Evolutia Si Impactul Crizei Economico Financiare
EVOLUTIA SI IMPACTUL CRIZEI ECONOMICO-FINANCIARE
CUPRINS
CAPITOLUL I – ABORDĂRI CONCEPTUALE ASUPRA CRIZELOR ECONOMICO-FINANCIARE
1.1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE CRIZĂ
În evoluția noastră crizele pot fi definite ca fiind situații caracterizate de o instabilitate pronunțată, sunt deci însoțite de o volatilitate și de o incertitudine în creștere. În situații de criză (orice formă ar îmbrăca ea) ne aflăm într-o permanentă stare de neliniște și de nesiguranță legată de viitor, teamă sau chiar panică. Instinctul nostru de apărare și de conservare ne îndeamnă să ne comportăm uneori irațional și să accentuăm și mai mult această volatilitate deoarece fiecare dintre noi, cu capacitatea cognitivă pe care o avem filtrăm informația și înțelegem fenomenul în felul nostru transpunându-l apoi într-un anumit comportament legat de piață. Problema cu definiția acestor crize constă în a spune cât de mare să fie volatilitatea sau căderea piețelor pentru a încadra o evoluție de acest gen în categoria unei crize. Cât de mare să fie inflația, șomajul sau scăderea PIB-ului unei țări pentru a aprecia intrarea ei într-o criză. Convențional, s-a stabilit că recesiunea este atunci când după două trimestre succesive avem de a face cu scăderea PIB-ului unei țări sau regiuni. Național Bureau of Economic Research (NBER) definește criza ca fiind “o scădere semnificativă a activității economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producției industriale și a consumului“. Există unii specialiști care clasifică aceste crize în crize sociale (inflație în creștere, șomaj, sărăcie), în crize financiare(volatilitate accentuată pe piețele de capital, căderea burselor și revenirea lor spectaculoasă), crize politice (care pot degenera în războaie), crize locale sau internaționale,crize cauzate de dezastre naturale sau crize economice generalizate.
Este dificil să facem aprecieri când o criză financiară devine una economică sau dacă o criză economică generează o criză financiară sau invers. În principiu vorbim întotdeauna de o criză economică generată fie de cauze financiare, politice sau sociale. Criza financiară este o formă de manifestare a crizei economice și reflectă o neîncredere în sistemul financiar, o scădere semnificativă a volumului tranzacțiilor la bursă, o dereglare a mecanismelor de piață. Bursa este barometrul economiei și tranzacționează afaceri de diferite dimensiuni și din diferite sectoare. În momentul în care piața acestor afaceri (piața imobiliară, piața petrolului, piața muncii) suferă dereglări sau corecții importante ,ele se vor reflecta în profitabilitatea afacerilor listate la bursă și, implicit, în prețul activelor financiare (acțiuni sau obligațiuni) care depind direct de așteptările investitorilor. Panica legată de economie nu face altceva decât să accentueze amplitudinea acestor corecții și să inducă noi incertitudini în economie. De aici și până la reducerea apetitului pentru economisiri și investiții și apoi la creșterea dobânzilor pe piață nu este decât un pas. Din păcate vorbim de o criză doar atunci când efectele acesteia afectează un număr foarte mare de oameni/companii. Crizele pot exista însă într-o stare latentă și să nu fie atât de vizibile, deteriorând încetul cu încetul existența noastră.
Nu este prima dată când economia mondială se confruntă cu perioade de recesiune. Poate este pentru prima dată după foarte mulți ani (Marea criză interbelică începută în 1929 și continuată pe mai mulți ani sau Căderea Sistemului de la Bretton Woods în 1971) când avem de a face cu o criză localizată la nivelul țărilor dezvoltate (nu doar la nivelul țărilor în curs de dezvoltare).
De-a lungul timpului, abordarea fenomenului „criză" a cunoscut numeroase interpretări în deplin acord cu gradul de evoluție a sistemului relațiilor internaționale și cu aspirațiile istorice ale actorilor acestuia. Definițiile date crizei sunt diverse, în funcție de metodologia de abordare și instrumentele specifice de analiză. Spre exemplu, în Franța, atât militarii cât și civilii revendică prioritatea și paternitatea acestora.
În una dintre lucrările lui Charles Herman, criza se definește drept "o situație care amenință obiectivele cu prioritate înaltă pentru unitatea decizională, restrânge timpul disponibil pentru un răspuns, înainte ca situația să fie modificată și, când se produce, surprinde pe membrii unității decizionale". Michael Brecher, arăta că o criză este o „situație caracterizată de patru condiții necesare și suficiente, așa cum sunt ele percepute de către decidenții de la nivelul maxim al actorilor implicați: o mutație în ambientul extern sau intern; o amenințare a valorilor de bază; o înaltă probabilitate de implicare în ostilități cu caracter preponderent militare."
Un alt autor, Barry Mc. Longlin, definește criza ca fiind „un eveniment, dezvăluire, b#%l!^+a?acuzație sau set de probleme interne și externe care amenință integritatea, reputația sau existența unui individ sau organizații"
Dacă luăm în discuție abordarea sociologică a conceptului de criză, aceasta se definește ca „o perioadă în dinamica unui sistem, caracterizată prin acumularea accentuată a dificultăților, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt ce face dificilă funcționarea normală, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare ".
În 1974, referindu-se la situația internațională, generalul Beaufre vedea în criză „o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă deci miza crizei pentru apărător, riscul minim Fostul director al Institutului britanic de Studii Strategice, Alastair Buchan, referindu-se la crizele geostrategice formulează următorul enunț: „perioada conflictuală între două sau mai multe state care intervine atunci când una din părți o încolțește pe cealaltă pe un punct precis sau ce poate fi definit ca și atunci când trebuie luată o hotărâre asupra răspunsului ce trebuie dat acestei sfidări" .
Analizând aceste definiții (și nu numai), se poate aprecia faptul că există caracteristici comune tuturor crizelor, ca de exemplu: părțile implicate percep crizele ca pe un ansamblu de amenințări, pericole, riscuri; ruptura echilibrului interior specific mediului organizațional; existența posibilității de confruntare, inclusiv de ordin militar; caracterul relativ și exclusiv absolut al crizei; necesitatea luării unor decizii importante; limitarea accesului la informații; prezența unei atmosfere marcată de îngrijorare; timpul la dispoziție extrem de limitat și oscilații puternice ale stării de tensiune.
Indiferent de natură și anvergura crizei, aceasta poate fi mai mult sau mai puțin previzibilă și întotdeauna este rezultatul unei situații de tensiune. Analizarea și interpretarea acestor caracteristici comune asupra definirii crizelor orientează eforturile de cercetare spre o definire sintetică a crizei: criza este un moment dat ruptura în interiorul unui sistem organizat. În cazul apariției și manifestări fenomenului de criză, factorii decizionali trebuie să-și definească o poziție, fi în favoarea menținerii (conservării) sistemului, fie pentru transformare (schimbarea) acestuia, în scopul reinstalării echilibrului.
Având în vedere faptul că situațiile de criză reprezintă un fenomen c implică existența unor riscuri, atât pentru menținerea echilibrul organizațional, cât și pentru securitatea națională și internațională – apare < necesitat existența unor mecanisme și proceduri de gestionare a crizei, dar posibilitatea adoptării unor decizii rapide și adecvate.
1.2. EFECTELE CRIZEI FINANCIARE
Specialiștii consideră că declanșarea crizei financiare în luna octombrie 2008, în SUA și alte țări, reprezintă cea mai serioasă zguduire a finanțelor internaționale de la Marea Depresiune din 1929-1933. Efecte a actualei crize se răspândesc, dincolo de sfera financiară, la nivelul economiei mondiale în ansamblu, afectând creșterea economică și piața muncii și generând o serie de alte efecte conexe cu implicații de natură conjuncturală sau pe termenele mediu și lung în ceea ce privește structura sistemului financiar mondial și interfața acestuia cu economia reală.
Transmiterea efectelor nefavorabile ale crizei dintr-o țară de talia SUA în alte țări, mai mari sau mai mici, are la bază interdependența crescândă a economiilor naționale în cadrul intensificării globalizării piețelor inclusiv a celor financiare. Dacă sistemul financiar al unei țări se blochează sau este paralizat, atunci economia acesteia nu mai poate funcționa normal date fiind multiplele sale interferențe cu sistemele financiare naționale și internaționale.
Pentru a acționa asupra efectelor nefavorabile ale crizei financiare este absolut necesar să se cunoască în profunzime cauzele care au generat-o și să se instrumenteze politici și mijloace organic racordate pe termenele scurt, mediu și lung, la nivelurile locale, regionale, naționale și internaționale.
Actuala criză financiară pe care o traversează economia mondială relevă împletirea unor cauze comune, tradiționale ale fenomenelor de criză economico-financiară, în general, cu altele netradiționale, specifice.
Printre cauzele tradiționale principale ale crizelor economico-financiare menționăm: perioada de boom a creșterii creditării în proporții foarte mari; creșterea puternică a prețurilor activelor, mai ales pe piața imobiliară; creditarea în proporții necontrolate a agenților economici mai puțin sau deloc solvabili (este vorba de debitorii ipotecari sub-prime).
În ceea ce privește cauzele netradiționale particulare ale crizei financiare declanșate în octombrie 2008 menționăm, în primul rând, amploarea și profunzimea crizei sub-prime care vizează:
Extinderea necontrolată a unui model sui generis de origine și distribuire a riscului transferabil (origine-and-distribute model);
un apetit exagerat pentru profit care a alimentat creșterea cererii pentru active cu grad ridicat de risc;
ignoranța ex-ante și incertitudinea ex-post privind caracteristicile riscului hârtiilor de valoare, bazate pe ipotecă, legate de derivative și operații credit-default swaps;
guvernarea neadecvată a corporațiilor și stimulente manageriale necorespunzătoare în instituțiile financiare;
rolul factorilor de reglementare și al agențiilor de rating.
Aceste cauze specifice se întâlnesc în măsuri diferite atât în țările dezvoltate, dar mai ales în SUA cât și în țările cu economii emergente, desigur în proporții mai scăzute.
Cauza generală a actualei crize financiare constă în exacerbarea rolului instrumentelor financiare, a economiei nominale (monetare) în raport cu economia reală în ceea ce privește asigurarea premiselor unei dezvoltări durabile. Această exacerbare a avut la bază componenta speculativă a modelului economiei de piață concurențială liberă, dincolo de limitele admisibile și controlabile ale acesteia.
Creșterea numărului de interpuși financiari, a derivativelor a neglijat adevărul matematic potrivit căruia derivată de ordinul 10 din 0 nu reprezintă decât zero. De altfel, și în economia reală, proliferarea intermediarilor în relația producție – consum, dincolo de contribuția efectivă a acestora la sporirea performanței muncii în producție și a eficienței economico-sociale în consum nu înseamnă decât valoarea adăugată falsă, ireală, cu evidente caracteristici parazitare, inflaționiste, de entropie în economie și societate.
Fără a ne propune o inventariere detaliată a cauzelor, dorim să menționăm și neajunsurile majore în activitatea sistemelor naționale și internaționale de audit financiar contabil intern și extern, ca și a diferitelor agenții de rating care nu au fost în măsură să tragă la timp semnalele de alarmă, să prevină (early warning) producerea unor astfel de zguduiri financiare, ale piețelor de capital.
Dar analiza atentă a cauzelor, având în vedere amploarea și profunzimea fenomenelor de criză, va trebui făcută nu atât pentru identificarea și sancționarea vinovaților individuali și/sau colectivi, direcți și/sau indirecți ci pentru înțelegerea mecanismelor și cauzalităților complexe ale fenomenului care, fără îndoială, va avea efecte pe diferite orizonturi de timp. Mai mult pentru a fundamenta măsurile necesare în vederea contracarării efectelor negative care subminează sustenabilitatea creșterii economice.
Efectele crizei financiare internaționale sunt multiple și afectează în măsuri diferite una sau alta din țările implicate. În acest sens, o enumerare fie chiar și succintă a efectelor din punctele de vedere economico-financiar oferă o bază pentru aprofundarea cercetării în acest domeniu ca și pentru clarificarea și colaborarea acestora după mai multe criterii și metode de analiză. Ne vom referi la câteva aspecte privind efectele pe termen scurt.
Cel mai important efect, până în prezent, reprezintă falimentul unor instituții bancare și de credit din SUA și din țările membre ale UE ca urmare a intrării în incapacitate de plată și a imposibilității de recuperare a creanțelor mai ales în domeniul imobiliar.
Falimentul bancar și retragerile de bani din bănci, neîncrederea în solvabilitatea acestora a antrenat o bulversare gravă pe piața bursieră astfel că valoarea acțiunilor la diferitele burse din lume pentru societăți importante tranzacționate, a scăzut în unele cazuri într-atât încât s-a recurs la măsura extremă de suspendarea tranzacțiilor la bursă pe anumite perioade de timp. Aceasta a generat o scădere bruscă și uneori dramatică a capitalizării bursiere, a banilor virtuali, prin reducerea fără precedent a prețului acțiunilor, ceea ce a făcut ca o bună parte a societăților tranzacționate la bursă să-și reevalueze capitalul și să-și calculeze pierderile ca urmare a crahului financiar prin care au trecut.
Cauzele crizei economice și financiare actuale sunt diverse:
politicile monetare și de curs de schimb care au dus la lichiditate excesivă;
absenta sau insuficienta reglementarii anumitor domenii sau actori;
goana după randamente irealist de mari fără o evaluare sau cunoaștere suficientă a riscurilor de către actorii de pe piață, precum și de către instanțele de reglementare și control;
Utilizarea excesivă a tehnicii de „Leveraged Buy-Out" (LBO) sau a efectului „pârghiei bancare", prin finanțarea achizițiilor din împrumuturi – metoda financiar aspru criticată de sindicate
dar îmbrățișata fără rezerve de fondurile de investiții; b#%l!^+a?
coordonarea insuficienta a politicilor macroeconomice;
reforme structural insuficiente. În acest mod, s-au produs evoluții greșite, care au evidențiat clar necesitatea unei revizuiri a regulilor de joc pentru actori, produse și piețe.
În SUA, la mijlocul anului 2007, s-a prăbușit un joc piramidal cu credite imobiliare, în momentul în care preturile imobilelor nu au mai crescut. Pe o piață imobiliară supraîncălzita caracterizată de așteptări irealist de optimiste, în baza unor ordine prezidențiale emise în ultimii 20 de ani de către trei președinți ai SUA, băncile specializate în „real – estate" au fost obligate în condiții coercitive să ofere credite unor debitori cu solvabilitate scăzută, care în peste 70% din cazuri nu au fost rambursate sau chiar nu au fost deloc folosite conform scopului inițial. Într-o proporție foarte mare, beneficiarii acestora le-au scontat imediat în vederea obținerii de cash, iar sumete echivalente valorilor de creditare acordate au căpătat statut de „marfa" supusă rulajului comercial prin intermediul unor lanțuri de transfer – vânzare controlate la rândul lor tot de către bănci. Au apărut noi produse financiare extrem de speculative și netransparente, care s-au sustras oricărui control sau reglementări. Mulți dintre cei implicați nu au conștientizat amploarea riscului.
Prin diverse canale de transmisie, criza piețelor financiare s-a materializat în cele din urmă și în economia reală. Printre efecte se numără:
criza creditelor;
costurile marite ale finanțării;
efectele negative asupra averilor datorate scăderii cursurilor acțiunilor;
prăbușirea piețelor de export;
efecte negative asupra încrederii în sistemul financiar-bancar;
deprecieri și riscuri de pierderi în cadrul bilanțurilor contabile.
. Într-un prim pas, a fost necesară stoparea reacției în lanț de pe piețele financiare. Băncile centrale, în special BCE, au alimentat piețele cu lichidități, pentru a asigura funcționarea în continuare a acestora. La nivel național și internațional au fost elaborate numeroase pachete de salvare, care au inclus o largă paleta de măsuri, de la subvenții și participări de capital, până la naționalizarea instituțiilor financiare în criză, acordarea de garanții publice, îmbunatățirea asigurării depozitelor bancare etc. Într-o anumită măsură, aceste acțiuni luate în regim de urgență au ajutat băncile să își urmeze cursul normal al afacerilor.
Al doilea pas important consta în consolidarea economiei reale. Trebuie restabilita încrederea consumatorilor și a investitorilor. În acest sens, sunt necesare măsuri pentru relansarea cererii pe piața internă și stabilizarea piețelor forței de muncă, respectiv, stoparea creșterii numărului de persoane trimise în șomaj. Trebuie în special sprijinite categoriile sociale cu venituri inferioare, deoarece acestea sunt afectate în mod special de efectele crizei, dar și pentru ca acestea au cel mai puternic impact asupra consumului intern.
CAPITOLUL II – CRIZE ECONOMICO FINANCIARE IMPORTANTE
2.1. SCURT ISTORIC AL CRIZELOR ECONOMICO FINANCIARE
Crizele au implicații majore în viața și activitatea oamenilor, cu consecințe și urmări aproape întotdeauna nedorite. Poate, de aceea, majoritatea domeniilor științifice și-au elaborat propria lor concepție despre crize. Politologii vizează aspectele negative ale implicării politicului atribuind cauzele crizelor unor fenomene legate de eșecul conducerii politice, de aspectele neguvernabilității, de inconsistență și incoerența sistemului politic, de inabilitatea partidelor politice de a rezolva conflictele sociale. Sociologii identifică originea crizelor în inechitățile sociale, în scăderea motivației și a inițiativei, în revoltă împotriva autorităților, în defecțiunile manifestate la nivelul mecanismelor de control social, în declinul moștenirii familiale, comunitare, civice și religioase. Istoricii evaluează situațiile de criză la nivel global, punându-le pe seama dezechilibrelor ce apar între elementele componente ale societăților datorită unor fenomene de dinamică socială: creșterea puterii militare a unor state, accentuarea tehnologizării etc. Psihologii consideră criza drept o destructurare a identității indivizilor, a simțului lor de evaluare și semnificare datorate impulsurilor instinctuale, o influență a forțelor inconștientului colectiv, un efect al experiențelor traumatice datorate nașterii, bolii, accidentelor, declinului empatiei și îndrumării parentale, experiențelor sociale care i-au făcut pe indivizi să se simtă ca niște obiecte, implicațiile impuse de teamă și negarea morții etc. Economiștii analizează criză după criterii specifice, atribuindu-i caracteristicile unor fenomene cu urmări nefaste pentru organizații, instituții și grupuri sociale afectate: inflația, șomajul, stagnarea, recesiunea etc. Crizele au caracterizat piețele financiare, atât în perioadele de integrare economică, cât și în cele de dezintegrare economică. Există studii conform cărora în ultimii 120 de ani frecvența, durată și bilanțul crizelor nu s-a modificat substanțial (Bordo și alții, 2001). În plus factorii interni joacă un rol demn de luat în seamă. Printre aceștia se numără creșterea înceată sau explozia creditului intern. Deși atât investitori naționali, cât și cei străini pot fi la originea crizelor, nu se poate afirma că investitorii străini constituie principalul grup destabilizator. Anumiți autori consideră că investitorii naționali sunt cei care fug primii atunci când apar probleme, ca și cum ar deține informații. Investitorii străini au tendința de a-i urma pe cei naționali. Au avut loc crize ale pieței care ilustrează instabilitatea dinamicii prețurilor pe piețele financiare și lipsa lichidităților, ce pot să se manifeste în mod neașteptat. În această categorie pot fi date ca exemple criza pieței biletelor de trezorerie (commercial paper) apărută în SUA în 1970 și cea a obligațiunilor cu risc înalt (de calitatea inferioară) (junk bonds) din 1989, de pe piețele de obligațiuni. Cele mai violente crize au apărut pe piețele de active patrimoniale: este vorba despre Burse în 1987 și în 1989 și despre piața imobiliară, în mai multe țări la sfârșitul anilor ’90.
În orice caz crizele financiare sunt foarte costisitoare. Între 1973 și 1997, au avut loc 44 de crize în țările dezvoltate și 95 pe piețele emergente, cu pierderi medii în ceea ce privește producția națională de 6.25% și respectiv 9.21% din PIB.
Crizele nu au același efect asupra tuturor categoriilor de persoane și asta în ciuda impactului global negativ. Crizele afectează în mod special categoriile defavorizate prin șocuri negative asupra veniturilor și nivelului de ocupare a forței de muncă, creșterea inflației, modificări de prețuri relative și reducerea cheltuielilor publice. Crizele creează b#%l!^+a?inegalități și prin transferuri financiare între diferite grupuri sociale. Astfel, participanții privilegiați ai sectorului financiar obțin importante câștiguri de capital, iar micii participanți suportă adevărate pierderi. Indicatorii care prezintă un grad mare de eficiență și a căror persistența este mai ridicată în perioadele premergătoare crizei sunt:
supraaprecierea monedei naționale(calculată ca abaterea cursului real efectiv față de un trend liniar)
ritmul de creștere a creditului neguvernamental ca procent în PIB
ponderea deficitului de cont curent în PIB
M2/rezerve
Ritmul de creștere a exporturilor.
