBOIUL

ÎMPOTIVA TERORISMULUI MONDIAL.

II.1. AMENINȚĂRI LA ADRESA PĂCII MONDIALE.

Modificările cele mai importante ale situației geostrategice au început odată cu dispariția blocului militar comunist (Tratatul de la Varșovia) și încheierea războiului rece.

După 11 septembrie 2001, s-a produs o nouă și importantă modificare în modul de percepție și analiză a situației geostrategice. În afară de reconsiderarea aprecierii asupra posibililor inamici pentru Occident, în analizarea situației geostrategice s-a modificat scara de apreciere a importanței amenințărilor. Terorismul internațional ocupă în prezent, pe o astfel de scară, locul I, urmat de traficul de arme și substanțe nucleare, traficul de droguri, traficul de persoane (imigrația ilegală), criminalitatea organizată transfrontalieră, etc.

În prezent nu există o definiție a terorismului care să fie unanim acceptată de specialiștii din domeniul militar, de politologi și sociologi. Totuși, din punct de vedere al tipurilor general-reprezentative, este acceptată distincția clară între terorismul de stat (coerciție internă, exercitată de agenții spacializate) și terorismul politic, exercitat de actori vremelnici și practicat inițial pe plan intern, extins apoi la nivel internațional.

Terorismul politic are ca autori indivizi sau grupuri bine pregătite și puternic motivate politic, etnic sau religios. Folosește în mod deliberat mijloace violente și amenințări care să aibă ca rezultat provocarea de neîncredere, teamă, panică, nesiguranță, ignorând orice norme umanitare.

Terorismul, în general, este fenomenul care în prezent polarizează atenția lumii întregi și rămâne, în esență, o problemă politică.

Analiștii susțin că nici o formă de terorism nu ar trebui să poată rezista în fața unor guvernări sau a unor puteri ce se dovedesc flexibile, deschise pentru reforme, care fac eforturi pentru ameliorarea situației celor defavorizați de sistem, de relațiile sociale sau politice. Acest lucru ne face să ne gândim la necesitatea definirii fără ambiguități a terorismului, eventual un acord internațional în acest sens. S-ar evita astfel abuzurile practicate de unele puteri economice, politice sau militare, având scopuri strategice sau geopolitice ascunse, folosind manipularea informațională pentru câștigarea unui acord masiv, necesar declanșării unor operațiuni militare punitive.

Se impune, de asemenea, instituirea, la nivelul organismelor internaționale, de mecanisme care care să permită intervenția urgentă și oportună în astfel de crize (de exemplu, Consiliul de Securitate ar putea să-și asume astfel de sarcini).

11 septembrie 2001 poate fi considerat moment de referință în viața internațională și pentru viitorul relațiilor dintre state, cu referire la problemele de securitate internațională și a determinat întreprinderea de măsuri suplimentare în direcția combaterii actelor teroriste, din partea întregii comunități internaționale și a conștientizat necesitatea întăririi inițiativelor de cooperare internațională deja existente și găsirea unor noi forme și mijloace de cooperare, care să permită, cât mai eficient, să se facă față amenințărilor de tip neconvențional, asimetic, cum sunt cele teroriste.

II.2. RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TERORISMULUI MONDIAL.

Atacurile teroriste asupra SUA, au generat un proces de concentrare a eforturilor comunității internaționale pentru întreprinderea de măsuri comune de combatere a terorismului. Răspunsul concret și cooperant la nivelul organizațiilor internaționale și la cel individual, al statelor, la solicitarea SUA, au confirmat disponibilitatea și voința de angajare în lupta împotriva terorismului.

O dimensiune de abordare a luptei împotriva terorismului o constituie cooperarea regională, pentru monitorizarea și combaterea grupurilor cu caracter terorist sau care cooperează cu acestea. România, prin poziția sa geografică, este deosebit de vulnerabilă în fața acestui tip de manifestări și, ca urmare, măsurile de vigileță trebuie sporite și extinse asupra celorlalte tipuri de amenințări la adresa securității – traficul de material militar și substatanțe periculoase, traficul de droguri, imigrația ilegală, etc. Prin cooperarea în regiune, sporește capacitatea comună de acțiune împotriva oricărui tip de amenințare. În perspectiva aderării la NATO a unor state central și sud-est europene, cum sunt România și Bulgaria, flancul sudic al alianței devine un important element de interes în aceste acțiuni. Contribuția acestor state în cadrul structurilor NATO, a viitoarelor structuri de securitate europene, va avea probabil consecințe benefice și în domeniul economic.

Eforturile întreprinse de statele candidate la aderarea la NATO, de a include combaterea terorismului printre elementele de pregătire în vederea aderării, contribuie la sporirea imediată a nivelului general de securitate. În ceea ce privește acest aspect, România poate reprezenta un exemplu, prin seriozitatea manifestată în misiuni precum cele din Afganistan, Kosovo și Irak. Autoritățile române au adoptat măsuri legislative menite să prevină și să combată acțiunile teroriste și utilizarea sistemelor financiar-bancare pentru finanțarea acestor acțiuni.

Terorismul ca fenomen, reprezintă un atentat la viața societății moderne și a cetățenilor acesteia, la nivel local sau global. Strategia și măsurile de combatere a terorismului trebuie să aibă în vedere , în afara măsurilor militare, armate, măsuri de protecție a cetățenilor. Societatea civilă are un rol deosebit și poate contribui eficient la protecția cetățenilor prin:

• educație pentru securitate, autoprotecție individuală și colectivă;

• promovarea valorilor democrației și a respectului cetățenilor pentru libertățile democratice, față de legalitate, securitate și riscul sporit de fenomene teroriste;

• informarea opiniei publice și educarea cetățenilor în vederea susținerii măsurilor adoptate de autoritățile statului pentru combaterea terorismului;

• dezbatertea unor strategii de combatere a terorismului și propunerea de soluții alternative sau complementare pentru instituțiile statului abilitate să adopte și să aplice măsuri de combatere a terorismului;

• exercitarea controlului pentru evitarea comiterii de abuzuri împotriva drepturilor și libertăților cetățeanului, sub lozinca protecției antiteroriste.

