Evolutia Sistemului Cheltuielilor Publice In Romania
Evoluția sistemului cheltuielilor publice în România
Cuprins
Introducere
CAPITOLUL I
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
I. 1. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice
I. 2. Evoluția și dinamica cheltuielilor publice
I. 3. Factorii de influență asupra cheltuielilor publice
I. 4. Clasificarea cheltuielilor publice
CAPITOLUL II
CHELTUIELILE PUBLICE ÎN ROMÂNIA
II. 1. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice în România până la Marea Unire de la 1918
II. 2. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice în România după Marea Unire 1918-1940
II. 3. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice în România în perioada 1950-1989
II. 4. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice în România după 1990
CAPITOLUL III
STRUCTURA CHELTUIELILOR PUBLICE ÎN ROMÂNIA
III. 1. Cheltuieli publice pentru acțiuni social-culturale
III. 1. 1. Cheltuieli publice pentru învățământ
III. 1. 2. Cheltuieli publice pentru cultură și artă
III. 1. 3. Cheltuieli publice pentru ocrotirea sănătății
III. 1. 4. Cheltuieli publice pentru protecție socială
III. 2. Cheltuieli publice pentru administrație publică
III. 2. 1. Cheltuieli publice pentru administrația de stat
III. 2. 2. Cheltuieli publice pentru apărarea națională
III. 2. 3. Cheltuieli publice pentru acțiuni economice
CAPITOLUL IV
CONCLUZII
Bibliografie
Evoluția sistemului cheltuielilor publice în România
Introducere
Bugetul public constituie veriga centrală a sistemului financiar al oricărei țări, fiind expresia unui tip specific de relații financiare „relații bugetare” care se manifestă în procesele formării, repartizării și utilizării fondurilor bugetare necesare organelor statale de la nivel național și de la nivelul unităților sale administrativ-teritoriale.
Bugetul public cuprinde în structura sa, un sistem unitar de bugete, și anume:
-bugetul de stat;
-bugetele locale;
-bugetul asigurărilor sociale de stat;
-bugetele fondurilor speciale;
Bugetul de stat este elaborat și administrat de Guvern și aprobat de Parlament, prin lege. El cuprinde veniturile și cheltuielile repartizate prin legea bugetară anuală.
1. Noțiunea de cheltuială publică
Obiectivele finanțate de către gurvernul unui stat se referă atât la sfera materială, cât și la cea nematerială. Prin efectuarea cheltuielilor publice, statele contemporane își îndeplinesc o serie de funcții interne și externe.
Cheltuielile publice reprezintă relații economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, și persoane fizice și juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia
Acestea constau în plăți efectuate de stat din resurse mobilizate pe diferite căi, pentru achiziții de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: acțiuni socio-culturale, servicii publice generale, întreținerea armatei și a domeniului militar, securitatea socială, acțiuni economice, ordinea publică internă etc.
În România, cheltuielile publice socio-culturale cuprind, următoarele categorii:
• sănătate;
• învățământ;
• religia, cultura și tineretul;
• asistența socială (pensii, alocații, indemnizații, ajutoare);
• ajutorul de șomaj;
• pensii suplimentare;
• alte cheltuieli publice socio-culturale;
În ceea ce privește resursele de finanțare pentru cheltuielile cu acțiuni socio-culturale, acestea pot fi de natură internă sau externă, publică sau privată, așa după cum urmează: fonduri bugetare, veniturile populației (impozite, taxe, contribuții, accize), veniturile instituțiilor social-culturale etc.
Cheluielile publice constau în indicatori care se aprobă prin lege sub forma creditelor bugetare, care exprimă limita maximă aprobată a nivelului de finanțare a diferitelor nevoi cu specific colectiv.
Capitolul I
SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
I.1.Caracterizarea generalã a cheltuielilor publice
Noțiunea de cheltuialã publicã este utilizatã cu mai multe semnificații, având, mai multe sensuri.
Conform Legii 500 privind finanțele publice, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 597 din 13 august 2002, cheltuieli bugetare – sumele aprobate în bugetele prevazute la art. 1 alin. (2), în limitele și potrivit destinațiilor stabilite prin bugetele respective.
În abordarea și interpretarea cheltuielilor publice, se remarcã doua tendinte ce se incadreazã în viziunea clasicã, respectiv în cea modernã a finanțelor.
În accepțiunea clasicã, cheltuiala publicã era definitã și interpretatã ca o consumație de resurse și de produs national, identificând cheltuielile publice ca un consum definitiv de produs intern brut.
Aceastã interpretare se bazeazã pe rolul atribuit statului de consumator de resurse naționale fațã de produsul național, chiar fațã de societate.
In viziunea modernã, cheltuiala publicã este definitã prin prisma transferului de valori, considerandu-se a fi un process de redistribuire și orientare a resurselor spre asigurarea de utilitãți sociale, spre dezvoltare economicã și socialã etc.
Noțiunea de cheltuialã publicã semnificã plațile legate de funcționarea instituțiilor, a intreprinderilor publice, vizând, de regulã, satisfacerea necesitãților unei colectivitãți mare de oameni.
Sistemul cheltuielilor publice cuprinde totalitatea cheltuielilor ce se efectueazã de la bugetul statului, din fondurile proprii ale agentilor economici cu capital de stat, instiuțiilor publice, etc. pentru acțiunile social-culturale, dezvoltarea economico-socialã, organele statului, apararea nationala, ordinea publica, infaptuirea suveranitãții și independenței naționale, private în unitatea și interdependența lor.
Cheltuielile publice reprezintã modalitãțile de repartizare și utilizare a fondurilor bãnesti a prelevãrilor (preluãrilor) din veniturile societãții în vederea satisfacerii nevoilor generale, ale societãții. Cheltuielile bugetare sunt repartizate pentru satisfacerea nevoilor militare, întreținerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenții, dezvoltarea sectorului economic de stat, acoperirea nevoilor social-culturale precum și a celor de cercetare dezvoltare (enumerarea cheltuielilor nu s-a facut in ordinea strictã prevazuta de Legea: bugetului anual).
Prin cheltuieli publice, statul acoperã necesitãțile publice de bunuri și servicii considerate prioritare în fiecare perioadã.
Cheltuielile publice se materializeazã in plãți efectuate de stat din resursele mobilizate pe diferite cãi, pentru achiziții de bunuri sau prestțri de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acțiuni social-culturale, întreținerea armatei și a întregii activitãți desfãșurate în domeniul militar, acțiuni economice, etc.
Deoarece unele dintre instituțiile cu caracter social-cultural desfãșoarã și activitãți aducãtoare de venituri, o parte din cheltuieli se poate acoperi din surse proprii, ceea ce semnificã o autofinanțare parțialã.
În fine, o altã sursã de finanțare o reprezintã ajutoarele financiare externe acordate, fie de catre instituții și organisme internationale (UNICEF, UNESCO), fie de alte state, de regulã, de cãtre cele industrializate celor în curs de dezvoltare.
Pornind de la corelația indirectã ce se manifestã între aceastã categorie de cheltuieli și dezvoltarea economicã a diferitelor țãri, o bunã parte a lor, în primul rând cele pentru învãțãmânt, se considerã a fi investiții în capital uman, apreciate ca fiind cele mai rentabile.
În prim plan se relevã impactul deosebit de pregnant al cheltuielilor publice pentru învãțãmânt, concretizat prin efectele pozitive generate în viața socialã si economicã, atât la nivelul individului, cât si al întregii societãți.
Impactul pozitiv profund al cheltuielilor cu învãțãmântul asupra dezvoltãrii durabile a societãții, pe fundalul revoluțiilor tehnico-stiințifice contemporane, face ca ele sa fie considerate veritabile investiții în capital uman sau "în resurse umane" valorificabile pe termen lung, cu cel mai ridicat randament. Studii întreprinse în aceastã direcție atestã aportul important adus de învãțãmânt la creșterea economicã, în plan mondial, apreciat pentru deceniul anterior la cote cuprinse între 16 si 30% din sporul de PIB. În aceeași idee, prin prisma productivitãții muncii s-a relevat interacțiunea puternicã dintre nivelul acestui indicator si numarul de clase (de scoalã) absolvite de cãtre subiecți, în sensul unei creșteri exponențiale a celui dintâi în raport cu cel de-al doilea.
Din aceste considerente, un aspect important al deciziilor, în acest domeniu, se referã la dimensiunile sau volumul acestor cheltuieli determinate pe bazã de criterii obiective, urmãrind obținerea de efecte sociale utile maxime cu eforturi financiare minime.
În finanțarea acestor cheltuieli este necesarã asigurarea unui grad de eficiențã economico-socialã cât mai ridicat. Din acest punct de vedere prezintã un interes major urmãrirea conexiunilor ce se stabilesc indirect între cheltuielile cu învãtãmântul, pe de o parte și dezvoltarea economico-socialã concretizatã în PIB, pe de alta parte. În acest sens, la nivel macroeconomic se impune corelarea dimensiunii cheltuielilor privind învãțãmântul cu indicatorii social-economici, în primul rând cu PIB, inclusiv prin determinarea ponderii lor în PIB. Sub cel din urma aspect, în ultima perioadã, s-a conturat tendința de cuantificare a prevederilor bugetare pentru diferite categorii de cheltuieli, respectiv a celor cu învãțãmântul, pornind de la o cotã procentualã minimã din PIB, conform relației:
Cpip = PIB p x c
în care: Cpip – cheltuieli publice pentru învãțãmânt prevazute în buget;
PIBp – produsul intern brut previzibil;
c – cota procentuala din PIB destinatã acestor cheltuieli.
Prin prisma cerințelor de eficiențã, se acceptã ca logicã și necesarã verificarea corelației dintre creșterea cheltuielilor cu învãțãmântul, pe de o parte, și creșterea PIB, pe de altã parte, deoarece, efectul scontat pentru a se obține prin învãțãmânt trebuie sã includã si un spor de productivitate a muncii, care se regãsește într-un spor de PIB. Pe seama sporului de PIB ar urma sã se recupereze cheltuielile cu învãțãmântul, realizând și o creștere suplimentarã a acestuia în viitor.
În consecințã, pentru aprecierea eficienței acestor cheltuieli se apeleazã la calcularea unor indicatori caracteristici, între care și termenul de recuperare. Acest indicator se calculeazã în baza raportului dintre volumul cheltuielilor pentru învãțãmânt și sporul de PIB realizabil într-un interval de timp, fãrã a se delimita cu exactitate creșterea (de PIB) rezultatã ca efect al acestora. În același timp și în mod implicit, ritmul de creștere a PIB trebuie sã condiționeze ritmul de creștere a cheltuielilor cu învãțãmântul. Aceste condiții se pot exprima schematic prin relațiile:
IPIB > Icpi sau PIB 1 Cpi1>PIB 0 Cpi 0 în care:
PIB – produsul intern brut;
Cpi – cheltuieli publice pentru învãțãmânt;
IPIB – indicele produsului intern brut;
ICpi – indicele cheltuielilor publice pentru învãțãmânt.
iar Δ PIB Δ Cpi>PIB 0 C pi0 unde:
ΔPIB – variația (modificarea) mãrimii produsului intern brut;
ΔCpi – variația (modificarea) mãrimii cheltuielilor publice pentru învãțãmânt .
Totusi, aceastã condiționare nu exclude acceptarea unor situații particulare în care ritmul creșterii cheltuielilor cu învãțãmântul poate sa nu concorde sau sã devanseze pe cel al creșterii PIB, mai ales când se produc transformãri profunde în economie și societate, inclusiv în sfera învãțãmântului.
Corelarea cheltuielilor pentru învãțãmânt cu rezultatele obținute în plan economic și social, impune structurarea adecvatã a rețelei de învãțãmânt astfel încât absolvenții sã poatã pune în valoare cunoștințele acumulatIB realizabil într-un interval de timp, fãrã a se delimita cu exactitate creșterea (de PIB) rezultatã ca efect al acestora. În același timp și în mod implicit, ritmul de creștere a PIB trebuie sã condiționeze ritmul de creștere a cheltuielilor cu învãțãmântul. Aceste condiții se pot exprima schematic prin relațiile:
IPIB > Icpi sau PIB 1 Cpi1>PIB 0 Cpi 0 în care:
PIB – produsul intern brut;
Cpi – cheltuieli publice pentru învãțãmânt;
IPIB – indicele produsului intern brut;
ICpi – indicele cheltuielilor publice pentru învãțãmânt.
iar Δ PIB Δ Cpi>PIB 0 C pi0 unde:
ΔPIB – variația (modificarea) mãrimii produsului intern brut;
ΔCpi – variația (modificarea) mãrimii cheltuielilor publice pentru învãțãmânt .
Totusi, aceastã condiționare nu exclude acceptarea unor situații particulare în care ritmul creșterii cheltuielilor cu învãțãmântul poate sa nu concorde sau sã devanseze pe cel al creșterii PIB, mai ales când se produc transformãri profunde în economie și societate, inclusiv în sfera învãțãmântului.
Corelarea cheltuielilor pentru învãțãmânt cu rezultatele obținute în plan economic și social, impune structurarea adecvatã a rețelei de învãțãmânt astfel încât absolvenții sã poatã pune în valoare cunoștințele acumulate în scoalã. Sub acest aspect, un impact puternic îl are cunoașterea evoluției reale de pe piața muncii, pentru adaptarea rețelei scolare și a ofertei de absolvenți la cerințele acesteia.
În asigurarea eficienței maxime a acțiunilor finanțate în domeniul învãțãmântului, un interes deosebit prezintã aplicarea metodei numite "analiza cost-avantaje" sau "cost-beneficii". Aceastã metodã pornește de la considerentul cã în orice acțiune întreprinsã se presupun anumite eforturi sau costuri si se obțin anumite rezultate. În acest sens, pentru acțiuni specifice învãțãmântului se pune problema delimitãrii, pe de o parte a elementelor de efort sau de cost caracteristice și, pe de altã parte, a elementelor de efect sau de beneficii, denumite generic avantaje ce decurg din înfaptuirea acțiunilor finanțate.
În principiu, este necesarã compararea mai multor variante de realizare a acțiunilor respective, fiecare dintre acestea presupunând costuri diferite și avantaje diferite, pentru a opta asupra variantei în care raportul dintre cele douã variabile este mai favorabil. Se admite, ca acelasi obiectiv sau scop ar putea fi atins pe mai multe cãi folosind mijloace diferite si antrenând costuri si avantaje diferite.
Astfel, în cazul cheltuielilor cu învãțãmântul, o bunã parte dintre elementele de cost sunt cuantificabile si permit compararea lor pentru alegerea variantei optime. Acestea apar ca elemente de cost obișnuite, comune si altor domenii de activitate, cum sunt consumurile materiale de orice fel, inclusiv uzura echipamentelor sau cheltuielile de personal. Pentru elementele de avantaje, în mod direct, pot rezulta anumite venituri (la nivelul indivizilor sau instituțiilor), dar, mai ales, indirect apare contribuția la creșterea produsului național prin valorificarea superioarã a capacitãții de muncã și a productivitãții muncii cadrelor calificate în școalã.
În analiza cost-avantaje a cheltuielilor cu învãțãmântul se acordã o semnificație deosebitã relației dintre vârsta indivizilor școlarizați și câștigul realizat. Se admite principial ca o creștere a treptei de instruire în școala trebuie sã se regãseascã într-un spor de venit realizat de cãtre absolvent. În acest caz, abordarea eficienței acțiunilor de învãțãmânt la nivelul persoanelor interesate sã frecventeze cursurile unei școli presupune ca "avantajul" sa se concretizeze într-o sumã suplimentarãde venit obținut de individ pe seama instruirii suplimentare. Pentru aprecierea eficienței, sub acest aspect, se ia în calcul întreaga duratã a vieții active, determinând mãrimea câștigului obținut suplimentar pe seama punerii în valoare a cunoștințelor dobândite prin studiile absolvite, la un loc de muncã retribuit corespunzator. În același context, în evaluarea costurilor devine necesar sã se ținã seama, atât de cheltuielile directe finanțate din fonduri publice sau din alte surse private, cât și de așa-zisele cheltuieli indirecte, suportate din venituri ale familiilor, etc., inclusiv cele concretizate în "lipsa de câștig" pe perioada studiilor, care îi afecteazã pe viitorii absolvenți ai școlilor.