Prevenirea crizelor sistemice a început să prezinte un interes sporit în special în ultimul deceniu al secolului trecut în urma crizelor înregistrate în cadrul Sistemului Monetar European (1992), Mexic (1994), în țările din sud-estul Asiei, precum Thailanda, Malaiezia, Indonezia, Filipine și Coreea de Sud (1997) sau în Rusia (1998). Literatura de specialitate distinge trei tipuri de crize financiare: valutare, bancare și de datorie externă. Un concept aparte în teoria economică în acest sens îl reprezintă crizele gemene (twin crises) – crizele valutare și ale sectorului bancar. Crizele din Asia (1997), Rusia (1998) sau din Turcia (2000) sunt exemple concludente. Alte forme de crize complexe sunt crizele valutare și fiscale: Brazilia (1999) sau crize valutare și de datorie externă: Mexic (1994), Argentina (2001). Au putut fi observate și crizele pur bancare care au propagat comportamentul de neîncredere față de bănci, în general, ceea ce poate produce panică. Au existat crize de proporții în Marea Britanie în anii ’70 (bănci secundare), de două ori în SUA în anii ’80 (case de economii) și în cele trei țări nordice (bănci comerciale). S-au înregistrat și crize mult mai punctuale, care au lovit, însă, instituții de mare importanță. În acest sens pot fi menționate banca germană Herstatt (1974), Continental Illinois din SUA (1984), BCCI ai cărei acționari majoritari se găseau în Emiratele Arabe și a cărui centru operațional era la Londra (1991), Credit lyonnais din Franța (1993). Nu poate fi trecută cu vederea criza îndatorării, care a izbucnit în august 1982 în țările din lumea a treia. În ciuda faptului că autoritățile au reușit să împiedice declanșarea unei catastrofe monetare, astfel de crize au antrenat creșterea costului intermedierii financiare generând un climat de nesiguranță de natură să conducă la alterarea calității informației specifice sistemelor financiare. Pentru că nimic să nu lipsească, a apărut și pericolul celui mai grav tip de accident,criza de plăți, fie că urmarea directă a unei disfuncții interne în cadrul unui sistem central ( Banca din New York în 1985), fie ca repercusiune a unei crize bancare (replica falimentului băncii Herstatt în legătura cu plățile internaționale în dolari, în 1974). În ultimul deceniu al secolului al XX-lea, liberalizarea financiară a câștigat teren în țările aflate în curs de dezvoltare. Guvernele marilor puteri – care aveau de depășit criza imobiliară din perioada 1990-1991 – și marile instituții financiare, care încercau să descopere noi zone de expansiune, au elaborat în comun o doctrină denumită „consensul de la Washington”.
Prin intermediul FMI au încercat să convingă guvernele țărilor în curs de dezvoltare și cele din țările dezorientate de căderea comunismului să îmbrățișeze cât mai rapid liberalizarea financiară, „cale regală” a soluțiilor structurale în sensul economiei de piață. Țărilor care au răspuns pline de entuziasm acestei ferme solicitări li s-a aplicat eticheta de „piețe emergente”. Au intrat imediat, în atenția marilor intermediari financiari internaționali în sensul unor acorduri financiare optimiste și au atras o veritabilă avalanșă de capital. Aici se află originea celor mai grave crize financiare apărute după marea depresiune. Au apărut, pe rând, noi focare de crize violente cu repercusiuni internaționale de anvergură: Mexicul – la începutul anului 1995, Asia – în a două jumătate a lui 1997, Rusia în august 1998 și Brazilia la finele anului 1998. Astfel se explică faptul că, țări sărace, dar care s-au îndatorat la aceste instituții, au perceput, în ultima jumătate de secol, o acutizare și o adâncire a sărăciei. Aceste fenomene ridică probleme foarte serioase referitoare la amenințarea incidențelor globale asupra economiei. Falimentele bancare sau crizele de piață pot duce la adâncirea sau prelungirea unei recesiuni. Ele pot chiar crea situații caracterizate printr-un climat pesimist al afacerilor, și întreținerea marasmului post-recesionist. Pe scurt, prin repercusiunile lor, accidentele locale pot face să apară depresii la nivelul întregii economii. În acest sens se poate vorbi despre riscul de sistem.
2.2. MAREA DEPRESIUNE (1929 – 1933) vs. CRIZA FINANCIARĂ 2008
La începutul secolului trecut, mai precis la momentul anilor '20, toate țările lumii erau marcate economic, social și psihologic, de experiența extrem de negativă a războiului care tocmai se încheiase; inflația, șomajul și individualismul excesiv deveniseră repere curente în viața zilnică a cetățenilor în majoritatea țărilor capitaliste (vom vedea ulterior că și în anii '90 competiția din țările dezvoltate a fost dusă treptat la extrem, în sensul că s-a încurajat individualismul excesiv, succesul bazat doar pe mecanisme pur speculative etc.; în plus, acest individualism excesiv a fost treptat dublat de imprudență).
Perioada primelor trei decenii din secolul trecut a fost marcată puternic de dispute ideologice, politice și existențiale între țări, clase și grupuri sociale; ideile marxiste erau promovate intens la acel moment (ele vor conduce la formarea fostului imperiu sovietic, ca stat socialist în 1918, cu toate consecințele cunoscute), disputa majoră fiind nu atât legată de „rață plusvalorii” (Marx,1960), ca expresie a gradului de exploatare a forței de muncă de către capital, cât mai ales legată de esența modului în care prosperitatea și avuția generală se distribuia anual între diferite grupuri sociale. După cum vom vedea ulterior, se poate spune că, începând din anii '90 și până în 2007, în aproape toate țările occidentale s-a produs o schimbare imperceptibilă în modul de distribuire a veniturilor în sensul că a scăzut treptat partea de prosperitate de care a beneficiat marea masă a salariaților (pe seama creșterii veniturilor pentru investitori, antreprenori și executivi). Este de amintit și faptul că la începutul secolului anterior există un număr relativ redus de țări capitaliste impuse la nivel global (SUA, Anglia, Franța, Germania etc.), că se instituia imperiul sovietic, ca un pol de putere considerabilă, în timp ce țări precum Japonia sau China dețineau o pondere nesemnificativă în comerțul internațional sau producția industrială. Altfel spus, competiția globală de la acel moment se ducea îndeosebi între SUA, pe de o parte, ca primă putere industrială a lumii, și țările europene dezvoltate (Germania, Anglia, Franța, Olanda etc.). De asemenea, este necesar să amintim faptul că în perioada analizată majoritatea țărilor europene au abandonat standardul aur, în încercarea de a crește masa monetară pentru finanțarea războiului. Așadar, înainte, dar și după război, economiile europene erau relativ îndatorate și instabile (avem în vederea îndatorarea unei țări ca raport între totalul datoriei externe față de valoarea anuală a PIB-ului); singura excepție la acel moment era SUA, care a creditat țările europene, alături de furnizarea de alimente și echipament tehnic.
În condițiile creionate anterior, credem că studiul are o anumită actualitate; încercarea de a pune în antiteză, printr-o analiză comparativă, aspecte de natură predominant istorică (anume situația economică a anilor '30 din secolul trecut) raportate la situația actuală a economiei globale, se justifică prin efectele sociale, economice, politice și de altă natură, pe care le induce o criză economică de proporții asupra țărilor, organizațiilor și indivizilor. De pildă, măsurile adoptate acum opt decenii de diferite guverne, bănci centrale și alte instituții publice, inclusiv reacția populației pe parcursul anilor de criză la acel moment pot conduce la o mai bună înțelegere a acestor fenomene și intuirea unor soluții în încercarea de depășire a crizei globale actuale. Într-o formulare sintetică, se poate spune că anii premergători Marii Depresiuni din 1929 (pentru principalele țări ale lumii la acel moment, adică SUA; țările europene etc.) au înregistrat un trend favorabil creșterii economice, nivelului de trai și ocupării, chiar dacă unii indicatori macroeconomici au avut o evoluție oscilantă. Totuși, ipoteza iminenței unei crize economice în rândul statelor capitaliste la acel moment era larg cunoscută în cercurile guvernamentale, științifice și academice ale vremii, începând cu primii ani de după război (chiar dacă, după caz, unii acceptau, iar alții respingeau posibilitatea unei crize economice de proporții). Survin aproape automat întrebări de tipul: „De ce au ignorat guvernele de la acel moment ipoteze confirmate științific de unii cercetători?”.
Dintr-un alt unghi de vedere, amintim că teoria economică acceptă astăzi faptul că Marea Depresiune din '29-'33 a fost și rămâne deocamdată (comparația cu actuala criză din 2008 nu poate fi decât parțială, intuitivă și bazată pe argumente predominant empirice) cea mai mare criză economică înregistrată de toate țările lumii până la acel moment, explicit fiind reflectată de principalele țări capitaliste. Altfel spus, criza invocată s-a reflectat asupra nivelului de trăi din toate țările lumii, chiar dacă diferit prin intensitate de la o țară la alta. În continuare ne vom rezuma la analiza situației socio-economice, pe baza datelor statistice privind SUA în prealabil instaurării crizei economice.
La acel moment economia americană era relativ avantajată față de Europa, urmare a consecințelor induse de încheierea războiului; timp de circa un deceniu, industria americană s-a consolidat și, pe cale de consecință, a susținut prosperitatea americană.
De asemenea, antreprenorii americani au extins producția de masă și au redus succesiv costurile pentru bunuri ce erau considerate cândva a fi de lux și care nu erau accesibile pentru marea clasă a muncitorilor; în decurs de circa un deceniu venitul real al muncitorilor americani a crescut semnificativ.
Așadar, se poate spune că urmare a contribuției industriei la creșterea economică de ansamblu, alături de impunerea altor sectoare din domeniul serviciilor, economia americană a devenit prima putere pe scena globală la momentul anului 1929; SUA furniza aproape b#%l!^+a?jumătate din producția industrială a lumii la acel moment și sprijinea activ introducerea invențiilor/inovațiilor în toate domeniile economice.(Popescu, 2004)
Pentru a înțelege contextul economic, financiar, bancar și speculativ ce a precedat Marea Depresiune din anii '30 în SUA (apoi și în celelalte țări ale lumii) este nevoie să amintim succint comportamentul Fed (Federal Reserve System, ca echivalent pentru Banca Centrală a SUA) și maniera în care a fost manipulată/gestionată rata dobânzii de scont, ceea ce influențează direct masa monetară în sistem și accesul la credite din partea firmelor și a populației. Deși similaritatea rămâne incompletă (ea trebuie să țină seama de contextul din anii 2000 și alte instrumente speculative apărute pe piețele financiare), comportamentul aceleași agenții Fed a urmat un „scenariu” relativ comparabil în perioada dintre anii '90 și 2007.
În perioada primului Război Mondial, Fed, proiectat inițial ca mijloc de evitare a panicilor bancare și de facilitare a comerțului, a susținut prin strategii sofisticate de emisiune monetară finanțarea cheltuielilor de război. Până la finele războiului, SUA luase locul Mării Britanii ca principal centru financiar la nivel mondial, iar Fed devenise „… o forță independentă importantă care modela structura lumii monetare”. Fed a continuat să recurgă la aceste emisiuni „subtile” de monedă și după încheierea războiului, alimentând astfel consistent inflația, dar „protejând” publicul larg împotriva temerilor legate de inflație (prin mesajele transmise voit către publicul larg). Conform cu Friedman, subînțelegem că emisiunea „subtilă” de monedă de către Fed a finanțat inițial costul întregului efort de război a SUA și deficitul survenit astfel în bugetul administrației publice; circa o treime din inflația determinată de implicarea SUA în război s-a manifestat propriu-zis ceva mai târziu în timp. Primul semn că politica Fed mergea într-o direcție eronată a fost scurta recesiune din 1920-1921, survenită în SUA (dar și în alte țări europene); ulterior, mecanismul subtil aplicat de Fed de a încuraja creditul și a preveni inflația excesivă (simultan) s-a „prăbușit” după circa opt ani.chiar în situația în care era evident că ritmul de creștere al economiei urma să încetinească.
Înspre finele celui de-al treilea deceniu al secolului XX, se poate spune că euforia boom-ului economic era prezentă în SUA; exista o dobândă de referință foarte scăzută ce determinase o creștere substanțială a masei monetare; creșterea masei monetare a devansat ritmul de creștere a economiei reale, fapt ce înseamnă presiuni inflaționiste.
În anii 1928-1929 se înregistrează un apogeu al creditelor ieftine, ușor de obținut, în toată societatea americană; acest lucru a încurajat speculațiile inclusiv tendința către consum și obținerea unor venituri „mai mari” într-un timp cât mai scurt posibil; în acel context, segmente tot mai mari ale populației s-au implicat în speculații cu hârtii de valoare ce nu erau garantate în active tangibile.(Galbraith, 1977) Urmare a aspectelor arătate, Indicele Dow Jones al bursei din New York, a crescut cu 230%, respectiv de la 166 de puncte în martie 1926 până la 381 de puncte, în septembrie 1929.(Bierman, 1991)
În perioada dintre 1919-1929 rata medie a creșterii productivității muncii în SUA a fost de circa 5,4% (față de o medie de 1,2% în anii anteriori), iar rata medie a productivității capitalului a fost de circa 4,2% (față de o creștere negativă în anii anteriori). La momentul creionat de către noi privind economia americană (anii 1928-1929) devenise predictibil faptul că economia reală ar fi putut să reacționeze „violent”; creșterea economică bazată pe politici monetare și încurajarea tendințelor individualiste nu putea continua la nesfârșit; Fed a fost nevoit să intervină, însă a acționat sub presiunea timpului și a contextului electoral de la acel moment.(Rothbard, 2008) Mai precis, Fed a încercat să reducă treptat masa monetară din economie, pentru a tempera tendințele speculative de la acel moment, măsurile adoptate au fost și rămân discutabile în istoria economică (statul a încercat să interzică acordarea de credite în scop speculativ, pe datorie, fără garanții etc.).(Laspierre, 1960) În plus, Fed a majorat rata scontului de la circa 3 % (1928) până la 6% în august 1929, ceea ce a dus la o anumită reducere a masei monetare în sistem; rata de cumpărare pentru anumite titluri a rămas însă în jur de 5,2% (a fost un eșec încercarea de a scumpi creditul pentru anumite operațiuni și a-l menține ieftin în același timp pentru alte operațiuni).
Piețele bursiere, la rândul lor, au răspuns „violent” la unele politici guveramentale; prăbușirea prețurilor activelor și a cotațiilor acțiunilor au indus o contracție puternică a economiei reale, adică apariția marii „crize economice”În fine, mai este de menționat faptul că anul 1928 a fost an electoral pentru SUA și că, pentru decidenții politici, întotdeauna o perioadă de inflație moderată este relativ cu mult mai populară decât o perioadă de recesiune economică; țările europene la acel moment se confruntau și ele cu tendințe inflaționiste și încercarea de a menține șomajul sub control (relațiile SUA –Europa erau relativ divergente privind etalonul aur, stabilitatea valutelor etc.).
2.2.1 ELEMENTE COMUNE
Între anumite caracteristici specifice societății post-capitaliste la început de secol XXI, ținând seama de optica unor analiști consacrați, amintim următoarele aspecte:
După o prosperitate economică fără precedent de circa cinci decenii, după depășirea câtorva recesiuni ușoare (cele din anii '70, '80 etc.), guvernele și băncile centrale au încurajat treptat, voluntar sau nu, organizațiile de afaceri și indivizii, deopotrivă, către consum actual pe seama unor venituri viitoare și, implicit, către un individualism excesiv. Competiția, privită și înțeleasă că esență și motor al progresului în societatea capitalistă,(Samuelson, Nordhaus, 2000) a devenit treptat o competiție doar pentru bani, derulată în scop predominant speculativ; treptat, distincția între „bine” și mai „puțin bine” în țările capitaliste a devenit neclară și a condus la o distribuire non-echitabilă a veniturilor între grupuri sociale (distincția menționată îl parafrazează pe Sedlacek, care discută de economia „binelui” și a „răului”
Actuala hartă economică a lumii a suferit schimbări majore față de situația ce exista acum un secol, în sensul că doar SUA și-a menținut supremația economică, cu un PIB anual de circa 15.000 miliarde USD, urmează China, cu un PIB de circa 8.000 de miliarde USD și Japonia, cu un PIB de circa 5000 miliarde USD; între principalele state membre ale UE, economiile cele mai puternice au fost și au rămas Germania, Anglia, Franța. Între alte evenimente majore ce au marcat istoria postbelică (alături de Războiul din Vietnam, încheierea Războiului rece, destrămarea imperiului sovietic etc.) este de amintit rolul major ce revine astăzi Uniunii Europene, cu 28 de state membre și care privită ca bloc federativ controlează circa o pătrime din PIB-ul mondial (www.unctadstat.unctad.org); în ceea ce privește ponderea UE în comerțul internațional, ISD atrase și operațiunile de pe piețele bursiere și financiare ale lumii, se poate spune că ea oscilează în jur de o treime.(www.unctadstat.unctad.org) Chiar dacă există și se vor menține discrepanțe substanțiale între țările mai bogate ale UE și țările relativ mai sărace ale blocului comunitar, este evident faptul că UE a devenit un pol de putere economică în structura căruia criza globală din 2008 s-a reflectat diferit pe grupe de țări. De asemenea, se poate spune intuitiv că adoptarea monedei Euro la nivelul UE a creat un tip de „competiție suplimentară” în mecanismul specific piețelor financiare internaționale, îndeosebi între Euro și USD, pe de o parte, cât și între Euro și alte valute, pe de altă parte. Survine implicit întrebarea: „A influențat apariția crizei globale acest spor de competiție dintre diferite valute sau, dimpotrivă, rivalitatea dintre Euro și USD explică parțial momentul/contextul anului 2007 la nivel global?”.
Actualmente, într-o măsură mult mai mare față de situația care era în urmă cu opt decenii, țările lumii trebuie să gestioneze, fiecare în parte, un volum mare al datoriei publice externe, cât și al datoriei publice interne; dacă acest indicator se determină ca pondere față de PIB-ul unei țări, atunci se poate spune că situația este îngrijorătoare inclusiv pentru țări precum SUA , Franța, Spania, Portugalia, Italia etc.
Începând cu anii '90 și până în prezent, societatea postcapitalistă în ansamblul ei (cât și pe principalele țări dezvoltate, în parte) a reliefat dileme noi cu privire la mecanismul de producere și distribuire a prosperității între indivizii ce o compun, pe organizații și grupuri sociale; valurile progresului de care discută Toffler (Toffler, 1995) s-au confirmat, credem noi, cel puțin până la momentul apariției computerului și a internetului. Odată cu revoluția informațională și exploatarea cunoștințelor ca resursă distinctă, guvernele și organizațiile încearcă să identifice alți factori generatori de creștere economică și progres social.
Au survenit noi convergențe în viața economică națională/internațională ca urmare a transformărilor structurale, cantitative și calitative, produse în gândirea și comportamentul oamenilor, în mecanismele și structurile organizaționale și funcționale ale economiei, în cercetarea științifică și tehnologică, în politică, în mediul înconjurător. În societatea postcapitalistă actuală au survenit mai multe „modele”, că esență a strategiilor promovate de diferite țări pentru a accede la dezvoltare (bazate pe exporturi, pe procese integraționiste, pe accesul la cercetare și exploatarea cunoștințelor, etc.); oricare ar tipul de „ecuație” a dezvoltării aplicată de o țară ea include simultan avantaje și dezavantaje, contexte favorabile și mai puțin favorabile etc.(Snick, 2008, Roubini, 2010) Altfel spus, regăsim astăzi în arhitectura economiei globale mai multe patternuri ale dezvoltării socio-economice; ele se întrepătrund și/sau condiționează cu matricea culturală a fiecărei țări, cu fenomenul de migrație, dar și cu aspecte politice, militare, de guvernare și cu influențe induse de tehnică și tehnologii. Pe de o parte, statul tradițional tinde să piardă unele dintre atribuțiile obișnuite, specifice puterii sale (de pildă, în cadrul UE sau a altor procese integraționiste); pe de altă parte, însă, statul modern gestionează anual bugete ce echivalează adesea cu o treime din PIB-ul unei țări. În contexte de dezechilibre socio-economice, de tipul a ceea ce am numit crize economice profunde, statul rămâne singurul punct de sprijin pentru milioane de persoane și/sau familii.
Începând cu anii '50 ai perioadei postbelice și până în prezent, am asistat și asistăm la o accentuare a interdependențelor între țări și, pe cale de consecință, la un proces de b#%l!^+a?globalizare a afacerilor, a competiției, a cooperării între țări etc.; tot mai mulți autori discută de un proces de globalizare ce se reflectă asupra indivizilor, familiei și organizațiilor.
La nivel global, liberalizarea comerțului și reducerea barierelor vamale între cele circa 160 țări membre GATT/OMC, alături de acorduri de integrare regională după modelul aplicat de UE, au condus la dezvoltarea schimburilor și accentuarea interdependențelor. În plus, extinderea puterii și influenței corporațiilor multinaționale (fără a nega influențele benefice ale acestor entități privind difuzarea unor tehnologii, a unor cunoștințe, a unor modele de management, crearea unor locuri de muncă etc.) a accentuat caracterul global al competiției și cel al creșterii economice anuale. În sfârșit, factorii de natură tehnică și tehnologică (Internetul, comunicațiile wireless, industria aviației etc.), alături de politicile liberale promovate de guvernele occidentale pe parcursul fazelor ascendente ale ciclului lui Kondratieff, au avut drept rezultat o interdependență fără precedent între industrii din diferite țări, bănci, finanțe și piețe bursiere din diverse părți ale lumii.