De asemenea, societatea civilă are rolul de catalizator al responsabilităților sociale față de atitudinea civică. Aceasta poate juca un rol important în contextul mai larg al acțiunilor de descurajare a acțiunilor teroriste.

Evenimentele din septembrie 2001 din SUA nu sunt novatoare pentru că ar fi folosit un mod de operare diferit de cel practicat în atentatele de până acum. Nici chiar fundamentele doctrinare ale organizației Al Quaida nu sunt noi. Diferența constă doar în numărul de victime.

De la anarhiștii începutului de secol XX până la fanaticii sectei Aum și fundamentaliștii Orientului Apropiat terorismul și-a schimbat de nenumărate ori fața. O singură constantă în aceste transformări: metodele. Astăzi, la fel ca și ieri, terorismul presupune o organizare, o logistică, folosește tot bomba, practică tor asasinatul, răpirea și luarea de ostatici și lovește întotdeauna în transportul aerian civil.

Numai printr-o largă cooperare internațională în plan politic, militar și civic se poate acționa eficient asupra celei mai importante dintre noile amenințări la adresa păcii și securității mondiale: terorismul internațional.

CAPITOLUL III. ROLUL NATO ȘI AL UE ÎN PLAN GLOBAL ȘI REGIONAL.

III.1. EXTINDEREA ȘI PROCESUL DE TRANSFORMARE AL ALIANȚEI.

Articolul 10 al Tratatului Nord-Atlantic (4 aprilie 1949) prevede: "Printr-un acord unanim, părțile pot să invite orice alt stat european, susceptibil de a urma principiile acestui Tratat și de a contribui la securitatea zonei Nord-Atlantice, să adere la acest Tratat (…)".

În decursul timpului, încă șapte state au devenit membre NATO, ridicând astfel la 19 numărul actual al membrilor Tratatului Nord-Atlantic. Deschiderea față de primirea de noi membri a fost subliniată în numeroase ocazii, printre care, notabile au fost Summitul de la Bruxelles din ianuarie 1994 și Summitul de la Madrid din iulie 1997.

Cu ocazia Summitului de la Madrid au fost invitate să adere la Alianță Cehia, Polonia și Ungaria. Deși, în opinia mea, România ar fi meritat, din numeroase puncte de vedere, să fie invitată să adere la Alianță mai mult decât oricare din cele trei, interesele politice ale acelui moment au primat…Realitatea politico-militară din România acelor ani ne-a îndreptățit să sperăm. Am fost consolați cu ideea cuprinsă în articolul 10: va exista o "data viitoare", care va fi și pentru România, momentul de împlinire a uneia dintre năzuințele de după decembrie 1989: integrarea euro-atlantică.

În scopul de a asista țările care doresc să adere la NATO în pregătirile lor, în concentrarea acestor pregătiri, în aprilie 1999 a fost lansat Planul de Acțiune pentru Aderare (MAP). Acesta nu înlocuiește Programul de Parteneriat pentru Pace, ci oferă statelor aspirante un sistem concret de control și consiliere din partea NATO asupra pregătirilor pe care acestea le fac în vederea aderării. De asemenea, implementarea sa nu mai este doar de competența ministerelor de externe și ale apărării, îndeplinirea obiectivelor planului implicând și participarea altor ministere și departamente guvernamentale, într-un efort sistematic și coordonat. Participarea statelor aspirante la statutul de membri NATO la Programul PfP și Procesul de Planificare și Analiză (PARP), adaptate nevoilor individuale ale fiecărui stat, este esențială pentru dezvoltarea interoperabilității cu forțele NATO și pregătirea structurilor și capacităților forțelor pentru o posibilă aderare.

Situația politico-militară nouă, generată de acțiunile terorismului internațional prin actul criminal de la 11 septembrie 2001, au impulsionat procesul de extindere al Alianței.

Considerându-se că extinderea Alianței va contribui, în numeroase moduri, la îmbunătățirea stabilității și securității tuturor țărilor din zona Euro-Atlantică, că se vor încuraja și sprijini reformele democratice, că se vor promova relațiile de bună vecinătate în toată zona Euro-Atlantică, la Summitul de la Praga din noiembrie 2002, după un proces de deliberare complex, s-a hotărât ca încă 7 state, între care și România, să fie invitate să adere la NATO în anul 2004.

Odată admiși, noii membri vor beneficia de toate drepturile și își vor asuma toate obligațiile în calitate de membri ai Tratatului.

Obiectivul de bază al Alianței îl constituie creșterea securității și extinderea stabilității în întreaga zonă euro-atlantică. Lărgirea NATO reprezintă un pas înainte către realizarea acestuia, completând tendințe mai largi de integrare, și anume: extinderea Uniunii Europene și întărirea Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa. NATO va rămâne o alianță defensivă, iar scopul său fundamental este acela de a menține pacea în zona Euro-Atlantică și de a asigura securitatea membrilor săi. Aceasta nu reprezintă un pericol pentru nimeni.

Se poate estima că NATO va rămâne cea mai stabilă alianță politico-militară, dar, prin extindere și cooperare cu Rusia și Ucraina, va deveni inevitabil mai mult politică și mai puțin militară.

III.2. EXTINDEREA ȘI TRANSFORMAREA UE.

Uniunea Europeană a fost înființată în baza Tratatului de la Roma, din 1957, semnat inițial de Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemgburg și Olanda. Ulterior, au aderat Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Spania, Portugalia, Austria Finlanda și Suedia.

Au mai depus cereri de aderare cele 10 țări asociate din Europa Centrală (România, Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria), Turcia și Cipru.

Obiectivele principale ale Uniunii Europene sunt:

Intern: promovarea progresului economic și social, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere, prin promovarea coeziunii economice și sociale și prin crearea uniunii economice și monetare și a monedei unice.

