Evoluția ȘI Semnificația Politicii DE Securitate ȘI Apărare Comună A Uniunii Europene
UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU” DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE POLITICE ȘI UMANISTE
SPECIALIZAREA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE
EVOLUȚIA ȘI SEMNIFICAȚIA POLITICII DE SECURITATE ȘI
APĂRARE COMUNĂ A UNIUNII EUROPENE
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
General-locotenent (r.)
Prof.univ.dr. Teodor FRUNZETI
ABSOLVENT:
FRUNZĂ IZABELL- CRISTIANA
SESIUNEA IUNIE – IULIE
2016
ϹUPRІΝЅ
Motto:
“Strategia europeană de securitate a fost adoptată în decembrie 2003 și a devenit un reper în dezvoltarea politicii externe și de securitate a Uniunii Europene.
Pentru prima dată, UE a convenit asupra unei evaluări comune a amenințării și a stabilit obiective clare pentru promovarea intereselor sale în materie de securitate, pe baza valorilor noastre principale. Nimic nu descrie mai bine aspirațiile noastre decât titlul strategiei: „O Europă sigură într-o lume mai bună” – acesta este obiectivul suprem al acțiunilor noastre.
În decembrie 2008, am prezentat Consiliului European, pe baza unui mandat al șefilor de stat sau de guvern, un raport de punere în aplicare. Intitulat „Asigurarea securității într-o lume în schimbare”, respectivul raport, elaborat în asociație cu Comisia Europeană, examinează modul în care strategia a funcționat în practică și ceea ce ar trebui făcut pentru a îmbunătăți punerea sa în aplicare. Șefii de stat sau de guvern au aprobat analiza efectuată în raport.
După cum veți putea constata, s-au realizat multe într-o perioadă scurtă de timp. Dar acestea nu sunt motive de automulțumire. Suntem confruntați în continuare cu multe provocări complexe, într-o lume aflată în schimbare rapidă.
Am convingerea că Europa va răspunde acestor provocări, așa cum a făcut și în trecut.”
Javier Solana
Secretar General al Consiliului UE/Înalt Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună (PESC)
INTRODUCERE
Conceptul securitate este unul dintre conceptele cele mai discutate și contestate, incluzând o varietate de aspecte și elemente, care nu țin doar de aspectul politic și militar, ci și de aspecte economice, sociale, culturale, ecologiste și chiar demografice. Teama, frica sau neliniștea provocate de existența unui dușman necunoscut sau de amenințările sale au constituit fundamentele tuturor conceptelor de securitate apărute în teoria și practica politică.
Secolul XXI a deschis o nouă eră, în care securitatea, în tripla sa ipostază (individuală, națională și internațională), și competiția pentru afirmarea și consolidarea noilor centre de putere ocupă rolul primordial în stabilirea noii ordini mondiale și evoluția lumii. Redefinirea conceptului de securitate de către actorii statali și nonstatali este posibilă prin conștientizarea faptului că multe dintre provocările acestui secol sunt rezultatul unor riscuri și amenințări comune ce impun soluții comune. Diversitatea definițiilor date acestui concept subliniază faptul că problematica securității nu este clarificată, motivul fiind multitudinea valorilor și intereselor oamenilor, ce intră deseori în contradicție, dând naștere discuțiilor pe tema securității individuale, naționale și internaționale.
Pornind de la cele afirmate, apreciem că problematica abordată în teză este de actualitate, complexă și de mare cuprindere, oferind un câmp teoretic de studiu și de cercetare.
Orice cercetare științifică are un obiect de referință; ca atare suntem datori a stabili acest obiect pentru cercetarea propusă privind: evoluția și semnificația politicii de securitate și apărare a Uniunii Europene. Și cum „căutarea unui obiect de referință al securității merge mână în mână cu cea a condițiilor ei necesare”, în abordarea dimensiunii politice a securității României pornim de la o serie de considerente: securitatea României – parte a securității regionale, europene și a celei globale; aflarea teritoriului României și a zonei balcanice în cel puțin trei zone de interes (a Statelor Unite ale Americii, a Uniunii Europene și a Rusiei); creșterea rolului instituțiilor de securitate internațională în prevenirea și gestionarea crizelor.
Prezentul demers științific este structurat în patru capitole.
În primul capitol, am prezentat infințarea Uniunii Europene cât și scopul, principiile și obiectivele uniunii, acelea de a crea o entitate unită care să poată fi în măsură să intervină și să asigure securitatea continentului.
În capitolul doi am prezentat Componentele operaționale ale Politicii Externe și de Securitate Comună, cât și cele mai importante repere pentru a oferi o imagine de ansambu a ceea ce reprezintă politica externă și de securitate comună, plecând de la principiile de bază până la cele mai importante tratate ce au fost încheiate în acest sens. Tratatul de la Lisabona, Tratat amintit pe parcursul lucrării inovează semnificativ în domeniul PESA, și se referă la actualizarea misiunilor Uniunii; cooperarea structurată permanent; inserarea unei clauze de apărare reciproce, similare celei existente în Tratatul Uniunii Europei Occidentale (UEO).
În al treilea capitol, am examinat sistemul politic – factor decizional în domeniul securității României și am arătat că, dintre cele șase dimensiuni ale securității României, dimensiunea politică deține rolul cel mai important atât în strategiile statului român și preocupările partidelor politice, cât și în programele structurilor colective (regionale și zonale) de securitate la care țara noastră este parte. Sistemul politic este menit să slujească societatea românească în ansamblu ei, fiecare subsistem în parte, precum și interesele generale ale societății și interesele individuale. În cadrul sistemului politic, instituțiile politice dețin un rol complex: stabilirea normelor sociale de conduită; asigurarea unui acord comun al membrilor societății românești asupra respectării legilor, drepturilor și obligațiilor lor fundamentale, dar și asupra voinței și hotărârii de realizare a unor avantaje în beneficiul personal și al comunității; asigurarea și menținerea unui sistem de interrelații stabil, adaptabil la transformări. Instaurarea statului de drept, după decembrie 1989, a necesitat (și necesită) eforturi conjugate din partea guvernanților și a guvernaților, întrucât statul de drept este o „componentă esențială a democratizării societății”. Dimensiunea politică a securității României este dată de obiectivele, direcțiile fundamentale de acțiune și modalitățile de implementare a acestora în toate domeniile de activitate și se dovedește a capta atenția, din simplu motiv că astăzi politicul și politica ocupă prima pagină a fiecărei zile.
În cel de-al patrulea capitol, am identificat faptul că legătura dintre securitate și dezvoltare este extrem de importantă și numai așa se poate consolida și contrui o Europă mai sigură și mai unită împotriva problemelor civile, sociale etc și impotriva confruntărilor ce există și ce vor exista de-a lungul timpului – și anume una dintre problemele actuale – aceea a imigranților, problemă ce va ramâne mulți ani în atenția oficialilor.
În final, am considerat oportună prezentarea unor concluzii, la care se adaugă câteva propuneri menite să acorde o idee a ceea ce se vrea din lucrarea prezentată cât și importanța politicii de securitate comune dar și politica de securitate a României care să facă parte integrantă din cea a Uniunii Europene.
Repere ale unui prezent tulburător,
Modul în care Uniunea Europeană își caută identitatea – în siajul deciziilor politice cu efecte vizibile ce se regăsesc la nivelul stabilității Bătrânului Continent – constituie o lecție extrasă dintr-o experiență istorică, marcată fundamental de contextul strategic, stabilit în urma celui de-al doilea Război Mondial.
Prezentul, reconfigurat de corectitudinea politică a responsabililor occidentali, din păcate, scoate la lumină o Europă pe cât de globalizată și îndepărtată de elementele care au consacrat-o, pe atât de vulnerabilă în fața marșului susținut al lumii musulmane.
Loviturile teroriste, date lumii moderne, mișcările internaționale, ce fac trimitere la Europa, ridică semne de întrebare justificate în raport cu o lume pe care o credeam și o cred sigură, în măsură să permită un parcurs firesc.
Am înțeles, însă, ceea ce ni se întâmplă astăzi, întorcându-mă în timp și deslușind mecanismele politico-economice ce au determinat înființarea Uniunii Europene și elaborarea strategiilor de securitate și apărare specifice.
În contextul mutațiilor majore produse la nivel european și mondial, stabilirea unei strategii de apărare este esențială în menținerea stabilității la nivelul UE.
”Politica actuală afectează major statul națiune, determinând crize care amplifică numărul fenomenelor regionale și respingerea procesului de globalizare. Acest fapt creează dificultăți suplimentare în realizarea unei politici de apărare și securitate comune, definită și redefinită de tratatele de la Maastricht și Amsterdam, ce include referințe și principii în materie de apărare. Concomitent cu pașii adoptați de europeni în vederea realizării unei apărări comune, ca un corolar ai CFSP (Politica Europeană Comună de Securitate și Apărare), redefinirea strategiei NATO în ultimul deceniu a inclus și conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare (ESDI), mai mulți factori conducând la creșterea preocupării pentru crearea identității de apărare europene:
primul factor a fost decizia guvernului laburist britanic, ales în 1997, de a schimba decisiv poziția tradițională britanică, prin susținerea apărării europene comune, însă cu condiția unei strânse legături cu NATO;
al doilea factor a fost campania aeriană NATO împotriva Iugoslaviei, care a mai pus încă o dată în evidență dependența militară a țărilor membre ale UE de SUA, precum și deficiențele europene în ceea ce privește transportul aerian, capacitatea de culegere de informații, comanda și controlul, puterea aeriană ofensivă și armele „inteligente”(„smart weapons”), poziția franceză devenind mai flexibilă, în ideea ca apărarea europeană să se dezvolte mai degrabă în cadrul NATO decât în afara Alianței.
S.U.A.- cel mai important partener strategic al UE sunt interesate să activeze Europa pentru a răspunde adecvat provocărilor ulterioare din spațiul euroasiatic.”
Un alt episod care marchează strategiile de apărare face trimitere la incidentul, legat de redacția „Charlie Hebdo”.
În urma asasinatelor comise la publicația franceză atât guvernele naționale, cât și Uniunea Europeană au anunțat că vor adopta noi legi pentru combaterea terorismului.
În perioada 21-22 mai 2015, miniștrii Justiției și de Interne ai celor 28 de state membre au organizat o reuniune informală la Riga, la care a participat și România la care s-au discutat măsurile necesare a fi luate de U.E. pentru combaterea terorismului. S-a discutat posibilitatea creării unui CIA european sau reimpunerea controalelor la frontierele statelor membre. Statele componente ale U.E., ar trebui să depășească diferendele pe mai multe reglementări importante ale legislației. Legislația antiteroristă în UE a evoluat în mod tradițional ca răspuns la evenimente: măsuri urgente, cum ar fi mandatul european de arestare, și înființarea Eurojust (Agenția Uniunii pentru Cooperare Judiciară).
În urma atentatelor de la Madrid și Londra, în 2005, U.E. a adoptat prima sa strategie de combatere a terorismului. Acest lucru a fost urmat în 2006, de către Directiva privind păstrarea datelor, care cere furnizorilor de comunicații să stocheze date despre clienții lor până la doi ani. Cu toate acestea, Curtea Europeană de Justiție (C.E.J.) a anulat recent această directivă, prin Hotărârea în cauzele conexate C-293/12 și C-594/12 întrucât aceasta încalcă legislația europeană privitoare la drepturile privind viața privată și protecția datelor.
În ultimii ani, Comisia se confundă cu fenomenul alarmant al jihadiștilor repatriați, astfel că a încercat să pună în aplicare o baterie de măsuri cărora li s-au opus Parlamentul European și guvernele influente din Consiliu. Aceste măsuri includ schimbul de date privind pasagerii și o utilizare mai eficientă a bazei de date interne a țărilor Schengen. Evenimentele de la Paris vor ajuta, fără îndoială, la deblocarea unora dintre aceste măsuri. Dar, care ar trebui să fie prioritățile UE pentru un set coerent și eficient de politici pentru combaterea terorismului?
Din dorința de a combate eficient terorismul U.E. a încercat să stabilească un sistem de informații cu privire la pasagerii liniilor aeriene ce vin din exteriorul spațiului comunitar, sistem cunoscut sub numele de Passanger Name Records (E.U. – P.N.R.). Datele P.N.R. includ, printre altele, numele și adresa pasagerului, datele bancare, itinerariul și datele de contact în caz de urgență. Momentan, nu există o obligație a companiilor aeriene pentru a transmite date P.N.R. către statele-membre, deși acordurile internaționale cu S.U.A. și Canada obligă transportatorii aerieni să partajeze date cu privire la pasagerii europeni care călătoresc în aceste țări cu autoritățile de destinație. În 2011 Directiva PNR, prezentată de Comisie, a fost blocată de Comitetul pentru libertățile civile (LIBE), întrucât încalcă drepturile fundamentale ale omului la viață privată și la protecția datelor cu caracter personal. În anul 2010, la acordul U.E.-S.U.A. asupra Programului de Urmărire a Finanțărilor în Scopuri Teroriste (Terrorist Finance Tracking Programme – TFTP), s-a ajuns la un blocaj datorită aceluiași tip de considerente, însă după adoptarea clauzelor referitoare la protecția vieții private, acordul a fost în cele din urmă semnat. Prin Tratatul de la Lisabona s-au conferit puteri depline Parlamentului European în ceea ce privește Justiția și Afacerile Interne (J.A.I.), inclusiv combaterea terorismului. În urma Tratatului Consiliul a devenit partener egal cu Parlamentul în procesul decizional. Statele membre nu ar trebui să folosească amenințarea teroristă în scopul încălcării confidențialității datelor personale și a libertăților civile.
Una dintre principalele cerințe ale Parlamentului European este ca directiva P.N.R. să nu fie adoptată înainte ca U.E. să finalizeze reforma normelor de protecție a datelor. Reforma include introducerea unei directive specifice care să conțină normele pentru schimbul de date între autoritățile polițienești și cele judiciare. Normele revizuite de protecție a datelor ar oferi temeiul juridic general pentru toate garanțiile privind confidențialitatea pe care deputații ar dori să le introducă în directiva PNR. UE este hotărâtă să finalizeze această revizuire în cursul următoarelor luni. Acordul prealabil privind reforma protecției datelor va ajuta instituțiile să găsească un consens cu privire la directiva PNR.
Uniunea Europeană este responsabilă pentru armonizarea măsurilor de combatere a terorismului în sistemele penale naționale. Decizia-cadru privind combaterea terorismului, adoptată în 2002, cere statelor-membre să introducă în codurile penale proprii sancționarea terorismului și armonizarea pedepselor pentru infracțiuni în legătură cu terorismul. Aceasta a fost modificată în 2008, pentru a incrimina infracțiuni legate de provocare, recrutare și pregătire în scopuri teroriste. Decizia are nevoie, de acum, de o revizuire cuprinzătoare prin care, printre altele, să alinieze dispozițiile sale cu o rezoluție a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite – Rezoluția 2178 (2014) – privind luptătorii străini. Se incriminează, prin această rezoluțtie unor astfel de activități, precum intenția de a pregăti sau a se antrena pentru un atac terorist. rezoluția cere armonizarea legislației în întreaga U.E. pentru a aborda problema jihadiștilor repatriați ca fiind esențială pentru activitatea forțelor de securitate și a procurorilor. Unele state membre, care iau, în special, în serios amenințarea luptătorilor străini (Franța, Germania sau Marea Britanie) au adoptat deja legislația relevantă sau sunt în curs de pregătire.
CAPITOLUL I
Definire, istoric, concepte și inițiative.
1.1. Definire
Securitatea a preocupat colectivitățile umane de-a lungul existenței lor. Practic, necesitatea asigurării vieții constructive, de progres material și spiritual, împotriva vitregiilor din afară este în consonanță cu evoluția individului.
Conceptul de securitate semnifică situația în care o persoană, grup de persoane, stat, alianțe, în urma unor măsuri specifice adoptate individual sau în înțelegere cu alți actori, capătă certitudinea că existența, integritatea și interesele lor fundamentale nu sunt primejduite. Dacă termenul de securitate semnifică liniște, sentimentul de a fi în afara pericolelor, de a fi protejat, insecuritatea este termenul opus securității și presupune angoasa, sentimentul de pericol și risc, impresia de a fi amenințat, de a avea libertatea îngrădită sau, în extremis, suprimată.
Securitatea se realizează la toate nivelurile de organizare socială, individ-grup-stat-alianțe, și se manifestă în toate domeniile vieții sociale: politic, economic, social, militar, demografic, ecologic, cultural, etc.
Securitatea se realizează prin intermediul factorilor decizionali din politică și trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiții:
să fie acțiune a statului, desfășurată pe baza unui sistem normativ;
să fie de competența unor instituții ale statului;
puterea politică să fie legitimă și să primeze supremația legii;
întemeierea acțiunilor specifice să se realizeze pe un sistem de valori acceptate de către societate;
respectarea drepturilor omului în conformitate cu reglementările internaționale la care statul este parte;
să nu producă insecuritate altor entități.
În cuprinsul aparatului categorial specific securității intră termeni precum: risc, amenințare, pericol, stare de securitate, agresiune, conflict, interese naționale, vulnerabilitate, obiective de securitate, sistem de securitate, mediu de securitate etc.
Pericolul poate fi considerat ca o stare, o situație creată ca urmare a punerii în primejdie a existenței sau integrității. Pericolul există indiferent de voința noastră, el poate lua naștere în conformitate cu riscurile pe care ni le asumăm atunci când proiectăm și desfășurăm o acțiune, după o amenințare prealabilă sau directă.
Riscul exprimă posibilitatea deteriorării stării de normalitate, prezența unor factori activi sau potențiali care pot afecta mediul de securitate și evoluția către amenințare și pericol. În condițiile în care agentul decident dispune de toate pârghiile de intervenție și își menține capacitatea de control avem de-a face cu un risc calculat.
Ruperea echilibrului dintre forțele aflate în opoziție înseamnă trecerea din sfera riscurilor în aceea a pericolelor și amenințărilor.
Amenințarea la adresa securității este considerată manifestarea intenției de afectare a valorilor fundamentale ale potențialilor adversari.
Riscurile și amenințările la adresa securității sunt în relație dialectică în raport cu resursele la dispoziție, pentru a le face față și a le contracara.
În teoria relațiilor internaționale, un concept uzitat este cel de securitate națională. Literatura de specialitate în domeniu îi consacră o bogată gamă de definiții și evidențiază, totodată, conotațiile sale principale, precum și măsurile și acțiunile necesare pentru realizarea acesteia.
În opiniile politologilor americani și europeni, în special ruși securitatea națională este definită prin perspectiva intereselor și a poziției pe care le ocupă în raportul de forțe internațional și al mijloacelor folosite. Politologul american Walter Lippnann consideră că o națiune și-a realizat securitatea numai în măsura în care „nu este în pericol să-și sacrifice valorile esențiale, dacă dorește să evite războiul și, poate, dacă este amenințată să mențină aceste valori prin victorie într-un astfel de război”. Cu alte cuvinte, securitate înseamnă: capacitatea unei națiuni de a împiedica un război sau, dacă acest lucru nu se reușește, de a câștiga un război pentru a nu-și pierde integritatea și independența națională.
În viziunea lui Arnold Wolfers, politolog american de origine elvețiană, securitatea națională are o dimensiune obiectivă și una subiectivă. Dimensiunea obiectivă denotă o absență a amenințărilor pentru câștigarea valorilor, cum ar fi independența națională, păstrarea „modului de viață (american)” și alte valori. În sens subiectiv, securitatea națională înseamnă „absența temerilor că astfel de valori vor fi atacate”.
În proiectarea și realizarea securității naționale este necesar să se identifice factorii mediului de securitate (politici, economici, sociali, demografici, militari, ecologici etc.) care generează conflicte, violențe, război).
Statele trebuie să fie pregătite să răspundă la pericolele iminente existenței lor cum ar fi: atac cu forțe militare, declanșat prin surprindere, interzicerea accesului la materii prime vitale și informaționale.
Mediul strategic internațional de securitate este într-o continuă schimbare, ca urmare a complexității interacțiunii și interdependenței fenomenelor și proceselor sociale, economice, politice, militare, demografice și ecologice din lume.
Globalizarea, fenomen complex, multidimensional și omniprezent, generează efecte pozitive, dar și negative, care, combinate cu amenințările de securitate, îndeosebi cele asimetrice, pe care, într-o anumită măsură, le favorizează, creându-le câmp larg de manifestare, reprezintă un asemenea exemplu.
Deoarece globalizarea, riscurile și amenințările de securitate creează probleme tuturor țărilor, conducerile acestora caută soluții adecvate pentru a le depăși. Într-o anumită măsură, globalizarea își poate găsi răspunsul în promovarea unei politici de dezvoltare durabilă a tuturor țărilor lumii. Pe de altă parte, o soluție viabilă împotriva riscurilor și amenințărilor de securitate pare a fi integrarea regională. În cadrul acesteia din urmă, statele adoptă o politică de securitate și apărare comună, folosind resursele umane, materiale, financiare și informaționale de care dispune fiecare, într-o manieră colectivă.
În acest sens, un exemplu îl reprezintă Uniunea Europeană, entitate politico-economică interguvernamentală internațională care dispune de o politică proprie de securitate și apărare. Aceasta permite, pe de o parte, Uniunii să acționeze consecvent și sistematic pentru realizarea securității și apărării comune, și, pe de altă parte, țărilor membre să-și integreze politica națională de securitate și apărare în cea a Uniunii Europene. De aici, rezultă o amplificare a eficienței politicii de securitate și apărare comună promovată de Uniune, la nivelul fiecărui stat membru.
