Evolutia Sistemului National de Asigurari Sociale de Sanatate. Tendinte Dupa 1989
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Lucrare de licență
Evoluția sistemului național de asigurări sociale de sănătate. Tendințe după 1989
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 – Necesitatea sistemului de asigurări de sănătate
CAPITOLUL 2 – Sistemul național de asigurări de sănătate în perioada comunistă
Protecția sănătății și sistemului de asigurări de sănătate
Tendințele și evoluția sistemului de asigurări de sănătate după prăbușirea regimului comunist
CAPITOLUL 3 – România – țară membră a Uniunii Europene. Sistemul actual de asigurări de sănătate
3.1. Extinderea Uniunii Europene și aderarea României
3.2. Descrierea sistemului actual de asigurări de sănătate
3.3. Propunerile Uniunii Europene privind sistemul asigurărilor sociale de sănătate din România
CAPITOLUL 4 – Asigurările de sănătate în Uniunea Europeană
4.1. Sistemele de sănătate în țările member ale Uniunii Europene
Austria
Belgia
Danemarca
Finlanda
Franța
Germania
Grecia
Irlanda
Italia
Luxemburg
Olanda
Portugalia
Spania
Suedia
Marea Britanie
4.2. Tendințe și probleme actuale
CAPITOLUL 5 – Concluzii și direcții de acțiune
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Asigurările sociale de sănătate constituie una din principalele măsuri de protecția a populației unei țări. O stare de sănătate bună permite dezvoltarea sigură pentru fiecare societate. Cercetările știițifice în acest domeniu au arătat că modele ale asigurărilor de sănătate au existat încă din secolul al XVII-lea chiar dacă difereau ca formă și sferă de cuprindere. Importanța acestora s-a regăsit în problemele create de exploziile epidemiilor sau schimbările bruște ale regimurile politice, precum și în evoluțiile societăților ca urmare a factorilor economici și de modernizare. Lipsa complexității și a siguranței acestor asigurări în momentele dificile ale evoluțiilor sociale a produs amplificare situațiilor de criză atât în sfera protecției sănătății, cât și în ariile economice și politice.
Măsurile de dezvoltare a produselor de ocrotire a sănătății revin ca datorie principală a oricărui stat. Nu putem omite faptul că existența unui sistem stabil de asigurări de sănătate contribuie semnificativ la garantarea unui statut ridicat al bunăstări indivizilor.
Pentru România, importanța asigurărilor a fost resimțită, în special, în perioada dintre cele două războaie mondiale. Situația critică din planul economic caracterizată de concentrările masive asupra producției au creat un dezechilibru și un deficit pentru sistemul de protecție a societății. Poziția delicată a asigurărilor s-a îmbunătățit odată cu începuturile regimului comunist care a dus o politică de dominare și control dictat de dorința de garantare a bunăstării poporului.
Tema aleasă capătă o importanță semnificativă și din perspectiva faptului că în prezent o mare parte a populației nu cunoaște, pe larg, componența sistemului de asigurări de sănătate și serviciile medicale de care beneficiază ca drept fundamental al dezvoltării lor în cadrul societății.
Lucrare de față prezintă o analiză a evoluției sistemului de asigurări sociale de sănătate atât în perioada comunistă, cât și după anii ’90. În prima parte este prezentată necesitatea sistemului de asigurări de sănătate în vederea formării unei imaginii mai clare asupra acestui aspect. În partea a două am expus caracteristicile asigurărilor de sănătate în perioada regimului comunist și dezvoltarea ulterioară a sistemului ca urmare a prăbușirii acestui regim. Partea treia a lucrării propune formare unei imagini asupra impactului aderării României la Uniunea Europeană și implicațiile acestui proces pentru domeniul asigurărilor din sectorul de sănătate, precum și cerințele Uniunii pentru sistemul din România, stat membru al acestei organizații. Cea de-a patra parte a studiului prezintă un complex de sisteme de sănătate caracteristic statelor membre ale Uniunii Europene ca analiză comparativă pentru sistemul de sănătate din România.
CAPITOLUL 1
Necesitatea sistemului de asigurãri de sănătate
Analiza dezvoltării asigurărilor de sănătate propune traversarea unui proces amplu al istoriei în sfera protecției sociale a indivizilor. În această direcție se remarcă două concepte fundamentale formatoare a valorii vieții umane: sănătatea și boala. Cu siguranță, ambele noțiuni diferă în funcție de cultură fiecărei societăți, însă gradul lor de interacțiune este mai mult decât evident. Sănătatea unei populații și procesul de ocrotire a vieții indivizilor este direct influențată de fenomenul dezvoltării sociale. Asigurarea unei stări bune de sănătate reduce, în primul rând, riscul de ineficiență în domeniul productivității muncii, facilitează reușita activităților de orice natură și sporește durata vieții active a fiecărui individ. De asemenea, controlul factorilor de mediu, biologici, de comportament joacă un rol esențial în asigurarea unei stări de sănătate favorabile.
Evoluțiile care au urmat dezvoltării capitalismului, urbanizării și industrializării, precum și aplicarea de programe menite să schimbe unele aspecte ale protecției sănătății, au condus la formarea unor activități atât din punct de vedere al asistenței medicale, cât și din punct de vedere al sănătății publice. Organizarea unor modele statale de protecție a sănătății a promovat apariția unui sistem care a generat, în aproape toate statele dezvoltate, o îmbunătățire a indicilor de morbiditate, dezvoltare fizică și a indicilor demografici.
Preocupările în sfera sănătății au apărut odată cu formarea indivizilor în grupuri sociale, dar înțelegerea și formarea ei ca sistem sau domeniu de activitate nu s-a putut realiza decât în baza dispozițiilor științifice din secolul al XIX – lea. Fundamentul igienei moderne, o probabilă încercare de percepere a sănătății ca sistem, se regăsește în lucrarea lui J. P. Frank „Sistemul unei poliți sanitare complete” ( System einer vollständigen mediziniscken Polizey ). Partea cea mai relevantă a lucrării o constituie „Sistemul defensiv în medicină” văzut ca o măsură de protecție a sănătății indivizilor în raport cu deciziile autorităților.
În aceste condiții, este clar ca amploarea problemelor sociale de la sfârșitul secolului XVIII – lea și începutul secolului al XIX – lea a devenit principala cauză a fluxului imediat de cercetări în domeniul protecției sănătății. În primul rând, dezvoltarea capitalismului a dus la accentuarea dificultăților din sfera sanitară prin construirea de legături în zona producției și modificarea condițiilor de muncă. Analiza acestor aspecte scoate în evidență nivelul scăzut de igienă și situațiile alarmante cu care muncitorii din fabrici se confruntau. O altă problemă importantă derivă din procesul de modernizare a orașelor și a centrelor industriale care au afectat puternic calitatea vieții indivizilor, în special din punct de vedere al sănătății. Încercarea de a spori numărul de locuitori din zona urbană a atras după sine creșterea ratei de mortalitate și morbiditate a populației din orașele în curs de dezvoltare.
În continuare, Johann Peter Frank (1745 – 1821 ) susținea într-un discurs din anul 1790 pe tema „Mizeria poporului, izvorul bolilor” ( De populorum miseria : morborum genitrice ) ipoteza conform căreia dacă „toate guvernele sunt în stare să țină în afara frontierelor lor amenințarea mortală a epidemiilor, să populeze provinciile lor cu medici și chirurgi distinși, să ridice spitale și să le administreze bine, să decreteze regulamente pentru inspecția farmaciilor, să aplice toate măsurile pe care le cred de cuviință pentru sănătatea populației lor, dacă omit însă un singur lucru, necesitatea de a desființa sau de a face suportabilă principala sursă de boală, sărăcia extremă a populației, nu vor obține în mod practic niciun folos din legislația sanitară”. Studiile realizate în aceată perioadă punctează influență sănătății în dezvoltarea socială a indivizilor, însă nu constituie un model de asigurări sociale de sănătate. Primele forme de asigurări de sănătate apar în anul 1883, ca urmare a valului de lucrări și revolte care au arătat rolul negativ al burgheziei în societatea din acea perioadă. Asigurările sunt cuprinse în modelul german de asigurări sociale din anul 1880, din timpul cancelarului german Otto von Bismarck dar se acordau doar în baza Legii asigurărilor de boală pentru muncitori ce cuprindea numai categoria lucrătorilor manuali și a celor din industrie, mai târziu fiind incluse și alte categorii din domeniul transporturilor și agriculturii. Anul 1883 surprinde o evoluție benefică a burgheziei din punct de vedere al asigurărilor de sănătate pentru clasele muncitoare și, ca urmare a acestui fapt, se înființează o comisie de evaluare a condițiilor de muncă. Este anul în care Edwin Chadwick începe promovarea intensă a necesității unor reforme sanitare. Cu toate acestea, rezolvarea problemelor din domeniul sănătății ia amploare odată cu declanșarea revoluției din anul 1848. Răspândirea violentă a bolilor și epidemiilor apărute de-a lungul revoluției conturează imaginea unei societăți vulnerabile, lipsite de protecție, mai ales din punct de vedere al stării de sănătate, și aflată în căutarea unui sistem sau a unor forme mai complexe de asigurări care sa-i garanteze o dezvoltare optimă. Chiar și restructurarea modelului Bismarck din anul 1892 prin Actul Asigurărilor de Sănătate o mare parte a populației a rămas în afara ariei de protecție a stării de sănătate.
Până la sfârșitul secolului XIX problema sănătății era privită prin prisma igienei sociale. Aria conceptului cuprindea, nu numai aspectele privitoare la starea de sănătate a populației, ci și legăturile și influențele condițiilor de muncă, calitatea locuirii, dat fiind faptul că societatea din această perioadă era supusă unui fulgerător proces de industrializare. Evoluția capitalistă, precum și amplificarea proceselor de dezvoltare a orașelor au generat apariția unei succesiuni de epidemii și boli asemnea tuberculozei, febrei și scarlatinei. Ascensiunea capitalismului, considerată favorabilă pentru dezvoltarea și modernizarea societății, a devenit un subiect intens criticat de specialiști. Pentru asta, câteva viziuni arată că societatea „pune muncitorii într-o situație în care nu-și pot păstra sănătatea și nu pot trăi mult; în modul acesta ea minează treptat, zi de zi, viața acestor muncitori, împingându-i în groapă înainte de vreme…deși societatea știe cât de dăunătoare este o astfel de situație pentru sănătatea și viața muncitorilor, totuși nu face nimic pentru a o ameliora”.
Ca o concluzie la critica lui Engels, Karl Marx afirmă : „Capitalul deci nu cunoaște niciun fel de scrupule în ceea ce privește sănătatea și durata vieții muncitorilor, acolo unde asemenea scrupule nu sunt impuse de societate”.
Nu se poate vorbi în aceste condiții de începuturile consolidării unui sistem de asigurări de sănătate, însă un pas important în realizarea acestui fapt îl reprezintă promovarea sănătății ca știință în secolul al XIX – lea. devine imperios necesar, în această direcție, clarificarea și definirea conceptului de sănătate. Multiplele încercări au arătat că o definire a sănătății nu ține numai de caracterul general al noțiunii de boală, iar punctul de plecare, în sensul dat, se regăsește în vechile definiții din secolele anterioare. Înțelegerea ideii conduce la definiția elaborată a sănătății publice propuse de Organizația Mondială a Sănătății în anul 1952. Potrivit acesteia : „Sănătatea publică este știința și arta de a preveni bolile, de a prelungi viața și de a îmbunătăți sănătatea fizică și mintală a indivizilor, prin acțiuni colective. Acestea urmăresc asanarea mediului, lupta împotriva acelor boli care prezintă o importanță socială, înstruirea individului asupra regulilor de igienă personală, organizarea de servicii medicale și de servicii de ocrotire cu ajutorul personalului mediu sanitar, în vederea asigurării unui diagnostic precoce și a tratamentului preventiv al bolilor, precum și a măsurilor sociale corespunzătoare, care să asigure fistă direcție, clarificarea și definirea conceptului de sănătate. Multiplele încercări au arătat că o definire a sănătății nu ține numai de caracterul general al noțiunii de boală, iar punctul de plecare, în sensul dat, se regăsește în vechile definiții din secolele anterioare. Înțelegerea ideii conduce la definiția elaborată a sănătății publice propuse de Organizația Mondială a Sănătății în anul 1952. Potrivit acesteia : „Sănătatea publică este știința și arta de a preveni bolile, de a prelungi viața și de a îmbunătăți sănătatea fizică și mintală a indivizilor, prin acțiuni colective. Acestea urmăresc asanarea mediului, lupta împotriva acelor boli care prezintă o importanță socială, înstruirea individului asupra regulilor de igienă personală, organizarea de servicii medicale și de servicii de ocrotire cu ajutorul personalului mediu sanitar, în vederea asigurării unui diagnostic precoce și a tratamentului preventiv al bolilor, precum și a măsurilor sociale corespunzătoare, care să asigure fiecărui membru al colectivității un nivel de viață compatibil cu menținerea sănătății. Obiectivul final al acestor acțiuni este acela de a permite fiecărui individ să beneficieze de dreptul său la sănătate și longevitate”. În sensul general, Organizația Mondială a Sănătății rezumă sănătatea la „o bună stare completă din punct de vedere fizic, mintal și social”.
În România, interesul pentru protecția sănătății apare odată cu perioada feudală când creșterea numărului orașelor și dezvoltarea lor ca sedii economice generează adoptarea unor măsuri stricte de ocrotire a stării de sănătate a populației. Fenomenul de apărare a sănătății este asimilat încă de la început doar ca un proces de dezvoltare a sănătății publice și nu ca unul de formare a unor posibile asigurări. Măsurile luate se rezumau numai la sfera medicală, momentul dezvoltării unor acțiuni cu caracter de asigurări urmând să se extindă mai târziu. Începutul protecției sănătății în România s-a văzut prin prisma vastelor construcții de spitale sau case de ajutor. Au existat totuși și câteva dispoziții cu caracter de asistență socială în domeniul sănătății cuprinse în Pravilele lui Vasile Lupu în anul 1646 și ale lui Matei Basarab în anul 1652. Este evident faptul că, în condițiile date, toate aceste inițiative nu sunt forme concrete de asigurări, dar nu putem nega că o corelare, îmbinare a acestora ar putea constitui baza unui sistem de asigurări de sănătate. Lipsa acestuia este resimțită în anul 1830 când sunt întreprinse numeroase campanii pentru combaterea ciumei și a holerei, a epidemiilor care au afectat vizibil starea de sănătate a populației în acea perioadă. Au fost instituite carantinele care aveau obligația de a izola bolnavii, diferențierea lor în funcție de gravitatea evoluției bolii.
Ca și în cazul celorlalte state, și în țara noastră necesitatea unor măsuri de protecție a sănătății a apărut odată cu organizarea claselor muncitoare. Un prim pas în această direcție este făcut în anul 1902 prin legea organizării meseriilor care precizează la articolul 56 : „Corporațiile sunt datoare potrivit mijloacelor de care vor putea dispune : sa înffințeze case de asigurări sau să asigure pe membrii corporației la societăți de asigurare contra colelor, accidentelor, infirmităților, casurilor de moarte”.
România adoptă, în continuare, modelul de asigurări de sănătate al lui Bismarck ca urmare a amplificării factorilor de producție. Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost crucială pentru sistemul românesc de asigurări care se afla într-un real dezechilibru. Poziția dificilă a asigurărilor în raport cu procesul de organizare a asociațiilor de muncitori arată că, pe măsura formării lor, nu toate categoriile de muncitori beneficiază de asigurări de sănătate. Procentul acelor asigurari nu depășea 5% și cuprindea doar funcționarii, comercianții, șomerii și cei care lucrau în industrie. România a continuat să mențină acest model bismarkian ca formă de asigurări de sănătate chiar și la apariția Raportului Lordului Beveridge din anul 1942 care propune, printre altele, crearea unui sistem independent de asigurări de sănătate, precum și adoptarea unui sistem de servicii medicale accesibil și cu acoperire largă. Schimbări semnificative în domeniul sănătații apar însă în anul 1949, odată cu aprobarea Legii organizării sistemului de sănătate de stat, tendința României îndreptandus-se spre un sistem de sănătate de tip Semashko. Punctele principale ale noului sistem aveau ca scop : menținerea finanțării de a serviciilor din bugetul de stat, planificarea centralizată, menținerea monopolului statului în ceea ce privește distribuirea asigurărilor prin introducerea taxelor. Eficiența sistemului este limitată de lipsa unui sistem privat asociat care să nu fie condus și susținut de funcționari publici. Aceste aspecte vor fi ulterior incluse în Legea nr. 3 pe 1979 care menține acest sistem până în 1989. Începând cu anul 1990, sistem asigurărilor se va supune unei ample restructurări și are ca punct de referință adoptarea reformei sanitare cu rol fundamental în reorganizarea serviciilor de sănătate. Noul sistem se reîntoarce la modelul de asigurări de tip Bismarck și are la bază Legea Asigurărilor Sociale de Sănătatate intrată în vigoare la 1 ianuarie 1999. Multiplele oscilații, dar și reorientările sistemului de asigurări de sănătate se datorează, în primul rând, schimbărilor la nivelul societăților. Necesitatea sistemului nu rezultă numai din importanța satisfacerii nevoilor populației care țin exclusiv de serviciile medicale și starea de sănătate, ci și din nevoia menținerii unei bune dezvoltări a economiei țării. Menținerea unei situații pozitive a stării de sănătate atrage după sine dezvoltarea unei vieți sociale active și contribuie la dezvoltarea societății nu numaid in punct de vedere social, cât și din punct de vedere economic. Adoptarea unei politici de sănătate favorabile și a unui sistem de asigurări adecvat contribuie la creșterea resurselor din alte domenii.
O privire de ansamblu asupra asigurărilor de sănătate, indiferent de tipul de sistemul din care fac parte sau de forma se stat care le aplică, scoate în evidență un complex efectiv al relațiilor socio-economice de protecție a sănătății indivizilor. Afirmarea acestor relații ține, în mod direct, de administrarea corectă a indicatorilor caracteristici serviciilor de sănătate : bugetul prevăzut pentru aceste servicii, valoarea costurilor și cheltuielilor din produsul național brut, calificarea cadrelor medicale și distribuția personalului din sistem. Aceste aspecte sunt, de altfel, prevăzute și în Constituția României la articolul 34 : „Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activității paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanelor se stabilesc potrivit legii.”
Procesul de restructurări al sistemului de asigurări se va afla din acest moment într-un proces continuu de schimbare dacă nu la nivel general, cu siguranță din punct de vedere legislativ. Principala cauză în acest sens o constituie înlocuirea guvernelor și măsurile proprii luate de acestea pe perioada conducerii. Nu trebuie uitat nici faptul că nevoile sociale reprezintă influența directă asupra modificărilor în cadrul sistemelor de asigurări. Necesitatea unui sistem de asigurări de sănătate ține, fără îndoială, de raportul direct dintre social și politic, fără de care nu se poate realiză o dezvoltare proprie a unei societăți.
CAPITOLUL 2
SISTEMUL NAȚIONAL DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ÎN PERIOADA COMUNISTĂ
Regimul comunist a fost perceput ca o schimbare necesară dictată de presiunile societăților capitaliste. Dorința unei libertăți evidente s-a tradus în forma ”umanismului absolut” al comunismului. A fost, însă, doar o viziune ideologică pentru o societatea nouă. În realitate, regimul comunist a urmărit menținerea unui statut de suveranitate în plan politic, social și economic. Punctul de plecare în construirea sistemului și-a regăsit originile în vechiul model leninist-stalinist ceea ce a dus la perceperea comunismului doar ca regim de ocupare. Odată cu recuperarea autonomiei, regimul a cunoscut o perioadă de dezvoltare marcată de acțiuni pozitive. S-au restructurat procesele de urbanizare și modernizare, iar perioada lor de evoluție a durat până în a doua jumătate a anilor 1970.
