Evolutia Si Semnificatia Politicii DE Securitate Si Apărare Comună A Ue

EVOLUȚIA ȘI SEMNIFICAȚIA POLITICII DE SECURITATE ȘI APĂRARE COMUNĂ A UE

Cpt. (com.infm.) instr.sup. ing.

Ștefan – Gabriel GEORGESCU, MSc, MA

Programul postuniversitar de formare și dezvoltare continuă pentru stat major

„Protecția infrastructurilor critice”

Facultatea de Comandă și Stat Major

Departamentul de conducere strategică

din cadrul Unității Militare 02545 București

Definiție, concept

Statele sunt interesate de apărarea și securitatea lor, întrucât mediul strategic internațional de securitate este într-o continuă schimbare, ca urmare a complexității interacțiunii și interdependenței fenomenelor și proceselor sociale, economice, politice, militare, demografice și ecologice din lume. Globalizarea, fenomen complex, multidimensional și omniprezent, genereaz ă efecte pozitive, dar și negative, care, combinate cu amenințările de securitate, îndeosebi cele asimetrice, pe care, într-o anumit ă măsură, le favorizează, creându-le câmp larg de manifestare, reprezintă un asemenea exemplu.

Deoarece globalizarea și riscurile și amenințările de securitate pun probleme tuturor țărilor, conducerile acestora caută soluții adecvate pentru a le depăși. Într-un fel, globalizarea își poate găsi răspunsul în promovarea unei politici de dezvoltare durabilă a tuturor țărilor lumii. Pe de altă parte, o soluț ie viabilă împotriva riscurilor și amenințărilor de securitate pare a fi integrarea regională. În cadrul acesteia din urmă, statele adoptă o politică de securitate și apărare comună, folosind resursele umane, materiale, financiare și informaționale de care dispune fiecare, într-o manieră colectivă.

În acest sens, un exemplu îl reprezintă Uniunea Europeană, entitate politico-economică interguvernamentală internațională care dispune de o politică proprie de securitate și apărare. Aceasta permite, pe de o parte, Uniunii să acționeze consecvent și sistematic pentru realizarea securității și apărării comune, și, pe de altă parte, țărilor membre să-și integreze politica națională de securitate și apărare în cea a Uniunii Europene. De aici, rezultă o amplificare atât a eficacității politicii de securitate și apărare comună promovată de Uniune, cât și a celei naționale.

Desigur, existența politicii europene de securitate și apărare nu înseamnă că apărarea și securitatea statelor membre revine în totalitate UE. Aceasta nu-și propune, și momentan nici nu are cum, să se substituie politicii de apărare și securitate naționale, care continuă să existe și să fie de competența fiecărui stat membru.

Actualul context internațional permite ca statele, organizațiile și persoanele, care doresc și pot, să facă apel la serviciile diverselor societăți militare private. În prezent, există o mulțime de asemenea societăți militare private ce pot oferi servicii de pază și apărare, garanta securitatea cuiva – stat, organizație sau persoană privată – desigur, contra-cost.

Prin urmare, pot exista mai multe soluții de răspuns la riscurile și amenințările de securitate. O soluție este apărarea și securitatea colectivă garantată de o organizaț ie interguvernamentală. Altă variantă o reprezintă eforturile proprii ale fiecărei țări. Și, în fine, o a treia posibilitate o constituie apelul la societățile militare private.

România a optat pentru prima variantă, ea având statutul de stat membru NATO și al Uniunii Europene.

Componentele operaționale ale PESC

În anul 1950, problemele de politică externă nu constituiau tocmai subiectul principal de preocupare a poparelor europene.  Dar Tratatul Uniunii Europene, numit Tratatul de la Maastricht, semnat la conferinta a Comunitatii Europene din 1992 la Maastricht și a intrat în vigoare la 1 Ianuarie 1993.