Extern: afirmarea identității sale pe scena internațională, printr-o politică externă și de securitate comună, incluzînd dezvoltarea unei politici de apărare comune.

Principiile fundamentale care guvernează Uniunea sunt: respectul identității naționale, democrația și drepturile fundamentale ale omului.

La reuniunea de la Maastricht a Consiliului European, în decembrie 1991, șefii de stat și de guvern din țările membre au adoptat un Tratat de uniune politică și un Tratat de uniune economică și monetară, care, împreună, formează Tratatul asupra Uniunii Europene.

În 1997, la Amsterdam, au fost adoptate o serie de revizuiri ale Tratatului de la Maastricht, cu implicații asupra politicii externe și de securitate comune a Uniunii. În conformitate cu noua stuctură a Tratatului, Consiliul European este abilitat să decidă asupra stategiilor care urmează să fie adoptate de UE în domenii în care statele membre au interese comune importante, cu votul majorității calificate, fiecare stat membru având dreptul la "abținere constructivă" (statul în cauză a hotărât să nu participe la respectiva decizie, dar nu împiedică acțiunea celorlalte state membre).

Rolul Uniunii Europene este deosebit de important în relațiile internaționale, nu numai datorită politicii externe și de securitate comune. În prezent, UE este cea mai mare entitate comercială a lumii, cea mai mare sursă de fonduri pentru dezvoltarea statelor, precum și unul dintre cei mai importanți contribuabili financiari ai eforturilor internaționale de creare a unei păci durabile în zone de conflict. Acest rol s-a intensificat după instituirea Uniunii monetare și economice europene și introducerea monedei unice. Este acordată o importanță aparte asigurării concordanței politicii externe și de securitate comune a Uniunii cu celelalte politici externe ale acesteia, în acest sens, Consiliul de Miniștri și Comisia Europeană având responsabilitatea comună să se asigure că ansamblul activităților externe ale Uniunii corespunde cu relațiile sale sale externe, precum și cu politicile de securitate, economice și de dezvoltare.

Acest mod de abordare, a caracterizat și politica Uniunii cu privire la extinderea Uniunii Europene, strategia față de țările din Europa Centrală candidate la aderare, relațiile cu Rusia și cu țările mediteraneene.

Eforturile pentru dezvoltarea identității europene demonstrează o creștere a ponderii, răspunderii și nivelului fizic de implicare a europenilor în ceea ce ei definesc afaceri europene ce trebuie girate de europeni. Pentru realizarea acestui obiectiv, trebuie depășite reticențele aliatului transatlantic și problemele legate de suveranitatea națională și cheltuielile militare.

Recent a avut loc la Roma Conferința Interguvernamentală referitoare la noua Constituție Europeană. "Constituția este o sinteză fericită a diverselor tradiții de pe continentul european" (Silvio Berlusconi, președintele în exercițiu al Consiliului European) și va conferi forță, eficacitate și dinamism Europei lărgite, va consimți ca Uniunea Europeană să se impună ca factor de stabilitate și solidaritate pe scena mondială.

Spania, țară membră a Uniunii Europene din 1986, este susținătoare a procesului de extindere și a noii Constituții, cu un amendament important (care, probabil, în viitor, va determina unele tensiuni): amânarea cât mai mult a datei reorientării fondurilor. În prezent, Spania este beneficiara a unei mari părți a fondurilor europene (ajutoarele UE), care, după cum se preconizează acum, începând cu anul 2004, vor fi orientate spre Est.

III.3. RELAȚIILE NATO-UE, COOPERAREA DINTRE NATO ȘI RUSIA.

III.3.1. Relațiile NATO – UE.

În Tratatul de la Amsterdam, în 1997, a fost inclus, printre altele, unul din aspectele cu implicații pentru politica externă și de securitate a Uniunii Europene, și anume participarea la operațiuni umanitare și de salvare, de menținere a păcii și ale forțelor de intervenție în gestionarea crizelor, inclusiv în operațiuni de impunere a păcii.

La întrunirea de la Washington din aprilie 1999, șefii de stat și de guvern ai NATO au stabilit necesitatea consolidării coloanei sale europene, prin dezvoltarea unei Identități Europene de Securitate și Apărare (ESDI) eficiente, capabilă să răspundă cerințelor europene, care să contribuie, în același timp, la întărirea securității Alianței. Inițiativa Alianței asupra capacităților de apărare ca parte a ESDI, lansată cu această ocazie, este destinată să asigure eficiența viitoarelor operațiuni multinaționale, acoperind tot spectrul de misiuni NATO.

Rapoprul reuniunii Consiliului European din 3-4 iunie 1999, a propus integrarea cât mai rapidă a UEO în UE, ca o primă etapă în crearea unei armate europene

La întâlnirea de la Helsinki, în decembrie 1999, Consiliul UE a stabilit un "Obiectiv global" statelor membre, referitor la capacitățile lor militare destinate operațiunilor de rezolvare a crizelor. Ideea este să permită UE să desfășoare (până în 2003) și să susțină minim un an, o forță de aproximativ 60 000 de militari, denumită EUROCORP, pentru operațiuni umanitare și de salvare, de menținere a păcii, etc. Rolul unei astfel de forțe ar fi să efectueze operațiuni militare sub comabnda UE, ca răspuns la situații internaționale de criză, în circumstanțe în care NATO în întregul său, nu este angajată din punct de vedere militar. În plus, UE a hotărât crearea de structuri politice și militare permanente, având în compunere Comitetul politic și de securitate, Comitetul Militar și Statul Major militar, precum și dezvoltarea unor acorduri de cooperare, transparență și consultări complete cu NATO, inclusiv dialogul cooperarea și consultările cu membrii NATO care nu sunt membri ai UE, în probleme de politică europeană de securitate și apărare și la soluționarea crizelor.