Analiza sferei sociale scoate în evidență o percepție aparte a regimului pentru protecția socială. Familia era văzută ca nucleul al societății, iar garantarea dezvoltării unei vieți optime se regăsea în accesul nelimitat la sistemele sociale, indiferent de natura lor. Cu toate acestea, se observă dificultăți importante la nivelul serviciilor de sănătate, promovării locuirii și accesul la educație. Pentru domeniul sănătății, aceste piedici au fost posibile datorită aspirațiilor anumitor furnizori de a asigura accesul la serviciile necesare pe baza costurilor. Pe fondul lipsei de alternative în sectorul de sănătate, dezvoltarea unei stări bune de sănătate este este departe de a fi realizată. Situația generală din acest punct de vedere este, în principal, rezultatul dorinței regimului de a susține ideea dependenței populației de politicile sociale propuse și de actualul sistem.
Neraportarea sistemelor economice și sociale la nevoile populației, asprimea regimului și complexul de dorințe ideologice au fost câteva dintre aspectele care au condus la conștientizarea ideii de schimbare și de înlăturare a regimului comunist.
2.1. Protecția sănătății și sistemului de asigurări de sănătate
Perioada regimului comunist a fost marcată de un proces amplu de dezvoltare a bunăstării poporului prin „recunoașterea dreptului la egalitate între toți cetățenii, fără deosebire de naționalitate…împletirea armonioasă a necesităților sociale cu necesitățile individuale, ținând seamă că numai în contextul social al dezvoltării întregii națiuni se poate asigura împletirea năzuințelor fiecărui individ”.
Ideologia socialistă plasează conceptul de bunăstare socială în locul de frunte al drumului de dezvoltare a unei societăți stabile. Asigurare acestei bunăstări din punct de vedere al protecției sănătății a fost percepută de viziunea Republicii Socialiste România ca dreptul al cetățenilor „la asigurări materiale la batrânețe, în caz de boală sau incapacitate de muncă. Acest drept este garantat prin dezvoltarea largă a asigurărilor sociale ale muncitorilor și funcționarilor, pe socoteala Statului, prin asistență medicală gratuită acordată celor ce muncesc și prin punerea stațiunilor balneare și climatice la dispoziția oamenilor muncii.” (Articolul 79 din Constituția Republicii Populare România)
Cu toate acestea, muncitorii nu sunt singurii beneficiari de măsuri de ocrotire a societății. Un rol important a fost acordat creșterii natalității, văzută ca o „necesitate obiectivă pentru menținerea tinereții și vigorii poporului”.
O imagine de ansamblu asupra acestor aspecte conturează principalele categorii de beneficiari de protecție a sănătății prin măsuri și asigurări sociale.
Sistemul de asigurări de sănătate din perioada celor două războaie mondiale a avut ca suport fundamental structura modelului Bismarck și Legea asigurărilor sociale propusă de Codul Asigurărilor Sociale în Monitorul Oficial nr. 298 pe 22 decembrie 1938. Conform legii erau asigurate doar persoanele care aveau un venit de până la 800 de lei pe lună și persoanele cuprinse în legi speciale : persoanele în vârstă, pensionarii, copiii. În cazul salariaților, asigurările sociale de sănătate erau acordate în urma plății unei contribuții provenită din trei surse :
cotizațiile angajatului;
cotizațiile angajatorului;
contribuția statului.
Organismul direct implicat îna asigurarea serviciilor de sănătate era Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale. În plan secundar, activitățile ministerului erau susținute de un consiliu general al sănătății și ocrotirii care are în subordine următoarele comisii :
comisia boalelor infecțioase;
comisia medicii curative;
comisi boalelor sociale;
comisia salubrității și igienei industriale;
comisia chimico-farmaceutică;
comisia de puericultură;
comisia asistenței sociale;
comisia deficienților;
comisia centrală medico-legală.
Conform legii sanitare și de ocrotire atribuțiile la nivelul consiliului general al sănătății și ocrotirii erau următoarele :
avizarea programelor de activitate a serviciilor sanitare și de ocrotire ale Ministerului Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale;
avizarea problemelor de ordin general ce i se supun spre deliberare de Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale;
avizarea proiectului de buget al serviciilor sanitare și de ocrotire centrale;
întocmirea rapoartelor anuale de activitate ale acestor servicii.
Instituțiile sanitare direct responsabile de furnizarea serviciilor persoanelor asigurate erau: spitalele, dispensariile, laboratoarele de igienă, casele de ocrotire și oficiul de ocrotire. În ceea ce privește spitalele, acestea ofereau servicii medicale tuturor persoanelor care aveau nevoie de spitalizare, prin neraportarea la venituri, religie, sex sau naționalitate. Pentru spitalele publice, aceste servicii sunt distribuite doar în urma achitării taxelor, în conformitate cu legislația în vigoare în această perioadă. Taxele sunt plătite de casa asigurărilor sociale sau casa de ajutor. Bolnavii cu venituri foarte scăzute sunt scutiți de plata taxelor, acestea fiind suportate de fondul general sanitar și de ocrotire. Furnizarea serviciilor în cadrul dispensariilor se realiza în funcție de tipul de dispensar : mixt, dispensarii policlinice sau dispensarii speciale. Toate oficiile de ocrotire își desfășoară activitățile în domeniul protecției copilului cu handicap sau fără handicap, dar asigură servicii medicale și invalizilor, văduvelor sau orfanilor. Casele de ocrotire funcționează la nivelul comunelor și au în componență : un dipensar mixt, un cămin de zi pentru copii, sală pentru intervenții chirurgicale, saloane pentru bolnavi cronici.
Sistemul de sănătate care a dominat această perioadă a avut la bază un pachet legislativ complex care a facilitat asigurarea unei stări de sănătate satisfăcătoare pentru întreaga populație prin buna organizare a sistemului de sănătate.
Regimul comunist sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu a avut în vedere asigurarea tuturor cetățenilor într-un sistem de sănătate. De altfel, ocrotirea sănătății a fost unul din punctele prioritare ale statului socialist : „întreaga politică a partidului și statului este îndreptată spre bunăstarea omului, a poporului, satisfacerea cerințelor cetățenilor este țelul suprem al partidului nostru comunist. Vorbind de bunăstarea omului, a poporului, pornim de la premisa că o latura importantă a acesteia este ocrotirea sănătății”. Astfel, problemele legate de protecția sănătății și adoptarea măsurilor în această direcție revin, în totalitate, statului prin intermediul organelor centrale de stat și sfaturilor populare, dar și prin formele de organizare ale întreprinderilor. Atenția statului a fost îndreptată, încă de la început, asupra asigurării unui acces cât mai facil la serviciile medicale și promovarea gratuității serviciilor de asistență medicală pentru următoarele categorii : salariați, pensionari, elevi și studenți, femei gravide și lăuze, bolnavi cu boli cronice sau contagioase. De asemenea, beneficiau de asigurări de sănătate și rudele celor care lucrau în agricultură. Serviciile furnizate acestora erau de : asistență medicală gratuită, asistență în cazul urgențelor și reduceri de la 50% până la 75% pentru medicamente și întreținere.
Două momente importante au marcat evoluția sistemului de asigurări de sănătate : trecerea în anul 1948 a tuturor unităților sanitare sub conducerea și organizarea Ministerului Sănătății și Prevederilor Sociale, respectiv desfințarea Casei Centrale a Asigurărilor Sociale. Aceste modificări au fost efectuate în baza Legii nr. 10 din 31 decembrie 1948, publicată în Monitorul Oficial nr. 1 din 1 ianuarie 1949.
Ministerul Sănătății devine organismul direct preocupat de protecție sănătății populației. Obligațiile Ministerului erau de organizare a sistemului, de monitorizare a evoluției stării de sănătate la nivel național. Aferent acestora, Ministerul avea și următoarele atribuții :
întocmește rapoartele și studiile cu privire la starea de sănătate a populației;
adoptă măsuri și programe pentru protecția sănătății indivizilor;
propune și adoptă pachete legislative în legătura cu domeniul sănătății;
monitorizează activitățile de implementare, dar și rezultatele măsurilor propuse;
intevine în situațiile de risc și criză în cazul epidemiilor, inundațiilor sau a altor probleme de natură să pună în pericol sănătatea populației;
susține activitățile comitetelor și comisiilor aflate în subordine.
Efectele schimbărilor sunt notabile abia în anul 1958 printr-o ameliorare a stării de sănătate a populației prin scăderea indicelui mortalității de la 20,0‰ la 8,7‰, deci o scădere a numărului de decese cu circa 140,000/an. Cauza majoră a diminuării acestui indice se datorează interesului sporit al statului comunist pentru clasa muncitoare. Acestei categorii ii revine, de altfel, un pachet elaborat de asigurări de sănătate. Pe lângă serviciile medicale de care beneficia cea mai mare parte a populației, muncitorii aveau și dreptul anual la concediu plătit în stațiuni balneare, locații de cultură și relaxare. Asistența medicală, precum și serviciile medicale erau asigurate în cadrul spitalelor clinice. Unitățile sanitare care își desfășoară activitățile în paralel cu aceste spitale sunt : secțiile cu paturi, policlinicile, dispensarele și laboratoarele. Secțiile cu paturi furnizau persoanelor bolnave tratamente medicale complete, asistența ambulatorie revenind ca obligație policlinicilor. Tratamentele terapeutice și naturale sunt garantate persoanelor asigurate doar în centre speciale precum sanatoriile. Aferente spitalelor sunt și preventoriile, unități sanitare în cadrul cărora sunt luate măsuri pentru protecția persoanelor bolnave de tuberculoză. Fundamentul care stă la funcționarea acestor centre o constituie campaniile și programele Ministerului pentru combaterea tuberculozei în rândul tinerilor și copiilor. Sunt asigurați de sistemul de sănătate și copiii cu vârsta până la 3 ani. Pentru această categorie de asigurați serviciile de îngrijire sunt furnizate prin intermediul creșelor și leagănelor de copii.
Conform Anuarului Statistic din anul 1973 al Republicii Socialiste România se observă o creștere a numărului de medici și cadre medicale care asigură buna distribuire a serviciilor medicale în cadrul unităților sanitare și are drept cauză dinamica costurilor și cheltuielilor din sfera sănătății, păstreazându-se la media statelor europene.
Tabelul 1.1. Numărul și distribuirea medicilor
Sursa : Anuarul statistic din anul 1973
Cu toate că, regimul comunist a susținut accesul liber la asigurările de sănătate, calitatea serviciilor care compun aceste asigurări era relativ scăzută. Furnizarea serviciilor medicale în condițiile unui buget fix tinde să creeze dezavantaje la nivelul sistemului de sănătate. Nesiguranța și lipsa de stabilitate a sistemului a afectat semnificativ calitatea vieții cetățenilor și a condus la creșterea gradul de nemulțumire a populației. Aceste circumstanțe se numără printre multiplele cauze care au stat la baza înlăturării regimului comunist.
2.2. Tendințele și evoluțiile sistemului de asigurări de sănătate
după prăbușirea regimului comunist
Prăbușirea regimului comunist a fost cauza directă a numeroaselor schimbări la nivel economic, politic, cultural și social din România. În planul sănătații, perioada postcomunistă a fost marcată la nivel național de un produs al tendințelor cu accente puternice pe evoluția stării de sănătate a populației. Acestea au avut ca efecte :
diminuarea ratei de morbiditate cauzată de bolile infecțioase;
diminuarea morbidității cauzată de tuberculoză;
scăderea numărului de copiii decedati cu vârsta între 1 – 4 ani;
creșterea numărului de tineri consumatori de alcool sau/și tutun;
nivelul scăzut al speranței de viață.
Lipsa organismelor de conducere sau a unei forme stabile cu rol în coordonare a politicilor în domeniul sănătății a dus la adoptarea unor măsuri urgente de ocrotire a sănătății populației. Ca urmare a acestor măsuri imediate, se constată o scădere a ratei de morbiditate în rândul persoanelor infestate cu virusul hepatitei virale de la 322 de cazuri la 100,000 de locuitori în anul 1990, la 139,4 de cazuri la 100,000 de locuitori în anul 1997. Perioada dintre 1990 – 1997 a fost marcată de oscilații ale stării de sănătate la nivel național. Astfel, odata cu scăderea ratei morbidității, crește numărul de decese cauzate de tuberculoză : de la 64,6% în 1990, la 87,3% în 1997. La începutul anului 1995 numărul cazurilor de bolnavi HIV/SIDA depășește 31,000, numărul acestora dublându-se până în anul 1997. O analiză a procesului urmat de starea de sănătate, indică un raport invers proporțional din punct de vedere al speranței de viață. Dacă între 1967 – 1997 speranța de viață în rândul femeilor crește de la 70,51 ani la 73,00 ani, în cazul bărbaților, pentru același interval, acest indice scade de la 66,45 ani la 65,19 ani.
Tabelul 1.2. Speranța de viață în România între 1964 – 1997
Sursa : Anuarul statistic din anul 1973
Impactul provocat de trecerea bruscă de la un regim politic la altul s-a revăzut în sfera protecției sănătății prin incapacitatea adoptării unor pachete legislative în acest sens și menținerea prevederilor Legii nr. 3 din anul 1970 privind asigurările de sănătate și a Decretului nr. 246 pe 1958 privind acordarea asistenței medicale și a medicamentelor ca baze ale unui sistem de asigurări de sănătate.
Acumularea deficitelor și alternările dese ale situațiilor de îmbunătățire și deteriorare a sănătății populației au punctat necesitatea unui proces de reformă a sistemului național de sănătate din România. Un prim pas în această direcție a fost făcut prin introducerea Legii Asigurărilor Sociale de Sănătate nr. 145 publicată în Monitorul Oficial nr. 178 din 31 iulie 1997. Potrivit legii „asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătății populației”.
Persoanele asigurate erau :
cetățenii români cu domiciliul în România;
cetățenii apatrizi sau străini cu domiciliu în România.
În funcție de categoria de care aparțin, sunt asigurate următoarele persoane :
copiii și tinerii cu vârsta de până la 26 de ani în condițiile în acre urmează o forma de învațamânt;
persoanele cu handicap, indiferent de gradul sau tipul de handicap și care nu au venituri din muncă;
soțul, soția, și membrii familiei care nu realizează venituri și se află în întreținerea unei persoane asiguarte;
persoanele care beneficiază de drepturi în baza Decretului-lege nr. 118 pe 1990 și a Legii nr. 44 pe 1994, dar și a persoanelor prevăzute în articolul 2 al Legii nr. 42 pe 1990.
Toate aceste persoane beneficiază de asigurare de sănătate în urma achitării unei cotizații la fondul de asigurări sociale de sănătate. Sunt cuprinse în sistemul de asigurări de sănătate și persoanele private de libertate, aflate în concediu medical, persoanele care beneficiază de ajutor social și cele care satisfac serviciul militar.
Toate persoanele asigurate au dreptul la îngrijire medicală, medicamente și dispozitive materiale care să le garanteze o dezvoltare optimă a sănătății. Pachetul serviciilor medicale destinat fiecărui asigurat cuprinde :
servicii medicale ambulatorii;
servicii medicale spitalicești;
servicii medicale de urgență;
servicii stomatologice;
servicii medicale pentru reabilitare și recuperare;
asistență medicală pre-, intra- și postnatală;
îngrijiri medicale la domiciliu;
dispozitive medicale, echipamente, proteze și orteze.
Distribuirea serviciilor stomatologice se realizează după cum urmează. iar costurile tratamentelor ca urmare a acestor servicii sunt suportate în proporție de 40-60% de casele de asigurări :
acces nelimitat pentru copiii cu vârsta până la 16 ani;
de două ori pe an în cazul copiilor cu vârsta cuprinsă între 16 și 20 de ani;
o data pe an pentru persoanele adulte.
Casele de asigurări suportă, de altfel, costurile tuturor serviciilor medicale incluse în pachetul prevăzut de lege. Furnizarea serviciilor se realizează prin intermediul medicilor și cadrelor medicale din sistemul sanitar care încheie contracte cu aceste instituții publice.
Constituirea fondului caselor de sănătate are la bază contribuțiile persoanelor indiferent de natura lor, fizică sau juridică, subvențiile din bugetul de stat și alte surse de venituri. Valoare contribuției ce revine ca obligație fiecărui asigurat este de 7% din venitul brut realizat.
Pentru constituirea caselor de asigurări de sănătate sunt luate în considerare următoarele aspecte :
locația și denumirea casei;
tipul de servicii oferite prin intermediul furnizorilor;
forma de încasare a contribuțiilor;
drepturile și obligațiilor organelor de conducere:
formarea comisiei de litigii;
modalitățile de promovare prin campanii publicitare.
La nivelul fiecărei case de asigurări își desfășoară activitatea adunarea generală a reprezentanților și un consiliu de administrație, ale căror activități sunt susținute consiliile de experți. Principalele atribuții ale adunării generale sunt :
primește și adoptă prevederile specifice domeniului sănătății;
aprobă raportul de contabilitate al Casei de asigurări de sănătate;
aprobă bugetul casei de sănătate;
formează comisia de cenzori;
administrează patrimoniul casei de asigurări.
Legea asigurărilor de sănătate a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1998 și a propus un sistem descentralizat cu rol în administrarea fondului de asigurări. Legea permite cetățenilor să-și aleagă furnizorul de servicii dorit, în oricare dintre niveluri, precum și casa de asigurări.
Datele statistice privind finanțarea serviciilor de sănătate în perioada 1990 – 1998 scot în evidență faptul că, principala sursă care a stat la baza formării fondului de asigurări în 1998, au fost asigurările sociale.
Tabelul 1.3. Sursele de finanțare între anii 1990 -1998
Sursa : Anuarul Statistic al României, Comisia Națională pentru Statistica, 1996
În anul 2000, importanța asigurărilor în sistemul de sănătate atinge un procent de 80,1%. Cheltuielile guvernamentale în sistemul de sănătate ating în 2000 un procent de 74,1 % din totalul cheltuielor din sănătate. Contribuție sectorului privat la sănătate nu depășește 25,9%. Din punct de vedere al cheltuielilor cu sănătatea, tendințele au înregistrat o creștere a raportului acestora doar până în anul 2000.
Finanțarea sectorului de sănătate în România are la bază două metode fundamentele : fondul asigurărilor sociale de sănătate și contribuția din bugetulul de stat. Tendința produsul intern brut, așa cum reiese din datele de mai jos, se menține la valoarea de 3% între 1995 și 2000.
Tabelul 1.4. Finanțarea sistemului de sănătate între 1995 – 2000
Sursa : Anuarul Statistic al României, 2000
Ca suport în cadrul sistemului de asigurări de sănătate este introdus odată cu Legea asigurărilor din 1997 și un sistemul de impozitări directe și indirecte. Contribuțiile rezultate în urma aplicării impozitelor sunt redirecționate în fondul asigurărilor de sănătate ca viitoare surse de finanțare. Finanțarea sistemului din surse externe s-a realizat în două etape. Prima etapă a avut loc în 1992, când România primește un împrumut de 150 miliarde $, iar cea de-a două a urmat în anul 2000 și s-a constituit printr-un credit în valoare de 20 miliarde $. Aceste finanțări au avut ca scop direct reorganizarea asistenței medicale la nivelul municipiului București și a 20 de județe.
Pe lângă aceste modalități de subvenționări, la fondul asigurărilor de sănătate funcționează și alte forme :
coplățile;
plata directă a beneficiarilor către furnizori;
contribuțiile pe baza asigurărilor private.
Starea de sănătate a populație, ca urmare a noului sistem de asigurări, are o evoluție benefică din punct de vedere al speranței de viață. Indicele înregistrează o creștere față de anii 1990 -1997 atât în cazul bărbaților, cât și al femeilor.
Tabelul 1.5. Speranța de viață între 1990 – 2000
Sursă : Raportul World Health 2008, Organizația Mondială a Sănătății
Indicele mortalității infactile scade de la 23 de decese la 1,000 de nou-născuți vii în anul 1990, la 19 decese la 1,000 de nou-născuți vii în anul 2000, iar tendința ratei este de scădere. În cazul mortalității în rândul adulților situația este asemănătoare. Dacă în anul 1990 rata mortalității pentr persoanele cu vârsta între 15 și 60 de ani era de 177 de decese la 1,000 de locuitori, în anul 2000 această scade la 175 de decese la 1,000 de locuitori.