În prezent, mai ales în Europa, controversele stârnite între național și internațional înclină balanța către ideea federalistă (integrarea într-o structură de securitate colectivă în care statele își pierd, în mod treptat, rolul de actori în relațiile internaționale).
Desigur, existența politicii europene de securitate și apărare nu înseamnă că apărarea și securitatea statelor membre revine în totalitate UE. Aceasta nu-și propune, și momentan nici nu are cum, să se substituie politicii de apărare și securitate naționale, care continuă să existe și să fie în competența fiecărui stat membru.
Actualul context internațional permite ca statele, organizațiile și persoanele, care doresc și au posibilități financiare, să facă apel la serviciile diverselor societăți militare private. În prezent, există o mulțime de asemenea societăți militare private ce pot oferi servicii de pază și apărare. De asemenea pot garanta securitatea cuiva – stat, organizație sau persoană privată – desigur, contra-cost.
Prin urmare, există mai multe soluții de răspuns la riscurile și amenințările de securitate. Una dintre acestea rezidă în apărarea și securitatea colectivă garantate de o organizație interguvernamentală. Altă variantă o reprezintă eforturile proprii ale fiecărei țări. Și, în fine, o a treia posibilitate o constituie apelul la societățile militare private.
România a optat pentru prima variantă, având statutul de stat membru NATO și al Uniunii Europene.
Istoric:
1.2.Scurt istoric al Uniunii Europene
Uniunea Europeană a fost fondată prin Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957, de Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda, Irlanda și Marea Britanie, cărora li s-au alăturat Grecia, în 1981, Spania și Portugalia, în 1986.
Austria, Finlanda și Suedia au devenit membre ale Uniunii Europene, de la 1 ianuarie 1995, ca urmare a unor referendumuri, evenimente care au avut loc în iunie, respectiv octombrie și noiembrie 1994. Comunitatea Europeană (C.E.) s-a născut din fuziunea dintre Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, fondată la 18 aprilie 1951, Comunitatea Economică Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) ambele create în 1957, în baza Tratatului de la Roma.
La reuniunea de la Maastricht a Consiliului European, în perioada 9 – 10 decembrie 1991, șefii de stat și de guvern din țările Comunității au adoptat un tratat de uniune politică, precum și unul de uniune economică și monetară, care, împreună, formează Tratatul asupra Uniunii Europene. Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ce a fost ratificat de toate părțile semnatare, permițând crearea de noi structuri și proceduri, fosta Comunitate Europeană fiind absorbită de Uniunea Europeană. Această Uniune se sprijină pe trei piloni: primul pilon, cel european, se bazează pe tratatele de la Paris și Roma, modificate prin Actul unic european din 1986, și se referă la cooperarea interguvenamentală; al doilea pilon este politica externă și de securitate comună iar al treilea pilon se referă la aspectele de ordin juridic ce guvernează funcționarea Uniunii.
1.2.1. Scopul, obiectivele și principiile Uniunii Europene
Actul de naștere a Uniunii Europene este Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht, care a consfințit misiunea, obiectivele, principiile și instituțiile comunitare până la adoptarea Constituției pentru Europa de către Convenția Europeană, la 13 iunie și 10 iulie 2003.
Scopul Uniunii Europene este de a promova pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale.
Obiectivele Uniunii Europene:
Oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, precum și o piață unică, unde concurența este liberă și nedenaturată;
Dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creștere economică echilibrată, pe o economie socială de piață foarte competitivă, vizând ocuparea deplină a forței de muncă, progresul social și un înalt nivel de protecție și de îmbunătățire a calității mediului, promovarea progresului științific și tehnic;
Combaterea excluderii sociale și discriminările și promovarea justiției și protecției sociale, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului;
Promovarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, precum și solidaritatea între statele membre;
Respectarea bogăției diversității sale culturale și lingvistice, păstrarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european;
Afirmarea și promovarea valorilor și intereselor sale în relațiile cu restul lumii;
Contribuirea la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea și respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil, eliminarea sărăciei, protecția drepturilor omului, respectarea strictă a dreptului internațional, în special a Cartei ONU.
Principii fundamentale:
Delimitarea competențelor UE are la bază principiul atribuirii;
Exercitarea competențelor are la bază principiile subsidiarității și proporționalității;
Competențele sunt atribuite prin Constituție, celelalte aparținând statelor membre;
În temeiul subsidiarității în domeniile ce nu țin de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă obiectivele acțiunii pot fi atinse mai bine la nivelul întregii structuri europene;
Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității și proporționalității, anexat la Constituție;
Constituția și dreptul adoptat de către Uniune au prioritate față de dreptul statelor membre.
Competențe ale Uniunii Europene
Autoritatea Uniunii se extintinde la toate problemele ce privesc spațiul comunitar, dar și asupra politicii externe. În acest sens prin formularea unei politici comune dar și a unei strategii comune în domeniul securității a spațiului comunitar. Prin securitate se înțelege atît politica de securitate cât și strategia de securitate.
Politica de securitate reprezintă activitățile care rezultă în urma deciziilor pe care le iau deținătorii puterii politice pentru realizarea unei stări de neprimejdie în mediul internațional, astfel încât obiectivele acestora să poată fi realizate.
Politica echilibrului de forțe:
Dintotdeauna, preocupările pentru securitate au fost legate de FORȚĂ – de asigurarea mijloacelor și a condițiilor necesare pentru a preveni și a respinge agresiunea. Practica și teoria forței au mers mână în mână, definind istoria până acum a Europei – părintele dreptului internațional Hugo Gratius intitulându-și, în mod semnificativ, tratatul său de norme ale relațiilor dintre state, în 1625, De jure belli ad pacis (Despre dreptul războiului și al păcii).
Efortul de organizare a forțelor pentru descurajarea agresiunii și a rezistenței împotriva ei s-a îndreptat în două direcții principale: pe de o parte, mobilizarea resurselor interne, iar pe de altă parte, încheierea de înțelegeri cu alte state în vederea coordonării acțiunilor de apărare împotriva unor terțe state.
Apariția ideii și a practicii echilibrului de forțe:
Apariția paradigmei echilibrului de forțe este datată odată cu folosirea forței, astfel că David Hume observa în eseul ”Echilibrului puterii”, apărut în 1752, că elemente ale acestui principiu pot fi găsite în orațiile lui Demostene pentru megalopolitani și a căpătat extinderea după formarea statelor moderne.
Unul dintre cele mai vechi planuri în acest sens este acela al lui Maximilian Bethune, duce Sully, pe când era ministru al regelui Henric al IV-lea al Franței prevăzând împărțirea Europei în „15 state egale” gestionate de Franța.
Alt moment l-a constituit ideea formării de sisteme pentru soluționarea conflictelor prin arbitraj și conciliere ca formă a menținerii echilibrului de forțe. Ideea a apărut la începutul mileniului al II-lea și a avut la bază ideea creștină a universității lumii. În privința arbitrului, controversele au fost între adepții papei și cei ai împăratului, controverse care au continuat până la afirmarea principiului național.
Mai târziu, a apărut o altă idee și anume aceea a creării unor instituții europene care să mențină pacea, principiul fiind reluat în 1464 de un anume Antonie Marini, refugiat francez la curtea regelui Podiebrad al Boemiei, devenind „planul lui Podiebrad”, care prevedea o „Congregațio Concordie”, un fel de ligă a reprezentanților suveranilor pentru menținerea păcii pe calea arbitrajului.
O altă modalitate de menținere a păcii era și crearea de alianțe pentru menținerea echilibrului, adoptată în Italia secolului al XV-lea și extinsă apoi la nivelul întregii Europe. Cu ajutorul acestui sistem s-a urmărit limitarea celor două mari pericole care amenințau suveranitatea statelor: extinderea dominației otomane și creșterea puterii Habsburgilor. Astfel, pentru a putea face față invaziei Franței în Italia, regele Spaniei, Papa, Veneția, Milano și împăratul Maximilian I s-au unit în cadrul Ligii de la Veneția.
Congresele europene – formă de promovare a echilibrului de forțe:
Congresele europene au constituit o nouă formă de promovare a echilibrului de forțe la nivel european.
Sistemul din Westfalia a fost creat ca urmare a războiului de treizeci de ani (1618-1648) între principii protestanți sprijiniți de Olanda, Danemarca, Suedia și Franța și Habsburgi.
Tratativele pentru încheierea păcii au avut loc cu participarea delegaților Spaniei, Suediei, Franței, Provinciilor Unite și Danemarcei, delegați ai împăratului și principilor germani, reprezentanți ai Republicii Veneției și ai Transilvaniei.
Tratatul încheiat în 1648 a avut scopul de a asigura un echilibru de forțe care să înlăture posibilitatea unei puteri de a impune dominația sa asupra celorlalte țări.
Congresul de la Viena a fost determinat de acțiunile hegemonice ale Franței sub conducerea lui Napoleon, care au condus la realizarea de coaliții formate din: Anglia, Austria, Prusia și Rusia, obiectivul acestui tratat este acela al stabilirii unui „sistem real și permanent de echilibru al puterii în Europa”.
„Concertul european” a rezultat ca urmare a opoziției marilor monarhi la curentul revoluționar declanșat de revoluția franceză împotriva rânduielilor feudale din Europa.
Inițiativa i-a aparținut lui Alexandru I., care a sugerat încheierea unei „Sfinte Alianțe” între suverani. Tratatul a fost semnat la 26 septembrie 1815, între Rusia, Prusia și Austria, fiind deschis „tuturor principilor creștini”. În noiembrie 1815, a aderat și Anglia care a impus Alianța cvadripartită secretă, prin care statele membre să intervină în Franța în situația unor mișcări revoluționare și pentru garantarea colectivă a frontierelor.
Sistemul Ligii Națiunilor și echilibrul de forțe între cele două războaie mondiale
Sistemul de securitate al Ligii Națiunilor a fost creat la propunerea președintelui S.U.A. W.Wilson, din 8 ianuarie 1918, în „Cele 14 puncte” care conduceau la realizarea unui organism internațional, care să asigure pacea perpetuă ca o forță colectivă în stare să fie „în adevăr mai mare decât aceea a oricărei alte națiuni angajate în vreo alianță …, ca nici o națiune, nici o combinare eventuală de națiuni să nu poată să o înfrunte sau să-i reziste”.
La începutul deceniului al optulea al secolului XX, Europa era divizată în cele două blocuri militare în interiorul cărora a continuat cursa înarmărilor, respectiv acumulările de armament, inclusiv nuclear, ajungând la cote alarmante. În aceste condiții, se impunea un nou sistem european de securitate, care să aibă la bază dezangajarea militară, cooperarea și încrederea între state, principii care să înlocuiască folosirea sau amenințarea cu forța în relațiile dintre state.
Noul concept de securitate avea la bază așezarea relațiilor dintre state în Europa pe baze noi … politica blocurilor va trebui să facă loc unei organizări de securitate, reclamând un sistem de angajamente și măsuri concrete care să excludă folosirea forței și să asigure dezvoltarea pașnică a statelor europene într-un climat de destindere, înțelegere și cooperare”.
Factorii de bază care conlucrează la crearea noului sistem de securitate sunt statele ca entități independente și suverane. Toate statele trebuie să se angajeze că nu vor folosi forța, amenințarea cu forța, iar relațiile dintre ele vor avea la bază principiile fundamentale ale dreptului internațional privind:
egalitatea în drepturi;
respectarea independenței și suveranității naționale;
neamestecul în treburile interne;
dreptul fiecărui popor de a-și hotărî singur soarta, cu alte cuvinte nu se preconizează crearea unui sistem de principii și norme, separat de cel din Carta ONU, ci aplicarea acestora la specificul Europei.
Punerea în aplicare a acestor principii și norme, care cuprind întreaga gamă a relațiilor dintre state (politico-juridice, economice, militare și culturale), impune măsuri concrete pe care statele să le întreprindă în raporturile lor reciproce la toate nivelurile de reprezentare.
Politica de securitate și apărare a Uniunii Europene
Tratatul de la Maastricht constituie un pas înainte în realizarea unei entități europene, caracterizată prin unitate de interese în toate domeniile de activitate: politic, economic, social și de securitate. Uniunii Europene îi lipsea unul dintre pilonii de bază în relațiile internaționale și anume cel al politicii de securitate și apărare.
Obiectivele politicii de securitate și apărare
Prin politica de securitate și apărare, Uniunea Europeană își propune să îndeplinească următoarele obiective:
salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale a independenței și integrității Uniunii, conform principiilor Cartei ONU;
întărirea securității Uniunii Europene sub toate aspectele sale;
menținerea păcii și întărirea securității internaționale, conform principiilor Cartei ONU, a principiilor Actului Final de la Helsinki și obiectivelor Cartei de la Paris, inclusiv cele referitoare la frontierele exterioare;
promovarea cooperării internaționale;
dezvoltarea și întărirea democrației și a statului de drept, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
Obiectivele politicii de securitate și apărare se realizează prin următoarele prerogative ale comunității:
definirea principiilor și orientărilor generale ale politicii de securitate și apărare comune;
decizia asupra strategiilor comune;
adoptarea de acțiuni comune;
adoptarea de politici comune;
întărirea cooperării sistematice dintre statele membre privind conducerea politiciilor.
Se poate concluziona că, o dată intrat în vigoare, Tratatul de la Maastricht poate fi considerat ca punct de plecare în constituirea Identității Europene de Securitate și Apărare, prin statuarea faptului că Uniunea Europei Occidentale face parte integrantă din dezvoltarea Uniunii Europene. Relațiile dintre UE și UEO au evoluat în direcția integrării UEO în UE și realizarea, prin aceasta, a propriei structuri militare, care să permită îndeplinirea obiectivelor de securitate și apărare comună a statelor membre.
Identitatea Europeană de Securitate și Apărare este în curs de constituire și reprezintă dimensiunea militară a Uniunii Europene. Din punct de vedere militar, aceasta cuprinde:
Comitetul Politic și de Securitate;
Comitetul Militar;
Statul Major General European;
Institutul de Studii asupra Securității de la Paris (preluat de la UEO);
Centrul de cercetare prin satelit din Spania – Torrejon (preluat de la UEO);
Corpul de Reacție Rapidă format din 60.000 militari, capabili să fie desfășurat în 60 de zile și să rămână în teren mai mult de un an. Ofertele pentru constituirea acestei structuri au venit atât din partea statelor membre, cât și din afara Uniunii Europene.
Corpul de Reacție Rapidă trebuie să fie organizat, înzestrat și pregătit astfel încât să poată îndeplini următoarele misiuni:
managementul crizelor;
misiuni de menținere a păcii;
acțiuni umanitare.
Identitatea Europeană de Securitate și Apărare.
Ideea unei politici comune de apărare pentru Europa a apărut după cel de-al doilea război mondial, Statele europene occidentale devenind preocupate de asigurarea propriei securități. În acest sens,cea dintâi manifestare a acestui interes s-a materializat în semnarea Tratatului de apărare de la Dunkerque 1947, moment urmat de ratificarea Tratatului de la Bruxelles 1948, prin care Franța, Marea Britanie și statele Benelux (Belgia, Olanda -Țările de Jos- și Luxemburg) au vizat,în premieră, ”Apărarea Colectivă Europeană”.
Tratatul de la Dunkerque sub denumirea oficială de „Tratat de Alianță și Asistență Mutuală” între Marea Britanie și Franța, împotriva unui posibil atac german, după încheierea celui de-al doilea război mondial, a intrat în vigoare la 8 septembrie 1947. Cu toate că, în cuprinsul articolului 1 se menționa dorința expresă a existenței unei strategii de apărare în raport cu amenințarea germană, în fapt, acest pretext de ordin strategic se îndrepta împotriva URSS, așa cum arăta profesorul de științe politice Mark Trachtenberg, în lucrarea sa ”A CONSTRACTEN PEACE”.
Înțelegându-se importanța unei apărări comune, după semnarea Tratatului de la Dunkirk, alte state europene – Belgia, Olanda și Luxemburg – au semnat, la data de 17 martie 1948, un document asemănător celui menționat, cunoscut ca Tratatul de la Bruxelles. În afara scopului declarat, de securitate colectivă, acest demers își propunea apărarea, fără echivoc, a Europei de Vest în fața amenințării comuniste. Pactul conținea, de asemenea, clauze culturale, sociale și concepte prin care se puneau bazele unui Consiliu Consultativ. Astfel, în Tratat erau reluate idei și idealuri ale Cartei Națiunilor Unite a Drepturilor Omului, precum întărirea și apărarea principiilor democrației, libertății persoanei și libertății politice. După război, acest document s-a dorit a fi fundamentul unei cooperări temeinice în domeniul securității, constituind un precursor al NATO. Diferența față de tratatul NATO rezidă în faptul că, la Bruxelles, se vizase apărarea împotriva Germaniei, în timp ce tratatul NATO, care a fost ratificat un an mai târziu, a apărut într-un context în care Europa era împărțită, deja, în două blocuri oponente, cel vestic și cel comunist, în care URSS reprezenta principala amenințare. Atunci s-a înțeles că blocul vestic trebuia să fie Atlantic, adică să includă și America de Nord.
În septembrie 1948, părțile Tratatului de la Bruxelles prevedeau constituirea unei agenții militare, denumită Westen Union The Fance Organization, care îi includea pe șefii de stat ce ar fi condus, în mod direct, acestă organizație. Mareșalul britanic Bernand Montgomery a fost numit președintele permanent al acestei organizații, având sediul la Fontainebleau, Franța.
O altă acțiune de evitare a reînarmării Germaniei de Vest și de apărare a comunității europene se remarcă în încercarea, eșuată de altfel, de a crea European Defence Community, Tratat, semnat în anul 1952, de către șase state membre, dar care nu a intrat în vigoare, întrucât a fost respins de francezi, în 1954. Atitudinea politică a Franței a generat alte două momente istorice notabile: conferințele de la Londra și de la Paris, în urma cărora Tratatul de la Bruxelles a fost amendat prin intermediul unui Protocol, semnat la data de 23 octombrie 1954, la Paris, în care se prevedea adăugarea Germaniei de Vest și a Italiei, ca părți semnatare. Asistăm, de fapt, la momentul înființării Western European Union – Union de l'Europe Occidentale – (UEO).
Tratatul de la Bruxelles a rămas în vigoare multă vreme, până la sfârșitul anilor 90, fiind, împreună cu NATO, principalul forum de consultare și dialog în materie de securitate și apărare în Europa. Treptat, prevederile economice și sociale prevăzute de Tratatul de la Bruxelles au fost preluate de comunitățiile europene, Consiliul Europei și alte instituții, iar UEO a devenit o organizație specializată strict pe problemele de apărare. Astfel, prin Tratatul de la Roma 1957, s-au pus bazele comunității economice europene, Europeean Economic Comunity. Statele semnatare au fost Germania, Luxemburg, Olanda și Germania de Vest. Alte entități importante au fost constituite prin Tratatul de la Paris, respectiv Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului din 1951 dar și Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică Euratom.
Evoluția UEO între anii 1955-1984
În această perioadă, UEO a jucat un rol important de consultanță și cooperare în Europa de Vest. UEO a avut rol de legătură între Marea Britanie și Comunitatea Europeană, până în 1973, când și Marea Britanie s-a adăugat Comuniății Europene. Între anii 1973-1984, UEO și-a redus activitatea, însă a rămas activă Agenția pentru Controlul Armamentului, cât și Standing Armaments Community. Pe plan politic, activitatea UEO și-a pierdut din relevanță odată cu dezvoltarea politicii europene de cooperare. În următorii ani, dialogul politic și insitituțional dintre Consiliu și ansamblu a însemnat o importantă contribuție, reflectată în cerințele apărării și securitătii Europei.
UEO de la declarația de la Roma la platforma de la Haga
Anii 80 au început cu dezbaterea referitoare la problema securității europene, când nu se mai putea vorbi doar despre o colaborare exclusiv economică. Acest lucru a devenit cu atât mai evident odată cu eșecul planului GENSCHER-COLOMBO, din noiembrie 1981, al cărui scop era să extindă sfera competenței EPC și la probleme legate de securitate și apărare. Trebuie să menționăm că aceasta initiațivă și-a luat numele de la omul de stat german Hans Dietrich Genscher (1927-2016), care a jucat și rolul de președinte al OSCE.
La inițiativa guvernelor belgiene și franceze, a avut loc o întâlnire a ministrilor de externe și apărare din cadrul UEO, care s-a desfășurat la Roma, în1984, când a fost promulgată Declarația de la Roma, prin care s-a definit conceptul de securitate europeană, hotărându-se armonizarea politicilor de apărare ale statelor membre. În cadrul întâlnirii, au fost reiterate următoarele obiective: întărirea siguranței statelor vestice, exploatarea eficientă a UEO, care va contribui nu numai la securitatea Europei de Vest, ci și în apărarea comună a tuturor țărilor Aliantei Atlantice.
Prin Declarația de la Roma, s-a reafirmat, în sensul articolului 8 alineat 3 din Tratatul de la Bruxelles, să fie luate în considerare implicațiile pentru Europa ale crizelor de orice natură din alte regiuni ale lumii. După deciziile luate la Roma, Consiliul UEO a derulat două întâlniri pe an, la care au participat miniștrii de externe și apărare .