Miniștri de externe din țările membre NATO au declarat că împărtășesc ideea unui parteneriat real cu UE în rezolvarea situațiilor de criză, NATO și UE au fost de acord cu necesitatea dezvoltării relațiilor de cooperare și consultări în probleme de interes comun, referitoare la securitate, apărare și rezolvarea crizelor.

În vederea realizării acestor idei, s-au constituit, începând cu anul 2000, grupuri de lucru ad-hoc NATO-UE, care au avut întâlniri pentru discutarea problemelor legate de securitate (schimb de informații clasificate, modalități de acces ale UE la activele și capacitățile Alianței, sistemul de planificare a apărării al Alianței, etc.). În același an s-a perfectat un acord de securitate interimar privind schimbul de informații clasificate între cele două organizații, care se va transforma într-un acord permanent. De asemenea, NATO a început să acorde consultanță tehnică și militară experților UE, pentru întocmirea catalogului de forțe și capacități pentru "Obiectivul global".

Încheierea Tratatului de la Amsterdam și începutul implementării Politicii Externe și de Securitate Comune, s-a simțit nevoia de discuții între principalii actori europeni, NATO, UE și UEO. În Tratatul Uniunii Europene și în declarația comună a statelor membre ale UEO, s-a decis:

– UEO să devină parte integrantă a dezvoltării UE;

– UE ar trebui să fie abilitată să ceară UEO să elaboreze și să implementeze deciziile și acțiunile de Politică Externă și de Securitate Comună care au implicații asupra apărării.

Odată cu aprobarea acestor măsuri, liderii UE au subliniat că NATO rămâne baza apărării colective a membrilor săi și că va continua să dețină un rol important în gestionarea crizelor. În eforturile de integrare europeană și eliminare a paralelismelor, la data de 13 noiembrie 2000, Consiliul de Miniștri al UEO, reunit la Marsilia, a hotărât cedarea prerogativelor operaționale către UE, urmând ca transformarea să se realizeze progresiv. Practic, s-a semnat la Marsilia actul de deces al UEO. Concret, între primele măsuri legate de acest transfer de prerogative, se poate aminti trecerea sub autoritatea UE a Institutului de Studii Strategice din Paris și a Centrului de Sateliți de la Torrejón (Spania).

Spania este o sprijinitoare a unei politici de securitate și apărare comune NATO-UE și creerii unui EUROCORP operativ al UE, fără însă ca acesta să se constituie alternativă sau înlocuitor al forțelor NATO.

Ideea spaniolă este de a folosi EUROCORPUL în misiuni "intraeuropene" de tipul celor din Balcani (posibil Transnistria, Caucaz), eliberând astfel forțele NATO pentru acțiuni "în afara ariei", tip Irak, Afganistan, Africa, etc.

III.3.2. Cooperarea NATO-Rusia.

În anul 1996, miniștrii de externe ai țărilor membre NATO, au solicitat Secretarului General stabilirea unui acord cu partea rusă, care să adâncească și să lărgească relațiile NATO-Rusia și care să asigure un cadru al dezvoltării lor viitoare. După patru luni de intense negocieri, Secretarul General NATO, Javier Solana și ministrul rus de externe, Evgheni Primakov, a fost semnat la Paris, la 27 mai 1997, Actul fondator asupra relațiilor mutuale, cooperării și securității între NATO și Federația Rusă.

Prin semnarea acestui Act, NATO și Federația Rusă și-au îmbunătățit substanțial parteneriatul. Acest document a fost consecința modului în care relațiile internaționale, în special poziția Rusiei, au evoluat da la sfârșitul Războiului Rece. Începând cu 1991, Alianța și Rusia au conlucrat într-o serie de chestiuni privitoare la securitate și apărare. Din 1994, Rusia este parte a programului Parteneriat pentru Pace, lărgindu-se astfel aria dialogului Nato-Rusia și dovedindu-se capacitatea celor două părți de a depăși vechile confruntări și de a dezvolta un parteneriat veritabil, în scopul întăririi încrederii reciproce și a cooperării. O etapă importantă a evoluției pozitive a relațiilor de cooperare a constituit-o participarea Rusiei la implementarea acordului de pace pentru Bosnia-Herțegovina.

Au existat și momente dificile ale relației de parteneriat și cooperare NATO-Rusia, exemplul cel mai concludent fiind criza din Kosovo. Ca urmare a campaniei aeriene desfășurate de NATO pentru a pune capăt conflictului, soluție cu care Rusia nu a fost de acord, la 24 martie 1999, aceasta a suspendat cooperarea în cadrul Consiliului permanent reunit NATO-Rusia (forumul de cooperare creat pentru dezvoltarea relațiilor pe baza intereselor comune), revenind după terminarea campaniei din Kosovo. Un alt punct sensibil al relațiilor l-a constituit extinderea NATO, Rusia fiind, de principiu, împotriva apropierii limitei de est a NATO de granițele sale.

Participarea forțelor Rusiei alături de contingentele din țările Alianței și partenere, la implementarea Acordului de pace din Bosnia-Herțegovina (IFOR) și apoi la Forțele de stabilizare (SFOR) au reflectat țeluri comune și responsabilitatea politică solidară în soluționarea problemei respective. De asemenea, participarea Rusiei a constituit încă o demonstrație concretă a faptului că NATO și Rusia pot colabora efectiv la construcția europeană de securitate, trecând, ambele părți peste unele percepții eronate.

În cadrul cooperării în alte domenii, au prins viață unele propuneri, interesante și constructive pentru edificarea securității europene, făcute de Rusia, cum ar fi semnarea unui Memorandum de înțelegeri asupra planificării cazurilor de urgență civilă și pregătirii pntru dezastre (1996). Acesta a avut drept consecințe înființarea, în 1998, a Centrului Euro-Atlantic de coordonare a intervenției în caz de calamități și a Unității Euro-Atlantice de intervenție în caz de calamități.

Un alt aspect al evoluției pozitive a relațiilor de cooperare îl constituie înființarea la Moscova, în anul 2000, a Biroului de Informații NATO și începerea consultărilor asupra deschiderii unei Misiuni Militare NATO.