Premisele dezvoltării PESC (Politica Externa si de Securitate Comuna) si PESA (Politica Europeana de Securitate si Apărare), ca parte a PESC, au fost statuate de TUE, care stipulează la articolul J.4 al Titlului V următoarele: “Politica externă si de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune”.

Obiectivele PESC sunt:

protejarea valorilor, intereselor fundamentale și a independenței Uniunii;

intărirea, pe toate căile, a securității Uniunii și a statelor membre;

păstrarea păcii si intărirea securității internationale, în acord cu principiile Cartei ONU, Actului Final de la Helsinki și Cartei de la Paris;

promovarea cooperării internaționale;

dezvoltarea și consolidarea democrației, legalității, respectului pentru drepturile omului și a libertaților fundamentale. Statele membre sprijină activ politica externa si de securitate a Uniunii și o vor servi în spiritul loialitații și solidarității reciproce. Ele se vor abține de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau de natură să lezeze eficacitatea acesteia. Consiliul va veghea la aplicarea acestor principii.

Politica Uniunii nu trebuie să prejudicieze caracterul specific al politicii de securitate și apărare a statelor membre, va respecta obligațiile statelor în cadrul NATO și va fi compatibilă cu politica de securitate și apărare stabilită prin acorduri internaționale.  Președinția UE reprezintă UE în probleme ce decurg din PESC:

ea va fi responsabilă de implementarea măsurilor comune; în aceasta calitate, va reprezenta, în principiu, poziția UE în cadrul organizațiilor și activităților internaționale;

în acest sens, președinția va fi asistată de către statul membru care a deținut aceasta poziție în perioada anterioară și de către cel care va deține președinția în urmatoarele șase luni (Troika). Consiliul UE definește principiile și liniile directoare pentru PESC; el ia deciziile necesare pentru definirea și implementarea PESC pe baza liniilor directoare adoptate de către Consiliul European, asigurand unitatea, consistența și eficacitatea acțiunilor Uniunii. La 1 noiembrie 1993, Tratatul a intrat în vigoare și astfel s-a putut face auzită vocea Europei pe scena internațională, s-au exprimat poziții proprii asupra unor conflicte și subiecte internaționale, conform principiilor și valorilor comune europene.

Tratatul de la Maastricht a adus modificări celor 3 tratate inițiale pe linia reformelor începute de Actul Unic European. De la primele 3 tratate a mai fost un moment în 1965 cand în urma Conferinței de la Bruxelles cele 3 comunități s-au numit Comunitățile Europene. Din 1993 comunitățile se numesc Uniunea Europeană.

A adus câteva elemente noi:

a hotărât introducerea monedei unice cel mai târziu

a prevăzut drepturi civice europene (cetățenia Uniunii)

a adus noi competențe pentru Comunitatea Europeana în domenii precum protecția consumatorilor, politica de sănătate, politica în domeniul infrastructurii de transporturi, comunicații, distribuirea energiei, instituționalizarea cooperării pentru dezvoltarea politica industrială, protecția mediului înconjurător, cercetare-dezvoltare, politica sociala, cooperarea in materie de justiție si afaceri interne, politica externa si de securitate comuna.

Alături de Piața Unica Interna și moneda unica, celelalte doua (justiția si afacerile interne și politica externă și de securitate) sunt cei trei poli importanți pe care se sprijină UE. Tratatul Uniunii cuprinde 2 parți: prima se refera la realizarea uniunii economice si monetare, a doua se refera la realizarea uniunii politice.