Negocierile dintre Statele Unite și URSS în problema retragerii forțelor nucleare au vizat necesitatea consultărilor europene în materie de apărare. Consiliul UEO, Grupul Special de Lucru au elaborat un raport despre condițiile și criteriile securității europene și despre responsabilitățile specifice ale europenilor, pentru apărarea lor în cadrul Aliantei Atlantice. Pe aceasta bază, în octombrie 1987, Consiliul Ministrilor UEO a adoptat o platformă despre interesele securității europene, Platform of europeean security interest, cunoscută sub denumirea de Platforma de la Haga. Platforma a stabilit liniile directoare pentru programul de lucru. În preambulul acesteia se spune: ”Reamintim angajamentul nostru de a construi o Uniune Europeană cu actul european unic, pe care noi toți l-am semnat, ca membri ai Comunității Europene. Construcția unei Europe integrate va rămâne incompletă câtă vreme nu va include securitatea și apărarea”. Subliniind faptul că securitatea Alianței este indivizibilă, oficialii prezenți și-au exprimat susținerea ”întăririi pilonului european al Alianței”. Totodată, în cadrul aceleași întâlniri, au fost deschise negocierile în vederea admiterii Spaniei și Portugaliei, ca părți ale Tratatului de la Bruxelles, aceste țări devenind membre de drept ale Tratatului din 27 martie 1990.
În anul următor, alte două state membre ale Alianței Atlantice și-au exprimat dorința de a se alătura organizației, respectiv, Turcia și Grecia .
Misiuni ale UEO
Misiunea UEO în Golf, între anii 1988-1990.
UEO a participat la acțiuni în Golf în virtutea art. 8 alin. 3 al tratatului Bruxelles, menționat mai sus. Contextul politic în care UEO a participat la aceste actiuni a fost acela în care în golful Persic, între anii 1987-1988 au fost plasate mine în războiul dintre Iran si Irak. Aceste mine constituiau o amenințare la siguranța navigației. Ca urmare, personalul calificat din statele UEO a participat la acțiuni de deminare a apelor internaționale, motiv pentru care operațiunea s-a numit ”clean seep”, care a condus la curățirea completă a 300 de mile marine din strâmtoarea Hormuz, aceasta fiind prima acțiune concertată a UEO.
În timpul Războiului din Golf, ministrii UEO au decis să iși concerteze acțiunile în scopul implementării Rezolutiei 661 a Natiunilor Unite. La întâlnirea de la Paris, din 21 august 1990, au subliniat faptul că UEO ar trebui să faciliteze cooperarea țărilor din regiune cu Statele Unite ale Americii. Mecanismele de coordonare, aprobate de statele UEO în 1998, au fost reactivate și extinse. La întâlnirea personalului de decizie din ministerele Apărării pentru a coordona operatiunile navale de întărire a embargoului comercial instituit asupra statelor din golf. UEO a contribuit la actiuni umanitare pentru refugiații kurzi din nordul Irakului.
Operațiuni din conflictul iugoslav, dintre anii 1992-1996.
In iulie 1992, Consiliul de Ministri UEO a decis ca forțele navale UEO să participe în monitorizarea embargoului împotriva fostei Iugoslavii, NATO a participat cu propria operațiune în iunie 1993, UEO și consiliul NATO întâlnindu-se pentru a aproba o operațiune comună în sprijinul rezoluției de securitate 820 al Natiunilor Unite. Această înțelegere a stabilit o comandă unită pentru operațiunea ”sharp guard”, care a început din 15 iunie 1993.
În cursul acestei operatiuni, UEO a desfășurat în zonă 4 nave si 6 patrule maritime pentru finalizarea acestei acțiuni.
În această misiune, au fost inspectate 6000 de nave, dintre care 6 nave au fost prinse în încercarea de a sparge embargoul. Ca urmare a unei întâlniri extraordinare a Consiliului de Ministri al UEO, din 5 aprilie 1993, statele membre ale UEO au decis să acorde asistență Bulgariei, Ungariei si României pentru a aplica sancțiunile ONU pe cursul fluviului Dunăre. În octombrie 1993, cu puțin timp înainte de intrarea în vigoare a tratatului Uniunii Europene, ministri din țările Comunității Europene au cerut să participe la misiunea din Mostar – Federația Bosniei și Herțegovinei. Urmare acestei cereri, UEO a contribuit cu un contigent de politie.
Misiunea din Albania 1997-2001.
In mai 1997, Consiliul a decis să trimită personal calificat pentru a instrui Poliția Albaneză. În acest sens, au fost mobilizați circa 3000 de ofițeri de politie, care s-au deplasat la Tirana. Pentru acțiunea de deminare din Croația, care a început în mai 1999, UEO a furnizat expertiza tehnică și a antrenat personalul care a lucrat în acțiunea de deminare, misiunea fiind finanțată de către Uniunea Europeană. În noiembrie 1998, UEO a primit misiunea de a participa la acțiuni de supraveghere în regiunea Kosovo, aceste misiuni de supraveghere în Kosovo au fost un răspuns la cererea Uniunii Europene, bazată pe art j.4.2. din Tratatul Uniunii Europene. UEO, alături de personalul militar, a furnizat informațiile primite prin satelit, pe care le-a transmis către UEO, NATO si OSCE.
La 13 noiembrie 2000, Consiliul de Ministri al UEO s-a întâlnit, la Marseille, cu ministrii Austriei, Cehiei, Finlandei, Ungariei, Poloniei și Suediei. Cu această ocazie, s-a semnat declarația de la Marseille și au devenit membri deplini. Cei prezenți au subliniat rolul crucial jucat de UEO, arătându-și aprecierea față de importanta contribuție la dezvoltarea și apărarea securității Europene. Cu această ocazie, statele membre au decis să transfere capacitățile și funcțiile Organizației către Uniunea Europeană.
Prin unirea a două entități, Institutul pentru Studii de Securitate al UEO și Centrul Satelitar din Spania a apărut o nouă structură tranformându-se în Institutul de Securitate al Uniunii Europene (EUISS)și respectiv Centrul Satelitar al Uniunii Europene (EUSC).
Institutul European pentru Studii de Securitate este agenția uniunii, care se ocupă cu analiza siguranței și probleme ale apărării. Este o agenție autonomă din subordinea Common Foreign an Security Policy (CFSP) și este reglementată prin Decizia consiliului 2014/75/1cfsp și găzduiește probleme de securitate. Participă la elaborarea de proiecte pe probleme de politică externă și politică strategică în interiorul și în afara Europei. Sediul acestei instituții se află la Paris, dar are și un Birou de Legătură la Bruxelles. Institutul funcționează cu fonduri primite de la statele membre ale Uniunii Europene și este condus de un bord director, al cărui președinte este Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Politici Externe si Politici de Securitate. Comitetul politic și de securitate PSC excercită o supraveghere din punct de vedere politic fără să prejudicieze independența și autonomia internațională a EUISS.
Înfințarea Agenției Europene de Apărare EDA s-a făcut în anul 2004, dar a fost precedată de declaratia Laken, cunoscută și sub numele de Convenția pentru viitorul Europei. În 2002 Working group on defence l-a avut președinte pe Micheles Barnier, la aceea vreme comisar european. Prin acest grup de lucru s-au pus bazele la viitoarea Agențiie de apărare europeană, așa cum o știm astăzi. Scopul inițial al Agentiei era să asigure armonizarea politicii statelor membre în materie de apărare și strategie, dar și să susțină cercetarea în domeniul tehnologiei apărării și al sistemelor militare spatiale.
Thessaloniki, Convenția a fost oficial lansată, în anul 2003, prin publicarea în luna iunie a Tratatului ce urmărea stabilirea unei constituții pentru Europa. În anul 2004, Nick Witney, a devenit seful executiv al EDA și jucând un rol important în dezvoltarea acesteia.
Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona (inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat internațional care amendează două tratate care constituie forma bazei constituționale a Uniunii Europene. Acesta a fost semnat de statele membre ale Uniunii Europene, la 13 decembrie 2007, intrând în viguare la 1 decembrie 2009. Tratatul amenda Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut, de asemenea, și ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire al Comunității Economice Europene (cunoscut și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Documentul conținea mai multe schimbări importante, precum faptul că UEO urma să aibă personalitate juridică. A fost înființată funcția de ministru de externe al uniunii cu numele oficial de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru poltica comună externă și de securitate, al cărui prim-ministru a fost Catherine Ashton din Marea Britanie.
În urma adoptării acestui Tratat, ce conținea o clauză de asistență, mutual toate functiile UEO au fost încorporate în Uniunea Europeană, iar din această rațiune UEO va fi desfințat în iunie 2011.
Prin Tratatul de la Amsterdam, au fost stabilite condițiile în care unitățiile militare puteau fi deplasate, având spre exemplu Misiunile Petersberg. Misiunile de tip Petersberg au fost aprobate încă din anul 1992 de Consiliul de Miniștri al UEO, aceste misiuni puteau fi deplasate pentru trei scopuri:
misiuni umanitare si de salvare;
misiuni de menținere a păcii;
misiuni de luptă în operatii de management al crizelor.
Termenul de mentinere a păcii este sinonim cu impunerea păcii. Misiunile Petersberg au format o parte integrală a politicii europene de securitate și apărare, European security and defence policy, în prezent, Common Security and Defence Policy (CSDP) și definesc un spectru de acțiuni și funcții pe care Uniunea Europeană le poate lua în operațiunile de management al crizelor.
Prin art. 42 al Tratatului de la Lisabona, această entitate avea ca sarcini următoarele misiuni:
umanitare și de salvare;
sarcini de menținere a păcii și prevenirea conflictelor armate;
sarcini în combaterea crizelor, inclusiv misiuni de pace;
să se alăture operațiunilor de dezarmare;
să acorde asistență și consiliere militară, sarcini de stabilizare post conflict.
Între UEO și NATO s-a stabilit un acord oficial de politică, de securitate și apărare comună, Acord bazat pe angajamentele anterioare dintre UEO și NATO. În condițiile climatului politic de la acea vreme era evident că partenieratul dintre NATO si UE trebuia îmbunătățit pentru a asigura o eficientă gestionare a managementulului crizelor și de mentinere a păcii.
Acordul Berlin Plus contine un pachet de aranjamente între NATO și UE, semnate pe data de 16 decembrie 2002. Aceste aranjamente au fost semnate pe baza concluziilor summitului de la Washington din 1999.
Tratatul Berlin Plus cuprindea șapte părti importante:
Nato-Eu-Security agreement, care acoperă schimbul de informație clasificată sub reguli de protecția informațiilor de securitate;
Asigurarea accesului la capacitățile de planificare ale NATO pentru operațiile conduse de Uniunea Europeană;
Punerea la dispoziție de către NATO a mijloacelor și capabilităților pentru operațiile civil-militare, conduse de Uniunea Europeană;
Stabilirea de proceduri pentru punerea la dispoziție, monitorizarea, înapoierea, rechemarea mijloacelor si capabilităților NATO;
Stabilirea termenilor de referință pentru utilizarea locțiitorului comandantului forțelor NATO din Europa, pentru a comanda operațiunile conduse de Uniunea Europeană;
Stabilirea aranjamentelor de consultare necesare între UE și NATO în contextul operațiunilor conduse de UE care utilizează NATO;
Stabilirea aranjamentelor necesare pentru cerințele de capacități coerente și care se întăresc reciproc, încorporarea în procesul de planificare NATO a nevoilor și capacităților necesare pentru operațiile conduse de UE.
Aceste înțelegeri au fost perfectate, în martie 2003, prin schimbul de scrisori dintre Javier Solana si secretarul general al NATO Lord Robertson. În urma încheierii Acordului Berlin Plus, s-a desfășurat prima operație militară a UE, aceasta fiind Operațiunea Concordia din Macedonia, în decembrie 2003. Această misiune a fost, în fapt, un demers de pace în Macedonia, în care UE a preluat Operațiunea NATO Allied Harmony și au fost desfășurate în jur de 300 de trupe, pentru a asigura securitatea Uniunii Europene și OSCE, care a supravegheat implementarea Acordului de la Ohrida. Eufor Concordia a fost un eveniment important în evolutia politicii de securitate al UE.
Operațiunea Althera a Eufor s-a desfășurat începând cu 2004 în Bosnia Herțegovina și a fost a doua operațiune militara a PSAC. Aceasta misiune a fost posbilă cu participarea aproximativ a 2500 de soldați, din 27 de țări, în principal țări ale UE, și din alte țări precum Chile sau Turcia. Pentru această misiune, personalul militar al Uniunii Europene a folosit cartierul general al NATO din Europa ca și bază operațională.
Helsinki Headline Goal (HLGs) au fost stabilite în Conferința de la Helsinki în 1999 cu scopul de a dezvolta o viitoare Forță Europeană de Reacție Rapidă, care să intre în vigoare din 2003. Aceste obiective au fost stabilite inițial pe baza unui acord bilateral franco-britanic, adoptat la Saint Malo în 1998. Declarația a pus bazele politicii de securitate și apărare, dar a și formulat obiectivele militare principale. Sub acest plan, Uniunea Europeană a decis, în timpul summitului de la Helsinky, posibilitatea de a desfășura rapid și de a susține forțe capabile să efectueze misiuni, de tip Petersberg, chiar și operațiuni cu efective de 50-60 de mii de persoane capabile de a interveni în orice criză ce ar putea apărea în orice zonă unde interesele europene ar fi afectate. Prin acest acord s-au stabilit următoarele obiective: aceste forțe să fie autosustenabile din punct de vedere militar cu capabilități de comandă și cercetare, precum și logistică, beneficiind, la nevoie, de ajutor naval și aerian-.
Statele membre trebuiau să fie în măsură să se deplaseze și să se desfășoare complet în termen de 60 de zile, iar până în acest termen să se asigure desfășurarea de elemente, de răspuns rapid, de nivel redus cu capacitate de răspuns și pregătit de acțiuni foarte ridicate. Prin experiența acumulată în aceste misiuni, s-a considerat necesar a se redacta un nou plan de obiective, cunoscut sub denumirea de headline goal 2010. Încă din anul 2004, s-a considerat necesară stabilirea unei noi ținte în anul 2010, stabilindu-se de către statele membre UE să vină cu un nou plan coerent de management al crizelor în domeniul umanitar – misiuni de salvare, dar și în misiuni de combaterea terorismului. Astfel, potrivit acestor obiective, UE trebuia să își mențină capacitatea de a desfășura mai multe operații concomitente la diferite niveluri de angajare.
Conceptul de Grup de Luptă, aprobat la reuniunea informală a miniștrilor de la Bruxelles, a devenit o parte centrală a headline goal 2010. Grupul de luptă era o unitate militară constituită din 1500 de militari, ce pot fi desfășurati într-un termen de 10 zile, după ce UE a luat decizia de a lansa o operație, care să poate fi susținută până la 30 de zile. La Conferința din 2004, statele membre si-au luat angajamentul de a constitui 13 state de luptă, iar la 1 ianuarie 2007 a atins capacitatea operațională completă.
Aceste grupuri de luptă nu au fost utilizate nici până în prezent. Managementul crizelor civile, așa cum arată în lucrarea sa doctorandul Cristian Ichimescu, crizele pot fi de mai multe feluri: politice, economice, militare, umanitare etc. și au reprezentat o constantă a vieții omului din cele mai vechi timpuri până azi. Crizele au apărut pe fondul unei situații problematice a societății umane și au generat în final evoluția acesteia. Crizele pot fi cauzate de incidente politice, armate, tehnologice, religioase, culturale, sociale, de dezastre naturale etc..
După cum s-a subliniat în strategia europeană de securitate, managementul crizei civile trebuie să constituie o politică importantă a politicii de securitate a Uniunii Europene, în acest domeniu statele membre identificând 6 priorități în sectorul managementului crizelor:
civile;
poliție;
lege;
administrație civilă;
protectie civilă;
misiuni de monitorizare;
Sprijin special pentru reprezentații UE, documentul subliniază faptul că UE trebuie să fie capabilă să contribuie la securitatea sectorului și la suportul dezarmării, demobilizării și proceselor de reintregrare.
UE va desfășura diverse pachete de management al crizei, care să întâlnească nevoile specifice și să contribuie la întărirea instituțiilor locale prin consiliere, antrenare, monitorizare și misiuni de ”substituire”. De aceea UE trebuie să fie capabilă să conducă managmentul crizelor civile, misiunile de managementul crizelor civile incluzând cel putin o misiune de substituție civilă în condiții de notificare imediată. Într-un mediu nefavorabil în domeniul operațiilor polițienești, Consiliul European, din 2000, a stabilit că UE trebuie să asigure, în mod colectiv până la 5000 de ofițeri de poliție pentru operațiile de managementul crizelor,l dintre care 1000 de ofițeri capabili să fie desfășurați în termen de 30 de zile.
Statele membre UE au stabilit și alte obiective importante prin monitorizarea, consilierea și antrenarea poliției locale, prevenirea sau soluționarea crizelor și conflictelor interne, restaurarea respectarii legii și ordinii publice în situații post-conflict, dar și sprijinirea poliției locale în apărarea drepturilor omului.
La reuniunea din 15 și 16 iunie 2001 de la Göteborg, Consiliul European a adoptat o strategie de dezvoltare durabilă în favoarea consolidării reciproce a politicilor economice, sociale și de mediu și a adăugat o dimensiune de mediu procesului de la Lisabona.
Consiliul de la Göteborg, din 2001, a stabilit obiective pentru trei domenii prioritare, astfel s-a hotărât ca un numar de 200 de judecători și procurori, în special pregătiți în managementul crizelor, să poată fi desfășurați într-un interval de 30 de zile .
S-a hotărat, de asemenea, stabilirea unui grup de experți în domeniul administrației civile, desfășurarea de echipe de protecție civilă de până la 2000 de persoane apte de a fi desfășurate în timp foarte scurt, aceste echipe fiind alcătuite la randul lor din două, trei subechipe de evaluare și coordonare, compuse fiecare din 10 experți ce pot fi trimise pe teren în 3-7 ore de la notificare.
In 2004, la Conferința de la Bruxelles, aceste obiective s-au considerat a fi îndeplinite, astfel încât s-a trecut la modelarea obiectivului principal civil 2008, în care s-a avut în vedere experiența UE în operații pe teren, acordându-se un interes sporit pregătirii personalului și planificării misiunilor. În plus, s-au adăugat două noi priorități și anume misiunile de monitorizare și de sprijin pentru reprezentantii speciali ai UE. Totodată CHG2008, a pus acentul pe desfășurarea de misiuni simultane și a evidențiat două domenii importante: reforma sectorului de securitate SSR și dezarmare, demobilizare și reintegrare DDR.
Aceasta etapă fiind depășită, în 2010 s-a stabilit un nou obiectiv cunoscut sub denumirea obiectivul principal civil 2010. Noul obiectiv pune un accent mai mare pe cooperarea dintre civili și militari, dar și pe îmbunătățirea capacității de pregătire pentru intervenție. S-a hotărat, de asemenea, punerea la dispoziție a unui număr suplimentar de 285 de experți în asigurarea justitiei în procesul de tranziție, dar și în analiza de conflict.Tot prin acest obiectiv s-au pus și bazele echipelor de Răspuns civil CRT formate din 100 de experți pregătiți pentru a fi desfășurați rapid în teren.
1.3.Concepte și initiative
Instrumentele gestionării civile și militare a crizelor.
Crearea PESA (Politica Europeană de Securitate și Apărare) a impus necesitatea identificării mijloacelor civile și militare pe care Uniunea Europeană le pune în aplicare atunci când lansează o misiune de gestionare a crizelor. Capacitățile necesare îndeplinirii obiectivelor Politicii Europene de Securitate și Apărare sunt atât militare, cât și civile.
Capacitățile militare ale PESA – Procesul de identificare și punere la dispoziție a capacităților militare ale PESA reprezintă o provocare majoră pentru UE (anexa nr.4. Organe militare ale UE). Atunci când PESA a fost lansată, în 1999, Consiliul European fixase un obiectiv pe care se angaja să-l atingă în 2003, în materie de capacități militare.
Obiectivul global de la Helsinki. Acest obiectiv se inspiră de la NATO, care era prezentă în Bosnia, în 1999, cu 600.000 de oameni. „Obiectivul global” al UE consta în punerea la dispoziție, la sfârșitul anului 2003, a unei forțe de 50.000-60.000 de oameni, furnizați de statele membre (corespunzând la un corp de armată), putând fi desfășurată într-un interval de timp de 60 de zile și pentru o perioadă de un an pe un teatru îndepărtat (în realitate, numărul necesar pentru atingerea acestui obiectiv este de 180.000, dacă se ia în calcul necesitatea garantării a trei rotații pe an). Potrivit obiectivului global, aceste forțe trebuie să fie în măsură să îndeplinească misiunile Petersberg și trebuie să fie, din punct de vedere militar, auto-suficiente. În această calitate, ele pot fi sprijinite prin mijloace logistice, aeriene și navale necesare. Se cuvine amintit, totuși, că „Obiectivul global” nu presupune crearea unei armate europene. Este vorba mai mult de unități naționale, la care Consiliul European poate recurge, dacă decide, în unanimitate, să intervină într-o regiune a lumii.
Totuși, punerea în practică a „Obiectivului global” se caracterizează prin numeroase dificultăți. În noiembrie 2000, o „Conferință de ofertă a angajamentelor în materie de capacități” a stabilit un catalog al forțelor pe care fiecare țară acceptă să le dețină pentru atingerea scopului fixat. Obiectivul cantitativ a fost facil de atins.