Cu diverse ocazii, partea rusă, prin miniștrii săi de externe sau al apărării, a afirmat că nu există altă alternativă la cooperarea NATO-Rusia, subliniind rolul important al parteneriatului în stabilitatea și securitatea zonei Euro-Atlantice. Obiectivul Rusiei de a fi tratată ca un partener matur și cu o mare putere de influență la nivelul procesului decizional al instituțiilor de securitate euro-atlantice, nu poate fi ignorat.

Actuala situație internațională aduce numeroase provocări la adresa securității în alte domenii (recrudescența activităților ilegale transfrontaliere, terorismul internațional, criza coreană, situația din Orientul Mijlociu etc.), care impun intensificarea și lărgirea cooperării, nu numai în zona europeană, dar și pe plan mondial, atât în cadrul relațiilor bilaterale NATO-Rusia, cât și în cadrul organismelor internaționale de securitate. Conlucrarea pentru a face față acestor provocări este în interesul tuturor, contribuie la întărirea încrederii reciproce, păcii și stabilității în zona Euro-Atlantică și în lume.

CAPITOLUL IV. CRIZE ȘI IMPLICAREA ORGANISMELOR INTERNAȚIONALE

(ONU, NATO, UE, COALIȚII INTERNAȚIONALE) ÎN

GESTIONAREA ȘI REZOLVAREA ACESTORA.

IV.1. AFGANISTAN.

În anul 1996, puterea politică în Afganistan a fost preluată prin forță de talibani ("Studenții teologi", organizație paramilitară și religioasă apărută în 1994), care au impus un regim fundamentalist islamic.

După atacul terorist din 11 septembrie 2002, americanii au ajuns la concluzia că acest act poartă "semnătura" organizației teroriste islamice Al-Quaida, condusă de magnatul saudit Ossama bin Laden și că locul în care aceasta își are principalele baze de dispunere și taberele de antrenement este zona muntoasă a Afganistanului.

Preocuparea statelor din zonă pentru deteriorarea situației interne după instaurarea regimului taliban (violări ale drepturilor omului, distrugerea elementelor de reprezentare ale altor religii, arestarea și deținerea reprezentanților unor instituții internaționale pe motiv de propovăduire a ideilor creștine) și amenințarea pe care un regim islamic fundamentalist o reprezenta pentru propriile interese de securitate, au determinat sprijinul pe care acestea l-au acordat coaliției internaționale antiteroriste constiutite după atacurile de la 11 septembrie 2001. Deși cu populație majoritar musulmană, statele vecine Afganistanului au reacționat pozitiv, demonstrând că acesată campanie antiteroristă nu este o curciadă împotriva Islamului.

Victoria coaliției internaționale, căreia i s-a alăturat și opoziția internă (Alianța Nordului), nu a constituit nici pe departe încheierea problemei afgane. A fost, totuși, amorsat procesul de reconstrucție politică a Afganistanului. Ossama bin Laden nu a fost capturat, nu există nici o sursă care să confirme moartea acestuia în atacurile asupra masivului Tora-Bora, din contra, au fost transmise de către un post de televiziune arab, înregistrări audio și video, care nu pot, totuși, confirma, faptul că teroristul numărul 1 este în viață.

Coaliția internațională antiteroristă și-a păstrat contingente militare în Afganistan, pentru a menține stabilitatea politică, încă fragilă. Resturi ale forțelor talibane, regrupate, continuă să atace forțele internaționale și pe cele ale Alianței Nordului. Se poate totuși aprecia că, în prezent, situația din Afganistan este suficient de stabilă pentru a se putea spera într-o evoluție pozitivă.

IV.2. IRAK.

În urma războiului din Irak, regimul politic dictatorial al lui Saddam Hussein a fost înlăturat, forțele militare ale coaliției internaționale conduse de SUA au controlul întregului teritoriu irakian și a fost constituit un guvern de uniune națională, dar situația din regiune este departe de a fi rezolvată. Forțe paramilitare irakiene atacă subunități ale Coaliției, organizează atentate care lovesc atât militarii Coaliției, cât și irakienii care s-au alăturat și sprijină forțele militare străine dislocate în Irak, iar nemulțumirea populației privind prezența prelungită a trupelor străine pe teritoriul irakian este în creștere.

Unii lideri europeni au fost împotriva intervenției militare în Irak fără sprijinul ONU. În prezent se caută o soluție pentru implicarea mai activă a ONU în rezolvarea crizei grave din regiune, pe care SUA și aliații ei din Coaliția antiirakiană se pare că nu mai sunt capabili să o gestioneze singuri, din punct de vedere al resurselor financiare necesare a fi alocate. Liderii german, francez și rus – Gerhard Schröder, Jacques Chirac și Vladimir Putin, reuniți la Petersburg în luna aprilie a acestui an, au pledat încă o dată pentru ca ONU să ocupe locul central în gestionarea crizei irakiene.

Încă de la începutul războiului, Franța a exprimat opinia necesității ca ONU să exercite un rol central în perioada post-război și a subliniat necesitatea de a fi definită o relație de lucru între ONU și "forțele de ocupație" din Irak, și de a fi stabilit un set de principii conform cărora să fie reglementată criza irakiană, care să includă suveranitatea statului, integritatea sa teritorială,dreptul irakienilor de a se autoguverna, etc.

În febra căutării dovezilor concrete asupra existenței armamentului de distrugere în masă și a locurilor de producție și depozitare a acestuia, SUA au proferat amenințări la adresa Siriei, acuzată că ar sprijini terorismul internațional (cel islamic, în particular). ONU, prin secretarul său general, cu riscul de a displăcea SUA, a criticat această atitudine ("declarațiile împotriva Siriei nu duc decât la destabilizarea unei regiuni deja afectate de război…"), subliniind totodată că ONU nu a renunțat la rolul pe care-l are în domeniul securității internaționale ("orice amenințare vizând pacea și securitatea trebuie tratată în conformitate cu principiile Cartei ONU").