Este dificil de formulat o concluzie unitară privind relația dintre modelul de dezvoltare a unor țări ce s-au sprijinit pe exporturi (Japonia, Coreea de Sud, China etc.) și situația lor actuală în context de criză economică, adică un eventual grad de „vulnerabilitate” ce a survenit pentru diferite țări.
Rezolvarea problemelor, semnelor de întrebare și identificarea unor soluții pentru depășirea perioadei de criză (așa cum argumenta Keynes cu opt decenii în urmă) a devenit astăzi posibilă, confirmă decidenții guvernamentali, prin consultări multilaterale, demers în care SUA, Japonia, China și Uniunea Europeană au un rol foarte important.
În contextul declanșării crizei globale din 2008, relațiile economice dintre principalii „actori” statali ai lumii ridică deja anumite semne de întrebare; SUA rămâne prima economie a lumii, dacă ținem seama de valoarea anuală a PIB-ului, de ponderea mică a exporturilor în total PIB și alți indicatori similari; ea este însă „amenințată” de o datorie externă totală ce depășește deja valoarea PIB-ului anual. Pe de altă parte, UE s-a impus deja că „actor” economic global (prin valoarea cumulată a PIB, ponderea în comerțul internațional etc., după cum am arătat anterior), însă unele state membre ale UE trebuie să gestioneze datorii publice de valori foarte mari, ce depășesc deja PIB-ul țărilor în cauză (Grecia, Portugalia, Spania etc.); Comisia Europeană a reușit doar într-o anumită măsură să găsească soluții la criză economică globală survenită.
În contextul economiei globale de astăzi, al unor interdependențe fără precedent între țările lumii (așa cum am mai amintit), între indivizi și organizații, criza globală declanșată în 2008 în economia americană (în fapt, momentul declanșării a fost ultimul trimestru al anului 2007) s-a extins cu repeziciune, chiar dacă nu cu aceeași intensitate, pe întreg mapamondul. Ipoteza survenirii unei crize, adică a ceea ce am numit o „mare depresiune” către finele secolului trecut, era îndeobște cunoscută de guverne, bănci centrale, diferite agenții guvernamentale; numeroase studii invocau această ipoteză clar și explicit (Röpke, 1936; Schumpeter, 1939; Mitchell, 1954; Friedman, 1987; Samuelson, 2001 etc.), ciclurile economice fiind aproape unanim acceptate ca parte din dinamica economiilor capitaliste (Juglar, 1862; Kondratieff, 1925; Kuznets, 1930; Schumpeter, 1939 etc.). „Singura surpriză legată de criză economică din 2008, spune Stiglitz, a fost faptul că i-a surprins pe atât de mulți”; de această dată criza s-a declanșat pe piața imobiliară și în sectorul bancar ce a finanțat această piață, întrucât circa două treimi din economia americană a ajuns să depindă de imobiliare (construcția de locuințe, dotarea, achiziționarea, împrumuturile cu ipotecă pentru consum etc.).(Stiglitz, 2010)
Așadar, în anii '30 punctul de plecare a crizei a fost piața financiară și căderea bursei de valori din New York; în prezent criza declanșată a avut ca punct de plecare „bula” speculativă de pe piața imobiliară și conexiunea ei directă cu piața bancară. Abrogarea legii Glass –Steagall în 1999 a relaxat acordarea de credite imobiliare și a încurajat fuziunile între bănci pentru a ajunge în situația în care se consideră că o bancă este prea mare pentru a ajunge la faliment („too big to fail”; această lege a fost adoptată de administrația Roosevelt la trei ani după depășirea crizei anterioare). Estimările arată că până în 2003 circa 9 milioane de americani au devenit proprietari în decurs de un deceniu, datorită creșterii exponențiale a creditului ipotecar de primă calitate (denumit „prime”), dar și a creditului ipotecar în condiții de risc (denumit „subprime”); ulterior, după apariția crizei și până în prezent, milioane de familii americane și-au pierdut locuințele în favoarea băncilor, cel mai adesea ca urmare a șomajului.
Grafic nr. 1
Evoluția ratei anuale de creștere a PIB în SUA (%)
Sursă: www.tradingeconomics.com
Grafic nr. 2
Evoluția șomajului în SUA (mii persoane)
Sursă: www.tradingeconomics.com
În Graficele nr.1 și nr.2 prezentăm evoluția ratei anuale de creștere a PIB și a șomajului în SUA pentru perioada 2000-2012. Datele statistice arată o „prăbușire” a economiei americane începând cu anul 2008 și până în prezent, chiar dacă au survenit și unele momente (trimestre sau ani) ce arată o tendință de stabilizare sau revigorare economică; rata anuală de creștere a PIB a devenit negativă în 2009, apropiindu-se de -4%, în timp ce șomajul oficial a atins circa 16 milioane de persoane. Dacă ținem seama și de alți indicatori ai economiei americane pentru aceeași perioadă, se constată că începând cu 2008, numărul anual de falimente înregistrate a oscilat între 40.000 și 60.000; în același timp, datoria totală a guvernului central (externă și internă, cumulat) a depășit 100% din valoarea PIB-ului anual; indicatorii invocați creionează o imagine suficient de clară privind impasul actual al economiei americane, chiar dacă SUA continuă să rămână prima economie a lumii (așa cum era și în anii '30 ai secolului trecut).
Conform unor studii sub egida OECD, „rădăcinile” crizei economice actuale țin de modul în care marile bănci americane și europene au gestionat fluxuri de fonduri provenind din țările emergente ale Asiei în faza ascendentă a ciclului economic (anii '70-'90); investițiile în imobiliare cu grad ridicat de risc s-au dovedit ulterior plasamente toxice ce au generat falimente bancare de răsunet.(Keeley, Love, 2010) Mai mult, studii similare arată că aceleași tendințe speculative și investiții în imobiliare cu grad foarte mare de risc s-au regăsit deopotrivă în toate țările dezvoltate, respectiv SUA, Japonia și Europa; consecința ce a urmat, adică „prăbușirea” burselor din New York și din Europa, face perfect comparabilă această criză economică cu ceea ce s-a întâmplat în 1929 (doar cauza, adică „picătura de apă” ce a inițiat crahul financiar este ușor diferită!). Altfel spus, acțiunea băncilor centrale și manipularea dobânzilor de refinanțare pentru băncile comerciale în întreaga perioadă dintre anii '90-2007, remarca fiind valabilă pentru toate țările dezvoltate, apare astăzi ca fiind extrem de discutabilă. După circa un deceniu de creștere economică „forțată”, adică non-sustenabilă pe termen lung, așa cum argumentează Stiglitz și alții, atât pentru SUA, cât și pentru alte țări dezvoltate, declanșarea crizei economice era oarecum previzibilă; faptul că ea a survenit inițial tot în SUA, din nou, a fost predominant, o chestiune conjuncturală; în egală măsură, criză ar fi putut să survină inițial în Europa, Japonia sau oricare altă țară dezvoltată. Tot mai multe opinii converg către ideea că înspre momentul 2006-2007 intervenția Fed pe piața financiară americană nu ar fi avut nici un rezultat; odată declanșată, criză economică s-a repercutat asupra economiilor de pe piața comunitară (și la nivel global), chiar dacă la momente și cu intensități diferite (doar retoric se poate spune că SUA a „exportat” și criza anterioară și cea actuală). În fapt, astăzi mai mult decât oricând în trecut, îndeosebi cu referire la situația dintre anii '90-2007 în SUA (remarcă valabilă însă și pentru Europa, Japonia etc.), „sărăcia în sânul abundenței”(Young, 2003) nu mai poate fi acceptată ca o stare de normalitate.
2.2.2 MECANISME DE PROPAGARE
Amintim că în 1936, acceptând nominalizarea pentru a candida din nou la președinția SUA, Roosevelt a făcut o remarcă memorabilă (că esență a oricărei crize economice de amploare); știam, spunea el, că individualismul dublat de imprudență este „rău” sub raport etic și a sosit momentul că individualismul dublat de imprudență să fie „rău” b#%l!^+a?și pentru economie. (Krugman, 2009)
Acea mențiune a fost formulată de Roosevelt însă abia la circa trei ani după ce SUA depășise treptat Marea Depresiune din '29-'33. Situația a fost însă cu totul diferită, chiar opusă, în perioada anilor ce au precedat momentul de debut al crizei din 1929; anterior, administrația americană transmitea publicului larg un mesaj extrem de „liniștitor” privind puterea, încrederea și viitorul economiei americane. În decembrie 1928, președintele Coolidge își susținea mesajul său anual în fața legislativului american cu privire la starea uniunii de la acel moment; în plan intern, spunea el, federația înregistrase o prosperitate record, iar țara trebuie să privească prezentul cu satisfacție și să anticipeze viitorul cu optimism (la acel moment).(Galbraith, 1954) Realitatea următorilor cinci ani din economia și societatea americană au contrazis în totalitate mesajul și optimismul administrației SUA. Cum se poate explica logic un ecart atât de mare între optica guvernamentală și starea de fapt a economiei reale? Am generalizat în mod voit întrebarea anterioară întrucât, deși diferit de la o țară la alta, se poate afirma că și în Europa guvernele au manifestat o „opacitate” similară în anii premergători crizei din 1929. Optimismul pentru anii următori în Europa era cel mult umbrit de ipoteza unor noi confruntări militare. Mai mult, urmând parcă un „scenariu” redactat înadins de cursul istoriei, guvernele țărilor dezvoltate, deși au dispus de multiple semnale și informații privind declanșarea unei posibile crize (începând cu anul 2000, economiști precum Roubini, Stiglitz etc. au argumentat despre ipoteza declanșării unei crize la nivel global), au preferat să trimită mesaje optimiste către populație în întreaga perioadă dintre anii '90 și 2007.
Optică economiștilor în decursul timpului, cu privire la cauzele/factorii ce generează ciclurile economice, cât și cu privire la cauzele/factorii ce generează crizele economice, s-a amplificat foarte mult și a înregistrat succesiv modificări de conținut și de nuanță. Evident, acest demers rămâne unul esențial și prealabil, în încercarea de a atenua manifestarea unor recesiuni economice profunde în orice țară a lumii. „Marii dușmani ai stabilității capitaliste, spune Krugman, au fost dintotdeauna războiul și recesiunea profundă”. Marea criză din anii '30 a ridicat întrebări majore privind capitalismul și democrația dar totuși capitalismul a supraviețuit și a înregistrat apoi o lungă perioadă de prosperitate.(Krugman, 2008)
Există mai puține situații în care analiști cunoscuți încearcă să argumenteze că ciclurile economice trebuie să fie acceptate ca o realitate permanentă în dinamica economiilor capitaliste. Acceptarea diferitelor tipuri de cicluri (Kondratieff, Juglar, Kuznets ect.) nu echivalează însă cu ideea că și crizele economice, subînțelegând o depresiune de lungă durată, ar trebui să fie acceptate ca realitate curentă în trendul urmat de economia țărilor dezvoltate. În anii '70, economistul Robert Lucas argumenta că recesiunile au drept sursă neînțelegerile temporare între salariați și companii privind „costul” forței de muncă, respectiv veniturile (neînțelegeri generate, la rândul lor, de modul în care se reflectă inflația sau deflația într-un anume sector al economiei). Mai important, Lucas crede că orice încercare de a „lupta” împotriva ciclurilor economice este mai degrabă contraproductivă pentru guverne, organizații și indivizi. Cu alte cuvinte teoria economică actuală ar trebui să se focalizeze în direcția identificării unor soluții pentru atenuarea și gestionarea crizelor economice, în sensul manifestării lor doar sub forma unor recesiuni moderate similare celor din anii '70, '80 ce au survenit în SUA, Europa și alte țări. Evident, nu este posibil și nici de dorit însă un studiu disociat al crizelor economice, adică „rupt” de forțele și caracteristicile ce definesc mișcarea ciclică a unei economii.
La momentul analizei noastre comparația între cele două „Mari Depresiuni” (criza actuală din 2008 față de cea din anii '30) nu poate fi una completă întrucât recesiunea actuală se anunță a fi cu mult mai profundă față de ceea ce anticipau guvernele, băncile centrale sau diferiți lideri de opinie. În plus, realitățile social-politice de astăzi (UE ca bloc comercial integraționist, destrămarea URSS, impunerea unor țări precum Japonia, China sau India etc.), alături de complexa problematică a datoriilor mari acumulate de unele state ale lumii, de interdependența fără precedent între țările lumii (comunicațională, tehnică, financiară etc.), complică în mod indubitabil orice încercare de analiză „față în față” a celor două crize economice.
Este cunoscut faptul că, la începutul secolului XX, mare parte din forța de muncă din țările capitaliste ale momentului era ocupată în agricultură și locuia în mediul rural, cu toate implicațiile ce pot fi asociate. În fapt, succesul capitalismului ca sistem său model economic a urmat îndeaproape schimbarea survenită treptat în rândurile forței de muncă din industrie și servicii (față de agricultură), în paralel și simultan cu creșterea rapidă a gradului de urbanizare a populației unei țări. Așa cum remarcă S. Young (care pledează pentru un capitalism moral) democrația în țările capitaliste s-a născut în orașele comerciale și a urmat îndeaproape „valul” revoluției industriale, începând cu Londra, ca avangardă pentru apariția clasei de mijloc și a echilibrului între puterile statului; pentru mai mult de două secole piețele, comerțul și producția manufacturieră au mers mână în mână cu democrația și consolidarea statului capitalist.(Young, 2003)
În perioada anilor '20 din secolul trecut mare parte din forța de muncă din SUA, Japonia și principalele țări ale Europei era ocupată în agricultură. În jurul anului 1950 în SUA doar circa 20% din muncitori mai lucrau în agricultură, în timp ce procentul similar pentru Japonia depășea 50% iar în prezent doar un procent minim de 2-4% din totalul forței de muncă din SUA, Japonia și alte țări occidentale (Europa) mai lucrează în agricultură și locuiește în mediul rural.(Drucker, 2002) Concluzia ce rezultă din datele invocate are o semnificație aparte pentru economia României, țară în care circa o jumătate din populație locuiește în mediul rural și în care un procent însemnat din totalul forței de muncă încă lucrează în agricultură (trebuie ținut seama și de faptul că circa 3 milioane de persoane, majoritatea apte de muncă, au emigrat în străinătate). Așadar, strategiile macroeconomice de orice tip pentru țara noastră, inclusiv cele conexe privind atragerea de fonduri de la UE, trebuie să țină seama de realitățile sociale, bune sau mai modeste, ce definesc România în momentul de față. Aceeași remarcă rămâne valabilă pentru orice strategie ce vizează atenuarea/depășirea actualei crize globale de către țara noastră.
Problematica apariției, manifestării și mecanismelor de gestionare a crizelor economice a fost și rămâne un subiect major, de interes în întreaga teorie economică, începând cu Adam Smith și până în prezent, chiar dacă inițial teoria a discutat despre echilibrul economic și mișcarea ciclică a economiilor capitaliste. Între alte concluzii care se impun este de subliniat ideea, cunoscută în teoria economică, conform căreia mișcarea ciclică/sinuoasă în evoluția în timp a unei economii dezvoltate apare ca fiind o mișcare firească, naturală (oricare ar fi cauzele sau forțele ce o determină). În ceea ce privește “criză economică”, prin antiteză față de mișcarea ciclică ce trebuie acceptată ca fiind firească în dinamica economiilor capitaliste, perioadele de producere și manifestare a unor fenomene socio-economice de acest tip par a fi o excepție nedorită, o situație de dezechilibru major care poate și trebuie să fie, în bună măsură, atenuată (diferit de la o țară la alta, funcție de cum reacționează și se comportă oamenii și instituțiile create de către ei pentru a susține funcționarea unor sisteme democratice).
Așa cum consemnează analizele de istorie economică depășirea Marii Depresiuni din '29-'33 în toate țările capitaliste importante ale acelui moment nu ar fi fost posibilă fără sprijinul direct, activ și susținut al guvernelor, băncilor centrale și altor instituții publice; aceasta chiar dacă politicile publice propriu-zise și strategiile macroeconomice, cât și scopurile și resursele financiare alocate au fost semnificativ diferite de la o țară la alta. Prin urmare, există suficiente argumente de ordin istoric, științific și empiric care să conducă la concluzia că nici depășirea actualei crize globale din 2008 nu va putea avea loc, în niciuna din țările afectate (valabil și pentru România), fără sprijinul direct, activ și susținut al guvernelor și băncilor centrale.
În altă ordine de idei, acceptarea intervenției statului în contexte de criză economică nu echivalează câtuși de puțin cu o non-susținere a mecanismului de piață, a competiției ca factor de progres, adică a mecanismului capitalist de obținere și distribuire a prosperității între grupurile sociale ale unei țări (începând cu anii 30 și până în prezent, relația dintre individ și statul capitalist democratic s-a schimbat fundamental; statul a fost acceptat ca fiind necesar, însă perioadele de prosperitate au condus la inegalități în distribuirea veniturilor pe grupuri sociale). Așa cum argumentează Paul Krugman, statul trebuie să intervină în situații de criză, să adopte reglementări noi atunci când survin dezechilibre macroeconomice; „nu orice măsură de reglementare iese din perimetrul pieței. Dimpotrivă, rămânem în interiorul ei și îi regândim regulile fără a-i pune în discuție valențele stimulative, optimizante și autoreglatorii, plus capacitatea de a produce bogăție, de necontestat și incomparabilă cu a altor instituții. Pe această linie, imperativul intervenției masive a statului spre a lupta cu “forțele oarbe ale pieței” riscă două lucruri: să trimită în derizoriu o instituție care, chiar în atari momente, nu merită anatemizată; să ajute la compromiterea ireversibilă a arbitrului, în speță a statului. Este greu, dacă nu imposibil, de demontat azi, o analiză care, prin concluzii, reclamă prezența statului. N-ai cum să convingi că nu-i nevoie de pompieri când focul e deja încins. Era de preferat că scânteia să nu aprindă nimic; era bine ca piața să fie lăsată să rezolve problema înainte de a stârni panică. După ce focul se aprinde, intervenția devine “necesară”.”
(Krugman, 2007) Problema de fond nu e însă de ce statul intervine acum ci de ce s-a ajuns în situația care necesită o astfel de intervenție?
CAPITOLUL III – GLOBALIZAREA, FACTOR DETERMINANT ÎNPROPAGAREAEFECTELOR CRIZEI ECONOMICO-FINANCIARĂ
b#%l!^+a?
3.1. IMPLICAȚIILE GLOBALIZĂRII
Criza financiară declanșată plenar în 2008 și care a cuprins aproape întreaga planetă, transformându-se într-o criză economică, nu poate fi considerată o noutate din perspectiva teoriei economico-financiare. Adam Smith menționa posibilitatea existenței unor probleme de mandat încă de la apariția „Avuției națiunilor”, în anul 1776. Din păcate, și aici se constată că, după cum scria Arthur Schopenhauer, „o mare piedică potrivnică progresului omenirii vine din faptul că oamenii nu ascultă de cei care vorbesc înțelept, ci de aceia care strigă mai tare”. În plus, nu trebuie să pierdem din vedere că, poate, „cea mai bună dovadă că există alte forme de viață inteligente în universeste că niciuna nu a încercat să ne contacteze până acum”.
Unul dintre conceptele ce merită aduse în discuție atunci când se discută despre actuala criză financiară este cel de globalizare – economică și financiară. Încă din evul mediu, diferite elemente au creat premisele mișcărilor și interdependențelor capitalurilor. Deși perioada marilor colonizări marchează, în mod definitiv, propagarea intereselor politico-economice la scară mondială, câteva caracteristici o deosebesc de ceea ce înțelegem, în prezent, prin termenul de globalizare. Aceasta ,deoarece, în perioada considerată, rolul economiei a fost mai degrabă unul de sprijinirea factorului de influență statală, și nu unul de orientarea acestuia.
În sens deplin, se poate vorbi de globalizarea generalizată de-abia după anul 1989, care marchează disoluția blocului socialist și dispariția bazelor antagoniste ideologice. Cu aceasta, se deschide cale liberă tendinței naturale de expansiunea economiei. O particularitate a globalizării economice actuale este manifestarea sa chiar sub forma principalului său instrument, și anume globalizarea financiară.
Conceptul de globalizare financiară nu este contestabil astăzi, cu atât mai mult cu cât prima criză cu adevărat globală din istoria lumii moderne constituie o dovadă extrem de concretă în sprijinul validării existenței sale. Anii 1989-2008 sunt cei în care globalizareaa devenit un aspect definitoriu al vieții sociale, politice și economice, la nivel mondial. Mai mult, se poate spune că, pentru prima oară, acest termen poate fi folosit în sensul său propriu, fără derogări. Termenul de globalizare regrupează mai multe concepte, precum dezvoltarea piețelor financiare globale, creșterea rolului corporațiilor transnaționale și importanța lor tot mai mare în raport cu economiile naționale. Petrecută – istoria contemporană o confirmă – sub egida capitalismului, globalizarea este tributară strigătului de luptă tradițional al acestuia: războinicul „to conquer!” devine comercialul „to sell!”. Fiind un instrument de rapidă propagarea intereselor economice, circulația capitalurilor a ajuns să se identifice cu globalizarea ca fenomen, astfel că astăzi putem vorbi, identificând deplin una cu alta, de o globalizare financiară. Extraordinara sa amploare se datorează sinergiei unor elemente fundamentale: inovația tehnologică, inovația financiară și, respectiv, inovația culturală.
