Evolutia Sistemului Fiscal In Romania
EVOLUTIA SISTEMULUI FISCAL IN ROMANIA
Cuprins
I. Introducere
II. Sistemul fiscal formele si evolutia sistemului fiscal
1.1. Noțiunea de sistem fiscal
1.2. Evoluții și tendințe privind sistemele fiscale
1.3. Clasificarea sistemelor fiscale
III. Evolutia sistemul fiscal Romanesc
2.1 Elemente generale ale evoluției sistemului fiscal românesc
2.2 Fiscalitatea românească în epoca modernă
2.3 Sistemul fiscal în perioada interbelică
2.4 Evoluția sistemului fiscal în perioada postbelică până la anul 1990
IV. Sistemul fiscal actual în România
4.1 Impozitele pe consum
4.1.1 Taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.)
4.1.2 Taxele vamale
4.1.3 Monopolurile fiscale
4.1.4.Accizele
4.2 Impozitele pe avere
4.3 Impozitele pe venituri
4.4 Cota unică de 16%
V. Concluzii privind evoluția fiscalității în România
Bibliografie
I. Introducere
Sistemul fiscal este un produs al gândirii, deciziei și acțiunii factorului uman, creat inițial pentru a răspunde unor obiective financiare la care, ulterior, s-au adăugat și obiective de natură economico-socială.
În doctrina juridică, sistemul fiscal este considerat ca fiind format din ”totalitatea impozitelor și taxelor provenite de la persoanele fizice și juridice care alimentează bugetele publice”
O altă abordare a sistemului fiscal pune accentul pe elementele definitorii ale sistemului în general și interpretează sistemul fiscal prin prisma relațiilor dintre elementele care îl formează, astfel: ”sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulțime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecți fiscali) între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului”
Sistemul fiscal este, așadar, un sistem complex, incluzând în structura sa următoarele trei componente:
totalitatea impozitelor, taxelor și a altor venituri fiscale pe care statul, prin organele sale specializate, le percepe în baza unor reglementări legislative cu caracter fiscal;
mecanismul fiscal, care cuprinde metodele, tehnicile și instrumentele fiscale prin utilizarea cărora se asigură dimensionarea, așezarea și perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;
aparatul fiscal, fără de care sistemul fiscal ar rămâne inert, el constituind motorul de punere în mișcare a mecanismului fiscal.
II. Sistemul fiscal formele si evolutia sistemului fiscal
1.1. Noțiunea de sistem fiscal
Noțiunea de sistem fiscal are în vedere abordarea sistemică a fiscalității, cu accent pe sistemul de impozite și taxe. O asemenea abordare vizează sistemul de relații economice în formă bănească prin care se mobilizează resursele fiscale, sistemul de instituții ce asigură realizarea acestor resurse, sistemul de fonduri financiare constituite pe seama impozitelor și taxelor, precum și sistemul de planuri financiare ce reflectă procesele de mobilizare a resurselor fiscale (inclusiv incidența acestora). Totodată, abordarea sistemică presupune și abordarea interconexiunilor dintre componentele sistemului, iar din acest punct de vedere avem de a face cu o multitudine de interrelații ce se stabilesc între numeroasele impozite și taxe practicate (de exemplu, interrelațiile generate de impozitarea profiturilor la nivelul întreprinderilor și a dividendelor la nivel individual). Probleme precum dubla impozitare, teritorialitatea, rezidența fiscală, globalizarea impunerii, taxarea în cascadă, deducerile fiscale, creditele fiscale, veniturile neimpozabile, persoanele impozabile, scutirile, reducerile etc. sunt elemente ce țin de structura sistemelor fiscale, ele fiind analizate în contextul general al impozitelor și taxelor practicate la un moment dat.
Abordarea sistemelor fiscale trebuie să ia în considerare dublul rol al impozitelor si taxelor în economia și societatea contemporană: resursă financiară și pârghie fiscală. Impozitele nu mai reprezintă doar modalități de procurare a resurselor financiare la dispoziția autorităților publice, ci și instrumente de influențare a vieții economico-sociale în sensul dorit. Prin reglementarea sferei de cuprindere, prin dimensionarea bazei de impozitare, prin sistemul de cote practicate, prin facilitățile fiscale acordate etc. autoritățile publice vizează obținerea unor finalități de ordin economic și social. Creșterea economică, stimularea ocupării forței de muncă, creșterea demografică, stimularea anumitor ramuri ale economiei naționale, combaterea unor fenomene negative (consumul de produse dăunătoare sănătății, poluarea) etc. pot fi obținute prin instituirea unui sistem de impozite și taxe adecvat. Sistemele fiscale devin astfel parte integrantă din baza economică a unei țări sau a unei regiuni, iar cerința fundamentală pentru asigurarea unei funcționalități ridicate rezidă în armonizarea acțiunii tuturor impozitelor și taxelor, astfel încât să se asigure o convergență cât mai deplină a finalităților sistemului fiscal.
Sistemul fiscal ca atare (distinct) este puțin abordat în literatura de specialitate, el fiind integrat în sistemul financiar de ansamblu. O definiție completă o dă Carmen Corduneanu, în viziunea căreia „sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese cu privire la o mulțime de elemente (materie impozabilă, cote, subiecți fiscali) între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului".
Se poate observa tendința generalizată de abordare a sistemului fiscal numai prin prisma primei laturi a acestuia, respectiv cea referitoare la constituirea resurselor fiscale prin intermediul impozitelor și taxelor. Ce-a de a doua latură ce face referire la utilizarea acestor resurse prin intermediul cheltuielilor publice este, de cele mai multe ori, neglijată. Acest lucru se explică prin faptul că, deseori, abordarea fiscalității (și implicit a sistemului fiscal) privilegiază sensul juridic și nu pe cel economic. Fără a nega semnificația și importanța componentei juridice în arhitectura oricărui sistem fiscal, suntem de părere că abordarea economică este mult mai potrivită pentru conturarea unei imagini cât mai complete a sistemului fiscal. După cum remarca G. Filip, constituirea, respectiv utilizarea resurselor financiare (implicit și a celor fiscale) „sunt două momente ale aceluiași proces, între ele existând legături strânse deintercondiționare". Ca atare, procurarea resurselor bănești „se justifică numai prin prisma dirijării lor spre satisfacerea anumitor nevoi publice", iar utilizarea acestor resurse „se poate realiza numai dacă, în prealabil, au fost constituite fondurile respective".
Plecând din acest punct și integrând componentele sistemului financiar de ansamblu putem defini sistemul fiscal ca un ansamblu de (inter)relații economice în formă bănească generate de constituirea și utilizarea resurselor fiscale, prin intermediul unui sistem de instituții financiare specializate în administrarea fondurilor financiare (de natură fiscală) și în planificarea financiară specifică (inclusiv incidența și finalitatea acestor relații).
Totuși, pentru a asigura gradul de acuratețe și de sinteză necesar unui demers didactico-științific ce își propune abordarea comparativă a sistemelor fiscale, precum și din necesitatea armonizării cu orientările comune date conceptului de sistem fiscal, pe parcursul acestei lucrări, sistemele fiscale sunt abordate în principal ca sisteme de impozite și taxe, cu precizarea că, în judecățile și interpretările proprii, orice cititor, mai mult sau mai puțin avizat, ar trebui să ia în considerare ambele laturi ale fenomenului fiscal, deoarece, doar așa, imaginea asupra problematicii devine mai clară și mai ușor de înțeles.
Sistemul fiscal are în vedere atât componentele sistemului, cât și conexiunile dintre acestea. Din acest ultim punct de vedere, sistemul fiscal este unul dintre componentele sistemului financiar de ansamblu, cu conexiuni foarte numeroase și diverse în toate domeniile vieții economico-sociale.
Constituirea și respectiv utilizarea resurselor fiscale are impact asupra puterii de cumpărare a părților implicate în astfel de relații. Existența sistemului de relații financiare specifice sistemului fiscal schimbă distribuția puterii de cumpărare între participanții la aceste relații (de multe ori, distribuția veniturilor și averilor după impozitare este diferită față de cea anterioară impozitării). Are loc astfel o redistribuire a produsului național, într-o manieră care, principial, pentru a fi eficientă, ar trebui să determine maximizarea acestuia. Această redistribuire se face însă în mod diferit de la o țară la alta în funcție de o serie de factori obiectivi (realitățile economice, sociale, politice, istorice, militare, gradul de dezvoltare, organizarea administrativ-teritorială etc.) sau factori subiectivi (tradițiile culturale, orientarea politică, doctrina dominantă, gradul de coeziune socială, preocuparea pentru dezvoltarea durabilă și creșterea calității vieții etc.)
Ca atare, sistemele fiscale prezintă particularități de la o țară la alta, dar și elemente comune, iar abordarea comparativă a acestora își propune să evidențieze ambele aspecte, într-o viziune critică ce are în vedere și impactul indus în economie și societate de arhitectura specifică fiecărui sistem fiscal în parte.
1.2. Evoluții și tendințe privind sistemele fiscale
Abordate global, sistemele fiscale prezintă o serie de caracteristici marcate de evoluțiile în plan doctrinar. La rândul său, doctrina fiscală poartă amprenta perioadei istorice și realităților economico- sociale în cadrul cărora s-a cristalizat. O prezentare a principalelor repere este, deci, mai mult decât necesară, doarece permite cunoașterea transformărilor în plan fiscal și a drumului parcurs către arhitectura actuală a sistemelor fiscale.
În antichitate, principalele impozite practicate erau cele indirecte, deși, în anumite areale și în diverse perioade, au fost practicate și impozitele directe.
In Egiptul antic a existat o taxă pe uleiul de gătit. In Grecia antică, în perioadele de război s-a instituit o taxă numită eisphora, ce, în principiu era un impozit pe venit așezat diferențiat pe clasele sociale din Atena. În Roma antică, primele forme de impozit au fost taxele vamale de import și de export, denumite generic portoria. De asemenea, au existat și o taxă pe moșteniri, destinată a mobiliza fondurile necesare traiului legionarilor lăsați la vatră, precum și o taxă pe vânzări de 1% și ulterior de 4%.
In perioada antică nu se poate vorbi de existența unor sisteme fiscale. Formele de impozite practicate nu vizau decât procurarea de resurse financiare necesare anumitor nevoi punctuale, deseori generate de conflictele armate. Nu trebuie pierdut din vedere că, în acea perioadă, sclavagismul era încă omniprezent și multe din sarcinile publice erau realizate prin munca sclavilor. Impozitele și taxele nu aveau decât un rol marginal si nu erau nicidecum privite ca pârghii, ci doar ca mijloace financiare.
După căderea Imperiului Roman de Apus (476 AC), Europa a cunoscut o perioadă de mari confruntări ce nu a lăsat suficiente izvoare istorice de natură să ne furnizeze informatii referitoare la impozitele și taxele practicate. Pe teritoriul britanic, regii saxoni au instituit un impozit pe teren specific (danegeld) al cărei scop era de a strânge resursele financiare necesare plății de tribut vikingilor ce invadau din Danemarca. Instituit inițial periodic, el a devenit ulterior regulat, fiind abolit de Willhelm Cuceritorul. O altă taxă (scutage) era percepută celor care doreau să scape de serviciul militar (îndeosebi cavalerilor care nu vroiau să-șmniprezent și multe din sarcinile publice erau realizate prin munca sclavilor. Impozitele și taxele nu aveau decât un rol marginal si nu erau nicidecum privite ca pârghii, ci doar ca mijloace financiare.
După căderea Imperiului Roman de Apus (476 AC), Europa a cunoscut o perioadă de mari confruntări ce nu a lăsat suficiente izvoare istorice de natură să ne furnizeze informatii referitoare la impozitele și taxele practicate. Pe teritoriul britanic, regii saxoni au instituit un impozit pe teren specific (danegeld) al cărei scop era de a strânge resursele financiare necesare plății de tribut vikingilor ce invadau din Danemarca. Instituit inițial periodic, el a devenit ulterior regulat, fiind abolit de Willhelm Cuceritorul. O altă taxă (scutage) era percepută celor care doreau să scape de serviciul militar (îndeosebi cavalerilor care nu vroiau să-și pună armele în slujba regelui).
Din antichitate și până în secolul al XVI-lea, perioadă denumită de unii autori etapa veche, sistemele fiscale au cunoscut o dezvoltare deosebit de lentă în acord cu evoluția relațiilor economice. Economia era axată preponderent pe agricultură, comerțul se dezvolta timid, iar industria era cvasi-inexstentă. Ca atare, principalele impozite constau în impozitele pe teren și în taxe vamale (ce puteau fi și interne). Impozitele erau privite doar ca resurse financiare și deseori erau practicate doar în perioadele în care nevoile de finanțare ale statului erau mai stringente. In consecință, ele erau în cea mai mare parte impozite de repartiție, preocupările pentru asigurarea echității impunerii fiind inexistente. Ca formă a impozitului, capitația era cea mai des practicată, deși au existat și preocupări de diferențiere a sarcinii fiscale în funcție de clasele sociale. Impunerea nu era stabilită riguros, pe baze științifice, ci în funcție de interesele celor ce dețineau puterea și influența, rezultatul fiind că numeroase privilegii acordate claselor conducătoare (nobilimea, clerul). Perceperea impozitului era făcută prin persoane desemnate special în acest scop, așa-numiții arendași fiscali, care deseori abuzau de puterea lor, cu atât mai mult cu cât nu exista un supracontrol, iar drepturile contribuabililor erau extem de limitate. Multe din resursele financiare erau obținute din tributuri de război, a căror colectare presupunea (în țara plătitoare) perceperea de impozite și dări împovărătoare.