Aplicarea metodei cost-avantaje la domeniul învãțãmântului se axeazã pe ideea cã aceste cheltuieli reprezintã o investitie producatoare de venituri viitoare pentru individ și societate. Prin urmare, atât indivizii, cât și statul ar trebui sã fie interesați în formarea profesionalã a membrilor societãții de o manierã care sã limiteze costurile la nivelul cel mai redus posibil și sã favorizeze amplificarea avantajelor, asigurând concordanța cât mai deplina între cererea și oferta de forțã de muncã, nu numai pe ansamblu ci și pe diferite specializãri. Din acest punct de vedere este recomandatã adaptarea continuã a rețelei de învãțãmânt, pe tipuri de școli și forme de pregatire generalã sau profesionalã, pentru a permite evitarea unor cheltuieli suplimentare cu recalificarea forței de muncã.
Și în domeniul ocrotirii sãnãtãții se pune cu mare acuitate problema eficienței cu care sunt cheltuite resursele alocate. În general, activitãțile specifice sãnãtãții genereazã mai multe categorii de efecte: medicale, sociale și economice, care concretizeazã aspecte ale eficienței acestor cheltuieli.
Efectele medicale vizeazã rezultatele concrete ale acțiunilor privind ocrotirea sãnãtãții (consultații, analize, diagnostic, tratamente) și se reflectã în refacerea și pãstrarea sãnãtãții persoanelor beneficiare de asistențã medicalã. Aceste efecte au în general un caracter individual.
Efectele sociale reflectã eficiența acțiunilor de ocrotire a sãnãtãții la nivelul întregii societãți și se rasfrâng asupra stãrii de sãnãtate a întregii populații. Ele sunt reprezentate printr-o serie de indicatori statistici, cum sunt: speranța medie de viața, natalitatea, morbiditatea, mortalitatea infantilã si cea generalã etc. care dau conținut eficienței sociale.
Efectele economice constau în reducerea perioadelor de incapacitate de muncã, eradicarea unor boli profesionale, creșterea perioadei active a vieții, consolidarea capacitãții de muncã etc. Aceste efecte duc la economisirea unor importante fonduri financiare și în ansamblu la creșterea PIB, fiind o expresie a eficienței economice a cheltuielilor sãnãtatea.
Eficiența economicã poate fi determinatã folosind mai multe metode, printre care cele mai cunoscute sunt:
– analiza cost-beneficiu, care comparã costurile diferitelor servicii medicale, cu rezultatele exprimate în bani ale acestora; aceastã metodã are aplicare relativ redusã datoritã numarului restrâns de "produse" ale serviciilor medicale care pot fi evaluate în bani;
– analiza cost-eficacitate – presupune compararea costului serviciilor medicale cu eficiența exprimatã prin nivelul unor indicatori cum ar fi: numãr de îmbolnaviri evitate, ani de supraviețuire, grad de recuperare etc., fiind utilã în compararea diferitelor metode de tratament pentru o anumitã maladie.
Cheltuieli publice pentru acțiuni economice
În cadrul cheltuielilor publice pentru acțiuni economice, cu un loc central revine celor suportate direct din bugetul statului, care se pot grupa în:
– cheltuieli cu dezvoltarea sectorului economic de stat;
– cheltuieli cu acordarea de subvenții;
– cheltuieli cu cercetarea stiințificã si dezvoltarea tehnologicã.
Cheltuielile pentru dezvoltarea sectorului economic de stat se finanțeazã direct din bugetul de stat și se concretizeazã în realizarea unor obiective economice constând în:
construirea de noi întreprinderi;
dezvoltarea, modernizarea sau reutilarea, de proporții mai mari, a întreprinderilor existente;
rãscumpãrarea întreprinderilor preluate în proprietatea statului (naționalizate) de la întreprinzãtorii privați;
plãți legate de datoriile contractate de stat pentru dezvoltarea acestui sector, inclusiv a dobânzilor aferente. În principiu, acestea reprezintã cheltuieli de investiție în obiective economice proprietate de stat.
Cheltuielile cu acordarea de subvenții vizeazã, în esențã, acoperirea pierderilor pe care le pot înregistra întreprinderile, atât din sectorul privat, cât si din cel public, ca urmare a acțiunii unor factori cu impact negativ, inclusiv a practicãrii unor prețuri mai scãzute, controlate de stat, pentru anumite bunuri si servicii destinate consumului intern sau exportului. Finanțarea acestor acțiuni, prin acordarea de subvenții din bugetul public, se justificã prin prisma interesului național, de a asigura, pe de o parte, un consum satisfãcãtor de bunuri și servicii strict necesare pentru populație, la prețuri acceptabile, sau stimularea exporturilor, ca suport al încasãrilor în valutã, iar pe de altã parte, recuperarea cheltuielilor și obtinerea unui profit acceptabil pentru întreprinderile furnizoare.
Mãrimea cheltuielilor de acest tip depinde atât de condițiile de producție și vânzare ale întreprinderilor, cât și de nivelul la care se angajeazã statul sã subvenționeze diferitele produse și servicii de acest fel, garantând întreprinzãtorilor obținerea unui venit satisfãcãtor.
În principiu, se poate admite cã marimea acestui venit (profit) trebuie sã fie comparabilã cu cea posibilã de realizat pe piata internã, prin vânzarea bunurilor și serviciilor respective la prețuri libere, nedirijate de stat. Prin urmare, statul se angajeazã sã garanteze producãtorilor respectivi un asemenea nivel de preț (obținut pe piața internã în condițiile non-intervenției sale), compensând întreprinzãtorilor diferența nefavorabilã, prin acordarea de subvenții. Acestea se pot stabili și acorda de catre stat și cu scopul de a se acoperi pierderile realizate de întreprinderi cu capital de stat, datorate costurilor mari înregistrate de acestea din cauze obiective, care depãșesc prețurile formate liber pe piațã, în condiții de concurențã. În acest sens, prețul garantat de stat ar urma sã acopere integral costurile recunoscute și, eventual, sã permitã obținerea unui profit minim de cãtre producator.
Cheltuielile cu cercetarea stiințificã și dezvoltarea tehnologicã au devenit un factor important de impulsionare a creșterii economice, confirmat de faptul cã țãrile care înregistreazã un procent mai ridicat al acestor cheltuieli în PIB au progresat mai rapid, atât în plan economic, cât și social-cultural. Decalajul existent între cele douã grupuri de țãri, cu tendința de accentuare, se datoreazã și diferențelor de potential științific. In acest context, este semnificativã constatarea cã, în deceniul anterior, numai pentru finanțarea cercetãrii stiințifice se alocau din PIB, în țãrile dezvoltate peste 2%, iar în țãrile în curs de dezvoltare sub 1%.
Conținutul specific al acțiunilor întreprinse în sfera cercetãrii științifice conduce la diferențierea cheltuielilor corespunzãtoare lor în trei subgrupe, distingându-se:
cheltuieli cu cercetarea științificã fundamentalã;
cheltuieli cu cercetarea științificã aplicativã;
cheltuieli privind dezvoltarea (tehnologicã).
Cheltuielile cu cercetarea științificã fundamentalã se adreseazã acțiunilor de cercetare ce vizeazã dezvoltarea cunoașterii în diferite domenii, descoperirea de legitãți ce guverneazã fenomenele, etc., având adesea un conținut abstract, dar asigurând, între altele, suportul conceperii și aplicãrii în practicã, de cãtre om, a unor soluții adecvate la problemele vieții sale materiale și spirituale.
Cheltuielile cu cercetarea științificã aplicativã sunt caracteristice realizãrii acțiunilor de cercetare axate pe aplicarea în practicã a cunoștințelor din diverse domenii, în primul rând, pentru crearea de noi produse și procedee tehnice,etc.
Cheltuielile privind dezvoltarea tehnologicã se referã la finanțarea acțiunilor de producere la scarã industrialã a noi produse, asimilare și introducerea de noi tehnologii, etc.
Alte cheltuieli publice cu caracter economic finanțate din bugetul statului se referã la anumite acțiuni de interes național întreprinse prin instituții specializate, asimilate celor bugetare. Între acțiunile economice de acest fel se pot menționa: combaterea daunãtorilor si bolilor la culturile agricole, combaterea epizootiilor și asigurarea de servicii sanitar-veterinare în zootehnie; selecția și ameliorarea soiurilor; combaterea eroziunii solului; realizarea unor lucrãri de irigații, amenajãri de teritoriu sau servicii de cadastru, de metereologie, etc. Asemanatoare prin conținut celorlalte cheltuieli economice, subvenționarea acestor acțiuni poate contribui la conservarea și producerea valorii și implicit la creșterea economicã.
Eficiența cheltuielilor publice pentru acțiuni economice
Efectuarea cheltuielilor publice în general și a celor pentru acțiuni economice, în special, presupune cuantificarea și alocarea volumului de resurse financiare necesare realizãrii diferitelor obiective sau acțiuni, urmãrind obținerea unei eficiențe cât mai ridicate. În acest scop, sunt necesare calcule de fundamentare bazate pe o documentație specificã, luând în considerare factorii tehnici, economici și uneori sociali, care condiționeazã realizarea fiecãrui obiectiv, atât prin prisma efortului financiar, cât și prin cea a rezultatelor (efectelor) utile ce urmeazã a se obține.
În mod deosebit, în cazul obiectivelor economice de natura investițiilor (crearea de noi întreprinderi, dezvoltãri, modernizãri, reutilãri, etc.) se impune elaborarea mai multor variante de realizare a acestora, pentru a se putea alege, în final, cea mai avantajoasã. Este domeniul care se preteazã în cel mai înalt grad aplicãrii analizei cost-beneficii sau cost-avantaje.
Folosirea acestei metode în fundamentarea cheltuielilor pentru acțiuni economice are un suport obiectiv, cu atât mai mult cu cât, atât elementele de cost, cât și cele de avantaj pot fi mai bine delimitate si cuantificate.
Potrivit analizei cost-beneficiu, într-o primã fazã, se procedeazã la definirea cât mai precisã a obiectivelor, dupã care se trece la identificarea mijloacelor posibile de folosit pentru realizarea fiecãrui obiectiv propus. Pe aceastã bazã, se elaboreazã soluții alternative, începând cu întocmirea de liste ce conțin mijloacele susceptibile de utilizat în aplicarea fiecãrei soluții. Prin combinarea mijloacelor respective, în diferite variante de cost si de avantaj, se determinã, apoi, mãrimea costurilor și a beneficiilor (avantajelor) corespunzãtoare. În final, are loc compararea acestora si alegerea variantei mai avantajoase, prin prisma celui mai bun raport între costuri și beneficii (avantaje).
Este evident cã o variabilã fundamentalã pentru determinarea mãrimii efortului financiar, exprimat prin suma de alocat și alegerea variantei optime o constituie costurile totale pentru realizarea și punerea în exploatare a obiectivului respectiv. Cuantificarea lor trebuie sã porneasca de la evaluarea cheltuielilor cu cercetarea și proiectarea, continuând cu cele aferente lucrãrilor de construcții, achiziționãrii și montãrii utilajelor, etc., respectiv cu cele legate de funcționarea obiectivelor, incluzând și eventualele pierderi de venit ce decurg din dezafectarea unor terenuri, etc.
Pe de altã parte, în determinarea avantajelor se au în vedere veniturile posibile de obținut prin punerea în exploatare a obiectivului, în primul rând, încasãrile previzibile din vânzarea produselor sau serviciilor, inclusiv eventualele sume ce vor rezulta din valorificarea altor utilitãți sau active ce vor fi scoase din funcțiune, etc.
În mod sintetic, avantajele ce rezultã prin finanțarea de acțiuni sau obiective economice, se concretizeazã prin beneficiul sau profitul previzibil obținut pe perioada de exploatare a obiectivului, respectiv în anii de funcționare ai acestuia și poate fi determinat, global, ca diferența între veniturile si cheltuielile de exploatare realizabile în fiecare an. La rândul lor, eforturile totale aferente unui obiectiv economic însumeazã cheltuielile corespunzãtoare investițiilor pentru crearea sa cu cele de exploatare, ce se vor efectua pe parcursul funcționarii sale.
Așadar, pentru fiecare proiect de realizare a unui obiectiv economic, profitul rezultã ca diferența între suma veniturilor, pe toți anii de exploatare, si mãrimea însumatã a investițiilor și cheltuielilor de exploatare (în aceeași ani), potrivit relației urmatoare:
P = (V1+V2+…..+Vn) – (I+C1+C2+…..+Cn)
în care:
P = profitul obtenabil în perioada de funcționare a obiectivului;
I = investiția totalã;
V1 = veniturile obtenabile în primul an de funcționare;
V2 = veniturile obtenabile în al doilea an de funcționare;
Vn = veniturile obtenabile în ultimul an de funcționare.
Concepute în variante diferite, cu eforturi si avantaje ce diferã de la unul la altul, proiectele pentru realizarea obiectivului se pot ordona în funcție de mãrimea profitului sau de nivelul raportului dintre costuri si beneficii. Dacã unele proiecte vor indica un rezultat negativ, în sensul cã, în loc de profit, vor arãta pierderi, acestea se vor elimina de la sine, urmând ca alegerea sã se facã numai între celelalte variante de proiect, care asigurã obținerea unui profit. Concomitent, se ține seama și de restricțiile bugetare, constând în mãrimea maximã a resurselor posibile de alocat pentru finanțarea obiectivului respectiv.
În același timp, pentru alegerea variantei de finanțat, este necesarã evaluarea impactului factorului timp asupra mãrimilor luate în calcul, atât a sumelor ce se investesc (cheltuiesc) în prezent, dar se valorificã în viitor, cât si a profitului ce urmeazã a se realiza în viitor, prin exploatarea obiectivului, ele exprimându-se în unitãți monetare supuse deprecierii. Se apeleaza, în acest scop, la calcule de actualizare a valorii lor, astfel încât variantele comparate și variabilele ce exprima costurile si avantajele sã devinã comparabile.
Este evident cã alocarea unor sume din fonduri publice pentru finanțarea de acțiuni sau obiective economice echivaleazã cu decizia de investiție ce trebuie fundamentatã si sub aspectul cerințelor de eficiențã. Cunoașterea marimilor comparabile ale eforturilor investitionale si de exploatare a unui obiectivului economic, respectiv a efectelor (rezultatelor) obtenabile permite o mai bunã fundamentare a deciziilor de investire, prin calcule si aprecieri mult mai realiste asupra eficienței acestor cheltuieli.
Din aceastã perspectivã de abordare a cheltuielilor pentru acțiuni economice prezintã importanțã majorã calcularea unor indicatori de exprimare a eficienței lor folosind raționamente similare fundamentãrii deciziilor privitoare la investiții.
Cel mai adesea, asemenea indicatori se bazeazã pe luarea în calcul a elementelor de efort, constând din sumele ce se investesc și cheltuielile de exploatare, și a celor de efect care se regãsesc în profit sau beneficiu.
Dintre indicatorii principali utilizați în determinarea și aprecierea nivelului eficienței acestor cheltuieli ca și a investițiilor, în general, alãturi de profitul actualizat se disting:
a) Valoarea netã (prezentã) actualizatã (venit net actualizat), care se exprimã prin relatia:
V t 1 [−(ICt)]n+Vt = n t(1 a )
unde:
Vn – valoare (netã) prezentã actualizatã (venit net actualizat)
Vt – venitul obtenabil
It – investiția finanțatã
Ct – cheltuielile de exploatare
a – rata de actualizare
t – momentul (anul) de referințã
Indicatorul calculat astfel, pune în evidențã mãrimea venitului net actualizat, ce se poate obține în diferite variante de realizare și finanțare a obiectivului respectiv și orienteazã spre a alege varianta în care nivelul sau este cel mai ridicat și, implicit, eficiența apare a fi mai mare.
b) Investiția specificã, care exprimã mãrimea investiției de finanțat, pe unitatea de masurã a produsului sau a capacitãtii de producție, și poate fi determinatã:
– fie ca raport între investiția totalã (It) și volumul producției realizabil (Q)
– fie ca raport între investiția totalã (It) și capacitatea de producție (Cq exprimatã în unitãți de masurã corespunzatoare) a obiectivului ce se finanțeazã, potrivit relației:
II t=s C q
c) Efectul negativ antrenat de imobilizarea fondurilor financiare (în investiția ce se finanțeazã). Acest efect este reprezentat prin fondurile financiare corespunzatoare sumelor ce se cheltuiesc și ramân blocate pe perioada de la începerea finanțãrii lucrarilor de investitii pânã la darea în exploatare a obiectivului și atingerea parametrilor proiectați. În acest interval, resursele cheltuite nu contribuie la producerea de valoare nouã, respectiv de PIB și acesta este un efect economic negativ, care se produce în mod obiectiv. În principiu, însã, ar fi de dorit ca acest efect sa fie cât mai redus, ceea ce este posibil, fie prin reducerea perioadei de timp în care fondurile financiare folosite stau imobilizate (aplicând soluții tehnice mai rapide în execuția lucrãrilor), fie prin alegerea variantei cu un volum mai redus de investiții și eșalonarea, în timp, mai raționalã a sumelor ce se cheltuiesc, pentru realizarea obiectivului. Sub acest din urmã aspect, dacã suma investițiilor se eșaloneazã într-un mod care presupune cheltuieli mai mici la început și mai mari spre sfârșitul perioadei de execuție a investiției, efectul negativ va fi mai mic, sau invers.