Statele membre au pus la dispoziție o „rezervă” de peste 100.000 de oameni, 400 de avioane și 100 de clădiri și s-au angajat să identifice alte capacități militare, în consens cu „Obiectivul global plus”. Dar, sub aspect calitativ, s-au ivit numeroase probleme. Într-adevăr, Catalogul a evidențiat existența unor grave insuficiențe în termeni de transport și de comandament (state majore desfășurabile).
În noiembrie 2001, miniștrii europeni ai Apărării au lansat un „Plan de acțiune european privind capacitățile” (PAEC), care trebuia să identifice lacunele Catalogului de către grupuri de experți, conduse de unul sau două state. Planul a arătat că, dacă anumite lacune puteau fi acoperite de noile contribuții din partea statelor membre, altele priveau capacitățile care, pur și simplu, nu existau. Aceasta înseamnă că statele membre trebuiau să creeze noi capacități, mai ales în domeniul desfășurării și mobilității forțelor. Pe termen scurt, soluția în domeniul desfășurării nu putea să treacă decât prin mari proiecte de achiziții și de investiții.
În timpul celei de-a doua „Conferințe de oferte de angajamente în materie de capacități”, în mai 2003, grupuri de lucru, administrate de un stat, au fost create cu scopul de a pune în practică proiecte, menite să rezolve lacunele identificate în faza precedentă. Aceste proiecte concrete aveau menirea să conducă la cumpărarea coordonată a unui nou material din partea membrilor.
În 2003, PESA dispunea de un nou catalog, în care, totuși, persistau numeroase lacune. În ciuda eforturilor depuse, catalogul PESA, pus în practică în 2005, nu dispune de mijloace suficiente pentru a asigura mobilitatea trupelor și pentru a garanta susținerea lor logistică îndepărtată. În plus, sistemele de comandament și de comunicații rămân modeste la nivel colectiv. Distanța dintre obiectivele declarate de UE și capacitățile reale a fost ironic denumită ecart de credibilitate, în timpul unei conferințe organizate de grupul liberal european în noiembrie 2002. În ceea ce privește misiunea militară organizată sub egida Franței în 2003 (Operațiunea Artemis), adesea citată ca exemplu de primă misiune militară a PESA pe un teatru îndepărtat, se cuvine amintit că era vorba despre o acțiune de foarte scurtă durată și limitată doar la orașul Bunia. Problema capacităților rămâne, deci, intactă și trimite la chestiunea delicată a bugetelor militare europene și la restructurarea lor.
O a doua sarcină ce revenea capacităților militare PESA o reprezintă „Headline Goal 2010” și grupările tactice. În timp ce UE dezvolta „Obiectivul global” de la Helsinki, noi amenințări de tip netradițional au apărut, antrenând cu ele noi exigențe în materie de capacități militare.
Cea mai mare parte a armatelor europene sunt încă structurate ca pe timpul Războiului Rece, adică pe apărarea teritoriului european împotriva unei eventuale invazii armate. „Obiectivul global” definit la Helsinki în 1999, care nu a fost încă atins în realitate, a fost inspirat de Războiul din Kosovo, care, în final, era mai curând un conflict clasic și apropiat de teritoriul european.
UE rămâne totuși incapabilă să efectueze misiuni îndepărtate de natură înalt specializată. Într-adevăr, dacă statele membre numără aproximativ 1,8 milioane de soldați, doar 12% dintre ei pot fi desfășurați în străinătate.
În ciuda eforturilor realizate, PESA nu dispune mereu de mijloace suficiente pentru mobilitatea trupelor și pentru a garanta susținerea lor logistică îndepărtată. Necesitatea de a dispune de forțe de reacție rapidă înalt specializate și foarte mobile, în măsură să intervină pe teatre îndepărtate, se impune cu necesitate pentru PESA.
Această capacitate, implicit evocată în Strategia europeană de securitate colectivă adoptată în decembrie 2003, a fost inserată în noul obiectiv fixat de UE în materie militară: „Obiectivul global 2010”.
La rândul său, „Obiectivul global 2010” își propune, înainte de orice, să adopte o serie de ameliorări cu scopul de a acoperi lacunele ivite în cadrul obiectivului de la Helsinki. Totodată, acesta introduce conceptul de „Grupări tactice”, inspirându-se dintr-o inițiativă a Franței, Germaniei și Regatului Unit adoptată în aprilie 2003.
Scopul acestei inițiative este să pună la dispoziția PESA o serie de forțe compuse fiecare din câte 1.500 de oameni, putând fi desfășurate, într-un timp de 15 zile, în zone îndepărtate și în special dificile. Aceste grupări tactice vor trebui să dispună de toate elementele de susținere necesare pentru îndeplinirea misiunilor lor, inclusiv de mijloace de transport strategic. De asemenea, se prevedea că acestea vor trebui să fie în măsură să efectueze atât misiuni autonome, cât și acțiuni necesare pregătirii intervențiilor de mai mare anvergură.
Calendarul fixat de „Obiectivul global 2010” comportă crearea a 30 de prime batalioane, în primul semestru al anului 2006. Din punct de vedere organizațional, Grupările tactice pot fi compuse din structuri militare dintr-un stat membru sau mai multe state membre care furnizează trupele sau materialul necesar.
În materie militară, o ultimă inițiativă a fost adoptată în decembrie 2004. Atunci, într-un consiliu informal, miniștrii Apărării din Franța, Spania, Italia, Portugalia și Țările de Jos au propus crearea unei Forțe europene de jandarmerie, alcătuită din 3000 de persoane specializate, putând fi desfășurată în străinătate în 30 de zile.
Această Forță ar trebui să se distingă de alte inițiative militare prin caracterul său hibrid civilo-militar. Aceasta răspunde, într-adevăr, unei nevoi din ce în ce mai presante a comunității internaționale și anume aceea de a integra o dimensiune civilă (mai ales în domeniul întăririi poliției și a statului de drept) în misiunile de gestionare militară a crizelor. Forța de jandarmerie, care trebuia să fie în măsură să intervină din 2006, va fi pusă la dispoziția misiunilor PESA ca și a OSCE, NATO și ONU.
Capacitățile civile ale PESA .
După lansarea procesului de creare a PESA, în 1999, statele membre și-au dat repede seama că gestionarea crizelor nu ar putea fi doar militară. Întărirea statului de drept, mai ales crearea unei poliții oneste și a unui sistem judiciar eficace, începe să fie percepută ca o componentă esențială a oricărei acțiuni de restabilire a păcii. Misiunile de gestionare civilă au fost integrate PESA în anul 2000, în timpul Consiliului European de la Feira.
Acesta privea patru sectoare: poliția, întărirea statului de drept, administrația civilă și protecția civilă. În mod concret, statele membre se angajează să pună la dispoziția misiunilor civile ale PESA o rezervă de 5000 de polițiști, 200 de judecători, mai mult de 2000 experți în diverse domenii civile și, în fine, echipe de evaluatori ce pot fi desfășurate pe teren în cel mai scurt timp.
Identificarea și punerea la dispoziție a capacităților civile utilizabile de PESA a fost relativ rapidă. UE a dobândit o oarecare pricepere în domeniu, intervenind în multe regiuni și țări (Balcani, Georgia, Congo, Irak, Palestina, Sudan).
În sectorul civil, se constată, totuși, lacune în materie de capacități (mai ales în sectorul personalului de justiție în domeniul financiar și al logisticii). În afara domeniului militar, un „Obiectiv global civil” a fost identificat, pentru a întări capacitățile civile în 2008.
Misiunile civile ale PESA pun totuși o problemă de coordonare cu politica de cooperare în dezvoltare, gestionată de Comisia Europeană în cadrul competențelor supranaționale și comunitare ale UE (primul pilon).
Politica de cooperare europeană, într-adevăr, cuprinde numeroase programe ce intervin în domeniile statului de drept, al democrației și al reconstrucției după conflict. În plus, în ansamblul său, ajutorul de dezvoltare este perceput ca un prețios instrument susceptibil de a contribui la înlăturarea tensiunilor sociale și structurale ale țărilor din sud. Aceasta este considerată ca un instrument de prevenire a conflictului în sine. Pe frontul civil, atunci când face față conflictelor, UE intervine pe baza a două politici distincte și separate între ele: PESA și cooperarea în dezvoltare (la care trebuie adăugat ajutorul umanitar, de asemenea prerogativă a Comisiei și a primului pilon). Probleme de coordonare și de coerență între cele două sfere de acțiune sunt puse în numeroase rânduri.
CAPITOLUL 2
Componentele operaționale ale Politicii Externe și de Securitate Comună
2.1.Componentele operaționale ale PESC
În anul 1950, problemele de politică externă nu constituiau tocmai subiectul principal de preocupare a poparelor europene. Dar Tratatul Uniunii Europene, numit Tratatul de la Maastricht, semnat la conferinta a Comunitatii Europene din 1992 la Maastricht și a intrat în vigoare la 1 Ianuarie 1993.
Premisele dezvoltării PESC (Politica Externa si de Securitate Comuna) si PESA (Politica Europeana de Securitate si Apărare), ca parte a PESC, au fost statuate de TUE, care stipulează la articolul J.4 al Titlului V următoarele: “Politica externă si de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune”.
Obiectivele PESC sunt:
protejarea valorilor, intereselor fundamentale și a independenței Uniunii;
intărirea, pe toate căile, a securității Uniunii și a statelor membre;
păstrarea păcii si intărirea securității internationale, în acord cu principiile Cartei ONU, Actului Final de la Helsinki și Cartei de la Paris;
promovarea cooperării internaționale;
dezvoltarea și consolidarea democrației, legalității, respectului pentru drepturile omului și a libertaților fundamentale. Statele membre sprijină activ politica externa si de securitate a Uniunii și o vor servi în spiritul loialitații și solidarității reciproce. Ele se vor abține de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau de natură să lezeze eficacitatea acesteia. Consiliul va veghea la aplicarea acestor principii.
Politica Uniunii nu trebuie să prejudicieze caracterul specific al politicii de securitate și apărare a statelor membre, va respecta obligațiile statelor în cadrul NATO și va fi compatibilă cu politica de securitate și apărare stabilită prin acorduri internaționale. Președinția UE reprezintă UE în probleme ce decurg din PESC:
ea va fi responsabilă de implementarea măsurilor comune; în aceasta calitate, va reprezenta, în principiu, poziția UE în cadrul organizațiilor și activităților internaționale;
în acest sens, președinția va fi asistată de către statul membru care a deținut aceasta poziție în perioada anterioară și de către cel care va deține președinția în urmatoarele șase luni (Troika). Consiliul UE definește principiile și liniile directoare pentru PESC; el ia deciziile necesare pentru definirea și implementarea PESC pe baza liniilor directoare adoptate de către Consiliul European, asigurand unitatea, consistența și eficacitatea acțiunilor Uniunii. La 1 noiembrie 1993, Tratatul a intrat în vigoare și astfel s-a putut face auzită vocea Europei pe scena internațională, s-au exprimat poziții proprii asupra unor conflicte și subiecte internaționale, conform principiilor și valorilor comune europene.
Tratatul de la Maastricht a adus modificări celor 3 tratate inițiale pe linia reformelor începute de Actul Unic European. De la primele 3 tratate a mai fost un moment în 1965 cand în urma Conferinței de la Bruxelles cele 3 comunități s-au numit Comunitățile Europene. Din 1993 comunitățile se numesc Uniunea Europeană.
A adus câteva elemente noi:
a hotărât introducerea monedei unice cel mai târziu
a prevăzut drepturi civice europene (cetățenia Uniunii)
a adus noi competențe pentru Comunitatea Europeana în domenii precum protecția consumatorilor, politica de sănătate, politica în domeniul infrastructurii de transporturi, comunicații, distribuirea energiei, instituționalizarea cooperării pentru dezvoltarea politica industrială, protecția mediului înconjurător, cercetare-dezvoltare, politica sociala, cooperarea in materie de justiție si afaceri interne, politica externa si de securitate comuna.
Alături de Piața Unica Interna și moneda unica, celelalte doua (justiția si afacerile interne și politica externă și de securitate) sunt cei trei poli importanți pe care se sprijină UE. Tratatul Uniunii cuprinde 2 parți: prima se refera la realizarea uniunii economice si monetare, a doua se refera la realizarea uniunii politice.
A doua parte este Construcția uniunii politice care are 2 componente:
afacerile interne și justiția
politica externă și de securitate comună
Obiectivele politicii externe si de securitate comună sunt:
salvgardarea voturilor comună, a intereselor fundamentale și independenței UE;
întărirea securității UE și a statelor membre sub toate formele sale;
menținerea păcii și securității între națiuni conform principiilor Cartei ONU, a principiilor și obiectivelor organizatorice pentru securitate și cooperare europeană OSCE => înscrise în Actul Final de la Helsinki (1975) si Carta de la Paris (1990);
promovarea cooperări internaționale și dezvoltarea și întărirea democrației și a statului de drept ca și restul drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Tratatul de la Maastricht a prevăzut ca toate țările membre vor putea desfășura din momentul intrării în vigoare acțiuni comune pe baza acestui nou mecanism de cooperare politică. Subiectele care pot face obiectul unei acțiuni comune vor fi alese în unanimitate de șefii de stat și de guvernele statelor membre UE. Punerea în practică a acestor acțiuni comune se va putea face după ce miniștrii de externe vor decide tot în unanimitate detaliile concrete ale acțiunilor respective urmând ca deciziile finale să poată fi luate pe baza majorității calificate.
Obiectivele UE potrivit Tratatului de la Maastricht: promovarea unui progres economic și social echilibrat prin crearea unui spațiu fără frontiere, întărirea coeziunii economice și sociale, stabilirea unei uniunii economice și monetare cu obiectivul final al introducerii unei monede unice, afirmarea identității europene pe scara internațională prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comună și pe termen lung a unei politici de apărare comună, întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre ale Comunității prin instituirea unei cetățenii a Uniunii, dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniul justiției și afacerile interne, menținerea experienței legislative comunitare și dezvoltarea ei în scopul de a examina în ce măsura politicile și formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui sa fie revizuite în vederea asigurării eficienței mecanismelor comunitare.
Tratatul de la Maastricht, intitulat „Dispoziții privind Politica Externă și de Securitate Comună”, se ocupă de reglementarea PESC, pe parcursul articolelor J – J.11. Mecanismele principale se bazează pe informarea reciprocă a statelor membre cu privire la problematicele de politică externă și de securitate, pe adoptarea unor acțiuni comune și, foarte important, pe faptul că, în virtutea suveranității partajate între statele membre și instituțiile europene, Consiliul European definește principiile și orientările generale ale PESC. Mai mult, Tratatul de la Amsterdam din 1998 întărește prerogativele Consiliului European asupra unor forțe armate comune ale statelor membre, arătând la articolul J.3 al Tratatului că respectivul Consiliu „definește principiile și orientările generale ale Politicii Externe și de Securitate Comună, inclusiv pentru problemele care au implicații în domeniul apărării”.
Analizând istoria creării unei Politici Externe și de Securitate Comună, trebuie să amintim momentul deciziei politice de a reînarma Germania în anii 50 când, pentru a permite acest lucru, Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda au inventat proiectul Comunității de Apărare Europene, inițiind crearea unei armate europene comune. Proiectul a fost respins mai târziu (1954) de către Franța, din cauza neînțelegerilor politice dintre țările fondatoare. La trei ani după stabilirea Comunității Economice Europene, dorința de a reîncepe construcția politică a apărut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christian Fouchet a pregătit trei propuneri în anii 1961-1962, cunoscute sub numele de „Planul Fouchet”. Cooperarea interstatală trebuia să ducă la o politică externă unică, statele membre trebuiau să-și întărească securitatea în comun și să-și coordoneze politicile de apărare. Ultima dintre acestea prevedea consultări bilaterale periodice și comitete comune de lucru, care pregăteau reuniunile la nivel înalt – inclusiv un comitet în domeniul apărării. Din nefericire însă, a fost rândul celorlalți să respingă acest „Tratat asupra Uniunii Statelor” motivându-se că nu se dorește o colaborare excesivă între state și nici ruperea legăturii cu SUA și NATO. Totuși, în1969, la Summit-ul de la Haga, cei șase membri ai CEE au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa. În 1970 s-a adoptat Raportul Davignon, marcând Cooperarea Politică Europeană, deși aceasta se referea exclusiv la politica externă. Treisprezece ani mai târziu, la Stuttgart, s-a mai făcut un pas: aspectele politice și economice ale securității au fost incluse între obiectivele CPE. Până la momentul Maastricht, diplomația occidentală și-a armonizat pozițiile față de statele terțe, pe baza acordurilor informale, dar în lipsa unor structuri comune ale Comunității Economice Europene. În primul rând, strânsul angrenaj cu CE, demonstrat, printre altele, și de implicarea Comisiei, precum și de faptul că Comitetul Politic, parte a cooperării interstatale PCE, nu își mai transmite proiectele Consiliului de Miniștri în mod direct, ci prin intermediul Comitetului Reprezentanților permanenți – parte instituțională a pilonului CE. În plus, paleta de activități ce a fost extinsă în mod considerabil pentru a se putea folosi de ea însă, era nevoie de unanimitate de voturi.
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, a adus unele modificări în PESC față de tratatul de la Maastricht. Astfel, s-a stabilit includerea unei politici comune de securitate si apărare (PESA) în cadrul PESC. Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001 a adoptat o declarație cu privire la capacitațile operaționale ale PESA, recunoscând oficial ca Uniunea este acum capabilă să conducă operațiuni în condiții de criză. Tot în Declarația de la Laeken se reamintea scopul fundamental al construcției europene, acela de a apăra continentul de război și de a crea o Europă puternică și unită. Structurile interimare stabilite dupa Amsterdam au devenit permanente.
Politica Europeană de Securitate si Apărare (PESA) presupune dezvoltarea unei capacitati de decizie autonome si – în situația în care Alianța Nord-Atlantica nu este angajată – lansarea și coordonarea unor operatii militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situații de criză. Intrucât angajarea resurselor de catre statele membre la astfel de operatii se bazează pe decizii suverane, este important de subliniat ca PESA este un proces interguvernamental, controlul politic asupra acestuia fiind exercitat de sefii de state și de guverne ale statelor membre, iar cel financiar, de către parlamentele naționale.
Problema principală a fost împărțirea competențelor între state și organele UE. Soluția adoptată a fost că în problemele principale decid statele membre, iar în celelalte decid organele comunitare, care de cele mai multe ori, au nevoie de unanimitate în luarea deciziilor.
Tratatul de la Amsterdam prezinta cinci obiective fundamentale pentru PESC:
apararea valorilor comune, a intereselor fundamentale, independenței și integrității Uniunii în conformitate cu Carta Națiunilor Unite;
întărirea securității în interiorul Uniunii, prin toate mijloacele;
menținerea păcii și întărirea securității internaționale;
promovarea cooperării internaționale;
dezvoltarea și consolidarea democrației și respectului legilor, a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Tratatul de la Amsterdam a evaluat PESC și a introdus noi instrumente politice, structuri și reguli.
Tratatul de la Amsterdam a introdus și noua funcție de Înalt Reprezentant pentru PESC. El este parte din troika, împreună cu Președintele de Consiliu și de Comisie, pentru a reprezenta UE în organizațiile și conferințele internaționale. Aceastăfuncție fuzionează cu aceea de Secretar General al Consiliului.
Înaltul Reprezentant “trebuie să ajute Consiliul în probleme referitoare la scopul PESC, în mod special prin contribuția la formularea, pregătirea și implementarea deciziilor de politică și coordonarea dialogului politic cu terțe țări, atunci când este necesar și când acționează din partea Consiliului la cererea Președintelui”. JavierSolana este primul Înalt Reprezentant și a intrat în funcție după ce fusese înainte Secretar General NATO. În cadrul Secretariatului Consiliului a fost înființată o Unitate de Planificare a Politicii și de Avertizare Timpurie. Aceasta are ca scop monitorizarea, analiza și aprecierea evenimentelor și desfășurărilor internaționale, incluzând avertizări timpurii privind potențialele crize.
Structura la nivel de oficiali:
C.O.R.E.P.E.R. – Comitetul Reprezentanților Permanenți – ambasadorii statelor membre UE și Secretarul general adjunct al Comisiei se întrunesc o dată pe săptămână pentru pregătirea agendelor și deciziilor Consiliului. PSC – Comitetul Politic și de Securitate – are un rol central în definirea și urmărirea răspunsului UE la o criză și estecompus din reprezentanți naționali la nivel de ambasadori, aleși în cadrul COREPER. De asemenea, pregătește recomandările pentru activitățile viitoare ale PESC, inclusiv PESA. Corespondenții europeni – aflați în toate statele membre UE împreună cu Comisia coordonează zilnic activitățile PESC și pregătesc întrunirile PSC și PESC. Grupul de consilieri RELEX examinează aspectele instituționale, legale și financiare ale propunerilor făcute în PESC. Pregătește activitatea COREPER privind acțiunile comune și asigură consistența raportului inter-pilieri. Grupurile de lucru PESC sunt compuse din experți din statele membre UE și din Comisie, care se întrunesc pe direcții geografice și funcționale pentru a elabora documentele politice și opțiunile care vor fi prezentate și analizate de organismele PESC.
Pentru a asigura implementarea PESC, în cadrul Consiliului s-au înființat mai multe comitete noi:
Comitetul Militar al UE – EUMC – responsabil cu furnizarea de consiliere și recomandări militare pentru PSC în legătură cu toate problemele militare din cadrul UE.