IV.3. ORIENTUL MIJLOCIU.

Orientul Mijlociu este una din cele mai fierbinți zone ale planetei. Conflictul vechi de secole între arabi și evrei, accentuat după crearea, în 1949, prin voința puternicilor momentului, a Statului Israel, a căpătat noi dimensiuni în contextul declanșării Jihadului islamic și declarațiilor palestiniene privind proclamarea statului palestinian. "Foaia de parcurs" propusă pentru realizarea păcii în regiune, este în pericol datorită acțiunilor, reacțiilor și contraacțiunilor celor doi actori principali ai zonei, care se acuză reciproc privind starea de tensiune din regiune. La 29 septembrie s-au împlinit trei ani de la proclamarea Intifadei în Teritoriile Palestiniene. Bilanțul morților și răniților în atentatele sinucigașe ale arabilor și în represaliile de răspuns israeliene se ridică la cifre impresionante, iar un sfârșit al acestui conflict, cu consecințe grave în special asupra economiei părților implicate direct, dar și a zonei respective în general, este departe.

Israelul acuză Autoritatea Palestiniană de sprijinirea "acțiunilor teroriste" ale Hamas, palestinienii îi acuză, la rândul lor pe israelieni pentru ocuparea ilegală a teritoriilor palestiniene din Cisiordania și Gaza și continuarea implantării de așezări în teritoriile ocupate, Ariel Sharon a propus ca soluție a conflictului excluderea sau lichidarea lui Yasser Arafat. Împotriva ideii de excludere a lui Arafat din procesul de pace sunt atât majoritatea șefilor de state arabe din zonă, cât și liderul opoziției israeliene, Shimon Perez.

Starea de tensiune este potențată de atitudinea duală a SUA privind problema din zonă: pe de o parte, SUA este unul dintre susținătorii ideii de realizare a condițiilor pentru obținerea și menținerea păcii în zonă, pe de altă parte, manifestă pasivitate în aplicarea sancțiunilor cu care amenințase Israelul, chiar mai mult, blochează orice inițiativă de rezoluție împotriva Israelului, la ONU. Acest mod de manifestare scade credibilitatea asupra atitudinii nepărtinitoare a autorităților americane.

Construcția zidului de securitate (numit de palestinieni zidul apartheidului) în Cisiordania, generează în ultima perioadă noi controverse. Populația israeliană este de acord cu construcția acestuia, în timp ce opinia publică internațională (inclusiv SUA, pe ton moderat și ONU), condamnă proiectul israelian. Autoritatea Palestiniană consideră decizia Israelului ca încercare de anexiune de facto. Într-un raport special al ONU privind drepturile omului în teritoriile palestiniene, se estimează că acest zid reprezintă o anexare mascată a unor teritorii din Cisiordania: "Trebuie să condamnăm acest zid ca pe un act ilegal de anexiune, la fel ca și anexarea de către Israel a Ierusalimului de Est și a Platoului Golan. Acest lucru este interzis de Carta ONU și de a patra Convenție de la Geneva, privind protecția civililor în caz de război". Circa 200 000 de palestinieni vor fi îngrădiți între zid și "linia verde", vor fi izolați de locurile lor de muncă, de școli, de instituții sanitare și de alte instituții care asigură servicii sociale.

Se poate spune, în concluzie, că la trei ani de la declanșarea Intifadei și la doi ani de la atentatele din 11 septembrie 2001, mondializarea stării de insecuritate devine obsedantă pentru toate națiunile, iar cel putin pentru viitorul apropiat, nu se întrevede un sfârșit al conflictului arabo-israelian.

IV.4. COREEA DE NORD.

IV.5. KOSOVO.

IV.6. REPUBLICA MOLDOVA.

Există pericolul, pentru Ucraina și Republica Moldova, să rămână, din punct de vedere politic și economic, "vecini periculoși". Cele două state sunt, în prezent, potențiali propagatori ai riscurilor asimetrice: crima organizată, imigrația ilegală, trafic de substanțe periculoase, etc.

Republica Moldova este – continuă să fie – confruntată cu problema transnistreană. Conflictul moldavo-transnistrean a început imediat după destrămarea URSS, în 1990. Atunci, Republica Moldova și-a proclamat independența, iar populația rusofonă de pe malul stâng al Nistrului s-a separat de restul țării, într-un stat autoproclamat Republica Transnistria. În conflictul armat ce a urmat, și-au pierdut viața peste 2.000 de persoane. La inițiativa Rusiei, părțile în conflict au acceptat un armistițiu. Cu toate acestea, chiar în prezența contingentului rus de menținere a păcii – aflat în Transnistria încă de la încheierea armistițiului – relațiile dintre cele două părți se mențin foarte tensionate.

Recent, președintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, a lansat inițiativa elaborării unei noi constituții și crearea unui stat federal. Se pare că soluția ar fi acceptabilă atât pentru Rusia, cât și pentru OSCE. Referitor la aceasta, reprezentanții Rusiei consideră că la elaborarea noii constituții trebuie să se țină seama atât de principiul suveranității și integrității teritoriale al Republicii Moldova, cât și de statutul special al Transnistriei.

De curând, OSCE a solicitat Uniunii Europene să analizeze posibilitatea trimiterii unui contingent militar de menținere a păcii în Republica Moldova, în cursul anului 2004. După întâlnirea ambasadorilor statelor membre UE cu reprezentanții NATO, liderii UE nu au reușit să ia o decizie finală. Potrivit agențiilor internaționale de știri, aceștia au declarat că în soluționarea divergențelor dintre Moldova și Transnistria, vor ține cont de interesele Rusiei. În prezent, au loc consultări între oficialități ale UE și NATO cu privire la această problemă, care vor fi urmate de discuții și negocieri cu reprezentanții Rusiei.