Următoarea perioadă, etapa liberală (secolul al XVI-lea – a doua jumătate a secolului al XIX-lea) a cunoscut primii germeni de așezare a sistemelor fiscale pe baze fundamentate științific. Cristalizarea principiilor impunerii, formulate de Adam Smith a reprezentat temelia pe care ulterior s-au construit sistemele fiscale, în acord și cu dezvoltarea relațiilor economice. Dezvoltarea fără precedent a comerțului, revoluția industrială, apariția unor noi clase sociale (burghezia) au fost factori ce au generat mutații profunde în așezarea și perceperea impozitelor și taxelor. Confruntările doctrinare au luat avânt sub impactul duelului conceptual între vechile clase sociale privilegiate (nobilimea și clerul) și burghezia ce dorea protejarea capitalului de taxarea excesivă.
Disputele fiscale au generat evenimente ce au marcat iremediabil istoria omenirii, revolta coloniilor engleze de pe teritoriul american împotriva taxei pe ceai ce a dus de declanșarea războiului de independență, constituind cel mai edificator exemplu. Revoluția franceză de la 1789 a avut drept cauze, printre altele, și protestul împotriva privilegiilor fiscale ale nobilimii și clerului.
Au apărut impozite noi – acciza generală – ce loveau consumul anumitor bunuri, lăsând neatinse privilegiile fiscale în vigoare. Apare capitația graduală (în Franța, în 1695), impozitul fiind stabilit pentru 22 de clase de venituri în funcție de poziția socială. În continuare, impozitul pe terenuri ocupă un loc privilegiat, deși apare problema echității lui, întrucât nivelul acestuia prezenta diferențieri majore chiar pe teritoriul aceleiași țări. Apar preocupări de introducere a unui impozit unic în diferite variante: pe lux, pe proprietate, pe case/ferestre, pe sol, care însă s-au dovedit simple construcții teoretice, întrucât limitau posibilitățile de acțiune ale autorităților și loveau excesiv doar anumiți subiecți sau doar o anumită materie impozabilă. Apar noi forme ale impozitului pe venit, ce fac distincția între sursele de venit și, în același timp, se introduc diverse reduceri și exonerări, în acord cu principiile impunerii formulate de A. Smith. Impozitele de repartiție se restrâng, lăsând locul celor de cotitate. De asemenea, apar și primele forme de impozitare a veniturilor generate de titlurile de valoare.
În această perioadă, sistemele fiscale încep a conține primele elemente de modernitate. Bazate îndeosebi pe impozitele directe, în cadrul cărora locul principal revenea impozitului pe venit, sistemele fiscale au devenit mult mai stabile și mai preocupate de respectarea unor principii riguroase ce țin de echitatea, certitudinea, universalitatea, eficiența și comoditatea impunerii. Impozitul este integrat în baza economică a societății și se admite faptul că el influențează comportamentul contribuabililor, ceea ce duce la apariția teoriilor incidenței impozitelor. Marea Britanie a fost cea mai reformatoare națiune în materie fiscală, impozitul pe venit introdus pentru prima dată aici servind drept model și pentru celelalte națiuni. Revoluția industrială al cărei apogeu a fost atins tot în Marea Britanie a dus la apariția și consolidarea capitalismului și implicit a unor noi relații de producție, care, la rândul lor, au generat evoluții ulterioare în planul sistemelor fiscale.
Perioada următoare, respectiv etapa modernă, are drept punct de start a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, în majoritatea țărilor europene începe a doua fază a revoluției industriale. Mutațiile în plan fiscal sunt o consecință a noilor realități sociale, economice și geopolitice caracterizate în principal prin apariția unor noi state independente, războaiele de independență, revoluțiile burgheze, abolirea sclaviei, apariția unor uniuni vamale etc. Plecând de la modelul britanic, impozitarea veniturilor este adoptată în diferite variante de majoritatea țărilor industrializate. În contextul teoriilor marginaliste, preocupările pentru impozitarea în cote progresive devin tot mai insistente, un asemenea mod de impozitare fiind considerat, în noul context, mai echitabil (comparativ cu impozitarea proporțională).
Până la primul război mondial, agricultura și industria manufacturieră erau ramurile principale ale economiei și în consecință impozitele principale erau așezate asupra acestora. Impozitul pe pământ (land tax) avea ponderi ridicate, iar impozitul pe veniturile personale era așezat într-o manieră neglobală (pe fiecare sursă de venit), făcând progresivitatea puțin eficientă. Veniturile din salarii erau impozitate cu predilecție, în dauna celor rezultate din activități economice (liber-profesioniști). Sarcina fiscală cădea cu precădere în seama funcționarilor publici și angajaților marilor companii. Diversitatea redusă a mărfurilor și slaba dezvoltare a serviciilor făcea ca impozitele indirecte de tipul taxelor de consumație să aibă o sferă redusă de aplicare. În schimb, erau instituite monopoluri fiscale asupra băuturilor alcoolice și tutunului.
Companiile au început să fie tratate ca subiecți impozabili pentru impozitul pe profit de abia în preajma primului război mondial (în Marea Britanie). Contribuțiile sociale au fost introduse pentru prima dată in Germania de către Otto von Bismark în 1889, iar Marea Britanie le-a adoptat în 1911. Eforturile financiare necesare pregătirilor pentru primul război mondial au determinat instituirea a numeroase noi impozite și taxe.
Perioada interbelică a fost marcată de criza economică globală ce a reformat profund sistemele fiscale. Tendința cea mai pregnantă a constat în creșterea ponderii impozitelor indirecte (taxele de consumație și taxele vamale) în dauna celor directe (impozitul pe venit). Deficitele bugetare în permanentă creștere au început să fie finanțate din împrumuturi publice, ceea ce reprezenta o abatere gravă de la tezele clasice ale echilibrului financiar. Cresc impozitele pe profiturile corporațiilor, precum și cotele marginale de impozitare a veniturilor persoanelor fizice. În țările industrializate, cea mai mare pondere în ansamblul veniturilor fiscale revenea impozitului pe venit (50%), în timp ce în țările agrare ponderea cea mai mare revenea taxelor de consumație și taxelor vamale.
Declanșarea celui de-al doilea război mondial a determinat reașezarea economiilor și implicit a sistemelor fiscale pentru a putea face față necesităților acestuia. Rezultatul a fost creșterea generalizată a impozitelor și taxelor pentru a putea face față cheltuielilor publice în permanentă expansiune.
Sistemul fiscal de după terminarea celui de-al doilea război mondial a păstrat caracteristicile din timpul războiului, în primul rând datorită eforturilor de reconstrucție e economiilor distruse de conflagrația mondială. S.U.A. au devenit prima economie a lumii și principalul susținător al eforturilor de refacere a Europei Occidentale (planul Marshall). Cotele marginale maxime de impunere au ajuns în S.U.A. la 92% în anii 1952 și 1953, în timp ce cotele minime au urcat până la 22,2%. Doctrina dominantă a vremii era keynesismul, iar în acord cu aceasta, implicarea statului în economie era consistentă, fiind susținută de un volum ridicat de resurse financiare mobilizate îndeosebi prin intermediul impozitelor. Războaiele regionale, alimentate de confruntările doctrinare (Coreea, Vietnam) au contribuit și ele la menținerea unui nivel ridicat al fiscalității în majoritatea statelor occidentale. Formele de impozitare se diversifică ca tehnică, sfera veniturilor impozabile se extinde, crește ponderea accizelor în ansamblul veniturilor bugetare, concomitent cu reducerea ponderii taxelor vamale datorată uniunilor vamale nou formate. Apare un impozit nou, ce va „cuceri" majoritatea țărilor, respectiv taxa pe valoarea adăugată. Introdusă pentru prima dată în Franța în 1954, TVA va ajunge să ocupe spre sfârșitul secolului al XX-lea ponderi ridicate în ansamblul veniturilor fiscale ale majorității țărilor ce au implementat acest impozit. Văzut inițial ca o inovație fiscală, TVA a ajuns în prezent să reprezinte una din componentele de bază pentru majoritatea sistemelor fiscale moderne.
Perioada contemporană ce își are începuturile la sfârșitul anilor N70, când keynesismul își atinge limitele, este marcată de reconsiderări în structurile fiscale ale majorității țărilor lumii sub influența noii doctrine dominante, respectiv monetarismul neoliberal. Sub auspiciile acestuia, are loc o reducere generalizată a fiscalității, precum și o simplificare a tehnicilor fiscale. În S.U.A., cotele marginale maxime de impunere a veniturilor personale au coborât la 50% în perioada 1982-1986 și la 28% în perioada 1988 – 1990, în timp ce cotele minime au ajuns și ele la 12%, respectiv 15%. S-a extins considerabil sfera deducerilor și creditelor fiscale precum și posibilitatea reportării pierderilor în viitor (carryforward) sau imputării lor asupra câștigurilor din perioadele anterioare (carryback). S-au dezvoltat o serie de mecanisme fiscale destinate promovării cercetării și dezvoltării (îndeosebi în țările dezvoltate), precum și pentru stimularea investițiilor. Dezvoltarea piețelor financiare a determinat extinderea sferei de cuprindere a impozitului pe capital, iar expansiunea corporațiilor multinaționale a generat creșterea preocupărilor pentru „optimizarea" fiscală. S-au extins paradisurile fiscale ce ofereau scutiri de impozite pentru companii, ceea ce a determinat proliferarea acordurilor internaționale de combatere a evaziunii fiscale. Pe fondul creșterii libertății de mișcare a bunurilor, capitalurilor și persoanelor, acordurile de evitare a dublei impuneri internaționale s-au înmulțit. Contribuția agriculturii la crearea de produs național devine din ce în ce mai redusă, iar drept consecință ponderea impozitelor pe terenuri scade considerabil. Consolidarea și concentrarea capitalurilor a făcut să crească ponderea impozitelor pe capital, deși în majoritatea țărilor veniturile din capital sunt impozitate mai ușor decât veniturile din muncă.
Globalizarea relaților economice, dezvoltarea comerțului electronic au determinat reașezări în ceea ce privește impozitarea consumului. Teritorialitatea fiscală se relativizează, iar taxele vamale tind să dispară. Crește în schimb sfera produselor accizabile, aceasta tinzând să cuprindă toate produsele ce generează externalități negative. Preocupările pentru dezvoltarea durabilă și combaterea poluării dau naștere la o serie de impozite și taxe noi, a căror așezare vrea să penalizeze factorul generator de poluare sau să recompenseze factorul ce diminuează sau înlătură poluarea. Apar noi principii fiscale, precum principiul „poluatorul plătește" (PPP – polluters pay principle).
Gestiunea fiscală se informatizează, iar îndeplinirea obligațiilor fiscale este mult ușurată de posibilitatea utilizării tehnologiilor informaționale actuale. Declarațiile fiscale pot fi completate on-line, iar plățile se pot face din fața calculatorului. Securitatea informațiilor devine noua provocare a secolului pentru autoritățile fiscale. Conlucrarea dintre contribuabili și autoritățile fiscale este mult mai facilă, de multe ori fiind suficientă colaborarea „virtuală". Majoritatea statelor lumii au dezvoltat proiecte informaționale ce oferă platforme on-line dedicate contribuabililor, aceștia având facilitat accesul la informațiile de natură fiscală. De asemenea, este posibilă și acordarea de consultanță fiscală prin intermediul Internetului.
Criza financiară globală a generat noi provocări pentru sistemele fiscale, dintre care cea mai importantă o considerăm a fi preocuparea pentru asigurarea securității financiare atât a contribuabililor, cât și a statelor. Preocuparea pentru asigurarea resurselor fiscale necesare combaterii crizei a determinat revizuirea acordurilor cu țările considerate paradisuri fiscale, precum și acordarea de amnistii fiscale (totale sau parțiale) celor care își repatriază veniturile scoase în afară jurisdicțiilor fiscale naționale. Subvenționarea masivă a anumitor sectoare sau instituții, precum și acordarea de facilități fiscale generoase nu pot fi decât soluții provizorii, menite să îndeplinească rolul unui „demaror" în asigurarea funcționării fără sincope a angrenajului economic. Implicarea financiară a trezoreriei statului cunoaște noi dimensiuni, nemaiîntâlnite până în prezent, această instituție conjugându-și eforturile cu banca centrală în scopul realizării unor acțiuni concertate. Impozitarea mai puternică a unor venituri realizate pe piața financiară poate limita exacerbarea unor acțiuni considerate a avea un risc sistemic (impozitarea câștigurilor din tranzacții cu titluri financiare derivate, impozitarea remunerațiilor excesive a directorilor de bănci, mai ales a celor beneficiare de subvenții publice etc.). De asemenea, impozitarea la nivel de corporație poate lua în considerare dimensiunea și natura activităților financiare generatoare de profit, în funcție de care să se aplice cote diferențiate.