După cel de-al doilea război mondial și mai ales după începutul anilor 80, țările dezvoltate au adoptat, mai mult sau mai puțin explicit, un model de dezvoltare bazat pe înlocuirea rapidă a mărfurilor și pe utilizarea tot mai largă aserviciilor, de multe ori dincolo de un nivel rezonabil al nevoilor (așa numita societate de consum).
Această paradigmă a devenit model și pentru alte națiuni, mai ales după 1990, așa cum a fost cazul țărilor din Europa Centrală și deEst care doreau să devină membre ale Uniunii Europene sau, la o altă scară și în planuri diferite, cazul Federației Ruse, Chinei sau Indiei și Braziliei. Paradigma a fost bazată pe o abordare consumeristă dar globalizarea a făcut ca totul să capete dimensiuni fără precedent. b#%l!^+a?
Mecanismul acesteia era simplu: oamenii obțineau ușor bani din credite și cumpărau mai multe produse și servicii decât le erau necesare sau le înlocuiau pe cele existente mult mai repede decât uzura fizică a acestora (și uneori chiar mai repede decât uzura morală). În acest model nu constituia un lucru neobișnuit ca multe persoane să își schimbe telefoanele mobile sau laptopurile la fiecare 6 – 8 luni, să își înlocuiască televizoarele sau aparatele “home theatre” anual sau autoturismele la 3 – 4 ani.
Creșterea cererii a generat o bună oportunitate pentru producție să lucreze la capacitate maximă, ceea ce însemna mai multe locuri de muncă, salarii mai mari și o bonitate mai bună pentru angajații respectivi care, în acest fel, puteau să obțină mai multe credite, deci să cumpere mai multe mărfuri și servicii, determinând crearea de noi locuri de muncă, și așa mai departe.
Acest proces economic părea să reprezinte un cerc virtuos real. Dar, pentru cât timp ? Și pe ce scară, sau pentru cât de mulți oameni ? Sau, ca să combinăm cele două întrebări,pentru cât de mulți oameni, pentru cât de mult timp ?
Prima problemă a acestui model a fost aceea că el nu era sustenabil pentru mai multe motive legate la un nivel fundamental de cea de-a doua lege a termodinamicii. Într-un mod simplu, cea de-a doua lege a termodinamicii se referă la entropie care este o măsură aenergiei nedisponibile (numită și energie legată, cum ar fi energia sub formă de căldură conținută în sol sau în apa mărilor și oceanelor, energie pe care în mod normal nu o putem utiliza).
Dacă societatea omenească dorește să utilizeze în interesul său energia legată atunci va trebui să utilizeze pentru aceasta energie liberă din afara sistemului său de referință. Dar, o asemenea acțiune va face să crească cantitatea de energie legată (nedisponibilă) din univers. Considerațiile de mai sus pot părea abstracte dar ele au impact semnificativ asupra economiei și au condus la conceptul de de dezvoltare durabilă.
Modelul economic postbelic presupunea utilizarea pescară tot mai largă a materiilor prime și energiei pentru realizarea a cât mai multe mărfuri și servicii, mai ales în țările dezvoltate, dar într-o măsură crescândă și în țările în dezvoltare. Rezultatul acestui proces implica mai multă entropie, adică mai multă energie legată, mai multă poluare și, în final, chiar o schimbare de climă. În același timp, acest proces economic solicita ”importul” de energie disponibilă din afara sistemului inițial, reprezentat de țările dezvoltate.
Din această perspectivă globalizarea a reprezentat un fenomen obiectiv deoarece un nivel de dezvoltare ridicat sau menținerea unui nivel înalt de dezvoltare în țările deja dezvoltate nu puteau fi obținute fără ”importul” deenergie disponibilă din alte părți ale globului care, în acest fel, au devenit la rândul lor părți ale sistemului.
Funcționarea unui asemenea sistem necesită ”integrarea/includerea” a tot mai multor părți ale globului în procesul economic și astfel procesul economic devine tot mai larg/cuprinzător. În termeni comuni putem vorbi despre un sistem economic tot mai integrat mai degrabă decât despre un sistem economic tot mai extins. Această interpretare parea fi corectă deoarece la începutul secolului XX majoritatea părților lumii erau deja descoperite și incluse într-un sistem de relații economice dar, multe din aceste părți erau foarte lejer conectate cu principalele centre economice ale lumii.
Globalizarea a însemnat creșterea semnificativă a intensității acestor relații economice la scară globală. Întrebarea care se pune este ce se întâmplă atunci când toate părțile lumii sunt integrate la un nivel ridicat al consumului de energie disponibilă. Din punctul de vedere al unui fizician lucrurile sunt simple: într-un asemenea caz sistemul fie se oprește, deoarece toată energia este legată și energia liberă nu mai este disponibilă, fie, sistemul considerat se extinde în continuare, ceea cear însemna din punct de vedere practic dincolo de limitele acestei planete.
Această abordare ar putea fi ușor catalogată drept science fiction. Dar nu este vorba de science fiction și putem verifica existența unor asemenea planuri în ultimii treizeci de ani în țări precum SUA, Rusia, Germania, Japonia sau China. Trecând de la abordarea teoretică la situația reală concluzia este că sistemul economic nu poate continua în același fel ca până acum. Dacă nu ar fi fost criza financiară, ar fi fost schimbarea de climă la nivel mondial care ar fi stopat paradigma postbelică de dezvoltare. Și astfel, omenirea a devenit din nou conștientă că la un nivel tehnologic dat (respectiv cel actual în cazul acestei crize) nu este pur și simplu sustenabil să asigurăm același nivel de consum pentru toate ființele omenești de pe suprafața Pământului.
Concluzia este că paradigma existentă a condus la o creșterea instabilității în sistemul economic, fapt cea dus la criză. Răspunsul la criză este reprezentat de o nouă paradigmă tehnologică care, la rândul său, solicită noi organizații și noi procese. Un asemenea răspunseste căutat de OCDE în cadrul proiectului “TheBioeconomy to 2030: Designing apolicyagenda”.
3.2. MECANISME DE TRANSMITERE
Evenimentele de pe piața financiară au avut atât un efect cauzal, generând blocaje și conducând la asistarea investițiilor dar, poate într-o măsură încă și mai mare, ele au constituit și un semnal foarte puternic al unor dificultăți existente și care rămăseseră ascunse. Aceste disfuncționalități camuflate au ieșit progresiv la lumină, dar este greu de prezis în ce măsură șirul descoperirilor s-a terminat. Pe de altă parte, opiniile în ceea ce privește elementele declanșatoare ale crizei diverg chiar și în rândul experților recunoscuți în domeniu. Fără pretenția dea le contrapune un punct de vedere propriu comparabil ca nivel, încercăm în continuare explicitarea câtorva din caracteristicile acestui fenomen mondial.
Astfel, criza financiară și economică din prezent este, în primul rând, manifestarea unei sincope care însoțește, de aproape fiecare dată, reașezarea rolurilor politico-economice la nivel mondial. Ea definește nu doar schimbarea regimului de creștere a economiei b#%l!^+a?globale, dar și răsturnarea, ca importanță, a motoarelor acestei creșteri. Chiar dacă cele două situații, cea antecriză și cea postcriză, sunt stabile în sinea lor, tranziția de la una la alta poate fi deosebit de vivace. Să semnalăm, mai întâi, gradul de relativitate al blocajului financiar. Dat fiind că cea mai mare parte a tranzacțiilor financiare (chiar și acordarea de credite) sunt jocuri cu sumă nulă (și problema nu trebuie privită doar la părțile implicate direct într-o asemenea tranzacție, ci la totalitatea actorilor economici implicați), dificultățile apărute pentru unii din actorii de pe piața de capital sunt, în egală măsură, oportunități pentru alții. Iar pierderile imense ale unora se transformă în câștiguri, tot imense, pentru alții.
Chiar și prăbușirea instituțiilor bancare ce au mizat pe instrumentele derivate din creditele sub prime s-a tradus în câștiguri importante pentru unele fonduri de hedging. Strict din punct de vedere financiar, chiar și situațiile catalogate ca pierderi sau fraude sunt, în fapt, redistribuiri ale avuției. Desigur, aceasta nu constituie nicidecum o scuză pentru asemenea erori, care sunt, multe din ele, ilegale și imorale. În plus, trebuie ținut cont de impactul psihologic și financiar la nivel de individ, apariția unor tragedii personale, a unor noi surse de inegalitate etc. Dar, din punct de vedere strict economic, sumele de bani rămân pe piață și nu dispar, doar percepția asupra lor se schimbă .
În literature de specialitate a fost introdus conceptual de contagiune, ca urmare a efectului pe care crizele financiare îl au asupra nivelului veniturilor și bunăstării unui număr foarte mare de oameni într-un timp foarte scurt. Acest concept are în vedere mecanismele de transmitere a crizei economice la nivel mondial.
Termenul provoacă o trăire emoțională puternică la nivelul piețelor financiare internaționale, neexistând un acord general asupra utilizării acestuia. În acest context, această lucrare propune ca definiția "restrictivă" a Băncii Mondiale privind contagiunea să fie un punct de referință. Aceasta o regăsim în viziunea unor autori precum Eichengreen și Rose(1995) sau Eichengreen, Rose și Wyplosz(1996), definită fiind ca un mecanism prin care șocurile se transmit între diferite țări sau o corelație a stării economice între două sau mai multe țări, dincolo de orice legătură macroeconomică vizibilă care poate fi interpretată ca șocuri comune. Această definiție se referă la acel efect de antrenare suplimentar apărut prin atitudini comportamentale specifice la nivelul investitorilor sau consumatorilor.
Chiar și cu un acord privind această definiție, există dificultăți formidabile în alegerea unui set adecvat de instrumente macroeconomice de bază pentru a fi folosite ca variabile de control, ceea ce sugerează că aceste modele nu pot fi aplicate în orice context economic și social.
Cu toate acestea, cercetarea empirică recentă propune două mijloace alternative. Dungey, Fry, Gonzalez-Hermosillo și Martin(2003) propun utilizarea de modele cu factor latent, care nu necesită specificarea exactă a relațiilor dintre instrumentele macroeconomice, în timp ce Pesaran și Pick(2003) sugerează o analiză a interdependențelor macroeconomice ale pieței, bazate pe utilizarea datelor privind fluxurile comerciale și examinarea contagiunii ca efect al acestora. Fiecare abordare conține o critică implicită a celeilalte. Dungey (și colab.) sugerează un cadru unde interdependențele înglobate în datele sistemului nu sunt suficient de generale, în timp ce Pesaran și Pick au descoperit că interdependențele nu sunt suficient de vizibile în cadrul modelului cu variabila latentă. Ambele metodologii au dificultăți în identificarea contagiunii variabilelor macroeconomice față de alte forme ale transmisiei fluctuațiilor economice – o problemă evidențiată de Dornbusch, Claessens și Park(2000).
O variație privind definiția de mai sus este aceea conform căreia contagiunea reprezintă o transmitere neanticipată a șocurilor economice. Atunci când legăturile economice transnaționale sunt anticipate – de exemplu, prin schimburile comerciale și fluxurile financiare sau alte tipuri de relații economice apriorice – atunci acestea reprezintă conexiunile variabilelor macroeconomice, prin urmare, ele nu sunt o contagiune.
Așadar, orice test care ar confirma prezența efectului de contagiune este la fel de valid ca și modelele bazate pe variabile macroeconomice care determină corelațiile outputurilor internaționale, excesul veniturilor realizate, etc. O considerație teoretică timpurie a contagiunii economice pune accent pe legatura dintre contul curent și cel de capital al balanței de plăți. Pentru aplicațiile empirice, cercetătorii au utilizat o serie de alternative de control pentru reprezentarea variabilelor macroeconomice. De exemplu, Miller, Thampanishvong și Zhang (2003) au folosit indicele ratelor dobânzii din S.U.A ca și variabilă de control, în timp ce Eichengreen, Wyplosz și Rose(1995) au folosit o gamă largă de variabile politico-economice, precum ratele de schimb și ratele dobânzii, rata inflației, contul curent și balanța bugetară, indicii piețelor de capital și indicatori privind creditarea internă, piața muncii sau a climatului politic.
Cu scopul de a izola efectele contagioase, forța relativă a interdependenței piețelor și contagiunea economică trebuie modelate simultan și identificate separat. Interdependența, spre deosebire de contagiune, apare dacă mișcarea colectivă a piețelor nu este semnificativ mai mare după ce o țară sau mai multe țări înregistrează un șoc economic. Analiza acestei situații este mult mai ușoară într-un cadru bivariat cu două țări și două piețe finaciare decât într-un mediu multivariat. Trebuie spus însă că dinamica rezultatelor nu este la fel de bogată.
Există numeroase dovezi de creștere a corelației între piețele financiare internaționale în ultimele decenii, efect ce ține pasul cu tendința de liberalizare a fluxurilor de capital. Astfel, testul bivariat pentru analiza schimbărilor semnificative în corelarea condiționată dintre veniturile activelor pe perioade de non-criză și de criză a fost popularizat de Forbes și Rigobon(2002). Aceste aplicații sunt incluse în cercetarea lui Baig și Goldfajn(2001) și Ellis și Lewis(2002).
Literatura de specialitate ce studiază efectul de contagiune se bazează în mod frecvent pe analiza seriilor de timp. Totuși, această abordare poate fi inoportună uneori. De exemplu, Masson, Chakravarty și Gulden (1999) sugerează că efectul de „turmă” al investitorilor și contagiunea pot fi distinse deoarece ele aparțin dimensiunii „cross- section” în cazul primului, iar cealaltă se analizează pe baza seriilor de timp. Totuși, chiar dacă „adevărata” contagiune – transmiterea neanticipată a șocurilor economice – este asociată de multe ori cu efectul de „turmă”, acesta din urmă nu reprezintă o condiție necesară pentru desfășurarea primului fenomen. Pesaran și Pick (2003) sugerează că cele două fenomene pot fi identificate separat, dar modelate statistic împreună.
În modelele teoretice, contagiunea este de multe ori identificată ca un fenomen de echilibru. Pe de o parte, dacă contagiunea ar fi cauzată de comportamentul de „turmă”, acest lucru poate fi văzut ca un răspuns rațional al investitorilor atunci când există costuri fixe în colectare și procesarea informațiilor specifice țărilor în cauză. Pe de altă parte, modelele macroeconomice care operează cu expectative raționale dezvoltă în general soluții multiple. Se întrevede faptul că ipotezele informaționale diferite ale cercetătorilor pot să genereze implicații diferite în funcție de numărul punctelor de echilibru.
Pentru înțelegerea apariției crizei financiare și a contagiunii, structura informațională care stă la baza formării așteptărilor financiare este un important factor în sine, independent față de problemele de sincronizare discutate anterior. O lucrare importantă pentru această abordare este cea a lui Morris și Shin(2002); acești autori evidențiază faptul că prezumția cunoașterii implicite a variabilelor macroeconomice este crucială în formarea echilibrelor multiple într- un model empiric al crizelor valutare.
Pot fi evidențiate două forme de bază ale contagiunii financiare [17]:
contagiunea de piață, care este legată de bazele fundamentale ale pieței și care se caracterizează prin creșterea bruscă a volatilității indicatorii economici microeconomici. Cel mai elocvent acțiunea contagiunii poate fi urmărită în indicatorii activității sectorului bancar: valoarea activelor, pozițiile valutare, profitabilitatea capitalului ș. a.
contagiunea irațională, care este rezultatul comportamentului neadecvat (în condițiile create) al investitorilor sau agenților de piață și se manifestă în panica financiară, criza de încredere ș. a.
Un aport important în studierea fenomenului contagiunii financiare au avut cercetările lui Paul Masson, în care el diferențiază efectul de muson, efectul de difuzie (spillover) și contagiunea netă.
Efectul de muson are loc atunci, când schimbările în economiile țărilor dezvoltate influențează economiile țărilor în curs de dezvoltare. În acest sens pot fi date numeroase exemple de crize propagate în acest fel: crizele petroliere din 1973 și 1979, creșterea dobânzilor în Germania în 1992 în contextul crizei ERM, creșterea dobânzilor din SUA după criza din Mexic din 1994.
În dependență de faptul, dacă criza dintr-o țară conduce la înrăutățirea condițiilor în altă țară sau shimbarea așteptărilor, Masson face diferențiere dintre efectul de difuzie și contagiunea netă.
Efectul de difuzie apare în cazul afectării indirecte a activității sau intereselor anumitor operatori ai pieței, care nu au legătură directă cu problemele financiare inițiale. În cazul, în care factorii fundamentali nu se schimbă, ci se modifică aprecierile acestor condiții sau perceperea riscului de către investitori și are loc loc o criză declanșată fără cauze evidente, este vorba de contagiunea netă.
Efectul de contagiune de tip „rezidual”: se referă la modificări ale situației economice b#%l!^+a?din diferite țări care depășesc așteptările operatorilor din piață și care sunt vizibile în valoarea reziduală („zgomotul alb”) al modelelor care testează corelațiile între diferitele economii (între o țară și mai multe țări sau între o țară și economia mondială).
Efectul de contagiune a volatilității: este un tip al contagiunii manifestat cu precă- dere pe piețele de capital și are în vedere propagarea volatilității în creștere (riscul investițional asociat este în creștere) de pe piață de capital pe alte piețe de capital . Acest tip de contagiune este printre cele mai studiate forme în literatura de specialitate.
Contagiunea financiară se poate manifesta atât la nivel național (domestic), cât și la nivel internațional, iar pentru declanșarea ei este necesară existența unor legături cauzale de natură diferită
Răspândirea contagiunii financiare este o problemă politică atât la nivel național, cât și la nivel internațional. Până în momentul de față, nu există un consens profesional al definițiilor corespunzătoare a ceea ce constituie o criză financiară sau o contagiune, în ciuda progreselor substanțiale de cercetare în realizarea acestor obiective. Este cunoscut faptul că crizele financiare și contagiunea sunt intrinsec legate, și că efectele contagioase apar atunci când crizele sunt propagate în diferite țări sau piețe, așa cum se poate observa din analiza variabilelor macroeconomice și a interdependențelor. De asemenea, se poate observa că aceste șocuri economice se pot răspîndi prin mecanisme cum ar fi acoperirea între piețe(cross-market hedging).
Cu toate acestea, se poate ajunge la un acord general luand in considerare urmatoare puncte:
Crizele sunt într-un fel asociate cu o creștere a volatilității piețelor financiare.
Dupa analiza temeinică asupra principalelor variabile macroeconomice, corelatia între veniturile financiare in exces dintr-o tara sau piata cu veniturile in exces din alta tara pot fi asociate cu efectul de contagiune.
Fără îndoială, o dată cu apariția unor noi crize, va fi necesară elaborarea unor noi modele empirice. Cu toate acestea, este foarte probabil ca unele dintre aspectele importante subliniate în această lucrare să se repete. Acestea includ: interdependența variabilelor macroeconomice, mecanismele de răspândire a șocului economic între țări și clase de active financiare, proprietățile statistice ale datelor, identificarea simultană a contagiunii, interdependenței și efectului de turmă, precum și identificarea endogenă a perioadelor de criză și de non-criză pe baza unui eșantion de date. Fiecare dintre aceste aspecte este extrem de important pentru a stabili răspunsul politic corespunzător cu scopul de a preveni crizele și de a le gestiona în mod adecvat pe cele care totuși apar
3.2.1 Criza economică globală actuală – nevoia unei mai bune gestionării a problemelor globale
Guvernanța mondială poate fi definită într-un mod popular drept ”interacțiunea politică din treactori transnaționali care are în vedere rezolvarea problemelor care afectează mai multe state sau regiuni, atunci când nu există o modalitate explicită de impunerea unei soluții”.
În deceniile trecute procesul de globalizare a impus din ce în ce mai multe asemenea interacțiuni și a generat subiecte sau probleme care nu puteau fi soluționate în interiorul cadrului organizatoric și juridic determinat de guvernele naționale. În tot acest timp Organizația Națiunilor Unite a acționat la nivel global, în diferite situații, printre rezultatele notabile în acest sens fiind conceperea și implementarea Programului Obiectivelor Mileniului, program care a dobândit noi valențe în contextul crizei economice mondiale. Dar OrganizațiaNațiunilor Unite a fost adesea neluată în seamă de marile corporații transnaționale sau chiar de guverne, în ciuda faptului că reprezenta un prototip ale viitoarelor modalități de rezolvare a problemelor globale.