În determinarea mãrimii efectului negativ al imobilizãrii fondurilor financiare este necesar a lua în calcul suma de cheltuit, eșalonatã pe durata de realizare a obiectivului, durata perioadei de execuție a investiției și rata de venit net sau valoarea neta obtenabilã în condiții comparabile de funcționare a unui obiectiv similar.
unde:
a – rata de actualizare;
It – cheltuiala cu investiția realizatã în anul t ;
d – durata în ani a perioadei de execuție a investiției;
t – anul de referintã.
Fracțiunea – 1/2 – este inclusã în calcul semnificând faptul cã sumele cheltuite pe parcursul unui an stau imobilizate un numar diferit de zile, care în medie reprezintã circa jumãtate din an. În mod implicit, durata efectivã de imobilizare pentru fiecare moment t la care se referã calculul efectului negativ se reduce cu ½ , adicã cu jumãtate de an. Luat în considerare pentru alegerea variantei de investiții ce se poate finanța, acest indicator ar trebui sã prezinte un nivel cât mai redus, dat fiind faptul cã o anumitã pierdere din venit este inevitabilã în cazul investițiilor în obiective economice, pentru care este necesarã o perioada mai îndelungatã de la începerea execuției pânã la punerea în exploatare și atingerea parametrilor proiectați.
d) Termenul de recuperare a investiției, care exprimã în ani sau fracțiuni de ani timpul necesar pentru recuperarea sumelor cheltuite(investite), fie din profitul obtenabil anual, fie din venitul brut realizat (anual) prin vânzarea producției (dupa punerea în funcțiune a obiectivului), conform relațiilor:
în care:
Tr(Dr) – termenul (durata) de recuperare a sumei investite;
It – investiția totalã (suma totalã cheltuitã) pentru realizarea și punerea în funcțiune a obiectivului;
Pa – profitul realizabil anual;
Vba – venitul brut (înainte de deducerea cheltuielilor de exploatare) anual.
Prima relație de calcul a termenului (duratei) de recuperare a cheltuielilor de investiții, pe seama profitului anual, este, evident, mult mai concludentã decât a doua și se utilizeazã în mod obișnuit. Rezultatul stabilit astfel aratã care este numarul de ani sau fracțiuni de ani necesari pentru recuperarea sumelor avansate, fiind consideratã mai eficientã varianta pentru care nivelul acestui indicator este cel mai redus.
Eficiența cheltuielilor pentru acțiuni economice, respectiv a investitiilor se exprimã și cu ajutorul altor indicatori, pe lângã cei prezentați, dar calcularea lor pentru diferite variante de realizare a unui obiectiv duce, de regulã, la rezultate contradictorii. În timp ce valorile unor indicatori apar favorabile alegerii unei variante, altele indicã a fi mai eficiente alte variante de realizare și finanțare a aceluiași obiectiv. În aceastã situație, devine necesarã opțiunea pentru varianta în care rezultatele indicatorilor calculați evidențiazã, pe ansamblu, o eficiențã globalã mai mare. Rezolvarea acestei probleme este, însã, cu atât mai dificilã, cu cât diferiții indicatori exprimã fiecare în parte, cu intensitãți diferite, numai anumite laturi ale eficienței globale. Încã nu s-a construit un indicator agregat, care sa concentreze ansamblul elementelor de efect si efort privind investitia, astfel încât sã exprime sintetic gradul de eficiențã al oricarei variante de realizare a acesteia și sã permitã alegerea celei mai avantajoase.
O soluție posibilã, în acest sens, ar putea fi ordonarea într-un tabel virtual a indicatorilor folosiți în prezent, atribuind fiecãruia un numar de puncte, dupã importanța și puterea de exprimare a eficienței investițiilor, dintr-un punctaj total de 100 sau 1000 de unitãți, care sã serveascã drept bazã de evaluare a fiecarei variante. Ulterior, ar urma sã se procedeze la calcularea valorilor tuturor indicatorilor (în toate variantele concrete avute în vedere pentru realizarea unui obiectiv) și determinarea punctelor ce revin efectiv fiecãruia, în funcție de nivelul real calculat pe fiecare variantã. În acest scop, se poate porni cu acordarea numãrului maxim de puncte (prestabilit în tabel) indicatorului respectiv în varianta cu cel mai bun nivel și determinã numarul proporțional de puncte cuvenite aceluiași indicator în fiecare dintre celelalte variante. În final, totalizând punctele rezultate pentru fiecare variantã, ar urma sã se opteze pentru aceea care are cel mai mare numãr de puncte.
Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publicã, siguranța nationalã și apãrare
Cheltuielile din aceastã categorie se grupeazã dupã structura organizatoricã a autoritãților publice generale, care cuprinde:
a) organele puterii și administrației publice, în cadrul cãrora includ:
– instituția (sau administrația) prezidențiala;
– organele puterii legislative centrale și locale (parlamente, consilii sau autoritãți locale);
– organele puterii judecãtoresti;
– organele executive centrale și locale (guvern, ministere, prefecturi, primãrii și alte instituții).
b) organele de ordine publicã în care se cuprind: poliția, jandarmeria, securitatea naționalã, servicii de informații, servicii speciale de protecție și pazã.
Cheltuielile pentru serviciile publice generale satisfac necesitãți publice, de ordin general, care intereseazã întreaga societate, având un caracter indivizibil si dând substanța suveranitãții unui stat. În acest scop, toate statele alocã importante resurse financiare din bugetul public.
Cheltuielile pentru servicii publice generale diferã (ca marime și structura) de la o țarã la alta, mai ales în funcție de nivelul de dezvoltare economicã și socialã. În tãrile dezvoltate cheltuielile cu aceastã destinație au ponderi între 7%-12% în totalul cheltuielilor publice și de aproximativ 4% în produsul intern brut, în timp ce în țãrile în curs de dezvoltare de aproximativ 7%-22% și chiar mai mari, respectiv 2%-6% în produsul intern brut.
În cadrul cheltuielilor pentru servicii publice generale, cheltuielile curente sunt predominante (aproximativ 85%) și se concretizeazã în salarii și alte drepturi bãnesti, achiziții de bunuri și servicii, cheltuieli administrativ-gospodãresti ș.a. Prin cheltuielile de capital (circa 15%) se finanțeazã investiții în construcții, dar mai ales în înzestrãri cu echipamente de informatizare, mijloace de transport, tehnicã specialã.
Principala sursã de finanțare a acestor cheltuieli o reprezintã bugetul de stat central sau bugetele locale, în funcție de subordonarea instituțiilor respective. Mai existã și alte surse de finanțare, cum ar fi: venituri proprii realizate din anumite activitãți specifice, donații, ajutoare financiare externe, credite externe, mai ales în cazul combaterii în comun a unor activitãți criminale transfrontaliere.
Eficiența cheltuielilor pentru servicii publice generale se poate exprima cu ajutorul unor indicatori specifici, cum ar fi:
– densitatea administrației, care exprimã numãrul persoanelor ocupate în aparatul de stat, la 1000 de locuitori;
– costul administratiei publice, care aratã mãrimea cheltuielilor publice aferente finanțãrii aparatului de stat, ce revin la 1000/ sau 1.000.000 u.m. PIB.
Caracterizare generalã a cheltuielilor publice pentru aparãrea naționalã
Cheltuielile de apãrare se împart, în funcție de destinația lor concretã, în doua mari categorii: directe și indirecte.
Cheltuielile militare directe cuprind cheltuielile cu întreținerea forțelor armate în țarã sau în cadrul bazelor militare din alte țãri și se concretizeazã în procurarea de bunuri și servicii necesare bunei funcționãri a organismului militar, precum și pentru dotarea cu armament, tehnicã de luptã și echipamentul specific. Aceste cheltuieli figureazã în bugetul Ministerului Apãrãrii. În afara acestora, existã și alte cheltuieli cu caracter și finalitate militarã finanțate din fonduri speciale separate de bugetul de stat, sau existã si anumite cheltuieli "civile" legate de activitãțile militare cuprinse în bugetele altor ministere.
Cheltuielile militare indirecte sunt considerate cele legate de lichidarea urmãrilor razboaielor sau pentru pregatirea unor viitoare acțiuni armate. În aceastã categorie se includ plãți în contul datoriei publice contractate pentru înzestrarea armatei sau pentru ducerea razboaielor; despãgubiri de rãzboi datorate de țãrile învinse; cheltuieli de refacere a propriei economii distruse; plãți de pensii cuvenite orfanilor, invalizilor și vãduvelor de razboi; cercetãri stiințifice cu finalitate militarã ș.a.
Privite din punctul de vedere al conținutului economic, cheltuielile militare prezintã o structura aparte, în sensul cã ponderea cheltuielilor militare curente este mai apropiatã de ponderea cheltuielilor militare de capital. Dacã volumul cheltuielilor curente destinate întreținerii forțelor armate (cheltuieli materiale, de personal, transferuri) depinde în principal de efectivele armatei, cheltuielile de capital, destinate tehnicii militare, dezvoltãrii și modernizãrii acesteia, presupune alocarea unor însemnate resurse financiare. Aceastã orientare este mai pregnantã în cazul marilor puteri nucleare care au acordat (și acordã) prioritate cheltuielilor de capital în raport cu cheltuielile curente. Spre exemplu, in Franța în perioada 1962-1980 cheltuielile militare de capital au fost cuprinse între 31% si 50% si chiar 53% din totalul cheltuielilor militare. Din aceste cheltuieli de capital, partea destinatã înarmãrii nucleare a avut o evolutie asemanatoare: în perioada 1960-1980 ponderea cheltuielilor pentru arsenalele nucleare a crescut de la 9,3% la 31,2%, iar în 1993 ea a reprezentat 76,6% din totalul cheltuielilor militare.
Analiza cheltuielilor militare la nivel mondial aratã cã de la sfârsitul deceniului al IX-lea se constatã o relativã reducere a volumului acestora, ca efect al încetãrii "razboiului rece" si al tratatelor privind dezarmarea si încetarea experiențelor nucleare. Astfel, în 1987 cheltuielile militare mondiale erau evaluate la peste 1.000 mld. dolari SUA, în 1992 ele totalizau 815 mld., iar în 1997, aproximativ 700 mld. Reduceri semnificative au fost efectuate în special de țãrile dezvoltate ale cãror cheltuieli militare au scazut de la 850 mld. dolari SUA în 1987 la 669 mld. în 1993, reprezentând o scãdere de 3% pe an.
Prin prisma ponderii cheltuielilor militare în totalul cheltuielilor publice și în PIB, se constatã, ca și la alte categorii de cheltuieli publice, o diferențiere a acestora în raport cu gradul dedezvoltare. În cazul țãrilor dezvoltate, reprezintã între 2% și 8% din totalul cheltuielilor publice și între 1% – 3% din PIB pentru același grup de țãri. În cazul țãrilor în curs de dezvoltare, diferențele sunt foarte mari, și în același timp ponderile respective depãșesc, în unele cazuri, nivelul din țãrile dezvoltate. (Egipt, India). Ponderea în PIB a cheltuielilor militare ale acestor țãri este însã foarte redusã (cu unele excepții).
O caracteristicã a cheltuielilor militare o reprezintã faptul ca ele sunt finanțate în toate țãrile din bugetele centrale (ale statelor), la care se pot adauga resurse financiare provenite de la anumite alianțe militare și credite externe.
Volumul acestor cheltuieli și mai ales creșterea lor au efecte nefavorabile asupra dezvoltãrii economice și sociale ale statelor lumii luate in mod individual, dar și la nivel mondial. Aceste cheltuieli consumã importante resurse materiale, umane și financiare. În scopuri militare sunt scoase din circuitul economic semnificative cantitãți de materii prime, combustibili, energie, materiale etc., care se folosesc pentru a asigura întreținerea forțelor armate, instruirea și echiparea efectivelor.
Existã și un important consum de resurse umane, deoarece o mare parte din forța de muncã înalt calificatã este implicatã direct sau indirect în servicii legate de apãrarea nationalã, de industria care lucreazã pentru armatã. În cercetarea stiințificã din domeniul militar sunt antrenați mulți cercetãtori stiințifici, alte cadre deosebit de bine pregãtite profesional, iar cheltuielile de cercetare-dezvoltare cu caracter militar reprezintã 20-25% din cheltuielile mondiale pentru toate destinațiile.
În cazul în care pentru activitãțile cu caracter militar sau pentru industria militarã sunt necesare importuri sau se fac împrumuturi în exterior, statele sunt obligate la un important efort valutar care influențeazã negativ rezervele valutare sau duce la creșterea datoriei externe.
Aceste considerente conduc la concluzia cã nivelul cheltuielilor militare și creșterea lor au influențe nefavorabile asupra activitãților civile și cã ele deturneazã resurse importante cãtre scopuri neproductive. Caracterul neproductiv al cheltuielilor militare impune o dimensionare corectã a lor în funcție de obiectivele politicii stabilite pentru acest domeniu, în condițiile asigurãrii securitãții fiecãrei țãri.
I.2.Evoluția și dinamica cheltuielilor publice
În procesul indeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale, statul asigurã acoperirea necesitãților publice generale. Pentru aceasta el are nevoie de importante resurse banești care se mobilizeazã prin intermediul relațiilor financiare. Folosirea resurselor bãnesti astfel mobilizate are loc prin intermediul cheltuielilor publice.
Categoria de cheltuieli publice este strâns legatã de ansamblul actelor și operațiunilor de repartizare și utilizare a fondurilor statului pentru acțiuni social-culturale și economice, pentru întreținerea organelor statului și apãrarea naționalã etc. În acest context, se impune a se face o diferențiere între cheltuielile publice și cheltuielile bugetare.
Cheltuielile publice se referã la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituțiilor publice, care se acoperã fie de la buget (pe plan central sau local), fie din fondurile extrabugetare sau de la bugetele proprii ale instițutiilor, pe seama veniturilor obținute de acestea.
Cheltuielile bugetare reprezintã doar o parte a cheltuielilor publice și anume, acele cheltuieli care se acoperã de la bugetul de stat, din bugetele locale și din bugetul asigurãrilor sociale de stat.
Cheltuielile publice inglobeazã, deci:
a) cheltuielile publice efectuate de administrația centralã de stat din fondurile bugetare, extrabugetare și fonduri cu destinație specialã (inclusiv cheltuielile federale, unde este cazul);
b) cheltuielile unitãților administrativ-teritoriale;
c) cheltuielile finanțate din fondurile asigurãrilor sociale de stat;
d) cheltuielile organismelor (administrațiilor) internationale din resursele publice prelevate de la membrii acestora.
Din punctul de vedere al destinației și volumului lor, cheltuielile publice sunt influentate de condițiile politice, economice, sociale și de amploarea intervenției statului în economie. Unele dintre aceste cheltuieli reprezintã o avansare de produs intern brut, iar altele, un consum definitiv de produs intern brut. Tendința generalã a cheltuielilor publice este aceea de creștere de la un an la altul.
Analizate în dinamicã, cheltuielile publice ale țãrilor cu economie de piața, manifestã o tendințã de creștere acceleratã atât ca expresie relativã, cât și ca mãrime absolutã.