Aceste ameliorări fac dovada necesității unui sistem de sănătate descentralizat la nivel național care să asigure populației o dezvoltare eficientă a stării de sănătate. Această dezvoltare a fost, de cele mai multe ori, condiționată de existența unor praguri care au limitat accesul la serviciile medicale. Potrivit datelor barometrului de opinie publică aproximativ 5% din populația țării nu are acces la serviciile medicale care le sunt garantate conform legii. O partea procentului majoritar de populație care beneficiază de asigurări de sănătate întâmpină dificultăți din punct de vedere al accesului la serviciile medicale fie din cauza raportării acestora la veniturile realizate, fie din cauza lipsei de informații care țin de acest fapt. Astfel, mai mult de jumătate din populația asigurată nu au cunoștințe despre pachetele de servicii medicale oferite prin lege sau despre modalitatea de funcționare a sistemului de sănătate. Ca urmare, a aspectelor prezentate, se poate spune că organizarea serviciului de informare implementat încă din 1999 este inefiecientă sau nu se raportează la situația sistemului și funcționarea acestuia.
Continuarea reformei de sănătate nu a influențat sau schimbat modelul Semanshko pe baza căruia a fost organizat sistemul de sănătate după 1989 în România. În procesul de desfășurare al reformei, început încă din anul 1990, se remarcă prezența unor schimbări negative din punct de vedere al cheltuielilor Guvernului cu sănătatea care au înregistrat o scădere de până la 9,1% comparativ cu alte state din Europa.
Tabelul 1.6. Cheltuieli cu sănătatea din produsul intern brut
Sursa : Anuarul Statistic al României, 1997
Din punct de vedere al chletuielilor privat, acestea însumau la sfârșitul anului 1996 un total de 1,305 miliarde lei.
Tabelul 1.6. Cheltuieli private
Sursa : Anuarul Statistic al României, 1997
În anul 1998, distribuirea personalului din domeniul sănătății se prezenta astfel :
Tabelul 1.7. Distribuirea personalului din sistemul sanitar
Sursa : Anuarul Statistic al României, 1998
Situația medicilor între anii 2000 – 2006 înregistrează o îmbunătățire, însă nu este una considerabilă, semn că procesul reformei în această direcție este foarte lent. Astfel, numărul mediciilor crește la 40,378 la 41,455 până în 2006. O ameliorare considerabilă se observă în cazul farmaciștilor, numărul acestora ridicându-se de la 1,690 la 4,360. Spre deosebire, de aceste două categorii, personalul auxiliar din cadrul spitalelor scade semnificativ de la 116,712 la 90,698 până la sfârșitul anului 2006.
O altă problemă majoră cu care se confruntă sistemul public de sănătate este reprezentată de tendința de creștere a taxelor care ar reduce, în mod evident, evoluția reformei. Această dificultate se datorează, în bună parte, procesului de accelerare a resurselor văzut ca o soluție imediată pentru crearea unui echilibru a sistemului de sănătate după prăbușirea regimului comunist. Instabilitate sectorului de sănătate a împins reforma spre adoptarea unor proiecte care până la sfârșitul anului 2000 au avut rol de suport în procesul de restructurare a sistemului. Dintre acestea, cele mai importante au fost :
Programul de suport pentru asistența medicală primară;
Programul de dezvoltare a politicilor de sănătate.
Dacă primul program a avut ca obiectiv promovarea unor cursuri de specialitate pentru medici de familie și personalul auxiliar, programul de politici de sănătate a avut ca fundament următoarele principii :
perceperea servicilor și îngrijirilot medicale ca metodă de satisfacere a nevoilor populației;
garantarea accesului neîngrădit la aceste servicii;
cuprinderea populației în sfera serviciilor medicale;
creșterea și menținerea aceluiași procent din P.I.B. pentru distribuirea cheltuielilor cu serviciile medicale;
dreptul cetățenilor de a-și alege liber medicul d efamilie;
corelarea serviciilor de sănătate su alte servicii aferente sau din alte domenii.
Analiza datelor statistice furnizate de Organizație Mondială a Sănătății scoate în evidență faptul că reforma din România a început într-un moment delicat pentru domeniul sanitar care se afla în fața unui fenomen de aglomerare peste măsură. În condițiile date, rata spitalizărilor era de 20 la 100 persoane cu o durată de circa 10 zile. O situație alarmantă se sesizează în cazul numărului de paturi din spitale care atinge cotă de 7 la 1000 de pacienți. Cursul ulterior al reformei din această perspectivă a presupus adoptarea măsurilor de aducere la același nivel acestor rate și realizarea unui raport direct propoțional între indicatorii mai sus analizați. S-a avut în vedere deci menținerea ratei de spitalizare și o scădere a numărului de paturi.
Legea nr. 95 pe anul 2006, cu privire la reforma din sistemul de sănătate, punctează cele mai importante funcții ale asistenței publice și anume :
controlul stării de sănătate a populației;
dezvoltarea, programelor, politiclor în sfera sănătășii;
organizarea sănătății publice;
monitorizarea și prevenirea bolilor și epidemiilor;
managementul serviciilor de sănătate;
promovarea calității serviciilor furnizate;
informarea populației cu privire la sănătatea publică;
evaluarea eficienței și eficacității, precum și controlul serviciilor;
intervenții imedicate în cazul dezastrelor sau a unor forme de amenințări de natură să pericliteze starea de sănătate a populației;
organizarea insituțională și a resurselor umane din sănătatea publică.
Cu privire la asigurările sociale de sănătate, această lege propune o alternare a acestora cu asigurările voluntare în situația în care acestea furnizează servicii ce pot suporta risurile individuale care nu sunt cuprinse de serviciile oferite prin asigurările sociale de sănătate. Criteriile de distrbuire a serviciilor, drepturile persoanelor asigurate și alte informații ce țin de domeniul asigurărilor de sănătate se mențin conform Legii nr. 145 pe 1997. Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Fondul național unic își păstrează atribuțiile și obligațiile legii din 1997.
Evaluare celor două mari zone pe care s-a axat reforma din sănătate arată o înclinație a acestui proces spre domeniul sanitar. În această situație, cea mai mare parte a cheltuielilor alocate au fost destinate spitalelor. Dintre un minim de 30% și un maxim de 78%, totalul cheltuielilor publice ale sectorului sanitar însumau un procent de 54% din totalul cheltuielilor pentru sănătate. Este evident faptul că, cea mai mare parte a resurselor este îndreptată spre acest sector. Calitatea scăzută a eficienței reformei se datorează unui control slab al cheltuielilor și costurilor la nivelul sanitar. În acest sens, este importantă finalizarea procesului de deznaționalizare a spitalelor pentru a asigura menținerea finanțărilor propuse de reformă pentru sectorul de sănătate publică.
CAPITOLUL 3
ROMÂNIA – ȚARĂ MEMBRĂ A UNIUNII EUROPENE. SISTEMUL
ACTUAL DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE
Extinderea Uniunii Europene și aderarea României
Obiectivul major al politicilor europene subliniază faptul că : „extinderea reprezintă o șansă istorică de a crea o Europă mai puternică, mai vastă, mai stabilă. Va fi vorba de un mare pas înainte pentru cele 500 de milioane de cetățeni pe care-i va număra comunitatea lărgită la 28 de țări.” În completarea acestei afirmații, președintele Comisiei Europene, Romano Prodi, adaugă însemnătatea întregirii europene prin invitarea celorlalte state din afara organizației : „Reîntoarcerea la viață și la istorie a atâtor țări rămâse decenii întregi la marginea continentului nostru ne-a obligat în acești ani și ne impune încă să abordăm problema extinderii Uniunii”.
Prăbușirea blocului comunist și necesitatea unei suveranități pe plan economic a celor mai multe țări din Estul și centrul Europei a fost punctul de plecare spre o integrare în Uniunea Europeană. Înclinarea Uniunii spre această partea a continentului a fost una incertă dacă luăm în calcul situația statelor din această zonă și instabilitatea la nivel de economie de piață a țărilor vizate. Este clar că o extindere imediată ar fi produs acumularea unor eforturi financiare masive ale organizației, iar certitudinea reușitei acestor eforturi ar fi fost, cu siguranță, pusă sub semnul întrebării. Cu toate că, tendințele celor mai multe state ale Uniunii se îndreptau spre alte direcții, perioada anilor 90 este marcată de dezvoltarea unor politici pentru viitoarele state membre astfel încât procesul extinderii să fie mai facil.
Ca și în cazul altor state, aderarea României a fost direct influențată de această dorința de extindere a Uniunii Europene în partea de est a Europei. Pe de altă parte această dorință, sau necesitate după cum a mai fost considerată, a fost evident influențată de un complex de factori precum :
efectele prăbușirii regimului comunist și vulnerabilitatea în fața Rusiei;
trecerea de la economia de stat la economia de piață;
depășirea pragului de sărăcie care cuprindea cea mai mare parte a populației țării;
poziția georgrafică;
consolidarea securotății la nivel național;
percepția cetățenilor asupra Uniunii.
Procesul de aderare al țării noastre a cunoscut un drum îndelungat de schimbări și reforme pentru a-și adapta conținutul social, politic și economic la cerințele create de Comisia Europeană. O privire asupra istoriei relațiilor României cu Uniunea Europeană arată că primii pași spre o integrare au fost făcuți încă din 1969 când au avut loc câteva tratative cu scopul finalizării unor înțelegeri între țara noastră și Comisia de la Bruxelles. Prima concretizare a acestor înțelegeri s-a realizate în anul 1995 când România e recunoscută ca membru asociat al Uniunii, urmând ca doi ani mai târziu țara noastră să fie inclusă în programul de aderare, schimbându-și statutul dobândit în 1995 cu cel de stat canditat. Este momentul în care începe procesul de monitorizare în vederea atingerii cerințelor Uniunii. În acest sens, Consiliul European își orientează activitatea de supraveghere asupra următoarelor direcții de acțiune : politic, economic, juridic și administrativ. Progresele făcute în aceste trei zone sunt minime, situația României la sfârșitul anului 1998 devine astfel una critică din punct de vedere al continuării procesului de integrare. Evoluția regresivă din perioada de față au condus activitatea pentru aderare într-un impas. Ca și pentru celelalte state, membre ale Uniunii Europene sau aflate în proces de integrare, și pentru România capacitatea economică a avut rolul decisiv atunci când au fost rediscutate tratativele de integrare în anul 1999.
S-au avut în vedere următoarele capitole de negociere ale acquis-ului comunitar :
Libera circulație a mărfurilor;
Libera circulație a persoanelor;
Libera circulație a serviciilor;
Libera circulație a capitalurilor;
Dreptul Societăților comerciale;
Politica în domeniul concurenței;
Agricultura;
Pescuitul;
Transportul;
Impozitarea;
Uniunea economică și monetară;
Statistica;
Politica socială și ocuparea forței de muncă;
Energia;
Întreprinderile mici și mijlocii;
Știința și cercetarea;
Educația, formarea profesională și tineretul;
Telecomunicațiile și tehnologia informației;
Cultura și politica în domeniul audiovizualului;
Politica regională și coordonarea intrumentelor structurale;
Protecția mediului înconjurător;
Protecția consumatorului și a sănătății;
Justiția și afacerile interne;
Uniunea vamală;
Relațiile externe;
Politica externă și de securitate comună;
Controlul financiar;
Dispozițiile financiare și bugetare;
Instituțiile;
Altele.
Sfera de acțiune majoritară se axează în politic, parcursul analizei celorlalte domenii fiind paralel cu perioadade negocieri. Obiectivele care au stat la baza negocierilor punctează influențele semnificative la nivelul sistemelor din România și a acquis-ului comunitar. Aderarea României a fost influențată, pe lângă capacitatea economică, și de capacitatea de muncă, ramură fundamentală pentru sfera economică. O evaluare în acest sens arată că țara noastră prezintă cel mai ridicat nivel de resurse de muncă.
Tabelul 1.7. . Resursele de muncă în tările din Europa și în România
Sursa : www. osha.europa.eu
Alte aspecte importante, și eventuale influențe, care au generat negocierile de aderare se regăsesc în temele pieței românești de export în domeniul tehnologiei, ale poziției geostrategică și comerțului exterior. Procesul de negocieri a condus la realizarea unei monitorizări a implementării acquis-ului pentru identificarea neregulilor la nivelul indeplinirii condițiilor date. Evaluarea fiecărui capitol urmează ulterior să fie sintetizată într-un raport de poziție adoptat apoi prin vot unanim de către statele membre ale Uniunii europene. Până la sfârșitul anului 2000 România a predat Consiliului Uniunii europene nu mai puțin de 13 rapoarte, fiecare destinat câte unui capitol de negociere. Evoluțiile ulterioare a măsurilor au dus la înființarea în România a Ministerului Integrării Europene cu rol important în monitorizarea și coordonarea activităților ce țin de integrarea statului. Văzut ca o schimbare imediată generată de dorința de aderare, Ministerul Integrării Europene își asumă următoarele funcții :
gestionarea rapoartelor ministerelor și a celorlalte organisme aferente conform relațiilor cu instituțiile Uninii Europene;
monitorizarea respectării criteriilor Acordului European;
supravegherea și orientarea acțiunilor întreprinse de Delegația Națională pentru tratativele aderării României la Uniunea Europeană;
întocmirea de rapoarte privitoare la evoluțiile și programele de strategie;
monitorizarea procesului de finanțare;
direcționarea acțiunilor Institutului European Român.
Anul 2001 este rezervat, în special, clarificărilor problemelor la nivelul criteriului politic și economic. Se au în vedere, pe de o parte, implementarea unor măsuri pentru diminuarea pragului de corupție la nivel național, pe de altă parte, formarea unei pieți organizate și practice. Problema majoră în această perioadă s-a axat pe ascensiunea inflației care a cauzat numeroase dezechilibre economice. Ca răspuns la această problematică, în anul 2002 au fost adoptate o serie de politici complexe și măsuri a căror dezvoltare s-a aflat sub atenta supraveghere noilor instituții formate. Începând cu anul 2003, s-a urmărit o menținere a acțiunilor întreprinse în anii anteriori atât din punct de vedere economic, cât și politic. De altfel, în Raportul de țară realizat în 2003, baroana Emma Nicholson declară ca "finalizarea negocierilor de aderare la sfârșitul lui 2004 și integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupției și punerea în aplicare a reformei". O mare parte a procesului de aderare a României la Uniunea Europeană, respectiv cea cuprinsă între anii 2001 și 2004 a fost susținută prin campanii puternice de finanțare așa cum reiese și din tabelul următor :
Tabelul 1.8. Surse de finanțare
Este mai mult decât evident că sfera economică este majoritară și influența ei nu poate fi constestată. Îndeplinirea cerințelor Tratatului de aderare a fost puternic susținută de sesiuni importante de finanțare. Suportul financiar este cel care determină dimensiunea socială, culturală și politică a oricărui stat, membru sau în proces de aderare la Uniunea Europeană.
În data de 17 decembrie a anului 2004, în timpul desfășurării Summit-ului de la Bruxelles, România încheie capitolele de negociere cu Uniunea Europeană, Tratatul de aderare fiind semnat la 25 aprilie 2005 la Luxemburg. De la această dată România devine stat în curs de integrare cu atribuții majore în monitorizarea instituțiilor comunitare, iar la 1 ianuarie 2007 este declarată oficial stat cu drepturi depline al Uniunii Europene.
3.2. Descrierea sistemului actual de asigurări de sănătate din România
3.2.1 Obiectivele sistemului de asigurări de sănătate
Sistemul de asigurări de sănătate din România are în vedere realizarea următoarelor obiective :
protejarea cetățenilor asigurați de plățile pentru serviciile medicale în situații de accident sau boală;
garantarea ocrotirii celor asigurați pe baza principiului nediscriminării în cazul folosirii Fondului național unic de asigurări de sănătate.
Îndeplinirea acestor obiective nu poate fi relizată dacă nu sunt respectate următoarele principii prevăzute de Legea nr. 95/2006 :
casa de asigurări este aleasă exclusiv de către personale asigurate;
formarea și distribuirea fondurilor se realizază în bază solidarității și subsidiarității;
persoanele asigurate au dreptul să-și aleagă furnizorii de servicii medicale;
toți asigurații sunt obligați să contribuie la plata contribuției în vederea constituirii Fondului național unic de asigurări de sănătate;
promovarea unui pachet de servicii medicale pentru toți cetățenii asigurați;
asigurarea transparenței sistemului;
promovarea concurenței între companiile furnizoare de servicii.
3.2.2. Persoanele asigurate
Sunt incluse în sistemul de asigurări sociale de sănătate toți cetățenii din România cu domiciliul în țară, dar și cetățenii străini sau apatrizi care beneficiază de o scadență a termenului de ședere în România făcând dovada plății contribuției la Fondul național unic de asigurări de sănătate.
Beneficiază de asigurări de sănătate, însă fără plata vreunei contribuții : persoanele cu handicap care nu au niciun venit sau nu beneficiază de o altă formă de asigurare socială, copiii și tinerii copiii cu vârsta până la 18 ani sau până la 26 de ani în condițiile în care urmează o formă de învățământ, soțul, soția, părinții și bunicii care nu au un venit, dar se află în îngrijirea unei persoane asigurate, persoanele cu drepturi obținute în urma unor persecuții continue de natură politică în baza Decretului – lege nr. 118 pe 1990, persoanele care prezintă boli sau afecțiuni cuprinse în grila programelor de sănătate dezvoltate de Ministerul Sănătății Publice, femeile însărcinate, respectiv lăuze care nu au niciun venit sau venitului obținut se află sub pragul salariului minim brut la nivel național. De asemenea, beneficiază de aceste asigurări și următoarele categorii :
persoanele care urmează stagiul militar;
persoanele care se află în concediu ca urmare a unui accident de muncă sau boli profesionale;
femeile sau bărbații care sunt în concediu pentru creșterea copilului până la vârsta de 2 ani, respectiv 3 ani dacă copilul prezintă un grad de handicap;
persoanele aflate în detenție sau arest preventiv;
pensionarii;
indivizii care aparțin unei familii cu drept la ajutor social în baza Legii nr. 416 pe 2006;
persoanele care au indemnizații de șomaj;
victimele al traficului de persoane sau persoanele expulzate;
persoanele aflate în situația de amânare a perioadei de executare a unei pedepse privative de libertate.
Pentru asigurații de la punctele a), c), d), h) și i) calcularea contribuției se face pe baza a 2 salarii de bază minime brute după cum urmează :
Salariul de bază minim brut Numărul de zile lucrătoare în care
pe țară x 2 x ……… % asiguratul s-a regăsit în una din
–––––––––––––- x pozițiile mai sus menționate din
Numărul de zile lucrătoare pentru luna avută în vedere în momentul
luna în care se face calculul calculării
Cetățenii asigurați fac dovada acestui lucru prin prezentarea unui carnet de asigurat dobândit în urma plății contribuțiilor și eliberat de casa de asigurări pentru care asiguratul a optat. În cazul persoanelor care sunt asigurate dar sunt scutite de plata contribuției prevăzute de lege, aceștia primesc o adeverență prin care le este recunoscută calitatea de beneficiar de asigurări sociale de sănătate. Dreptul fundamental al fiecărui asigurat este acela de a beneficia de un pachet de servicii de bază care presupune :
servicii medicale
servicii profilactice ( destinate femeilor însărcinate sau care au născut și presupun, supraveghere pe toată perioada sarcinii și lăuziei, monitorizarea evoluției nou-născutului, evaluarea regulată pentru identificarea bolilor sau epidemiilor care pot genera morbiditatea sau mortalitatea, servicii de planificare familială, servicii care se regăsesc în programenele de imunizări );
servicii curative ( servicii de urgență, servicii destinate persoanelor aflate în așteptarea diagnosticării, tratamente necesare recuperării, tratamente chirurgicale );
servicii de îngrijire a sănătății
medicamente
materiale sanitare și dispozițive medicale de recuperare
Asigurații pot beneficia și de alte tipuri de servicii în situații excepționale :
servicii medicale de îngrijire la domiciliu acordate în cazul urgențelor medico-chirurgicale sau a celor prevăzute de contractul-cadru
servicii medicale pentru persoanele asigurate care se află în afara țării ( se acordă numai persoanelor asigurate în România și care se află pe teritoriul unei țări cu care România a încheiat tratate sau parteneriate ).