Revenind la realitățile crizei mondiale din 2009 am putea spune că ceea ce diferă acum de situații precedente este amploarea problemelor, dar și a soluțiilor necesare. Nici un actor din cadrul economiei mondiale nu ar putea soluționa această criză de unul singur deoarece soluția reclamă o nouă paradigmă care trebuie să fie larg acceptată. În consecință nici măcar G – 20 nu ar putea soluționa criza de paradigmă doar prin deciziile luate în cadrul grupului. Poate pentru prima dată în mod explicit dimensiunea crizei cere unor actori foarte mari, în mod normal aflați în relații de concurență, precum SUA, Federația Rusă, China și India, sau noi veniți precum Brazilia, să discute și să accepte împreună o nouă realitate.
În acest sens reuniunea G 20 privind piețele financiare și economia mondială care aavut loc la Washington în 14-15 noiembrie 2008 a recunoscut o realitate contemporană: SUA continuă să fie un actor important la nivel mondial, dar lumea de azi este tot mai mult multipolară. Acest mesaj a fost întărit cu ocazia reuniunii G 20 de la Londra din 2 aprilie, 2009. Poate că semnificația reuniunii G20 de la Washington a constat în ideea că în economia mondială de azi nu mai contează cine este proprietarul mașinii, ci cine se află la volan sau cine îl consiliază pe cel aflat la volan. În orice caz, criza economică actuală joacă rolul unui catalizator semnificativ pentru o serioasă considerarea unei mai bune guvernanțe mondiale și pentru operaționalizarea acesteia, ceea ce înseamnă acceptarea ideii și crearea unui mecanism real de funcționare a acesteia. Faptul că guvernanța mondială este o chestiune serioasă poate fi dovedită prin faptul că instituții de renume se ocupă de acest fenomen: – Centrul pentru Studii ale Guvernanței Globale de la London School of Economics, înființat în 1992; – Proiectul Guvernanței Globale, înființat în 200118; – Observatorul Guvernanței Globale19; – Centrul pentru Inovare în Guvernanța Internațională, înființat în 200220. Una dintre abordările cele mai cuprinzătoare privind guvernanța globală este cea din cadrul Proiectului Guvernanței Globale care implică trei paliere:
În primul rând guvernanța globală este caracterizată de o creșterea gradului de participarea actorilor nestatali, de la actori privați cum ar fi corporațiile multinaționale și oameni de știință sau ecologiști, la organizații interguvernamentale – ”guvernanță multi-actori”;
În al doilea rând, guvernanța globală este marcată de noi mecanisme de organizare cum ar fi parteneriate public-private și private-private, alături de sisteme tradiționale incluzând tratate negociate și aplicate destate;
În al treilea rând, guvernanța globală este caracterizată de niveluri și grupări diferite de definire și implementarea regulilor, atât în plan vertical între diferite niveluri de autoritate supranaționale, internaționale, naționale și subnaționale (”guvernanță multi-nivel”), cât și în plan orizontal, între sisteme paralele de elaborarea regulilor.
Din cele de mai sus rezultă că actuala criză a generat multe dialoguri și reflecții și că toate consultările globale dintre toți actorii relevanți este o necesitate și că ea se întâmplă deja, astfel încât prin simplă repetiție va determina o anumită formă de construcție instituțională. Dintr-un punct de vedeream putea spune că de vreme ce principalii actori mondiali au consultări tot mai dese, înseamnă că guvernanța globală este o realitatea cărei calitate se îmbunătățește treptat.
CAPITOLUL IV. IMPACTUL CRIZEI LA NIVELUL POLITICILOR ECONOMICE ÎN ROMÂNIA
4.1. IMPLICAȚIILE CRIZEI ASUPRA SECTORULUI ECONOMIC
Criza economică din România a avut un impact devastator asupra economiei românești, afectând nu doar buna dezvoltare economică ci și viața fiecărui cetățean al acestei țări. b#%l!^+a?
Primele semne ale acestei crize s-au facut simțite astfel:
Mai multe companii au anunțat că își întrerup activitatea de producție, ca efect direct al adâncirii crizei economice internaționale cu implicații nemijlocite asupra situației productive din țară, procedând la disponibilizări de personal;
Dacia a înterupt producția în zilele de 13 și 14 noiembrie și apoi în intervalul 20 noiembrie-7 decembrie, ca urmare a degradării situației pe piețele auto, atât la export cât mai alespe piața din România;
Rafinăria Arpechim a anunțat întreruperea producției la secția de piroliază, ca urmare a deciziei principalului beneficiar- Societatea Oltchim Ramnicu Valcea – de a reduce activitatea cu 40%;
Oltchim a anunțat că a decis să reducă temporar cantitatea de etilenă și propilenă cu care se aprovizionează de la rafinăria Arpechim, care face parte din Divizia de Rafinare a Petrom SA, având în vedere scăderea la mai mult de jumătate a cererii de produse petrochimice;
Producătorul olandez de aluminiu Vimteco NV, acționar majoritar al Alro Slatina, a anunțat că urmează să reducă producția din Romania cu 65 000 tone ceea ce însemna ca în 2009 producția sa totală să se situeze la 160 000 de tone. De asemenea firma olandeză a amânat investițiile de capital pentru noile proiecte ca urmare a deteriorării condițiilor de pe piață.
Deși se află departe de epicentrul crizei financiare și a înregistrat o dinamică record în acest an, economia României nu se află la adăpost de efectele declinului care a îngenuncheat marile piețe internaționale. Iar cele mai afectate sectoare economice sunt cele care până nu de mult au înmulțit peste noapte banii investitorilor.
Primul semnal a fost înregistrat de piața de capital, care s-a confruntat, încă de la jumătatea anului trecut, cu retragerea marilor investitori străini de pe toate piețele emergente. Blocajul pieței imobiliare, reculul industriei auto, declinul industriei textile au b#%l!^+a?devenit, în 2008, tot mai evidente. Alte domenii de asemenea afectate au fost:
Industria imobiliarelor a fost grav afectată de această criză economică, prețurile la imobiliare scăzînd foarte mult. Piața imobiliară din România se află în cadere, datorită absenței tranzacțiilor și a prețurilor necompetitive generate de lipsa de tehnologie performantă, situație premergătoare unei crize.
Industria auto. Uzina Dacia a fost cea mai lovită decriză. Comenzile înregistrate de Dacia au scăzut cu 75%, ajungând de la 200 la 50 de unități pe zi. Această situație a determinat conducerea fabricii să suspende activitatea . Producția Dacia a fost oprită în total, timp de aproximativ o lună, în mai multe zile din octombrie, noiembrie, decembrie 2008 și ianuarie 2009.
Piața construcțiilor.Se consideră că cel puțin 32% din firmele de construcții care activează pe piața locală imobiliară au fost afectate grav de criza financiară, iar numărul acestora ar putea să crească în anii următori dacă guvernul nu va găsi soluții pentru atragerea fondurilor europene destinate infrastructurii și bani pentru finanțarea acestora.
Exporturile au avut desuferit, deoarece marile economii au încetinit și și-au reduscererea, investițiile străine de capital s-au redus și leul s-a devalorizat. Toate afacerile României își refac strategiile de dezvoltare, însă managerii nu fac decât estimări pe termen scurt, de o lună-două, deoarece evoluția pe termen mediu depinde de calmarea piețelor financiare internaționale.
Pe lângă toate aceste domenii prezentate mai sus au fost afectate multe altele. Efectele produse de criză asupra acestor domenii au dus la crearea dezechilibrelor economice.
Efectele crizei economice sunt devastatoare pentru economia țării și sunt reprezentate de:
Falimente;
Pierderea locurilor de muncă sau reducerea salariilor;
Imposibilitatea de plată a diferitelor credite bancare.
Toate acestea au repercursiuni asupra evoluției economice a României, producând dezechilibre, vizibile în urma analizei evoluției din ultimii ani a principalilor indicatori macroeconomici: PIB, rata șomajului și inflația.
PIB-ul este unul dintre indicatorii economici cei mai importanți care arată repercursiunile pe care criza economică le-a avut asupra economiei țării noastre. Conform figurii de mai sus, care prezintă evoluția PIB-ului României în perioada 2007-2009, putem observa următoarele: dacă în anul 2007 PIB-ul era de 164,6 miliarde de dolari, în anul 2008 crește, atingând o valoare de 200,07 miliarde de dolari. În anul 2009 însă încep să se simtă efectele crizei economice, PIB-ul suferind o scădere și atingând o valoare de 161,52 miliarde de dolari. Putem observa deci, că începând cu anul 2008, când își face criza cunoscută prezența în țara noastră, PIB-ul scade, ceea ce anunță dezechilibrele care începsă fie tot mai evidente.
Grafic nr. 1: EvoluțiaPIB-ului României în perioada 2007-2014 (miliarde de dolari)
Sursa: “Romania's 2007 GDP Grows by Real 6.0% to Estimated 404.7 Bln Lei (108.5 Bln Euro)”, http://www.seenews.com/news/latestnews/romania_s2007gdpgrowsbyreal6_0_toestimated404_7blnlei_108_5blneuro_-090436/, “World Development Indicators database, World Bank”, 19.04.2010, http://siteresources.worldbank.org/DATASTATISTICS/Resources/GDP.pdf, “Report for Selected Countriesand Subjects”, in Site internet International Monetary Fund, http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2010/01/weodata/weorept.aspx?sy=2009&ey=2009
În anul 2011, ca și în primele șase luni ale anului 2012, PIBs-a realizat pe seama activității desfășurate în principalele ramuri ale economiei naționale. Contribuția a fost diferită din punctul de vedere al valorii adăugate brute realizată la nivelul fi ecărei ramuri. Impozitele nete pe produs și-au adus în 2011 o contribuție pozitivă de 2,7%, activitatea serviciilor acontribuit cu 1,2% laPIB, construcțiile cu 2,7%. Industria a avut o creștere de 5%. Agricultura, silvicultura și piscicultura au avut în 2011 o contribuție pozitivă de 11,3%.
Evoluția PIB în 2012, în primul semestru, a fost în ușoară creștere, în contextul în care pe plan intern și internațional criza a continuat să afecteze creșterea economică.
Potrivit primelor estimări statistice, Produsul Intern Brut a crescut în 2013 cu 3,5%, mai mult decât dublul prognozei inițiale
Astfel, o creștere economică, de 3,5%, dublul estimărilor făcute de partenerii financiari internaționali, o reducere importantă a ratei inflației și o creștere spectaculoasă a nivelului absorbției fondurilor europene reprezintă premizele necesare pentru țintele urmărite în plan economic, social și fiscal.
Grafic nr. 2 Evoluția ratei șomajului în România în perioada 2007-2014 (%)
Sursa: “INS: Rata șomajului în 2007 – 6,4%”, 30.07.2008, în Site internet Capital.ro, b#%l!^+a?http://www.capital.ro/articol/ins-rata-somajului-in-2007-6-4-110960.html, Ovidiu Neagoe, “Șomajul în 2008: calmul dinaintea furtunii”, 15.04.2009, în Site internet bizcity.ro, http://www.bizcity.ro/antreprenoriat/somajul-in-2008-calmul-dinaintea-furtunii-45856.html, “Rata șomajului în România la finalul lui 2009: 7.8%, nivel neatins din aprilie 2003”, în Site internet Money, 06.01.2010 http://www.money.ro/intern-1/rata-somajului-in-romania-la-finalul-lui-2009-7-8-nivel-neatins-din-aprilie-2003.html
În anul 2007, rata de ocupare apopulației în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 58,8%, iar rata șomajului BIM de 6,4%.
Anul 2008 nu a fost tocmai favorabil mediului de afaceri, iar unul dintre efectele directe ale crizei financiare, șomajul, și-a facut prezența în toate industriile și în rândul angajaților din toate categoriile de vârstă, în ciuda faptului că, așa cum reiese din graficul de mai sus, față de anul 2007, rata șomajului a scăzut.
Totuși, persoanele cu o vârsta cuprinsă între 40 și 49 de ani au fost, de-a lungul anului 2009, cele mai afectete de evoluția șomajului, numărul acestora crescând din ianuarie 2008, când era de 97.689, la 101.790 în decembrie, potrivit informațiilor Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM). O situație similară a fost întâlnită și în rândul tinerilor sub 25 de ani, categorie de vârstă care număra în ianuarie 2009 62.917 șomeri, ajungând până în luna decembrie la 71.215, cu toate că în lunile mai, iunie și iulie numărul acestora scazuse considerabil la valori cuprinse între 43.000 și 51.000 de persoane.
Din toată această perioadă valoarea maxima a ratei șomajului a fost în anul 2009, b#%l!^+a?când a atins o valoare de 7,8%, numărul de șomeri ajungand până la 709.383, nivel neatins din aprilie 2003, și care după cum am menționat anterior, corespunde unei rate a șomajului de 7,8%.
La finele anului 2009, în România erau puțin peste 400.000 de șomeri. După jumătate de an, numărul acestora acrescut până la aproape 550.000, rata șomajului urcând vertiginos de la 4,4% în decembrie, până la 6,3% în iulie. Economiștii spun însă că acest nivel relativ mic al șomajului (printre cele mai mici din Europa) ar putea urca până la 8% la sfârșitul acestui an și până la 9,5% la finele lui 2010, conform prognozelor Raiffeisen Bank. În cifre, în numai doi ani, numărul șomerilor ar putea crește de la 400.000 la cel puțin 800.000, dintre care cel puțin 100.000 în 2010, în special din cauza disponibilizărilor masive care sunt anunțate în sectorul bugetar la începutul anului viitor. “Anul viitor ne așteptăm, într-un scenariu neutru, la ample mișcări sociale, din partea bugetarilor care vor fi dați afară, dar și din mediu privat, din sectoare cum ar fi construcțiile navale, în care perspectivele sunt destul de sumbre”, a declarat Florin Pogonaru, președintele Asociației Oamenilor de Afaceri din România (AOAR).
Lucrurile evoluează, însă nu spre bine și în anul 2010, când, datorită creșterii numărului de oameni care rămân fără locuri de muncă, intră în șomaj, rata somajului crește tot mai mult, atingând valoarea maximă a acestui an în luna martie, de 8,36%. În ciuda faptului că în următoarele două luni există o mică scădere, în luna aprilie cu o valoare de 8,07% și mai cu 7,67%, situatia nu se schimbă simțitor.
Previziunile în ceea ce privește șomajul în acest an au fost că cei mai afectați de b#%l!^+a?șomaj vor fi salariații bugetari, tinerii absolvenți de liceu și facultate, salariații de la companiile de stat și nu în ultimul rând angajații de la firmele private. În 2010 rata șomajului va ajunge la 10%, potrivit raportului Fondului Monetar Internațional, referitor la prima evaluare a acordului de împrumut cu România, publicat de Instituția Financiară Internațională.
În 2011, rata șomajului – conform definiției internaționale (BIM1) – a fost de 7,4%, în creștere față de anul precedent (7.3%). Pe sexe, ecartul dintre cele două rate ale șomajului a fost de 1,1 puncte procentuale (7,9% pentru bărbați față de 6,8% pentru femei), iar pe medii rezidențiale de 3,3 puncte procentuale (8,8% pentru urban față de 5,5% pentru rural). Rata șomajului avea nivelul cel mai ridicat (23,7%) în rândul tinerilor (15-24 ani). În 2012, rata șomajului a fost de 7,0%, în scădere față de anul precedent (7,4%).
Pentru persoanele adulte (25-74 ani), rata șomajului a fost estimată la 5,9% pentru luna noiembrie 2013 (6,4% în cazul bărbaților și 5,2% în cel al femeilor). Numărul șomerilor în vârstă de 25-74 ani reprezintă 73,8% din numărul total al șomerilor. Rata șomajului înregistrat la sfârșitul lunii februarie 2014, la nivel național, a fost de 5,83%, mai mică cu 0,01 pp decât cea din luna ianuarie a anului 2014 și mai mare cu 0,18 pp decât cea din luna februarie a anului 2014. Numărul total al șomerilor înregistrați în evidențele agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă la finele lunii februarie a fost de 528.041 persoane, cu 1.091 persoane mai puține față de cele de la finele lunii anterioare.
În ceea ce privește rata șomajului înregistrat pe sexe, în luna februarie 2014, comparativ cu luna precedentă, rata șomajului masculin a rămas la aceeași valoare ca în luna ianuarie (6,48%), iar rata șomajului feminin a scăzut de la 5,12% în luna ianuarie la 5,09%. Numărul șomerilor femei la 28 februarie 2014 era de 217.089 persoane.
Un factor menit să amplifice dimensiunea șomajului în perioada următoare este și fluxul de migrație inversă a forței de muncă plecată în celelalte tări europene, generat de înrăutățirea condițiilor de angajare și sociale din țările primitoare.
Grafic nr. 3: Evoluția ratei șomajului în România în 2015, perioada ianuarie-februarie (%)
Sursa:www.insse.ro, valabil lahttp://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/somaj%20BIM/a15/somaj%20BIM_APR15r.pdf
Rata șomajului în luna aprilie 2015 a crescut cu 0,1 puncte procentuale față de luna precedentă.
Tendința generală manifestată pe piața muncii este de reducere a gradului de ocupare a fortei de muncă și, implicit, de creștere a șomajului (ciclic, în special). O înrăutătire asituației angajărilor se va resimți în industrie, mai ales în acele ramuri care sunt obligate să își reducă producția de bunuri și servicii. Există totuși industrii care, datorită unei relative revigorări, au încetinit ritmul disponibilizărilor. Este vorba în special de ramuraconstrucțiilor.
Grafic nr. 4 : Evoluția ratei inflației în România înainte și după criză (%)
b#%l!^+a?
Sursa:” Romania Inflation rate (consumer prices)”, în Site internet indexmundi, http://www.indexmundi.com/romania/inflation_rate_(consumer_prices).html
Anul 2011 s-a încheiat cu o inflație de 3,14%, în țintă, în timp ce în 2012 România a ajuns la o rată a inflației de 4,95%, în afara intervalului țintit, în urma producției agricole slabe, a scumpirii energiei, a gazelor și a petrolului, precum și din cauza deprecierii leului. Cererea slabă din economie nu aputut contrabalansa o serie de creșteri de prețuri.
Trendul descendent al inflației a încurajat relaxarea politicii monetare prin reducerea dobânzii-cheie. BNR a tăiat dobânda-cheie în a doua jumătate a anului trecut cu 1,25 puncte procentuale, ducând-o la minimul istoric de 4%, în speranța că și băncile comerciale vor reduce dobânzile la creditele în lei pentru a face costul împrumuturilor în moneda națională comparabil cu cel al creditului în euro.
Scăderea inflației a fost influențată în special de anul agricol bun și reducerea TVA la produsele de panificație începând cu luna septembrie, de la 24% la 9%. În cazul pâinii, transmisia a fost semnificativă, de circa 95%. În septembrie, dinamica anuală a inflației a decelerat semnificativ la 1,88%, față de nivelul de 3,67% din august. În noiembrie, prețurile de consum au stagnat față de luna anterioară, ca urmare a ieftinirii alimentelor, astfel că rata anuală a inflației s-aplasat la 1,83%.
În decembrie 2013 rata inflației a fost de 0,3% comparativ cu noiembrie, astfel că față de decembrie 2012 prețurile de consum au înregistrat o creștere de 1,55%. Mărfurile nealimentare au înregistrat o creștere anuală a prețurilor de 3,6%, iar tarifele serviciilor au urcat cu 3,4%, în timp ce la produsele alimentare s-a înregistrat o scădere aprețurilor de 1,81%.
Anul 2011 s-a încheiat cu o inflație de 3,14%, în țintă, în timp ce în 2012 România a ajuns la o rată a inflației de 4,95%, în afara intervalului țintit, în urma producției agricole slabe, a scumpirii energiei, a gazelor și a petrolului, precum și din cauza deprecierii leului. Cererea slabă din economie nu a putut contrabalansa o serie de creșteri de prețuri.
De altfel, creșterea anuală a prețurilor mărfurilor nealimentare a fost de 3,6%, iar cea a serviciilor de 3,4%, în timp ce prețurile la produsele alimentare au scăzut cu 1,8%.
Cu o rată anuală a inflației de aproape 1,6% în 2013, la limita inferioară a țintei BNR, România completează tabloul unei inflații foarte scăzute în Europa Centrală și de Est.
Inflația anuală a fost de 1,05% în februarie 2014, în timp ce, față de ianuarie 2014, prețurile de consum au crescut cu 0,33% .
Grafic nr. 5 – Previziuni privind evoluția inflației
b#%l!^+a?
Sursa: INS, proiecțieBNR
IPC se va situa la nivelul de 0,2 la sută la finele anului 2015, și la 1,9 la sută la sfârșitul anului 2016, valori situate sub limita inferioară și, respectiv, în jumătatea inferioară a intervalului de variație de ±1 punct procentual asociat țintei staționare de 2,5 lasută. Sub impactul măsurii de extinderea cotei redusea TVA5, rata anuală a inflației IPC este preconizată a înregistra valori negative începând cu trimestrul II al anului 2015 și până în trimestrul I 2016, cu excepția sfârșitului anului în curs. După epuizarea, în trimestrul II 2016, a efectului de runda întâi al măsurii fiscale menționate, rata anuală a inflației este proiectată în creștere până la valoarea de 1,5 la sută, urmând a reintra în interiorul intervalului țintei începând cu trimestrul IV 2016. În ceea ce privește rata medie anuală a inflației IPC, aceasta este prevăzută a înregistra valori inferioare intervalului țintei pe tot orizontul de prognoză.