Evoluția cheltuielilor publice în mãrime absolutã, adicã în prețuri curente, este influențatã de modificarea puterii de cumparare a monedei naționale. Accentuarea proceselor inflaționiste determinã majorarea prețurilor și implicit creșterea nominalã a cheltuielilor pe care statul le efectueazã prin procurarea unei cantitãți determinate de bunuri și servicii. Se inregistreaza astfel o creștere nominalã mai rapidã a cheltuielilor publice comparativ cu creșterea realã a acestora. Creșterea nominalã rezultã din compararea cheltuielilor statului exprimate în prețuri curente, iar creșterea realã din compararea cheltuielilor statului exprimate în prețuri constante.
I.3. Factorii de influențã asupra cheltuielilor publice
În contextul mai larg al evoluției cheltuielilor publice, analiza acestora evidențiazã influența exercitatã de o multitudine de factori cu semnificații diferite. Tendința generalã de creștere și chiar ritmul mai rapid al cheltuielilor publice fațã de cel al P.I.B. pot fi explicate prin acțiunea urmãtoarelor grupuri de factori de influențã:
a) Factori demografici – Asupra volumului și structurii cheltuielilor publice au exercitat și exercitã o puternicã influențã creșterea populației globului, precum și modificarile structurale ale acesteia pe vârste, categorii socio-profesionale etc. Atât pe plan mondial, cât și pe țãri este confirmatã statistic tendința generalã de creștere a populației, antrenând creșterea nevoii de utilitãți publice. Explozia demograficã caracteristicã secolului XX are un corespondent și în amplificarea activitãții institutiilor publice și a acțiunilor cu caracter public finanțate de stat, în toate țãrile lumii. Modificarea numãrului și structurii populației pe categorii de vârsta și socio-profesionale apare ca factor cu influențã importantã asupra evoluției cheltuielilor publice prin prisma acțiunilor cu caracter social ce se finanțeazã, mai ales, pentru protejarea celor din categoriile de vârsta micã sau înaintatã. De exemplu, creșterea duratei medii de viațã apare ca element cu impact indirect asupra creșterii proporției populației cu vârsta înaintatã, pentru care sunt necesare acțiuni de protecție socialã finanțate de stat.
Sub aspectul modificãrilor pe plan socio-profesional, un element important îl reprezintã creșterea numãrului populației ocupate în sectorul public, coroboratã cu preocupãrile pentru dezvoltarea cadrului adecvat reciclãrii forței de muncã, restructurãri și recalificãri profesionale, pe fundalul extinderii acțiunilor vizând securitatea și protecția socialã.
b) Factori economici – Din aceasta grupã de factori, o influențã majorã are gradul de dezvoltare economicã și de modernizare a economiei fiecãrei țãri, ca și cel de implicare a statului în susținerea progresului economic, în general, inclusiv prin acțiuni de stabilizare a economiei și de stimulare a creșterii economice. În acest cadru, este de remarcat faptul cã în majoritatea țãrilor, statul s-a implicat în economie, atât prin sprijinirea cu subvenții a sectorului privat al acesteia, cât și prin dezvoltarea sectorului economic public, creând și dezvoltând unele ramuri sau subramuri economice, considerate de interes strategic național etc., ceea ce a determinat sporirea cheltuielilor publice în ansamblu.
În acelasi sens, odatã cu apariția fenomenelor destabilizatoare în economie și societate, de tipul crizelor și somajului, a devenit necesarã și s-a realizat intervenția statului prin cheltuieli publice pentru contracararea conjuncturii nefavorabile, relansarea economiei și creșterea economicã durabilã.
Un factor economic cu influențã semnificativã asupra creșterii cheltuielilor publice în expresie nominalã îl reprezintã moneda nationalã. În majoritatea țãrilor lumii, în secolul nostru, s-a manifestat, adesea, cu putere fenomenul deprecierii monetare, uneori provocatã de cãtre stat, tocmai pentru a finanța cheltuieli publice sporite, având ca efect direct creșterea sumei absolute a cheltuielilor efectuate, care a fost net superioarã creșterii reale a consumurilor publice.
c) Factori sociali – Într-o accepțiune mai largã, factorii sociali și-au manifestat în conexiune cu cei economici. Din acest punct de vedere, preocuparea statului pentru o mai bunã repartizare a veniturilor în societate, între indivizi sau grupuri de populație, și acordarea de sprijin material unor categorii sociale defavorizate au exercitat o influențã majorã în direcția creșterii cheltuielilor publice. În același timp, dezvoltarea rețelei de instituții social-culturale, în consonanțã cu cerintele de progres și civilizatie, a determinat sporirea sumelor alocate de stat, în acest scop, contribuind la amplificarea cheltuielilor bugetare, în ansamblu.
Cu deosebire dupã cel de-al doilea razboi mondial, s-a manifestat o creștere puternicã a acțiunilor de protecție și securitate socialã finanțate de stat, mai ales, în țãrile dezvoltate.
d) Urbanizarea – Fenomen care presupune crearea și dezvoltarea de centre urbane, respectiv transformarea localitãților rurale și adaptarea lor la cerințele unei civilizații superioare, urbanizarea presupune un consum colectiv sporit de resurse, în general. Astfel, ea a devenit un factor important de creștere a cheltuielilor cu caracter public la nivelul colectivitãților de acest tip, concretizându-se prin finanțarea de lucrãri publice edilitare, construcții de strãzi, canalizare, gospodarie comunalã, locuri de agrement, lãcașe de culturã etc.
e) Factori militari – Factorii cu caracter militar a cãror prezențã se leagã, mai ales, cu politica externã a țãrilor, au exercitat o influențã puternic resimțitã în dinamica cheltuielilor publice, acțiunile cu caracter militar având aportul cel mai ridicat la sporirea dimensiunilor acestora, în majoritatea țãrilor lumii. În acest sens, sunt de remarcat analizele întreprinse și concluziile la care au ajuns cercetãtorii acestui domeniu. Astfel, studiile efectuate de cãtre americanul Harold Groves, atrag atenția asupra faptului cã una din cauzele majore ale creșterii cheltuielilor publice au fost rãzboaiele, în general și cele douã rãzboaie mondiale în special. La rândul sãu, germanul Robert Nöll von der Nahmer constatã cã factorii principali care explicã creșterea cheltuielilor publice sunt înarmãrile, razboaiele și lichidarea urmãrilor rãzboaielor, iar americanul James Buchanan conchide cã cheltuielile federale (SUA) au crescut în salturi, cele mai spectaculoase având loc în timp de rãzboi.
f) Factori politici – Acțiunea acestor factori decurge, în principal, din opțiunile grupãrilor politice aflate la putere într-o țarã sau alta. Un rol decisiv, în acest sens l-a avut trecerea de la statul-jandarm la statul-providențã. Politica de stat interventionistã este orientatã, doctrinar, spre implicarea mai profundã a acestuia în viata socialã și economicã, presupunând cheltuieli publice mult sporite. Spre deosebire, guvernele de orientare liberalã promoveazã, de regulã, o politicã ce se opune intervenției statului, mai ales, în economie, ceea ce antreneazã o limitare a acțiunilor finanțate de stat, respectiv a cheltuielilor publice.
Mai mult, guvernele de orientare social-democraticã, care pun accentul pe protecția oferitã de stat categoriilor sociale defavorizate, privilegiazã intervenția prin cheltuieli publice și realizeazã, astfel, o redistribuire mai accentuatã între membrii societãții.
Pe lânga factorii semnalați în cazul multor țãri dezvoltate și, mai ales, al celor în curs de dezvoltare, o contribuție importantã la creșterea cheltuielilor statului a avut-o volumul mare al plãților în contul datoriei publice, îndeosebi al dobânzilor aferente acesteia.
Creșterea cheltuielilor publice constituie, deci, un fenomen caracteristic societãții moderne, care confirmã pozitia exprimatã de Adolph Wagner cu privire la acțiunea unei "legi a nevoilor financiare crescânde ale statului și organelor autonome" în raport cu evoluția cererii de utilitãți publice.
I.4. Clasificarea cheltuielilor publice
Clasificarea cheltuielilor publice dupã diferite criterii face posibilã cunoașterea conținutului economic și rolului diferitelor categorii de cheltuieli, precum și structura lor în cadrul unor clasificații bugetare adecvate. Principalele criterii generale de clasificare a cheltuielilor publice sunt de douã tipuri, si anume: administrative și economice.
Potrivit criteriilor administrative, cheltuielile publice se grupeazã în funcție de structura organelor și instituțiilor publice. În cadrul acestei clasificãri se disting gruparea organicã, în care cheltuielile sunt împãrțite dupã fondurile din care se finanțeazã (din bugetul general sau ordinar al statului, din bugetele locale, din bugetele anexe, din conturile speciale de trezorerie); gruparea funcționalã, în care cheltuielile sunt împãrțite dupa specificul activitãții institutiilor publice: administrație publicã, armatã, învatamânt, culturã, sãnãtate, cercetare stiințificã etc.
În cadrul criteriilor economice se întâlnesc mai multe modalitãți de grupare a cheltuielilor publice, și anume: dupã rolul acestora în realizarea procesului reproducției sociale; dupã natura cheltuielilor; dupã caracterul productiv al muncii; dupã continutul material sau nematerial al cheltuielilor publice.
Dupã rolul pe care cheltuielile publice îl au în înfãptuirea reproducției sociale, acestea sunt grupate astfel: cheltuieli reale sau negative și cheltuieli economice sau pozitive.
Cheltuielile reale reprezintã un consum de produs național, si nu au ca efect crearea de venit național. Cheltuielile reale au un caracter neproductiv și se referã la: întreținerea aparatului de stat, plata dobânzilor și comisioanelor la împrumuturile de stat, întreținerea și dotarea cu armament și tehnica de luptã a armatei etc.
Cheltuielile economice au un caracter productiv și se concretizeazã prin: investiții efectuate de stat pentru înființarea de noi întreprinderi, modernizarea întreprinderilor existente, construirea de drumuri, poduri și în general, dezvoltarea infrastructurii.
Cheltuielile economice au drept consecințã crearea de produs național, având efecte favorabile asupra procesului de ansamblu al reproducției sociale.
Un asemenea criteriu de grupare a cheltuielilor publice permite studierea și analiza cheltuielilor dupã aportul lor la creșterea avuției naționale și luarea unor eventuale mãsuri de cãtre stat pentru diminuarea cheltuielilor reale și creșterea celor economice.
Dupã natura și aportul cheltuielilor la crearea condițiilor privind activitatea entitãților publice, acestea se grupeazã în cheltuieli de funcționare sau curente, cheltuieli de transfer și cheltuieli de investiții.
În categoria cheltuielilor de funcționare sunt cuprinse acele cheltuieli care asigura bunul mers al activitãții instituțiilor publice, concretizându-se în plãți pentru salarii, consumuri materiale sau cheltuieli administrativ-gospodãresti.
În categoria cheltuielilor de transfer sunt cuprinse sumele transmise cãtre diferite persoane care nu participã direct la activitatea curentã a entitãților publice: dobânzi, comisioane și câștiguri aferente împrumuturilor de stat, subvenții acordate firmelor, pensii acordate veteranilor de rãzboi sau altor categorii sociale, ajutoare de somaj și alte cheltuieli cu caracter social.
În categoria cheltuielilor de investiții sunt cuprinse cele privind înființarea unor noi întreprinderi sau modernizarea celor existente și, în general, dotarea cu mijloace de naturã activelor fixe corporale, care asigurã cadrul necesar funcționãrii entitãților publice.
Dupã caracterul productiv al muncii, conform cãreia și activitatea din sfera neproductivã creazã produs național, cheltuielile publice se grupeazã astfel: cheltuieli care se autolichideazã (care se recupereazã de la beneficiarii acestora, de exemplu: cheltuielile cu întreținerea locuințelor aparținând statului se recupereazã de la beneficiarii acestora, prin plata chiriilor de cãtre chiriași); cheltuielile reproductive (prin care se creazã anumite avantaje economice societãții și presupun încasãri de impozite și taxe, care urmeazã sau preced efectuarea cheltuielilor, de exemplu: taxe aferente serviciilor de sãnãtate, de învãțãmânt, contribuții pentru asigurãri sociale ș.a.); cheltuieli productive, prin care se creazã diferite comoditãți curente ale vieții, de exemplu, mijloace de recreație publicã în locuri de agrement care nu asigurã creșterea bazei fiscale a statului (pe calea unor impozite sau taxe aferente); cheltuieli neproductive sau risipitoare în care sunt cuprinse, în special, acele cheltuieli militare care depașesc nevoile concrete ale apãrarii naționale.
Dupã conținutul material sau de muncã vie al proceselor prin care se concretizeazã, cheltuielile sunt grupate în douã mari categorii: cheltuieli materiale și cheltuieli de personal.
În categoria cheltuielilor materiale sunt cuprinse cele ocazionate de achiziționarea materiilor prime și materialelor, obiectelor de inventar, combustibilului, energiei, utilajelor, instalațiilor, mijloacelor de transport ș.a. necesare consumului curent sau înzestrãrii cu active fixe corporale a întreprinderilor sau instituțiilor de stat.
În categoria cheltuielilor de personal sunt incluse plãtile privind salariile, pensiile, ajutoarele de somaj, indemnizațiile acordate personalului angajat în sectorul de stat etc.
În funcție de caracterul permanent sau incidental, cheltuielile statului pot fi grupate astfel: cheltuieli ordinare, care au caracter permanent și cheltuieli extraordinare, care au caracter excepțional.
Fațã de clasificarile anterioare se remarcã și faptul cã, mai ales în plan bugetar, practica financiarã a statelor și a organismelor internationale a statuat diferite tipuri de clasificari, cunoscute și sub denumirea de clasificații bugetare, si anume:
a) administrativã;
b) economicã;
c) functionalã;
d) financiarã;
e) gruparea folositã în organismele ONU ș.a.
Clasificația administrativ-departamentalã are la bazã instituțiile prin care se efectueazã cheltuielile publice; ministere, instituții publice autonome, unitãți administrativ-teritoriale, fiind utilã deoarece alocațiile bugetare se stabilesc pe acești beneficiari. Ea prezintã însã dezavantajul cã un minister, departament, agentie guvernamentalã, judet, municipiu, oraș, comunã reuneste cheltuieli cu destinații variate și, in plus, structura ministerelor (altor structuri centrale și departamentale) și, respectiv, subordonarea institutiilor publice se modificã periodic, face ca gruparea cheltuielilor publice conform acestei clasificații sã fie necomparabile în timp. De regulã, acest criteriu este folosit pentru repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite bugetare.
Clasificația economicã se bazeazã pe folosirea a doua criterii de grupare: primul, conform careia cheltuielile se împart în: cheltuieli curente (de funcționare) și cheltuieli de capital (cu caracter de investiții); al doilea, împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor publice sau administrative și cheltuieli de transfer (de redistribuire).
Cheltuielile curente sunt cele care asigurã buna funcționare și întretinere a instituțiilor publice. Ele reprezintã un consum definitiv de produs intern brut iar sumele cheltuite trebuie sã se reînnoiascã anual, având ponderea cea mai mare din totalul cheltuielilor publice.
Cheltuielile de capital (de investitii) se concretizeazã în achiziționarea de bunuri destinate sferei producției materiale sau dotãrii sferei nemateriale (instituții publice) cu active fixe, care duc la dezvoltarea și modernizarea patrimoniului public.
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative cuprind în general remunerarea serviciilor, a prestațiilor și a furniturilor necesare bunei funcționãri a instituțiilor publice sau achiziționãrii de mobilier, aparaturã și echipamente.
Cheltuielile de transfer reprezintã trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziția unor persoane juridice (instituții cu activitãți autofinanțate, întreprinderi productive), unor persoane fizice (pensionari, șomeri, studenți, elevi etc.), sau a unor bugete ale administrațiilor locale. Din acest punct de vedere, ele pot avea un caracter economic (subvenții, prime pentru stimularea exportului, restructurarea unor activitãți economice etc.) sau un caracter social (burse, pensii, ajutoare si alte indemnizații), inclusiv finanțarea unor acțiuni de importanțã deosebitã efectuate prin intermediul administrațiilor publice locale.
Clasificația funcționalã foloseste drept criteriu în gruparea cheltuielilor publice domeniile, ramurile, sectoarele de activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinații legate de efectuarea unor transferuri între diferitele niveluri ale administrației publice, plata dobânzilor la datoria publicã sau constituirea de rezerve la dispoziția autoritãții executive.
Gruparea cheltuielilor publice conform acestui criteriu reflectã implicit obiectivele politicii financiare a statului, prin repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate și obiective care definesc nevoile publice.