Apare fenomenul de competiție fiscală, mai ales în țările în curs de dezvoltare dornice să atragă un volum cât mai mare de investiții. În lipsa unei infrastructuri adecvate, de natură să faciliteze relațiile de producție, fiscalitatea devine un factor de competitivitate. Adoptarea cotelor proporționale reduse de impozitare de multe țări din Europa răsăriteană stă mărturie pentru acest lucru. Soluția nu poate fi decât temporară (până la momentul dezvoltării infrastructurii la nivelul cerut de investitori), întrucât provoacă dificultăți în mobilizarea resurselor și oferă posibilități reduse de redistribuire a venitului național. Ea poate antrena așa-numitul efect „race to thebottom", cu implicații negative asupra sistemelor fiscale ale țărilor implicate, confruntate cu posibilități din ce în ce mai reduse de asigurare a resurselor fiscale strict necesare finanțării sarcinilor publice.
De asemenea, apar și preocupările de armonizare fiscală, mai ales în anumite spații economice comune (Uniunea Europeană). Acestea sunt mai pronunțate pe linia impozitelor indirecte, întrucât scopul este facilitarea liberei circulații a bunurilor și serviciilor, în acord cu obiectivele fundamentale ale unor astfel de structuri. Armonizarea pe linia impozitelor directe este mai dificil de realizat, deoarece întâmpină rezistența statelor membre dornice să păstreze la îndemână anumite pârghii fiscale. Impozitele directe oferă posibilitatea personalizării impunerii în acord cu anumite principii și finalități ale sistemelor fiscale, și, ca atare, ele sunt mai rezistente la preocupările de armonizare. In același timp, nu trebuie pierdut din vedere faptul că, la nivelul Uniunii Monetare Europene, politica fiscală a rămas în competența statelor naționale, în timp ce prerogativele în materie de politică monetară au fost cedate Băncii Centrale Europene.
Teritorialitatea anumitor impozite și taxe depășește astăzi limitele naționale, multe țări aderând la reguli comune privind așezarea și perceperea anumitor impozite și taxe. Este cazul îndeosebi al impozitelor indirecte (taxe vamale, taxa pe valoarea adăugată), care cunosc reguli comune de aplicare la nivelul unor uniuni vamale sau uniuni economice (vezi cazul Uniunii Europene). Acest lucru ridică probleme suplimentare în tehnica fiscală de așezare și percepere a unor asemenea impozite, autoritățile fiscale naționale fiind nevoite să țină seama de principiile și regulile stabilite la nivel regional. Mai mult, regimurile diferite de impozitare practicate în state diferite pot determina contradicții extrateritoriale, din care cea mai cunoscută este dubla impunere internațională. Pentru evitarea acesteia, statele deseori încheie acorduri bilaterale sau multilaterale de evitare sau cel puțin diminuare a dublei impuneri internaționale.
În concluzie, sistemele fiscale au evoluat de-a lungul timpului atât sub impactul unor factori obiectivi ce țin de realitățile istorice, economice, sociale, geopolitice, etc., dar și ca urmare a influenței unor factori subiectivi ce țin de mersul ideilor în plan fiscal, de profilul cultural național, precum și de doctrinele economice dominante la un moment dat. Evoluțiile recente în acest domeniu se află sub provocările determinate de combaterea crizei financiare globale în contextul mai larg al reașezării sistemului financiar global de ansamblu.
1.3. Clasificarea sistemelor fiscale
Sistematizarea și clasificarea sistemelor fiscale ridică dificultăți majore datorită specificității factorilor ce influențează structura impozitelor și taxelor în diverse țări ale lumii. Clasificările consacrate pun în prim plan prevalența anumitor impozite și taxe sau rata presiunii fiscale.
În literatura de specialitate, o clasificare cvasi-exhaustivă se regăsește la Carmen Corduneanu, în a cărei viziune sistemele fiscale pot fi clasificate din punct de vedere funcțional după două criterii:
1) după natura impozitelor dominante:
a) sisteme fiscale în care predomină impozitele directe (specifice primelor entități de tip statal, precum și țărilor dezvoltate economic ce își mobilizează cea mai mare parte a veniturilor fiscale din impozitul pe profit și impozitul pe venit);
sisteme fiscale în care predomină impozitele indirecte (caracteristice țărilor slab dezvoltate, fostelor țări socialiste sau celor aflate în criză economică sau conflicte militare, precum și țărilor dezvoltate orientate spre consum);
sisteme fiscale cu predominanță complexă (specifice majorității țărilor dezvoltate, în care preponderența impozitelor directe și a celor indirecte alternează în raport cu condițiile economice, sociale, istorice și geo-politice ale momentului);
sisteme fiscale în care predomină impozitele generale (specifice țărilor dezvoltate, unde predomină impozitul pe venit și impozitul pe cifra de afaceri);
sisteme fiscale în care predomină impozitele particulare (specifice structurilor fiscale incipiente și țărilor slab dezvoltate, în care impozitele lovesc doar anumite venituri sau bunuri);
2) după intensitatea presiunii fiscale:
sisteme fiscale grele (rata fiscalității să fie peste 25 – 30%, iar ponderea veniturilor fiscale în ansamblul veniturilor bugetare să fie în jur de 80-90%; este cazul majorității țărilor dezvoltate);
sisteme fiscale ușoare (rata fiscalității să fie sub 15%; este cazul majorității țărilor în curs de dezvoltare și al paradisurilor fiscale).
De asemenea, plecând de la constatarea că sistemele fiscale au evoluat în strânsă legătura cu impozitele și taxele constitutive, se pot realiza clasificări și în raport cu formele principalele tipuri de impozite. Din acest punct de vedere, putem avea:
sisteme fiscale bazate pe impozite reale (caracteristice perioadei din antichitate până la revoluțiile burgheze);
sisteme fiscale bazate pe impozite personale (caracteristice perioadei moderne și contemporane);
sisteme fiscale bazate pe taxe vamale (caracteristice anumitor perioade și anumitor zone în care comerțul era principala activitate economică);
sisteme fiscale bazate pe taxele de consumație (caracteristice anumitor perioade în care se urmărea obținerea de resurse fiscale, fără știrbirea privilegiilor anumitor clase sociale – vezi acciza generală din Anglia sfârșitului secolului al XVII-lea);
De asemenea, după obiectul impozabil dominant, sistemele fiscale se pot clasifica în:
sisteme fiscale bazate cu preponderență pe impozitarea veniturilor;
sisteme fiscale bazate cu preponderență pe impozitarea capitalului/averii;
sisteme fiscale bazate cu preponderență pe impozitarea consumului.
În condițiile actuale, cele mai multe sisteme fiscale se bazează pe impozitarea veniturilor și a consumului, în timp ce impozitarea capitalului/averii ocupă un loc marginal.
După numărul de impozite practicate, sistemele fiscale pot fi:
sisteme fiscale bazate pe impozitul unic (au un caracter pur teoretic, susținut de anumiți teoreticieni ce au propus diferite variante de impozit unic: pe lux, pe proprietate, pe case/ferestre, sau pe sol);
sisteme fiscale bazate pe impozite multiple (cvasi-totalitatea sistemelor fiscale actuale);
După sfera finalităților avute în vedere, sistemele fiscale pot fi:
a) sisteme fiscale cu finalități financiare (în care finalitatea fundamentală era obținerea de resurse financiare necesare finanțării cheltuielilor autorităților publice; asemenea sisteme au fost dominante până în preajma crizei economice din 1929 – 1933;
sisteme fiscale cu finalități economice (în care, pe lângă finalitatea financiară, sistemul fiscal își propune și reglarea și stimularea economiei, precum și stabilizarea anticiclică; sunt caracteristice perioadei de după al doilea război mondial, în majoritatea țărilor lumii, predominante în prezent în țările în curs de dezvoltare);
sisteme fiscale cu finalități sociale (în care, pe lângă cele două finalități menționate, apare și o a treia, referitoare la asigurarea optimului social, drept pentru care sistemele fiscale au o componentă redistributivă accentuată; sunt caracteristice țărilor dezvoltate a căror prosperitate economică oferă teren propice pentru redistribuirea produsului național);
sisteme fiscale cu finalități ce vizează dezvoltarea durabilă (în care se adaugă și preocupările pentru dezvoltarea durabilă prin combaterea poluării, consumului excesiv de produse dăunătoare, asigurarea echilibrului demografic, creșterea responsabilității sociale a operatorilor economici; sunt relativ noi și specifice în general țărilor foarte dezvoltate din punct de vedere economic, în special țărilor scandinave).
Este de remarcat extinderea continuă a finalităților/obiectivelor sistemelor fiscale, mai ales în ultimul secol, în acord cu creșterea preocupărilor membrilor societății pentru echilibru economic, optim social și dezvoltare durabilă. Această clasificare nu este una exclusivă, ci vizează păstrarea finalităților deja consacrate în momentul adoptării altora noi. Finalitatea financiară caracterizează toate sistemele fiscale, în schimb finalitatea dezvoltării durabile este caracteristică doar ultimelor sisteme fiscale prezentate.
După criteriile avute în vedere la stabilirea obligațiilor fiscale, sistemele fiscale pot fi:
sisteme fiscale bazate pe criteriul rezidenței contribuabililor (indiferent de locul realizării, materia impozabilă globală este impusă în țara de rezidență a contribuabilului);
sisteme fiscale bazate pe criteriul teritorialității materiei impozabile (materia impozabilă este impusă exclusiv în țara unde este realizată).
După regularitatea practicării impozitelor, sistemele fiscale se împart în:
sisteme fiscale bazate pe impozite cu caracter conjunctural (sistemele fiscale incipiente, cele aferente unor perioade excepționale: crize economice, războaie);
sisteme fiscale bazate pe impozite cu caracter structural (sistemele fiscale moderne, în care impozitele fac parte din structura/baza economică a țărilor);
După sistemul de cote de impozitare folosite în impozitarea veniturilor, sistemele fiscale pot fi:
sisteme fiscale bazate pe cote proporționale (sistemele fiscale din trecut, precum și cele ale unor țări în curs de dezvoltare);
sisteme fiscale bazate pe cote progresive (sistemele fiscale ale țărilor dezvoltate).
După modul de exprimare a tarifului folosit în cuantificarea impozitelor:
sisteme fiscale bazate pe impozite specifice (specifice sistemelor fiscale din trecut, pentru anumite impozite ce loveau produse precum alcoolul, tutunul, ferestrele, casele, vehiculele, etc.)
sisteme fiscale bazate pe impozite ad-valorem (majoritatea sistemelor fiscale moderne)
După modul de determinare a cuantumului impozitului de plată:
a) sisteme fiscale de repartiție (sistemele fiscale din antichitate, feudalism și
primele stadii ale capitalismului);
b) sisteme fiscale de cotitate (toate sistemele fiscale actuale);
Această clasificare a sistemelor fiscale nu este una exhaustivă, întrucât complexitatea situațiilor întâlnite în diferite perioade, în diferite țări face extrem de dificil un asemenea demers. Ea își propune să ofere doar câteva indicii ce trebuie avute în vedere în gruparea judicioasă a sistemelor fiscale, indicii ce au în vedere, în cele mai multe cazuri, anumite elemente tehnice ale impozitelor constitutive (cotele de impozitare, obiect, tarif etc.), dar și finalitățile urmărite în conceperea unui anumit tip de sistem fiscal. Ca atare, o grupare sintetizatoare poate avea în vedere pe de o parte sistemele fiscale arhaice (sisteme de repartiție, bazate pe impozite reale și specifice, cu caracter conjunctural în cea mai mare parte, urmărind finalități cu preponderență financiare), iar pe de altă parte sistemele fiscale moderne (sisteme de cotitate, bazate pe impozite personale și ad-valorem, cu cote de regulă progresive și cu caracter structural, urmărind finalități financiare, economice, sociale și de dezvoltare durabilă).
2. Evoluția sistemului fiscal din România
2.1 Elemente generale ale evoluției sistemului fiscal românesc
Despre sistemul fiscal românesc se poate vorbi începând cu epoca modernă; până apropare de zile noastre existau acele elemente de finanțare care îmbinau contribuțiile în natură și muncă cu cele în bani.
Evoluția sistemelor fiscale pe aceste teritorii reflectă evoluția sistemelor social-economice, a curentelor ideologice și politice, în limita cunoașterii actuale limitate de cercetarea științifică sau lipsa acesteia.
O lungă perioadă, necunoscută din punct de vedere economic, în afara cunoștințelor oferite de cercetările economice care pun pe primul plan latura politică, militară a evoluției unui popor.
Societatea românească a evoluat, marcată fiind de perioada medievală, formată dintr-o etapă veche, apariția elementelor statale sub diferite forme pe teritoriul țării noastre; etapa formării principatelor române, apărând o varietate de structuri sociale și economice care se întind spre secolul al XVI-lea și o etapă de interferență, de sfârșit a evului mediu spre perioada modernă […] și apoi perioada actuală sau modernă, când vorbim despre un adevărat sistem fiscal românesc. Această delimitare este dificilă, în primul râ
nd datorită lipsei de informații, sau a informațiilor bine grupate și reprezintă de fapt împărțirea periodică realizată de știința istorică.