Personalul Militar al Uniunii Europene – EUMS – oferă expertiză militară și sprijin pentru PESA, incluzând și conducerea operațiunilor UE de gestionare a crizelor militare.
Grupul Militaro-Politic examinează aspectele militaro-politice ale tuturor propunerilor din cadrul politicii externe și de securitate.
Comitetul pentru aspecte civile de gestionare a crizelor consiliază în privința aspectelor politice nemilitare sau prevenirea conflictelor. În acest scop, Uniunea trebuie să aibă putere autonomă de acțiune, susținută de forțe credibile.
Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări pragmatice cu privire la următoarele chestiuni: s-a creat o celulă de planificare politică și analiză, s-a înființat poziția de Înalt Reprezentant al PESC, s-a adoptat votarea de către Majoritatea Calificată (QMV) pentru implementarea măsurilor și extinderea cooperării în domeniul managementului de criză între UE și UEO. Din acest moment, unele analize ale cancelariilor occidentale au considerat că responsabilitatea PESC se restrânge doar la reacții față de crizele ce pot apărea, în sensul intervențiilor militare și/sau diplomatice, deci incluzând aspectele legate de apărare, iar alții au preferat să disocieze politica diplomatică și de securitate de aspectele legate de apărare. Toate acestea se arată și în dispozițiile privind PESC din Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999. Este introdus un „Înalt Reprezentant pentru PESC” (Javier Solana), care, în sfârșit, reușește să contureze imaginea politicii externe europene, dotând-o cu o unitate de planificare strategică și de alarmă imediată, care asigură recunoașterea din timp a situațiilor internaționale relevante pentru PESC și care, astfel, urma să schimbe caracterul reactiv al politicii externe europene.
Tratatul de la Nisa – noi evoluții ale PESC. Tratatul de la Nisa a produs o imagine mai bună a misiunii și a funcțiilor noilororganisme care se ocupă cu probleme de securitate și de apărare. În lumina modificărilor aduse de Tratatul de Nisa, politica de apărare comună serezumă la:
cooperare în materie de armament;
cooperare în misiunile umanitare și de evacuare;
cooperare în misiunile de menținere a păcii;
participarea cu unități combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii.
Tratatul de la Nisa a definit apărarea UE ca o “apărare autonomă”, marcând sfârșitul UEO și modificând art. 17 TUE, dar identitatea europeană a securității și apărării a rămas doar în NATO, ca un dispozitiv de consultare și cooperare UE-NATO. Practic, la Nisa, s-au adoptat obiectivele de capacitate militară și a fost stabilită arhitectura instituțională de soluționare a problemelor securității și apărării europene. Obiectivul principal al PESA l-a reprezentat realizarea de către statele europene membre ale UE a unei Forțe de Reacție Rapidă de 100.000 oameni, până în 2003. Operaționalizarea deplină a forței face ca statele membre să fie apte să o disloce în întregime în timp de 60 de zile și să asigure, în cadrul acesteia, elemente de răspuns rapid, cu un grad foarte ridicat de disponibilitate, dar și să sprijine logistic forța dislocată cel puțin un an. Misiunile FRR a UE includ operațiuni de la cele mai grele, de restabilire a păcii sau de menținere a păcii, până la unele ușoare, de tip umanitar, de salvare sau evacuare.
În general, se consideră edificarea PESC ca fiind o întreprindere dificilă, atâta timp cât capacitatea de a proiecta puterea este inegal distribuită între statele membre. Astfel, se crede că instituirea unui Consiliu de Securitate European după model ONU, cu 10 membri, ar putea spori rapiditatea în luarea deciziilor, în realizarea unui acord în probleme globale cum ar fi, de exemplu, lupta cu terorismul, a unui acord asupra principiilor fundamentale pentru o acțiune comună. O decizie în acest sens s-ar putea lua numai după intrarea în vigoare a noii Constituții Europene.
În mod cu totul surprinzător, tocmai acest sector a reușit să se dezvolte cu o rapiditate uluitoare între anii 1998-2001 – și anume mai ales în afara marilor revizuiri aduse Tratatului de la Amsterdam și Nisa -, ducând la apariția Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA), creând așadar brațul militar al PESC. Comitetul Politic al CPE se transformă, odată cu Tratatul de la Nisa (Articolul 25) în Comitetul Politic și de Securitate (CPS). Acesta se ocupă de toate aspectele PESC, urmând să funcționeze totodată și ca „motor“ al PESC și PESA. CPS ține sub observație cursul evenimentelor internaționale relevante pentru PESC/PESA (funcție analitică), pentru a putea oferi Consiliului pe Probleme Generale (Consiliul Miniștrilor de Externe), pe baza analizei sale, recomandări în ceea ce privește elaborarea politicilor de urmat (pregătirea deciziei). În plus, CPS se asigură că politicile, asupra cărora s-a ajuns la un consens, sunt implementate (controlul implementării) și constituie punctul de legătură în ceea ce privește schimbul de informații dintre diversele instituții și actorii implicați în structurile PESC/PESA – inclusiv NATO (funcție de legătură). Această instituție a cunoscut așadar, prin Tratatul de la Nisa, o creștere evidentă.
Strategia de securitate europeană “Solana”. Strategia Solana “A Secure Europe in a Better World”, adoptata de către ConsiliulEuropean în decembrie 2003, reprezintă prima strategie de securitate europeana.Reprezintă, de fapt, un preconcept care trebuie tradus într-un mecanism care statuează când, unde, de ce și cum va acționa Uniunea Europeană. Premisa care articulează Strategia Solana de securitate europeana este aceea ca: “Uniunea este un actor global” și, în consecința, “ar trebui să fie gata sa își asumeresponsabilitățile in domeniul securității globale”. Strategia definește caracteristicile mediului actual de securitate, amenințările șiprovocările la adresa securității spațiului european, precum si obiectivele si direcțiile deacțiune pentru întărirea securității europene.
Principalele amenințări identificate de Strategie sunt:
terorismul – Europa este ținta si baza unei asemenea amenințări;
proliferarea armelor de distrugere in masa – riscul potențial cel mai serios la adresa securității europene;
conflictele regionale – cele din imediata vecinătate: Orientul Mijlociu, Nordul Africii, Caucaz, Transnistria – sau din zonele îndepărtate;
instabilitatea statală – proasta guvernare, corupția, abuzul de putere, instituții slabe, lipsa de răspundere si conflictele civile corodează autoritatea statala din interior, ceea ce poate duce la colapsul statelor;
crima organizată – Europa constituie un obiectiv principal pentru crima organizată; ca amenințare interna aceasta are și o dimensiune externă – traficul transfrontalier de droguri, ființe umane, arme, bani, migrație ilegala.
Ca răspuns direct la aceste amenințări, UE își definește o serie de obiective strategice:
reacția la amenințări și combaterea acestora, prin mutarea “primei linii de apărare” în afara UE și prin recunoașterea faptului că “nici una dintre aceste amenințări nu este pur militară și nici nu poate fi combătută doar prin mijloace militare”. În consecință, UE propune o abordare multidimensională a răspunsurilor la diversele provocări la adresa securității;
construirea securității în vecinătate – interes major ca statele din vecinătate să fie bine guvernate și administrate. Lărgirea UE nu trebuie să genereze noi linii de demarcație; sarcina UE este aceea de a promova un cerc de state stabile, bine guvernate în partea de Est a Uniunii (dialog și cooperare cu țările din bazinul mediteranean, Orientul Mijlociu și din Caucaz, rezolvarea conflictului arabo-israelian este o prioritate strategică pentru UE).
ordinea internațională bazată pe multilateralism eficace – dezvoltarea unei societăți internaționale puternice, cu instituții funcționale și guvernată conform principiilor de drept internațional.
Noul Headline Goal 2010 (adoptat in cadrul reuniunii miniștrilor apărării ai UE din 17 mai 2004) muta accentul de la aspectele cantitative ale vechilului Helsinki Headline Goal 2003 pe elementele calitative, constând in creșterea eficientă a forțelor. Potrivit acestui document, pâna în 2010, UE va trebui să aibă capacitatea de a răspunde unei crize în orice punct de pe glob.
Concluzii privind Politica Externă și de Securitate Comună, PESC reprezintă așadar cadrul instituțional care permite UE să se exprime unitar în problemele de politică externă, întărind legitimitatea acestui for, pe plan internațional. Pe scurt, acesta este mecanismul și motivația care ghidează evoluția PESC, instituțiile acționare ale acestui demers fiind deja operaționale, oferind UEmecanismele de negociere în politica externă și de securitate.
Aplicarea PESC nu afectează dreptul statelor membre de a-și aplica propriile politici externe și de securitate, ci le oferă acestora un mijloc suplimentar de acțiune. În ciuda teoriilor funcționaliste de până acum, guvernele nu au părut a fi prea dornice de a-și delega atribuțiile unor instituții supranaționale. Principala responsabilitate în formularea PESC revine Consiliului European, care definește principiile generale și stabilește strategiile comune. Instituția reunește șefii de stat și de guvern ai statelor membre, la ședințe participând și președintele Comisiei Europene. Statele au posibilitatea de a urmări o “cooperare întărită” în domeniul PESC, dacă aceasta nu afectează principiile generale și consistența acțiunilor UE. SUA și UE vor putea acționa mult mai bine împreună decât în competiție, în direcția protejării valorilor democratice. Din perspectivă americană, sporirea efortului militar al aliaților europeni reprezintă un avantaj, în sensul că SUA nu ar mai fi însărcinate cu cele mai importante contribuții în executarea acțiunilor care servesc interesul comun.
UE a înregistrat în ultimii 10 ani un parcurs accelerat spre definirea și implementarea unei PESC coerente. Politica Externă și de Securitate Comună, creată în cursul Conferinței Interguvernamentale asupra uniunii politice (1990-1991), a fost înscrisă ca al doilea pilon interguvernamental al Tratatului de la Maastricht (1992), separat de primul pilon, prin urmare de sistemul decizional al UE. Pilonul doi și trei păstrează deci un sistem decizional strict inter-guvernamental. Tratatul de la Amsterdam a introdus modificări pragmatice în modul de funcționare a PESC, fără a aduce însă atingere nucleului dur interguvernamental. Înaltul Reprezentant pentru PESC este o funcție sustrasă influenței Comisiei Europene, iar votul majoritar se aplică numai pentru punerea în practică a deciziilor luate anterior prin votul unanim al reprezentanților guvernamentali. Extinderea cooperării cu UEO și, ulterior, preluarea sa de către UEau întărit tendința interguvernamentală.
Tratatul de la Lisabona – principalele elemente de reformă în domeniul PESC/PESA. Tratatul de la Lisabona nu a vizat înlăturarea Tratatelor existente, dar a prevăzut adaptarea și amendarea acestora în conformitate cu exigențele actualei etape a construcției comunitare. Tratatul de la Lisabona aduce o serie de modificări în sfera dreptului comunitar primar cu referire la directă la: Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE)/ Tratatul de la Maastricht (1992) ; Tratatul de la Roma (1957), prin precizarea „competențelor” și „domeniile de intervenție” ale UE; Tratatul de la Roma devine Tratatul de funcționare a UE (TFUE).
Tratatul de la Lisabona statuează ca obiectivele PESC/PESA trebuie să fie „consolidarea identității proiectului European și a independenței statelor membre, promovarea păcii, securității și progresului pe continental European și în întreaga lume.”
Tratatul de la Lisabona inovează semnificativ în domeniul PESA, cu referire expresă la actualizarea misiunilor Uniunii; cooperarea structurată permanent; inserarea unei clauze de apărare reciproce, similare celei existente în Tratatul Uniunii Europei Occidentale (UEO).
Politica externă și de securitate comună face obiectul aplicării unor regului și proceduri specifice – caracter „interguvernamental”. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona se așteaptă o creștere a cooperării interstatale și sunt introduse: „clauza de apărare mutuală” „clauză de solidaritate”. Prin introducerea acestor clauze în Tratat, statele membre au ca obiectiv o cooperare consolidată în cadrul grupului de state membre. Scopul final unei cooperări consolidate în domeniul PESC/PESA se menționează că statele membre pot apela în cazurile pentru misiunile în materie de dezarmare, cele umanitare și de evacuare, misiunile de consiliere și de asistență în problemele militare, de prevenire a conflictelor și de menținere a păcii. În materie de terorism, statele membre vor participa în mod activ la combaterea acestui fenomen pe teritoriul lor sau, în caz de necesitate, vor acorda ajutor în combaterea actelor de terrorism desfășurate pe teritoriul unor state terțe.
Pentru realizarea obiectivelor » (promovarea dezvoltării unei politici europene în domeniul armamentului; coordonarea efortului de dotare și echipare la nivel național) din domeniul apărării și securității comune, se constituie „Agenția europeană de armament”.
În domeniul PESC/PESA, Tratatul de la Lisabona se bazează pe trei componente majore: Înaltul Reprezentant PESC, care va deține și funcția de Vice-președinte al Comisiei pentru Relații Externe; serviciul comun european pentru acțiune externă și corpul militar al UE. Noutatea în domeniul PESC o reprezintă extinderea atribuțiilor Înaltului Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate ce favorizează și în același timp înlesnește creșterea gradului de coerență și vizibilitatea UE pe plan extern.
Noul Serviciu european, format din funcționari ai Consiliului, Comisiei și din personalul corpului diplomatic al statelor membre, va oferi asistență Înaltului Reprezentant/Vice-președintele Comisiei pentru promovarea intereselor UE pe scena politicii internaționale. Astfel, UE va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere, fiind totodată un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.
Inovațiile aduse de Tratatul de la Lisabona în domeniul PESC/PESA, face ca Uniunea Europeană să își consolideze rolul de actor major pe scena internațională și să facă față mai bine provocărilor și competiției la nivel global.
CAPITOLUL III
ROMÂNIA ÎN POLITICA DE SECURITATE ȘI APĂRARE COMUNĂ
Securitatea și apărarea sunt atât obiective naționale, cât și obiective europene. În acest sens, pentru secolul XXI, se impune o politică europeană comună de securitate și apărare, din care România nu poate fi eliminată, fiind un important furnizor de securitate și stabilitate în zonă. Prin poziția geopolitică și geostrategică, România se dovedește un partener necesar atât pentru Europa, cât și pentru America, dorind, în același timp, să aibă propria ei identitate în domeniul securității și apărării. Pacea și securitatea sunt obiective „ce pot fi atinse numai prin mijloace complementare, care să se sprijine reciproc”.
Contribuțiile fiecărui stat, și în particular, cele românești la realizarea acestor obiective sunt apreciabile.
Începând cu 1 ianuarie 2001, conform deciziei reuniunii la nivel înalt a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Istanbul (18-19 noiembrie 1999), România preia președenția în exercițiu a O.S.C.E. în perioada ianuarie 2001-decembrie 2001, cea mai înaltă poziție încredințată României pe plan internațional în ultimele decenii. În această calitate onorantă, România, prin ministrul afacerilor externe, Mircea Geoană, a promovat idealurile păcii, cooperării și securității, valorile democrației, ale statului de drept și ale respectului pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului în spațiul O.S.C.E., urmărind realizarea unui mare număr de acțiuni ca de exemplu: eliminarea inegalităților economice între și în interiorul statelor membre; stabilirea unor politici orientate pe direcția îndeplinirii dreptului cetățenilor la o viață decentă; prevenirea dispariției nivelurilor de securitate ale diverselor regiuni etc. Deținerea președinției a constituit o modalitate de afirmare a rolului și potențialului de care dispune țara noastră și de implicare activă în mecanismele diplomației preventive. Participarea activă a României în cadrul acestei organizații demonstrează aportul la îmbunătățirea securității politice, economice și de mediu pentru cetățenii țărilor O.S.C.E.
În perioada iulie 2000 – iulie 2002, funcția de Președinte al Adunării Parlamentare a O.S.C.E. a fost îndeplinită de domnul Adrian Severin. La încheierea mandatului, ca o recunoaștere a activității desfășurate în această calitate, domnului Adrian Severin i s-a conferit titlul de „Președinte emerit" al Adunării Parlamentare a O.S.C.E..
O altă contribuție românească la realizarea securității europene o constituie, inițiativa româno-austriacă prin care a fost lansată la Viena, la 27 mai 2002, Procesul de Cooperare Dunăreană, primul proces politic de cooperare din regiunea Dunării (la care participă 14 state din bazinul hidrografic al Dunării: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Iugoslavia, România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina, Cehia, Slovenia, Bosnia și Herțegovina), care oferă un cadru de coordonare și realizare a unor proiecte concrete de cooperare între statele dunărene. Procesul este conceput ca un forum de cooperare regională, structurat pe mai multe dimensiuni sectoriale (economie și dezvoltare durabilă, mediu, cultură, navigație, turism, cooperare sub-regională), subsumate unei dimensiuni politice care are rolul de a stabili liniile directoare ale viitoarei cooperări și de a identifica proiectele prioritare care urmează a se realiza în cadrul dimensiunilor sectoriale. Pentru România este o șansă de a-și valorifica potențialul existent în porturile de pe fluviu și a readuce la viață șantierele navale, ca să nu mai vorbim de poziția privilegiată de deținători ai Gurilor Dunării. Procesul de Cooperare Dunăreană se dovedește a fi un instrument util pentru asigurarea securității regionale și creșterea cooperării regionale, precum și pentru întărirea legăturilor regiunii Dunărene cu Uniunea Europeană.
Altă direcție în care România se impune ca factor decizional, în acord cu calitatea sa de membru al Uniunii Europene și al Alianței Nord-Atlantice, este reprezentată de regiunea Mării Negre. Acest mare lac sărat, cum este numită Marea Neagră, a fost de-a lungul istoriei un loc de confruntare dintre lumea ruso-ortodoxă, lumea turco-musulmană și occident. Întărirea cooperării din domeniile economic, politic și militar și solidarității regionale sunt vitale pentru securitatea Mării Negre, constituind una din principalele preocupări ale statelor din regiune. Pentru menținerea securității regionale un rol deosebit îl au mecanismele, organizațiile și instituțiile de cooperare din regiunea Mării Negre (anexa nr.1). Efortul României în cadrul acestora de a promova regiunea Mării Negre ca o arie geopolitică importantă este în interesul Alianței Nord-Atlantice și a statelor comunitare pentru că alimentează dinamismul proceselor de transformare democratică în arhitectura lărgită de securitate euro-atlantică. Acțiunile Bucureștiului sunt îndreptate în direcția dezvoltării unei politici regionale care să promoveze valori prin excelență euro-atlantice: democrația, respectarea drepturilor omului, prosperitatea, libertatea si lupta împotriva terorismului.
Încă din perioada în care nu era membră cu drepturi depline, România a luat decizia de a participa alături de celelalte state membre ale Organizației Tratatului Nord-Atlantic la o serie de acțiuni în comun: exerciții în cadrul Parteneriatului pentru Pace (PfP); operațiuni de menținere a păcii; acțiuni în sprijinul luptei împotriva terorismului.
Parteneriatul pentru Pace s-a dovedit un instrument principal prin care s-a realizat interoperabilitatea forțelor armate române cu cele N.A.T.O. și prin care România s-a afirmat ca un factor de securitate regional. Semnificativ este faptul că țara noastră a fost atât primul stat semnatar al Programului Parteneriatului pentru Pace, la 26 ianuarie 1994, cât și primul care a încheiat într-un singur an (septembrie 1995-octombrie 1996) întregul ciclu de aplicații NATO/PfP, în care Armata Română a întrebuințat toate cele trei categorii de forțe armate: trupe de uscat, aviație și marină. Sarcinile asumate de către forțele armate române includ: misiuni de patrulare și monitorizare a traficului; asigurarea protecției demnitarilor, precum și a clădirilor și instalațiilor civile; realizarea de investigații; controlul anti-terorist. În 2004 s-a concluzionat că forțele noastre armate au participat la peste 3.300 de activități în cadrul PfP. Parteneriatul pentru Pace va avea, în continuare, un rol important în cooperarea și abordarea comună a securității și stabilității regionale a statelor aliate și partenere din spațiul euroatlantic, punând accent pe intensificarea dialogului politic, pe interoperabilitatea forțelor, dar și pe întărirea capacității partenerilor de a sprijini misiunile și eforturile Alianței de combatere a terorismului și a noilor amenințări la adresa securității.
Misiunile de menținere a păcii la care România a participat (prima participare a României la operațiuni O.N.U. de menținere a păcii a fost în aprilie 1991 cu 10 ofițeri observatori militari la misiunea de observare din Irak-Kuweit UNIKOM) au scos în evidență: capacitatea de care a dat dovadă personalul participant de a aplica procedurile standard de operare O.N.U., de a duce acțiuni militare în cadru multinațional, în condiții geopolitice și de relief altele decât cele caracteristice teritoriului național, de a se adapta rapid la regulile și tradițiile locale, specifice zonei și misiunilor; fiabilitatea tehnicii militare de producție autohtonă în condiții meteorologice și de relief diferite; confirmarea faptului că România este un participant activ la procesul de menținere a păcii și securității pe plan mondial și un generator de securitate la nivel regional și subregional.