Clasificația financiarã are în vedere momentul în care se efectueazã cheltuielile publice și modul în care acestea afecteazã resursele financiare publice. Conform acestei clasificații, cheltuielile se grupeaza în: definitive; temporare sau operațiuni de trezorerie; virtuale sau posibile.
Cheltuielile definitive finalizeazã distribuirea resurselor financiare, având în structura atât cheltuieli curente, cât și cheltuieli de capital. Cheltuielile publice de acest tip se finalizeazã cu plãți la scadențe certe și atesta lichidarea completa a angajãrii statului pentru a efectua cheltuielile prevazute în buget. Cheltuielile definitive apar ca posturi distincte în bugetele publice.
Cheltuielile temporare reprezintã, în marea lor majoritate, operațiuni de trezorerie și sunt evidențiate în conturi speciale ale trezoreriei. Aceste cheltuieli nu figureazã în bugetele publice, ci se gestioneazã separat prin trezoreria publicã, fiind urmate de finalizarea prin plați cu scadențe certe.
Cheltuielile virtuale sau posibile sunt acelea pe care statul se angajeazã sã le efectueze în anumite condiții, cum ar fi cele legate de acțiuni sau obiective neprevazute și finanțate pe seama rezervelor la dispoziția guvernului sau de garantare de cãtre stat a împrumuturilor contractate persoane private.
Capitolul II
EVOLUȚIA ISTORICĂ A CHELTUIELILOR PUBLICE ÎN ROMÂNIA
II.1.Caracterizarea generalã a cheltuielilor publice in România pâna la Marea Unire de la 1918
La mijlocul secolului al XIX-lea, formarea sistemului monetar național era o necesitate majoră a consolidării statului național, a proliferării economiei marfare, capitaliste în proces de dezvoltare în România. Indiferent de cauzele obiective și subiective care au împiedicat adoptarea mai devreme a unei monede naționale viabile, întârzierea acestei acțiuni a frânat considerabil dezvoltarea producției și circulației de mărfuri, acțiunea mecanismelor economiei marfare și în consecință crearea premiselor economiei moderne.
În lucrarea sa, “Sistemul bănesc al leului, vol. I” Costin C. Kirițescu
caracterizează neajunsurile circulației monetare înainte de 1867: lipsa unei monede naționale; dominația pieței monetare interne de o mulțime de monede vechi și noi – peste 80 – ale altor state; capacitatea foarte diferită a monedelor în circulație; utilizarea paralelă a banilor reali și a banilor fictivi; variația accentuată, de la zi la zi și de la o localitate la alta, a cursului de schimb a monedelor; specula permanentă, datorită multitudinii monedelor și fluctuației cursurilor, practicată de o largă categorie socială, zarafii și cămătarii.
Pe de altă parte, dezorganizarea și anarhia în circulația monetară, lipsa
monedei naționale și existența multor etaloane străine monetare, mai multor prețuri pentru aceleași mărfuri împiedicau și îngreuiau realizarea funcțiilor banilor de măsură a valorii, de mijloc de circulație, mijloc de plată etc.
Consecințele economico-sociale erau profunde: cantonarea capitalurilor în sfera circulației și schimbului unde aduceau profituri mult mai mari și neglijarea sferei industriale; păgubirea producătorilor, o parte a venitului care se distribuia prin speculă sferei circulației; frânarea relațiilor economice și financiare private cu piața mondială; afectarea suveranității naționale. În esență, acțiunea legii valorii în producție și schimb era intens perturbată, neputându-se schimba mărimi echivalente de valoare, iar practic, nesiguranța stabilității valorii capitalului investit și a mărfurilor produse demobiliza inițiativele industriale, atât ale capitalului autohton, cât și a celui de peste graniță.
Înlăturarea acestor stări de lucruri în domeniul circulației bănești se realizează prin crearea, în anul 1867, a sistemului monetar național. Înainte de aceasta au trebuit înfrânte o serie de împotriviri politice externe – în primul rând din partea Imperiului Otoman. În baza legii din martie 1867, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1868, se adoptă sistemul monetar zecimal metric, simil.ar celui din țările Uniunii monetare latine1, cât și sistemul bimetalist – bazat pe aur și argint în raportul de 1: 14,38. Unitatea monetară etalon-leul, cu 100 subdiviziuni – bani, reprezenta 5 grame de argint cu titlul de 835 ‰ sau 0,3226 grame aur cu titlul de 900 ‰. Ea înlocuia vechea unitate monetară leul, cu 40 de subdiviziuni – parale, existentă numai ca monedă de calcul. Un leu nou echivala cu 2,7 lei vechi sau 1 leu vechi era egal cu 0,37 lei noi. În prima perioadă s-a emis numai monedă metalică. Ulterior se trece la tipărirea biletelor de bancă.
Din cauza diferențelor de valoare create pe piața monetară internațională între aur și argint, ultimul cunoscând o scădere, apar dificultăți mari în circulația monetară națională; ca urmare se renunță la sistemul bimetalist și se trece la cel monometalist, bazat pe aur, consacrat prin legea din martie 1890. Un kilogram de aur cu titlul de 900‰, reprezenta 3 100 lei, ceea ce revenea pentru un leu 0,3226 g aur. Până la primul război mondial, din timpul căruia începe inflația, moneda își menține constant valoarea intrinsecă ca și raportul cu celelalte valute importante străine.
Circulația monetară, întemeiată pe moneda națională, după 1867 a cuprins atât monede românești cât și pe cele străine, în special ale Uniunii latine. Până la 1877, la dobândirea independenței naționale s-a emis numai simbolic monedă principală de aur și argint; masa monetară de bază fiind în monedă divizionară, atât din cauză că statul nu avea mijloace financiare pentru baterea din aur și argint, cât și prin faptul că Turcia, putere încă suzerană, insista ca monedele de aur și argint naționale să poarte și un însemn al Imperiului Otoman. Guvernul neacceptând aceasta a ocolit argintul monetizat al Uniunii latine. După anul 1879 se emite preponderent monedă de argint, bătută la Monetăria statului, (creată în 1870 și modernizată în 1879) sau în străinătate. În anul 1890 se renunță la bimetalism, cu multă întârziere și serioase perturbări în circulație, și se trece la monometalism aur. Legea din anul 1889 modifică sistemul monetar din anul 1867 prin scoaterea argintului din funcția de măsură a valorii; el circula prin monedele existente ca și cele de bronz ca monedă divizionară, ca semne
ale aurului. De menționat că monedele străine, emise cu aceleași caracteristici ca monedele românești, au avut circulație legală în până la începutul deceniului nouă. În anul 1880 se creează Banca Națională a României cu privilegiu de a emite bancnote; emisiunea acestora a fost precedată însă de tipărirea, în aprilie 1877, de către Ministerul de Finanțe, a unor bilete ipotecate de 5, 10, 20, 50, 100 și 500 lei, în valoare de 26,3 mil. lei, ca împrumut al statului făcut pieței, pentru purtarea războiului de independență. Astfel, pe lângă moneda divizionară, moneda de aur și argint apar în circulație banii de hârtie ca semne de valoare.
După crearea B.N.R., aceasta retrage din circulație biletele ipotecare ale
statului în anul 1882, înlocuindu-le cu biletele sale de bancă. De atunci, circulația monetară a țării va fi formată preponderent din bilete de bancă emise de B.N.R. sau alte instituții cu mandatul statului. Emisiunea biletelor de bancă a avut acoperire în aur și devize, stabilă 36 de ani, până la primul război mondial.
După intrarea României în primul război mondial, sistemul monetar național,cu stabilitate puternică până atunci, se deteriorează sub loviturile inflației și a modificării parității monedei naționale, devine instabil ceea ce reflectă pe piață înfluctuația puternică a prețurilor, în fluctuația altor valute; cea mai puternică agravare, din istoria sa, sistemul monetar românesc o înregistrează în anii războiului al doilea mondial și primii trei ani care i-au urmat.
Între anii 1916–1924 moneda națională, în urma războiului și unificării monetare necesitată de Unirea de la 1918, suferă mari transformări, în principal prin sporirea substanțială a masei sale în circulație și a reducerii valorii pe unitate. Atât cheltuielile de război cât și preschimbarea monedelor din teritoriile unite cu România s-au efectuat fără o mărire corespunzătoare a acoperirii în aur a leului. Din iulie 1917 institutul de emisiune a suspendat convertibilitatea bancnotelor care durează până la 1929.
II. 2. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice în România după Marea Unire (1918-1940)
Dupã Marea Unire de la 1918 România avea un potențial economic foarte mare datoritã noilor teritorii dobândite dupa terminarea Primului Rãzboi Mondial.
Datoritã acestor teritorii, anumite ramuri ale economiei au crescut foarte mult (ca potential) fațã de perioada antebelicã astfel:
– suprafața agricolã a crescut de la 6.5 milioane hectare la aproximativ 14.5 milioane
– fondul forestier a crescut de la 2.6 milioane de hectare la 7.4 milioane hectare
– reteaua feroviarã a crescut cu peste 250% de la 4200 km la 11000 km
– puterea anumitor industrii a crescut cu panã la 400% (industria chimicã, electricã).
România a iesit destul de sifonatã din Primul Rãzboi Mondial și acest lucru se vedea foarte mult in economia țãrii. Chiar dacã avea un potențial foarte mare, economia României era la pamânt ajungând la nivelul economiei din anii 1907-1910. Producția țãrii se situa la 20-25 % din producția din perioada antebelicã (1913-1914). România, un mare exportator de cereale înainte de rãzboi, a ajuns sã importe cereale pentru a asigura consumul intern.
Pentru a redresa economia și pentru a asigura independența economicã a României cât mai repede, statul român a început sa se implice mai mult în economie. Pentru o mai bunã coordonare a efortului la nivelul guvernului s-au înfiintat mai multe ministere în toate domeniile economice.
Statul român s-a împlicat în importul de utilaje și materii prime necesare reconstruirii României și relansãrii economice a acesteia. Prin acordarea de credite statul a sprijinit înființarea multor întreprinderi metalurgice și constructoare de mașini cum ar fi Malaxa (Bucuresti), I.A.R (), Uzinele Titan, etc.
În perioada interbelicã România a avut una din cele mai mari creșteri economice din lume (aproximativ 5.5%/an).
Datoritã rezervelor mari de petrol și investițiilor fãcute în industria petrolierã, România se clasa pe primul loc în Europa și pe locul șase în lume din punct de vedere al producției de petrol (1936) și pe locul doi la producția de gaze naturale (1937).
România se situa de asemenea în primele locuri și la producția de aur ocupand locul doi în Europa dupa Suedia. În perioada 1938-1939 România iși putea asigura aproximativ 80% din necesarul intern de produse industriale producand o cantitate mare de produse petroliere, locomotive, instalații petroliere, autobuze etc.
Agricultura a ramas cea mai importantã ramurã a economiei, aceasta trecând prin cea mai mare reformã agrarã din lume (la vremea respectivã). S-au expropriat aproximativ 6 milioane de hectare (65% din total), astfel 1.5 milioane de familii au primit 3.5 milioane de ha teren arabil și 2.5 milioane ha de pașuni.
Deși producția la hectar atât la porumb cât și la grâu era mult sub media europeanã, România, datoritã suprafetei arabile mari, se situa pe primul loc in Europa și pe locul 5 în lume la producția de porumb și pe locul patru respectiv zece la producția de grau. România era pe primul loc în lume la producția de floarea soarelui. În ceea ce privește producția de floarea soarelui și ulei din floarea soarelului România a fost multe decenii în top 10 mondial.
În perioada 1921-1938 datoria externã a României a ajuns de la 3 miliarde de lei la 80 de miliarde. Dacã în anul 1933 datoria externã consuma circa 35% din buget aceasta a ajuns sa sa consume in anul 1938 aproximativ 6-7% ceea ce reprezenta un nivel suportabil pentru populație.
În perioada interbelica, România s-a transformat dintr-o țarã agrarã într-o țarã industrial-agrarã, la export locul cerealelor fiind luat de petrol. Puterea în stat nu mai era deținutã de moșieri ci de țãranul proprietar de pãmânt.
În aceastã perioadã economia României a cunoscut o creștere foarte mare, toate ramurile economiei s-au dezvoltat în paralel și au dus la creșterea economiei și a nivelului de trai. Creșterea a luat sfarșit în 1939 când a inceput cel de-al doilea Rãzboi Mondial și astfel schimburile comerciale ale României au fost grav afectate.
II. 3. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice în România în perioada (1950-1989)
Perioada postbelicã a fost una foarte grea pentru populație datoritã prezentei armatei ruse pe teritoriul României și datoritã despagubirilor enorme de rãzboi pe care România le avea de plãtit U.R.S.S.-ului.
La începutul anului 1945, 23 martie, guvernul Petru Groza a început reforma agrarã și astfel au fost expropriate 1.5 milioane de hectare din care 1.1 milioane au fost date țãranilor și 400000 ha au fost pãstrate în rezerva statului. În timpul reformei agrare au fost confiscate peste 9000 de utilaje agricole (tractoare, pluguri, batoze, secerãtori). Prin aceastã acțiune a fost desființatã clasa moșierilor.
La data de 8 mai 1945 a fost semnat un acord comercial cu U.R.S.S. prin care se înființau sovromurile. Acestea erau societãți ce au fost înființate doar cu scopul de a exploata România mai eficient și mai rapid. Au fost înființate astfel: Sovrompetrol, Sovrommetal, Sovromtransport, Societatea Sovromlemn, Banca Sovieto – Românã, etc. Aceste societãți au fost desființate în anul 1956, dar în cei zece ani de existențã acestea au fost principala modalitate prin care U.R.S.S a exploatat România.
La data de 10 februarie 1947, la , delegația României semneazã Tratatul de pace între România si Puterile aliate. Acesta cuprinde 40 de articole din care o sã prezint câteva:
– României nu i se acordã statutul de cobeligeranta ci de țara invinsã și astfel nu poate recupera pagubele produse de țãrile AXEI dupã 1944.
– activele germane din România trec în patrimoniul U.R.S.S.
– bunurile României aflate în țãrile aliate puteau fi confiscate în contul despãgubirilor de rãzboi.
Pierderile totale ale României în urma celui de-al doilea rãzboi mondial se ridicã la aproximativ 3.5-4 miliarde USD în cursul anului 1938. România a pierdut aproximativ 1 miliard USD pâna în anul 1944, 1-1.5 miliarde din 1944 pânã la sfarșitul razboiului și 1,5 miliarde dupã terminarea rãzboiului ca despagubiri cãtre alte state.
Situația economicã a României în 1947 era dezastruoasã. La aceastã situație precarã a economiei românești contribuia din plin și suma de 1.2 miliarde USD pe care România o avea de plãtit U.R.S.S. drept despãgubiri.
Datoritã exploatarii exagerate a Romaniei, de cãtre U.R.S.S., prețurile au crescut enorm și astfel în 1946-1947 prețul la anumite alimente de bazã a crescut cu pânã la 1000% (carne 400%, cartofi 800% , pâine 1000% ).
Dupã 1950 s-a încercat industrializarea acceleratã a Romãniei astfel au luat ființã proiecte industriale imense. Pentru a putea susține aceasta industrializare intensivã guvernul avea nevoie de forțã de muncã și astfel a fost dislocatã o mare parte a forței de muncã spre centrele industriale nou formate. Au fost construite foarte multe locuințe care erau date gratis muncitorilor și astfel au luat naștere cartierele muncitorești.
În anul 1956 datoritã revoluției din Ungaria, regimul de la București a luat cateva masuri pozitive cum ar fi:
– creșterea salariilor muncitorilor
– creșterea burselor pentru studenți
– desființarea cotelor obligatorii de cereale
– creșterea salariilor profesorilor
Doi trei ani mai tarziu au fost desființate și taxele școlare astfel învãțãmantul devenind gratuit.
În anul 1960 Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost cel care a dorit ca România sa devinã independentã, din punct de vedere economic, fatã de U.R.S.S. care dorea ca România sa fie ținutã la nivelul de grânar al blocului sovietic. Astfel Industria a beneficiat de sume importante fiind construite unitãți de producție în toatã , s-a realizat electrificarea țãrii, au fost construite mari obiective industriale și astfel s-au creat noi locuri de muncã în toate ramurile economiei.