4.2. STRATEGII/MĂSURI DE ÎMBUNĂTĂȚIREA POLITICILOR ECONOMICE
Toate aceste probleme cu care se confruntă România în momentul de față necesită o rezolvare. Cel care are datoria dea face acest lucru este Guvernul. Necesitatea constă în găsirea unor soluții și luarea unor măsuri pentru depășirea acestei crize.
Chiar dacă derularea procesului de ajustare economică nu poate fi planificată cu precizie, totuși, promovarea unor politici economice coerente și credibile ar putea evita producerea unei ajustări dezordonate (hard landing).
Astfel, guvernul ar trebui să evite o abordare emoțională a crizei sub presiunea b#%l!^+a?sindicatelor și patronatelor, care ar duce la adoptarea unor măsuri de stimulare a cererii interne, complicând aducerea deficitului decont curent la un nivel sustenabil. Numai o concentrare a combinației de politici macro economice pe procesul de ajustarea dezechilibrului extern (deficitul decont curent) și acelui intern (deficitul bugetar) poate duce la susținerea unei aterizări line a economiei și la ameliorarea percepției investitorilor străini.
În plus față de aceasta, guvernul mai poate contribui la ameliorarea percepției investitorilor străini prin măsuri precum îmbunătățirea capacității de absorbțiea fondurilor europene și înlocuirea astfel, într-o anumită măsură, a finanțării externe private cu finanțare externă publică sau prin crearea de noi locuri de muncă în domenii insuficient valorificate (infrastructură, turism, agroalimentar), care să preia, treptat, rolul de motor al creșterii economice. În general, încheierea unor acorduri de finanțare cu organisme internaționale, începând cu Comisia Europeană și Banca Europeană de Investiții, care să compenseze diminuarea sensibilă a intrărilor de capital privat este bine venită.
În cele ce urmează vom prezenta măsurile și soluțiile găsite de Guvern pentru soluționarea problemelor economice cu care se confruntă România: imposibilitatea de plată a datoriilor, lipsa de bani, rata mare a șomajului și numeroasele dezechilibre. Vom vedea dacă acestea au fost dintre cele mai bune soluții, iar dacă nu, care ar fi fost măsurile optime care ar fi trebuit adoptate.
Una dintre soluții a fost propusă de Liviu Voinea, directorul executiv al Grupului de Economie Aplicată, în 2008, care a considerat că criza din România nu are aceleași cauze cu criza din SUA și UE; deci nu putea fi tratată la fel. Este în primul rând o criză internă, o criză a unui model de dezvoltare. Firește, populația cea mai săracă trebuie sprijnită în astfel de momente. Dar primul impuls nu trebuie să fie mai mulți bani de la buget și mai mult consum, atunci când la buget nu mai sunt bani și când s-a consumat până acum excesiv. Nici soluția de a consuma bunuri românești nu este în întregime viabilă. Trebuie început cu eliminarea risipei prin reducerea cheltuielilor bugetare administrative. Cei mai ieftini bani sunt cei pe care îi ai deja și pe care îi poți economisi. Din economiile astfel făcute se poate gândi un plan de investiții în in frastructură, pentru că acestea aduc locuri de muncă și au un efect important de antrenare în economie. Însă investițiile în infrastructură trebuie realizate în cadrul unei programări bugetare multianuale, singura soluție de a reduce costurile suplimentare și de a elimina alocarea greșită a banului public.
Desigur, trebuiau îndreptate și greșelile politicii fiscale – nu neapărat pentru a crește veniturile bugetare, ceea ce e greu în timp decriză, ci pentru a distribui mai echitabil povara fiscală și pentru a permite celor cu acces mai greu la creditare sa depășească cu bine perioada de criză. Totodata, trebuia asumat public un plan pentru adoptarea euro, cu o țintă precisă; un astfel de plan ar fi crescut credibilitatea pe plan extern (și implicit ar fi scăzut costul finanțării externe) si mai ales ar fi obligat la întemeierea atâta unor reforme fiscale și bugetare necesare, cât și a reformelor structurale pe care România le-a tot amânat (referitoare la creșterea nivelului competiției, flexibilizarea pieței muncii, modernizarea agriculturii, reducerea aparatului birocratic). Avem ocriză de supra consum. Din ea se iese prin eliminarea risipei, prin investiții în infrastructura pe baza programării bugetare multianuale, prin reforma fiscală care să nu fie neutră și prin implementarea reformelor structurale.
Cei care au avut astfel de suferit în urma măsurilor luate au fost bugetarii, șomerii și pensionarii. Reacțiile oamenilor la aflarea deciziilor în ceea ce privește măsurile anti criză au fost acelea de protest și indignare, oamenii făcând parte din toate categoriile amintite mai sus ieșind și protestând în stradă.
Opțiunea pentru adoptarea țintirii inflației ca strategie de politică monetară a fost justificată de necesitatea realizării unei dezinflații sustenabile. Implementarea strategiei de țintirea inflației nu a fost ușoară nici înainte de apariția crizei financiare și dominanța fiscală, intrările masive de capital, poziția de debitor net a BNR față de sistemul bancar și mecanismul de transmitere a politicii monetare s-au combinat, astfel că, între 2005 și 2007, au existat perioade în care anticipațiile inflaționiste și aprecieri accentuate ale monedei au coexistat.
Aceasta a ridicat o dilemă serioasă pentru banca centrală. Creșteri ale ratei dobânzii, necesare pentru a aduce anticipațiile în linie cu ținta de inflație, atrăgeau și mai multe capitaluri străine, apreciind nesustenabil leul.
Odată cu declanșarea crizei financiare în iulie 2007, o parte dintre aceste condiții au dispărut. Astăzi Banca Națională Română tinde să fie creditor net al sistemului bancar, iar intrările de capital străin s-au atenuat în mod semnificativ. Dar aceasta nu simplifică implementarea politicii monetare.
Dimpotrivă, criza financiară a sporit volatilitatea pe piețele monetare și valutare și tinde să amplifice încetinirea activității economice. Pe deoparte, reducerea finanțărilor externe și existența dezechilibrelor externe mari au declanșat deprecierea leului, care alimentează inflația și face necesară o rată a dobânzii relativ înaltă. Mai mult, cei cu datorii în euro și alte valute, și astfel sistemul financiar,sunt vulnerabili la o depreciere semnificativă a leului.
Pe de altă parte, rate mai înalte ale dobânzii ar tinde să frâneze creșterea economică și, mai mult, ar crea costuri pentru cei ce au datorii, riscând să destabilizeze sectorul financiar. În aceste condiții apare problema delicată a compromisului dintre obiectivele politicii monetare: asigurarea stabilității prețurilor și asigurarea stabilității financiare.
Friedman (1968) și Phelps (1968) au arătat că nu există compromis pe termen lung între inflație și șomaj. De aici rezultă că obiectivul pe termen lung al politicii monetare trebuie să fie atingerea unei inflații scăzute și stabile. S-a observat că inflația scăzută și stabilă ajută creșterea economică sustenabilă pe termen lung. În consecință inflația scăzută și stabilă reprezintă atât un scop în sine, cât și un mijloc de realizarea unei creșteri economice sustenabile (Bernanke, 2006). 60
Eficiența politicii monetare în atingerea acestui obiectiv este însă limitată dacă nu există stabilitate financiară. Unul dintre principiile macroeconomice de bază afirmă că ficțiunile pe plan financiar influențează în mod substanțial ciclul de afaceri. Astăzi, pe plan mondial, acest lucru este foarte evident. Băncile centrale ale lumii încearcă să mențină stabilitatea financiară și să evite recesiunea și depresiunea economică.
Experiențele anterioare par să confirme viziunea conform căreia inflația este principala sursă de instabilitate financiară. Experiența României arată că stabilitatea financiară prezintă o importanță deosebită pentru stabilitatea prețurilor. Pe bună dreptate, România a fost criticată pentru întârzieri în dezinflație. Lecția care trebuie învățată este aceea că, pe termen lung, incapacitatea menținerii stabilității financiare nu poate să conducă decât la o reinflamarea inflației.
Prin adoptarea țintirii inflației se tinde să se facă cât mai mult loc pieței în stabilirea cursului de schimb. Totuși, au fost situații când fluctuațiile leului au fost cu mult în afara limitelor justificate de fundamentele cursului de schimb.
Politica BNR privind intervențiile pe piața valutară a fost ghidată de filozofia conform căreia o volatilitate înaltă a cursului de schimb este dăunătoare atât pentru obiectivul privind inflația, cât și pentru sănătatea financiară a sectorului real și a celui financiar. Cu această filozofie, Banca Națională Română a promovat un curs de schimb flotant, care i-a permis atât să utilizeze valențele pieței libere și să descurajeze comportamentele speculative, cât și să evite aprecierile excessive.
Conform lui Isărescu, în perioada de expansiune economică, BNR a adoptat o conduită restrictivă:
Majorări considerabileale ratelor rezervelor minime obligatorii
Creșteri ale ratei dobânzii depolitică monetară b#%l!^+a?
Înăsprirea normelor de creditare
În perioada de recesiune economică, BNR a acționat în sensul stimulării cererii agregate:
Reduceri ale ratei dobânzii de politică monetară
Diminuări ample ale ratelor rezervelor minime obligatorii.
Guvernatorul aprezentat un grafic al măsurilor anti ciclice luate de BNR înainte și după falimentul băncii americane Lehman Brothers, momentul zero al crizei economice mondiale.
Potrivit ”desenului”, BNR a acționat încă din octombrie 2008-octormbrie 2009, scăzând rezervele minime obligatorii și dobânda depolitică monetară pe piața bancară românească. b#%l!^+a?
Rezervele cumpărate pe piața valutară în momentele de supraapreciere servesc în prezent pentru intervenții pentru calmarea deprecierii leului. Care sunt prioritățile în această perioadă de turbulențe și incertitudini? Probabil programul de adoptare a euro va fi cel mai bun ghid. România trebuie să își mențină calendarul anunțat anterior pentru adoptarea euro, cu precizarea că intrarea la 1 ianuarie 2012 în mecanismul ratelor deschimb ERM-II și parcurgerea perioadei minime obligatorii de doi ani în interiorul acestui mecanism este condiționată de nevoia că în România, trebuie efectuate multe reforme, dar reforme adecvate și competente.
4.3. STUDIU DE CAZ: POLITICA MONETARĂ ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA CRIZEI FINANCIARE
4.3.1 Instrumente de politică monetară în România
Condițiile în care Banca Națională a României efectuează cu alte bănci operațiuni de piață monetară, precum și condițiile de acordarea creditelor lombard, respectiv modul de garantare a acestora, și condițiile de acceptare a depozitelor constituite de bănci la B.N.R. sunt prevăzute în Regulamentul nr. 1/30.03.2000 privind operațiuni pe piața monetară b#%l!^+a?efectuate de B.N.R. și facilitățile de creditare și de depozit acordate de către aceasta băncilor.
Operațiunile de piață monetară ale Băncii Naționale a României pot fi derulate alternativ sau simultan, în funcție de condițiile pieței și în conformitate cu obiectivele de politică monetară ale B.N.R. și au la bază decizia de intervenție a Băncii Naționale a României pe piața monetară.
Operațiunile de piață monetară ale Băncii Naționale a României se efectuează pe baza următoarelor tipuri de tranzacții:
Cumpărări reversibile – repo – de active eligibile pentru tranzacționare (pensiuni) – tranzacții reversibile în cadrul cărora, în scopul injectării de lichiditate, Banca Națională a României cumpăra de la bănci active eligibile pentru tranzacționare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data încheierii tranzacției.
Vânzări reversibile – reverse repo – de active eligibile pentru tranzacționare (pensiuni) – tranzacții reversibile în cadrul cărora, în scopul absorbției de lichiditate, Banca Națională a României vinde băncilor active eligibile pentru tranzacționare, angajându-se să răscumpere respectivele active la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data încheierii tranzacției.
Acordarea de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare– tranzacții reversibile în cadrul cărora, în scopul injectării de lichiditate, Banca Națională a României acordă credite băncilor, acestea păstrând proprietatea asupra activelor aduse în garanție.
Vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare – tranzacții reversibile în cadru cărora, în scopul absorbției/injectării de lichiditate, Banca Națională a României vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacționare și care implică transferul proprietății asupra activelor eligibile respective de la vânzător la cumpărător realizat prin mecanismul (livrare contra plată).
Emitere de certificate de depozit – tranzacție în cadrul căreia, în scopul absorbției lichidității, Banca Națională a României vinde băncilor certificate de depozit.
Swap valutar – constă în două tranzacții simultane, încheiate cu aceeași contrapartidă, prin care B.N.R. cumpără la vedere valută convertibilă contra lei, în scopul injectării de lichiditate, și vinde la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei, sau vinde la vedere valută convertibilă în lei, în scopul absorbției de lichiditate, și cumpără la o dată anterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei.
Atragere de depozite – tranzacție cu scadența prestabilită în cadrul căreia, în scopul absorbției de lichiditate, Banca Națională a României atrage depozite de la băncile – participanți eligibili.
Încheierea și derularea tranzacțiilor pe baza cărora se desfășoară operațiunile pe piața monetară ale Băncii Naționalea României se efectuează cu respectarea prevederilor reglementărilor Băncii Naționalea României privind operațiunile cu titluri de stat derulate prin B.N.R. în calitateasa de agent al statului, funcționarea pieței monetare interbancare, efectuarea operațiunilor valutare, precum și cele ale codurilor de conduită emise de asociațiile profesionale ale operatorilor pieței și care au girul Băncii Naționale a României, după caz. Pentru a obține lichiditate pe termen foarte scurt, băncile pot apela la facilitatea de creditare – credit lombard – acordată de Banca Națională a României. Perioada de acordare a creditului lombard este overnight.
Banca Națională a României poate modifica rata dobânzii în orice moment, cu efect asupra creditelor lombard acordate începând cu următoarea zi bancară lucrătoare.În scopul valorificării excesului de lichiditate, băncile pot constitui depozite la B.N.R.
Perioada de acceptare a depozitelor de către Banca Națională a României în cadrul acestei facilități este overnight. Rata dobânzii este anunțată în avans decătre B.N.R. și se calculează ca rată a dobânzii simple, cu convenția NUMĂR ZILE/360.
În cazul nerespectării de către unele bănci a obligațiunilor menționate, B.N.R. poate decide suspendarea temporară sau definitivă a participării acestora la operațiunile monetare desfășurate de B.N.R.
În cazul în care, prin nerespectarea de către bănci a obligațiunilor menționate, sunt afectate obiectivele depolitică monetară a B.N.R., aceasta va aplica sancțiuni în conformitate cu prevederile din Legea nr. 58/1998 – Legea bancară.
Pe data intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1/30.03.2000 privind operațiuni de piață monetară efectuate decătre Banca Națională a României și facilitățile de creditare și de depozit acordate decătre aceasta băncilor se abrogă. Normele de desfășurarea licitațiilor de creditare, publicate în M.O. al României, Partea I, nr. 217 din 29 octombrie 1991, Regulamentul 3/1995 privind condițiile și modul de efectuare a refinanțării societăților bancare decătre Banca Națională a României, publicate în M.O. al României, Partea I, nr. 164 din 27 iulie 1995, normele Băncii Naționale a României nr. 12/1995 privind garantarea creditelor de refinanțare acordate de B.N.R. societăților bancare, publicate în M.O. al României, Partea I, nr. 213 din 19 septembrie 1995, precum și oricealte dispoziții contrare.
Creditul de refinanțare are rolul de a alimenta cu lichidități societățile bancare solicitante în cantitatea și condițiile stabilite de B.N.R. prin intermediul acestor credite B.N.R. își exercită funcția de creditor de ultimă instanță. b#%l!^+a?
Principalele tipuri de credite acordate de B.N.R. sunt:
Creditul structural este un credit garantat cu efecte de comerț și cu alte titluri acceptate de B.N.R. plafonul creditului sestabilește de B.N.R. pentru fiecare bancă în parte și poate fi adus sau anulat cu un preaviz de 48 de ore. Dobânda la aceste credite se situează la nivelul taxei oficiale a contului, care poate fi modificat fără preaviz.
Creditul de licitație este principala formă de finanțarea băncilor comerciale decătre B.N.R.. Creditul este acordat pe 15 zile și este garantat cu titluri destat; volumul total al creditului sestabilește de B.N.R. la nivelul întregului sistem bancar și pentru o durată fixă. Dobânzile se stabilesc pe cale concurențială în cadrul fiecărei ședințe de licitație, pornind de la un nivel minim stabilit deB.N.R.
Creditul special are caracter excepțional, termenul de acordare fiind de 30 de zile. Creditul se acordă băncilor aflate în criză de lichiditate, acestea trebuind să prezinte Băncii Naționale a României un raport program de redresare financiară ce va conține un grafic de realizarea măsurilor de reechilibrarea băncii. Dobânda se stabilește de regulă de B.N.R. și se calculează la soldul angajamentului, achitându-se la scadență.
Creditul lombard (overdraft) este o formă de finanțare specială a băncilor comerciale. Rolul acestui credit este acela de a facilita băncile comerciale să-și închidă zilnic soldurile debitoare ale conturilor deschise la B.N.R., solduri rezultate la sfârșitul zilei în urma încasărilor băncii și aleplăților efectuate deaceasta. Banca Națională reglementează mărimea acestui credit, stabilind că acesta nu trebuie să depășească limite de 75% din fondurile proprii ale băncilor beneficiare. Creditul trebuie garantat cu titluri de stat și alte titluri acceptate de B.N.R., nedepunerea garanțiilor necesare conduce la diminuarea volumului creditului până la valoarea acestora.
Lichiditatea în economie a fost afectată de creditele peciale acordate în 1995 celor două bănci cu probleme și anume Dacia Felix și Credit Bank. La sfârșitul anului 1995, nu mai puțin de 862,2 miliarde lei au ieșit din circuitul refinanțării, reprezentând datorii ale acestor bănci.Refinanțarea de la B.N.R. s-a redus pe parcursul primelor trei luni ale anului 1998, volumul său mediu situându-se la sfârșitul trimestrului cu 138,9 miliarde lei sub nivelul lunii decembrie 1997.
Constituind unicul element de injecție monetară a refinanțării, creditul lombard exprimat ca valoare medie s-a redus în luna ianuarie la mai puțin de jumătate din volumul său din luna anterioară, ajungând până la 0,4 miliarde lei în luna martie.
Dobânzile de refinanțare ale Băncii Centrale (dobânda lombard) au fost menținute la nivelul anului anterior, 140% și au avut rol redus în atenuarea inflației. În trimestrul al b#%l!^+a?doilea al anului 1998, refinanțarea de la B.N.R. a continuat să reprezinte un factor de absorbție monetară în condițiile în care volumul refinanțării s-a redus cu 45,5 miliarde lei.
Apelul la creditul lombard pe parcursul trimestrului al treilea a fost nul, băncile comerciale fiind stimulate, de prevederile din Statutul B.N.R., în a-și gestiona mai bine resursele.
Conturile de depozit deschise la B.N.R. reprezintă un instrument care se aplică începând cu luna iunie a anului 1997, având la bază o ordonanță a guvernului. Rolul instrumentului este acela de a absorbi excesul de lei de pe piață, în condițiile în care ratele dobânzilor cunoscuseră o scădere, iar posibilitatea apariției unui fenomen inflaționist deosebit de puternic era actuală.
Premisele instrumentului trebuie căutate în particularitățile fenomenelor monetare din prima jumătate a anului 1997. Astfel, în primele luni ale acelui an intrările mari de valută au determinat ca oferta să fie mai mare decât cererea de valută. B.N.R. a absorbit excesul de valută contra lei, pentru a evita aprecierea leului, dar această operațiune a determinat un surplus de monedă națională. Sterilizarea acestui surplus s-a făcut fie prin vânzarea valutei din portofoliul B.N.R. către băncile comerciale, fie prin intermedierea vânzării la licitațiea titlurilor destat. b#%l!^+a?
Acest instrument are o eficacitate înaltă pe termen scurt și implică costuri foarte mari pentru B.N.R.. Astfel B.N.R. oferă la aceste depozite dobânzi cuprinse între 48% și 60% pe an. Instrumentul a avut succes încă de la inițiere, suma depozitelor atrase pe termen de o săptămână a fost de 525 mld. lei, plasamentele fiind făcute de șase bănci, fiecare plasând 5 și 400 mld. lei.
La începutul anului 1998, când B.N.R. a urcat la nivel superior cifrei de 100%, instrumentul a fost considerat că sustrage din circuitul economic sume considerabile, fiind o cale de perturbare a dobânzilor în economie, ce descurajează investițiile în economia reală.
Instrumentul, deși a rezolvat o parte din problemele economice, înlăturând spectrul unor pusee inflaționiste puternice, are o importanță redusă fiind folosit conjunctural pentru aplatizarea unor situații dificile ce apar în perioada de tranziție, pe plan monetar.
4.3.2 Strategii de politică monetară
Strategii indirecte de politică monetară
Strategia bazată pe țintirea cursului valutar
Economia de piață presupune practicarea unui curs valutar flotant ce presupune stabilirea lui pe baza raportului cerere-ofertă, fie că este vorba de regimul de curs independent(caz în care mecanismele pieței sunt cele care sunt singurele care influențează cursul de schimb), fie că este vorba de regimul de curs administrat(caz în care banca centrală intervine pe piață în scopul influențării cererii și a ofertei de valută).