În scopul prevenirii unor tendințe ce ar putea genera sau favoriza activități de natură teroristă, la data de 05.04.2002 Consiliul Suprem de Apărare a Țării a adoptat, prin Hotărârea nr.36, Strategia Națională de Prevenire și Combatere a Terorismului și a decis înființarea Sistemului Național de Prevenire și Combatere a Terorismului (S.N.P.C.T.) și a Inspectoratului General de Prevenire și Combatere a Terorismului, în cadrul Serviciul Român de Informații, ca structură cu rol de coordonare tehnică în domeniu. Combaterea fenomenului terorist–diversionist trebuie privită ca o acțiune permanentă în care sunt angajate toate instituțiile abilitate de lege (enumerate de art.6 alin.2 din Legea 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului). România este ferm angajată în lupta pentru prevenirea și combaterea oricăror tipuri de risc și amenințări subsecvente sau asociate terorismului. Prevenirea și combaterea terorismului se realizează în conformitate cu prevederile convențiilor internaționale privind reprimarea terorismului la care România este parte, precum și cu respectarea reglementărilor internaționale și a legislației interne referitoare la drepturile omului.
Prin contribuțiile aduse la realizarea și menținerea securității europene și globale, România își afirmă potențialul de promovare a stabilității și securității regionale și globale, dovedind că este un „element de echilibru și continuitate în zona sa strategică (…) un spațiu de stabilitate politică, socială și militară”.
3.1. România și Uniunea Europeană
Rolul României în realizarea securității europene și globale
Securitatea europeană și globală se bazează atât pe stabilitatea politică, cât și pe stabilitatea militară. Modelul securității europene se consolidează pe două componente: politica de securitate și renunțarea la orice idee de a impune stabilitatea prin mijloace de confruntare.
Interesele și obiectivele de securitate ale statelor europene converg către o Europă unită, în care nu există motive generatoare de stări conflictuale. În acest cadru, „revenirea României în marea familie a democrațiilor europene este un enorm beneficiu moral și politic”.
Prin conduită, coerență și prestanța demersurilor sale, țara noastră se afirmă pe plan extern ca partener responsabil și eficient, cu un profil european și euroatlantic consolidat, capabil să genereze securitate în vecinătatea sa, să contribuie la eforturile aliaților săi pentru prezervarea păcii și să furnizeze modele de succes în problematica minorităților, drepturilor omului și dialogului inter-confesional.
După un drum lung și sinuos (anexa nr. 2), România pășește în marea familie europeană la 1 ianuarie 2007 (dată propusă la Summitul de la Salonic din 2003 și confirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004), devenind a șaptea țară din Uniunea Europeană ca importanță, asigurând 2.070 km de frontieră externă a Uniunii. Prin dimensiunea sa economică, financiară și comercială, Uniunea Europenă ocupă un loc important pe scena mondială. Fiind cel mai puternic partener comercial și deținând a doua cea mai puternică monedă din lume, U.E. consacră aproape 600 de milioane de euro pe lună proiectelor de asistență derulate pe toate cele cinci continente. Uniunea Europeană, „comunitate de valori (…) produsul mai multor tradiții religioase și filozofice”, se bazează pe trei piloni:
Comunitățile Europene;
Politica Externă și de Securitate Comună;
Cooperarea polițienească și judiciară în materie penală.
Obiectivul fiecărui guvern postdecembrist a fost integrarea europeană, susținută de aproape toate partidele politice. Opinia publică din România a apreciat favorabil acest obiectiv. Integrarea României (și a Bulgariei) este considerată de editorialiștii francezi de la Liberation „corectarea greșelii istorice comise după al II-lea Război Mondial, atunci când Europa a permis ocuparea Europei de est de către Uniunea Sovietică și ridicarea Cortinei de Fier”.
Pentru a adera la Uniunea Europeană, țara noastră a trebuit să demonstreze că are: instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului și protecția cetățenilor; o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunilor concurențiale ale pieței interne a Uniunii Europene; capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru, inclusiv cele privind obiectivele uniunii politice, economice și monetare ale Uniunii Europene; capacitatea de a transpune legislația Uniunii Europene în legislația națională și aplicarea ei în structuri administrative și juridice adecvate.
Ca membră a Uniunii Europene, România a câștigat statutul de partener egal al tuturor celorlalte membre, atât în drepturi, cât și în obligații. Amplasarea geopolitică a României influențează politica Uniunii Europene cu privire la relațiile cu Europa de Est, Orientul Mijlociu, Turcia și Asia. Integrarea în Uniune a influențat și relațiile regionale ale României; în consecință, România a impus un regim de vize pentru câteva state europene, precum Republica Moldova, Serbia, Muntenegru, Rusia, Ucraina, Belarus și Turcia.
Oficialii europeni consideră că țara noastră face parte atât din Europa Centrală, cât și din Balcani. Acest lucru este reflectat și de ambițiile guvernului român, care dorește îmbunătățirea integrării euroatlantice a țării, concomitent cu crearea unei zone de stabilitate la Marea Neagră. În acest sens, elaborarea Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă 2013-2030 (prin Hotărârea de Guvern nr.1216 din 4 octombrie 2007) este rezultatul obligației asumate de România în calitate de membru al Uniunii Europene conform obiectivelor convenite la nivel comunitar.
În contextul deschiderii României către Occident, printr-o scrisoare adresată secretarului general al Uniunii Europei Occidentale (U.E.O.) în anul 1992, România își manifesta disponibilitatea de a participa la acțiunile de conlucrare cu țările din Europa Centrală și de Est, ale U.E.O. Prin Hotărârea de Guvern nr.245 din 7 iunie 1993 s-a aprobat Memorandumul de Înțelegere dintre România și Uniunea Europei Occidentale privind asistența în aplicarea sancțiunilor pe Dunăre, semnat la Roma la 20 mai 1993). România, membru asociat al acestei organizații din anul 1994, își desfășoară activitatea în conformitate cu declarațiile politice adoptate la Mastricht (10 decembrie 1991) și la Petersburg (19 iunie 1992). Raporturile țării noastre cu U.E.O. sunt integrate amplu în politica externă românească.
Participările țării noastre la reuniunile anuale ale U.E.O. vin să întărească disponibilitatea României la acțiunile de conlucrare cu această organizație (de exemplu: prezența românească la reuniunea anuală cu tema „Între Amsterdam și Washington: remodelarea triunghiului U.E., U.E.O., N.A.T.O.”, desfășurată la Paris, în perioada 28-29 ianuarie 1999, organizată sub egida Institutului de Sudii pentru Securitate al Uniunii Europei Occidentale.
România și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
Creată la inițiativa Statelor Unite ale Americii pentru a asigura securitatea și protecția Europei Occidentale față de o posibilă amenințare sovietică, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a fost, inițial, ca și Pactul de la Varșovia, un produs al Războiului Rece. În prezent, cuprinde 26 țări și se definește a fi o organizație politico-militară de securitate, pentru că scopul esențial stabilit prin Tratatul de la Washington, semnat la 4 aprilie 1949, este salvgardarea libertății și securității tuturor membrilor prin mijloace politice și militare. La nivel politic, prin acțiunile specifice diplomației apărării N.A.T.O. promovează securitatea și stabilitatea în toată lumea prin amplificarea relațiilor militare internaționale de cooperare, parteneriat și asistență între armatele țărilor membre și partenere. În plus, participă la demersurile de prevenire a proliferării armelor convenționale și de distrugere în masă, a traficului cu armament, materiale și substanțe potențial periculoase, precum și de eliminare a urmărilor în cazul folosirii acestora în mod accidental sau intenționat.
Prin aderarea la această organizație (pe 29 martie 2004 România a aderat în mod oficial la N.A.T.O. prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii, stat depozitar al Tratatului Alianței Nord-Atlantice, iar pe 2 aprilie 2004 a avut loc ceremonia arborării oficiale a drapelului român la sediul N.A.T.O.), România a devenit membru cu drepturi depline, exprimând aparteneța la conceptul de apărare colectivă, care înseamnă noi misiuni, noi responsabilități și obligații.
Fără a exclude ideea ducerii războiului de apărare națională prin forțe proprii în situații excepționale, situații-limită și numai pentru perioade scurte, apărarea colectivă este văzută ca rezultat al efortului comun interaliat, cu prevenirea agresiunii drept atu. Din perspectiva asigurării securității, România nu mai este singură. Destinul comun al României și al Alianței are la bază anii de colaborare și dialog, dar și unitatea de valori care caracterizează spațiul individual de securitate al Europei. În calitate de membră a Alianței, țara noastră se bazează pe forța aliaților în apărarea teritoriului și a intereselor naționale, participă la efortul colectiv de apărare și la îndeplinirea angajamentelor militare asumate.
Desfășurarea Summit-ului N.A.T.O. la București, în perioada 2-4 aprilie 2008, a fost o dovadă clară că România, alături de celelalte state membre ale Alianței, poate face față provocărilor la adresa securității și că integrarea în această organizație, pe lângă avantajele oferite, presupune și responsabilități. Summit-ul a fost un eveniment unic nu doar pentru țara noastră, ci și pentru N.A.T.O.: pentru prima dată în istoria Alianței, pe lângă reuniunile consacrate (Consiliul Nord-Atlantic, Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, Comisia NATO-Ucraina și Consiliul NATO-Rusia) s-a desfășurat o reuniune în format extins a statelor și organizațiilor participante la operațiunea Alianței în Afganistan, la care au fost prezenți Secretarul General al O.N.U., Președintele Comisiei Europene, Secretarul General al Consiliului U.E., Directorul Băncii Mondiale, președintele afgan Hamid Karzai și înalți oficiali din țările de contact (Australia, Japonia, Noua Zeelandă, Iordania).
Este important ca fiecare român să cunoască ce face țara noastră în cadrul Alianței, cât și de ce sunt importante astfel de acțiuni pentru bunăstarea vieții de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Deschiderea oferită de N.A.T.O. echivalează cu împlinirea unui mic sentiment de mândrie națională: existăm pentru lumea civilizată.
România și Organizația de Cooperare Economică la Marea Neagră
România se numără printre cele 11 state (Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, România, Federația Rusă, Turcia și Ucraina) semnatare, la 25 iunie 1992, ale declarației care a dat naștere Organizației de Cooperare Economică la Marea Neagră (O.C.E.M.N.). Inițial, organizația și-a structurat următoarele domenii de cooperare: guvernamentală, parlametară, de afaceri, financiar-bancară și științifică. În timp, obiectivele s-au înmulțit, „actualmente acestea vizează nu doar dezvoltarea economică a statelor membre, ci și asigurarea stabilității și securității regionale, protecția mediului, combaterea criminalităii organizate și apropierea legislației țărilor membre de legislația Uniunii Europene”.
România a inițiat abordarea problemei privind rolul acestei organizații în întărirea dimensiunii securității și stabilității în regiunea Mării Negre și a accentuat avantajele pe care le obține O.C.E.M.N. prin efectuarea unor schimburi de experiență în domeniul economic între statele membre.
Rolul României în această organizație este unul deosebit de activ, întrucât colaborarea economică cu țările regiunii Mării Negre constituie un bun prilej atât pentru deschiderea de noi piețe, cât și pentru aprovizionarea cu materii prime vitale pentru industrie. În semestrul II al anului 2003, țara noastră a exercitat președenția Adunării Parlamentare a Organizației pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, iar la 1 noiembrie 2005, a preluat de la Republica Moldova, președenția în exercițiu a acestei organizații, pentru o perioadă de șase luni (noiembrie 2005-aprilie 2006).
România și Organizația Națiunilor Unite
Deși dorința României de a face parte din Organizația Națiunilor Unite, organizație cu vocație universală cu scopuri și obiective multiple, a fost exprimată oficial încă din anul 1946, aderarea noastră a fost blocată până în anul 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea Generală a decis prin rezoluția nr.995(X) primirea României în rândul statelor membre și de atunci prezența și activitatea sa în cadrul organizației conferă cadrul adecvat de afirmare a profilului său ca factor de stabilitate în regiune și în lume. Pacea, securitatea, cooperarea, justiția, dreptul internațional, relațiile pașnice între toate națiunile, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a-și hotărî soarta, respectul demnității omului sunt valori comune ale națiunilor, pe care O.N.U. este chemată să le promoveze.
O.N.U. este reprezentată în țara noastră de 11 fonduri, programe și agenții specializate, fiecare cu propriile responsabilități (Centrul de Informare al O.N.U., Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, Centrul European UNESCO pentru Educație Superioară, Fondul O.N.U. pentru Populație, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru Refugiați, Biroul de legătură pentru România al Organizației Mondiale a Sănătății, Fondul Națiunilor Unite pentru copii, Biroul reprezentativ al Fondului Monetar Internațional, Biroul Băncii Mondiale, Biroul din București al Corespondentului Biroului Internațional al Muncii, Programul Comun al Națiunilor Unite pentru HIV/SIDA).
Prin prezența în diferite structuri ale O.N.U., România are posibilitatea de a participa la procesul decizional, ce are impact asupra situației internaționale la nivel global și regional. Timp de o lună, începând cu 1 iulie 2004, țara noastră a deținut președenția Consiliului de Securitate al O.N.U., perioadă în care atenția Consiliului s-a axat asupra situațiilor din regiunile unde se desfășurau misiuni ale O.N.U. de menținere a păcii (Etiopia, Eritreea, Sierra Leone, Liban, Republica Democrată Congo, Georgia/Abhazia), precum și a evenimentelor din Orientul Mijlociu și Somalia. În perioada iunie 2007-iunie 2008, România a deținut președenția Consiliului Drepturilor Omului. Prin angajamentele asumate, România a participat și participă la un număr important de misiuni ale O.N.U. (de exemplu: Somalia, Rwanda, Angola, Irak, Kuveit, Etiopia și Eritreea, Kosovo, Congo, Coasta de Fildeș, Afganistan, Liberia, Bosnia-Hertegovina) confirmându-și rolul de factor de stabilitate în regiune și în lume. Țara noastră apreciază această organizație ca având „un loc esențial în dezvoltarea unui dialog constructiv între state și civilizații și eficientizarea acțiunilor de soluționare a problemelor globale”. Înalții oficiali din România și Bulgaria au cerut O.N.U. să joace un rol mai important în promovarea democrației, păcii regionale și stabilității în regiunea Mării Negre, având drept argument recentul conflict din Georgia. Prezența Națiunilor Unite în regiune este dorită pentru a acorda asistență nu numai în dezghețarea conflictelor, dar și pentru ajutorul țărilor riverane de a coopera în rezolvarea problemelor legate de poluare, imigrație clandestină, crimă organizată și trafic de droguri.
În conformitate cu scopul și obiectivele stabilite, am desprins la finele acestui capitol următoarele concluzii:
fundamentele dimensiunii politice a securității României contribuie hotărâtor la convergența sistemului politic cu cel comunitar. Pentru obținerea unor rezultate pozitive, societatea românească trebuie să fie pregătită să facă față competiției la nivel global dintre Europa, Statele Unite ale Americii, Rusia, China și India.
nicio organizație europeană sau euroatlantică nu are capabilitatea de a gestiona singură problemele, riscurile sau conflictele ce vizează securitatea și stabilitatea regională și globală; fiecare are propria contribuție. Integrarea țării noastre în structurile europene și euro-atlantice este de natură să aducă plusul necesar unei Românii destul de active, favorabil propriilor interese pe termen lung, asupra securității și stabilității regionale, continentale și globale, vizând cooperarea, înțelegerea, reconcilierea și aplanarea conflictelor istorice pe plan subregional. România se situează în rândul statelor care împărtășesc valorile universale ale democrației, statului de drept, economiei de piață și care susțin respectarea drepturilor omului și principiilor dreptului internațional, beneficiind de împrejurări favorabile confirmării valorilor naționale, precum latinitatea, europenitatea, ecumenia, toleranța și buna conviețuire;
integrarea României în structurile politice, economice și de securitate europene și euroatlantice determină acordarea unei atenții deosebite fundamentelor dimensiunii politice a securității României și proiectarea sistemul securității naționale în concordanță cu statutul de membru al Alianței Nord-Atlantice. Dimensiunea politică, reflectată în Strategia de Securitate Națională este, alături de celelalte dimensiuni ale securității, deosebit de importantă pentru realizarea stării de securitate a României și trebuie privită din două puncte de vedere: intern (relația dintre stat și cetățeni) și extern (relațiile internaționale ale statului român);
Menținerea focarelor de tensiune tradiționale, a fenomenelor de instabilitate și de criză, a tendințelor de reproiectare geografică a unor zone (de exemplu: Asia Centrală, Africa, Orientul Mijlociu sau Zona Caucaziano-Caspică) sau de marginalizare a unor state favorizează existența și intensificarea unor riscuri și amenințări cu impact major asupra securității statelor. Asemeni altor state, România este implicată în eforturile de combatere a provocărilor apărute la adresa păcii și securității internaționale.
Pornind de la considerentul că securitatea țării este dependentă de securitatea celorlalte state, capitolul următor își propune să sublinieze modul în care România face față provocărilor la adresa securității politice.
CAPITOLUL 4
METAMORFOZA UNEI LUMI
Uniunea Europeană rămâne o ancoră de stabilitate. Extinderea a răspândit democrația și prosperitatea pe continentul nostru. Balcanii se schimbă în bine. Politica noastră de vecinătate a creat un cadru puternic pentru relațiile cu partenerii de la sud și de la est, având acum o nouă dimensiune constituită din Uniunea pentru Mediterana și Parteneriatul estic.
Din 2003, UE a produs o schimbare din ce în ce mai semnificativă în ceea ce privește abordarea crizelor și a conflictelor, în țări precum Afganistanul sau Georgia. Cu toate acestea, la douăzeci de ani după războiul rece, Europa se confruntă cu amenințări și provocări din ce în ce mai complexe.
Conflicte din Orientul Mijlociu și din alte regiuni ale lumii rămân nesoluționate, în timp ce altele au izbucnit chiar în vecinătatea noastră. Eșecurile statale afectează securitatea noastră prin intermediul criminalității, al imigrației ilegale și, mai recent, al pirateriei. Terorismul și criminalitatea organizată au evoluat ridicând noi amenințări inclusive în societățile noastre. Programul nuclear al Iranului a avansat în mod semnificativ, reprezentând un pericol pentru stabilitatea în regiune și pentru întregul sistem de neproliferare.
Asigurarea securității într-o lume în schimbare
Globalizarea a atras după sine noi oportunități. Creșterea substanțială în lumea în curs de dezvoltare, condusă de China, a scos din sărăcie milioane de oameni. Dar globalizarea a condus, de asemenea, la amenințări mai complexe și interconectate. Arterele societății noastre – precum sistemele informatice și furnizarea de energie – sunt mai vulnerabile. Încălzirea globală și degradarea mediului modifică aspectul planetei noastre. Mai mult, globalizarea accelerează modificarea raporturilor de forță și evidențiază diferențele de valori. Recenta criză financiară a destabilizat atât economiile dezvoltate, cât și pe cele în curs de dezvoltare. Europa va răspunde acestor noi provocări, așa cum a făcut și în trecut.
Bazându-se pe o gamă unică de instrumente, UE contribuie deja la o lume mai sigură. S-au depus eforturi pentru a construi securitatea pentru oameni, prin reducerea sărăciei și a inegalității, promovarea bunei guvernanțe și a drepturilor omului, sprijinirea dezvoltării și combaterea cauzelor conflictelor și ale nesiguranței.
Pe parcursul ultimului deceniu, politica europeană de securitate și apărare, ca parte integrantă a politicii noastre externe și de securitate comună, a dobândit mai multă experiență și și-a sporit capacitatea, cu peste 20 de misiuni desfășurate ca răspuns la diferite crize, de la instaurarea păcii după tsunami în Aceh și până la protecția refugiaților în Ciad. Aceste realizări sunt rezultatele unei abordări specifice europene a politicii externe și de securitate. Dar acestea nu sunt un motiv de automulțumire.
Pentru a ne asigura securitatea și a satisface așteptările cetățenilor noștri, trebuie să fim gata să modelăm evenimentele. Aceasta înseamnă să devenim mai strategici în gândire și mai eficienți și mai vizibili în lume. Obținem cele mai mari succese când se operează într-un mod coerent și în timp util, utilizând capacitățile corespunzătoare și beneficiind de un sprijin public susținut.
Soluțiile de durată la conflicte trebuie să reunească toți actorii regionali care au ca miză comună pacea. Guvernele suverane trebuie să își asume responsabilitatea pentru consecințele acțiunilor lor și să aibă o responsabilitate comună de a proteja populațiile de genocid, crime de război, purificare etnică și crime împotriva umanității.
Este important ca țările să respecte principiile fundamentale ale Cartei ONU și principiile și angajamentele OSCE. Respectarea suveranității, a independenței și a integrității teritoriale a statelor și soluționarea pașnică a disputelor nu sunt negociabile.
Amenințarea sau recursul la forțele armate nu pot fi permise în vederea rezolvării unor probleme teritoriale – nicăieri.
La nivel global, Europa trebuie să conducă procesul de reînnoirea ordinii multilaterale. ONU se află în centrul sistemului internațional. Acțiunile UE în materie de securitate au fost legate de obiectivele ONU. Pentru Europa, parteneriatul transatlantic rămâne o fundație de neînlocuit, bazată pe istoria și responsabilitățile comune. UE și NATO trebuie să își aprofundeze parteneriatul strategic pentru o mai bună cooperare în gestionarea crizelor. UE a înregistrat progrese substanțiale în ultimii ani.
În decembrie 2003, Consiliul European a adoptat Strategia europeană de securitate (SES). Aceasta a stabilit, pentru prima dată, principii și obiective clare pentru promovarea intereselor UE în materie de securitate, pe baza valorilor noastre principale și conține o abordare cuprinzătoare și totodată relevantă.