În anul 1962 a fost finalizatã colectivizarea agriculturii. Pe perioada desfãșurãrii acestei acțiuni aproximativ 80000 de țãrani au fost arestați pentru cã nu au vrut sa se înscrie în C.A.P.-uri. În aceasta perioadã s-a incercat modernizarea agriculturii și astfel au luat ființã ferme pomicole, legumicole, crescãtorii de porci pãsãri etc.Deși România era a doua țarã ca producție agricolã dupã U.R.S.S. producția acesteia era mult sub potențial.
Dupã anul 1962 România a reusit sã obtinã câteva împrumuturi externe importante, cu ajutorul lor reușind sa retehnologizeze industria și agricultura astfel devenind o țarã producatoare de tractoare, locomotive, avioane, televizoare etc.
În anul 1965 moare Gheorghe Gheorghiu-Dej și de aici incepe perioada Nicolae Ceaușescu.La puține zile dupa moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în 1965, Nicolae Ceaușescu preia funcția de secretar general PMR ( PCR mai târziu). Dupã preluarea acestei funcții, Nicolae Ceaușescu schimbã numele țãrii din Republica Popularã Românã în Republica Socialistã România.
El a reusit sã deținã, în paralel, cele mai importante funcții în stat și în 1974 sã fie "ales" în funcția de președinte al statului.
În perioada în care a condus țara, Nicolae Ceaușescu a reușit sã ducã o politicã diferitã fațã de celelalte țãri comuniste reusind sã intreținã relații comerciale cu statele din blocul comunist cât și cu cele din occident.
Motivul pentru care a fost lãsat, de cãtre U.R.S.S., sa facã acest lucru este cã România nu se învecina direct cu statele occidentale și nu era consideratã vitalã în cazul unui atac al puterilor occidentale.
Dupã industrializarea puternicã a României din anii '50-'60, România avea nevoie de mari cantitãți de materii prime și de piețe de desfacere pentru produsele sale. Cum produsele romanești nu erau competitive pe piețele occidentale, Ceausescu a dezvoltat relații stranse cu țãri mai puțin dezvoltate pentru a asigura materia primã necesarã și piețe de desfacere pentru produsele romanești.
În aceastã perioadã România a dezvoltat relații economice strânse cu țãri din Africa, și Orientul Mijlociu. Unul dintre cei mai importanți parteneri economici ai României era Libia, care furniza cea mai mare parte a petrolului importat de țara noastrã. România oferea în schimbul materiilor prime tehnologie și ajutor în instalarea și operarea acestor tehnologii.
Pânã în 1980 România avea una dintre cele mai mari rate de acumulare a capitalului din lume. România se afla printre cei mai mari producãtori din lume de produse petroliere finite, oțel, locomotive, avioane și instalații petroliere, producția industriala din anul 1970 fiind de 100 de ori mai mare decâ cea din 1945.
În aceastã perioadã au fost dezvoltate foarte multe proiecte cum ar fi: hidrocentralele Porțile de Fier I si II, canalul Dunãre-Marea Neagrã, peste 100 hidrocentrale, multe rafinãrii și unitãți de prelucrare a minereului, proiectul centralei nucleare de la Cernavodã, rețeaua de metrou a Bucureștiului și multe altele.Datoritã aplicãrii unor noi metode, producția de cereale s-a dublat fațã de anul 1960 același lucru întâmplandu-se și cu producția la hectar.
Mare parte a producției nu era adecvatã exportului deși România era cel mai mare producator de cereale din Europa de Est, datoritã colectivizãrii și datoritã mentalitãții comuniste agricultura producea mult sub pontențial.
Canalul Dunãre-Marea Neagrã a fost cel mai mare proiect din acele vremuri și cel mai mare proiect din România. Acesta a fost terminat în anul 1984. Acest proiect a fost considerat un eșec dupã ce timp de 3-4 ani el a funcționat doar la 1/10 din capacitatea sa.
Anii '80 au fost cei mai grei ani pentru populația României. Nicolae Ceaușescu a devenit obsedat de achitarea datoriei externe a României și astfel a instituit o serie de mãsuri de austeritate cum ar fi:
– a redus importurile
– a crescut exportul în detrimentul populației
– a raționalizat alimentele de bazã (acest lucru a fost facut datorita faptului ca "oamenii de stiințã" din acea vreme au considerat cã românii mãnâncã prea mult și cã pentru o viațã sãnãtoasã trebuie sã urmeze "sfaturile si dieta" P.C.R.).
– combustibilul, energia electrica și termicã erau pe bazã de rație.
– populația era controlatã și intimidatã de Securitate care înregistra convorbirile telefonice și urmarea orice mișcare a populației prin rețeaua vastã de informatori (se crede cã 1 din 3 români a fost informator).
În aceastã perioadã România era consideratã țara cu cel mai scãzut nivel de trai din Europa, dupa .
Dupã aproape 10 ani de chinuri România a reusit sa plãteascã datoria externã și in 1989 Ceaușescu a anunțat cã România nu mai are datorii cãtre alte țãri.
La mai puțin de un an dupã acest anunț a avut loc revoluția din 1989, soții Ceaușescu fiind condamnați la moarte și executați rapid în urma unui proces pe care nu l-ar fi putut castiga în condițiile respective. Astfel s-a încheiat perioada de 44 de ani în care am fost sub conducere comunistã (1945-1989).
II. 4. Caracterizarea generală a cheltuielilor publice în România după 1990
Transformarea economiei românești dintr-o economie de stat supra-centralizată în economie de piață funcțională s-a dovedit a fi un proces mult mai complicat și mai complexdecât s-a estimat inițial. La începutul anilor '90 au existat voci care spuneau că României îi vor trebui 20 de ani pentru a avea economie de piață funcțională. Aceste idei au fost blamate la vremea respectivă, dar iată că la 18 ani ani de la schimbarea regimului, încă se mai simt influențele economiei centralizate.
Stadiul de dezvoltare la care ajunsese economia României la sfârșitul anului 1989,după mai bine de patru decenii de guvernare comunistă, este evidențiat prin trăsăturile de bază alemecanismului de funcționare a vieții economice și sociale din acea perioadă. Una dintre trăsături era dominația proprietății socialiste, de stat și cooperatiste,monopolul acesteia în toate ramurile economiei naționale, care și-a pus amprenta asupra funcționării întregului sisteme conomic românesc.Prețul,dobânda, creditul,salariile, impozitele și taxele erau dirijate de la centru, prin planul național unic, fără să reflecte prin nivelul și evoluția lor, raportul real dintre cerere și ofertă pe piața internă, dar nici condițiile de pe piața internațională. Concurența nu mai avea rolul de a regla piața, de aceea eficiența și rentabilitatea activității agenților economici nu reflectau realitățile interne și internaționale. Resursele economice erau alocate centralizat, prin planul național, iar agenții economici nu mai dispuneau de autonomia și libertatea necesare folosirii propriilor mijloace economico-financiare.
România a pornit în tranziție cu un handicap major și a avut mari probleme în a se desprinde detrecut, deși populația, aproape în totalitate a fost de acord cu schimbarea regimului. Astfel, economia a evoluat sinuos,cu momente de avânt urmate de prăbușiri, cu mari fluctuații ale producției și cu inflație înaltă persistentă.
Decizia adoptată în 1990 de a stabili cursul de schimb la 21 lei/dolar, în condițiileîn care pe piața liberă era de circa 80 de lei/dolar a dus la prăbușirea exporturilor și la creșterea exponențială a importurilor. Din această cauză s-a epuizat total rezerva valutară în mai puțin de șase luni. Astfel, între 1990 și 1992, a avut loc o primă recesiune de amploare, cu rate de inflație de trei cifre (așa cum a existat în toate țãrile în tranziție).
În perioada 1993 – 1996 s-a înregistrat o dinamică pozitivă a producției și o scădere a inflației dar, concomitent, s-au acumulat tensiuni care s-au reflectat în creșterea rapidă a datoriei externe și dificultăți mari în finanțarea deficitelor externe. Liberalizarea prețurilor a fost demarată în 1990 și finalizată în mare măsură în 1998. Însă liberalizarea graduală și deprecierea leului, combinate cu lipsa restructurării în economie, au dus la o inflație medie anuală care, în 1993 a depășit 250%. De fapt, în anii 90 o inflație de peste 100% nu era ceva neobișnuit. Abia din 1998, când rata medie a inflației a scăzut la 59,1%, acest indicator a început să se reducă constant, ajungând la o singură cifră abia în 2005.În 1997 rezervele băncii centrale au scăzut la 700 de milioane de dolari și, acest fapt a determinat autoritățile să ia măsuri drastice de redresare, însă cu costuri uriașe. Scăderea economiei a fost de 16% cumulat în perioada 1997 – 1999, ceea ce a dus la reducerea accentuată a veniturilor și a nivelului de trai al populației. Totuși, aceste măsuri au ajutat banca centrală să își consolideze rezervele valutare și, astfel, să fie evitată intrarea în încetare de plăți in 1999. Revenind la evoluția de ansamblu a economiei în perioada post comunistă, analiștii susțin că 1999 a fost anul relansãrii creșterii economice în România.
În concluzie, deși cu greutate și mai mult presați de negocierile cu Fondul Monetar Internațional în anii '90 și de cele cu Uniunea Europeană începând din 2000, guvernanții au adoptat deciziile necesare pentru ca economia României să se transforme într-una de piață, fapt certificat și de aderarea la Uniunea Europeană, începând cu 1 ianuarie 2007. În ultimii ani s-a înregistrat o creștere accelerată în majoritatea sectoarelor economiei, drept pentru care analiștii estimează o încetinire a vitezei de creștere în anii următori.În opinia analistilor, această perioadă de pauză ar putea fi de 10 – 12 luni, iar creșterea economică optimă pentru România este de 5 – 6% pe an pentru a fi sustenabilă pe termen lung.
Economia României este o economie de piațã conform Constituției din 1991,în care statul este obligat sa asigure libertatea comerțului și protecția concurenței loiale.
România a avut creștere economică din 2000 după o perioadă de trei ani de recesiune. Creșterea economicã pentru anul 2007 este de 8%, în timp ce pentru anul 2008 este evaluatã la 9%.
Capitolul III
CHELTUIELILE PUBLICE ÎN ROMÂNIA
III.1.Cheltuieli publice pentru acțiuni social-culturale
În statele moderne, cheltuielile pentru acțiunile social-culturale reprezintã o componentã importantã a politicii sociale promovate de cãtre acestea.
Astfel, satisfacerea nevoilor cu caracter social – componenta principalã a politicii sociale a statelor – propune folosirea pe scarã largã a resurselor financiare publice în scopul îmbunãtãțirii condițiilor de viața ale populatiei, a calitãții vieții fiecarui individ.
Pentru satisfacerea nevoilor cu caracter social, autoritatea publicã acționeazã in trei direcții principale:
a. – garantarea unui nivel minim, independent de mãrimea pieței și de forma de proprietate;
b. – diminuarea ariei de nesiguranțã și punerea în gardã a indivizilor și familiilor lor în înfruntarea unor situații determinate de boli, batranețe, somaj;
c. – asigurarea pentru toți membrii societãții a unor standarde de viațã mai bune, disponibile în raport cu o gamã predeterminatã de servicii sociale.
Statul poate asigura realizarea obiectivelor menționate pentru cã dispune de fondurile financiare necesare finanțãrii acestora.
De acțiunile social-culturale finanțate de cãtre stat beneficiazã cea mai mare parte a membrilor societãții sau chiar intreaga societate.
Cheltuielile publice pentru acțiuni social-culturale sunt indreptate spre realizarea de servicii în mod gratuit, cu plata redusã sau sub formã de alocații bugetare, pensii, ajutoare și alte indemnizații.
Cheltuielile pentru acțiuni social-culturale se referã la:
a) invãțãmânt;
b) culturã și artã;
c) sãnãtate;
d) securitate socialã (asistențã socialã);
e) alocațiile și alte ajutoare pentru copii;
f) pensiile și ajutoarele pentru invalizi, orfani, vãduve de rãzboi, militari;
g) alte cheltuieli social-culturale;
h) asigurãrile sociale de stat;
i) pensia suplimentarã;
j) ajutorul de somaj.
Cheltuielile pentru actiuni social-culturale prezintã o importanțã deosebitã:
– in primul rând, din punct de vedere economic (prin intermediul lor se asigurã instruirea și calificarea forței de muncã, starea de sãnãtate a populației, protecția socialã a membrilor societãții si un nivel inalt de civilizație).
Se stimuleazã consumul , prin sporirea cererii și, implicit, sporirea volumului producției pentru satisfacerea acestei cereri;
– în al doilea rând, prezintã un important rol educativ- acționeazã asupra factorului uman; îi dezvolta capacitatea intelectualã, de apreciere a adevãratei valori, considerandu-se cã indivizii instruiți sunt mai putin predispuși la comiterea de acte antisociale.
Cheltuielile destinate acțiunilor social-culturale sunt acoperite din surse publice sau private, interne sau externe, dupa caz.
Aceste surse sunt:
a) fondurile bugetare (alocații bugetare), care în majoritatea țãrilor dețin locul cel mai important (50-90 %);
b) fondurile financiare cu destinație specialã, alimentate cu resurse afectate în mod direct anumitor categorii de cheltuieli sociale, cum este cazul asigurãrilor sociale sau al fondului pentru ajutor de somaj, constituite pe seama unor contribuții sau cotizații, fondul special pentru susținerea invãțãmantului etc.;
c) fondurile proprii ale intreprinderilor publice sau private, utilizate pentru finanțarea cheltuielilor cu pregatirea profesionalã a salariaților, protecția muncii, acțiunilor social-culturale, sportive etc.
d) veniturile realizate de instituții social-culturale din diferite activitãți specifice, din servicii cãtre terți sau din exploatarea proprietãților lor;
e) veniturile populației din care suportã diferite taxe, cotizații, contribuții sau alte plãți la finanțarea unor acțiuni social-culturale;
f) fondurile organizațiilor fãrã scop lucrativ (instituțiile de caritate, fundațiile, bisericile, etc.)
g) ajutorul financiar extern cuprinde subvenții financiare acordate unor țãri din fonduri constituite în acest scop la nivelul unor organisme internaționale (UNESCO, UNICEF, OMS, BM), organisme regionale (CEE) sau ajutoare bãnești (ori materiale) oferite unor state în situații deosebite.
III. 1. 1. Cheltuieli publice pentru învățământ
Dezvoltarea învãțãmântului se realizeazã în concordanțã cu cerințele diferitelor etape de dezvoltare economico-socialã și ale egalizãrii condițiilor de instruire și educare a tuturor membrilor societãții. Dezvoltarea și modernizarea învãțãmântului au condus la creșterea resurselor alocate acestuia, în toate țãrile, atât dezvoltate, cât și în curs de dezvoltare. astfel, țãrile dezvoltate pun la dispoziție învãțãmântului între 4-6% din P.I.B., iar cele în curs de dezvoltare sub 3-4%.
Cuantumul cheltuielilor pentru invãțãmânt este determinat de influența simultanã a mai multor factori: demografici, economici, sociali, politici.
a) Factorii demografici – Creșterea populației a antrenat în mod firesc sporirea populației școlare. Explozia demograficã s-a reflectat în principal în cresterea contingentelor școlare, a gradului de cuprindere în sistemul de învãțãmânt și a obligativitãții anumitor grade pentru învãțãmânt.
b) Factorii economici – Dezvoltarea economicã, sporirea și diversificarea capitalului fix și circulant ca urmare a modernizãrii și perfecționãrii proceselor tehnologice, au reclamat o forțã de muncã cu calificare medie și superioarã. Aceasta s-a putut obține efectuând un volum sporit de cheltuieli pentru învãțãmânt.
c) Factorii sociali si politici, se referã la politica școlarã, la principiile avute în vedere de guverne în stabilirea acesteia, la nivelul învãțãmântului obligatoriu, la resursele, facilitãțile și ajutoarele îndreptate cãtre institutiile de învãțãmânt sau chiar cãtre elevi, studenți și familiile acestora.
Finanțarea învãțãmântului se realizeazã în funcție de structura acestuia. Sistemele de învãțãmânt sunt foarte diferite de la o țarã la alta, în funcție de tradiție, de necesitãțile economice și sociale. Potrivit clasificației UNESCO, diferitele niveluri și tipuri de învãțãmânt se grupeazã astfel: învãțãmânt preșcolar(preprimar), învãțãmânt primar(sau de gradul I), învãțãmânt secundar(sau de gradul II), învãțãmânt superior(sau de gradul III) și alte tipuri de învãțãmânt. La randul sau învãțãmântul secundar cuprinde: învãțãmântul secundar general (gimnazii, licee); învãțãmântul secundar tehnic, profesional, pedagogic, postliceal.