Există însă și un pachet de servicii care nu poate fi asigurat de Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate care cuprinde :
fertilizare in vitro;
transplant de organe;
asistență medicală la cerere;
operații estetice sau de corectare pentru persoanele cu vârsta de peste 18 ani;
anumite medicamente și dispozițive sanitare;
o parte a serviciilor stomatologice;
servicii medicale performante;
unele tratamente de recuperare;
servicii hoteliere pentru persoanele cu afecțiuni;
anumite servicii medicale la cererea asiguratului;
cheltuielile personalului medical și ale medicilor care își desfășoară activitățile în cadrul unităților specializate în recuperare și reabilitare neuropsihomotorie sau pentru copii bolnavi HIV/SIDA;
cheltuielile personalului sau a medicilor pe perioada desfășurării rezidențiatului.
Asigurații își pierd acest drept doar în situația în care nu mai are drept de ședere în țară sau după pronunțarea decesului persoanei asigurate, dar și în cazul în care cetățeanul nu plătește contribuțiile, dreptul de asigurare încheindu-se după 3 luni de la ultima încasare înregistrată de Fond. Orice persoană asigurată are obligația de a plăti o cota lunară de 6,5% din :
venituri din salarii;
venituri impozabile obținute în urma unor activități independente;
venituri din activități agricole;
indemnizații de șomaj;
venituri obținute în urma renunțării la anumite bunuri, dividende, dobânzi, venituri obținute pe baza drepturilor de proprietate;
venituri obținute din pensii.
Valoarea contribuției în cazul asiguraților care au venituri din salarii este hotărâtă în funcție de venitul din salarii al fiecăruia și în conformitate cu legislația în vigoare. Pentru cei care au venituri impozabile din activități independente valoarea contribuției se stabilește din veniturile comerciale și cele din profesii libere individuale. Obligația asiguraților în cauză este aceea de transfera odată la 4 luni totalul contribuției ce reiese din venitul net rezultat ca diferență dintre venitul brut și cheltuielile derivate în raport cu cerințele Codului fiscal pentru persoanele care realizează activități independente și ale căror venituri sunt calculate cu ajutorul contabilității în partidă simplă sau din venitul net rezultat ca diferență dintre venitul brut și cheltuielile derivate în conformitate cu normele Ministerului Economiei și Finanțelor pentru persoanele asigurate care realizează venituri pe bază de norme de venit.
În cazul asiguraților cu venituri rezultate în urma activităților agricole și nu sunt angajatori plata contribuției este realizată din venit, asemenea celorlalți asigurați care realizează venituri din salarii.
Persoanele asigurate care beneficiază și de indemnizații de șomaj fac dovada plății contribuției din valoarea indemnizației de șomaj. Pensionarii contribuie la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate doar în situația în care venitul din pensii întrec limita supusă impozitului avizată de Codul fiscal. Asigurații ale căror venituri sunt obținute în urma renunțării la bunuri plătesc o contribuție din venitul brut în forma unei cote de 25% din acest venit, iar pentru veniturile din dividende asigurații au obligația să depună contravaloarea contribuției până la data de 25 ianuarie a anului care precede pe cel în care sunt plătite dividendele. În cazul persoanelor asigurate care realizează venituri din drepturile de proprietate intelectuală, acestea trebuie să plătească valoarea contribuției sub forma a 12 salarii minime brute numai dacă până la încheierea anului totalul veniturilor se situează sub numărul de 12 salarii minime brute.
3.2.3. Casa Națională de Asigurări de Sănătate
Casa Națională de Asigurări de Sănătate este instituție publică, autonomă, de interes național, cu personalitate juridică, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate în vederea aplicării politicilor și programelor Guvernului în domeniul sanitar și are în subordine casele județene, casa municipiului București, comisii de experți și oficiile teritoriale. Obiectivul major al CNAS este acela de a garanta buna funcționare unitară și coordonarea întregului sistem de asigurări sociale de sănătate la nivel național. CNAS este cea care propune și susține politica și strategiile din acest domeniu. Are ca îndatoriri :
administarea fondului de asigurări;
promovarea bunei distribuiri a serviciilor;
contribuie alături de Ministerul Sănătății la realizarea programelor cu caracter de protecție a sănătății populației;
administrarea sistemul de asigurări de sănătate;
urmărirea circuitul de distribuire a medicamentelor;
numirea comisiilor care pun în aplicare proiectele propuse de Ministerul Sănătății Publice;
desemnarea personalului medical și a medicilor din cadrul sistemului sanitar;
contribuie la întocmirea listelor de medicamente în funcție de tipul de contribuție și prescriere medicală;
gestionarea fondului de rezervă.
Pentru formarea și funcționarea unei case de asigurări se iau în calcul următoarele aspecte :
locația casei;
numele casei de asigurări;
tipul de servicii oferite;
modalitatea de încasare a contribuțiilor;
îndatoririle conducerii;
alcătuirea comisiei de litigii;
posibilitățile de promovare prin publicitate a casei respective.
Conform art. 270, alineatul (1) din Legea nr. 95/2006 actualizată în anul 2008 casele de asigurări de sănătate au urmăzoarele funcții :
gestionează fondul prin președintele CNAS, împreună cu casele de asigurări;
elaborează, implementează și gestionează procedurile și formularele unitare, avizate de Ministerul Sănătății Publice, pentru administrarea sistemului de asigurări sociale de sănătate;
elaborează și actualizează Registrul unic de evidență a asiguraților;
elaborează și publică raportul anual și planul de activitate a dispozițiilor legale de către casele de asigurări;
îndrumă metodologic și controlează modul de aplicare a dispozițiilor legale de către casele de asigurări;
răspunde pentru activitățile proprii sistemului de asigurări sociale de sănătate în fața Guvernului și față de asigurați;
elaborează proiectul contractului-cadru, care se prezintă de către Ministerul Sănătății Publice spre aprobarea Guvernului;
elaborează condițiile privind acordarea asistenței medicale din cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, cu consultarea CMR și CMDR;
participă anual la elaborarea listei de medicamente eliberate cu sau fără contribuție personală, pe baza prescripțiilor medicale, pentru persoanele asigurate;
administrează și întreține bunurile imobile și baza materială din patrimoniu, în condițiile legii;
asigură organizarea sistemului informatic și informațional unic integrat pentru înregistrarea asiguraților și pentru gestionarea și administrarea fondului; indicatorii folosiți în raportarea datelor în sistemul de asigurări de sănătate sunt unitari și se stabilesc de către Ministerul Sănătății Publice, la propunerea CNAS, CMR si CMDR;
negociază și contractează cu instituții abilitate de lege colectarea și prelucrarea datelor privind unele servicii medicale furnizate asiguraților, în vederea contractării și decontării acestora de către casele de asigurări;
acordă gratuit informații, consultanță și asistență în domeniul asigurărilor sociale de sănătate persoanelor asigurate, angajatorilor și furnizorilor de servicii medicale;
participă la licitații naționale organizate de Ministerul Sănătății Publice pentru achiziția de medicamente și materiale specifice pentru realizarea programelor de sănătate;
încheie și derulează contracte de achiziții publice pentru medicamente și materiale sanitare pentru derularea programelor de sănătate, precum și contracte de furnizare de servicii medicale de dializă;
asigură logistica și baza materială necesare activității de pregătire și formare profesională a personalului, din cheltuielile de administrare a fondului;
inițiază, negociază și încheie cu instituții similare documente de cooperare internațională în domeniul său de activitate;
îndeplineste funcția de organism de legătură, care asigură comunicarea cu organismele similare din statele care au încheiat cu România documente internaționale cu prevederi în domeniul sănătății;
prezintă un raport anual Guvernului privind starea sistemului de asigurări sociale de sănătate;
prezintă rapoarte Parlamentului, la solicitarea acestuia;
alte atribuții prevăzute de acte normative în domeniul sănătății.
Casa Națională de Asigurări de Sănătate este condusă de adunarea reprezentanților, consiliul de administrație, președintele, comitetul director, 2 vicepreședinți și un director general.
Adunarea reprezentanților își desfășoară activitățile pe durata a 4 ani și este compusă din reprezentanți ai asiguraților aleși de consiliile județene și consiliul municipiului București și 31 de membri și are ca sarcini : stabilește organizarea și structuratea CNAS, administrează și aprobă bugetul anual, monitorizează activitatea fondului.
Consiliul de administrație deține puterea executivă pe o durată de 4 ani, având în componența sa un număr de 17 membri desemnați de stat prin Președintele României și primul-ministru, asociații patronale și sindicate. În fruntea consiliului se află cei 2 vicepreședinți aleși prin vot secret. Principalele competențe sunt :
stabilirea programului de activitate;
aprobă planul de investiții;
propune și aplică regulamentul de organizare a comisiilor;
stabilește principiile de alegere și formare a cadrului aferent sistemului de asigurări de sănătate;
finalizează acordurile de colaborare și finanțare cu instituții și organisme internaționale;
aprobă îndatoririle vicepreședinților comisiilor;
aprobă statutul personal al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate;
întocmește regulamentul propriu de organizare;
stabilește strategia sistemului de asigurări de sănătate;
propune alocarea unui bugetului al fondului;
monitorizează activitatea de realizare a contractelor și a împrumuturilor;
aprobă fondul de rezervă;
realizează rapoartele de administrare ;
redistribuie bugetul fondului în funcție de casa de asigurări;
aprobă lista medicamentelor;
realizează bilanțul contabil și metodologia acestuia;
urmărește modul de organizare al caselor de sănătate;
aprobă organigrama Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, precum și a caselor de asigurări teritoriale.
La nivelul fiecărei case de asigurări de sănătate se află căte un director general, iar numirea acestuia revine ca sarcină președintelui casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Obligațiile directorilor sunt menționate la alineatul (5) al articolului 288 din Legea nr. 95/2006 :
punerea în aplicare a normelor de gestiune, regulamanetele de organizare și de funcționare și procedurile administrative unitare;
organizează și coordonează activitatea de control al execuției contractelor de furnizare de servicii medicale;
organizează și coordonează activitatea de urmărire și control al colectării contribuțiilor la fond;
propune programe de acțiuni de îmbunătățire a disciplinei financiare, inclusiv executarea silită, potrivit legii;
stabilește modalitatea de contractare, cu respectarea contractului-cadru;
organizează împreună cu alte structuri abilitate controale privind respectarea drepturilor asiguraților și propune măsuri în caz de nerespectare a acestora;
supraveghează și controlează organizarea și funcționarea sistemului de asigurări de sănătate la nivel teritorial și prezintă anual rapoarte, pe care le dă publicității;
numeste, sancționează și eliberează din funcție personalul casei de asigurări.
3.2.4. Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și finanțarea serviciilor medicale
Principalul organ cu obligații directe în finanțarea serviciilor medicale, medicamentelor și a altor forme de asigurări sociale de sănătate este reprezentat de Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate. Toate finanțările sunt realizate din următoarele surse : contribuții ale persoanelor asigurate fizice sau juridice, subvenții ale bugetului de stat, venituri dobândite prin apelarea la resursele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate sau a altor venituri în conformitate cu legislația în vigoare, sume alocate din bugetul Ministerului Sănătății Publice. Bugetul Fondului presupune două direcții de acțiune : sănătatea și asistența socială. În anul 2007, situația acestui buget se prezenta astfel :
Tabelul 1.9. Distribuția cheltuielilor în anul 2007
Sursa : Raportul de activitate al CNAS, 2007
Comparativ cu anul 2006, nivelul total al veniturilor crește cu aproximativ 21,6%, în condițiile în care veniturile în 2006 erau de 10.757.172,6. Centralizarea datelor puse la dispoziție de casele de asigurări de sănătate a fost realizată prin intermediul trezoreriilor. Așa cum reiese din raportul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate distribuirea cheltuielilor pentru serviciile medicale, medicamente și diferite dispozitive medicale s-a realizat astfel :
Tabelul 2.0. Distribuția cheltuielilor în funcție de tipul de servicii medicale
Sursa : Raportul de activitate al CNAS, 2007
Grila de materiale și prestații de servicii medicale care sunt finanțațe de Casa Națională de Asigurări de Sănătate prin Fondul național unic de asigurări de sănătate cuprinde următoarele categorii și Ministerul Sănătății Publice :
Produse farmaceutice, materiale sanitare specifice și dispozitive medicale
Medicamente pentru persoanele asigurate care plătesc sau nu contribuție;
Medicamente pentru boli cornice cu risc ridicat folosite în programele naționale cu scop curative;
Materiale sanitare specifice folosite în programele naționale cu scop curative;
Servicii medicale de hemodializă și dializă peritoneală;
Dispozitive și echipamente medicale.
Servicii medicale în ambulatoriu
Asistență medicală primară;
Asistență medicală pentru specialități clinice;
Asistență medicală stomatologică;
Asistență medicală pentru specialități paraclinice;
Asistență medicală în centre medicale multifuncționale.
Servicii de urgență prespitalicești și transport sanitar
Servicii medicale în unități sanitare cu paturi :
Spitale generale;
Unități de recuperare-abilitare a sănătății.
Îngrijiri medicale la domiciliu
Prestații medicale acordate într-un stat membru al Uniunii Europene
În anul 2007, conform Raportului de activitate CNAS, raportul în procente al cheltuielilor pentru serviciile medicale destinate persoanelor asigurate se distribuie arată că cea mai mare parte a plăților se regăsește în zona serviciilor medicale din cadrul unităților sanitare cu paturi, fiind urmată de cea a produselor farmaceutice, materialelor sanitare și dispozitivelor și zona serviciilor medicale în ambulatoriu. În cazul ultimelor două zone ponderea cea mai semnificativă o au plățile pentru medicamente atât pentru persoanele asigurate care plătesc contribuții, cât și pentru persoanele asigurate care sunt scutite de plata contribuțiilor, procentul în această sferă fiind de 65,2%. Treapta imediat următoare în ierarhia plătilor este ocupată de plățile pentru medicamentele pentru boli cronice cu risc ridicat și care sunt cuprinse în programele naționale cu scop curativ, iar procentul destinat pentru această categorie este de 20,5%. Alte plăți s-au realizat și pentru serviciile medicale de hemodializă și dializă peritoneală, ponderea în această direcție fiind de 9,9%.
O stratificare pe procentelor în ceea ce privește plățile efectuate de CNAS pentru serviciile medicale este prezentată în graficul următor :
Graficul 1.1. Ponderea serviciilor medicale
Sursa : Raportul de activitate al CNAS, 2007
Pentru serviciile medicale acordate în ambulatoriu, repartizarea plăților se prezintă astfel : 45,5% pentru plățile în zona asistenței medicale primare, 25,8% pentru plățile destinate serviciilor de asistență medicală pentru specialitățile clinice și 20,1% pentru plățile pentru asistența medicală destinată specialităților paraclinice. Procentul cel mai ridicat în cazul plăților pentru serviciile medicale din unitățile sanitare cu paturi este rezervat de spitalele generale și este de 99,1% din totalul plăților pentru această categorie.
În funcție de domeniul de asistența medicală ponderea plăților pentru serviciile medicale este prezentată în graficul de mai jos :
Graficul 1.2. Ponderea asistenței medicale
Sursa : Raportul de activitate al CNAS, 2007
Finanțările pentru grupa serviciilor medicale în ambulatori au fost repartizate după cum urmează :
pentru asistență medicală primară au fost alocate 760.969,0 mii lei ;
pentru asistență medicală pentru specialități clinice au fost alocate 350.967,0 mii lei ;
pentru asistență medicală stomatologică au fost alocate : 67.518,0 mii lei;
pentru asistență medicală pentru specialități paraclinice : 434.312,0 mii lei;
pentru asistență medicală în centre medicale multifuncționale au fost alocate : 74.518,0 mii lei.
Grupa serviciilor de urgență prespitalicești și transport sanitar a primit o finanțare în 2007 de 368.648,0 mii lei folosită în totalitate pentru acoperirea plăților. O comparație cu anul 2006, se observă o creștere a plăților în această zonă cu aprozimativ 27,5%, în condițiile în care valoarea acestora în anul 2006 era de 79.558,0 mii lei. Pentru serviciile medicale în unități sanitare cu paturi finanțarea a fost de 6.004.390,0 mii lei din care au fost acoperite în proporție de 99,6% plățile aferente în valoare de 5.982.948,1 mii lei. Finanțarea majoritară a revenit spitalelor generale cărora le-a revenit suma de 5.926.597,4 mii lei, restul îndreptăndu-se spre unitățile de recuperare-abilitare a sănătății.Serviciile asistenței medicale spitalicești au fost cele mai apelate de către persoanele asigurate care a necesitat o monitorizare efectivă din partea caselor de asigurări. S-au acordat doar în urma încheierii unor contracte și acte doveditoare între aceste case de asigurări și spitale.
Tabelul 2.1. Decontarea servicilor medicale
Sursa : Raportul de activitate al CNAS, 2007
În ceea ce privește serviciile de îngrijire la domiciliu acestea sunt furnizate printr-un program aplicat de medicii specialiști care beneficiază de o finanțare de 10.272,0 mii lei, valoarea plăților atingând suma de 10.172,4 mii lei.
Eficiența Fondului național unic depinde de evaluarea furnizorilor, repartizarea serviciilor medicale persoanelor asigurate și controlul finațărilor.
3.3. Propunerile Uniunii Europene privind sistemul asigurărilor sociale din România
Procesul de monitorizare a României în planul asigurărilor a început încă din anul 1997 și a avut ca scop direct supravegherea și implementarea măsurilor legislative în domeniu, precum și alinierea acquis-ului social la sistemele de asigurări. S-au avut în vedere următoarele :
legislația muncii;
promovarea egalității șanselor între femei și bărbați;
sănătatea;
securitatea socială;
managementul și funcționarea sistemelor.
În domeniul sănătății, cerințele Uniunii Europene au vizat continuarea reformei de sănătate și organizarea proiectelor de finanțare și distribuire a resurselor umane, dar și creșterea procentului din PIB pentru asigurarea calității serviciilor medicale furnizate. Analiza acestor aspecte arată o creștere a cheltuielilor din PIB cu sănătatea de la 2 – 3% între anii 1990 – 1998 la 4% în anul 2000.
La nivelul sectorului de sănătate, Consiliul european a urmărit și îndeplinirea obiectivelor propuse României, în special :
cuprinderea tutror cetățenilor în sistemul asistenței medicale;
restructurarea sistemului prin furnizarea serviciilor medicale de calitate în concordanță cu nevoile populației.
Important de menționat este faptul că implementarea acquis-ului comunitar nu vizează în mod direct chestiuni legate de asigurările sociale, implicit de sănătate. există câteva capitole ale acestui acquis ce fac trimitere la domeniul sănătății, respectiv :
Capitolul XIII : Politica socială și ocuparea forțelor de muncă;
Capitolul XXIII : Protecția consumatorului și a sănătății.
Detaliile cu privire la asigurările sociale de sănătate sunt cuprinse doar în capitolul II referitor la libera circulație a persoanelor. Acceptarea prevederilor din acest capitol au avut ca urmare dezvoltarea sistemului de relații dintre angajați și angajatori, asigurați și furnizori. Este clar faptul că asumarea acestor cerințe presupune reformarea legislației ce stă la baza sistemuluide asigurări de sănătate pentru cuprinderea cetățenilor străini care se afla pe terioriul României. În aceste condiții, s-a urmărit aplicarea unor măsuri de protecție a sănătății pentru categoriile de mai jos :
muncitorii;
familiile acestora;
persoanele car obțin statutul de cetățean într-o țară membră a Uniunii Europene.