Prezentul raport nu înlocuiește SES, ci o consolidează. Acesta ne dă posibilitatea de a analiza cât de corect am acționat, în practică, precum și ceea ce poate fi făcut pentru a îmbunătăți implementarea. SES a identificat o serie de amenințări și provocări la adresa intereselor noastre în materie de securitate.
Proliferarea armelor de distrugere în masă
Proliferarea atât de către teroriști, cât și de către state a fost identificată în SES că „probabil cea mai mare amenințare la adresa securității UE”. Acest risc a crescut în ultimii cinci ani, exercitând presiune asupra cadrului multilateral. În timp ce Libia și-a desființat programul privind armele de distrugere în masă (ADM), Iranul și Coreea de Nord trebuie încă să câștige încrederea comunității internaționale. O posibilă renaștere a energiei nucleare civile în următoarele decenii dă naștere, de asemenea, unor provocări la adresa sistemului de neproliferare,dacă nu este însoțită de măsuri de siguranță corespunzătoare.
UE a fost foarte activă în forurile multilaterale, pe baza Strategiei privind ADM, adoptată în 2003, și în centrul eforturilor internaționale de rezolvare a chestiunii programului nuclear al Iranului. Strategia subliniază prevenirea, acționând prin intermediul ONU și al acordurilor multilaterale, în calitate de donator-cheie și conlucrând cu țări terțe și organizații regionale pentru a consolida capacitățile acestora de a preveni proliferarea.
Terorismul și criminalitatea organizată
În Europa și în întreaga lume, terorismul rămâne o mare amenințare la adresa mijloacelor noastre de trai. Au avut loc atacuri la Madrid și Londra, în timp ce altele au fost dejucate, iar grupurile formate pe plan intern joacă un rol din ce în ce mai important pe continentul nostru.
Criminalitatea organizată continuă să amenințe societățile noastre, prin traficul de droguri, de ființe umane și de arme, la care se adaugă frauda internațională și spălarea banilor.
Din 2003, UE a făcut progrese în abordarea ambelor probleme, luând măsuri suplimentare în interiorul Uniunii, în cadrul Programului de la Haga din 2004 și adoptând, în 2005, o nouă strategie pentru dimensiunea externă a justiției și a afacerilor interne. Acestea au facilitate în desfășurarea anchetelor la nivel transfrontalier și coordonarea urmăririlor în justiție. Strategia UE de combatere a terorismului, adoptată, de asemenea, în 2005, se bazează pe respectarea drepturilor omului și a dreptului internațional. Aceasta prezintă o abordare multidimensională: prevenirea radicalizării și a recrutării și factorii care le cauzează; protejarea țintelor potențiale; urmărirea teroriștilor; și răspunsul în urma unui atac. Deși acțiunea la nivel național rămâne de o importanță vitală, numirea unui coordonator al luptei împotriva terorismului a reprezentat un important pas înainte la nivel european.
În cadrul UE, s-au luat măsuri pentru a proteja societățile noastre împotriva terorismului. Ar trebui să fie consolidate măsurile de coordonare pentru a acționa în cazul unui incident terorist major, în special dacă se utilizează materiale chimice, radiologice, nucleare și de bioterorism, pe baza dispozițiilor existente, precum planurile de coordonare a crizelor și mecanismul de protecție civilă. Sunt necesare eforturi suplimentare în ceea ce privește finanțarea terorismului, precum și o politică europeană eficientă și cuprinzătoare privind schimbul de informații, ținând seama în mod corespunzător de protecția datelor cu caracter personal.
Trebuie, de asemenea, să fie depuse eforturi pentru a combate radicalizarea și recrutarea, prin abordarea ideologiei extremist și combaterea discriminării. Dialogul intercultural, în cadrul unor foruri, precum Alianța civilizațiilor, joacă un rol important.
În ceea ce privește criminalitatea organizată, parteneriatele existente din vecinătate și cu partenerii-cheie, precum și cele din cadrul ONU, ar trebui să fie aprofundate, pentru a aborda circulația persoanelor și cooperarea polițienească și judiciară. Implementarea instrumentelor ONU existente privind criminalitatea este esențială. Ar trebui să consolidat în continuare, parteneriatul cu Statele Unite ale Americii pentru combaterea terorismului, inclusiv în materie de schimb și protecție a datelor. De asemenea, ar trebui reconsiderată capacitatea partenerilor noștri din Asia de Sud, Africa și vecinătatea sudică. UE ar trebui să sprijine eforturile multilaterale, în principal ale ONU.
Trebuie să îmbunătățite modalitățile de reunire a dimensiunilor internă și externă. O mai bună coordonare, transparență și flexibilitate ale diferitelor agenții sunt necesare, la nivel național și european. Această necesitate a fost deja identificată în SES.
Securitatea cibernetică
Economiile moderne se bazează pe infrastructura critică,inclusiv transportul, comunicațiile și aprovizionarea cu energie, dar și pe internet. Strategia UE pentru o societate informațională sigură, adoptată în 2006, abordează criminalitatea bazată pe internet. Cu toate acestea, atacurile împotriva sistemelor IT private sau guvernamentale din statele membre ale UE i-au conferit acesteia o nouă dimensiune, aceea de posibilă armă economică, politică și militară.
Sunt necesare mai multe eforturi în acest domeniu, pentru a explora abordări cuprinzătoare la nivelul UE, pentru a crește gradul de sensibilizare și a spori colaborarea internațională.
Securitatea energetică
Preocupările referitoare la dependența de energie au crescut în ultimii ani. Producția în scădere în Europa înseamnă că, până în 2030, până la 75 % din necesarul de petrol și gaze vor trebui, importate.
Acestea vor fi furnizate de un număr limitat de țări, dintre care multe se confruntă cu amenințări la adresa stabilității. În consecință,ne confruntăm cu o serie de provocări în materie de securitate, care implică responsabilitatea și solidaritatea tuturor statelor membre.
Răspunsul trebuie să fie o politică energetică a UE care să combine dimensiunile interne și externe. Raportul comun al Înaltului Reprezentant și al Comisiei din iunie 2006 a stabilit principalele elemente. În interiorul Europei, avem nevoie de o piață mai unificată a energiei, cu o mai mare interconectare, acordând o atenție deosebită celor mai izolate țări și mecanismelor de criză pentru a rezolva problema întreruperilor temporare în aprovizionare.
O mai mare diversificare a combustibililor, a surselor de aprovizionare, precum și a rutelor de tranzit este esențială, după cum sunt și buna guvernanță, respectarea statului de drept și investițiile în țări-sursă.
Politica UE sprijină aceste obiective prin angajamentul cu Asia Centrală, Caucazul și Africa, precum și prin Parteneriatul estic și Uniunea pentru Mediterana. Energia reprezintă un factor major în relațiile dintre UE și Rusia. Politica specifică ar trebui să abordeze rutele de tranzit, inclusiv prin Turcia și Ucraina. Cu partenerii noștri, inclusiv China, India, Japoniași SUA, ar trebui să promovăm sursele regenerabile de energie, tehnologiile cu conținut scăzut de carbon și eficiența energetică, precum și piețele mondiale transparente și bine reglementate.
Construirea stabilității în Europa și dincolo de aceasta
Pe continentul nostru, extinderea continuă să fie un puternic motor al stabilității, al păcii și al reformei.Negocierile cu Turcia au început în 2005, și de atunci au fost deschise un număr de capitole distincte. Progresele în Balcanii de Vest au fost continue, deși au fost lente.
În întreaga regiune, cooperarea și bunele relații de vecinătate sunt indispensabile. Este în interesul nostru ca țările de la granițele noastre să fie bineguvernate. Politica europeană de vecinătate (PEV), lansată în 2004, sprijină acest proces. În est, toate țările eligibile participă, cu care facem în prezent pași în această direcție. A fost lansată Sinergia Mării Negre, pentru a completa politicile bilaterale ale UE în această regiune deosebitde importantă pentru Europa.
Au apărut noi preocupări referitoare la așa-numitele „conflicte înghețate” din vecinătatea estică. Situația din Georgia cu privire la Abhazia și Osetia de Sud s-a deteriorat, ducând la un conflict armat înaugust 2008. UE a condus răspunsul internațional, prin mediere întrepărți, asistență umanitară, o misiune civilă de monitorizare și sprijin financiar substanțial. Angajamentul continuă, UE fiind înfruntea Procesului de la Geneva. O posibilă soluționare a conflictului transnistrean a luat un nou avânt, prin participarea activă a UE înformatul de negocieri 5+2 și prin intermediul misiunii de asistență la frontiera UE.
Bazinul mediteraneean, o zonă de importanță și oportunități majore pentru Europa, ridică încă provocări complexe, precum reforma politică insuficientă și imigrația ilegală. UE și mai mulți parteneri mediteraneeni, în principal Israelul și Marocul, conlucrează în scopul adâncirii relațiilor lor bilaterale. PEV a consolidat reformele începute inițial în cadrul Procesului de la Barcelona din 1995, dar conflictele regionale combinate cu radicalismul în creștere, continuă să alimenteze instabilitatea.
UE a ocupat un loc central în eforturile de stabilizare în Orientul Mijlociu,prin rolul său în Cvartet, prin cooperarea cu Israelul și cu Autoritatea Palestiniană, cu Liga Arabă și cu alți parteneri regionali. UE este implicată pe deplin în Procesul de la Annapolis în vederea unei soluții bistatale și aduce un sprijin financiar și bugetar susținut Autorității Palestiniene și contribuie la construirea capacităților, inclusiv prin desfășurarea pe teren de experți în domeniul judiciar, polițienesc și al gestionării frontierelor. În Liban, statele membre asigură structura de bază a misiunii de menținere a păcii UNIFIL. Cu privire la Irak, UE a sprijinit procesul politic, reconstrucția și statul de drept, inclusiv prin misiunea EUJUST LEX. Din 2003, Iranul a constituit un motiv tot mai accentuat de îngrijorare.Programul nuclear iranian a fost supus unor rezoluții successive în cadrul Consiliului de securitate al ONU și al AIEA. Dezvoltarea capacității nucleare militare ar reprezenta o amenințare pentru securitatea UE care nu poate fi acceptată. UE a desfășurat o abordare pe două direcții, combinând dialogul și creșterea presiunii, alături de SUA, China și Rusia. Înaltul Reprezentant a făcut o ofertă extinsă Iranului, pentru reconstruirea încrederii și a implicării în comunitatea internațională.
Dar dacă programul nuclear avansează, va crește necesitatea unor măsuri suplimentare în sprijinul procesului desfășurat în cadrul ONU.
În același timp, este necesară cooperarea cu țările din regiune inclusive cu statele din Golf, pentru a construi securitatea regională. SES recunoaște faptul că Europa are interese în materie de securitate care depășesc vecinătatea sa imediată. În această privință, Afganistan reprezintă o preocupare deosebită. Europa are un angajament pe termen lung de instaurare a stabilității. Statele membre ale UE aduc o contribuție majoră misiunii NATO, iar UE este implicată în domeniile guvernanței și dezvoltării la toate nivelurile. Misiunea de poliție a UE se extinde. Aceste eforturi nu vor avea succes fără participarea deplină a Afganistanului și fără sprijinul țărilor vecine: în special Pakistanul,dar și India, țările din Asia Centrală și Iranul. În plus, perspective îmbunătățite privind bunele relații dintre India și Pakistan din ultimii ani au reprezentat un element pozitiv în bilanțul strategic.
Legătura dintre securitate și dezvoltare
După cum confirmau Strategia europeană de securitate și Consensul european privind dezvoltarea din 2005, dezvoltarea durabilă nu poate exista în absența păcii și a securității, iar pacea durabilă nu va exista fără dezvoltare și eradicarea sărăciei. Amenințările la adresa sănătății publice, în special pandemiile, subminează și mai mult dezvoltarea. Drepturile omului reprezintă o parte fundamentală a ecuației. În multe zone de conflict sau aflate în stadiul de post-conflict, trebuie abordată teribila utilizare a violenței sexuale ca armă de intimidare și teroare. Punerea eficientă în aplicare a Rezoluției 1820 a Consiliului de securitate al ONU privind violența sexuală în situații de conflicte armate este esențială.
Conflictele sunt adesea legate de fragilitatea statală. Țări precum Somalia sunt prinse în cercul vicios al slabei guvernări și al conflictelor recurente.
Reforma sectorului de securitate și dezarmarea, demobilizarea și reintegrarea sunt elemente-cheie ale stabilizării și reconstrucției post-conflict și au reprezentat centrul de interes al misiunilor noastre în Guineea-Bissau sau în Republica Democratică Congo (RDC). Succesul este maxim atunci când acest lucru se realizează în parteneriat cu comunitatea internațională și cu părțile interesate locale.
Exploatarea barbară a resurselor naturale este adesea o cauză ascunsă a conflictelor. Există tensiuni în creștere cauzate de apă și materii prime, care necesită soluții multilaterale. Procesul Kimberly și Inițiativa pentru transparență în industriile extractive oferă un model inovator pentru abordarea acestei probleme.
Pirateria
SES a evidențiat pirateria drept o nouă dimensiune a criminalității organizate. Aceasta este, de asemenea, un rezultat al eșecului statal. Economia mondială se bazează pe rutele maritime pentru 90 % din schimburile comerciale. Pirateria în Oceanul Indian și în Golful Aden a transformat această chestiune într-o problemă presantă în ultimele luni și a afectat livrarea ajutorului umanitar către Somalia.UE a reacționat, inclusiv prin ATALANTA, prima noastră misiune PESA maritimă, pentru a descuraja pirateria în largul coastelor somaleze,alături de țările afectate și de alți actori internaționali, inclusiv NATO.
Armele de calibru mic și armamentul ușor (SALW), munițiile cu dispersie și minele terestre
În 2005, Consiliul European a adoptat Strategia UE de combaterea acumulării ilicite și a traficului ilicit de SALW și de muniție aferentă. În contextul punerii sale în aplicare, UE sprijină programul de acțiuneal ONU în acest domeniu. UE va continua să dezvolte activități de combatere a amenințărilor ridicate de SALW ilicite. UE a acordat un sprijin solid ideii de elaborare a unui tratat internațional privind comerțul cu arme și a hotărât să sprijine procesul care duce la adoptarea acestuia. UE este, de asemenea, un donator important în acțiunile antimine. Aceasta a susținut și a promovat în întreaga lume. Convenția privind minele antipersonal de la Ottawa. Convenția privind muniția cu dispersie de la Oslo, aprobată la Dublin în mai 2008, reprezintă un pas important înainte către răspunsul la problemele umanitare cauzate de acest tip de muniție, care reprezintă o preocupare majoră a tuturor statelor membre ale UE. Adoptarea unui protocol cu privire la acest tip de muniție în cadrul ONU, care să implice toate marile puteri militare, ar reprezenta un important pas înainte.
O Europă mai eficientă și mai capabilă
Capacitatea Europei de a aborda provocările a crescut pe parcursul ultimilor ani și trebuie să continue să crească. Trebuie să fie consolidată coerența, printr-o mai bună coordonare instituțională și un proces de luare a deciziilor mai strategic. Dispozițiile Tratatului dela Lisabona oferă un cadru pentru a realiza acest lucru.
Abordarea trebuie să se orienteze în primul rând spre a împiedica amenințările să devină o sursă de conflict, încă din fazele incipiente.
Consolidarea păcii și reducerea sărăciei pe termen lung sunt esențiale în această privință. Fiecare situație necesită utilizarea coerentă a instrumentelor noastre, inclusiv a celor politice, diplomatice, de dezvoltare,umanitare, de reacție la criză, economice și de cooperare comercială, precum și de gestionare civilă și militară a crizelor. Ar trebui, de asemenea, să ne extindem capacitățile de dialog și mediere. Reprezentanții speciali ai UE aduc contribuția UE în diferite regiuni aflate în conflict. Societatea civilă și ONG-urile trebuie să joace un rol vital în calitate de actori și parteneri. Misiunile noastre de observare a alegerilor, conduse de membri ai Parlamentului European, aduc, la rândul lor, o contribuție importantă.
Succesul PESA, ca parte integrantă a politicii noastre externe și de securitate comună este reflectat de faptul că asistența noastră este solicitată tot mai mult. Misiunea în Georgia a demonstrat ceea ce se putea realiza atunci când se acționează împreună, cu voința politică necesară.
Trebuie stabilite priorități pentru angajamentele noastre, în acord cu resursele. Grupurile tactice de luptă și echipele de reacție civilă ne-au consolidat capacitateade a reacționa rapid.
Structurile de comandă și capacitatea comandamentelor eficiente și adecvate reprezintă cheia. Trebuie să ne consolidăm capacitatea de a combina experiența civilă și militară, de la conceperea unei misiuni, pe durata fazei de planificare și până la punerea sa în aplicare. Dezvoltăm acest aspect al PESA prin instituirea structurilor administrative, a mecanismelor financiare și a sistemelor corespunzătoare. De asemenea, poate fi îmbunătățită formarea, având la bază Colegiul European de Securitate și Apărare și noul program de schimb al tinerilor ofițeri europeni, după modelul programului Erasmus.Trebuie continuată integrarea chestiunilor privind drepturile omului în acest domeniu, inclusiv în misiunile PESA, printr-o abordare bazată pe oameni, în acord cu conceptul de securitate pentru oameni. UE a recunoscut rolul femeilor în consolidarea păcii. Punerea în aplicare eficientă a Rezoluției 1325 privind femeile, pacea și securitatea și a Rezoluției 1612 privind copiii și conflictele armate ale Consiliului de securitate al ONU este esențială în acest context. Pentru misiunile civile, personalul format, cu o varietate de abilități și domenii de expertiză, pentru desfîșurarea și în teatrele de operațiuni pe termen lung. Este vitală o interoperabilitatea deplină între contingentele naționale. Pentru a sprijini acest lucru, statele membre s-au angajat să alcătuiască strategii naționale pentru a pune la dispoziție experți,alături de un personal mai numeros pentru sprijinirea misiunilor, inclusiv pentru alcătuirea bugetelor și achiziții. Modul în care este achiziționat și pus la dispoziție echipamentul ar trebui eficientizat, pentru a permite desfășurarea la timp a misiunilor. În ceea ce privește misiunile militare, trebuie continuate eforturile privind capacitățile, precum și colaborarea reciprocă și acordurile de distribuire a sarcinilor. Experiența a dovedit că trebuie să ne focusăm pe capacitățile-cheie precum transportul aerian strategic, elicopterele, activele spațiale și supravegherea maritimă (astfel cum stabilește mai detaliat Declarația privind consolidarea capacităților). Aceste eforturi trebuie să fie susținute de o industrie a apărării robustă și competitivă în întreaga Europă, cu o mai mare investiție în cercetare și dezvoltare. Din 2004, Agenția Europeană de Apărare a desfășurat cu succes acest proces și trebuie să continue.
O implicare mai extinsă alături de vecini
PEV a consolidat relațiile bilaterale individuale cu UE. Acest proces trebuie să construiască o integrare regională. Uniunea pentru Mediterana, lansată în iulie 2008, oferă o oportunitate politică reînnoită pentru a continua acest proces cu partenerii noștri din sud, având la bază o agendă cuprinzătoare, inclusiv cu privire la siguranța maritimă, energie, apă și migrație. Abordarea amenințărilor la adresa securității, precum terorismul, va fi o parte importantă.
Parteneriatul estic prevede o schimbare reală în relațiile cu vecinii noștri de la est, incluzând progrese semnificative în relațiile politice, economice și comerciale. Obiectivul este consolidarea prosperității și a stabilității acestor țări și, astfel, a securității UE. Propunerile acoperă o gamă largă de domenii de cooperare bilaterală și multilaterală, inclusiv securitatea energiei și mobilitatea persoanelor.
Stabilitatea pe termen lung a vecinilor noștri va solicita eforturi continue din partea UE, împreună cu ONU, OSCE, SUA și Rusia. Relațiile cu Rusia s-au deteriorat din cauza conflictului din Georgia. Acest parteneriatul ar trebui să se bazeze pe respectul față de valorile comune, în special drepturile omului, democrația și statul de drept, pe principiile economiei de piață, precum și pe interese și obiective comune.
Este esențial un efort susținut pentru a aborda conflictele din Caucazul de Sud, Republica Moldova și cel dintre Israel și Statele arabe. Și aici, ca și în toate celelalte cazuri, implicarea deplină a SUA va fi fundamentală. În fiecare caz, un acord de durată trebuie să reunească toți actorii regionali. Țări precum Turcia, Egiptul, Iordania, Arabia Saudită și Qatarul au jucat un rol tot mai important, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul Iranului. Există o oportunitate specială de a conlucra cu Turcia, inclusiv prin intermediul Alianței civilizațiilor.
Parteneriate pentru o multilateralitate eficientă
SES invită Europa să contribuie la o ordine multilaterală mai eficientă în întreaga lume. Din 2003, s-au consolidat parteneriatele în urmărirea acestui obiectiv. Partenerul-cheie pentru Europa în acest domeniu și în altele este SUA. Atunci când am conclucrat, UE și SUA au format o formidabilă forță pentru bine în lume.ONU se află în centrul sistemului internațional. Toate acțiunile UE în materie de securitate au fost legate de obiectivele ONU. UE conlucrează îndeaproape în teatre-cheie, inclusiv Kosovo, Afganistan, RDC, Sudan/Darfur, Ciad și Somalia, și a ameliorat legăturile instituționale, în acord cu Declarația comună UE-ONU din 2007. UE sprijină toate cele 16 operații ONU de menținere a păcii în curs de desfășurare.UE și NATO au acționat împreună pe teren în Balcani și în Afganistan, chiar dacă relațiile formale nu au avansat.