Finanțarea cheltuielilor pentru învãțãmânt se realizeazã din diferite surse și anume: bugetul statului, surse ale intreprinderilor, ale populației, donații, ajutoare externe.
a) bugetul statului reprezintã principala sursã de finanțare a învãțãmântului, în toate țãrile lumii, ceea ce reflectã importanța deosebitã acordatã acestui domeniu al vieții sociale.
În țãrile dezvoltate, ca și în cele în curs de dezvoltare, exista doua tipuri de unitãți de învãțãmânt: publice, finanțate integral de la bugetul statului și particulare (private) care pot fi independente sau parțial subvenționate de stat;
b) populația, participã la finantarea învãțãmântului în mod direct prin intermediul taxelor școlare, dar mai efectueazã și alte cheltuieli pentru întreținerea extrașcolarã a elevilor, studenților, respectiv pentru transport, chirii, etc.
c) întreprinderile efectueazã cheltuieli pentru învãțãmânt atunci când organizeazã cursuri de pregãtire profesionalã, de calificare a salariatilor sau viitorilor angajați.
d) donații, sume primite de unitãțile de învãțãmânt din partea unor firme, fundații, etc.
e) ajutorul extern în domeniul învãțãmântului se întâlnește în special în cazul țãrilor în curs de dezvoltare și reprezintã circa 10% din volumul total al cheltuielilor de învãțãmânt al acestor țãri; el este destinat, în special, înlãturãrii analfabetismului sau pentru finanțarea învãțãmântului elementar. Ajutorul extern îmbracã forma subvențiilor directe; a împrumuturilor, a finanțãrilor sau se referã la trimiteri de experți, cadre didactice, tehnicieni sau materiale necesare învãțãmântului.
În țãrile dezvoltate din bugetul statului se finanțeazã cu prioritate învãțãmântul primar și cel secundar, desfãșurat atât în școli publice cât și private (finanțare parțialã în cele private). Între 60-80% din cheltuielile publice pentru învãțãmânt sunt destinate acestor grade de învãțãmânt, datoritã contingentelor mari de populație școlarã și necesitãții sociale a instruirii acestora in cadrul politicii interne a statelor respective.
Pentru învãțãmântul superior sunt alocate 10-25% din totalul resurselor financiare publice destinate învãțãmântului; ponderea redusã datorându-se atât contingentelor de studenți, care sunt inferioare numeric populației școlare din învãțãmântul primar și secundar, cât și limitãrii necesitãților de cadre cu pregatire superioarã cerute de dezvoltarea economiei.
Spre deosebire de celelalte grade de învãțãmânt, în majoritatea țãrilor dezvoltate se percep taxe școlare de la cei care urmeazã cursurile învãțãmântului superior, diferențiate în funcție de felul facultãții (publicã sau privatã) și de profilul acesteia (umanist, tehnic, etc.). Exemplu: în S.U.A. taxa școlara pentru un student într-o universitate publica este în medie 6000-8000 dolari anual, dar ajunge și la 20.000 dolari anual în cazul familiilor cu venituri anuale mai mari.
În țãrile îu curs de dezvoltare cheltuielile pentru învãțãmântul superior sunt acoperite din bugetul statului.
În ultimii ani, în special în țãrile dezvoltate, o parte a cheltuielilor publice de învãțãmânt este îndreptatã spre educarea și formarea adulților (continuarea pregatirii celor care au absolvit o școala secundarã, dar nu au o meserie, pregatirea din cadrul armatei, educația popularã, etc.
Din punctul de vedere al surselor de finanțare, cheltuielile pentru învãțãmânt în România sunt finanțate de la bugetul de stat (în proporție de 85%); fondurile proprii ale agenților economiei; veniturile unitãților de învãțãmânt; contribuția populației (mai mare în ultimii ani).
În România, fondurile bugetare sunt îndreptate cu precãdere cãtre învãțãmântul primar și secundar (gimnazial, liceal, post-liceal) intre 80-85%, învãțãmântul superior primind 10-15% din alocațiile bugetare.
Astfel, în România , pentru învãțãmânt, se alocã urmãtoarele resurse sau fonduri:
– fonduri bugetare (din bugetul de stat și bugetele locale);
– fonduri pentru susținerea învãțãmântului (fonduri cu destinație specialã);
– fonduri proprii ale instituțiilor publice (școli, universitãți etc);
– venituri ale populației (pentru cheltuieli efectuate cu întreținerea și plata unor taxe, materiale, cãrți, rechizite);
– fonduri ale organizațiilor fãrã scop lucrativ și nonprofit;
– ajutor financiar extern, donații, sponsorizãri.
Din bugete locale se finanțeazã cheltuielile materiale ale instituțiilor de învãțãmânt preuniversitar.
Eficiența cheltuielilor pentru învãțãmânt
Cheltuielile efectuate pentru învãțãmânt sunt considerate „investiții intelectuale”, respectiv investitii în resurse umane.
Eficiența cheltuielilor pentru învãțãmânt poate fi exprimatã prin urmãtorii indicatori :
a) sporul PIB obținut pe seama calificarii cadrelor (^PIB);
b) termenul de recuperare a cheltuielilor pentru învãțãmânt (T);
c) coeficientul eficienței economice a cheltuielilor pentru învãțãmânt.
Astfel :
K = (^PIB.Q.W)/C, în care
K – este indicatorul care exprimã cantitatea PIB obținutã cu o unitate de cheltuiala pentru învãțãmânt;
Q – coeficient, ce exprima contributia productivitatii muncii la crestera PIB;
W – coeficient ce exprimã contribuția calificãrii cadrelor pregatite, prin învãțãmânt, la creșterea PIB.
Dacã K < 1, înseamnã cã s-au efectuat cheltuieli mai mari decat rezultatele obținute (^PIB).
Dacã K > 1, înseamnã cã la o unitate monetarã cheltuiala pentru învãțãmânt s-a obținut un PIB mai mare ca unitatea.
III. 1. 2. Cheltuieli publice pentru cultură și artă
Cheltuielile pentru culturã privesc bibliotecile, casele de culturã, televiziunea, presa, muzeele etc. iar cheltuielile pentru artã vizeazã intreținerea de teatre, opere, operete, filarmonici, orchestre populare, formații muzicale cu caracter simfonic și de camerã, cinematografe, ansambluri populare de cantece și dansuri etc.
Unele instituții de culturã și artã oferã servicii gratuite (de exemplu, bibliotecile, muzeele) și sunt finantate integral de la bugetul de stat, altele oferã servicii cu plata redusã fațã de costul acestora (teatre, opera, filarmonicile) primind de la bugetul statului subvenții pentru completarea veniturilor proprii.
Pentru finanțarea acțiunilor din domeniul culturii si artei mai pot fi folosite si fondurile private sau donații de la persoane fizice si juridice.
III. 1. 3. Cheltuieli publice pentru ocrotirea sănătății
Cheltuielile pentru sãnãtãte ocupa, de asemenea, un loc important în cadrul cheltuielilor pentru acțiuni social culturale.
Cheltuielile pentru sãnãtãte se finanîeazã din :
– fondul de asigurãri sociale de sãnãtãte;
– fonduri alocate din bugetele locale pentru realizarea unor acțiuni similare in profil teritorial (de exemplu , construirea unui sanatoriu, centru de recreere, refacerea capacitãții de muncã etc.).
Fondul de asigurãri sociale de sãnãtãte se constituie din :
– contribuții ale persoanelor juridice sau fizice, care angajeazã personal salariat ( 7% aplicat la fondul de salarii brut);
– contribuția individualã a persoanelor asigurate -6.5%, aplicat asupra venitului din salariul realizat lunar;
– contribuții ale persoanelor fizice care realizeazã venituri din activitatea independentã, din cedarea folosinței bunurilor, din dividende și dobânzi, dupã caz;
– contributiile facultative la asigurarile sociale de sanatate ale persoanele straine.
Unele categorii de persoane beneficiazã de asigurãri de sãnãtãte fãrã plata contribuției:
– copii și tinerii pânã la 26 de ani, dacã sunt elevi, studenți, ucenici și dacã nu realizeazã venituri din muncã;
– persoanele cu handicap care nu realizeazã venituri din muncã;
– soțul, soția, parinții și bunicii, farã venituri proprii aflați în întreținerea persoanei asigurate cu sãnãtãte;
– persoane ale cãror drepturi au fost stabilite prin –Decret- Lege nr. 118/90, Legea nr. 44/1994, Legea 42/90.
Totodatã , existã persoane asigurate prin efectul legii – cu scutire de plata contribuției pentru asigurãrile sociale de sãnãtãte ( se suportã de la bugetul de stat):
– persoane care satisfac serviciul militar în termen;
– persoane care executã o pedeapsã privativã de libertate sau arest preventiv;
– persoane care fac parte dintr-o familie care beneficiazã de ajutor social.
Din bugetul de stat se suportã cheltuielile pentru investiții legate de construirea unor unitãți sanitare și pentru aparaturã medicalã și pentru recuperarea capacitãților de muncã.
Pe lângã sumele alocate din sursele menționate, pentru finanțarea sãnãtãții se folosesc și resursele fondului special pentru sãnãtãte, care se constituie pe seama urmatoarelor surse:
– o cotã de 12% din încasãrile realizate de persoanele juridice din acțiunile publicitare la produsele din tutun, țigari și bãuturi alcoolice;
– o cotã de 2% din veniturile realizate de persoanele juridice din vânzarea unor produse din tutun, țigãri și bãuturi alcoolice.
Cu privire la sistemul de asigurãri sociale de sãnãtãte drepturile unui asigurat sunt:
– alegerea medicului de familie;
– îngrijire medicalã în caz de boala sau accident;
– asistențã medicalã din partea tuturor furnizorilor de servicii medicale care se aflã în relatiile contractuale cu casa de asigurãri;
– procurarea de medicamente, materiale sanitare și dispozitive medicale .
Obligațiile asiguratului sunt:
– sã fie asigurat;
– sã fie înscris pe lista unui medic de familie;
– sã anunțe medicul de familie atunci când apar modificãri în datele personale;
– sã se prezinte pentru controlul stãrii de sãnãtãte: anual pentru copii peste 2 ani;
– sã respecte tratamentul prescris pentru medicul de familie
– sã-și plãteascã la timp contribuția la C.AS.
III. 1. 4. Cheltuieli publice pentru protecție socială
Aceste cheltuieli au drept scop ocrotirea invalizilor, vãduvelor de rãzboi, bolnavilor cronici, invalizilor din naștere, copiilor orfani și a celor cu deficiențe motorii, fizice, psihice sau senzoriale și bãtrânilor care nu au fost încadrați în muncã (nu au pensii) și nu au alte mijloace proprii de trai și nici susținãtori legali.
De asemenea, prin intermediul acțiunilor de asistențã socialã de stat se asigurã o anumitã calificare sau recalificare.
Finanțarea acțiunilor de asistențã socialã de stat se face pe seama alocațiilor de la bugetul de stat, a donațiilor de la persoane fizice și juridice și a ajutorului de la organisme internaționale.
Finanțarea asistenței sociale se realizeazã din bugetele locale, din bugetul de stat, din donații și sponsorizari.
Asistența socialã este o componentã a sistemului de protecție socialã, alaturi de asigurãrile sociale de stat și asigurãrile sociale de sãnãtãte.
III. 2. Cheltuieli publice pentru administrație publică
Prin cheltuiele publice statul acoperã necesitãțile publice de bunuri și servicii considerate prioritare în fiecare perioadã. Cheltuielile publice exprimã relații economico – sociale în formã bãneascã care se manifestã între stat, pe de o parte, și persoane fizice și juridice, pe de altã parte, cu ocazia repartizãrii și utilizãrii resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia. Conținutul economic al cheltuielilor publice se aflã în stransã legaturã cu destinația lor, unele cheltuieli publice exprimând un consum definitiv de produs intern brut, iar altele o avansare de produs intern brut.
Cheltuielile publice inglobeazã:
– cheltuieli publice efectuate de administrațiile centrale de stat, din fondurile bugetare și extrabugetare;
– cheltuielilor colectivitãților locale ale unitãților administrativ teritoriale;
– cheltuielile organismelor internaționale din resursele publice prelevate de la membri acestora;
– cheltuielile finanțate din fondurile asigurãrilor sociale de stat.
Cheltuielile publice nu inseamnã același lucru cu cheltuielile bugetare. Cheltuielile publice se referã la totalitatea cheltuielilor efectuate în domeniul public prin interiorul instituțiilor publice care se acoperã fie de la bugetul statului fie din bugetele proprii. Cheltuielile publice înseamnã numai acele cheltuieli care se acoperã de la bugetul administrației centrale de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurãrilor sociale de stat. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice dar nu toate cheltuielile publice sunt cheltuieli bugetare.
Criterii de clasificare a cheltuielilor publice.
În practica financiarã a statelor contemporane se folosesc urmãtoarele tipuri de clasificãri:
a) clasificarea administrativã are la bazã criteriul instituțiilor prin care se efectueazã cheltuieli publice : ministere, unitãți administrativ teritoriale;
b) clasificarea economicã folosește doua criterii de grupare: unul din care cheltuielile se impart în cheltuielile de capital și cheltuieli curente iar altul, care împarte cheltuielile în cheltuieli ale serviciilor publice ( administrative ) și cheltuieli de transfer ( de redistribuire );
– cheltuieli de capital sau de investiții
– achiziționarea de bunuri cu folosințã indelungatã;
– cheltuielile curente asigurã funcționarea și intreținerea instituțiilor publice;
– cheltuieli privind serviciile publice sau administrative;
– cheltuielile de transfer pot avea un caracter economic sau social (burse,pensii);
clasificarea financiarã – cheltuielile se grupeazã în: cheltuieli definitive,cheltuieli temporare, operațiuni de trezorerie și cheltuieli virtuale sau posibile;
-cheltuielile definitive cuprind cheltuieli de investiții și cheltuieli de funcționare;
-cheltuielile temporare sunt denumite operațiuni de trezorerie și sunt evidențiate în conturile speciale ale trezoreriei;
-cheltuielile virtuale ( posibile ) sunt cheltuieli pe care statul se angajeazã sa le efectueze în anumite condiții.
Dupã forma de manifestare cheltuielile publice pot fi cu sau fãrã contraprestație, definitive sau provizorii, speciale sau globale;
– cheltuielile fãrã contraprestație au un caracter de subvenție fãrã urmãrirea unui contraserviciu ( alocații familiare, somaj ); cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor banești alocate de stat.
Cheltuielile publice in funcție de rolul lor în procesul reproducției sociale:
– cheltuieli reale ( negative );
-cheltuieli economice ( pozitive );
În cheltuielile reale intrã cheltuielile cu intreținerea aparatului de stat, dobânzile și comisioanele la imprumuturile de stat, întreținerea armatei reprezentând un consum definitiv de produsul intern brut. În cheltuielile economice intrã investițiile efectuate de stat pentru inființarea de noi intreprinderi, dezvoltarea și modernizarea celor existente, construirea de drumuri și poduri.
e) clasificarea folositã de instituțiile specializate ale ONU are la bazãdouã criterii: clasificarea functionalã si clasificarea economicã;
– clasificarea functionalã ONU a cheltuielilor publice cuprinde cheltuieli pentru apãrare, sãnãtate, educație, asigurãrile sociale, locuințe;
– clasificarea economicã ONU a cheltuielilor publice cuprinde: cheltuielile care reprezintã consum final, dobânzi aferente datoriei publice, formarea brutã de capital, transferuri de capital;
În România din 1991 clasificarea cheltuielilor publice se aliniazã la criteriile utilizate în cadrul ONU folosindu-se: clasificarea funcționalã și clasificarea economicã.
Nivelul cheltuielilor publice – Indicatorul care poate exprima nivelul cheltuielilor publice într-o anumitã perioadã de timp este ponderea cheltuielilor publice în produs intern brut care permite analiza volumului cheltuielilor publice în raport de nivelul de dezvoltarea economicã și socialã a fiecarui stat și în fiecare etapã. În 1987 în țãrile dezvoltate cheltuielile reprezentau în medie aproximativ 42% din produsul intern brut. Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut diferã de la o țarã dezvoltatã la alta. Un alt indicativ îl constituie cheltuielile publice medii pe locuitor. Acesta reprezintã mãrimi variabile în țãri dezvoltate și în țãri în curs de dezvoltare. În țãrile în curs de dezvoltare cu economia în tranziție nivelul cheltuielilor publice este diferit, în funcție de o mulțime de factori economici, sociali și politici.