Studiul evoluției finanțelor publice românești este important pentru cunoașterea trecutului nostru, pentru oglindirea prezentului prin prisma istoriei noastre și pentru a ne creiona și programa cu atenție viitorul.
Fiecare țară are propriile sale etape de evoluție, generate de nevoile economice și sociale specifice și de modul de satisfacere a acestora.
2.2 Fiscalitatea românească în epoca modernă
Perioada de sfârșit a secolului al XIX-lea, marcată pentru România de Declarația de Independență, este punctată de un eveniment fiscal modern, ce aparține sistemelor fiscale moderne: introducerea pentru prima dată a impozitului pe salariile angajaților, în cotă de 5%.
Sfârșitul secolului nu aduce modificări notabile în sistemul fiscal românesc de abia înfiripat, era timpului liberalismului de început, marcat de principiul fiziocrat „laissez faire, laissez passer, le monde le va de lui meme”. Pe acest fond situația economică și financiară se ameliorează mereu, producția agricolă este în creștere, exportul depășește importul, cu influențe pozitive asupra veniturilor statului.
În această perioadă statul face investiții de anvergură de interes public, căi ferate, conducte de petrol, înzestrarea armatei și alte cheltuieli. Pentru prima dată se ia în discuție impozitul pe venitul global, când ministrul de finanțe la acea vreme, Emil Costinescu, depune la Cameră, proiectul Legii impozitului global pe venit. Cu toate că guvernul era unul liberal, puternic; iar ministrul de finanțe o persoană extrem de competentă, aceste două instituții nu au implementat această reformă, poate din cauza problemelor politice și sociale cu care România se confruntase (răscoala din 1907), poate și din cauza inerției fiscale în care se complăcea sistemul din acea vreme.
Perioadei de înflorire, îi urmează o perioadă care mai târziu s-a dovedit a fi de pregătire pentru război, mai ales din punctul de vedere al veniturilor statului. Un fapt extrem de important nu atât prin perspectiva fiscală, cât prin prisma dezvoltării ulterioare a României, l-a constituit acordul între statul român și cel rus, privind punerea la adăpost, la Moscova, a Tezaurului B.N.R. și a altor valori.
După încheierea primului război mondial, România își va vedea visul cu ochii, suprafața țării și numărul populației se vor dubla, cu efecte importante din punct de vedere politic, economic, financiar, dar mai ales administrativ. Primul buget al României întregite, propunea, prin ministrul de Finanțe Nicolae Titulescu, o serie de principii moderne în domeniul bugetar și fiscal, cum sunt reducerea cheltuielilor publice până la limita de unde începe reorganizarea serviciilor, sporirea veniturilor prin crearea de impozite noi până la limita pe care nu o poți depăși fără a stânjeni populația.
2.3 Sistemul fiscal în perioada interbelică
La începutul secolului trecut, sistemul financiar din România se baza pe un aparat financiar care cuprindea principalele instituții caracteristice unui stat de drept cu economie de piață.
Veniturile statului în această perioadă erau de sursă principală veniturile fiscale (impozite directe și indirecte), la care se mai adăugau veniturile cu caracter economic provenite din exploatarea marilor servicii publice de transporturi și comunicație (căile ferate, poșta, telegraful, telefonul), exploatări miniere, funciare și petroliere. Structurile impozitelor directe în această perioadă în România și celelalte provincii românești era asemănătoare, dar sarcina fiscală diferea pentru același impozit.
În România (Vechiul Regat) sistemul impozitelor cuprindea:
Impozitul funciar,
Impozitul asupra patentelor,
Impozitul pe salarii,
Impozitul asupra veniturilor capitalurilor mobiliare,
Taxa pe hectar de vie,
Taxa filoxeră,
Impozitul pe mine.
În celelalte provincii românești se aplica vechea legislație austro-ungară și rusă, care cuprindea următoarele impozite:
Ardeal:
Impozitul pe pământ,
Impozitul pe case,
Impozitul pe întreprinderi și societăți,
Impozitul pe dobânzi și rente,
Impozitul suplimentar general asupra veniturilor,
Impozitul pe venit,
Impozitul pe avere,
Impozitul pe câștigul de război.
Bucovina
Darea de pământ,
Darea de case,
Darea de câștig în general,
Darea pe venit.
Basarabia
Impozitul pe pământ,
Impozitul pe clădiri,
Impozitul progresiv asupra patentelor,
Impozitele pe veniturile capitalurilor mobiliare,
Impozitul progresiv pe pământ,
Impozitul zemsvestrelor și volostelor.
În 1921, guvernul condus de Al. Averescu, având ca ministru de finanțe pe Nicolae Titulescu, vine cu întreg program de legi menite să unifice sistemele de impunere și să reformeze finanțele publice ale României.
În iulie 1921, Parlamentul României a votat reforma impozitelor propusă de Nicolae Titulescu. Reforma cuprindea mai multe legi:
Legea contribuțiilor directe cu crearea impozitului progresiv pe venitul global,
Impozitul progresiv pe avere și pe îmbogățirea de război,
Impozitul pe lux și cifra de afaceri,
Impozitul progresiv pe succesiuni.
Analizând structura veniturile fiscale ale bugetului ordinar în perioada 1922-1923 până în 1928, se observă fenomenul de creștere a importanței impozitelor directe de la 8,2% în 1922-1923 în 1928 față de impozitelor indirecte de la 51,7% în 1922-1923 la 44% în 1928.
Evoluția grafică a impozitelor în perioada 1923-1940
Sursa: M. Maievschi, Contribuții la istoria finanțelor publice ale României
Situația economică din 1929 din țara noastră se caracterizează printr-o formă de criză industrială suprapusă peste o criză agricolă cronică, cu trăsături specifice izvorând din particularitățile structurii agrare a României. În această perioadă încasările bugetului ordinar al statului au scăzut mult, finanțele statului ajungând în pragul falimentului.
În noiembrie 1928, când Virgil Madgearu a preluat ministerul de Finanțe,situația financiară a țării era grea, deficitul bugetar și dificultățile monetare obligau statul la împrumuturi mari. În această conjunctură Madgearu va lua o serie de măsuri, modificând legea contribuțiilor directe și completând-o, de asemenea a adus noi reglementări în ceea ce privește evaziunea fiscală, în ceea ce privește regimul fiscal al succesiunilor, va modifica impozitul pe cifra de afaceri și o serie de taxe de consumație.
În perioada 1933-1940 finanțele publice românești vor fi marcate de apariția bugetelor speciale de înarmare. Tot în acest an 1933, când Madgearu, preia din nou conducerea Ministerului de Finanțe va proceda la o reformă generală a sistemului fiscal. Această reformă cuprindea următoarele măsuri:
Reducerea unor impozite pe care le găsea prea apăsătoare, pentru adaptarea impozitelor la capacitatea reală de plată a contribuabililor,
Sporirea asietei fiscale prin introducerea unor noi obiective taxabile,
Perfecționare tehnicii de așezare, percepere și urmărire a impozitelor,
Combaterea evaziunii și fraudelor fiscale,
Înnoirea organizării aparatului fiscal.
Perioada interbelică, în materie fiscală se poate considera o perioadă de tranziție spre un sistem și mecanism fiscal modern. Știința financiară a evoluat și stă la dispoziția celor ce vor să o studieze, de asemenea aceștia au la dispoziție practica financiară a țărilor cu economie de piață care nu a cunoscut pauze în evoluția obiectivă a economiei lor. Pe de altă parte, economia și finanțele publice românești au trăsăturile lor proprii și cerințele lor obiective, astfel că modelele de reformă trebuie ajustate la condițiile autohtone.
Fiscalitatea interbelică, cu neajunsurile sale, într-o perioadă de importanță mare pentru evoluția națiunii noastre, a acoperit nevoile de unificare, a răspuns nevoilor de creștere economică, a suportat marea criză economică mondială, a răspuns nevoilor de finanțare a pregătirilor de război și acoperirii nevoilor enorme de sume bănești din timpul războiului, chiar și după război, până în momentul capitulării noastre.
Este perioada când arhitecții sistemului nostru de relații economice și fiscale au fost suprimați de moral, cu operele lor cu tot. Aceștia au lăsat însă comori inestimabile în rafturile bibliotecilor și în istoria adevărată a neamului nostru, pe care ne sprijinim în a alinia sistemul fiscal actual la nevoile de modernitate, dar și de legătura cu tradiția noastră în domeniul fiscal.
2.4 Evoluția sistemului fiscal în perioada postbelică până la anul 1990
Această perioadă este marcată de schimbările și evoluția vieții sociale, economice și implicit fiscale de după război. Este perioada când instituțiile statului își încetează activitatea obiectivă și preiau ordinele reprezentanților sovietici în țara noastră. Trist este faptul că această impunere nu a fost una militară, ci a avut de la început și încă decenii de a rândul și o componență morală. Poporul român cu zâmbetul pe buze era obligat să aplaude renunțarea la tot ceea ce era bine construit în perioada de după Marea Unire. Și mai trist este faptul că dintre noi s-au trezit destui indivizi sau așa zise „exemplare umane” care au colaborat cu cuceritorii și, mai mult au dat dovadă de exces de zel în îndeplinirea sarcinilor de colectivizare și comunizare a economiei și societății noastre.
Trebuie să amintim că linia sănătoasă, coloana vertebrală a poporului român a reacționat împotrivindu-se naționalizărilor, colectivizărilor, comunizării de orice fel, sociale sau economice, dar cu prețul vieții pentru cei mai mulți dintre ei. Aceștia au fost executați, alții întemnițați și puțini sunt acei care au scăpat cu viață, reprezentând totuși minuni necesare a fi arătate poporului român peste decenii. De la aceștia recuperăm parcă istoria și ființa noastră tradițională, care nu are nimic în comun cu totalitarismul sovietic și cu ideologiile comuniste care au minat peste tot pe unde au trecut.
Sistemul fiscal interbelic care funcționa perfect, a fost înlăturat și înlocuit cu un sistem de sorginte sovietică, capabil să înăbușe din fașă orice inițiativă privată și eficientă, orice înclinație spre conservarea proprietății, spre un calcul economic obiectiv. Erau încurajate întreprinderile naționalizate, gospodăriile agricole colectivizate cu forță în detrimentul celor particulare până la eliminarea forțată a acestora din urmă.
Impozitele au reprezentat în această perioadă, un instrument eficace în mâna conducerii vremii, pentru desființarea materială a oricărui individ împotriva noii ordini impuse. Această perioadă este una mai puțin expusă în lucrările de specialitate demne de luat în considerare. Pentru a extrage informații utile și reale, trebuie eliminate influențele ideologice, de cele mai multe ori expuse chiar din credință adevărată pentru binefacerile comuniste pentru că ceilalți autori, profesori, specialiști nu numai că nu publicau, dar au fost suprimați chiar fizic, iar adevărul pus în pagină în această perioadă grea răzbate doar datorită curajului asumat sau inconștient al unor adevărați slujitori ai condeiului și al adevărului obiectiv.
În preajma colectivizării și uzurpării dreptului de proprietate funciară, agricultorii au fost supuși unor presiuni enorme atât morale cât și fizice, au fost deportați, au fost închiși, omorâți și lăsați zăcând pe ulițele satelor spre exemplu pentru ceilalți și au fost obligați a ceda statului cea mai mare parte din produsele realizate, care luau drumul sovietelor, ca despăgubiri de război; deși eram considerați învingători și totuși puși sub forma cotelor. Acestea erau stabilite prin lege, dar se aplicau arbitrar în funcție de preferințele satrapilor locali, care de regulă nu erau dintre cei mai gospodari țărani, sau reprezentanți raionali ai partidului.
Țăranii erau obligați să aducă până la a noua parte din cerealele realizate către cele mai apropiate puncte de depozitare, de regulă în gările accesibile. Mai mult decât spolierea clasei țărănești care reprezenta tradiția și buna cuviință a poporului român s-a atentat și la simțămintele acestuia. Țăranii erau obligați să atârne la atelajele lor cu care cărau cotele, steagul partidului, cu secera și ciocanul.
Perioada spre făurirea sistemului fiscal socializat și socializant a fost tulbure și s-a încheiat pe la începutul deceniului al 7-lea, pe la 1963, sub deviza: „în socialism, încasările din impozite erau utilizate de către stat pentru satisfacerea nevoilor legate de construirea socialismului, înfăptuirea revoluției culturale și ridicarea nivelului de trai”.
Impozitele grupate în această perioadă se pot grupa în:
Impozite încasate de la populație,
Impozite încasate de la întreprinderi de stat,
Impozite încasate de la cooperativele meșteșugărești,
Impozite încasate de la alte categorii de persoane (societăți mixte).
Cele de la populație se împărțeau în:
Impozite pe venituri ne-agricole și venituri agricole,
Impozite de la liber profesioniști,
Impozite pe averea populației.
Unele dintre ele se încasau direct la bugetul central și altele la bugetele locale.