În condițiile în care se merge pe adoptarea regimul bazat pe țintirea cursului de schimb, banca centrală încearcă să asigure stabilitatea cursului valutar nominal, prin intermediul utilizării instrumentelor proprii ce vizează pe deoparte modificări la nivelul ratelor dobânzii practicate, iar pe de altă parte pe baza intervențiilor directe pe piața valutară, intervenții menite să susțină cursul valutar.
Condiții pentru adoptarea unui astfel de regim:
adoptarea unui mix de politici macroeconomice care să conducă la asigurarea unui nivel scăzut al ratei inflației comparativ cu cea aferentă monedelor sau monedei de care este “ancorat” cursul valutar al propriei monede;
existența unui nivel suficient al rezervelor internaționale care să permită intervenții prompte pe piața valutară;
menținerea credibilității externe a țării, inclusiv a stabilității politice și a cadrului instituțional și legislativ care le influențează puternic pe primele.
Forma cea mai simplă a acestei strategii presupune “ancorarea” cursului valutar al monedei naționale de una sau mai multe monede aparținând țărilor ce prezintă un nivel redus al ratei inflației care să contribuie, în acest sens, la diminuarea inflației și în țara ancorată (exchengeratepeg). Acest lucru se realizează, în fapt, prin “importarea” inflației din țara sau țările cu care se face compararea.
Principiul de funcționare al acestui regim se bazează pe determinarea unui curs valutar fix, pe baza raportării la valuta de ancorare (sau coșul de valute).
Avantajele adoptării unei astfel de strategii constau în:
accelerarea fluxurilor comerciale internaționale și investiționale, prin gradul mare de stabilitate și atractivitatea monedei naționale;
disciplinarea politicilor macroeconomice pentru menținerea și respectarea aranjamentului ales (ca parte integrantă a programelor de macrostabilizare);
promovarea cooperării și coordonării internaționale în cazul apariției unor șocuri externe majore.
Dezavantajele acestei strategii sunt reprezentate de:
necesitatea menținerii unei rate lunare a inflației mici, care să nu deterioreze nici nivelul cursului valutar și nici competitivitatea externă;
costul mare, reprezentat de nivelul rezervelor valutare, dacă în momentul de stabilire a cursului valutar nu s-a avut în vedere nivelul de echilibru;
imposibilitatea ajustării frecvente a cursului valutar deoarece ar conduce la deteriorarea încrederii în această strategie și în banca centrală;
înrăutățirea finanțării balanței de plăți în condițiile în care nu există alte surse decât cele generate de rezervele valutare.
Față de acest curs se pot stabili și marje de fluctuație ale cursului valutar de piață, vorbind despre așa numitul regim “exchenge rate band”(sau crawling band). Banda de fluctuație se determină doar pentru cursul valutar oficial, cursul valutar de piață flotând liber, intervențiile băncii centrale manifestându-se doar în condițiile în care evoluțiile pieței conduc la o depășire a acestor limite. În cazul bandei de fluctuație, spre deosebire de exemplul clasic, se realizează o reducere a fluxurilor speculative de capital, deoarece, prin acordarea unui anumit grad de flotare liberă a cursului valutar incertitudinea privind evoluția viitoare a cursului valutar de piață crește ceea ce asigură băncii centrale un grad mai ridicat de autonomie în ceea ce privește elaborarea și aplicarea politicii monetare.
Cu toate acestea, utilizarea cursului valutar ca ancoră de politică monetară prezintă și anumite avantaje pentru țara beneficiară. În primul rând, obligă economia respectivă să tindă către nivelul inflației manifestat la nivelul economiei cu care se face comparația. Ceea ce mai este important de precizat este și faptul că utilizarea unei astfel de ancore asigură o reacție mult mai promptă din partea publicului, deoarece anunțarea unui anumit nivel al cursului valutar determină populația la un anumit comportament, cursul valutar fiind, în fapt, prețul care evidențiază evoluția viitoare a puterii de cumpărarea monedei naționale și, implicit, soliditatea acesteia la nivelul economiei.
Chiar dacă practicarea unui regim monetar bazat pe manevrarea cursului valutar poate determina o creștere a credibilității autorității monetare, nu putem refuza faptul că acest regim conduce, în același timp la reducerea autonomiei băncii centrale în ceea ce privește adoptarea măsurilor de politică monetară; celelalte variabile monetare trebuieba?determinate în strânsă corelație cu respectarea fixității cursului valutar. Un alt posibil risc este acela al adoptării unui curs valutar supra evaluat care, în timp, conduce la o erodare a puterii de cumpărare a monedei naționale, deoarece economia reală nu poate susține pe termen lung un astfel de curs.
Strategia bazată pe țintirea agregatelor monetare
Întrucât banca centrală nu poate acționa în mod direct asupra nivelului ratei inflației, după cum nici asupra nivelului activității economiei reale, prin aceste ținte intermediare se încearcă să se facă legătura, în definitiv, între acțiunea exercitată prin intermediul instrumentelor de politică monetară în ceea ce privește atingerea obiectivelor pe termen scurt ale politicii monetare (adică obiectivele operaționale, obiective ce pot fi atinse în mod direct de autoritatea monetară) și nivelul activității economiei reale și inflație.
În ceea ce privește utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv intermediar de politică monetară, acestea impun aplicarea unei politici monetare restrictive care să aibă în vedere controlarea nivelului de creștere al agregatelor monetare, în scopul eliminării excesului de lichiditate din economie, exces care conduce, în final, la reducerea puterii de cumpărarea monedei naționale. Adoptarea ancorei monetare bazate pe controlul agregatelor monetare are la bază teoria cantitativă reprezentată de ecuația schimbului, potrivit căreia, pe termen lung creșterea nivelului prețurilor este determinată de creșterea înregistrată la nivelul ofertei de monedă. Pentru aceasta, autoritatea monetară are obligația de a asigura un anumit nivel de creștere a masei monetare reprezentate de agregatul ales pentru realizarea acestui obiectiv intermediar.
În acest caz se ridică mai multe probleme legate de:
alegerea agregatului monetar reprezentativ(având în vedere diversitatea acestora și nivelul de agregare a elementelor ce le compun);
stabilirea unui nivel de creștere a agregatului ales sau a unei benzi de fluctuație a ratei de creștere a masei monetare;
stabilirea modalității de gestionare a agregatului monetar stabilit drept obiectiv intermediar de politică monetară.
Având posibilitatea să asigure un anumit nivel de creștere a ofertei de monedă din economie, banca centrală dispune, astfel, de un ridicat nivel al independenței politicii monetare, având astfel posibilitatea să reacționeze rapid în condițiile manifestării de șocuri puternice la nivelul economiei naționale (fie prin intervenții directe, fie prin intervenții indirecte).
Cu toate acestea, o problemă importantă cu care se confruntă autoritatea monetară este cea legată de stabilirea agregatului monetar optim care să permită atingerea obiectivului b#%l!^+a?final de politică monetară, deoarece acesta trebuie să fie relevant pentru economia pe care o b#%l!^+a?reprezintă și, în același timp, prin influențarea lui banca centrală trebuie să aibă în vedere tocmai influențarea nivelului prețurilor din economie, în sensul asigurării stabilității acestora. Ca atare, stabilirea ca ancoră monetară a politicii monetare (controlul agregatelor monetare) este eficientă doar în condițiile în care legătura dintre evoluția agregatului monetar vizat și nivelul prețurilor este previzibilă, banca centrală fiind în măsură să asigure, pe baza instrumentelor de politică monetară decare dispune la momentul respectiv, managementul eficient al ofertei de monedă din economie.
La începutul perioadei de tranziție iluzia banilor ieftini, indusă de practicarea unor dobânzi real negative a permis creșterea rapidă a lichidităților din economie, fără ca această creștere să fie însoțită și de o creștere a ofertei la nivelul economiei reale, în primul rând ca urmare a lentului proces de restructurare a acestui sector.
Rezultatele practice obținute de țările care au încercat urmărirea unor agregate monetare drept obiectiv intermediar al politicii monetare au fost, în general, neconcludente. Chiar dacă se au în vedere nivele țintă ale agregatelor monetare, trebuie spus că abaterile, într-un sens sau altul, sunt destul de frecvente, fără ca acestea să reflecte, de fiecare dată, modificarea presiunilor inflaționiste.
Strategia bazată pe țintirea ratei dobânzii
Dacă avem în vedere utilizarea ratei dobânzii ca obiectiv intermediar de politică monetară, eficiența acesteia ar fi evidentă în condițiile în care cererea agregată din economie ar f iinfluențată de diferite niveluri ale ratei dobânzii. În acest sens se impune stabilirea unei relații de influență între cele două elemente, fapt care în practică s-a dovedit a fi destul de dificil. Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că autoritatea monetară, în cadrul unei economii de piață, are posibilități reduse de a influența nivelul ratelor de dobândă, intervențiile băncii centrale asupra acestui indicator vizând doar operațiunile pe termen scurt de pe piața interbancară.
La nivelul economiei românești, utilizarea ratei dobânzii a jucat un rol relativ modest, atât în calitate de obiectiv intermediar de politică monetară, cât și în ceea ce privește alocarea resurselor la nivelul economiei reale. Iluzia monetară (a banilor ieftini) a condus, practic la imposibilitatea influențării ratei dobânzii, motiv pentru care s-a înregistrat o creștere rapidă a ofertei de monedă din economie care, practic, nu-și găsea acoperire la nivelul economiei reale, acest lucru a condus la înregistrarea unor puternice rate real negative ale dobânzilor care a condus la accentuarea presiunilor inflaționiste. Se impunea astfel ca obiectiv în această direcție, menținerea la niveluri real pozitive a ratelor dobânzii. Reducerea drastică a dobânzilor în termeni reali a condus și la reducerea cererii de bani, autoritatea monetară fiind nevoită să adopte noi măsuri în plan monetar.
Concluzia este că rata dobânzii este preferată ca obiectiv intermediar de politică monetară în defavoarea agregatelor monetare în condițiile în care cererea de monedă înregistrează o puternică volatilitate.
Strategii bazate pe o ancoră nominală implicită
Un astfel de regim implică aplicarea unei politici monetare a cărei realizare depinde de stabilirea, în funcție de conjunctură, a obiectivului intermediar sub forma unei ancore nominale care nu este precizată în mod expres. Important pentru buna funcționarea a acestui regim este credibilitatea înaltă a băncii centrale, credibilitate bazată pe manifestarea de lungă durată a stabilității monetare și a prețurilor în țara analizată.
Modificarea țintei intermediareesteposibilă în condițiile în care bancacentrală și-a atinsobiectivele depolitică monetară, fiind nevoită în aceste condiții să-și redirecționeze atenția spre alte probleme monetare.
Toate aceste mecanisme impun, în fond, atingerea obiectivului final al politicii monetare, și deci al politicii macroeconomice prin realizarea obiectivelor intermediare. În condițiile actuale, ca urmare a presiunilor inflaționiste tot mai puternice, implicarea băncii centrale în asigurarea stabilității prețurilor din economie devine tot mai evidentă tocmai prin stabilirea unui nivel ce se dorește a fi atins, nivel a cărui realizare depinde de instrumentele de care dispune autoritatea monetară. În acest context, tot mai frecvente sunt cazurile de țintire directă a inflației, tocmai pentru realizarea unei stabilități durabile a prețurilor din economie.
Strategii directe de politică monetară
Strategia bazată pe țintirea directă a inflației presupune, după cum am mai spus, renunțarea la stabilirea de obiective intermediare care, în fond, pot îngreuna intervențiile băncii centrale. Astfel că aceasta nu-și canalizează atenția asupra unui singur indice de preț, ci reacționează la orice informație disponibilă legată de posibili factori ce pot periclita stabilitatea prețurilor, conducând la creșteri masive ale ratei inflației, peste nivelul stabilit drept țintă în anul respectiv.
Ceea ce este specific acestei strategii este faptul că pentru o anumită perioadă se stabilește nivelul inflației pe care autoritatea monetară urmărește să-l realizeze sau un interval al acestei variabile, motiv pentru care strategia bazată pe țintirea directă a inflației permite o mai mare transparență a politicii monetare, publicul putând cunoaște anticipat care este direcția de acțiunea băncii centrale.
Analiza factorilor de influență manifestați la nivelul inflației trebuie direcționată către analiza variabilelor ce vizează piața forței de muncă, nivelul prețurilor de import, al prețurilor de producție, ca de altfel și asupra nivelului ratei dobânzii atât în termeni nominali cât și reali, a nivelului cursului valutar real și nominal și, nu în ultimul rând asupra nivelului deficitului bugetar de a cărui dimensiune depinde, în fond, implicarea statului în economie pentru monetizarea acestuia.
Chiar dacă adoptarea deciziilor monetare, în astfel de circumstanțe, este mult mai dificilă, adoptarea deciziei de urmărire strictă a ratei inflației generează o mai largă autonomie conducerii politicii monetare și transmiterii acesteia, chiar dacă la nivel mondial se vorbește tot mai mult de globalizare, de liberalizarea totală a circulației capitalurilor sau de inovații la nivel financiar. Toate acestea nu reprezintă decât tot atâtea informații de care autoritatea monetară dispune în formularea deciziilor de politică monetară, luarea deciziilor depinde și de informațiile deținute.
Anunțând în mod public nivelul inflației spre care banca centrală își orientează intervențiile, aceasta nu face altceva decât să confere politicii monetare o și mai mare transparență, și, implicit, o mai mare credibilitate, iar publicului îi oferă șansa de a înțelege mult mai ușor direcțiile de acțiune ale acesteia (autorității monetare). Trebuie avuți în vedere și alți factori exogeni care influențează puternic nivelul inflației, și anume existența, încă, a unor prețuri subvenționate, care generează noi cheltuieli la nivel bugetar, ca de altfel și evoluția impozitelor indirecte, care pot distorsiona imaginea publicului referitoare la previziunile inflaționiste.
Acest tip de politică are următoarele argumente :
Este o nouă strategie de politică monetară pentru România, mai eficientă decât aceea a țintirii agregatelor monetare și a cursului de schimb.
Rezultate pozitive în alte țări: Republica Cehă, Polonia, Ungaria.
Avantaje:
Dezinflație la costuri moderate;
Ancoră pentru expectații inflaționiste mai scăzute;
Toate instrumentele politicii monetare sunt folosite în scopul atingerii obiectivului fundamental al BNR – stabilitatea prețurilor;
Creșterea responsabilității băncii centrale va contribui la limitarea inconsistenței dinamice;
Un regim nou, transparent și flexibil, operațional chiar în condițiile unei relații b#%l!^+a?instabile între agregatele monetare și inflație.
Condiții necesare:
realizate:
Independența băncii centrale în folosirea instrumentelor de politică monetară (2004: îndeplinirea “acquis-ului” BCE privind mecanismul de transmitere);
Atenuarea dominanței fiscale și o mai bună previziune a operațiunilor Trezoreriei;
Decizii de politică monetară transparente și o bună comunicare cu publicul;
Regim decurs flexibil.
în curs de realizare:
Întărirea continuă a sistemului financiar;
Probabilitate mai redusă de producerea unor șocuri (prețuri administrate, balanță externă, producție, etc.) în special prin accelerarea reformelor structurale;
Atragerea suportului public în vederea implementării noii strategii (campanie mediatică);
Detalii tehnice (dezvoltarea unor instrumente de previzionare, stabilirea unei benzi și a unui orizont de țintă, etc.). b#%l!^+a?
Țintirea directă a inflației ca strategie a căpătat tot mai mult teren în economiile actuale, la nivelul economiilor în tranziție reprezentând, în fapt, singura modalitate care poate asigura stabilitatea prețurilor și, implicit posibilitatea aderării la Uniunea Economică și Monetară Europeană.
4.3.3 Strategia de politică monetară a B.N.R. între 2006-2015
Rata anuală de creștere a prețurilor de consum s-a situat la sfârșitul trimestrului I 2006 la 8,4%, cu 0,2 puncte procentuale sub nivelul lunii decembrie. Cu toate acestea, indicatorul a continuat să evolueze în afara benzii de ±1 puncte procentuale care încadrează ținta de 5 % stabilită pentru anul 2006; acesta a reintrat însă în interval în luna aprilie, când rata anuală a inflației acoborât la 6,92 %. Similar trimestrului anterior, persistența excesului de cerere a favorizat propagarea șocurilor de natura ofertei care au afectat primele trei luni ale anului. Dezinflația a continuat în trimestrul II 2006, chiar într-un ritm mai accelerat rata anuală de creștere a prețurilor de consum s-a situat la sfârșitul intervalului la 7,11 %, cu 1,30 puncte procentuale sub valoarea consemnată la finele trimestrului anterior. Persistența excesului de cerere, atenuarea ritmului de apreciere nominală a leului față de moneda de referință și rezistența opusă de anticipațiile inflaționiste ale mediului de afaceri au constituit principalii determinanți ai evoluției.Pe parcursul trimestrului III 2006, procesul dezinflaționist a continuat, rata anuală a inflației s-a situat la finele intervalului la 5,48 %, b#%l!^+a?cu 1,63 puncte procentuale sub nivelul înregistrat la sfârșitul trimestrului II și cu 1 punct procentual sub valoarea prognozată. La nivelul prețurilor administrate și al inflației de bază CORE2, calculată prin eliminarea influenței taxării indirecte, s-au consemnat scăderi ușoare ale ritmurilor anuale, însă determinantă pentru progresul dezinflației a fost deflația peste așteptări și persistentă înregistrată pe segmentul legumelor și fructelor, favorizată de producția abundentă din acest sezon.
În ceea ce privește, rata dobânzii de politică monetară BNR a majorat-o cu 1 punct procentual la începutul trimestrului I sporind fermitatea controlului monetar. La relativa înăsprire a condițiilor monetare în sens larg contribuit în acest interval și revenirea cursului de schimb leu/europe un trend descendent, aplicarea deciziei de majorare la 35 % a ratei RMO aferente pasivelor în valută, precum și manifestarea efectelor măsurilor cu caracter prudențial și administrativ. În trimestrul II 2006, BNR a continuat să acționeze în direcția întăririi politicii monetare, majorând pentru a doua oară în acest an rata dobânzii de politică monetară (cu 0,25 puncte procentuale) și sporind la 20 % rata rezervelor minime obligatorii aferente pasivelor în lei ale instituțiilor de credit.Un aport mai scăzut la înăsprirea condițiilor monetare în sens larg a avut cursul efectiv de schimb al leului, care a resimțit impactul masivei reajustări de portofoliu pe care au efectuat-o în această perioadă investitorii financiari. Implementarea tandemului de măsuri adoptate de BNR la finele lunii iunie, format din creșterea cu 0,25 puncte procentuale a ratei dobânzii de politică monetară și majorarea cu 4 puncte procentuale a ratei rezervelor minime obligatorii aferente pasivelor în lei. În același interval însă, efectul de înăsprire exercitat asupra condițiilor monetare reale de evoluția cursului efectiv de schimb al leului s-a diminuat temporar, în condițiile în care moneda națională a înregistrat o ușoară depreciere în termeni reali comparativ cu trimestrul anterior.
În ceea ce privște ratele dobânzilor pieței interbancare,acestea au înregistrat un trend ascendent, datorită creșterii ratei dobânzii de politică monetară. Lichiditatea din economie și-a accelerat ușor creșterea, în principal ca efect al relungirii dinamicii înalte a componentei în lei a creditului neguvernamental.
Pe parcursul trimestrului IV 2006, procesul dezinflaționist a continuat, în luna decembrie înregistrându-se o rată anuală a inflației de 4,87 %, ușor sub ținta de 5 % stabilită decătre BNR. Procesul dezinflaționist s-a accelerat în trimestrul I 2007, rata anuală de creștere a prețurilor de consum atingând în luna martie 3,66 %, nivel plasat cu 1,21 puncte procentuale sub cel înregistrat în decembrie 2006. Mai mult, indicatorul a evoluat permanent în jumătatea inferioară a intervalului de variație de +/-1 puncte procentuale în jurul țintei interpolate, apropiindu-se la finele perioadei de limita acestuia. Deși s-a datorat mai ales scăderilor consemnate de prețul combustibililor și de unele prețuri administrate, decelerarea a fost susținută și de continuarea trendului descendent al CORE2 ajustat. În trimestrul II 2007, rata anuală a inflației a continuat să evolueze în intervalul de variație de +/-1 punct procentual în jurul țintei interpolate, chiar dacă valoarea atinsă în luna iunie (3,8%) a fost ușor superioară celei consemnate la sfârșitul primului trimestru (cu 0,14 puncte procentuale). Modificarea de tendință a fost imprimată de prețurile administrate și de cele volatile, în timp ce procesul dezinflaționist a continuat la nivelul inflației de bază. În trimestrul III 2007, rata anuală a inflației a depășit limita superioară a intervalului de variație de +/-1 punct procentual în jurul țintei interpolate, nivelul atins la sfârșitul perioadei (6,03 %) fiind cu 2,23 puncte procentuale mai ridicat decât cel consemnat în iunie 2007 și cu 2,04 puncte procentuale mai mare decât cifra de la sfârșitul lunii iulie. Spre deosebire de trimestrul anterior, când presiunile au fost vizibile doar la nivelul prețurilor volatile, în intervalul analizat deficitul de ofertă de produse agroalimentare (unele dintre acestea cu ponderi importante în coșul de consum și față de care cererea este relativ inelastică), la care s-a adăugat corecția tendinței anterioare de apreciere rapidă în termeni nominali a monedei naționale, au exercitat un impact nefavorabil și asupra traiectoriei inflației de bază. Propagarea șocurilor de natura ofertei a fost facilitată de persistența excesului de cerere, pe fondul majorării rapide a veniturilor populației.