III. 2. 1. Cheltuieli publice pentru administrația de stat
Cheltuielile pentru administrația de stat cuprind totalitatea resurselor financiare publice alocate pentru organizarea, întretinerea și funcționarea organelor puterii și administrației de stat (parlamentul, președenția, ministerele , alte organe centrale și locale ale puterii și administrației de stat) și organele judecatorești.
Toate organele menționate , situate pe diferite trepte ale structurii organizatorice ale statului, acționeazã ca organe ale puterii și admistrației de stat alese sau numite, și se preocupa de cele mai diverese probleme, începand de la elaborarea și aprobarea legilor, întreținerea de relații diplomatice cu alte state, stabilirea , controlul și urmarirea incasãrii impozitelor ,taxelor contribuțiilor și a alor sume datorate bugetului general consolidat de persoane fizice, persoane juridice, alte entitãți, dupã caz, salubritate iluminatul public, și alte utilitãți/activitãți de interes central și local ,sistematizarea teritorialã , construirea de drumuri și cãi ferate, poduri , intreținerea și repararea strãzilor, protecția mediului înconjurãtor, apararea contra inundațiilor și paza și securitatea incendiilor etc.
La acestea se adaugã cheltuielile privind organele însãrcinate cu menținerea ordinii publice și a securitãții civile cum sunt : poliția , jandarmeria, justiția si parchetul etc.
Cheltuielile pentru administrație cuprind, pe de o parte, salariile ,contribuțiile sociale aferente și alte drepturi bãnești acordate funcționarilor din aministrația centralã și localã, iar pe de altã parte, cheltuielile curente de funcționare (curente) a entitãților publice respective.
Aceste cheltuieli sunt finanțate ,conform prevederilor legii finanțelor publice, respectiv legii finanțelor publice locale, atât din bugetul de stat cât și bugetele locale.
Cheltuielile publice pentru administrația de stat diferã de la un stat la altul și sunt în funcție de felul organizãrii administrative. În principiu, într-o organizare administrativã centralizatã, cheltuielile de administrație sunt mai mari decat în cadrul unei descentralizari administrative.
În România, potrivit politicii descentralizarii ,respectiv, a legii adoptate în acest sens cheltuielile unitãților administrativ –teritoriale sunt în continuã creștere având în vedere principiul delegãrii atribuțiilor și competențelor și asigurãrii resurselor financiare necesare.
Pentru fundamentarea cheltuielilor de administrație , în România se pornește de la indicatori specifici (numãr personal) și indicatorii de calcul și fundamentare (cheltuiala medie anualã pe o persoanã), în funcție de densitatea administrației – care exprimã numãrul de persoane ocupate în aparatul de stat la 1000 locuitori și, respectiv, costul administrației publice – care exprimã cheltuielile publice de administrație ce revin la 100 unitãți monetare produs intern brut, precum și alte criterii de fundamentare prevãzute în actele normative menționate.
III. 2. 2. Cheltuieli publice pentru apărarea națională
Cheltuielile militare decurg din îndeplinirea funcției statului de apãrare a țãrii și de a participa la organisme internaționale de aceastã naturã(de exemplu, NATO).
Cheltuielile militare se referã la cheltuielile pentru înzestrarea armatei cu tehnicã de luptã și la cheltuielile de intreținere curentã a forțelor armate, pentru pregãtire, intreținere etc.
Cheltuielile cu caracter militar sunt de douã categorii : directe și indirecte.
Din categoria cheltuielilor militare directe fac parte cheltuielile cu întretinerea în țarã și în strãinãtate a armatei, flotei maritime și aeriene , cumpararea de armanent, echipament militar, mijloace de subzistențã etc., care sunt prevazute în bugetul ministerului de resort.
Pe langã bugetul acestui minister mai pot exista și bugetele speciale cu caracter militar, precum și cheltuieli militare directe care sunt cuprinse în bugetele unor departamente cu caracter civil. La stabilirea volumului cheltuielilor militare directe, trebuie sã se ținã seama de toate aceste elemente.
În categoria cheltuielilor militare indirecte se includ cheltuielile legate de lichidarea urmãrilor rãzboiului cum ar fi : plãțile în contul datoriei publice contractate în timpul rãzboiului, reparațiile/ despãgubirile de rãzboi datorate țãrilor învingãtoare, cheltuielile legate de aplicarea unor acorduri internaționale cu caracter militar, cheltuieli cu pregatirea de rãzboi.
Ponderea cheltuielilor directe și indirecte în totalul cheltuielilor militare se schimba de la o etapã la alta, și de la o țarã la alta. În timpul rãzboiului cheltuielile militare cresc ponderea cheltuielilor directe , iar în perioada postbelicã crește ponderea cheltuielilor indirecte.
În cadrul cheltuielilor publice ale fiecarei țãri, nivelul cheltuielilor militare este exprimat prin mãrimea absolutã a acestora, dar mai semnificativ prin ponderea lor in totalul cheltuielilor publice și PIB –ul țãrii respective.
În țãrile dezvoltate, ponderea cheltuielilor militare este între 3,3 % și 16.6 % din totalul cheltuielilor publice și între 1,6 % și 6,1 % din PIB, iar în tarile subdezvoltate între 8,4 % și 17,7 % din totalul cheltuielilor publice și între 1,7 % și 6,1% din PIB.
În România, cheltuielile de apãrare reprezintã 13,4 % din totalul cheltuielilor publice.
Creșterea cheltuielilor militare are efecte nefavorabile asupra dezvoltãrii economice și sociale mondiale, absorbind o parte importantã din resursele materiale, umane, tehnologie și financiare ale lumii.
Cheltuielile militare influențeazã volumul și structura producției materiale, proporțiile repartizãrii PIB pentru consum , ritmul creșterii economice, nivelul de trai al populației, echilibrul financiar, monetar și valutar.
Cheltuielile militare influienteaza schimburile comerciale internationale, relatiile financiar-monetare, economia mondiala in ansamblu.
Cheltuielile militare sunt neproductive și distructive, efectuarea lor diminueazã posibilitatea de finanțare și sustinere a programului economic și social.
De asemenea, cheltuielile militare au ca efect și deturnarea de forțã de muncã, care ar putea fi folositã în ramuri producatoare, de cercetare, proiectare și altele cu destinație civilã.
Totodatã, creșterea cheltuielilor militare, având ca sursã de finanțare PIB, afecteazã atât consumul final, cât și formarea brutã de capital. În condițiile unui anumit PIB, majorarea cheltuielilor militare atrage dupã sine diminuarea altor categorii de cheltuieli în special a celor social- economice, învãțãmânt, sãnãtate, asigurãri sociale etc.
III. 2. 3. Cheltuieli publice pentru acțiuni economice
În cadrul acestei categorii sunt incluse cheltuielile care se referă la finanțarea obiectivelor și activităților cu caracter economic din întreprinderile sectorului public și la subvenționarea unor întreprinderi cu proprietate privată sau mixtă.
Din punct de vedere al conținutului economic aceste cheltuieli au caracter complex, unele reprezintă cheltuielile curente de desfășurare a activității economice, iar altele constituie cheltuieli de capital.
În cadrul clasificării ONU, cheltuielile pentru acțiuni economice țin de ramurile:
– industrie extractivă, energie, combustibil, industrie prelucrătoare, construcții;
– agricultură, silvicultură, pescuit, vânătoare;
– transporturi și comunicații;
– alte servicii.
În Republica Moldova cheltuielile pentru economie în anul 2007 au constituit 135,8 mln. lei, ponderea cheltuielilor pentru obiective și acțiuni economice în totalul cheltuielilor bugetare constituie 1,12%, cu careva excepții, iar raportate la PIB – 0,41%.
Întreprinderile cu activități economice cu capital de stat, sunt obligate să-și acopere cheltuielile din venituri proprii și numai dacă este justificat motivul de incapacitatea de a-și acoperi cheltuielile, statul este la dispoziția acestor întreprinderi.
După sursele de finanțare cheltuielile pentru acțiuni și obiective economice se grupează în:
– cheltuieli acoperite din costul de producție;
– cheltuieli ce se acoperă din venituri;
– cheltuieli de investiții acoperite din fondul dezvoltare-cercetare;
– cheltuieli acoperite din fonduri speciale.
Pentru anumite programe economice de interes național, cum ar fi retehnologizarea întreprinderilor, cheltuielile pot fi finanțate din fonduri speciale. Acestea pot avea forma fondurilor extrabugetare.
Pe lângă finanțarea sectorului public, cheltuielile cu caracter economic privesc și acordarea de avantaje pentru dezvoltarea și consolidarea unor ramuri, ce prezintă interes economic și social național (agricultura, silvicultura, cercetare științifică, protecția mediului înconjurător etc.). pentru asemenea scopuri, se finanțează prin alocații bugetare activitatea unor instituții, direcții agricole, silvice, rezervații, sisteme de irigare, care funcționează pe principiul instituțiilor publice.
Subvențiile se pot acorda direct pentru acoperirea unor pierderi, atunci când prețurile formate în mod liber pe baza raportului dintre cerere și ofertă, în condițiile de concurență, nu reușesc să acopere cheltuielile din cauze obiective. Asemenea subvenții se pot acorda sub forma acoperirii diferențelor de preț la unele produse, susținerii și garantării prețurilor produselor agricole, acoperirea costurilor ridicate din unitățile economice, transporturi și altele.
În afară de sursele enumerate mai sus acțiunile și obiectivele economice sunt finanțate pe seama primelor de export.
Primele de export sunt practicate pentru încurajarea exportului de mărfuri, în concordanță cu interesele economice și politice ale statului, precum și pentru protejarea economiei de concurență străină. Formele pe care le îmbracă primele de export sunt: primele de export în bani, restituirea unei părți din impozitele și taxele plătite de exportatori, avantajele valutare.
Primele de export în bani se stabilesc ca sume fixe pe unitate de marfă exportată. Statul poate suporta și eventualele pierderi ale exportatorului.
Restituirea impozitelor plătite sau renunțarea la impozitele datorate de către exportatori, precum și reducerea tarifului pentru transportul mărfurilor pe calea ferată proprietate de stat nu reprezintă cheltuieli propriu-zise, ci renunțarea de către stat la o parte din veniturile sale bugetare în favoarea exportatorilor.
Avantajele valutare constau în faptul că statul îngăduie exportatorilor să rețină o parte din valuta încasată de ei la exportul de mărfuri sau la prestațiile de servicii către partenerii externi.
Capitolul IV
CONCLUZII
În concluzie ,consider că, orice cheltuială trebuie apreciată din punct de vedere al necesității, al utilității și al urgenței. O cheltuială trebuie să fie absolut necesară, indispensabilă pentru viața socială a statului pentru ca ea să fie aprobată și făcută. De asemenea,este necesar ca o cheltuială să fie utilă. Utilitatea trebuie văzută în lumina urgenței, întrucât este posibil, să fie utilă dar nu în prezent.
De asemenea, cheltuielile statului trebuie să servească scopurilor generale, adică de efectele lor să se folosească toți cetățenii și toate clasele sociale, fără preferință, nefiind echitabil să se facă cheltuieli numai pentru anumite regiuni,anumite clase sau persoane.
Principiul nu trebuie să fie absolutizat. Nu se poate susține că statul trebuie să facă cheltuieli exclusiv pentru nevoile întregii colectivități, fără nici o considerare deosebită asupra intereselor unei minorități. Statul poate găsi că este în interesul ordinii sociale să intervină
numai pentru una din clase care este defavorizată și mai slabă în lupta pentru existență, cum ar fi pensionarii sau cei care au nevoie de îngrijiri medicale, având în vedere necesitățile întregului
grup și nu ale unor persoane individualizate. Poate fi, de asemenea, avută în vederea necesitatea pentru o regiune defavorizată, ori pentru a interveni în avantajul diferitelor ramuri de producție, când ele trec prin perioade de criză care le-ar amenința existența, sau când vrea să încurajeze o industrie care nu se poate susține în lupta concurenței libere.
În opinia mea , consider că, în toate cazurile, trebuie avută în vedere eficacitatea cheltuielilor publice, care ocupă un loc important între criteriile de selectare a alternativelor proiectelor, în vederea cuprinderii, în legile bugetare anuale, a unui raport determinat între eforturile financiare și efectele comensurabile sau estimative ce pot fi obținute pe seama obiectivelor finanțate de către stat prin cheltuieli bugetare.
Bibliografie
I.Tratate și cursuri
Anișoara BĂBĂLĂU , Drept financiar, Editura Universitaria, , 2010
BASNO Cezar, DARDAC Nicolae, Floricel CONSTANTIN, Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
Costin C. KIRIȚESCU, Moneda mică enciclopedie, Editura științifică și enciclopedică, București, 1982
Costin C. KIRIȚESCU, Sistemul bănesc al leului și precursorii lui, Vol. I. București, Editura Academiei Române, 1964
GHEORGHE Bistriceanu, GHEORGHE Ana, Finanțe, editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
GHEORGHE Gorincu, Mic dicționar al economiei de piațã, Editura Porto Franco, , 1991
Gheorghe CREȚOIU, Viorel CORNESCU, Ion BUCUR, Economie politică, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1995
Matei GHEORGHE – Finanțe generale, Ed. Mondo, ,1994
TALPOS Ioan , Finanțele Romaniei, Ed. Sedona, , 1996
V. AXENCIUC, Avuția națională a României: cercetări istorice comparate, 1860-1939 , Editura Centrul Român de Economie Comparată și Consensualã,2000
MADGEARU Virgil, Evoluția economiei românești după război, București, 1940.
SCURTU Ioan, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010
Ion Ștefan BAICU, O istorie economică a românilor în epoca modernă: 1821 – 1918, din , 2000
Mihail OPRIȚESCU, Economia în Principatele Române: 1829-1866, Editura Economică, 2001
II. Legi și alte acte normative în domeniul financiar
Legea privind finanțele publice locale nr.189/1998, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 404 din 22.10.1998; cu modificările și completările ulterioare
Legea nr.58 din 5 martie 1998, Legea bancară
Legea 500 privind finanțele publice Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 597 din 13 august 2002
Legea Bugetului de Stat pe anul 2005,art.7
O.U.G. nr.24/2005 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal
Bibliografie
I.Tratate și cursuri
Anișoara BĂBĂLĂU , Drept financiar, Editura Universitaria, , 2010
BASNO Cezar, DARDAC Nicolae, Floricel CONSTANTIN, Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
Costin C. KIRIȚESCU, Moneda mică enciclopedie, Editura științifică și enciclopedică, București, 1982
Costin C. KIRIȚESCU, Sistemul bănesc al leului și precursorii lui, Vol. I. București, Editura Academiei Române, 1964
GHEORGHE Bistriceanu, GHEORGHE Ana, Finanțe, editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
GHEORGHE Gorincu, Mic dicționar al economiei de piațã, Editura Porto Franco, , 1991
Gheorghe CREȚOIU, Viorel CORNESCU, Ion BUCUR, Economie politică, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1995
Matei GHEORGHE – Finanțe generale, Ed. Mondo, ,1994
TALPOS Ioan , Finanțele Romaniei, Ed. Sedona, , 1996
V. AXENCIUC, Avuția națională a României: cercetări istorice comparate, 1860-1939 , Editura Centrul Român de Economie Comparată și Consensualã,2000
MADGEARU Virgil, Evoluția economiei românești după război, București, 1940.
SCURTU Ioan, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010
Ion Ștefan BAICU, O istorie economică a românilor în epoca modernă: 1821 – 1918, din , 2000
Mihail OPRIȚESCU, Economia în Principatele Române: 1829-1866, Editura Economică, 2001
II. Legi și alte acte normative în domeniul financiar
Legea privind finanțele publice locale nr.189/1998, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 404 din 22.10.1998; cu modificările și completările ulterioare
Legea nr.58 din 5 martie 1998, Legea bancară
Legea 500 privind finanțele publice Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 597 din 13 august 2002
Legea Bugetului de Stat pe anul 2005,art.7
O.U.G. nr.24/2005 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Sistemului Cheltuielilor Publice In Romania (ID: 127800)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.