Libera circulație a persoanelor a însemnat pentru sistemul de asigurări din România introducerea unor noi prevederi recunoscute în forma cardului european de asigurări de sănătate. Structura și prezentarea acestui card cuprinde următoarele aspecte :
Numele, prenumele persoanei asigurate;
Codul numerit personal al perosanei asigurate;
Data nașterii;
Data expirării cardului;
Numărul de identificare a cardului;
Numărul de identificare al casei de sănătate furnizoare;
Codul Organizației Internaționale pentru Standardizare.
Cardul este eliberat de casa de asigurări de sănătate la care este înscrisă persoana asigurată și se face în baza regulamentelor Uniunii europene. Acesta poate fi folosit numai pe teritoriul țărilor memebre ale Uniunii și nu este valabil pe teritoriul României. Cardul european facilitează accesul la servicii medicale de urgență în cazul în care asiguratul are nevoie de acestea atunci când se află în spațiul european. Începând cu data de 1 ianuarie 2008, persoanele asigurate vor primi cadrul european de sănătate gratuit. Odată cu adoptarea cardului european de asigurări de sănătate, activitatea Casei Naționale de Asigurări de Sănătate a fost lărgită pentru anexarea unor obiective și prevederi cu privire la metodologia furnizării cardului și implicații pentru cetățenii străini de pe teritoriul României. Au fost înființate două noi instituții cu rol de suport pentru CNAS : Serviciul pentru Integrarea Europeană ( SIE ) și direcția de Relații Internaționale și Programe de Cooperarea Internațională ( DRIPCI ). Activitatea CNAS a fost restructurată conform normelor propuse de Uniunea Europeană cu privire la distribuirea cheltuielilor externe. Un rol important revine acestei instituții, respectiv cel de coordonare a acțiunilor de export al beneficiilor contributive și non-contributive. Scopul cestei norme este acela de a stabili cotizațiile pentru serviciile medicale furnizate și beneficiile acestor servicii.
O altă cerință a Uniunii europene cu implicații directe pentru sistemul de sănătate din România a constituit-o reorganizarea sistemului de plată în spitale. Soluțiile pentru îndeplinirea acestei propuneri s-a regăsit în creșterea finanțărilor pentru unitățile sanitare și menținerea controlului cheltuielilor din această zonă.
Situația actuală a procesului de adaptare la cerințele Uniunii Europene de implementare a acquis-ului în cazul asigurărilor sociale de sănătate prezintă un avans însemnat făcut de țara noastră din această perspectivă. Finalizarea și dezvoltarea însă, par să constituie o dificultate pentru România. Acest lucru se datorează, în mare parte, nerezolvării vechilor probleme din cadrul sistemului de asigurări de sănătate.
CAPITOLUL 4
Asigurările sociale de sănătate în Uniunea Europeană
Protecția sănătății este una dintre problemele comune și o politică socială importantă pentru toate țările din Uniunea Europeană. Obiectivul principal în această direcție îl reprezintă asigurarea accesului populației la servicii de sănătate de calitate. Direcția de acțiune prioritară s-a axat pe diminuarea cheltuielilor fără a afecta calitatea seviciilor sau gradul de acces al persoanelor asigurate la aceste servicii. Toate măsurile luate în acest sens au urmărit ascensiunea nivelului eficienței cu resursele date și menținerea acesteia în ceea ce privește costurile pentru serviciile furnizate. Trăinicia sistemelor de asigurări are la bază, așa cum arată și Comisia Europeană, 3 principii fundamentale : calitatea, accesibilitatea și finanțarea continuă a sistemelor.
În domeniul sănătății Uniunea Europeană propune statelor membre să-și îndrepte atenția în deosebi asupra următoarelor aspecte:
ameliorarea sistemelor de sănătate în vederea realizării cu succes a obiectivelor propuse;
accesul neîngrădit al populației la orice tip de asigurări de sănătate prin înlăturarea principiului discriminării;
crearea unor măsuri active care sa faciliteze accesul la serviciile de îngrijire și protecție a persoanelor în vârstă;
adoptarea unor măsuri pentru prevenirea bolilor și ocrotirea sănătății.
Toate țările membre ale Uniunii Europene își construiesc și coordonează sistemele de sănătate în funcție de rotațiile a trei coordonate fundamentale : nevoile sanitare, cererea de sănătate, implicit de servicii medicale și finanțarea sistemului de sănătate. Există, fără îndoială, o interacțiune permanantă între nevoile populației din punct de vedere al sănătății și cererea de servicii medicale. Această interacțiune este esențială atunci se propune programul de finanțare a sectorului de sănătate.
O privire generală asupra posibilităților de finanțare arată că se disting 2 tipuri majore: din contribuții publice sau din contribuții directe. Ca sistem de finanțare, o parte a țărilor din Uniunea Europeană apelează la modelul Beveridge, celelalte țări folosind modelul Bismarck sau modelul asigurărilor voluntare. Spre deosebire de modelul Beveridge în care finanțarea se face prin cumulul de impozite, modelul lui Bismarck propune o finanțare prin aplicarea asigurărilor obligatorii. Raportarea la fiecare stat membru în parte prezintă astfel metoda specifică de finanțare a sistemelor de sănătate :
Tabelul 2.2. Modelele de asigurări de sănătate specifice țărilor Uniunii Europene
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Problema actuală a sistemelor de sănătate din Uniunea Europeană o constituie reorganizarea acestora în vederea asigurări furnizării unor servicii de calitate cetățenilor și a stabilizării politicilor sociale în această direcție.
Sistemele de sănătate în țările membre ale Uniunii Europene
Preocupările semnificative în ceea cea privește sistemul de sănătate și asigurările sociale de sănătate au arătat în anul 1956 importanța protecției populației prin furnizarea de servicii medicale, fiind recunoscută ca drept fundamental pentru toți cetățenii acestui stat. Austria este statul membru al Uniunii Europene care deține unu dintre cele mai eficiente sisteme de servicii medicale acoperind aproximativ 99% din cetățeni în sistemul de sănătate. Important de amintit este faptul că Austria și-a organizat întregul sistem de sănătate după modelul Bismarck promovând intensiv asigurările sociale. Structura sistemului prezintă 4 mari tipuri de asigurări :
asigurările de boală;
asigurările de accidente;
asiguratile de șomaj;
asigurările de viața.
Politica de sănătate se axează, în cea mai mare parte, pe îmbunătățirea sistemului de furnizare a serviciilor medicale și a asistenței medicale ambulatorii.
Dat fiind faptul că, ponderea populației cu vârsta peste 65 de ani este de 14,6% și cea cu vîrstă peste 75 de ani de 6%, Austria are, conform datelor Organizație Mondiale a Sănătății, cea mai ridicată speranța de viață dintre toate statele membre ale Uniunii Europene : 83 de ani pentru femei și 77 de ani pentru bărbați. În aceste condiții, sistemul de sănătate pentru această țară are la bază, în principal, asigurări de boală cu un procent de 59%, fiind urmate de fiscalitate cu 24% și asigurări private cu 7,5%.
Tabelul 2.2. Speranța de viață în Austria
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
În ceea ce privește, rata mortalității infantile, înregistrează o medie de 5.1 pentru 1000 de născuți vii. Numărul de femei decedate la naștere era de 4 la 100.000 de nașteri în anul 2005. Tot în anul 2005, se înregistrează o rată de 173 de cazuri de infestare cu virusul HIV la 100.000 de locuitori în cazul copiilor cu vârsta peste la 15 ani. Cauza majoră pentru numărul de decese o reprezintă bolile cardio-vasculare cu o pondere de 50%, procentul deceselor în urma cancerului fiind de 23%. Comparativ cu anul 1990, în anul 2003 rata consumului de alcool arăta un consum de 11.1 litri pe persoană, Austria aflându-se sub media Uniunii Europene de 11.6 litri pe persoană. Din punct de vedere al consumului de tutun, se observă că, în 2005, din totalul populației 40.1% din femei și 46.4% din bărbați sunt fumători, în condițiile în care media Uniunii Europene este de 30% pentru femei și 37% în cazul bărbaților.
Forma sistemului austriac de sănătate este una descentralizată, activitățile de coordonare și administrare a sistemului sunt atribuțiile autorităților regionale. Distribuirea și gestionarea furnizarea de medicamentelor, precum și a activităților de legate de prestările de servicii medicale se realizează doar prin intermediul caselor de asigurări sociale. Monitorizarea acestor case de asigurări este unul din obiectivele Ministerului Muncii și Afacerilor sociale. Serviciile oferite de casele de asigurări sunt următoarele :
servicii medicale de urgență;
asigurări sociale;
asigurări de sănătate.
Contribuțiile sunt obligatorii indiferent de tipul asigurărilor. Casele sunt organisme autonome și, la nivel național, își desfășoară activitățile un număr de 24 de case. Valoare contribuției variază între 6 și 8,5% în funcție de nivelul venitului.
Toate cadrele medicale și medicii care lucrează în spitale sunt salariați. Fiecare medic încasează din partea cselor de sănătate, indiferent de statutul acestora, un onorariu în conformitate cu grila stabilită la începutul fiecărui an. Furnizarea onorariilor se face prin respectarea negocierilor dintre Uniunea Europeană și Camerele Regionale ale medicilor.
După cum arată și datele statistice numărul medicilor raportat la numărul de locuitori se situează sub media Uniunii Europene de 28,1 la 10.000 de locuitori, pentru Austria rata fiind de 26,6 medici la 10.000 de locuitori. Potrivit datelor Organizației Mondiale a Sănătății între 2000 și 2006 numărul de sore medicale era de 53.728 la 10.000 de locuitori. Cel al personalului stomatologic de 4.476 la 10.000 de locuitori, iar numărul personalului care lucrează în farmacii era de 5.076 la 10.000 de locuitori.
În general, Ministerul Muncii și Afacerilor sociale, dar și alte organisme aferente și-au orientat cea mai mare parte a politicilor spre domeniul finanțării spitalelor și au propus în numeroase proiecte creșterea cheltuielilor în această zonă.
BELGIA
Asemenea Austriei, și sistemul de sănătate din Belgia acoperă 99% din populație. Persoanele asigurate beneficiază de servicii medicale în urma achitării unei contribuții, valoare acesteia fiind stabilită de comun acord între asiguratori și prestatori. Guvernul belgian suportă toate cheltuielile legate de echipamentele medicale, valorile serviciilor medicale și salariile personalului medical și al medicilor care își desfășoară activitățile în spitale. Controlul cheltuielilor s-a realizat prin instituirea unei cote care vizează numărul de zile de spitalizare. Ca urmare scade numărul de paturi din unitățile sanitare. Pentru a beneficia de servicii medicale în caz de boală, persoanele asigurate trebuie să întrunească următoarele condiții :
să fie inclus într-un fond mutual;
să facă dovada achitării în termen a contribuției în conformitate cu legislația în vigoare.
În Belgia, organizarea sistemului de sănătate este asigurată atât de casa de asigurari publică, dar și de 5 organizații din cadrul Uniunii naționale a mutualității. Dintre acestea organismul majoritar care acoperă cea mai mare parte a populației, respectiv de 45%, este Alianța Națională de Mutualitate a Creștinilor, fiind urmat de Alianța Națională de Mutualitate a socialiștilor care furnizează servicii medicale și asigurări de sănătate pentru un procent de 27% din populație. Sistemul belgian de sănătate promovează intens dreptul cetațeanului de a-și alege în mod liber casa de asigurări.
Speranța de viață în Belgia, conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății, este de 77 de ani pentru bărbați, respectiv 82 de ani pentru femei.
Tabelul 2.3. Speranța de viață în Belgia
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Situația mortalității infantile pe sexe se prezintă astfel :
Tabeulul 2.4. Rata mortalității în Belgia
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Numărul de decese cauzate de infectarea cu virusul HIV ste în continuă scădere, indicele pentru această rata situându-se sub 10 cazuri de decese la 100.000 de locuitori.
Un clasament al celor mai importante cauze de deces arată că, în Belgia, rata anuală a deceselor provocate de bolile de inimă este de 14 la 1,000 de locuitori.
Tabelul 2.5. Principalele cauze de deces în Belgia
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Belgia face parte din grupul statelor care au urmat modelul ca tip de sistem de sănătare și asigurări. Prin urmare finanțarea sistemului se realizează prin plățile directe care reprezintă 17% din total, prin contribuțiile la asigurările de sănătate care însumează 36%, prin asigurări voluntare care reprezintă 9%. Procentul majoritar în acest sens este deținut de fiscalitate și este de 38%.
Din punct de vedere al consumului de tutun, acest indice înregistrează o rată de 24,1% în cazul femeilor și de 30,1% la bărbați pentru o medie a Uniunii Europene de 37,1% pentru bărbați și 35,8% pentru femei. Media consumului de alcool în Belgia este de 10,6 litri pe persoană și se situează sub media Uniunii Europene de 11,6 litri pe persoană.
Toate serviciile medicale și cele oferite în spitale sunt finanțate directe de către casele de asigurări, iar cheltuielile din această zonă sunt supuse unui control strict din partea statului. Grilele de medicamente este stabilite anual de către casele de asigurări prin raportarile la necesitățile asiguraților și tipurilor de medicamente folosite cel mai frecvent. Compensările medicamantelor diferă în funcție de prețuri inițiale ale acestora și se încadrează în intervalul 0-100%.
În ceea ce privește cadrele medicale și medicii se observă o densitate a acestora peste media Uniunii Europene. Situația personalului medical este prezentată în tabelul următor :
Tabelul 2.6. Numărul și densitatea personalului medical
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Guvernul belgian menține un control strict al cheltuielilor din domeniul sănătății și urmărește aplicarea unui buget standard pentru a determina casele de asigurări la investiții în cazul serviciilor medicale.
DANEMARCA
Guvernul danez este cel care stabilește bugetul fix ce urmează a fi distribuit în domeniul sănătății. Suma este rezervată exclusiv asigurării de servicii de sănătate. Strictețea, în acest sens, are ca obiectiv menținerea controlului distribuirii asigurărilor și serviciilor de sănătate. Există un proces amplu de monitorizare a medicamentelor, persoanele asigurate fiind obligate să suporte o parte din costurile medicamentelor de care au nevoie. Sistemul danez include servicii stomatologice gratuite doar pentru copii, pentru persoane cu vârstele cuprinse între 18–30 de ani acestea fiind subvenționate, restul persoanelor suportă în totalitate costurile intervențiilor. Totalul cheltuielilor în domeniul sănătății este format din :
cheltuieli guvernamentale în proporție de 84,1%;
cheltuieli private în proporție de 15,9%.
Din punct de vedere al stării de sănătate, speranța de viață în Danemarca este de 81 de ani pentru femei, respectiv 76 de ani pentru bărbați.
Tabelul 2.7. Speranța de viață în Danemarca
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Rata mortalității infantile indica în anul 2006 un număr de 3 decese la 1000 de nou-născuți vii. Pentru adulții cu vârsta cuprinsă între 15-60 ani rata mortalității este de 88 de decese la 1000 de locuitori.
Consumul de alcool la nivelul țării, conform datelor statistice, este de 11,7 litri de persoană, puțin sub media Uniunii Europene. Din punct de vedere al consumului de tutun, situația se prezintă astfel : 30,6% din femei, respectiv 36,1% din bărbați fumează.
Rata mortalității din cauza bolilor cardio-vasculare este de 182 la 100,000 de locuitori, iar tendința acestui indice este de continuă creștere. Situația este asemănătoare și în cazul deceselor cauzate de cancer, indicele mortalității înregistrând 167 de decese la 100,000 de locuitori.
Sistemul danez de sănătate furnizează servicii medicale și îngrijiri prin intemediul celor 14 comitate și 275 de municipalități fiecare cu atribuții separate pentru asigurarea sănătății populației. Rolul comitatelor este acela de a garanta distribuirea optimă a serviciilor de îngrijire în cadrul spitalelor și a celor primare, iar municipalitățile vin în completarea sistemului descentralizat prin asigurarea de îngrijiri și servicii la domiciliul persoanelor asigurate. Comitatele propun celor asigurați două opțiuni de asigurare a serviciilor ambulatorii și anume :
furnizarea de servicii prin înscrierea, la alegere, la un medic de familie;
furnizarea de servicii prin apelarea la un medic specialist cu mențiunea că aceste servicii nu sunt total acoperite de asigurare.
Cea mai mare parte a populației au optat pentru prima categorie, doar 20% din persoanele asigurate optând pentru categoria a doua sau pentru asigurarea privată.
Din punct de vedere al pesonalului medical și al numărului de medici situația în Danemarca se prezintă astfel :
Tabelul 2.8. Numărul și densitatea personalului medical
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Se observă o creștere a numărului de medici în comparație cu media Uniunii Europene care indică o densitate de 28,1. O comparație cu media Uniunii Europene pentru aceste categorii de profesioniști din sistemul de sănătate arată că doar numărul de personal din farmacii a scăzut la 7 în condițiile în care media este de 8. Pentru restul grupelor densitățile au crescut.
Pentru Danemarca, sistemul actual de sănătate este cel mai indicat având în vedere nevoile populației și gradul lor de satisfacere, dar și complexul de programe menite să asigure cea mai bună stare de sănătate pentru populația acestei țări.
FINLANDA
Finlanda este unul din statele care au adoptat ca tip de sistem de sănătate modelul Beveridge caracterizat prin finanțarea pe baza impozitelor. Asemenea Danemarcei, și în Finlanda serviciile medicale și de îngrijiri sunt asigurate de cele 455 de municipalități care coordonează și gestionează întregul sistem de servicii. Totalul cheltuielilor pentru sistemul de sănătate finlandez se prezintă astfel :
cheltuieli guvernamentale în proporție de 77,8%;
cheltuieli private în proporție de 22,2%.
O imagine generală asupra acestui aspect inidcă un procent al cheltuielilor guvernamentale raportate la totalul cheltuielilor guvernului finlandez de 11,6%. Contribuțiile municipalităților la cheltuielile pentru sănătate formează o pondere de 33% din totalul fondurilor. Acestea reprezintă suma contribuțiilor fiecărei persoane asigurate și care este de 7% din veniturile realizate de acestea. Serviciile spitalicești sunt furnizate în cadrul unităților de profil din 21 de districte. La nivelul fiecărui district funcționează un consiliu care asigură distribuirea optimă a serviciilor. Pentru serviciile stomatologice și medicamente au fost introduse coplățile, însă nu au fost eliminate nici cotizațiile în cazul anumitor servicii de ambulatoriu.
Sistemul finladez de sănătate furnizează asigurări de boală pentru toți cetățenii care au reședința pe teritoriul acestei țări. Beneficiază de aceste asigurări toți angajații și personalul care lucrează independent. Aceste asigurări acoperă alocația de boală și cea de recuperare. Prin asigurările de boală sunt suportate și taxele medicilor. Totalul asigurărilor de sănătate de la nivelul sistemului acoperă, de asemnea, alocații parentale, alocația pentru materinitate și cea pentru protecția copilului. Contribuțiile la aceste forme de asigurări sunt corelate cu nivelul veniturilor asiguraților.
Starea de sănătate a populației indică o speranță de viață, în Finlanda, de 76 de ani pentru bărbați, respectiv de 83 de ani pentru femei pentru o medie a Uniunii Europene de 73,9 ani la bărbați și de 80,5 ani la femei.
Tabelul 2.9. Speranța de viață în Finlanda
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Indicele mortalității infantile în acest stat atinge o rată de 3 decese la 1000 de nou-născuți vii pentru ambele sexe. Rata mortalității în cazul adulților era în anul 2006 de 96 de decese la 1000 de locuitori pentru persoanele cu vârstă cuprinsă între 15 și 60 de ani.
Indicele de răspândire a tuberculozei în Finlanda era de 45 de cazuri la 100,000 de locuitori. Incidența tuberculozie era în anul 2006 de 41 la 100,000 de persoane.