A doua parte este Construcția uniunii politice care are 2 componente:

afacerile interne și justiția

politica externă și de securitate comună

Obiectivele politicii externe si de securitate comună sunt:

salvgardarea voturilor comună, a intereselor fundamentale și independenței UE;

întărirea securității UE și a statelor membre sub toate formele sale;

menținerea păcii și securității între națiuni conform principiilor Cartei ONU, a principiilor și obiectivelor organizatorice pentru securitate și cooperare europeană OSCE => înscrise în Actul Final de la Helsinki (1975) si Carta de la Paris (1990);

promovarea cooperări internaționale și dezvoltarea și întărirea democrației și a statului de drept ca și restul drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Tratatul de la Maastricht a prevăzut ca toate țările membre vor putea desfășura din momentul intrării în vigoare acțiuni comune pe baza acestui nou mecanism de cooperare politică. Subiectele care pot face obiectul unei acțiuni comune vor fi alese în unanimitate de șefii de stat și de guvernele statelor membre UE. Punerea în practică a acestor acțiuni comune se va putea face după ce miniștrii de externe vor decide tot în unanimitate detaliile concrete ale acțiunilor respective urmând ca deciziile finale să poată fi luate pe baza majorității calificate.

Obiectivele UE potrivit Tratatului de la Maastricht: promovarea unui progres economic și social echilibrat prin crearea unui spațiu fără frontiere, întărirea coeziunii economice și sociale, stabilirea unei uniunii economice și monetare cu obiectivul final al introducerii unei monede unice, afirmarea identității europene pe scara internațională prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comună și pe termen lung a unei politici de apărare comună, întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre ale Comunității prin instituirea unei cetățenii a Uniunii, dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniul justiției și afacerile interne, menținerea experienței legislative comunitare și dezvoltarea ei în scopul de a examina în ce măsura politicile și formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui sa fie revizuite în vederea asigurării eficienței mecanismelor comunitare.

Tratatul de la Maastricht, intitulat „Dispoziții privind Politica Externă și de Securitate Comună”, se ocupă de reglementarea PESC, pe parcursul articolelor J – J.11. Mecanismele principale se bazează pe informarea reciprocă a statelor membre cu privire la problematicele de politică externă și de securitate, pe adoptarea unor acțiuni comune și, foarte important, pe faptul că, în virtutea suveranității partajate între statele membre și instituțiile europene, Consiliul European definește principiile și orientările generale ale PESC. Mai mult, Tratatul de la Amsterdam din 1998 întărește prerogativele Consiliului European asupra unor forțe armate comune ale statelor membre, arătând la articolul J.3 al Tratatului că respectivul Consiliu „definește principiile și orientările generale ale Politicii Externe și de Securitate Comună, inclusiv pentru problemele care au implicații în domeniul apărării”.

Analizând istoria creării unei Politici Externe și de Securitate Comună, trebuie să amintim momentul deciziei politice de a reînarma Germania în anii 50 când, pentru a permite acest lucru, Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda au inventat proiectul Comunității de Apărare Europene, inițiind crearea unei armate europene comune. Proiectul a fost respins mai târziu (1954) de către Franța, din cauza neînțelegerilor politice dintre țările fondatoare. La trei ani după stabilirea Comunității Economice Europene, dorința de a reîncepe construcția politică a apărut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christian Fouchet a pregătit trei propuneri în anii 1961-1962, cunoscute sub numele de „Planul Fouchet”. Cooperarea interstatală trebuia să ducă la o politică externă unică, statele membre trebuiau să-și întărească securitatea în comun și să-și coordoneze politicile de apărare. Ultima dintre acestea prevedea consultări bilaterale periodice și comitete comune de lucru, care pregăteau reuniunile la nivel înalt – inclusiv un comitet în domeniul apărării. Din nefericire însă, a fost rândul celorlalți să respingă acest „Tratat asupra Uniunii Statelor” motivându-se că nu se dorește o colaborare excesivă între state și nici ruperea legăturii cu SUA și NATO. Totuși, în1969, la Summit-ul de la Haga, cei șase membri ai CEE au reafirmat necesitatea de a unifica politic Europa. În 1970 s-a adoptat Raportul Davignon, marcând Cooperarea Politică Europeană, deși aceasta se referea exclusiv la politica externă. Treisprezece ani mai târziu, la Stuttgart, s-a mai făcut un pas: aspectele politice și economice ale securității au fost incluse între obiectivele CPE. Până la momentul Maastricht, diplomația occidentală și-a armonizat pozițiile față de statele terțe, pe baza acordurilor informale, dar în lipsa unor structuri comune ale Comunității Economice Europene.  În primul rând, strânsul angrenaj cu CE, demonstrat, printre altele, și de implicarea Comisiei, precum și de faptul că Comitetul Politic, parte a cooperării interstatale PCE, nu își mai transmite proiectele Consiliului de Miniștri în mod direct, ci prin intermediul Comitetului Reprezentanților permanenți – parte instituțională a pilonului CE. În plus, paleta de activități ce a fost extinsă în mod considerabil pentru a se putea folosi de ea însă, era nevoie de unanimitate de voturi.

Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, a adus unele modificări în PESC față de tratatul de la Maastricht. Astfel, s-a stabilit includerea unei politici comune de securitate si apărare (PESA) în cadrul PESC. Consiliul European de la Laeken, din decembrie 2001 a adoptat o declarație cu privire la capacitațile operaționale ale PESA, recunoscând oficial ca Uniunea este acum capabilă să conducă operațiuni în condiții de criză. Tot în Declarația de la Laeken se reamintea scopul fundamental al construcției europene, acela de a apăra continentul de război și de a crea o Europă puternică și unită. Structurile interimare stabilite dupa Amsterdam au devenit permanente.

Politica Europeana de Securitate si Aparare (PESA) presupune dezvoltarea unei capacitati de decizie autonome si – în situația îin care Alianța Nord-Atlantica nu este angajata – lansarea si coordonarea unor operatii militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situații de criză. Intrucât angajarea resurselor de catre statele membre la astfel de operatii se bazeaza pe decizii suverane, este important de subliniat ca PESA este un proces interguvernamental, controlul politic asupra acestuia fiind exercitat de sefii de state și de guverne ale statelor membre, iar cel financiar, de catre parlamentele naționale.

Problema principală a fost împărțirea competențelor între state și organele UE. Soluția adoptată a fost că în problemele principale decid statele membre, iar în celelalte decid organele comunitare, care de cele mai multe ori, au nevoie de unanimitate în luarea deciziilor.

Tratatul de la Amsterdam prezinta cinci obiective fundamentale pentru PESC:

apararea valorilor comune, a intereselor fundamentale, independenței și integrității Uniunii în conformitate cu Carta Națiunilor Unite;

întărirea securității în interiorul Uniunii, prin toate mijloacele;

menținerea păcii și întărirea securității internaționale;

promovarea cooperării internaționale;

dezvoltarea și consolidarea democrației și respectului legilor, a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Tratatul de la Amsterdam a evaluat PESC și a introdus noi instrumente politice, structuri și reguli.

Tratatul de la Amsterdam a introdus și noua funcție de Înalt Reprezentant pentru PESC. El este parte din troika, împreună cu Președintele de Consiliu și de Comisie, pentru a reprezenta UE în organizațiile și conferințele internaționale. Aceastăfuncție fuzionează cu aceea de Secretar General al Consiliului.

Înaltul Reprezentant “trebuie să ajute Consiliul în probleme referitoare la scopul PESC, în mod special prin contribuția la formularea, pregătirea și implementarea deciziilor de politică și coordonarea dialogului politic cu terțe țări, atunci când este necesar și când acționează din partea Consiliului la cererea Președintelui”. JavierSolana este primul Înalt Reprezentant și a intrat în funcție după ce fusese înainte Secretar General NATO. În cadrul Secretariatului Consiliului a fost înființată o Unitate de Planificare a Politicii și de Avertizare Timpurie. Aceasta are ca scop monitorizarea, analiza și aprecierea evenimentelor și desfășurărilor internaționale, incluzând avertizări timpurii privind potențialele crize.