Bugetul central era alimentat în special din impozitele pe venituri din surse neagricole și impozitele pe veniturile din surse agricole. La bugetele locale erau virate:
Impozitul pe clădiri,
Impozitul pe terenurile din orașe,
Taxele de timbru,
Taxele asupra mijloacelor de transport,
Taxele asupra animalelor; și altele.
Bugetele sfaturilor populare erau finanțate mai ales pe seama redistribuirilor de la bugetul central, pentru a fi controlată mai bine și pentru impunerea politicii centrale. Între impozitele amintite mai sus, locul principal îl ocupă impozitul pe veniturile din surse neagricole; celelalte impozite și taxe aveau o importanță redusă și se încasau atât de la populație cât și de la întreprinderile statului, confundându-se așa numitele elemente de venit net între ele, în speță impozitul cu dividendul.
Impozitul pe venitul populației era, se pare, cel mai important impozit, cu randamentul cel mai importat și care-l va prezenta în funcție de felul venitului obținut. Acesta se împarte în funcție de baza impozabilă în impozitul pe veniturile din sume neagricole și impozitul pe veniturile din sume agricole.
Impozitul pe veniturile din surse neagricole la introducerea sa se percepea de la muncitori și funcționari, oameni de litere, artă și știință, liber profesioniști, meseriași, comercianți, proprietari de mici ateliere.
Impozitul pe veniturile realizate din activități agricole era așezat asupra veniturilor realizate de cooperatori, ca retribuție de la Cooperativele Agricole de Producție și venituri din gospodării personale ale acestora, precum și asupra veniturilor obținute de gospodăriile producătorilor agricoli individuali din zonele de deal și munte necooperativizate
Impozitul pe venitul organizațiilor cooperatiste este un impozit progresiv pe tranșe, în funcție de mărimea venitului. Baza de calcul era beneficiul realizat.
Impozitul pe terenul gospodăriilor agricole colective s-a practicat în perioada 1955-1968 și se calcula pe hectar în sume fixe pe suprafața de teren, împărțit în cinci grupe calitative. Începând cu anul 1969 s-a renunțat la acest impozit din cauza faptului că impozitul nu era diferențiat pe zone de fertilitate și a fost înlocuit cu impozitul pe venitul membrilor cooperatori.
Impozitul pe beneficiul societăților mixte, baza impozabilă acestui impozit se determina prin diferența între veniturile și cheltuielile aferente, după care se deducea parte de prelevat către fondul de rezervă. Beneficiul anual impozabil astfel calculat era impus cu cota de 30%. În cazuri justificative, Consiliul de Miniștri aproba scutirea de impozit pe un an și reducerea cu 50% a impozitului datorat pentru încă doi ani.
Impozitul pe clădiri se stabilea pe toate felurile de clădiri: case de locuit, clădiri ale întreprinderilor, localuri comerciale, instituții și se suporta de persoane fizice și unitățile socialiste de diferite forme. Cotele impozitului erau diferențiate în funcție de destinația clădirilor și variau între 0,45% și 1,50% din valoarea clădirii. Impozitul se plătea în două rate semestriale egale.
Impozitul pe terenurile din orașe se percepeau pentru terenurile construite și neconstruite din orașe, aparținând atât persoanelor fizice cât și celor juridice, în sume fixe, stabilite pe metru pătrat de teren.
Impozitul pe terenul aparținând statului reprezenta de fapt o recompensă, o plată pentru utilizarea terenurilor statului și s-a legat exclusiv de dreptul de proprietate al statului asupra terenului.
Taxa pe mijloacele de transport și asupra animalelor era plătită de persoanele fizice care posedau vehicule cu tracțiune mecanică sau animală. Taxa se stabilea în funcție de capacitatea cilindrică a motorului, după numărul animalelor de tracțiune și după felul mijloacelor de transport.
Taxele forfetare pentru folosirea locurilor publice, se plăteau de către persoanele particulare care vindeau mărfuri, produse sau obiecte în târguri.
Taxele de timbru se percepeau ca și în prezent de la persoanele fizice și juridice care apelau la serviciile statului, prin instituțiile acestuia, arbitrajul de stat, notariatul de stat și altele.
Impozitul pe circulația mărfurilor este un impozit indirect așezat asupra mărfurilor de orice fel,deși în perioada respectivă nu se recunoștea calitatea de impozit pe consum, din rațiuni ideologice.
Impozitul de regularizare a fost introdus în anul 1970, având ca scop înlăturarea rentabilității excesive.
Prelevările către societate din producția netă, începând cu anul 1978 odată cu noile concepții și idei geniale despre centralismul democratic, auto conducerea muncitorească, autogestionarea economico-financiară și autofinanțarea, s-a introdus un nou impozit așezat asupra valorii adăugate a prețului mărfurilor. Se calcula în funcție de producția netă și alți indicatori de producție fizică și valorică, în scopul încurajării și stimulării întreprinderilor la o rentabilitate mai mare fără a se ține seama de baza economică și nu numai în ultimul rând de detaliile relațiilor economiei socialiste.
Taxele vamale erau instituite pentru importuri și exporturi, în conformitate cu înțelegerile internaționale și convențiile încheiate de țara noastră ca membră CAER și cu alte țări, prezentate în Codul Vamal, urmărindu-se obiective de politică economică bine determinate uneori.
Datorită eșecului modelului de dezvoltare bazat pe planificare centralizată a sistemului economiei naționale, în urma evenimentului politic din decembrie 1989 centrul de decizie politică din România s-a confruntat cu probleme similare apărute în toate țările ex-comuniste.
Dezechilibrele structurale dintre oferta axată preponderent pe producția de bunuri și cererea solvabilă internă și externă se acumulaseră în timp, contribuind la distorsionarea capacităților de producție. Lipsa datoriei externe realizată pe seama reducerii importurilor, a contribuit la creșterea uzurii morale a tehnologiilor existente, constituind în realitate un iluzoriu avantaj care de altfel a dispărut rapid.
Nivelurile prețurilor și salariilor erau stabilite la nivel central și strict controlate, urmărindu-se o egalizare a veniturilor realizate cu cele destinate consumului. Mecanismele pieței nu funcționau și evident că piețele de capital erau inexistente.
Analiza P.I.B. pe ultimii zece ani înainte de începerea tranziției relevă similitudinea politicii economice a României cu cea a țărilor ex-comuniste și utilizarea ineficientă a resurselor. În perioada 1981-1990 ritmul mediu anual de creștere al P.I.B. a fost de 0,5%. Ritmuri inferioare au fost înregistrate doar în Iugoslavia și Polonia, iar cel mai ridicat ritm de creștere a fost realizat de Germania de Est.
Analiza utilizării P.I.B. după metoda cheltuielilor relevă că România s-a situat pe ultimul loc în ceea ce privește consumul final al populației și formarea brută de capital fix, aproape la egalitate cu Ungaria, dar în ceea ce privește exportul net în urm a Poliniei și Ungariei. Structura consumului P.I.B. în fostele țări comuniste a căutat să se apropie de cel al țărilor dezvoltate, dar nu a generat o valoare adăugată brută comparabilă și nici același standard de viață.
În timp ce în România începea lent să se facă restructurarea unui sistem economic creat politic, dar și reconversia mentalităților și a comportamentelor umane, alte evenimente externe, dar și interne vor interveni și vor genera o „tranziție cu sincope”.
În orice țară dezvoltată există modele flexibile în care sunt prefigurate, dar mai ales armonizate politicile industriale, de protecție a mediului, de amenajare a teritoriului cu cele de natură monetară și financiară. Modelele elaborate utilizează informațiile privind fluxurile dintre sectoarele instituționale și agregatele macroeconomice sin SECN. Orice partid politic poate utiliza și modifica modelele de bază conform opțiunilor sale. În România de ce nu se poate?
4. Sistemul fiscal actual în România
Anul 1990 este un an ce a adus modificări importante în evoluția sistemului nostru fiscal. Deciziile aveau amprenta schimbării spre economia liberă, dar care este încă majoritară de stat. Aceste schimbări au reprezentat începutul reformelor fiscale.
Reforma fiscală presupune modificarea temeliilor mecanismului financiar și restructurarea sistemului financiar, fiind o componentă a reformei financiare în ansamblu.
Sistemul fiscal românesc a suferit de-a lungul timpului mai multe reforme, cele mai importante fiind cele din 1923, de după Marea Unire, apoi schimbările importante ce au avut loc între anii 1926-1932, care au dat sistemului fiscal românesc din perioada interbelică trăsăturile unui sistem fiscal modern.
Deși încă din 1990 s-au conturat obiectivele reformei fiscale, se pare că aceasta a evoluat destul de lent și pentru că măsurile nu au fost radicale, tot timpul s-a urmărit corectarea impozitelor și taxelor existente.
Reforma economiei în general sau pe ramuri, reforma subdomeniilor financiare nu s-a desfășurat în același ritm, ceea ce a îngreunat tranziția la economia de piață și mărit costurile tranziției.
Avem la îndemână experiența unor țări cu economie de piață, avem experiența noastră din perioada postbelică pe care să ne bazăm în a forma unui sistem fiscal performant. Transformările reformiste însă trebuiau făcute în condițiile ajustării veniturilor bugetare la nivelul cerințelor, în condițiile reașezării dreptului de proprietate și multiplicării nevoilor de finanțare la nivelul public, într-un cuvânt trebuiau făcute în cadrul reformei generale.
Reforma sistemului fiscal și adoptarea tehnicilor fiscale moderne le vom urmări pe impozite în parte, de la 1990 până în prezent, grupate în funcție de conținutul impozitelor în:
Impozite pe consum,
Impozite pe avere,
Impozite pe venituri.
4.1 Impozitele pe consum
Aceste impozite sunt așezate asupra consumului sau cheltuielii, sarcina fiscală căzând pe seama ultimului consumator. Plătitorul este agentul economic vânzător de mărfuri, prestator de servicii sau executant de lucrări.
Impozitele pe consum sunt impozite elastice, randamentul acestora urmând evoluției economiei. Fiind așezate asupra consumului, cele mai importante dintre acestea se mai numesc și taxe de consumație.
În literatura de specialitate impozitele indirecte sunt grupate astfel:
Impozitele indirecte generale sau pe cifra de afaceri,
Taxele de consumație sau accizele,
Taxele vamale și monopolurile fiscale.
De multe ori însă primele două forme, și anume cele indirecte generale și accizele, sunt recunoscute ca taxe de consumație, fiind impozite ce afectează indirect consumatorul.
Aceste impozite se regăsesc în sistemul nostru fiscal actual sub forma taxei pe valoare adăugată, sub forma accizelor, taxelor vamale și monopolurilor fiscale.
4.1.1 Taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.)
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect, apărut relativ de curând in peisajul sistemelor fiscale din diferite state. Acest impozit are o arie de răspândire destul de larga la nivelul globului. Pe parcursul timpului, de la apariția acestuia in Franța in anul 1954, tot mai multe state au manifestat interes pentru introducerea lui in sistemul fiscal propriu.
La baza apariție taxei pe valoarea adăugata sta impozitul pe circulația mărfurilor. Trecere la taxa pe valoarea adăugata a făcut posibila evitarea impozitării in cascada a circulației mărfurilor. Prin impozitarea in cascada, care era caracteristica impozitului pe circulația mărfurilor, avea loc o impunere a unei materii impozabile care conținea impozitul pe circulația mărfurilor datorat anterior, ajungându-se astfel la a calcula impozitul aferent unui venit impozabil in cadrul căruia era cuprins impozitul datorat anterior.
După cum am menționat anterior, taxa pe valoarea adăugata a apărut pentru prima oara in Franța in anul 1954, in sfera de acțiune a acesteia fiind incluse serviciile si comerțul cu ridicata. Ulterior, sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugata a fost extinsa si asupra altor activități, in special asupra comerțului cu amânuntul(generalizarea taxei pe valoarea adăugata având loc in Franța in ianuarie 1968).
Concomitent cu Franța si alte state ale lumii au introdus taxa pe valoarea adăugata, iar in Uniunea Europeana organele de decizie au declarat acest impozit ca impozit general pentru state, mergând ulterior pe linia armonizării legislației tarilor comunitare. O cota prelevata din taxa pe valoarea adăugata colectata de statele Uniunii Europene constituie un venit al bugetului Uniunii.
Taxa pe valoarea adăugata este un impozit indirect deoarece se aplica pe fiecare stadiu al circuitului economic al produsului final, asupra valorii adăugate realizata de producători, inclusiv asupra distribuției către consumatorul final.
În tara noastră, in condițiile trecerii la economia de piața si ca urmare a urmăririi alinierii fiscalității la practica tarilor dezvoltate, impozitul pe circulația mărfurilor, care funcționa ca un impozit indirect, a fost înlocuit cu taxa pe valoarea adăugata.
Această înlocuire a impozitului pe circulația mărfurilor cu taxa pe valoarea adăugata constituie o condiție ce trebuie împlinita pentru a adera la Uniunea Europeană.
Pentru introducerea taxei pe valoarea adăugata au fost luate o serie de masuri referitoare la impozitul pe circulația mărfurilor, pentru a facilita trecerea de la un impozit la altul. Astfel, in 1991, s-a redus la cinci numărul cotelor de impozit pe circulația mărfurilor aferente bunurilor si serviciilor si s-a instituit un nou impozit indirect (acciza) pentru unele produse si articole considerate de lux.