Densitatea medicilor s-a situat între anii 2000 – 2006 la nivelul de 33 la 10,000 de locuitori. Comparativ cu media Uniunii Europene de 28,1 la 10,000 de locuitori, această densitate a crescut. Pentru celelalte categorii de cadre medicale densitățile și numărul lor sunt prezentate în următorul tabel :
Tabelul 3.0. Numărul și densitatea personalului medical
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Mediile Uniunii Europene pentru densitățile personalului din domeniul sănătății sunt următoarele :
pentru farmaciști : densitate de 8 la 10,000 de locuitori;
pentru medici : densitate de 36 la 10,000 de locuitori;
pentru sore medicale : densitate de 70 la 10,000 de locuitori;
pentru medici stomatologi : densitate de 6 la 10,000 de locuitori.
Se observă un nivel ridicat al densităților, în ansamlu, comparativ cu mediile din cadrul Uniunii Europene.
Probleme sistemului finlandez de sănătate se datorează în mare parte nesiguranței din zona municipalităților care au o structura și o organizare deficitară. Un alt motiv al instabilității sistemului îl constituie perioada de tranziție în care se află, generată de schimbările masive în sfera contribuțiilor și a distribuirii serviciilor medicale.
FRANȚA
Sistemul francez de sănătate acoperă cea mai mare parte a populației cu un procent de 99%. Franța a adoptat modelul care propune ca finanțarea să se realizeze din asigurările sociale. Sistemul are la bază trei regimuri de asigurări medicale, majoritar și cel mai important fiind cel în care sunt suprinși muncitorii. Guvernul stabilește la începutul fiecărui an grila de tarife pentru serviciile medicale și medicamente. Fiecare cetățean asigurat are dreptul de a alege medicul internist sau de familie dorit. Cheltuielile spitalizării, în caz de internare într-una din unitățile sanitare, sunt suportate de asigurat și se realizează în funcție de durata de ședere în spital. Pentru serviciile stomatologice aceștia plătesc doar 20 – 25% din costul total al serviciilor furnizate. În ansamblu sistemul de asigurări de sănătate suportă un procent de 74% din cheltuieli din care 6,8% este acoperit de mutualități și doar 5% de asigurările private. Pentru serviciile medicale, asigurații sunt obligați să plătească o contribuție a cărei valoare este de 13% din veniturile realizate de persoanele asigurate.
Cheltuielile Guvernului în domeniul sănătății erau de 79,9% din totalul cheltuielilor la nivelul sistemului. Din punct de vedere al cheltuielilor private, procentul se ridică la 20,1% din total. Ponderea cheltuielilor guvernului prin raportarea la bugetul deținut indică un procent de 16,6%.
Speranța de viață în Franța este de 77 de ani pentru bărbați, respectiv de 84 de ani pentru femei, la o medie în cadrul Uniunii Europene de 73,9 de ani la bărbață și 80,2 de ani la femei. Datele Organizației Mondiale a Sănătății pentru acest indicator al stării de sănătate sunt prezentate în tabelul următor :
Tabelul 3.1. Speranța de viață
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Indicele mortalității infantile era în 2006 de 4 decese la 10,000 de nou-născuți vii. Pe sexe rata indicelui mortalității infantile se prezintă astfel :
Tabelul 3.2. Rata mortalității infantile
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Rata mortalității în cazul persoanelor adulte este de 91 de decese la 10,000 de locuitori pentru cei cu vârsta cuprinsă între 15 și 60 de ani.
Incidența tuberculozei era în 2006 de 14 la 100,000 de locuitori, iar incidența SIDA de 72 cazuri noi la 1,000,000 de locuitori.
Principala cauză a deceselor în Franța o constituie cancerul, în anul 2002 înregistrându-se o rata de 142 de decese la 100,000 de locuitori.
Consumul de alcool în Franța deține o rata de 11,4 litri de persoană la o medie a Uniunii Europene de 11,2 litri de persoană. În ceea ce privește consumul de tutun, situația este următoarea : 26,7% dintre femei, respectiv 36,6% dintre bărbați sunt fumători, în condițiile în care media în cadrul uniunii Europene este de 37,1% pentru bărbață și de 25,1% pentru femei.
Densitatea personalului din sistemul sanitar, în funcție de specializare, este prezentată în tabelul de mai jos :
Tabelul 3.3. Numărul și densitatea personalului medical
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Mediile în cadrul Uniunii Europene pentru aceste categorii de personal sanitar sunt :
pentru farmaciști : densitate de 8 la 10,000 de locuitori;
pentru medici : densitate de 36 la 10,000 de locuitori;
pentru sore medicale : densitate de 70 la 10,000 de locuitori;
pentru medici stomatologi : densitate de 6 la 10,000 de locuitori.
Dezvoltarea sistemului de sănătate și al asigurărilor sociale de sănătate din Franța este îngreunată de problemele economice. S-a încercat menținerea unui control strict asupra furnizării serviciilor din cadrul spitalelor care a stârnit însă nemulțumirea asiguraților. Prin urmare, sistemul de sănătate a rămas același, continuând cu implementarea unor programe de sporire a calității serviciilor medicale.
Sistemul german de sănătate acoperă un procent de 92% din populație și menține modelul dezvoltat de cancelarul Otto von Bismarck de finanțarea a sistemului prin asigurările sociale. Are în componența sa 1,200 de case de asigurări care își desfășoară activitățile la nivel regional sau de sectoare. Aproape toate casele asigură servicii medicale și sunt independente de stat. Intervențiile Guvernului asupra nivelului cheltuielilor acestor case nu se pot realiza decât prin adoptarea unor legi. Persoanele asigurate își aleg liber medicul și spitalul de la care va primi serviciile de care are nevoie. Autoritatea cu putere deplină este deținută de Ministerul Federal de Sănătate și are în subordine consilii și organisme de specialitate. Cheltuielile pentru menținerea spitalelor s-au aflat în creștere în periaoda anilor 1991 și 1992. Cheltuielile se dezvoltă și în zona serviciilor de îngrijire stomatologică de la 10,5% în 1991 la 14,5% în 1992. Pentru a beneficia de medicamente, persoanele asigurate trebuie să plătească o sumă contractuală în raport cu veniturile realizate. În anul 1997 contribuțiile la casele de asigurări erau suportate atât de angajator, cât și de angajat, iar valoarea acestora era de 13,5% din veniturile realizate.
Cheltuielile totale cu sistemul de sănătate sunt realizate după cum urmează :
76,9% – cheltuieli guvernamentale;
23,1% – cheltuieli private.
Din totalul cheltuielilor la nivel guvernamental, un procent de 17,6% revine sistemului de sănătate. Comparativ cu anul 2000, când acestea însumau un procent de 18,2%, în anul 2005 guvernul german rezervă un procent mai mic.
Speranța de viață în Germania este următoarea : 77 de ani pentru bărbață și 82 de ani pentru femei, la o media a Uniunii Europene de 73,9 ani la bărbați, respectiv 80,2 ani la femei.
Tabelul 3.4. Speranța de viață
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Indicele mortalității infantile atinge o rată de 4 decese la 1,000 de nou-născuți vii în anul 2006. Rata mortalității în cazul adulților atinge o valoare de 81 de decese la 1,000 de locuitori cu vârsta cuprinsă între 15 și 60 de ani.
Numărul ridicat al deceselor are ca principală cauză bolile de inimă, fiind urmată de bolile cerebrovasculare, cancerul pulmonar, cancerul la colon, ciroza situându-se pe ultimul loc în clasamentul cauzelor majore de deces în germania.
Consumul de tutun în Germania se prezintă astfel : 36,6% dintre bărbați, respectiv 26,7% dintre femei sunt fumători, depășind cu puțin media în cadrul Uniunii Europene, în cazul femeilor, aceasta fiind de 25,1% pentru femei. Consumul de alcool înregistrază o rată de 10,71 litri de persoană pentru o medie e Uniunii Europene de 11,2 litri de persoană.
Distribuirea personalului din domeniul sănătății și raportarea acestuia la nivelul populației între anii 2000 – 2006 este următoarea :
Tabelul 3.5. Numărul și densitatea personalului medical
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Mediile în cadrul Uniunii Europene pentru personal sanitar sunt :
pentru farmaciști : densitate de 8 la 10,000 de locuitori;
pentru medici : densitate de 36 la 10,000 de locuitori;
pentru sore medicale : densitate de 70 la 10,000 de locuitori;
pentru medici stomatologi : densitate de 6 la 10,000 de locuitori.
Sistemul de sănătate din Germania se află în plină restructură pentru o dezvoltare a serviciilor medicale oferite populației și un nivel ridicat al asigurărilor sociale de sănătate. Reforma actuală din domeniul sănătății subliniază interesul crescut al statului pentru asigurarea bunăstării cetățenilor și pentru îmbunătățirea sectorului sanitar.
GRECIA
Sistemul de sănătate al Greciei are la bază promovarea puternică a principiului de asigurat. Fondat după modelul Bismarck, acest sistem preia și unele influențe ale modelul Beveridge în ceea ce privește finanțarea și are în componența sa 52 de districte și 13 regiuni. Asigurările sociale acopera jumatate din populația țării , din această categorie făcând parte locuitorii mediului urban, lucrătorii și funcționarii publici. Locuitorii din mediul rural sunt asigurați prin Organizația Asigurărilor din Agricultură, iar muncitorii din întreprinderi sunt înscriși la Casa Comercianților, a Industrașilor și a Micilor Întreprinderi.
Cheltuielile din sistemul de sănătate sunt suportate astfel :
42,8% cheltuieli guvernamentale;
57,2% cheltuieli private.
Din totalul cheltuielilor Guvernului, sectorul de sănătate primește un procent de 11,5%. Cea mai mare parte a cheluielilor Guvernului cu sănătatea revine spitalelor publice, restul fiind alocat de casele de asigurări. Salariile medicilor diferă în funcție de numărul de cazuri de îmbolnăvire preluate de fiecare medic în parte și sunt stabilite în baza unei grile. Casele de asigurări nu compensează în totalitate listele de medicamnete, iar costurile lor sunt stabilite de Ministerul Comerțului.
Se observă a îmbunătățire a stării de sănătate la nivel național prin creșterea speranței de viață care ajunge la 77 de ani la bărbați și de 82 de ani la femei. Media Uniunii Europene pentru acest indice este de 73,9 de ani pentru bărbați, respectiv de 80,2 de ani pentru femei.
Tabelul 3.6. Speranța de viață
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Mortalitatea infantila înregistrează o rată de 4 decese la 1,000 de nou-născuți vii, iar mortalitatea în rândul adulților atinge o rată de 76 de decese la 1,000 de locuitori cu vârsta cuprinsă între 15 și 60 de ani. Conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății cele mai multe cazuri de decese în rândul copiilor sub 5 ani se înregistrează în primele săptămâni de viață, procentul acestora fiind de 38,9%. Indicele morbidității prin incidența tuberculoză atinge o rată de 96 la 100,000 de locuitori în anul 2006.
Consumul de alcool în Grecia este a crescut comparativ cu anii precedenți la 7,68 litri pe persoană la o medie a Uniunii Europene de 11,2 lintri de persoană. În ceea ce privește consumul de tutun, procentul este de : 63,6% pentru bărbați și 39,8% pentru femei, depășind media în cadrul Uniunii Europene de 37,4% pentru bărbați și 25,1% pentru femei.
Din punct de vedere al personalului din sectorul sanitar, situația Greciei este următoarea :
Tabelul 3.7. Numărul și densitatea personalului medical
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Mediile în cadrul Uniunii Europene pentru personal sanitar sunt :
pentru farmaciști : densitate de 8 la 10,000 de locuitori;
pentru medici : densitate de 36 la 10,000 de locuitori;
pentru sore medicale : densitate de 70 la 10,000 de locuitori;
pentru medici stomatologi : densitate de 6 la 10,000 de locuitori.
Greacia se confruntă cu o situație similară cu cea a Germaniei din punct de vedere al reformei din sănătate. Pe lângă acest fapt, funcționarea slabă a furnizării serviciilor medicale și insuficiența acestora sporește gradul de nemulțumire al cetățenilor. Necesitatea reformei este mai mult decât evidentă, însă modalitățile de implementare a acesteia sunt de cele mai multe ori problematice și superficiale.
IRLANDA
Irlanda folosește un sistem asemănător celui din Danemarca. Cu toate acestea, în cadrul sistemului de sănătate irlandez, există 2 grupe de asigurați care beneficiază de servicii medicale și asigurări de sănătate în funcție de venit. Astfel, pentru cei cu venituri scăzute, asigurările de sănătate sunt dispuse gratuit. Pentru cealaltă categorie de persoane asigurate, serviciile sunt oferite după achitarea unei contribuții. Controlul exigent asupra sumelor alocate din buget pentru sistemul de sănătate a generat o diminuare a cheltuielilor de la 6,7% din NIT în anul 1980, la 6% în anul 1991. Acest lucru a atras după sine și o scădere a numărului de spitale, implicit a perioadei medii de ședere într-un spital. Limitele acestor cheltuieli s-au regăsit și în sfera medicamentelor, ulterior fiind adoptată o listă de medicamente care erau oferite gratuit sau compensat în funcție de rețetă.
Cheltuielile guvernamentale pentru sănătate sunt de 79,5% din totalul cheltuielilor în acest domeniu, iar cheltuielile private adună un procent de 20,5%. Din totalul cheltuielilor Guvernului, procentul alocat sănătății este de 19,0%.
Pentru Irlanda, speranța de viață în anul 2006 era de 77 de ani la bărbați și de 82 de ani la femei, în condițiile unei medii în Cadrul Uniunii Europene de 80,2 de ani pentru femei, respectiv de 73,9 de ani pentru bărbați. Analiza comparativă a acestui indice în anii precedenți indică o creștere a speranței de viață în Irlanda.
Tabelul 3.8. Speranța de viață
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Indicele mortalității este în creștere, situându-se în 2006 la 4 decese la 1,000 de nou-născuți vii în cazul mortalității infantile, iar pentru mortalitatea în rândul adulților cu vârsta cuprinsă între 15 și 60 de ani rata este de 72 de decese la 1,000 de locuitori.
Principalele cauze ale deceselor în Irlanda sunt următoarele :
Tabelul 3.9. Principalele cauze ale deceselor
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Consumul de alcool înregistrază o rată de 13,69 litri de persoană depășind media în cadrul Uniunii Europene de 11,2 litri de persoană. În cazul consumului de tutun, Irlanda deține următoarele procente : 26,5% bărbați fumători, respectiv 26,0% femei fumătoare în condițiile unei medii europene de 37,4% pentru bărbați și 25,1% pentru femei.
Numărul medicilor din cadrul spitalelor publice este de 12,394 cu o densitate de 29 la 10,000 de locuitori. În cazul medicilor stomatologi densitatea este de 6 la 10,000 de locuitori cu un număr efectiv de 2,414. Pentru sorele medicale și farmaciști densitățile sunt de 195 la 10,000 de locuitori, respectiv de 9 la 10,000 de locuitori.
Tabelul 4.0. Numărul și densitatea personalului medical
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Mediile în cadrul Uniunii Europene pentru personalul sanitar sunt :
pentru farmaciști : densitate de 8 la 10,000 de locuitori;
pentru medici : densitate de 36 la 10,000 de locuitori;
pentru sore medicale : densitate de 70 la 10,000 de locuitori;
pentru medici stomatologi : densitate de 6 la 10,000 de locuitori.
Programele naționale ale Irlandei în domeniul sănătății se axează pe structurarea complexului de îngrijiri și servicii medicale furnizate asiguraților. Realizarea acestui obiectiv ține în primul rând de buna funcționare a serviciului informațional din sănătate și de controlul strict al furnizorilor. Se are în vedere și situația persoanelor care necesită servicii medicale, dar nu beneficiază de niciun fel de asigurare. În acest sens, activitățile organismelor de specialitate sunt orientate spre asigurarea unui management de calitate pentru sistemul de sănătate.
ITALIA
Sistemul de sănătate din Italia beneficiază de o finanțare de 100% din impozitele și cotizațiile de securitate socială. Asemenea celorlalte țări, și Italia a încercat sa asigure un control cât mai bun al cheltuielilor. Pentru plata medicamentelor care se regăsesc pe listele Serviciului Național de Sănătate, asigurații beneficiază de o reducere de 60% în situația în care aceștia fac dovada achitării sumei contractuale. Doar 10% din îngrijirile stomatologice sunt suportate de sectorul privat. Din ianuarie 1993, toți cetățenii cu venituri foarte ridicate au fost obligate să achite o sumă de 85,000 lire pentru a beneficia de serviciile asigurate de medicii interniști, de medicamente și consultații.
Problema majoră a sistemului de sănătate din Italia este aceea că nu toți cetățenii beneficiază de asigurări sau servicii și este accentuată de nerespectarea distribuirii cheltuielilor și resurselor din sistemul sanitar.
Cheltuielile Guvernului în domeniul sănătății adună un procent de 76,6% din totalul cheltuielilor, restul de 23,4% fiind acoperit de cheltuielile private. De altfel, Guvernul alocă pentru sănătate 14,1% din totalul cheltuielilor guvernametale.
Italia se confruntă cu o situație de îmbătrânire accelerată a populației, rata acestui indicator este prezentată în tabelul de mai jos :
Tabelul 4.1. Procesul de îmbătrânire al populației
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
În aceste condiții speranța de viață în Italia este de 78 de ani la bărbați și de 84 de ani la femei, pentru o medie în cadrul Uniunii Europene de 73,9 de ani pentru bărbați, respectiv 80,2 de ani pentru femei.
Tabelul 4.2. Speranța de viață
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Comparativ cu anii precedenți, situația Italiei în ceea ce privește rata mortalității infantile s-a îmbunătățit : de la 5,8 decese la 1,000 de nou-născuți vii la 3 decese la 1,000 de nou-născuți vii, aflându-se sub media Uniunii Europene de 5,4 decese. Rata mortalității ca urmare a îmbolnăvirii cu virusul HIV scade de la 70 decese la 100,000 de locuitori în anul 1990, la 32 decese la 100,000 de locuitori în anul 2006.
Principala cauză a mortalității în Italia o constituie bolile cardio-vasculare care înregistrază un număr de 174 la 100,000 de locuitori, fiind urmată de cancer cu 134 de decese la 100,000 de locuitori.
Consumul de alcool înregistrează în Italia o rata de 7,7 litri de persoane și se situează sub media Uniunii Europene de 11,2 litri de persoană. Pentru consumul de tutun situația se prezintă astfel : 32,8% dintre bărbați și 19,2% din femei fumează și se clasează sub media europeană de 37,4% pentru bărbați și 25,1% pentru femei.
Situația personalului din domeniul sănătății, atât în ceea ce privește numărul , cât și din punct de vedere al densităților este următoarea :
Tabelul 4.3. Numărul și densitatea personalului medical
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Nivelul densităților pentru toate categoriile mai sus menționate este mai ridicat comparativ cu media în cadrul Uniunii Europene, pentru această medie densitățiile fiin următoarele :
pentru farmaciști : densitate de 8 la 10,000 de locuitori;
pentru medici : densitate de 36 la 10,000 de locuitori;
pentru sore medicale : densitate de 70 la 10,000 de locuitori;
pentru medici stomatologi : densitate de 6 la 10,000 de locuitori.
Sistemul italian de sănătate și-a îndreptat politicile în sfera calității serviciilor medicale și a echitabilității în cazul accesului la aceste servicii. Prin urmare, au fost întreprinse măsuri de structurare și modernizare a unităților sanitare. Cu toate acestea, gradul de nemulțumire al asiguraților se menține și a determinat ca cea mai mare parte dintre aceștia să se orienteze spre serviciile unităților private. În aceste condiții, se poate spună că reforma sistemului de sănătate s-a dovedit a fi foarte ineficientă, iar sectorul public pierde în fața sectorului privat de sănătate.