Structura la nivel de oficiali:

C.O.R.E.P.E.R. – Comitetul Reprezentanților Permanenți – ambasadorii statelor membre UE și Secretarul general adjunct al Comisiei se întrunesc o dată pe săptămână pentru pregătirea agendelor și deciziilor Consiliului. PSC – Comitetul Politic și de Securitate – are un rol central în definirea și urmărirea răspunsului UE la o criză și estecompus din reprezentanți naționali la nivel de ambasadori, aleși în cadrul COREPER.   De asemenea, pregătește recomandările pentru activitățile viitoare ale PESC, inclusiv PESA. Corespondenții europeni – aflați în toate statele membre UE împreună cu Comisia coordonează zilnic activitățile PESC și pregătesc întrunirile PSC și PESC. Grupul de consilieri RELEX examinează aspectele instituționale, legale și financiare ale propunerilor făcute în PESC. Pregătește activitatea COREPER privind acțiunile comune și asigură consistența raportului inter-pilieri. Grupurile de lucru PESC sunt compuse din experți din statele membre UE și din Comisie, care se întrunesc pe direcții geografice și funcționale pentru a elabora documentele politice și opțiunile care vor fi prezentate și analizate de organismele PESC.

Pentru a asigura implementarea PESC, în cadrul Consiliului s-au înființat mai multe comitete noi:

Comitetul Militar al UE – EUMC – responsabil cu furnizarea de consiliere și recomandări militare pentru PSC în legătură cu toate problemele militare din cadrul UE.

Personalul Militar al Uniunii Europene – EUMS – oferă expertiză militară și sprijin pentru PESA, incluzând și conducerea operațiunilor UE de gestionare a crizelor militare.

Grupul Militaro-Politic examinează aspectele militaro-politice ale tuturor propunerilor din cadrul politicii externe și de securitate.

Comitetul pentru aspecte civile de gestionare a crizelor consiliază în privința aspectelor politice nemilitare sau prevenirea conflictelor. În acest scop, Uniunea trebuie să aibă putere autonomă de acțiune, susținută de forțe credibile.

Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări pragmatice cu privire la următoarele chestiuni: s-a creat o celulă de planificare politică și analiză, s-a înființat poziția de Înalt Reprezentant al PESC, s-a adoptat votarea de către Majoritatea Calificată (QMV) pentru implementarea măsurilor și extinderea cooperării în domeniul managementului de criză între UE și UEO. Din acest moment, unele analize ale cancelariilor occidentale au considerat că responsabilitatea PESC se restrânge doar la reacții față de crizele ce pot apărea, în sensul intervențiilor militare și/sau diplomatice, deci incluzând aspectele legate de apărare, iar alții au preferat să disocieze politica diplomatică și de securitate de aspectele legate de apărare.  Toate acestea se arată și în dispozițiile privind PESC din Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999. Este introdus un „Înalt Reprezentant pentru PESC” (Javier Solana), care, în sfârșit, reușește să contureze imaginea politicii externe europene, dotând-o cu o unitate de planificare strategică și de alarmă imediată, care asigură recunoașterea din timp a situațiilor internaționale relevante pentru PESC și care, astfel, urma să schimbe caracterul reactiv al politicii externe europene.

Tratatul de la Nisa – noi evoluții ale PESC. Tratatul de la Nisa a produs o imagine mai bună a misiunii și a funcțiilor noilororganisme care se ocupă cu probleme de securitate și de apărare. În lumina modificărilor aduse de Tratatul de Nisa, politica de apărare comună serezumă la:

cooperare în materie de armament;

cooperare în misiunile umanitare și de evacuare;

cooperare în misiunile de menținere a păcii;

participarea cu unități combatante pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii.