Cu toate acestea, se impunea reducerea numărului cotelor impozitului pe circulația mărfurilor la una sau doua, precum si includerea in sfera de impozitare a acestuia a majoritarii bunurilor si serviciilor. Prin aplicarea impozitului pe circulația mărfurilor nu era impozitat comerțul cu amânuntul.
Înainte de implementarea taxei pe valoarea adăugata s-a căutat sa se extindă câmpul de aplicare a impozitului pe circulația mărfurilor la unele produse si prestări de servicii, cum ar fi, de exemplu, produse agricole, activitatea poștala si de telecomunicații, transportul de calatori si de mărfuri etc.
După emiterea unor acte normative pregătitoare, taxa pe valoarea adăugata a fost introdusa in România prin Ordonanța Guvernului nr. 3/1992, aprobata prin legea nr. 130 din 19 decembrie 1992, cu data de aplicare 1 ianuarie 1993. Ulterior, introducerea taxei pe valoarea adăugata a fost amânata pentru 1 iulie 1993, pe parcurs Ministerul Finanțelor elaborând norme metodologice cu privire la sfera ei de aplicare, la regulile de impozitare, operațiunile impozabile, baza de calcul, plătitorii, obligațiile si drepturile acestora.
Așa cum a fost stabilita, aceasta taxa reprezintă un impozit indirect care, spre deosebire de impozitul pe circulația mărfurilor, se aplica pe întreg circuitul economic, pana la utilizatorul final al produselor sau serviciilor, insa numai la valoarea adăugata in fiecare faza a acestui circuit.
Valoarea adăugata este egala cu diferența dintre vânzările si cumpărările aceluiași stadiu al circuitului economic sau diferența rezultata scăzând din valoarea bunurilor livrare sau serviciilor prestate valoarea bunurilor achiziționate si a serviciilor recepționate, intr-o perioada de timp, de regula lunar.
Perceperea taxei pe valoarea adăugata s-a făcut sub forma unor cote procentuale diferențiate in funcție de anumite criterii, insa pentru același produs se percepe același impozit, indiferent de întinderea circuitului economic pe care acesta îl parcurge.
1) Taxa pe valoarea adăugata datorata bugetului de stat se plătește de către:
persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de taxa pe valoarea adăugata, pentru operațiuni taxabile.
titularii operațiunilor de import de bunuri efectuat direct, prin comisionari sau terțe persoane juridice care acționează in numele si din ordinul titularului operațiunii de import, indiferent daca sunt sau nu înregistrați ca plătitori de taxa pe valoarea adăugata la organele fiscale, cu excepția importurilor scutite conform art.10;
persoanele fizice, pentru bunurile introduse în țară potrivit regulamentului vamal aplicabil acestora;
persoanele juridice sau persoanele fizice cu sediul sau cu domiciliul stabil in România, beneficiare ale prestărilor de servicii efectuate de prestatori cu sediul sau cu domiciliul in străinătate, cu excepția celor scutite de taxa pe valoarea adăugata, indiferent daca sunt sau nu înregistrate ca plătitori de taxa pe valoarea adăugata la organele fiscale.
2) În situația in care persoana care realizează operațiuni taxabile nu are sediul sau domiciliul stabil in România este obligata sa desemneze un reprezentant fiscal domiciliat in România, care se angajează sa îndeplinească obligațiile ce-i revin conform prevederilor prezentei legi.
3) Beneficiarii prestărilor de servicii pentru care locul prestării se considera a fi in România sunt obligați la plata taxei pe valoarea adăugata, daca prestatorii din străinătate nu au îndeplinit obligația desemnării unui reprezentant fiscal domiciliat in România.
Operațiunile care sunt cuprinse in sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugata pot fi operațiuni impozabile in mod obligatoriu, operațiuni la care se aplica cota zero si operațiuni scutite de plata taxei pe valoarea adăugata.
În legislația privind taxa pe valoarea adăugata, prestările de servicii care intra sub incidenta ei sunt explicitate in normele de aplicare. Astfel, consideram servicii activitățile care pot avea ca obiect:
lucrările de construcții montaj,
transport de persoane si mărfuri,
servicii de posta si telecomunicații, de transmisie radio si televiziune,
închiriere de bunuri,
operațiuni de leasing,
locația de gestiune,
operațiunile de intermediere sau comision,
reparațiile de orice natură,
cesiuni si/sau concesiuni de bunuri mobile necorporale, precum: dreptul de autor, brevetele, licențele, mărcile de fabrica si de comerț, titlurile de participare,
operațiunile de publicitate, consulting, studii,cercetări si expertize,
operațiunile bancare, financiare, de asigurare sau reasigurare,
organizarea de licitații,
orice alta munca fizica sau intelectuala.
Pentru toate prestările de astfel de servicii, contribuabilii sunt obligați sa calculeze taxa pe valoarea adăugata aferenta valorii serviciului.
Bunurile imobile care intra sub incidenta T.V.A. in cadrul transferului dreptului de proprietate intre contribuabili, precum si intre aceștia si persoane fizice sunt: locuințele, vilele, construcțiile comerciale, industriale, agricole, terenurile, bunurile mobile care nu pot fi detașate fără a fi deteriorate sau a antrena deteriorarea imobilelor.
De asemenea, dacă o societate comerciala transferă dreptul de proprietate aferent unui bun imobil, de exemplu un teren, către o persoana fizica, ea va înregistra în evidența sa T.V.A. colectată ca urmare a livrării, ca și în cazul transferului dreptului de proprietate către o societate comercială.
În sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugata intra bunurile introduse in tara direct sau prin intermediari autorizați, de către orice persoana fizica sau juridica, in condițiile prevăzute de Regulamentul Vamal. De asemenea, intra sub incidenta T.V.A. si serviciile efectuate de prestatorii cu sediul sau domiciliul in străinătate daca locul prestării se considera a fi in România. Rezulta ca operațiunile de mai sus sunt impozabile si atunci când sunt realizate de persoane fizice neînregistrate ca plătitori de T.V.A.
Potrivit Ordonanței de Urgenta a Guvernului nr. 17/2000”sunt asimilate livrărilor de bunuri si/sau prestărilor de servicii următoarele operațiuni”:
vânzarea cu plata in rate,
închirierea unor bunuri pe baza de contract, precum si închirierea unor bunuri cu clauza trecerii proprietății asupra beneficiarului după plata ultimei rate sau la o anumita data stabilita in contract;
preluarea de către contribuabili a unor bunuri care fac parte din activele societății comerciale pentru a fi utilizate in scopuri care nu au legătura cu activitatea economica desfășurata de aceștia sau pentru a fi puse la dispoziția altor persoane fizice sau juridice in mod gratuit.
Același regim se aplica si prestărilor de servicii. Se exceptează de la aceste prevederi:
bunurile si serviciile acordate in mod gratuit, in limitele si potrivit destinațiilor prevăzute de lege;
trecerea in domeniul public a unor bunuri din patrimoniul contribuabililor, in condițiile prevăzute de legislația referitoare la proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, in schimbul unor despăgubiri;
transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor in urma executării silite.”
În cazul vânzării cu plata in rate, taxa pe valoarea adăugata se calculează la valoarea bunului in momentul transferului dreptului de proprietate, reprezentând T.V.A. ne-exigibilă, urmând ca pe baza încasării ratelor, aceasta sa devina T.V.A. colectata (la vânzător) dau deductibila (la cumpărător), cu valoarea aferenta ratei.
În categoria contribuabililor taxei pe valoarea adăugata, conform prevederilor legale includem:
persoanele juridice
persoanele fizice, asociațiile familiale, precum si asociațiile civile fără personalitate juridica,autorizate, care realizează venituri in România din activități desfășurate pe baza liberei inițiative
alte persoane decât cele prevăzute mai sus,asociații sau organizații de orice fel care desfășoară in România activități cu caracter economic, social, cultural, politic, sindical, filantropic, religios sau de natura publica
instituțiile publice
reprezentanțelor societăților comerciale sau ale organizațiilor economice străine, precum si alte organizații si organisme internaționale care funcționează in România.
Categoriile de contribuabili prezentate mai sus sunt subiecți ai taxei pe valoarea adăugata in cazul in care desfășoară activități care intra in sfera de acțiune a taxei.
4.1.2 Taxele vamale
Taxele vamale se percep asupra importului, exportului și a tranzitului de mărfuri. Cele mai frecvente sunt taxele vamale de import, pe care statul le încasează la intrarea în țară a unor mărfuri cumpărate de pe piața externă. Taxele vamale de export sunt mai puțin frecventate, pentru că statele sunt interesate să încurajeze exportul pentru a realiza încasări în valută. Când totuși se întâlnesc acestea afectează materiile prime, pentru a determina prelucrarea lor în țară și semifabricatele sau produsele finite cu ponderea cea mai mare la export. Taxele vamale de tranzit se stabilesc asupra mărfurilor care fac obiectul comerțului exterior, cu ocazia trecerii lor pe teritoriul unei terțe țări. Aceste taxe se întâlnesc în cazuri foarte rare. Statele sunt interesate în dezvoltarea tranzitului de mărfuri pentru a realiza o serie de încasări în valută, prin urmare taxele vamale care se aplică sunt cele de import.
Acestea se percep atunci când mărfurile importate trec granițele vamale ale țării importatoare, obligația de plată revenind firmei importatoare. Reprezintă principalul mijloc de protejare a produselor naționale față de cele străine, contribuind direct la ridicarea prețului mărfurilor importate și făcându-le din acest punct de vedere mai puțin competitive în raport cu cele indigene.
Țările importatoare sunt interesate să recupereze de la exportator valoarea taxei vamale de import, prin reducerea prețului de export cu această taxă.
Nivelul taxelor vamale percepute de un stat diferă în funcție de natura mărfurilor care fac obiectul impunerii, respectiv materii prime sau industriale. Nivelul taxelor depinde și de natura relațiilor existente între statul exportator ;i cel importator. Între acestea pot exista convenții, prin care își acordă reciproc avantaje vamale. În lipsa acestora. Statul importator aplică regimul vamal stabilit pentru țările cu care nu are încheiate convenții. Aici intervine tariful vamal, ca și o componentă principală a regimului vamal – este un catalog ce cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale perceput asupra fiecărui produs sau grupă de produse.
În practica internațională întâlnim tarife vamale:
Convenționale, cu cote ce se aplică în relațiile cu țările partenere în cadrul unor acorduri
Autonome,cuprind cote mai ridicate pentru țările cu care nu sunt încheiate acorduri bilaterale sau multilaterale.
Preferențiale, se plică între statele ce fac parte din diferite uniuni vamale sau în relațiile dintre o grupare vamală și anumite țări cu care a încheiat diverse acorduri.
Unele state aplică un regim vamal discriminator față de mărfurile ce provin din anumite state pentru a împiedica pătrunderea acestora pe piața respectivă.
Taxele vamale de baza (convenționale sau autonome) sunt stabilite potrivit politicii comerciale ale Romaniei si/sau acordurilor internationale la care Romania este parte semnatara (Acordul privind aplicarea art.VII al Acordului General pentru Tarife si Comert (GATT), parte integranta a Acordului de la Marrakech privind constituirea Organizatiei Mondiale a Comertului, pe care Romania il aplica fara rezerve, ratificat prin Legea nr.133/1994).
Taxele vamale preferentiale fac obiectul unor acorduri de liber schimb incheiate de Romania cu tari(Moldova, Turcia, Lituania, Israel) sau grupuri de tari (Uniunea Europeana – UE, Asociatia Europeana a Liberului Schimb – AELS, CEFTA etc.) pentru unele marfuri sau categorii de marfuri.
Pentru a se putea aplica o taxa preferentiala este necesara prezentarea si depunerea unui certificat de circulatie a marfurilor valid (de exemplu de tip EUR 1) impreuna cu declaratia vamala de import si a celorlalte documente prevazute de art. 45 din Regulamentul de aplicare a Codului Vamal al Romaniei, aprobat prin H.G. nr. 1.114/2001.
Atât taxele vamale de baza cat si taxele vamale preferentiale sunt stabilite pe fel de marfa a carei clasificare se face in functie de regulile generale si notele explicative de interpretare a nomenclaturii marfurilor prevazute in Tariful vamal de import al Romaniei, specifice Conventiei Internationale a Sistemului armonizat de descriere si codificare a marfurilor, incheiata la Bruxelles la 14-06-1983, la care Romania este parte.
Potrivit art. 68 din Codul Vamal al Romaniei, adoptat prin Legea nr. 141/1997 unele categorii de marfuri pot beneficia de un tratament tarifar favorabil, in functie de felul marfii sau de destinatia lor specifica, potrivit reglementarilor vamale sau acordurilor si conventiilor internationale la care Romania este parte. Prin tratament tarifar favorabil se intelege o reducere sau o exceptare de drepturi vamale, care poate fi aplicata si in cadrul unui contingent tarifar. (Exemplu un autovehicul fabricat in Uniunea Europeana, pentru care a fost eliberat un certificat de circulatie a marfurilor EUR1 valid, beneficiaza de tratament tarifar favorabil la momentul intocmirii formalitatilor vamale de import in Romania).