Trebuie consolidat acest parteneriat strategic în serviciul intereselor comune de securitate, printr-o mai bună cooperare operațională, cu respectarea deplină a autonomiei decizionale a fiecărei organizații, și prin continuarea activităților privind capacitățile militare. Din 2003, s-a aprofundat relația cu OSCE, în special în Georgia și în Kosovo.
S-a extins substanțial relația cu China.Legăturile cu Canada și Japonia sunt apropiate și de lungă durată. Rusia rămâne un partener important pentru chestiunile globale. Relația cu India poate fi ameliorată. Importanța relațiilor cu alți parteneri, inclusiv Brazilia, Africa deSud și, în Europa, cu Norvegia și Elveția, a crescut, din 2003.
UE conlucrează îndeaproape cu organizațiile regionale și în special cu Uniunea Africană. Prin Strategia comună Africa-UE, sunt srijinite capacitățile consolidate ale Africii în gestionarea crizelor, inclusiv prin forțe regionale permanente și prin mecanismul de alertare rapidă.
Ne-am aprofundat legăturile cu partenerii din Asia Centrală prin strategia adoptată în 2007, printr-un dialog politic consolidat și prin activități în diverse domenii precum apa, energia, statul de drept și securitatea. În plus, UE a dezvoltat colaborarea cu ASEAN privind chestiuni regionale, precum Myanmar, cu SAARC și cu America Latină.
Experiența conferă UE un rol special în promovarea integrării regionale. Atunci când alții încearcă să se inspire din experiența noastră, în acord cu circumstanțele lor specifice, trebuie să susținuți. Sistemul internațional, creat la sfârșitul celui de Al Doilea RăzboiMondial, se confruntă cu presiuni în mai multe privințe. Este readusă în discuție reprezentarea în instituțiile internaționale. Legitimitatea și eficiența trebuie îmbunătățite, iar procesul de luare a deciziilor în forurile multilaterale trebuie să devină mai eficient. Aceasta presupune o mai mare partajare a deciziilor și crearea unor mize mai importante pentru alți participanți. Confruntați cu probleme comune, nu există altă soluție decât aceea a soluțiilor comune. Prioritățile-cheie sunt schimbările climatice și încheierea Rundei de la Doha, în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). UE conduce negocierile în vederea unui nou acord internațional privind prima chestiune și trebuie să își folosească toate pârghiile pentru a ajunge la un rezultat ambițios la Copenhaga în 2009.
Negocieri pentru soluționarea crizei refugiaților
Dintotdeauna, Europa a reprezentat un punct de atracție pentru comunități din alte zone ale lumii. Condiția umană, nivelul de trai, posibilitățile de afirmare ale fiecărei persoane, în general statutul atins în realizarea drepturilor și libertăților ființei umane au determinat conturarea opțiunilor multor oameni să încerce să se stabilească în țări europene. În mod obișnuit, obținerea statutului european se poate dobândi pe baza unor reguli convenite și respectate în relațiile comunităților europene cu alte comunități din regiuni diferite. În istoria continentului s-au înregistrat și situații excepționale, generate de conflicte armate, de calamități care au pus în cauză sănătatea și viața oamenilor din alte țări care au solicitat autoritățile europene să acorde sprijin și protecție celor aflați în pericol. O asemenea situație excepțională este și aceea generată de războiul civil din Siria, în care mii de ființe umane și-au pierdut viața.
Un aflux fără precedent în anii războiului din Siria, în țările europene s-au refugiat familii întregi din zone în care conflictul nu mai contenea, iar, în orice moment, își puteau vedea copiii împușcați sau pulverizați de bombele ucigașe.
Dar dacă, în anii anteriori, numărul refugiaților nu era prea ridicat, în ultimul timp, mai ales în partea a doua a anului 2015 și în primele luni ale anului 2016 – afluxul refugiaților a căpătat dimensiuni îngrijorătoare, atingând cotele „unei adevărate invazii", cum au remarcat analiștii cei mai avizați ai acestui fenomen. S-a constatat însă că de circumstanțele generate de conflictul din Siria au profitat și alte categorii de persoane care încearcă să vină pe continentul european.
Analizele efectuate de specialiștii din Uniunea Europeană au dus la concluzia că ne aflăm în prezența a trei categorii de refugiați:
a. cei care fug din zonele de conflict armat, pentru a-și apăra viața proprie și sănătatea și viața copiilor lor, a tuturor celor apropiați;
b. persoanele care au un nivel de viață precar în țările lor și năzuiesc la o viață mai bună în țările dezvoltate din Uniunea Europeană (Germania, Marea Britanie, Franța, Suedia, Belgia), deci persoane care vin pe continent din motive economice;
c. persoane care – profitând de circumstanțele actuale – se strecoară printre refugiați, pentru a pătrunde în Uniunea Europeană în scopul punerii la cale a unor acte criminale. S-a constatat că în această categorie intră multe persoane care nu au acte pentru a- și demonstra identitatea, susținând că le-au pierdut, că le-au fost sustrase etc.
În ultimii ani, comentatori reputați susțin că ne aflăm într-u proces deliberat care vizează „islamizarea Europei". S-au făcut chiar studii ample prin care se aduce în atenția opiniei publice unul dintre obiectivele islamismului, evocându-se susținerea unor personalități cum că „extinderea islamismului ar urmări atingerea eternei ținte de cucerire a Europei.
Reacția unor lideri europeni și a statelor membre, cei mai importanți lideri ai Uniunii Europene susțin că „soluționarea crizei refugiaților este o problemă de umanitate și de demnitate umană" (Jean Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, Discurs despre starea națiunii în Parlamentul European, 9 septembrie 2015).
În același timp, lideri politici importanți din statele membre își manifestă îngrijorarea cu privire la comportamentul unor refugiați care „încearcă să impună noi reguli de conviețuire pe continent". Mai mult, unii dintre refugiați au o atitudine sfidătoare, punând în discuție ținuta femeilor din Europa sau recurgând la acte cu caracter infracțional, cum s-a constatat la Köln și în alte localități din Germania. Lech Walesa – fondatorul Solidarității, laureat al Premiului Nobel – preciza că „polonezii au fost imigranți, dar oriunde am mers, am respectat cultura și legile locului" (Lech Walesa, interviu acordat pentru Jerusalem Post, 20 septembrie 2015).
Din primele luni ale „invaziei refugiaților", mai multe state europene au decis să construiască garduri la frontierele lor și să abandoneze unele din regulile privind Spațiul Schengen. După actele teroriste de la Bruxelles din martie 2016, unii lideri europeni au decis să nu mai primească pe teritoriul lor niciun refugiat (cazul Poloniei), iar mai multe țări membre ale Uniunii Europene au adus la cunoștința liderilor de la Bruxelles că „nu acceptă cotele obligatorii de refugiați pe teritoriile lor", precizând că:
a. nu este nicio regulă în tratatele Uniunii cu privire la „cotele obligatorii"
b. este dreptul suveran al fiecărui stat membru să decidă cu privire la primirea unor refugiați în țările lor.O negociere diplomatică fiind necesară.
Afluxul fară precedent de refugiați a determinat liderii instituțiilor europene să caute soluții adecvate pentru a soluționa această criză fară precedent. Atât în anul 2015, cât și în primele luni ale anului 2016, au avut loc la Bruxelles mai multe reuniuni având ca temă criza refugiaților.
Între soluțiile evocate au fost:
a. abordarea cauzelor acestor deplasări masive de populații la bază, decât din țările în care conflictele armate nu mai contenesc, încetarea războiului și revenirea la relații normale, pașnice în țările respective care să permită, potrivit reglementărilor internaționale în vigoare, revenirea refugiaților în localitățile de origine;
b. trierea refugiaților la sosirea pe teritoriul european, așa încât să fie posibilă identificarea celor care au venit din motive economice, pentru a decide înapoierea lor în localitățile de origine. S-a constatat că unii refugiați veneau în Europa din Albania,Ucraina și din alte țări, pentru a beneficia de avantajele sociale oferite în țările Uniunii Europene.
În același timp, în urma negocierilor dintre liderii Uniunii, s-a ajuns la concluzia că „ar putea fi stopat fluxul de refugiați dacă ar fi opriți în Turcia", țară în care ajungeau după părăsirea localităților de origine și de unde se deplasau mai ales în Grecia, în drumul lor spre țări europene precum Germania, în care doreau să se stabilească. Autoritățile din Turcia au acceptat să ia în considerare solicitările liderilor Uniunii Europene, condiționând decizia lor de suportarea costurilor financiare din bugetul Uniunii. La început s-a apreciat că aceste costuri se vor ridica la trei miliarde euro. După negocierile diplomatice, din martie 2016, ale Acordului încheiat s-au ridicat la șase miliarde euro. Această sumă reprezintă „un ajutor financiar acordat Hirciei pentru primirea pe teritoriul său a imigranților întorși din Europa".
Acest Acord, considerat a fi istoric între UE și Ankara, a intrat în vigoare la 20 martie 2016. Astfel orice solicitant de azil, ajuns pe o insulă din Grecia nu va mai putea să plece spre Atena. Solicitantul urmează să fie intervievat de autoritățile pentru azil sau de judecători în taberele pentru refugiați. În baza Acordului, pentru a sprijini autoritățile din Grecia, s-a convenit ca 2300 de experți în securitate sau migrație să se deplaseze la fața locului. În cazul în care refugiații nu vor solicita azil în Grecia sau dacă nu vor primi aprobare, „vor fi deportați spre Turcia" Potrivit Acordului, refugiații care vor contesta soluțiile autorităților elene au dreptul să se adreseze unui judecător, procesele fiind desfășurate rapid. S-a făcut o evaluare a operațiunilor implicate, ajungându-se la concluzia că vor costa 20 de milioane de euro.
Nu numai autoritățile din Grecia sunt solicitate să contribuie la aplicarea Acordului, ci și alte state membre ale Uniunii Europene. Astfel, Marea Britanie s-a angajat să trimită în zonă experți în ceea ce privește azilul, iar alte state membre trimit experți în probleme de securitate și migrație. Mai mult, Marea Britanie a trimis nave care patrulează în Marea Egee. În urma negocierilor diplomatice dintre liderii Uniunii Europene și Turcia, la insistența autorităților de la Ankara, s-a acceptat reluarea negocierilor pentru aderarea Turciei la Uniunea Europeană.
Poziții politice și diplomatice după Acordul UE-Turcia
Donald Tusk, președintele Consiliului European, care a avut un rol important în negocierea Acordului, susține că „acesta reprezintă un pas înainte în criza migranților, iar nimeni nu va fi trimis înapoi în zone de conflict" (Donald Tusk, Statement made on March 19™, 2016). Jean-Claude Juncker a apreciat că soluționarea crizei refugiaților constituie „cea mai mare provocare pentru Comisia Europeană" (Jean-Claude Juncker, Statement made on 20™, 2016).
Mai mulți șefi de stat și de guvern au salutat încheierea Acordului dintre UE și Turcia, exprimându-și speranța că, prin aplicarea prevederilor sale, se va „stopa invazia refugiaților în Europa". Premierul Marii Britanii, David Cameron, a apreciat că negocierile diplomatice care au dus la încheierea Acordului au permis găsirea unei soluții crizei refugiaților, creând o frontieră mai sigură între Grecia și Turcia" (Dayid Cameron, Statement made on 18™ March, 2016).
Se constată că nu toate opiniile sunt favorabile încheierii Acordului. Unii comentatori au exprimat îndoieli cu privire la „garantarea rezultatelor așteptate"; deoarece înaintea încetării conflictelor este greu de presupus că refugiații vor „abandona cursa lor spre Europa".
O soluționare durabilă a crizei refugiaților obligă:
a. la aplicarea fermă a reglementărilor internaționale în vigoare, care presupune revenirea refugiaților în localitățile de origine după încetarea conflictului;
b. retrimiterea refugiaților economici în țările din care au venit.
Pascal afirma că ”este suficientă lumină pentru cei care vor să vadă și suficientă obscuritate pentru cei ce au dispoziție contrară”. Lumea are nevoie de o perspectivă echilibrată și cuprinzătoare, pentru o nouă viziune a conceptului de securitate la nivelul provocărilor mileniului trei. Noi factorii de risc la adresa securității internaționale și naționale se adaugă celor existenți.
Securitatea devine o securitate integrată, comună a Terei, de unde și conceptul de securitate globală. Pilonii ei fundamentali sunt: omul, națiunea și comunitatea internațională a națiunilor libere și democratice.
În ultimile decenii, nimeni nu a formulat mai impresionant decât Ulrich Beck ”riscurile” aflate în însăși organizarea societăților de astăzi. Nimeni și nicicând nu poate spune că nu e înconjurat de riscuri, pe scară mereu sporită. Riscurile au devenit perceptibile. Numai că, pe lângă riscuri, ce ocupă, desigur, vaste porțiuni ale vieții noastre, sunt și certitudini – familia, prietenia, nevoia adevărului etc. – pe care se poate construi cu siguranță. Axestea nu reduc suprafața riscului, dar oferă un reazem pentru a o aborda altfel, într-un cadru conceptual cuprinzător.
CONCLUZII FINALE
Securitatea a fost, este și va fi o condiție esențială de conservare a vieții indivizilor și grupurilor umane, „un fenomen care continuă să fie creat de intenția sau acțiunea umană”. Pentru asigurarea întreținerii ei și realizarea progresului material și spiritual al membrilor colectivităților se impune acționarea împotriva factorilor perturbatori. Dată fiind complexitatea sa, conceptul de securitate nu beneficiază de o definiție standard, universal aplicabilă, prin evoluția permanentă „acesta a dobândit un caracter istoric”.
Securitatea României privind evoluția și semnificația politicii de securitate și apărare a Uniunii Europene, se proiectează și promovează de statul român prin politica de securitate desfășurată pe plan intern și extern, definită și privită în interiorul Alianței Nord Atlantice și Uniunii Europene, în funcție de politicile specifice celor două organizații. Din această perspectivă, securitatea României se „definește la intersecția dintre supra-naționalitate, multinaționalitate și regionalitate”, scopul urmărit prin menținerea securității fiind asigurarea independenței și integrității teritoriale a statului, a prosperității, siguranței și dezvoltării durabile a societății în ansamblul său.
Realizarea obiectivelor de securitate ale României impune dezvoltarea capacității normative a statului român, prin măsuri stabilite în mod democratic, care să respecte principiul separării puterilor în stat. Dintre instituțiile politice românești, se remarcă statul, care trebuie să fie o instituție suplă și eficientă, aflată în slujba cetățenului. Democrația participativă face ca exercitarea puterii politice să asigure participarea și controlul cetățenilor asupra instituțiilor și procesului de luare a deciziilor, în concordanță cu prevederile Constituției și legislației în vigoare. Partidele politice au un rol important în crearea unei baze politice pentru integrarea europeană prin racordarea la familiile doctrinare europene.
Dimensiunea politică a securității României poate fi analizată pe două niveluri: intern, în care buna guvernare și proasta guvernare au un rol central și extern, raportat la securitatea internațională sau la dreptul internațional.
Politica de securitate a României are două direcții principale de acțiune: domeniul politicilor interne (ce cuprinde dimensiunile politică, militară, economică, socială, culturală și ecologică) și domeniul politicii externe; se implementează prin măsuri de ordin diplomatic, economic, militar, juridic, informațional, științific, cultural, sanitar, demografic, ecologic etc, inițiate și desfășurate de cele trei puteri (legislativă, executivă și judecătorească) în timp de pace, război și în alte situații deosebite.
În orice societate, factorul politic, care constituie și puterea în stat, are un rol determinant în conducerea vieții sociale. Factorul politic este instrumentul destinat armonizării problemelor specifice domeniilor vieții sociale, menținerii stabilității și funcționalității acesteia, creării cadrului favorabil garantării securității. Constatăm că dimensiunea politică a securității interrelaționează cu celelalte dimensiuni, toate fiind importante pentru realizarea stării de securitate a României. Apreciem că influențele externe asupra sistemului politic românesc sunt selectate și asimilate în funcție de caracteristicile sociale, economice și culturale ale societății românești și de distribuția puterii politice în stat. Decidenții politici stabilesc linia de conduită în politica externă și strategiile de securitate în concordanță cu interesele naționale. La începutul secolului XXI, o problemă principală o constituie lipsa unei culturi politice „în cadrul căreia sprijinul pentru practicile și instituțiile democratice să aibă un amplu ecou”. Funcționarea societății românești, stabilitatea și eficiența sistemului politic impun afirmarea activă a culturii politice. Prin loc, rol și prin performanța obținută rezultată din modul în care instituțiile politice prin deciziile lor fac față cerințelor din mediul intern și din mediul extrasocietal reprezentat de viața internațională, sistemul politic dovedește că este unicul factor decizional în domeniul securității României.
Interesele țării sunt convergente cu cele ale Uniunii, iar promovarea intereselor Uniunii Europene, ca entitate, răspunde, în egală măsură, intereselor României. Combaterea eficientă a amenințărilor la adresa securității statelor solicită contribuții ale fiecărui stat din zonă, precum și un parteneriat amplu și o sinergie puternică între Organizația Nord Atlantică și Uniunea Europeană. Participarea României la operații în sprijinul păcii și de gestionare a crizelor este o dovadă a viabiliății operaționale a organismului militar în plan operațional.
Contracararea riscurilor, vulnerabilităților și amenințărilor la adresa securității politice a României impune solidaritate politică și voința fermă de a acționa împotriva tuturor structurilor teroriste și ale crimei organizate, identificarea cauzelor care pot genera atitudini extremist-teroriste și a factorilor care favorizează amplificarea criminalității transfrontaliere și asigurarea consensualității, unității și complementarității măsurilor adoptate de comunitatea internațională în combaterea acestor fenomene.
Privite sub aspect sistemic, conceptele supuse analizei (risc, vulnerabilitate și amenințare) se află într-un raport bine determinat, fiind într-o strânsă interdependență, unele derivând din altele sau fiind condiționate de existența celorlalte. O caracteristică esențială a actualelor riscuri și amenințări la adresa securității statelor este faptul că ele nu pot fi analizate separat, fiind într-o relație de interconectare și interdependență, determinat de faptul că granița dintre ele este volatilă și difuză. Din acestă cauză, apreciem deosebit de important schimbul reciproc de informații și de experiență în materie dintre România și celelalte state, participarea structurilor specializate la acțiuni comune de prevenire și combatere, adecvarea legislației naționale la cea internațională, amplificarea rolului mijloacelor de comunicare și al sistemului educativ, pentru a fi conștientizate riscurile, vulnerabilitățile și amenințările la adresa securității.
Asigurarea securității României este un proces continuu și complex, realizat prin forțe proprii și prin cooperare cu aliații și partenerii, cu respectarea prevederile strategiilor proprii, ale conceptelor strategice ale Alianței și ale Strategiei de Securitate a Uniunii Europene, urmărind să preîntâmpine riscurile, vulnerabilitățile și amenințările ce caută să mineze securitatea statului de drept și a societății românești.
Sarcina de a anticipa și cunoaște sursele generatoare de insecuritate și instabilitate revine serviciilor de informații românești. Informația a devenit o componentă esențială a avuției naționale, realizând legătura dintre om, resurse și acțiune. Se distinge rolul deosebit al informațiilor cu impact asupra securității țării, fără de care procesele decizionale la nivel central și local nu ar reflecta fidel realitatea și nu ar permite optimizarea acțiunilor în conformitate cu interesele naționale. Inexistența unor categorii de informații privind securitatea României nu dă drept organelor de decizie să întârzie sau să nu ia decizii în problemele fundamentale ale apărării statului.
Alături de informații, diplomația, inclusiv diplomația militară, amplifică efectele instrumentelor de luptă împotiva amenințărilor la adresa securității țării, întărește moralul celor implicați în astfel de confruntări și servește drept cadru juridic internațional pentru utilizarea lor. Apreciem, în demersul nostru științific, că diplomația militară are un rol deosebit în promovarea stabilității regionale și globale prin diverse modalități (participarea la operații de răspuns la crize, la operații de asistență umanitară în afara teritoriului României și la operații militare în cadrul unor coaliții ad-hoc; participarea la inițiative de cooperare în domeniul apărării și la implementarea măsurilor de creștere a încrederii și stabilității; prin contribuția la eforturile naționale și internaționale de control al armamentelor și de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă etc.).
Anexa nr. 1
ORGANIZAȚIILE ȘI INSTITUȚIILE DE COOPERARE DIN REGIUNEA MĂRII NEGRE
Anexa nr. 2
RELAȚIILE DINTRE ROMÂNIA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ
Sursa: Luciana Ghica, România și Uniunea Europeană, Editura Meronia, Bucurști, 2006, p.37
ABREVIERI ȘI ACRONIME
BIBLIOGRAFIE
Lucrări de autor:
LISTA ANEXELOR
Anexa nr. 1 Organizațiile și instituțiile de cooperare din regiunea Mării Negre
Anexa nr. 2 Relațiile dintra România și Uniunea Europeană
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evoluția ȘI Semnificația Politicii DE Securitate ȘI Apărare Comună A Uniunii Europene (ID: 115267)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.