Republica Moldova trebuie să-și consolideze independența statală în relația cu Federația Rusă, să-și redescopere și să-și consolideze propria identitate culturală. În ciuda unei – presupun – trecătoare derute politice și de conștiință, prin poziția geografică, prin datele culturii ei latine și prin trecutul istoric, Republica Moldova aparține fără dubii și indiscutabil, Europei și de aceea, în opinia mea, viitorul ei (ca și al nostru, de altfel), trebuie văzut exclusiv în Uniunea Europeană. Posibilitatea integrării în UE poate deveni realitate, prin dezvoltarea instituțiilor și mecanismelor economiei de piață și prin garantarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

CAPITOLUL V. IMPLICAȚII ALE SITUAȚIEI POLITICO-MILITARE

INTERNAȚIONALE ASUPRA SPANIEI.

Spania este situată în sud-vestul Europei, în Peninsula Iberică. Are o suprafață de aproape 505.000 km.2 și o populație de aproximativ 40.000.000 de locuitori. Din punct de vedere administrativ, este formată din 17 comunități autonome, care cuprind 50 de provincii (47 de provincii peninsulare și 3 provincii insulare). Ca formă de stat, Spania este monarhie constituțională (din 1975, după moartea dictatorului Franco și întoarcerea din exil a familiei regale).

V.1. POLITIC.

Spania este membru NATO din anul 1982, iar al UE din 1986. Reprezintă unul din puternicii susținători ai legăturii transatlantice a NATO, inclusiv datorită intereselor sale în America Latină.

Momentul 11 septembrie 2001 a determinat alăturarea Spaniei grupului statelor care au hotărât să lupte împotriva terorismului. Cunoscînd din proprie experiență, ce înseamnă tereorismul – datorită ETA și activității sale – Spania nu a ezitat în a reacționa pozitiv la solicitarea SUA de a fi sprijinite în lupta împotriva terorismului..

Este una din puținele state care a depășit cu bine criza irakiană. A adoptat de la început o poziție proamericană, care a determinat proteste în rândul populației, proteste ce ar fi putut determina dificultăți actualului guvern de centru-dreapta în alegerile locale ce au urmat crizei irakiene (25 mai).

În ultimii 2-3 ani s-a constatat o deplasare substanțială a direcțiilor de acțiune politică pe plan internațional, care s-au materializat prin creșterea interesului pentru Europa de Est și Magreb, în detrimentul Americii de Sud. Din acest punct de vedere, poziția Spaniei a fost benefică pentru România, deoarece a fost unul dintre membrii NATO care a susținut în mod constant efortul nostru de aderare.

Deși a semnat un Tratat de prietenie, bună vecinătate și cooperare cu Marocul, în 1993, problemele îmtre cele două state nu sunt încă rezolvate în totalitate. Spania a avut și are divergențe cu Marocul atât din cauza fostei Sahare Spaniole, devenită independentă, dar revendicată de Maroc, cât și datorită existenței pe teritoriul marocan a celor două orașe aparținând Spaniei (Ceuta și Melilla). Unele fricțiuni pe plan politic între cele două state au repercusiuni în domeniul economic.

Zona mediteraneană este de interes deosebit pentru Spania, în special relațiile ei cu țările magrebiene. Fundamentele politicii externe spaniole dezvoltată la nivel bilateral cu aceste țări se pot rezuma în urmăroarele principii:

apărarea și promovarea intereselor spaniole în domeniile politic, economic, de securitate și socio-cultural:

încurajarea prosperității economice și a stabilității sociale și politice a tuturor statelor din zonă, printr-o politică eficientă de cooperare:

continuarea dialogului instituționalizat, prin întălniri bilaterale periodice, la diferite nivele.

V.2. ECONOMIC.

Situația politico-militară internațională de după 11 septembrie 2001, a avut un impact mai puțin dur pentru Spania decât în restul statelor occidentale, în principal datorită succesului politicii economice a guvernului Aznar. Spania a fost singurul stat din UE care a avut o creștere economică de peste 2,5%, creștere ce va continua – se setimează de către analiștii economici – și în perioada următoare, deși Europa Occidentală a intrat într-o perioadă de recesiune.

Spania continuă să fie una din țările care sprijină procesul de integrare în structurile europene și euro-atlantice a statelor din Europa Centrală și de Est, precum și cooperării mediteraneene. Este știut că, în acest sens, Uniunea Europeană a decis alocarea de fonduri pentru dezvoltare în aceste zone, dar acest lucru ar prejudicia actualele state beneficiare în prezent de astfel de fonduri, între care și Spania.

Regiunea occidentală a Mediteranei constituie o zonă preferată de interes pentru Spania. Strângerea relațiilor economice cu țările megrebiene a însemnat interdependență eneregtică, materializate în construcția gazoductului Algeria-Maroc-Spania, pe sub strâmtoarea Gibraltar, prin care se asigură 70 % din necesarul de gaze naturale al Spaniei și în interconectarea rețelelor de electricitate cu Marocul, tot pe sub apele strâmtorii.

Acestea conferă, totuși, vulnerabilitate energetică pentru Spania, în condițiile unei eventuale instabilități politico-militare în zonă. Eventuala deteriorare a relațiilor cu Marocul – iar motive în acest sens există, între ele fiind interesul pentru zona petrolieră din Sahara Occidentală-fostă spaniolă- și dorința marocană de a elimina prezența spaniolă de pe teritoriul său-Ceuta și Melilla).

În plus, din toate punctele de vedere, Spania este interesată de recuperarea suveranității asupra Gibraltarului, care ar permite, atât din punct de vedere politic, cât și economic și militar, altă poziție și postură în zonă.

În ciuda unor prejudicii și inconveniente, Spania a fost în fruntea unor inițiative ale comunității occidentale, care au încercat-cu mai mult sau mai puțin succes-să realizeze climatul de încredere și securitate care să favorizeze stabilitatea în regiunea mediteraneană.

V.3. MILITAR.

La data de 01.01.2003 a intrat în vigoare "Noua strategie de apărare." (Revisión estratégica de la defensa), document ce constituie baza reformei structurale a armatei în Spania.