Tratatul de la Nisa a definit apărarea UE ca o “apărare autonomă”, marcând sfârșitul UEO și modificând art. 17 TUE, dar identitatea europeană a securității și apărării a rămas doar în NATO, ca un dispozitiv de consultare și cooperare UE-NATO. Practic, la Nisa, s-au adoptat obiectivele de capacitate militară și a fost stabilită arhitectura instituțională de soluționare a problemelor securității și apărării europene. Obiectivul principal al PESA l-a reprezentat realizarea de către statele europene membre ale UE a unei Forțe de Reacție Rapidă de 100.000 oameni, până în 2003. Operaționalizarea deplină a forței face ca statele membre să fie apte să o disloce în întregime în timp de 60 de zile și să asigure, în cadrul acesteia, elemente de răspuns rapid, cu un grad foarte ridicat de disponibilitate, dar și să sprijine logistic forța dislocată cel puțin un an. Misiunile FRR a UE includ operațiuni de la cele mai grele, de restabilire a păcii sau de menținere a păcii, până la unele ușoare, de tip umanitar, de salvare sau evacuare.

În general, se consideră edificarea PESC ca fiind o întreprindere dificilă, atâta timp cât capacitatea de a proiecta puterea este inegal distribuită între statele membre. Astfel, se crede că instituirea unui Consiliu de Securitate European după model ONU, cu 10 membri, ar putea spori rapiditatea în luarea deciziilor, în realizarea unui acord în probleme globale cum ar fi, de exemplu, lupta cu terorismul, a unui acord asupra principiilor fundamentale pentru o acțiune comună. O decizie în acest sens s-ar putea lua numai după intrarea în vigoare a noii Constituții Europene.

În mod cu totul surprinzător, tocmai acest sector a reușit să se dezvolte cu o rapiditate uluitoare între anii 1998-2001 – și anume mai ales în afara marilor revizuiri aduse Tratatului de la Amsterdam și Nisa -, ducând la apariția Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA), creând așadar brațul militar al PESC.     Comitetul Politic al CPE se transformă, odată cu Tratatul de la Nisa (Articolul 25) în Comitetul Politic și de Securitate (CPS). Acesta se ocupă de toate aspectele PESC, urmând să funcționeze totodată și ca „motor“ al PESC și PESA. CPS ține sub observație cursul evenimentelor internaționale relevante pentru PESC/PESA (funcție analitică), pentru a putea oferi Consiliului pe Probleme Generale (Consiliul Miniștrilor de Externe), pe baza analizei sale, recomandări în ceea ce privește elaborarea politicilor de urmat (pregătirea deciziei). În plus, CPS se asigură că politicile, asupra cărora s-a ajuns la un consens, sunt implementate (controlul implementării) și constituie punctul de legătură în ceea ce privește schimbul de informații dintre diversele instituții și actorii implicați în structurile PESC/PESA – inclusiv NATO (funcție de legătură). Această instituție a cunoscut așadar, prin Tratatul de la Nisa, o creștere evidentă.

Strategia de securitate europeană “Solana”. Strategia Solana “A Secure Europe in a Better World”, adoptata de către ConsiliulEuropean în decembrie 2003, reprezintă prima strategie de securitate europeana.Reprezintă, de fapt, un preconcept care trebuie tradus într-un mecanism care statuează când, unde, de ce și cum va acționa Uniunea Europeană. Premisa care articulează Strategia Solana de securitate europeana este aceea ca: “Uniunea este un actor global” și, în consecința, “ar trebui să fie gata sa își asumeresponsabilitățile in domeniul securității globale”. Strategia definește caracteristicile mediului actual de securitate, amenințările șiprovocările la adresa securității spațiului european, precum si obiectivele si direcțiile deacțiune pentru întărirea securității europene.