LUXEMBURG
Luxemburg adoptă un sistem de sănătate după modelul lui , cu accent puternic pe finanțarea sistemului prin asigurările sociale. La baza sistemului funcționează 9 case de asigurări cu rol de colectare a contribuțiilor fiecărui asigurat și de furnizare a serviciilor medicale în funcție de nevoile persoanei asigurate. Sunt asigurați : muncitorii, pensionarii, șomerii și membri persoanelor asigurate în condițiile în care asiguratul face dovada achitării cotizațiilor în conformitate cu legislația în vigoare. Pentru salariații procentul cotizațiilor este de 5,6% din venitul brut, iar pentru muncitori acesta este de 10%, fiind achitată în egală măsură de angajat și angajator. Spre deosebire de celelalte state, sistemul din Luxemburg furnizează servicii medicale prin intermediul mediciilor care lucrează în unitățile sanitare.
Cheltuielile totale din sistemul de sănătate se distribuie astfel :
Cheltuieli guvernamentale : 90,7%;
Cheltuieli private : 9,3%.
Din totalul cheltuielilor guvernamentale se alocă un procent de 16,3% pentru sectorul de sănătate.
În ceea ce privește starea de sănătate, speranța de viață în Luxemburg este de 77 de ani pentru bărbați și 83 de ani pentru femei la o medie în cadrul Uniunii Europene de 73,9 de ani la bărbați, respectiv 80,2 de ani la femei.
Tabelul 4.4. Speranța de viață
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Rata mortalității infantile atingea în anul 2006 un număr de 3 decese la 1,000 de nou-născuți vii. Rata mortalității pentru adulții cu vârsta cuprinsă între 15 și 60 de ani este, pentru ambele sexe, de 83 de decese la 1,000 de locuitori.
Ca și în cazul celorlalte state, și Luxemburg se confruntă cu un număr ridicat de decese cauzate de bolile cardio-vasculare : 177 la 100,000 de locuitori. Rata mortalității cauzate de cancer atingea în anul 2002 o cotă de 134 de decese la 100,000 de locuitori.
În anul 2003, în Luxemburg rata consumului de alcool era de 15,6 litri de persoană, iar pentru consumul de tutun situație era de 39,1 % pentru bărbați și 30,3% pentru femei, în condițiile unei medii euroepene de 37,1% la bărbați, respectiv 25,1% la femei.
Din punct de vedere al distribuirii personalului din domeniul sănătății în raport cu populația situația este următoarea :
Tabeulul 4.5. Numărul și densitatea personalului medical
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Pentru aceste categorii mediile europene sunt următoarele :
pentru farmaciști : densitate de 8 la 10,000 de locuitori;
pentru medici : densitate de 36 la 10,000 de locuitori;
pentru sore medicale : densitate de 70 la 10,000 de locuitori;
pentru medici stomatologi : densitate de 6 la 10,000 de locuitori.
Exceptând, densitatea medicilor care se situează sub nivelul mediei europene, toate celelalte densități sunt superioare mediei din cadrul Uniunii Europene.
Pentru Luxemburg, reforma din cadrul sectorului de sănătate a urmat un traseu paralel cu cel al sistemului inițial de sănătate, modificări substațiale observându-se doar pentru asigurările de sănătate. Dificultățile sistemului se mențin în sfera serviciilor medicale mai ales din punct de vedere al calității și modalităților de finanțare a acestora.
OLANDA
Baza fundamentală pentru sistemul de sănătate din Olanda o constituie corelarea asigurărilor obligatorii cu cele voluntare din sectorul privat. Sfera de acoperire a asigurărilor sociale obligatorii este de 62% în anul 1993, iar pentru cele voluntare procentul în acest an era de 31%. Guvernul olandez a urmărit menținerea unui control strict asupra cheltuielilor din sectorul serviciilor medicale și sectorul farmaceutic pentru o mai bună distribuire a acestora persoanelor asigurate. Sunt asigurați muncitorii și salariații, pensionarii, precum și membrii din familie a celor care cotizează la fondul de asigurări de sănătate. Furnizarea serviciilor medicale este realizată prin intermediul caselor de asigurări. Un procent de 60% din populație este inclusă în cele 40 de case de asigurări care funcționează la nivelul sistemului. Pentru a beneficia de serviciile medicale necesare fiecare cetățean este obligat să achite o contribuție caselor furnizoare de 5,15% din venitul brut. Cheltuielile din sectorul sănătății sunt realizate din contribuția Guvernului în procent de 64,9%, iar finanțările din partea sectorului privat aduna un procent de 35,1%. Din totalul cheltuielilor guvernamentale pentru sănătate se alocă 13,2%.
Speranța de viață în Olanda ajunge la 78 de ani la bărbați și 82 de ani la femei, în condițiile unei medii europene de 73,9 de ani la bărbați, respectiv 80,2 de ani la femei.
Tabelul 4.6. Speranța de viață
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Numărul de decese cauzate de bolile cardio-vasculare este relativ același comparativ cu celelalte țări, înregistrând o rată de 171 de decese la 100,000 de locuitori. Indicele mortalității infantile indică un număr de 4 decese la 1,000 de nou-născuții vii. Pentru adulții cu vârsta cuprinsă între 15 și 60 de ani rata mortalității pentru ambele sexe este de 70 de decese la 1,000 de locuitori.
Consumul de alcool înregistrează în Olanda un o cotă de 9,7 litri de persoană, isr din punct de vedere al consumul de tutun 38,3% dintre bărbați, respectiv 30,3% dintre bărbați sunt fumători. Media europeană pentru consumul de tutun este de 37,1% pentru bărbați, respectiv de 25,1% pentru femei.
În cadrul sectorului sanitar din Olanda lucrează un număr de 60,519 medici, 239,172 de sore medicale, 7,994 de medici stomatologi și 2,842 de farmaciști. Densitățile si mediile europene pentru aceste categorii sunt următoarele :
Tabelul 4.7. Numărul și densitatea personalului medical
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Schimbările din cadrul sistemului olandez de sănătate au avut ca scop asigurarea unui control asupra cheltuielilor pentru a menține o furnizare optimă a serviciilor medicale. Susținerea acestui control în planul asigurărilor obligatorii ar fi produs, nu numai o lărgire semnificativă a sferei asigurărilor private, dar și o calitate mai scăzută a serviciilor distribuite asiguraților. În consecință, pentru Olanda problema majoră nu este finanțarea sectorului de sănătate, ci prezența și interacțiunea acestor două forme de asigurări de sănătate care formează un dezechilibru evident la nivelul sistemului.
PORTUGALIA
Portugalia urmează modelul lui Beveridge ca sistem de sănătate cu accente puternice pe fiscalitate. Sistemul adoptat în anul 1981 avea ca fundament plata contractuală pentru consultațiile la domiciliu sau cabinet, excepție facând persoanele vârstnice cu boli cronice, femeile însărcinate și copiii cu vârsta până la 1 an. În anul 1982 acestea s-au extins în cazul serviciilor oferite în ambulatoriu, serviciilor de urgență sau a celor care țin de traumatologie. Toți asigurații erau obligați să plătească o contribuție de la 10% până la 50% pentru chletuielile de spitalizare, valoarea cotizației fiind calculată în raport cu venitul asiguratului. Pentru medicamente, contribuția era de 25%. Ca urmare a nivelului mare al cotizațiilor în anul 1986 este adoptat un nou pachet legislativ, însă modificările nu au fost semnificative. Astfel, doar 10% din medicamente erau oferite gratuit, nivelul contribuțiilor și al cheltuielilor a continuat să crească. Mai târziu, după 1990, valoare cotizațiilor s-a majorat până la 35% din venitul brut al salariaților, achitarea contribuției majore revenind angajatorilor în proporție de 24%. În prezent, se menține același sistem bazat pe plăți directe, cu variații în ceea ce privește contribuția pentru serviciile furnizate. Cheltuielile totale din sistemul de sănătate protughez însumează : 72,3% cheltuieli guvernamentale și 27,7% cheltuieli private. Din totalul cheltuielilor la nivel guvernamental, pentru sănătate se alocă un procent de 15,5%. Starea de sănătate în Portugalia s-a îmbunătățit comparativ cu cea din anul 1997 când speranța de viață se clasează sub media Uniunii Europene de 73,9 de ani la bărbați, respectiv 80,2 de ani la femei. Conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății datele pentru acest indicator erau :
Tabelul 4.8. Speranța de viață
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Se observă o amelioarare și în cazul indicilor de mortalitate infantilă și de mortalitate în rândul adulților cu vârsta cuprinsă între 15 și 60 de ani, situație prezentată în tabelul de mai jos :
Tabelul 4.9. Rata mortalității
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
O problemă a stării de sănătate reiese din numărul crescut de decese cauzat de bolile cardio-vasculare care era în anul 2005 de 208 la 100,000 de locuitori comparativ cu datele statelor analizate mai sus.
Situația indicilor consumului de alcool și tutun este următoarea :
Tabelul 5.0. Consumul de alcool și tutun
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Datele indică o creștere a procentului de femei și bărbați care fumează peste media Uniunii Europene de 25,1%, respectiv 37,1%. În cazul consumului de alcool situație este sub media Uniunii Europene de 11,2 litri de persoană.
La nivelul sistemului sanitar Portugalia funcționează un personal format din 36,138 de medici, 48,979 sore medicale, 6,149 medici stomatologi și 10,320 farmaciști. O analiză paralelă între situația Portugaliei și cea la nivelul Uniunii Europene arată un deficit al medicilor și sorelor medicale în cadrul sistemului portughez.
Măsuri întreprinse odata cu procesul de autonomie evoluția sistemului de sănătate portzghez nu a înregistrat niciun progres notabil. S-a menținut furnizarea serviciilor medicale pe baza achitării unei sume contractuale și o mare parte a populației s-a reorientat spre asigurările private de sănătate. Acest lucru a avut ca urmare deteriorarea continuă a relației dintre serviciilor acordate în spitale și cele primare. Este tot mai necesară o reformă amplă și strategică pentru restruturarea întregului sistem de sănătate din Portugalia.
SPANIA
În Spania funcționează un sistem de sănătate asemănător cu cel din Italia, însă finanțarea este acoperită de doar 70% din impozite. Sistemul are la bază o organizare în funcție de regiuni: Catalonia, Valensia, Andaluzia și Țara Bascilor. Autoritățile locale din domeniul sănătății își aleg medicii interniști și personalul emdical specialist prin care să asigure distribuirea serviciilor medicale. Cea mai mare parte a unităților spitalicești sunt publice. Nivelul cheltuielilor s-a dezvoltat semnificativ odată cu creșterea numărului de locuitori în anul 1986. Tratamentele medicale sunt gratuite, doar costul medicamnetelor fiind suportat în proporție de 40% de persoanele asigurate. Sistemul actual are ca fundament vechiul sistem și acoperă aproximativ 99% din populație. Atribuții principale în asigurarea serviciilor medicale și a asigurărilor de sănătate sunt deținute de autoritățile locale din fiecare regiune aflate sub monitorizarea Institutului Național de Sănătate.
Cheltuielile sistemului se compun din :
71,4% cheltuieli guvernamentale ;
28,6% cheltuieli private.
Pentru sectorul de sănătate Guvernul alocă un buget de 15,4% din totalul cheltuielilor guvernamentale.
În ceea ce privește starea de sănătate a populației aceasta are o evoluție favorabilă. Speranța de viață în Spania a crescut semnificativ la 78 de ani la bărbați și de 84 de ani la femei comparativ cu media Uniunii Europene de 73,9 de ani pentru bărbați, respectiv de 80,2 de ani pentru femei.
Tabelul 5.1. Speranța de viață
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Indicele mortalității infantile este în scădere față de anii anteriori și înregistrează o rată de 4 decese la 1,000 de nou-născuți vii. Rata mortalității adultților cu vârsta cuprinsă între 15 și 60 de ani este de 75 de decese la 1,000 de locuitori.
Și în Spania principala cauză a deceselor o constituie bolile cardio-vasculare. Numărul de decese provocate de cancer atinge o cotă de 131 de decese la 100,000 de locuitori.
În ceea ce privește consumul de alcool pentru această țară, se observă o creștere a procentului de femei care fumează de la 21% în anul 1992, la 30,9% în anul 2005 și o scădere în cazul bărbaților de la 44% în anul 1992 la 36,4% în anul 2005.
Tabelul 5.2. Consumul de tutun
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Consumul de alcool, de asemenea, prezintă o rată peste media Uniunii Europene, respectiv de 11,7 litri de persoană.
O situație delicată a stării generale a populației se regăsesște în numărul ridicat de cazuri de HIV/SIDA : 380 de cazuri la 100,000 de locuitori pentru categoria de adulti cu vârste peste 15 ani. Răspândirea tuberculozei indică o rată de 24 de cazuri la 100,000 de locuitori.
Serviciile medicale din cadrul unităților spitalicești sunt furnizate prin intermediul pesonalului din domeniul sanitar a cărui situație este prezentată în tabelul de mai jos :
Tabelul 5.3. Numărul și densitatea personalului medical
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Sistemul de sănătate din Spania a fost supus unor măsuri active de restructurare de-a lungul ultimilor 15 ani. Cea mai importantă a fost reforma de la nivelul sistemului sanitar cu rol în lărgirea gamei de servicii și îngrijiri din cadrul spitalelor publice. Procesul reformei este, însă, unul îndelungat și urmează un traseu complex datorită menținerii regiunilor care furnizează servicii și asigurări după propriile structuri.
SUEDIA
Suedia a dezvoltat un sistem după modelul Beveridge care promovează finanțarea serviciilor din impozite. Descentralizarea sistemului a condus la formarea celor 23 de consilii și 3 municipalități cu atribuții în organizarea și distribuirea serviciilor și îngrijirilor medicale. Sistemul a fost dezvoltat în raport cu nevoile populației. S-a avut în vedere introducerea unei forme noi deasigurare de sănătate și anume : asigurarea de boală facultativă destinată persoanelor cu venituri scăzute sau fără venituri. Măsurile care țin de sectorul sanitar revin ca atribuții principale Ministerului Sănătății și Problemelor Sociale. Asigurații nu contribuie în mod direct la sistem. Contribuțiile sunt achitate de către angajatori, în cea mai mare parte, restul fiind acoperit de subvențiile de la stat. Grila medicamantelor este întocmită de Ministerul Sănătății și nu sunt toate compensate. Totalul cheltuielilor presupune :
81,7% cheltuieli guvernamentale și 18,3% cheltuieli private.
Din totalul cheltuielilor Guvernul alocă un procent de 13,6% pentru sectorul de sănătate.
Speranța de viață în Suedia este, de asemenea, ridicat comparativ cu alte state membre ale Uniunii Europene. Între 1990 și 2000, speranța de viață cunoaște o evoluție benefică de la 72 de ani la 72 de ani în cazul femeilor, respectiv de 68 de ani la 77 de ani la bărbați.
Tabelul 5.4. Speranța de viață
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
O situație îmbunătățită se observă și în cazul indicilor de mortalitate care sunt în scădere așa cum reiese din datele furnizate de Organizație Mondială a Sănătății :
Tabelul 5.5. Rata mortalității
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Pentru Suedia, indicele de răspândire HIV/SIDA este de 107 de cazuri la 100,000 de locuitori cu vârste peste 15 ani. Principalele cauze de mortalitate sunt și pentru această bolile cardiovasculare. Consumul de alcool și tutun statisticile prezintă un nivel extrem de scăzut având în vedere situațiile din majoritatea țărilor Uniunii Europene și media europeană.
Tabelul 5.6. Consumul de tutun și alcool
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Furnizarea serviciilor medicale și îngrijirilor este realizată de personalul din cadrul spitalelor publice. Distribuirea personal în raport cu numărul de locuitori este următoarea :
Tabelul 5.7. Numărul și densitatea personalului medical
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Se observă că numărul personalului auxiliar depășește media Uniunii Europene de 70 de sore medicale, infirmieri la 10,000 de locuitori. De altfel, întregul personal din acest sistem sanitar suedez este mai ridicat ca în alte țări europene.
Cea mai impotantă măsură a sistemului de sănătate din Suedia a urmărit descentralizarea serviciilor și introducerea unui organism cu atribuții totale asupra furnizării serviciilor medicale. Este evident faptul că, o schimbare bruscă în această direcție, ar provoca un dezechilibru la nivelul structurii sistemului. Descentralizarea ar presupune în situația dată crearea unui sistem auxiliar care să preia o serie de îndatoriri ale celor 23 de consilii și a celor 3 municipalități și obligarea furnizorilor de servicii medicale de a întocmi acorduri cu beneficiarii de asigurări de sănătate.
MAREA BRITANIE
Politica sistemului de sănătate din Marea Britanie propune ca drept fundamental al tuturor cetățenilor accesul neîngrădit la serviciile din cadrul Serviciului Național de Sănătate. Sistemul britanic urmează modelul Beveridge în care finanțarea este suportată prin impozitul general. Guvernul a urmărit menținerea unei limite a cheltuielilor ducând la o organizare a sistemului de sănătate care oferă o gamă variată de servicii și îngrijiri. Aceste restricții au dus la diminuarea numărului de spitale, respectiv a locurilor din cadrul spitalelor de la 450,000 în anul 1980, la 365,000 în anul 1989. Din punct de vedere al medicamentelor, acestea nu erau oferite gratuit pentru nicio categorie și nici în funcție de natura lor, dar exista o compensare a acestora. Aceste compensări erau de 16% doar pentru copii și pensionari.
Totalul cheltuielilor din sănătate este realizat din 87,1% cheltuieile guvernamentale și 12,9% cheltuieli private. Guvernul alocă pentru sectorul de sănătate un procent de 16,2% din totalul cheltuielilor guvernamentale.
Speranța de viața de viață în Marea Britanie s-a ameliorat, în 2006, aceasta înregistrând următoarele date : 77 de ani la bărbați, respectiv 81 de ani la femei.
Tabelul 5.8. Speranța de viață
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Mortalitatea infantilă prezintă o rată crescută de 5 decese la 1,000 de nou-născuți vii. În ceea ce privește rata mortalității adulților cu vârsta între 15 și 60 de ani, situația s-a ameliorat de la 104 decese la 1,000 de locuitori în 1990, la 80 de decese la 1,000 de locuitori în 2006.
Tabelul 5.9. Rata mortalității
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Consumul de alcool și tutun este mai ridicat comparativ cu mediile europene, excepție făcând procentul bărbaților consumatori de tutun care este puțin sub media Uniunii Europene de 37,1%.
Tabelul 6.0. Cnsumul de alcool și tutun
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Pentru furnizarea îngrijirilor și serviciilor medicale sistemul britanic dispune de un personal format din : 133,641 medici, 740,731 de sore medicale, 58,729 medici dentiști și 29,726 farmaciști. Din punct de vedere al raportului cu populația, densitatea în cazul medicilor se situează sub media europeană de 36 la 10,000 de locuitori. Situația farmaciștilor este acceași : o densitate de 5 la 10,000 de locuitori în condițiile unei medii europene de 8 la 10,000 de locuitori.
Reformă în domeniul sănătății din anul 1991 a liberalizat Serviciul Național de Sănătate, însă nu în totalitate. Menținerea controlului exigent în sistem arată că, în prezent, Marea Britanie, nu se confruntă cu dificultăți în ceea ce privește stabilitatea cheltuielilor și a prețurilor.