Politica militară spaniolă urmărește patru obiective principale:

1. Internaționalizarea luptei împotriva terorismului intern, prin introducerea ETA pe lista grupurilor teroriste care constituie pericol internațional (obiectiv îndeplinit).

2. Creșterea rolului Spaniei în luarea unor decizii pe plan mondial, în general și pe plan european, în particular.

– accentuarea rolului său în Consiliul de Securitate al ONU ( al cărui membru nepermanent este din 2003);

– sporirea acțiunilor politico-diplomatice la nivel european pentru atragerea statelor în coaliția Anglia-SUA împotriva Irakului (scrisoarea celor 8) și formarea unui grup de contracarare a acțiunilor franco-germane.

3. Sporirea contribuției sale militare la acțiunile de menținere a păcii (Balcani, Afganistan, Irak), în ideea formării, în final, a unui grup compact sub comandă spaniolă, într-una din zone.

4. Intensificarea acțiunilor politico-diplomatice (și militare) pentru adoptarea Planului Baker în problema Saharei Occidentale, zona maghrebiană fiind în continuare principala amenințare externă la adresa securității spaniole.

Implicațiile situației politico-militare internaționale actuale au fost foarte puternice

– s-a adoptat noua strategie a apărării, în care este prevăzută inclusiv posibilitatea acționării cu Forțele Armate pentru contracararea acțiunilor teroriste pe plan intern;

– s-a finalizat profesionalizarea forțelor armate;

– s-a reformat întrgul sistem de comandă și control al forțelor armate, prin instituirea de comandamente operative, cărora să li se subordoneze forțe în funcție de misiuni (conform principiului MISIUNEA DETERMINĂ COMPUNEREA FORȚELOR, și nu invers);

– s-a finalizat reforma sistemului militar, incluzând și reducerea personalului, în ultimii 10 ani, de la 300 000 de militari al 112.000.

În cadrul NATO, Spania a sprijinit inițiativele de apropire și dialog constructiv cu Rusia, consideră necesară o cooperare permanentă între NATO și Rusia, însă fără a da drept de veto Rusiei privind acțiunile NATO.

Spania este o sprijinitoare a unei politici de securitate și apărare comune NATO-UE și creerii unui EUROCORP operativ al UE, fără însă ca acesta să se constituie alternativă sau înlocuitor al forțelor NATO.

Ideea spaniolă este de a folosi EUROCORPUL în misiuni "intraeuropene" de tipul celor din Balcani (posibil Transnistria, Caucaz), eliberând astfel forțele NATO pentru acțiuni "în afara ariei", tip Irak, Afganistan, Africa, etc.

Membru NATO din 1982, Spania va constitui în continuare un element esențial în legătura transatlantică în cadrul NATO.

Spania este un actor activ în procesului de transformare al alianței. A reușit să mențină, în ultima perioadă, pe teritoriul său, unul din Comandamentele Subregionale ale NATO (la Retamares, lângă Madrid) și a reușit să înființeze încă două:

Comandamentul Forței de Reacție Rapidă-Trupe de Uscat, la Valencia;

Comandament al Forței Navale, la bordul navei "Castilla"(CJTF naval, dislocabil).

Având în vedere afinitățile culturale și interesele economice în zona Mediteranei occidentale, un interesul militar major al Spaniei în alianță este realizarea zonei de securitate în regiunea mediteraneană, incluzând un program asemănător PfP, aplicat statelor magrebiene.

Una din consecințele importante ale actului terorist de la 11 septembrie 2001 a fost apariția unei mai mari preocupări, în capitalele occidentale, în legătură cu ceea ce se petrece în zona mediteraneană. Pe de o parte, aceasta derivă din dificultatea de a încadra adecvat diferitele sensibilități culturale și de civilizație din zonă, consecință a a inexistenței canalelor de dialog efectiv pentru soluționarea eventualelor probleme. Pe de altă parte, pornește de la convingerea , de nenumărate ori expusă, că securitatea europeană este legată indisolubil de securitatea mediteraneană,de maniera că orice instabilitate care s-ar produce în zonă, ar avea repercusiuni directe asupra întregii Europe.

Este adevărat, continuă să fie valabil postulatul că nu există o amenințare militară din partea sudului asupra nordului regiunii mediteraneene, la fel și cel referitor la menținerea unei serii de riscuri de securitate, care nu par a se micșora, conserrvând un înalt potențial destabilizator. Se face referire în acest sens, la așa-numitul arc al crizelor, cuprins din Mauritania până în Iran, în primul rând, existența unor conflicte deschise (conflictul arabo-israelian, Sahara Occidentală, etc.) apoi prezența unor rivalități de vecinătate, izvorâte din dorințele unor regimuri de a fi recunoscute ca lideri regionali.

Ca urmare la toate acestea, Spania este promotor al dialogului în zonă, dialog care să aibă ca obiective contribuția la securitatea și stabilitatea zonei Mediteranei, promovarea înțelegerii reciproce și eliminarea percepțiilor eronate între părți.

BIBLIOGRAFIE

NATO Handbook – NATO Office of Information and Press, Brussels 2001

Barthélémy Courmont, Darko Ribnikar – Les guerres asymétriques, IRIS 2002

Jean-Luc Marret – Tehnicile terorismului, Editura CORINT, București 2002

Politique étrangère nr. 2/2002 (avril-juin 2002) – Institut Français des Relations Internationales

Revista de la OTAN, invierno 2001/2002 – Director de Información y Prensa del OTAN, Bruselas 2001

Constantin Hlihor – Istorie și Geopolitică în Europa secolului XX, Editura RAO, București 2001

Col.dr. Ion Dragoman, Claudia Dragoman – Politica externă și de securitate comună a Uniunii Europene, Editura AISM, București 2000

Boletín de Información del Ministerio de Defensa Español, nr. 260/1999

Colección "Monografías del CESDEN" del Ministerio de Defensa Español – Retos de la consolidación de la Unión Europea, nr. 54, abril 2002

www.mde.es