De asemenea art. 69 din Codul Vamal al Romaniei precizeaza ca prin lege se stabilesc cazurile in care, din motive si imprejurari speciale, se acorda scutiri de drepturi la importul de marfuri (Exemplu: un autovehicul special echipat pentru interventii medicale – ambulanta, care este donat unei institutii medicale de profil este scutit de drepturi de import conform prevederilor O.G. nr. 26/31.08.1993 privind Tariful Vamal de Import al Romaniei, cu modificarile si completarile ulterioare, publicata in M.O.R. 213 din 31.08.1993, aprobata prin Legea nr. 102/1993).
În momentul depunerii unei declaratii vamale de import autoritatea vamala calculeaza și încasează, atunci când este cazul, și alte drepturi cuvenite bugetului de stat.
Comisionul vamal reprezintă, conform art. 3 alin. 1 din OUG nr. 32/2001 privind reglementarea unor probleme financiare, comisionul perceput pentru prestarea serviciilor vamale si care constituie venit cu destinație specială al bugetului de stat, potrivit prevederilor Legii nr. 8/1994 privind constituirea și utilizarea Fondului special pentru dezvoltarea si modernizarea punctelor de control pentru trecerea frontierei, precum si a celorlalte unitati vamale, cu modificarile si completarile ulterioare. In conformitate cu prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 8/1994 privind constituirea si utilizarea Fondului special pentru dezvoltarea si modernizarea punctelor de control pentru trecerea frontierei, precum si a celorlalte unitati vamale se excepteaza de la plata comisionului bunurile care fac obiectul importului in baza acordurilor de credit extern, a acordurilor privind programe de asistenta economica nerambursabila acordata Romaniei de catre tarile membre ale Grupului "Celor 24" si organismele economice internationale, inclusiv ajutoare umanitare, incheiate intre Guvernul Romaniei si guvernele altor tari.
4.1.3 Monopolurile fiscale
Monopolurile fiscale constituie o altă formă de manifestare a impozitelor indirecte. Ele se instituie asupra producției și vânzării anumitor produse cum sunt: sarea, alcoolul, tutunul, cărțile de joc.
Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producție și desfacere a acestor mărfuri, iar pe de altă parte din impozitul indirect cuprins în preț, care se încasează de la consumatorii mărfurilor respective.
Monopolurile fiscale, în funcție de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parțiale. Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat asupra producției, cât și asupra comerțului cu ridicata și cu amănuntul a unor mărfuri. Monopolurile fiscale parțiale se instituie fie numai asupra producției și comerțului cu ridicata, fie numai asupra comerțului cu amănuntul.
Printre țările în care întâlnim monopoluri fiscale putem menționa: Italia (asupra tutunului, chibriturilor și pietrelor de brichete), Germania, Suedia, Austria, Spania.
4.1.4.Accizele
Accizele, sunt taxe speciale de consum astfel cum sunt ele definite de O.U.G. nr. 158/2001 aprobata cu modificarile ulterioare prin Legea nr. 523/2002. Accizele sunt stabilite pe produse sau grupe de produse in cote fixe (de exemplu cafea verde 850 EURO/tona) sau cote procentuale (de exemplu autovehicule 0-18% in functie de tipul motorizării – benzina sau diesel – și gradul de poluare).
Accizele au reapărut în sistemul nostru fiscal, chiar cu aceeași denumire, după ce în perioada interbelică s-au înființat ca impozite de lux și speciale cu randament ridicat. Până în 1993, impunerea selectivă și regularizatoare a consumului unor bunuri de felul celor amintite s-a realizat pe seama impozitului pe circulația mărfurilor, care avea rolul de a regulariza rata rentabilității între ramurile economiei.
Se datorează accize pentru:
alcool, distilate, băuturi alcoolice, vinuri, bere,
produse din tutun,
uleiuri minerale,
alte produse și grupe de produse.
Sunt scutite de la plata accizelor:
produsele exportate direct de agenții economici producători sau prin agenți economici care își desfășoară activitatea pe bază de comision,
produsele aflate în regim vamal de tranzit și produsele în regim vamal de admitere temporară,
produsele livrate la rezerva de stat,
alcoolul etilic rafinat utilizat în producția de medicamente,
alcoolul etilic rafinat utilizat în producția de oțet alimentar,
alcoolul etilic rafinat utilizat în industria cosmetică,
alcoolul etilic tehnic.
De asemenea si pentru uleiurile minerale, avem plătitori de accize din rândul producătorilor, procesatorilor sau importatorilor de astfel de produse. Producătorii și procesatorii sunt plătitori de accize pentru toate cantitățile de uleiuri minerale obținute, inclusiv pentru cele rezultate din operațiuni de procesare a țițeiului sau a altor materii prime.
Sunt scutite de la plata accizelor:
produsele exportate direct de către producători sau agenți economici ce își desfășoară activitatea pe bază de comision,
produsele exportate de o rafinărie care le-a obținut în calitate de beneficiar al unui contract de prestări de servicii încheiat cu o altă rafinărie procesatoare,
produsele aflate în regim vamal de tranzit și produsele în regim vamal de admitere temporară,
produsele livrate la rezerva de stat,
combustibilii pentru încălzit.
4.2 Impozitele pe avere
Impozitele pe avere sunt cele mai vechi impozite. Acestea sunt așezate pe elemente patrimoniale ale averii, pe ansamblul averii sau sunt cauzate de unele evenimente legate de avere. În literatura de specialitate, impozitele pe avere sunt grupate în trei categorii:
impozite pe averea propriu-zisă,
impozitele pe circulația averii,
impozitele speciale pe avere.
Sistemul nostru fiscal tratează averea pe elemente, impunându-se clădirile, terenurile, autovehiculele și alte mijloace de transport; începând cu anul 1997, se impun și tranzacțiile mobiliare. De asemenea sunt impuse și tranzacțiile cu valori imobiliare.
a) Impozitele asupra averii propriu-zise au ca obiect, in general, proprietățile imobiliare (terenurile, clădirile, etc.) si activul net. Acest tip de impozite se plătește fie din profitul adus de avere, fie din alte venituri ale contribuabilului. In acest ultim caz, spunem ca acesta este un impozit pe substanța averii si se întâlnește rar, din cauza ca determina scăderea materiei impozabile, adică a averii respective. O problema esențiala o constituie evaluarea averii. Aceasta poate fi făcuta fie pe baza declarației contribuabilului, fie potrivit unor documente ce atesta dobândirea averii, fie conform unor norme fixate de autoritatea publica, fie in baza unei expertize.
b) Impozitul asupra circulației averii se plătește ca urmare a trecerii dreptului de proprietate de la o persoana la alta. Aceste impozite sunt reprezentate de:
impozite pe vânzarea averii (baza de impunere o reprezintă valoarea vânzării);
impozit pe succesiuni;
impozite pe donații.
c) Impozitul asupra creșterii averii (special) are ca obiect plus-valuta imobiliara, câștigul de capital si averea dobândita in condiții cu totul speciale (spre exemplu îmbogățiții de război).
4.3 Impozitele pe venituri
Impozitele pe venit sunt acele impozite la care plătitorul (una și aceiași persoana cu suportatorul) sunt persoana fizică sau juridică care realizează venit. Modul de așezare și perceperea impozitului pe venitul persoanelor fizice diferă de cel pe venitul persoanelor juridice și de aceea le vom analiza separat.
Astfel, impozitul pe venit îmbracă două forme principale:
impozitul pe venitul persoanelor fizice;
impozitul pe venitul persoanelor juridice.
4.4 Cota unică de 16%
Introducerea cotei unice, prezinta asa dupa cum se va vedea in cele ce urmeaza, un avantaj direct si mare in impozitare, pentru cei cu venituri mari si foarte mari (o reducere cu pana la 60% a impozitelor) si conduce la o crestere, indirecta a poverii fiscale pentru cei cu venituri mici.
Cresterea poverii fiscale, la cei cu venituri mici, nu rezulta din calculul direct al aplicarii cotei unice ci,indirect, din sporirea fiscalitatii la celalte impozite si axe, in special la impozitele indirecte (precum accizele, taxa pe valoarea adaugata, care sunt invizibile, ascunse in pretul produselor si tariful serviciilor) si la impozitele si taxele locale, triplarea cotei de impozitare pe dividendele persoanelor fizice (de la 5% in anul 2004 la 16% in anul 2006),dublarea impozitului pe veniturile microintreprinderilor (de la 1,5% la 3%).
Aplicarea cotei unice in tara noastra, de 16%, incepand cu 1 ianuarie 2005, surprinde si nedumereste cu atat mai mult cu cat tarile dezvoltate, inclusiv cele ale Uniunii Europene, aplica impunerea progresiva, iar dintre acestea cele mai multe au introdus, de circa 20 de ani, si impozitul pe venitul global. Impozitul pe venitul global este forma de impozitare progresiva corecta, intrucat: asigura infaptuirea principiilor de echitate fiscala si sociala; asigura veniturile necesare bugetului de stat in conditii de consens social, din punct de vedere fiscal.
Introducerea taxei pe valoarea adaugata (incepand cu 1993) si a impozitului pe venitul global (incepand cu ianuarie 2000) a avut loc ca urmare a necesitatilor de aliniere a legislatiei din tara noastra la legislatia Uniunii Europene, aceasta fiind de fapt si o conditie de indeplinit de catre Romania pentru a fi primita in randurile acestei organizatii.
Conform Ordonantei de Urgenta 138/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cota de impozit pe profit care se aplica asupra profitului impozabil este de 16%, cu exceptiile prevazute de lege. În ceea ce priveste impozitul pe venit, conform aceleiasi ordonante, cota de impozit pentru determinarea impozitului pe veniturile din activitati independente, salarii, cedarea folosintei bunurilor, pensii, activitati agricole, premii, alte surse este de 16% aplicata asupra venitului impozabil corespunzator fiecarei surse din categoria respectiva. Fac exceptie de la prevederile prezentate mai sus cotele de impozit prevazute în categoriile de venituri din investitii si din jocuri de noroc.
Caracteristicile cotei unice de impozitare
Reduce inegalitatea (aceeasi rata de impozitare pentru toti);
Reduce evaziunea fiscala;
Ofera stimulente pentru cei ce doresc sa economiseasca si sa investeasca;
Elimina toate tipurile de exceptii si scutiri de taxelor;
Favorizeaza persoanele bogate în detrimentul celor sarace;
Favorizeaza investitiile în actiuni (obtinerea de dividende), deoarece profiturile sunt impozitate o singura data;
5. Concluzii privind evoluția fiscalității în România
Reforma fiscală
Reformismul fiscal este, în majoritatea cazurilor, asociat unui fenomen de criză, unui context de tensiuni atât politice, cât și economice sau sociale.
Tema reformei fiscale este, de asemenea, prezentată adeseori ca un mijloc de transformare mai mult sau mai puțin radicală, a societății și economiei. Blocajele și tensiunile acestora sunt explicate prin disfuncționalități ale sistemului fiscal și consecințele politice și sociale ce decurg de aici (această explicație a fost folosită de președintele american Ronald Regan atunci când a propus reforma Codului fiscal american în 1985).
Tema reformei fiscale are la bază, în majoritatea cazurilor, constatarea că sistemul fiscal respectiv este învechit și neadaptat. Acesta a fost sensul declarației reaganiene din mai 1985 care a promis transformarea sistemului american fiscal într-un model de echitate, de simplitate, de eficacitate și de compasiune.
Reforma fiscală poate de asemenea, să-și aibă originea în mișcări ale opiniei publice (cele din 1990 din Marea Britanie).
Propunerile de reformă fiscală făcute de experți sau autodidacți, se lovesc întotdeauna de o „inerție fiscală” datorată atât unora cauze obiective, cât și unora subiective. Primele obiective se regăsesc: (1) credința că statul nu va putea să colecteze venituri fiscale la același nivel cu cel premergător reformei: (2) rezistența administrației; (3) încetineala procesului de decizie politică; (4) modificarea sistemului fiscal poate avea consecințe negative neprevăzute, mai ales în privința capacității unei țări de a face față concurenței celorlalte, ca urmare a interconexiunilor economice și sociale.
Cauzele subiective ale inerției fiscale se rezumă la psihologia contribuabilului, care nu este niciodată favorabil unei schimbări în materie fiscală, mai ales când aceasta vine să inaugureze povara fiscală.
În privința conceptului de reformă fiscală, trebuie spus că acesta este înțeles ca o revoluție a impozitului, o schimbare brutală a sistemului. O ruptură cu o construcție veche a sistemului. Dar revoluțiile fiscale sunt foarte rare sau chiar inexistente, în schimb sistemele fiscale cunosc în timp evoluții semnificative.
În această din urmă accepție, unele reforme se sprijină pe un proiect politic sau economic și contează pe durata proiectului respectiv pentru a-ți atinge obiectivele. Este cazul, spre exemplu, al punerii în aplicare a progresivității impozitului sau generalizării unei reduceri a presiunii fiscale suportate de agenții economici.