Principalele amenințări identificate de Strategie sunt:

terorismul – Europa este ținta si baza unei asemenea amenințări;

proliferarea armelor de distrugere in masa – riscul potențial cel mai serios la adresa securității europene;

conflictele regionale – cele din imediata vecinătate: Orientul Mijlociu, Nordul Africii, Caucaz, Transnistria – sau din zonele îndepărtate;

instabilitatea statală – proasta guvernare, corupția, abuzul de putere, instituții slabe, lipsa de răspundere si conflictele civile corodează autoritatea statala din interior, ceea ce poate duce la colapsul statelor;

crima organizată – Europa constituie un obiectiv principal pentru crima organizată; ca amenințare interna aceasta are și o dimensiune externă – traficul transfrontalier de droguri, ființe umane, arme, bani, migrație ilegala.

Ca răspuns direct la aceste amenințări, UE își definește o serie de obiective strategice:

reacția la amenințări și combaterea acestora, prin mutarea “primei linii de apărare” în afara UE și prin recunoașterea faptului că “nici una dintre aceste amenințări nu este pur militară și nici nu poate fi combătută doar prin mijloace militare”. Înconsecință, UE propune o abordare multidimensionala a răspunsurilor la diverseleprovocări la adresa securității;

construirea securității în vecinătate – interes major ca statele din vecinatate sa fie bine guvernate și administrate. Lărgirea UE nu trebuie să genereze noi linii de demarcație; sarcina UE este aceea de a promova un cerc de state stabile, bine guvernate în partea de Est a Uniunii (dialog și cooperare cu țările din bazinul mediteranean, Orientul Mijlociu și din Caucaz, rezolvarea conflictului arabo-israelian este o prioritate strategică pentru UE)

ordinea internațională bazată pe multilateralism eficace – dezvoltarea unei societăți internaționale puternice, cu instituții funcționale și guvernată conform principiilor de drept internațional.

Noul Headline Goal 2010 (adoptat in cadrul reuniunii miniștrilor apărării ai UE din 17 mai 2004) muta accentul de la aspectele cantitative ale vechilului Helsinki Headline Goal 2003 pe elementele calitative, constând in creșterea eficientă a forțelor. Potrivit acestui document, pâna în 2010, UE va trebui să aibă capacitatea de a răspunde unei crize în orice punct de pe glob.

Concluzii privind Politica Externă și de Securitate Comună, PESC reprezintă așadar cadrul instituțional care permite UE să se exprime unitar în problemele de politică externă, întărind legitimitatea acestui for, pe plan internațional. Pe scurt, acesta este mecanismul și motivația care ghidează evoluția PESC, instituțiile acționare ale acestui demers fiind deja operaționale, oferind UEmecanismele de negociere în politica externă și de securitate.

Aplicarea PESC nu afectează dreptul statelor membre de a-și aplica propriile politici externe și de securitate, ci le oferă acestora un mijloc suplimentar de acțiune. În ciuda teoriilor funcționaliste de până acum, guvernele nu au părut a fi prea dornice de a-și delega atribuțiile unor instituții supranaționale. Principala responsabilitate în formularea PESC revine Consiliului European, care definește principiile generale și stabilește strategiile comune. Instituția reunește șefii de stat și de guvern ai statelor membre, la ședințe participând și președintele Comisiei Europene. Statele au posibilitatea de a urmări o “cooperare întărită” în domeniul PESC, dacă aceasta nu afectează principiile generale și consistența acțiunilor UE. SUA și UE vor putea acționa mult mai bine împreună decât în competiție, în direcția protejării valorilor democratice. Din perspectivă americană, sporirea efortului militar al aliaților europeni reprezintă un avantaj, în sensul că SUA nu ar mai fi însărcinate cu cele mai importante contribuții în executarea acțiunilor care servesc interesul comun.