4.2. Tendințe și probleme ale sistemelor de sănătate
din Uniunea Europeană
Pentru majoritatea țărilor Uniunii Europene dezvoltarea politicilor din sectorul de sănătate și a celor de protecție a sănătății populației prin promovarea asigurărilor s-a văzut prin prisma reformelor. Tendințele în această direcție au evoluat direct proporțional cu cerințele Uniunii Europene la nivel general care au accentuat perceperea protecției sănătății nu numai ca obiectiv al sistemelor de asigurări de sănătate, ci, mai întâi, ca măsuri de protecție socială. Dificultățile din cadrul proceselor de consolidare a securității sociale prin asigurări de la începutul anilor ’90 au generat adoptarea unor noi planuri și strategii puternic influențate de factorul economic în acest domeniu. De altfel, întreaga perioadă de tranziție a fost marcată de un dezechilibru notabil pentru sfera economică. Ca urmare a creșterii inflației, problemele de protecție socială au luat o amploare alarmantă, peste 90 de milioane de locuitori confruntându-se cu o situație de sărăcie extremă. Cu toate că, prin Tratatul de la Maastricht ratificat în 1992 protecție socială a fost recunoscută ca obiectiv prioritar al Uniunii, această criză s-a menținut. Toate acțiunile cu scop de securitate socială din perioada de tranziție sunt prevăzute în Agenda Politicii Sociale întocmită în anul 2000. Pe fondul problemelor care au marcat societățile anilor `90, raportul Agendei din 2003 privind protecția socială subliniază situație dificilă a celor mai multe țări europene de a dezvolta aria locurilor de muncă și amploarea problemei șomajului. Problemele în acest sens s-au regăsit într-un complex de tendințe dintre care cele mai importante s-au remarcat :
tendințele demografice;
tendințele inegalităților de gen;
tendințele schimbării naturii familiale;
tendințele disparităților sociale și sărăciei.
Punctul de pornire pentru îmbunătățirea protecției populației l-au constituit măsurile întreprinse în perioada de tranziție. Dezvoltarea acestora au avut ca bază trei domenii principale : pensiile, șomajul, sănătate.
În ceea ce privește domeniul sănătății, principalele tendințe ale țărilor din Uniunea europeană au vizat, în cea mai mare parte, sectorul finanțărilor și controlul cheltuielilor. O contribuție importantă din acest punct de vedere a avut-o sectorul privat. Încă din anul 1997 se observă o contribuție semnificativă a acestui sector pentru ameliorarea serviciilor medicale asigurate populației. Din totalul cheltuielilor pentru sănătate, cheltuielile private atingeau un procent de 24%. Dezvoltarea contribuțiilor sectorului privat la sistemul de sănătate a fost vizibil în cazul următoarelor state : Portugalia, Italia, Suedia, Regatul Unit, Belgia și Olanda.
Tabelul 6.1. Cheltuielile private
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Pentru restul țărilor membre ale Uniunii Europene din acest an, tendințele din perspectiva cheltuielilor private erau în scădere, situându-se sub procentul de 10%. De asemenea, este notabilă și creșterea contribuțiilor angajatorilor de la 21% la 23% pentru majoritatea statelor, excepție de la această situație fiind Luxemburg și Irlanda unde se pune accent pe intervențiile statului în asigurarea sănătății locuitorilor.
După anul 2000, tendințele finanțărilor din partea sectorului privat variază. Conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății, în anul 2005, se înregistrează un raport egal al direcțiilor cheltuielilor private la sistemul de sănătate.
Tabelul 6.2. Situația cheltuielilor private
Sursa : Raport Organizația Mondială a Sănătații, 2008
Odată cu perioada de tranziție sistemele de sănătate trec la furnizarea serviciilor medicale și de îngrijire pe baza asigurărilor sociale. În aceste condții, toate țările în proces de schimbare recurg la introducere reformei în sănătate pe de o parte, pentru garantarea serviciilor și calității acestora, pe de altă parte pentru restructurarea optimă a sistemului cu resursele date. Acțiunile de descentralizare sunt continuate și în prezent. Procesul lung al autonomiei scoate în evidență dificultățile menținerii reformelor din cadrul sistemelor de sănătate. Problema majoră pentru acest deficit este de natură economică. Multe state membre ale Uniunii Europene se confruntă cu numeroase piedici în adaptarea asigurărilor sociale la sistemul de sănătate. Stabilizarea și infiltrarea optimă a asigurărilor de sănătate crează un echilibru pentru sistem și o furnizare a serviciilor și îngrijirilor medicale direct proporțională cu necesitățile populației din punct de vedere al sănătății. În prezent, există o tendință evidentă a statelor din cadrul Uniunii Europene de corelare a asigurărilor sociale de sănătate cu aspectele legate de igiena în muncă. Acest lucru se datorează unei problemele generale pentru toate statele Uniunii și anume numărul mare de salariați, muncitori aflați în concedii medicale. Din acest punct de vedere unele țări au introdus măsuri de supraveghere a evoluției stării de sănătate pentru această categorie a populației, și implicit a fost lărgită sfera serviciilor medicale. Primele state care au întreprins aceste măsuri au fost : Marea Britanie, Suedia, Danemarca, Luxemburg.
În continuare, se observă un interes crescut al țărilor europene pentru partea de populație vârstnică ca urmare a procesului de îmbătrânire a populației. La nivelul sistemelor s-a avut în vedere intensificarea asigurărilor de sănătate pentru persoanele vârstnice prin acțiuni cu rol de protecție împotriva bolilor cu risc crescut și prin garantarea serviciilor de ingrijire la domiciliu și în cadrul spitalelor. Amploarea procesului se datorează exclusiv tendințelor sistemelor de sănătate de creștere a speranței de viață. Astfel, cea mai ridicată rată pentru acest indice o deține Italia cu o speranță de viață de 78 de ani la bărbați, respectiv de 84 de ani la femei, fiind urmată de Suedia cu o speranță de viață de 79 de ani la bărbați și de 83 de ani la femei. Pentru îmbunătățirea stării de sănătate pe teritoriul Uniunii Europene s-au amplificat măsurile de reducere a factorilor nocivi prin derularea de programe și adoptarea unor noi măsuri în acest sens.
O altă direcție de acțiune importantă a fost cea de sporire a ariei fondurilor pentru sectorul de sănătate. De acest aspect se leagă o nouă tendință a țărilor din cadrul Uniunii Europene de armonizare a cheltuielilor din sănătate. Dacă în perioada anilor `90 nivelul cheltuielilor era în scădere, în prezent se urmărește o corelarea a acestora pentru țările membre.
Orice sistem de sănătate, indiferent de țara în care se regăsește, are la bază principii fundamentale pentru organizarea acestuia. Una din problemă majoră a sistemelor de sănătate europene ține de accesul la serviciile medicale și principiul universalității. Numeroase țări europene se confruntă cu dificultăți în ceea ce privește facilitarea garantarea deplină a dreptului tuturor cetățenilor de a beneficia de asigurările de sănătate de care au nevoie. Acest lucru este urmarea tendințelor țărilor de a menține un control asupra fondurilor și cheltuielilor din sistemul de sănătate.
În consecință, sistemele de asigurări de sănătate la nivel european cunoaște o evoluție schimbătoare a managementului și a armonizării a structurilor. Evaluarea finală a tendințelor abordate de aceste sisteme este dificil de expus având în vedere mersul reformelor și noutatea procesului în acest sens.
CAPITOLUL 5
Concluzii și direcții de acțiune
După o examinare a sistemelor de asigurări sociale de sănătate pentru câteva țări membre ale Uniunii Europene, implicit a sistemului românesc de asigurări de sănătate, se poate afirma faptul că toate statele luate în calcul se confruntă cu probleme la nivelul organizării prin raportarea la necesitățile populației în materie de protecție a stării de sănătate. Majoritatea statelor au întâmpinat piedici în procesele de reformă a sectorului sanitar. Este evident ca pentru unele dintre aceste țări aplicarea reformelor nu a fost greu de realizat, dar și în cazul lor relativa menținere pe aceeași poziție a indicatorilor negativi sunt explicațiile ineficienței anumitor măsuri adoptate în sistem. Situația este mai delicată pentru acele țări care au pornit pe drumul restructurărilor sistemului și nu au rezolvat, mai întâi, aspectele legate de descentralizare. Ca exemplu, în acest sens, pot fi amintite următoarele state : Finlanda, Spania și Suedia.
În ansamblu, obstacolul principal pentru toate sistemele de sănătate este reprezentat de finanțarea structurilor componente. În direcția reformelor, cele mai multe măsuri de finanțare au fost îndreptate spre spitalele din sistemul public, pentru care a fost alocat un procent majoritar important. Un pas semnificativ îl constituie reducerea acestor cheltuieli cu unitățile spitalicești. O măsură posibilă, în condițiile unei asemenea reduceri, o reprezintă atribuirea unui rol mărit sectorului privat. O corelarea a sistemului public cu cel privat, din punct de vedere al cheltuielilor, ar putea reorienta procentul rămas din cheltuielile publice totale spre alte zone cum ar fi cea a asigurărilor de sănătate.
Pentru realizarea unui echilibru trebuie avută în vedere o distribuire optimă a resurselor sau atingerea eficienței prin creșterea resurselor cu rol de suport. Aceasta ar putea constituia uan dintre direcțiile prioritare de acțiune pentru finalizarea reformelor cu alegerea celei mai bune metode. Distribuirea strictă a costurilor ar permite dezvoltarea, dacă nu pentru toate sectoarele, cu siguranță, pentru cele mai multe dintre ele. Foarte important pentru sectorul de sănătate este și funcționarea unui personal cu grad înalt de calificare. Această orientare directă propune organizarea mai vastă a politicilor. Formarea de cursuri de perfecționare pentru cadrele medicale din sistemul sanitar prin suportarea cheltuielilor din bugetul de stat este o soluție adecvată pentru o nouă direcție de acțiune. Promovarea acestor cursuri de specialitate trebuie lărgită și în sfera personalului din instituțiile și organismele care funcționează la nivelul domeniului sănătății. Pe de altă parte, un aspect esențial se formează în jurul perfecționării sistemului informațional de sănătate. Acest lucru s-ar putea transforma dintr-un simplu proces de furnizare a unor informații, în campanii complexe de documentare a populației cu privire la organizarea sistemului de sănătate, funcționarea asigurărilor de sănătate și a altor detalii care decurg din acestea. Realizarea celor două direcții creează o stabilitate între beneficiari și cadrele instituționale care organizează sistemul de sănătate. Importanța consolidării relației dintre furnizorii de servicii medicale și persoanele asigurate conduce la lărgirea accesului la sistemul de asigurări.
La nivelul organizațiilor cu rol în furnizarea serviciilor medicale și a asigurărilor de sănătate, trebuie luată în calcul și opțiunea unei redistribuiri a atribuțiilor acestora pentru crearea unui echilibru în sistem. Casa Națională de Asigurări de Sănătate poate prelua o parte a acestor atribuții, lărgind astfel sfera de acțiune a asigurărilor de sănătate.
O altă direcție de acțiune la fel de fundamentală se regăsește în asigurarea calității serviciilor medicale. Multe state din cadrul Uniunii Europene, printre care și România, se confruntă cu probleme din acest punct de vedere. Strâns legată de această probleme este cea a finanțărilor din sectorul sanitar. Alocare unor bugete semnificative pentru modernizarea spitalelor, atrage după sine o distribuire scăzută a cheltuielilor pentru serviciile medicale și, în deosebi, pentru partea destinată medicamentelor. În cazul activităților de distribuire a medicamentelor, o măsură eficientă, o reprezintă formarea unor liste de medicamente asocierea cu nevoile stricte ale populației. Nu este necesară limitarea accesului populației la medicamente, ci doar asigurarea necesarului în această zonă. Atingerea acestor puncte contribuie la stabilitatea economiei pe piața asigurărilor de sănătate.
Cu siguranță că realizarea tuturor acestor aspecte prezentate mai sus nu presupun un proces simplu de reformare a sistemelor de sănătate, însă construiesc un început benefic pentru drumul lung al restructurării și modernizării sistemelor de sănătate și de asigurări pentru țările Uniunii Europene.
BIBLIOGRAFIE
Anghel, F., (1998), Aderarea țărilor din Europa Centrală și de Est la Uniunea Europeană : o abordare comparată, Academia de studii Economice, Facultatea de Relații Economice Internaționale, Catedra de Relații Economice Internaționale, București
Băleanu, D., (2001), Legislație privind asigurările, Editura Europa Unită, București
Bistriceanu, Gh., (2006), Asigurări și reasigurări, Editura Universitară, București
Brezeanu, Gh., Badica, D., (2003), Sistemul de asigurări sociale, Editura Ziua, București
Câmpeanu, V., Moldoveanu M., (2006), Contextul european și global de dezvoltare a României pre- și post-aderare, Academia Română, Institutul Național de Cercetare Economică, București
Ceaușeșcu, N., (1979), Bunăstarea poporului, obiectiv suprem al politicii Partidului Comunist Român, Editura Politică, București
Ciupagea, C., Marinas, L., Turlea, G., Unguru, M., Gheorghiu, R., Jula, D., (2004), Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la Uniunea Europeană, Institutul European Român, București
Ciurel, Șt., (1974), Ocrotirea sănătății în dinamica societății socialiste, Editura Medicală, București
Cojanu, V., (2006), Elemente de strategie a pregătirii României pentru perioada post-aderare, Institutul European Român, București
Crăcană, M., Căpățână, M., (2007), Libera circulație a persoanelor, bunurilor și capitalurilor, Editura Tritonic, București
Galetescu, E., (1998), Asigurări sociale de sănătate, Editura Tehnică, București
Ilea, Th., Pruteanu, P., (1966), Sănătatea publică : teorie și metodă, Editura Medicală, București
Ioanițescu, T.D.R., (1942), Tratat de asigurări sociale, Editura Imprimeriile Românești, București
Lambru, M., Chirițoiu, B., (2002), Sistemul românesc de asigurări sociale și aderarea României la Uniunea Europeană, Institutul European Român, București
Mereuță, I., (1996), Sistemele sănătății în țările Uniunii Europene, Editura Ulim, Chișinău
Monitorul Oficial Nr. 178 din 31 iulie 1977, Legea Nr. 145 din 24 iulie 1997 privind asigurările sociale de sănătate
Monitorul Oficial Nr. 372 din 28 aprilie 2008, Legea Nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătății
Paiușanu, C., Rețegan, M., (2002), Regimul communist din România : o cronologie politică (1945 – 1989), Editura Tritonic, București
Partidul Comunist Român, (1951), Documente din istoria Partidului Comunist din România, Editura Partidul Muncitoresc Român, București
Preda, M., (2002), Politica socială românească între sărăcie și globalizare, Editura Polirom, București
Profiroiu, M., Popescu, I., (2003), Politici europene, Editura Economică, București
Răducanu, I., (1930), Legea sanitară și de ocrotire însoțită de Expunerea de motive a d-lui Ministru, Avizul Consiliului Legislativ, Editura Curierul judiciar, București
Răduțiu, S., Băjenaru, C., (2004), Aderarea României la Uniunea Europeană – impactul asupra bunăstării, Institutul de Cercetare a Calității Vieții
Tănăsescu, P., Ionescu, L., (1998), Asigurările sociale de sănătate din România, Editura România de Mâine, București
Tufan, C., (1996), Forme de asigurări în România, Universitatea București, Facultatea de Drept, București
Vacărel, I., Bercea F., (1998), Asigurări și reasigurări, Editura Expert, București
Vlădescu, C., (2006), Reforma sistemului de sănătate de tip național, Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, București
Voicu, B., (2005), Penuria pseudo-modernă a postcomunismului românesc. Schimbarea socială și acțiunile indivizilor, volumul I, Editura Expert Projects, București
Voicu, B., (2005), Penuria pseudo-modernă a postcomunismului românesc. Resursele, volumul II, Editura Expert Projects, București
Zamfir, C., Abraham, P., Dan, N.A., (1999), Politici sociale în România : 1990-1998, Editura Expert, București
Zamfirescu, I., (2001), Costuri și beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru țările candidate din Europa Centrală și de Est, Institutul European Român, București
ALTE SURSE
www.who.org – World Health Statistics 2008
www.cnas.ro – Raportul de activitate 2006, Raportul de activitate 2007
www.ier.ro
www.cpss.ro
BIBLIOGRAFIE
Anghel, F., (1998), Aderarea țărilor din Europa Centrală și de Est la Uniunea Europeană : o abordare comparată, Academia de studii Economice, Facultatea de Relații Economice Internaționale, Catedra de Relații Economice Internaționale, București
Băleanu, D., (2001), Legislație privind asigurările, Editura Europa Unită, București
Bistriceanu, Gh., (2006), Asigurări și reasigurări, Editura Universitară, București
Brezeanu, Gh., Badica, D., (2003), Sistemul de asigurări sociale, Editura Ziua, București
Câmpeanu, V., Moldoveanu M., (2006), Contextul european și global de dezvoltare a României pre- și post-aderare, Academia Română, Institutul Național de Cercetare Economică, București
Ceaușeșcu, N., (1979), Bunăstarea poporului, obiectiv suprem al politicii Partidului Comunist Român, Editura Politică, București
Ciupagea, C., Marinas, L., Turlea, G., Unguru, M., Gheorghiu, R., Jula, D., (2004), Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la Uniunea Europeană, Institutul European Român, București
Ciurel, Șt., (1974), Ocrotirea sănătății în dinamica societății socialiste, Editura Medicală, București
Cojanu, V., (2006), Elemente de strategie a pregătirii României pentru perioada post-aderare, Institutul European Român, București
Crăcană, M., Căpățână, M., (2007), Libera circulație a persoanelor, bunurilor și capitalurilor, Editura Tritonic, București
Galetescu, E., (1998), Asigurări sociale de sănătate, Editura Tehnică, București
Ilea, Th., Pruteanu, P., (1966), Sănătatea publică : teorie și metodă, Editura Medicală, București
Ioanițescu, T.D.R., (1942), Tratat de asigurări sociale, Editura Imprimeriile Românești, București
Lambru, M., Chirițoiu, B., (2002), Sistemul românesc de asigurări sociale și aderarea României la Uniunea Europeană, Institutul European Român, București
Mereuță, I., (1996), Sistemele sănătății în țările Uniunii Europene, Editura Ulim, Chișinău
Monitorul Oficial Nr. 178 din 31 iulie 1977, Legea Nr. 145 din 24 iulie 1997 privind asigurările sociale de sănătate
Monitorul Oficial Nr. 372 din 28 aprilie 2008, Legea Nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătății
Paiușanu, C., Rețegan, M., (2002), Regimul communist din România : o cronologie politică (1945 – 1989), Editura Tritonic, București
Partidul Comunist Român, (1951), Documente din istoria Partidului Comunist din România, Editura Partidul Muncitoresc Român, București
Preda, M., (2002), Politica socială românească între sărăcie și globalizare, Editura Polirom, București
Profiroiu, M., Popescu, I., (2003), Politici europene, Editura Economică, București
Răducanu, I., (1930), Legea sanitară și de ocrotire însoțită de Expunerea de motive a d-lui Ministru, Avizul Consiliului Legislativ, Editura Curierul judiciar, București
Răduțiu, S., Băjenaru, C., (2004), Aderarea României la Uniunea Europeană – impactul asupra bunăstării, Institutul de Cercetare a Calității Vieții
Tănăsescu, P., Ionescu, L., (1998), Asigurările sociale de sănătate din România, Editura România de Mâine, București
Tufan, C., (1996), Forme de asigurări în România, Universitatea București, Facultatea de Drept, București
Vacărel, I., Bercea F., (1998), Asigurări și reasigurări, Editura Expert, București
Vlădescu, C., (2006), Reforma sistemului de sănătate de tip național, Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, București
Voicu, B., (2005), Penuria pseudo-modernă a postcomunismului românesc. Schimbarea socială și acțiunile indivizilor, volumul I, Editura Expert Projects, București
Voicu, B., (2005), Penuria pseudo-modernă a postcomunismului românesc. Resursele, volumul II, Editura Expert Projects, București
Zamfir, C., Abraham, P., Dan, N.A., (1999), Politici sociale în România : 1990-1998, Editura Expert, București
Zamfirescu, I., (2001), Costuri și beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru țările candidate din Europa Centrală și de Est, Institutul European Român, București
ALTE SURSE
www.who.org – World Health Statistics 2008
www.cnas.ro – Raportul de activitate 2006, Raportul de activitate 2007
www.ier.ro
www.cpss.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Sistemului National de Asigurari Sociale de Sanatate. Tendinte Dupa 1989 (ID: 165230)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.