Alte reforme nu au la bază nici o logică într-adevăr coerentă, ci sunt rodul reacției spontane la unele presiuni exercitate asupra sistemului fiscal venind: (1) probleme tehnice care se pun în legătură cu aplicarea lui; (2) probleme sociale și economice punctuale; (3) presiunile exercitate de unul sau altul din grupurile de presiune;
În ceea ce privește sistemul fiscal românesc, trebuie spus că România s-a aflat, după 1989, în situația construirii unui sistem fiscal. Reforma fiscală de care s-a mai vorbit pe ici pe acolo nu a fost și nu este, din păcate, decât un gen de adaptare a sistemului fiscal, care reflectă doar voința superficială și precipitată de a adecva fiscalitatea la mediul economic și social complex și mobil.
Evoluția contemporană a sistemelor fiscale se pare că este marcată de următoarele puncte-cheie:
Jurisdicția fiscalității se îndreaptă spre a considera raporturile juridice în materie fiscală mai aproape de cele existente în alte ramuri ale dreptului.
Comunicarea fiscală care urmărește adaptarea administrațiilor fiscale, care se știe că sunt foarte ierarhizate, la un mediu tot mai descentralizat, precum și ameliorarea raporturilor dintre administrație și contribuabili.
Reorganizarea generală a procesului de luare a deciziei fiscale, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Există deja ideea unei alte partajări și a unei specializări privind impozitele între stat și colectivitățile locale, ca și între acestea din urmă, precum și, la un nivel mai general, între Uniunea Europeană și statele membre. În acest din urmă caz se vorbește de perspectiva unui federalism fiscal și desemnarea conturilor unei rearanjări a puterilor.
Criza financiară globală ne-a învățat că modelul de creștere al României anterior crizei bazat pe un influx de capital care a finanțat consumul nu este sustenabil și că o strategie bazată pe exporturi este mai adecvată pentru o creștere sustenabilă pe termen lung,
Reducerea cotei standard de TVA și cotă redusă la alimente
“România are una dintre cele mai mari cote de TVA din UE, 24%, ca urmare a majorării acesteia în anul 2010. FIC consideră că economia și, prin urmare, bugetul de stat, ar beneficia dacă această cotă de TVA ar fi redusă la 19%, cum era inițial. Totodată, pentru a reduce evaziunea fiscală în materie de TVA ar trebui micșorată cota de TVA pentru alimentele de bază, fructe și legume” se arată în Cartea Albă a CIS pentru 2013.
Cota unică, atractivă pentru investitori
Cota unică de impozitare de 16% pentru veniturile obținute de persoanele fizice și juridice rămâne un aspect al sistemului fiscal românesc atractiv pentru investitori. De asemenea, introducerea contribuțiilor sociale în Codul Fiscal din anul 2011 a adăugat transparență.
Amânarea plății TVA la importuri
Potrivit documentului, o altă măsură bine-venită legată de TVA ar fi reintroducerea amânării plății TVA pentru importurile din afara UE până când bunurile ajung la utilizatorul final. Acest lucru ar oferi beneficii semnificative fluxului de numerar pentru afaceri, și, prin urmare, ar încuraja creșterea economică.
Sistemul TVA la încasare opțional
“Nou-introdusul sistem de TVA la încasare, care aduce beneficii pentru unii contribuabili, produce totuși dificultăți unor contribuabili neeligibili, care nu pot pretinde drepturi de deducere privind tranzacțiile similare cu cele ale contribuabililor eligibili. Prin urmare, sistemul ar trebui să fie opțional, iar contribuabilii neeligibili ar trebui să aibă drepturi depline de deductibilitate”, se spune în document.
Plafonarea contribuțiilor de asigurări sociale
FIC propune reintroducerea plafonului contribuțiilor la asigurările sociale pentru contractele de muncă la valoarea a cinci salarii medii brute.
În opinia FIC, contribuțiile de asigurări sociale se mențin ridicate în comparație cu beneficiile pe care le aduc, aceste contribuții reprezintă o cheltuială semnificativă pentru angajatori.
Deductibilitatea pierderilor la inventar
Pierderile rezultate din casarea stocurilor sau a mijloacelor fixe ar trebui considerate cheltuieli deductibile din punctul de vedere al calculului impozitului pe profit. Reglement`rile privind impozitul pe profit ar trebui aliniate cu cele privind TVA, se precizează în raport.
Profitul reinvestit
FIC recomandă scutirea totală de la plată a impozitului pe profitul reinvestit.
Rambursarea taxelor, plata dobânzilor
Autoritățile fiscale ar trebui să ia măsuri pentru asigurarea îmbunătățirii procesului de rambursare pentru societățile și persoanele fizice care sunt eligibile pentru a obține rambursarea taxelor și nu ar trebui să creeze obstacole birocratice sau întărzieri nejustificate.
Dacă sunt întărzieri la plată, organul fiscal ar trebui să fie obligat acestor dobănzi din oficiu, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și nu doar la cererea contribuabilului, așa cum prevede legea în prezent.
Stabilitatea legislației fiscale și a procesului consultativ
FIC recomandă eliminarea sintagmei “de regulă” din art. 4 din Codul fiscal. În forma actuală, acest articol stipulează faptul că pot fi aduse modificări Codului fiscal numai printr-o lege, că ele ar trebui să intre în vigoare numai de la data de 1 ianuarie a anului fiscal următor și că, de regulă, trebuie anunțate cu cel puțin șase luni înainte.
În practică, sintagma “de regulă” a permis autorităților să aducă în mod frecvent modificări legislației fiscale în termen foarte scurt. De asemenea, în afara eliminării sintagmei de regulă, FIC solicită implementarea mai eficientă a celorlalte prevederi ale art. 4.
Autorii Cărții Albe susțin că România trebuie să facă mediul de afaceri mai atractiv pentru investitori, ceea ce va consolida concurența și productivitatea prin dobândirea de noi competențe și procese:
“În prezent, România se situează pe o poziție destul de slabă comparativ cu multe alte state UE în ceea ce privește majoritatea indicatorilor mediului de afaceri și ai competitivității. Raportul Doing Business 2013 al Băncii Mondiale plasează România pe locul 72 din 185 de țări în ceea ce privește ușurința cu care se derulează afacerile. Cu acest punctaj, România se situează pe antepenultimul loc între statele membre UE. Se înregistrează performanțe slabe și la indicatori care țin de accesul de electricitate, plata impozitelor, soluționarea autorizațiilor de construcție și a cazurilor de insolvență. În mod similar, România se situează pe locul al 82-lea din 144 de țări în ceea ce privește Indicele Competitivității Globale publicat de Forumul Economic Mondial, plasându-se după toate țările UE cu excepția Greciei. Tot la acest capitol, România înregistrează performanțe destul de slabe și la indicele calității infrastructurii (locul 97 la infrastructura în ansamblu și locul 134 la infrastructura de transport)”.
Rezultatele acestor studii arată, potrivit CIS, necesitatea adoptării cu prioritate a unor reforme pentru consolidarea mediului de afaceri. Astfel, este nevoie de investiții semnificative pentru îmbunătățirea calității infrastructurii. Documentul CIS mai spune: “Dat fiind spațiul fiscal limitat, o folosire mai eficientă a fondurilor structurale UE și a fondurilor de coeziune este esențială în anii ce urmează. Absorbția fondurilor UE a crescut, însă rămâne destul de scăzută (11,5%)”.
Simplificarea procedurilor fiscale
CIS consideră că, simplificarea procedurilor fiscale, continuarea reformelor existente pentru implementarea depunerii electronice a impozitelor și eliminarea birocraticei benzi roșii ar contribui substanțial la sprijinirea sectorului corporativ.
În plus, este nevoie de o evoluție mai rapidă în combaterea corupției. Conform Indicelui de Percepție a Corupției publicat de Transparency International, România este considerată una dintre cele mai corupte țări din UE (situându-se pe locul 66 din 176 de țări).
Oficialii CIS mai spun că este nevoie de un sector financiar mai solid care să asigure o infuzie constantă de capital pentru o economie în creștere. Printre priorități se numără înregistrarea de progrese în reducerea creditelor neperformante și continuarea consolidării piețelor locale de capital.
De asemenea, FIC arată că dezvoltarea sistemului de pensii private este benefică din moment ce destinde povara sistemului de stat care este depășit.
“Sistemul de pensii private obligatorii (Pilonul II) trebuie protejat prin menținerea calendarului existent de transfer al contribuțiilor sociale către fondurile de pensii private. Deductibilitatea pentru contribuțiile la pensiile private ( (Pilonul III) ar trebui majorată la 1.000 euro / an”, se spune în document.
În opinia mea, reforma fiscala desfasurata în România nu trebuie sa se opreasca la realizarile de pâna acum, urmând o reasezare a sistemului fiscal national în vederea constituirii unei noi structuri calitative si cantitative a acestuia Consider ca sistemul fiscal românesc a atins acel nivel de maturitate ca si celelalte sisteme fiscale din Uniunea Europeana, însa mai sunt necesare o serie de modificari pentru armonizarea cu legislatia Uniunii Europene precum si pentru înlaturarea unor deficiente ale acestuia pentru a putea spune ca procesul de integrare a fost finalizat.
Bibliografie
Cărți:
Bejan Doru – Facilități fiscale, Editura Tribuna Economică, București, 2001
Bosno C. – Introducere în teoria Finanțelor Publice, București, 1994
Condor Ioan – Procedură Fiscală, Ed Tribuna Economică, București 2001
Condureanu Carmen – Sistemul fiscal în Știința Finanțelor, Ed Codecs, București, 1998
Duran Vasile – Finanțe, Editura Mirton, Timișoara, 2000
Hoanță Nicolae – Evaziune Fiscală, Ed Tribuna Economică, București 1997
Hoață Nicolae – Fiscalitatea și Protagoniștii, în Impozite și Taxe nr.. 11-12,
Morar Ioan – Sistemul Fiscal Românesc. Tradiție și capacitate de Adaptare, Ed. Dacia, Cluj 2000
Matei Gheorghe – Finanțe Publice, Tipografia Universității Craiova, 1998
Talpoș Ioan – Finanțele României, Ed. Sedona, Timișoara 1995
Vasile Radu – Monedă și Politică Fiscală, Ed Uranus, București 1994
Văcărel Iulian – Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică București, 2002
Văcărel Iulian & colectivul – Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992
Zamfir Cătălin – Politici sociale în România, Ed Expert, București 1998
Institutul Bancar Român – Băncile și Operațiunile Bancare, Ed Economică, București 1997
Legea nr. 345/2002 privind T.V.A.
Legea nr. 76/2002 a Bugetului de Stat pe 2000, publicată în M.O nr. 195/05.05.2000
O.G nr. 158/2001 privind accizele, publicată în M.O. nr. 767/31.11.2001
Legea nr. 571/2003 privind Codul de procedură Fiscală
Marketing, Dicționar explicativ, Ed Economică, București, 2003
Roman Lazoc și Nicoleta Bugnar – Tranzacții Economice Internaționale, Ed Imprimeriei de Vest Oradea, 2001
Pagini web:
http:www.gov.ro.obiective/
http:www.mfinante.ro
Bibliografie
Cărți:
Bejan Doru – Facilități fiscale, Editura Tribuna Economică, București, 2001
Bosno C. – Introducere în teoria Finanțelor Publice, București, 1994
Condor Ioan – Procedură Fiscală, Ed Tribuna Economică, București 2001
Condureanu Carmen – Sistemul fiscal în Știința Finanțelor, Ed Codecs, București, 1998
Duran Vasile – Finanțe, Editura Mirton, Timișoara, 2000
Hoanță Nicolae – Evaziune Fiscală, Ed Tribuna Economică, București 1997
Hoață Nicolae – Fiscalitatea și Protagoniștii, în Impozite și Taxe nr.. 11-12,
Morar Ioan – Sistemul Fiscal Românesc. Tradiție și capacitate de Adaptare, Ed. Dacia, Cluj 2000
Matei Gheorghe – Finanțe Publice, Tipografia Universității Craiova, 1998
Talpoș Ioan – Finanțele României, Ed. Sedona, Timișoara 1995
Vasile Radu – Monedă și Politică Fiscală, Ed Uranus, București 1994
Văcărel Iulian – Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică București, 2002
Văcărel Iulian & colectivul – Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992
Zamfir Cătălin – Politici sociale în România, Ed Expert, București 1998
Institutul Bancar Român – Băncile și Operațiunile Bancare, Ed Economică, București 1997
Legea nr. 345/2002 privind T.V.A.
Legea nr. 76/2002 a Bugetului de Stat pe 2000, publicată în M.O nr. 195/05.05.2000
O.G nr. 158/2001 privind accizele, publicată în M.O. nr. 767/31.11.2001
Legea nr. 571/2003 privind Codul de procedură Fiscală
Marketing, Dicționar explicativ, Ed Economică, București, 2003
Roman Lazoc și Nicoleta Bugnar – Tranzacții Economice Internaționale, Ed Imprimeriei de Vest Oradea, 2001
Pagini web:
http:www.gov.ro.obiective/
http:www.mfinante.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Sistemului Fiscal In Romania (ID: 140080)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.