UE a înregistrat în ultimii 10 ani un parcurs accelerat spre definirea și implementarea unei PESC coerente. Politica Externă și de Securitate Comună, creată în cursul Conferinței Interguvernamentale asupra uniunii politice (1990-1991), a fost înscrisă ca al doilea pilon interguvernamental al Tratatului de la Maastricht (1992), separat de primul pilon, prin urmare de sistemul decizional al UE. Pilonul doi și trei păstrează deci un sistem decizional strict inter-guvernamental. Tratatul de la Amsterdam a introdus modificări pragmatice în modul de funcționare a PESC, fără a aduce însă atingere nucleului dur interguvernamental. Înaltul Reprezentant pentru PESC este o funcție sustrasă influenței Comisiei Europene, iar votul majoritar se aplică numai pentru punerea în practică a deciziilor luate anterior prin votul unanim al reprezentanților guvernamentali. Extinderea cooperării cu UEO și, ulterior, preluarea sa de către UEau întărit tendința interguvernamentală.

Tratatul de la Lisabona – principalele elemente de reformă în domeniul PESC/PESA. Tratatul de la Lisabona nu a vizat înlăturarea Tratatelor existente, dar a prevăzut adaptarea și amendarea acestora în conformitate cu exigențele actualei etape a construcției comunitare. Tratatul de la Lisabona aduce o serie de modificări în sfera dreptului comunitar primar cu referire la directă la: Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE)/ Tratatul de la Maastricht (1992) ; Tratatul de la Roma (1957), prin precizarea „competențelor” și „domeniile de intervenție” ale UE; Tratatul de la Roma devine Tratatul de funcționare a UE (TFUE).

Tratatul de la Lisabona statuează ca obiectivele PESC/PESA trebuie să fie „consolidarea identității proiectului European și a independenței statelor membre, promovarea păcii, securității și progresului pe continental European și în întreaga lume.”

Tratatul de la Lisabona inovează semnificativ în domeniul PESA, cu referire expresă la actualizarea misiunilor Uniunii; cooperarea structurată permanent; inserarea unei clauze de apărare reciproce, similare celei existente în Tratatul Uniunii Europei Occidentale (UEO).

Politica externă și de securitate comună face obiectul aplicării unor regului și proceduri specifice – caracter „interguvernamental”. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona se așteaptă o creștere a cooperării interstatale și sunt introduse: „clauza de apărare mutuală” „clauză de solidaritate”. Prin introducerea acestor clauze în Tratat, statele membre au ca obiectiv o cooperare consolidată în cadrul grupului de state membre. Scopul final unei cooperări consolidate în domeniul PESC/PESA se menționează că statele membre pot apela în cazurile pentru misiunile în materie de dezarmare, cele umanitare și de evacuare, misiunile de consiliere și de asistență în problemele militare, de prevenire a conflictelor și de menținere a păcii. În materie de terorism, statele membre vor participa în mod activ la combaterea acestui fenomen pe teritoriul lor sau, în caz de necesitate, vor acorda ajutor în combaterea actelor de terrorism desfășurate pe teritoriul unor state terțe.

Pentru realizarea obiectivelor » (promovarea dezvoltării unei politici europene în domeniul armamentului; coordonarea efortului de dotare și echipare la nivel național) din domeniul apărării și securității comune, se constituie „Agenția europeană de armament”.

În domeniul PESC/PESA, Tratatul de la Lisabona se bazează pe trei componente majore: Înaltul Reprezentant PESC, care va deține și funcția de Vice-președinte al Comisiei pentru Relații Externe; serviciul comun european pentru acțiune externă și corpul militar al UE. Noutatea în domeniul PESC o reprezintă extinderea atribuțiilor Înaltului Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate ce favorizează și în același timp înlesnește creșterea gradului de coerență și vizibilitatea UE pe plan extern.

Noul Serviciu european, format din funcționari ai Consiliului, Comisiei și din personalul corpului diplomatic al statelor membre, va oferi asistență Înaltului Reprezentant/Vice-președintele Comisiei pentru promovarea intereselor UE pe scena politicii internaționale. Astfel, UE va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere, fiind totodată un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.

Inovațiile aduse de Tratatul de la Lisabona în domeniul PESC/PESA, face ca Uniunea Europeană să își consolideze rolul de actor major pe scena internațională și să facă față mai bine provocărilor și competiției la nivel global.