În ambele ședințe destinate analizei și deciziei de politică monetară din cursul trimestrului IV 2006, CA al BNR a hotărât să mențină rata dobânzii de politică monetară la nivelul de 8,75 %, în pofida accelerării sensibilea dezinflației în cursul trimestrului III. Creșterea restrictivității politicii ratei dobânzii a fost sprijinită prin continuarea exercitării pe parcursul primelor două luni ale perioadei a unui control ferm asupra lichidității, BNR sterilizând substanțial excedentul de lichiditate prin intermediul operațiunilor de piață monetară. Spre sfârșitul trimestrului, autoritatea monetară a reluat, însă, practica drenării parțiale a excedentului de lichiditate din sistem prin operațiuni de piață monetară; scopul acesteia l-a constituit contracararea riscului aprecierii nesustenabile a monedei naționale sub impactul amplificării substanțiale a intrărilor de capital speculativ, atras atât de condițiile favorabile oferite de majoritatea piețelor emergente din regiune, cât și de așteptările de apreciere a leului asociatea propierii momentului aderării României la Uniunea Europeană. Inclusiv ca urmarea unei scăderi mai puternice decât se anticipase a cursului de schimb efectiv real al leului, gradul de restrictivitate a condițiilor monetare a rămas adecvat asigurării sustenabilității dezinflației.
Datorită aprecierii peste așteptări a monedei naționale începând cu luna decembrie 2006, BNR a reconfigurat în cursul primului trimestru al anului 2007 structura condițiilor monetare, reducând în două etape (cu 0,75 și respectiv 0,5 puncte procentuale) rata dobânzii de politică monetară, până la nivelul de 7,5 %. Banca centrală a menținut restrictivitatea mecanismului rezervelor minime obligatorii și a crescut progresiv în a doua parte a intervalului fermitatea controlului exercitat asupra lichidității de pe piața monetară, condițiile monetare în sens larg rămânând astfel adecvate menținerii dezinflației pe traiectoria compatibilă cu atingerea țintelor de inflație pe termen mediu. Pe parcursul trimestrului II, rata dobânzii de politică monetară a fost redusă în două etape – de la 7,5 la 7,0 % –, dar leul și-a accelerat aprecierea nominală față de euro și în raport cu dolarul. Austeritatea mecanismului rezervelor minime obligatorii a fost menținută, iar controlul monetar exercitat de banca centrală s-a ameliorat, determinând eliminarea graduală a ecartului negativ dintre rata medie efectivă a dobânzii plasamentelor instituțiilor de credit la BNR și rata dobânzii de politică monetară. Ca urmare, gradul de restrictivitate a condițiilor monetare în sens larg a rămas adecvat menținerii dezinflației pe traiectoria compatibilă cu atingerea țintelor de inflație pe termen mediu. În trimestrul III, rata dobânzii de politică monetară a fost menținută la nivelul de 7,0 %, iar valoarea medie trimestrială a cursului de schimb real efectiv al leului a continuat să se reducă comparativ cu intervalul precedent, în pofida schimbării de traiectorie pe care a consemnat-o raportul leu/euro în luna august.
Accentuarea ușoară a restrictivității condițiilor monetare în sens larg produsă în acest context a fost susținută și decreșterea fermității controlului exercitat de banca centrală asupra lichidității de pe piața monetară, precum și de menținerea caracterului auster al mecanismului rezervelor minime obligatorii. b#%l!^+a?
Cursul de schimb al monedei naționale a receptat, alături de cel al altor monede de pe piețele emergente, impactul reducerii drastice a apetitului pentru risc al investitorilor financiare produse ca urmare a declanșării crizei de pe piața creditelor ipotecare din SUA și a propagării efectelor acesteia pe piețele financiare internaționale; astfel, în ultima parte a lunii iulie, cursul leu/euro și-a modificat brusc traiectoria, leul consemnând în august prima depreciere nominală în raport cu moneda europeană din ultimele treisprezece luni.
Cursul valutar a înregistrat un trend ascendent în termeni nominali atat fata de euro cat si fata de dolar,înregistrând o valoare minima de 3.13 in luna iunie si un maxim de 3.52 in luna decembrie. Pe parcursul trimestrului IV 2007, rata anuală a inflației și-a accentuat deviația față de traiectoria descendentă corespunzătoare țintei de 4 % +/-1 punct procentual, atingând lasfârșitul anului nivelul de 6,57 % (superior cu 0,54 puncte procentuale celui consemnat în luna septembrie).
Similar trimestrului anterior, deficitul de ofertă pe segmentul produselor agroalimentare (unele dintre acestea caracterizându-se prin ponderi importante în coșul deb#%l!^+a?consum și o relativă inelasticitate a cererii față de preț) și tendința de deprecierea monedei naționale au fost principalii determinanți ai acestei evoluții, la care s-a adăugat influența nefavorabilă a creșterii prețurilor combustibililor. Transmiterea acestor șocuri din partea ofertei în prețurile de consum a fost acomodată de persistența cererii excedentare, susținută de continuarea creșterii alerte a câștigurilor salariale și de expansiunea puternică a cheltuielilor bugetare.
O contribuție suplimentară la alimentarea acestor presiuni a revenit deteriorării anticipațiilor inflaționiste. În aceste condiții, inflația CORE2 și-a menținut tendința de majorare, vizibilă începând cu luna august 2007. În trimestrul I 2008 rata anuală a inflației a continuat să evolueze în afara intervalului de variație de ±1 punct procentual corespunzător țintei de 3,8 % stabilite pentru anul curent. Nivelul atins în luna martie (8,63 %) a fost rezultanta combinației dintre accentuarea presiunilor din partea șocurilor interne și externe de natura ofertei, deprecierea monedei naționale, persistența excesului de cerere (alimentat de majorarea veniturilor populației) și existența unui pronunțat efect de bază nefavorabil. Unii dintre acești factori au contribuit la deteriorarea anticipațiilor inflaționiste, ceea ce a facilitat propagarea șocurilor menționate în prețurile de consum.
Tendința ascendentă vizibilă la nivelul inflației totale s-a păstrat și în cazul inflației de bază, care a crescut la %, cu 1,2 puncte procentuale mai mult decât în luna decembrie 2007. În trimestrul II 2008, rata anuală a inflației a continuat să evolueze în afara intervalului de variație de ±1 punct procentual corespunzător țintei de 3,8 % stabilite pentru anul curent, nivelul de 8,61 % atins la finele perioadei fiind similar celui înregistrat în luna b#%l!^+a?martie.
Factorii de influență au inclus și de această dată tensiunile acumulate pe piața agroalimentară, traiectoria pronunțat ascendentă a prețului internațional al petrolului și efectul de bază nefavorabil generat de inflația scăzută din prima jumătatea anului 2007. Persistența excesului de cerere, alimentat de menținerea dinamicii alertea veniturilor populației, precum și înrăutățirea anticipațiilor inflaționiste au oferit din nou un mediu propice propagării șocurilor de natura ofertei în prețurile de consum. În acest context, inflația de bază și-a păstrat tendința constant ascendentă din ultimele patru trimestre, atingând 8,1 % în iunie 2008.
După vârful generat în luna iulie de ajustare a prețurilor la energie, rata anuală a inflației s-a plasat pe o traiectorie descendentă pe parcursul trimestrului III 2008; nivelul atins la finele intervalului (7,30 %) s-a situat cu 1,31 puncte procentuale sub cel înregistrat în luna iunie, dar a rămas în afara intervalului de variație de ±1 punct procentual corespunzător țintei de 3,8 % stabilite pentru anul curent. Contribuția dominantă a revenit disipării șocului de ofertă care a marcat piața agroalimentară începând cu a doua jumătatea anului 2007, la care s-a adăugat la sfârșitul perioadei efectul de bază favorabil asociat aceluiași fenomen. ,
Mișcări similare s-au produs și la nivelul inflației de bază, variația anuală coborând în luna septembrie la 6,9 %. În condițiile menținerii excesului decerere, influența exercitată asupra prețurilor mărfurilor alimentare de nivelul satisfăcător al producției agricole a reprezentat și în acest caz principalul factor explicativ. BNR a efectuat două noi majorări ale ratei dobânzii de politică monetară în lunile februarie și martie 2008, nivelul acesteia ajungând astfel la 9,5 %. Totodată, banca centrală a menținut fermitatea controlului exercitat asupra lichidității de pe piața monetară și a prezervat austeritatea mecanismului rezervelor minime obligatorii.
Cu toate acestea, condițiile monetare în sens larg și-au redus gradul de restrictivitate comparativ cu ultima parte a anului precedent, în special datorită continuării creșterii cursului de schimb real efectiv al leului, dar și ca efect al accentuării temporare a trendului crescător al ratei anuale a inflației. În trimestrul II 2008 s-au facut alte două majorări ale ratei dobânzii de politică monetară, care a atins astfel nivelul de 10,0%. În același timp, banca centrală a operat noi modificări la nivelul cadrului operațional al politicii monetare în scopul creșterii eficacității sale, menținând, totodată, neschimbat nivelul ratelor rezervelor minime obligatorii, precum și caracterul ferm al controlului exercitat asupra lichidității de pe piața monetară. Condițiile monetare în sens larg au devenit ușor mai restrictive în această perioadă, în principal ca urmarea reîntăririi monedei naționale în raport cu euro și dolarul SUA înregistrându-se un minim de 3.52 în raport cu euro si 2.26 cu dolarul. În luna iulie BNR a majorat cu încă 0,25 puncte procentuale rata dobânzii de politică monetară (a șaptea creștere consecutivă), menținând-o ulterior la nivelul de 10,25% pe an.
Totodată, banca centrală a păstrat neschimbat nivelul ratelor rezervelor minime obligatorii și a continuat să gestioneze ferm lichiditatea de pe piața monetară. Pe parcursul trimestrului III, condițiile monetare reale au consemnat o relativă înăsprire, în principal ca urmarea accentuării caracterului restrictiv al ratelor dobânzilor.
Pe parcursul trimestrului IV 2008, rata anuală a inflației și-a atenuat deviația față de limita superioară a intervalului de variație de +/-1 punct procentual corespunzător țintei de 3,8% (de la 2,4 la 1,5 puncte procentuale), atingând la sfârșitul anului nivelul de 6,3%. Influența pozitivă exercitată asupra prețurilor produselor agroalimentare de o producție agricolă peste așteptări, scăderea rapidă a cotațiilor petrolului pe piețele externe și disiparea excesului de cerere au reprezentat factorii de influență cu contribuție dominantă. Nu poate fi totuși ignorată manifestarea unui efect de bază favorabil asociat șocurilor de ofertă care au afectat perioada similară a anului 2007.
Evoluții negative din perspectiva inflației au continuat să înregistreze salariile, care și-au menținut dinamica la niveluri superioare câștigurilor de productivitatea muncii, dar și cursul de schimb, în depreciere semnificativă față de trimestrul anterior. Sub acțiunea acestor factori, traiectoria descendentă a CORE2 a fost mai puțin pronunțată, rata anuală înregistrată în luna decembrie (6,7%) plasându-se cu doar 0,2 puncte procentuale sub nivelul din septembrie. În trimestrul I 2009, rata anuala a inflatiei si-a întrerupt traiectoria descendenta înregistrata în partea a doua aanului anterior, atingând 6,71% la finele intervalului.
Accelerarea cu 0,41 puncte procentuale a ritmului anual de crestere a preturilor de consum fata de decembrie 2008 s-a datorat cu preponderenta deprecierii monedei nationale, atât prin intermediul tarifelor exprimate în euro si al importurilor, cât si ca efect al modificarii cursului de schimb utilizat în calcularea accizelor si a prețurilor medicamentelor.
Contributii suplimentare la aceasta evolutie au avut cresterea cotatiilor titeiului pe pietele internationale si devansarea calendarului de majorarea accizelor. Șocul indus de deprecierea monedei nationale a constituit (inclusiv prin canalul anticipatiilor) un element esential si în frânarea dezinflatiei vizibile la nivelul CORE2 ajustat începând cu trimestrul III 2008, în pofida înmultirii semnalelor privind restrângerea cererii de consum.În trimestrul II 2009, rata annuală a inflației și-a reluat tendința descendentă, coborând cu 0,85 puncte procentuale față de finele intervalului precedent, pâna la 5,86%.
Determinante pentru aceasta evolutie au fost stabilizarea traiectoriei cursului de schimb si reducerea cererii de consum, pe fondul deteriorsrii situatiei financiare actuale a populatiei si al perspectivelor incerte privind fluxul viitor de venituri disponibile. Un efect contrar a exercitat aplicarea primei etape de majorarea accizelor la produse din tutun, contributia acestei grupe de marfuri la rata inflatiei ajungând la circa 1,2 puncte procentuale. Eliminând efectul modificarilor intervenite în regimul accizelor, decelerarea consemnata de masura CORE2 ajustat (-1,4 puncte procentuale) a depasit-o sensibil pe cea corespunzatoare indicelui general al preturilor de consum; temperarea volatilitatii cursului de schimb al leului si atenuarea înclinatiei catre consum au constituit si în acest caz principalii factori de sustinere, o influenta favorabila fiind totusi atribuita si temperării anticipatiilor inflationiste. În trimestrul III 2009, rata anuală a inflației și-a accentuat tendința descendentă, coborând cu 0,92 puncte procentuale față de finele intervalului precedent, până la 4,94%.
Deși factorii de influență decelați în Raportul anterior cu o evoluție curentă stabilă a cursului de schimb și cerere în declin au continuat să acționeze și în intervalul analizat, dominante au devenit nivelul în general satisfăcător al producției agricole și reducerea impactului prețurilor administrate. Un efect contrar a exercitat și de această dată majorarea accizei aplicate produselor din tutun, ritmul anual de creștere a prețurilor aferent acestei grupe depășind la finele trimestrului 30%. La nivelul CORE2 ajustat, decelerarea a fost mai puțin consistentă (-0,6 puncte procentuale) decât cea înregistrată în trimestrul anterior, b#%l!^+a?impactul dezinflaționist al restrângerii cererii de consum și al ofertei corespunzătoare de produse agroalimentare fiind estompat de manifestarea unor efecte statistice.
În intervalul octombrie 2008 – ianuarie 2009, BNR a menținut rata dobânzii de politică monetară la nivelul de 10,25% pe an, dar a redus de la 20 la 18% rata rezervelor minime obligatorii aplicabilă pasivelor în lei ale instituțiilor de credit, începând cu 24 noiembrie 2008. În aceeași perioadă, tendința de depreciere a leului și volatilitatea cursului său de schimb s-au accentuat în contextul intensificării crizei financiare internaționale și al creșterii aversiunii față de riscul investitorilor. În perioada februarie-martie, s-a initiat un proces de relaxare prudenta a politicii monetare, Consiliul de administrație al BNR coborând cu 0,25 puncte procentuale rata dobânzii de politică monetara (de la 10,25 la 10,00 %) si hotarând reducerea, începând cu perioada de aplicare 24 mai – 23 iunie 2009, a ratei RMO aplicate pasivelor în valuta cu scadenta reziduala mai mare de doi ani ale institutiilor de credit (de la 40 % la zero); ratele RMO aplicate pasivelor în lei si în valuta cu scadenta reziduala sub doi ani au fost însa mentinute la nivelul de 18, respectiv 40 %. După ce s-a accelerat considerabil în ianuarie, deprecierea leului s-a încetinit ulterior si chiar s-a întrerupt spre finele trimestrului, pe fondul relativei cresteri a apetitului pentru risc la nivel global, dar si al ameliorarii perceptiei asupra economiei nationale, în contextul analizarii consultarilor preliminare încheierii unui acord de împrumut cu FMI, UE si un grup deb#%l!^+a?institutii financiare internationale.
În trimestrul II, trendul descendent al ratei dobânzii de politica monetara a fost consolidat, banca centrala coborând succesiv (în lunile mai si iunie) nivelul acesteia cu câte 0,5 puncte procentuale, pâna la 9,0 %/ an. Totodată, Consiliul de Administratie al Băncii Natțonale a României a decis scadereacu 3 si respectiv 5 puncte procentualea ratelor rezervelor minime obligatorii aferente pasivelor în lei si în valută cu scadența reziduală mai mică de doi ani, începând cu perioada de aplicare 24 iulie – 23 august 2009. În condițiile temperării volatilității cursului de schimb al monedei naționale, dar și ale accentuării declinului economiei, deciziile adoptate de autoritatea monetară în această perioadă au avut ca scop asigurarea unui ansamblu al condițiilor monetare reale adecvat atât convergenței ratei inflatiei către obiectivele stabilite pe termen mediu, cât si revitalizării sustenabile a procesului de creditare a economiei românești.
Imediat ce contribuția trimestrială a gap-ului de producție la deviația inflației a devenit negativă, rata reală a dobânzii a scăzut de la 3,41 % (4,64 % dacă ne referim la rata reală efectivă) în 2009 T4 la valori preponderent negative în perioada 2010 T2-2011 T2 . În perioada 2010 T2-2013 T3, media ratei reale a dobânzii de politică monetară a fost de 0,84% (0,67 % în termenii ratei reale efective), contribuind la stimularea producției. b#%l!^+a?
Începând cu ianuarie 2012 rata dobânzii de politică monetară practica un regim de relaxare monetară, având valoarea de 5,75% iar începând cu luna următoare a scăzut treptat la 5,5% și mai apoi la 5,25% valoare ce a rămas constantă, mai bine de 1 an, din martie 2012 pâna în iunie 2013. În prezent contextul economic, lichiditatea de la nivel intern și extern, valoarea moderată a indicelui de preț încurajează relaxarea politicii monetare și menținerea ratei de dobândă la minimul istoric (3,5%), aceeași strategie fiind adoptată si de către Banca Centrală Europeană (0,25%).
Cursul leu/euro și leu/dolar american nu au suferit variații, ci au înregistrat valori constante per ansamblu, cursul leu/euro fiind cel mai stabil. Cu toate acestea, IPC-ul nu a fost influențat de modificările suferite de cursurile de schimb. Ritmul de creștere ale cursurilor leu/euro, leu/ dolar american au fost relativ constante.
Din nou, cineva ar putea întreba de ce rata dobânzii nu a fost redusă sub 5,25 % în perioada 2012 T3-2013 T2, când deviația inflației anuale IPC de la țintă a fost determinată aproape în întregime de inflația non-core-3. Din nou, răspunsul este acela că în acea perioadă anticipațiile inflaționiste au crescut de la 0,23 pp în 2012 T3 la 0,84 pp în 2013 T1 (cu o medie a perioadei de 0,64 pp). Toate aceste date dovedesc că politica ratei dobânzii a fost corectă și în perioada în care producția a fost sub nivelul potențial (2010-2013). Deși deviația inflației de la țintă a fost determinată masiv de inflația non-core-3, inflația nu a fost „liberă” de influența politicii monetare. Contribuțiile anticipațiilor inflaționiste la deviația inflației au fost relativ înalte, făcând necesară, menținerea ratei dobânzii la niveluri constante pe perioade relativ lungi.
BNR aprelungit pe parcursul trimestrului I 2015 atât ciclul de scădere a ratei dobânzii de politică monetară – pe care a coborât-o cu câte 0,25 puncte procentuale în lunile februarie și martie, până la nivelul de 2,0 %, cât și trendul de îngustare a coridorului simetric format în jurul acesteia de ratele dobânzilor la facilitățile permanente (de la ±2,25 la ±1,75 puncte procentuale); totodată, banca centrală a prezervat gestionarea adecvată a lichidității din sistemul bancar, precum și nivelurile în vigoare ale ratelor RMO aplicate pasivelor în lei și în valută ale instituțiilor de credit. Prin aceste decizii s-a urmărit asigurarea stabilității prețurilor pe termen mediu corespunzător țintei staționare de inflație de 2,5% ±1 punct procentual, în condițiile ameliorării transmisiei monetare și într-o manieră care să sprijine creșterea economică.
Ratele dobânzilor pieței monetare interbancare s-au menținut la valori apropiate de limita inferioară a coridorului ratelor dobânzilor la facilitățile permanente ale băncii centrale pe parcursul primelor două luni din trimestrul I 2015 – media lor lunară atingând în ianuarie un nou minim istoric (0,42 %), pentru ca la finele lunii martie ele să revină temporar la niveluri relativ mai înalte. Pe ansamblul trimestrului, media randamentelor a înregistrat o nouă scădere (-0,38 puncte procentuale față de nivelul consemnat în precedentele trei luni, până la 0,69%), iar volatilitatea ratelor dobânzilor ON s-a atenuat ușor, inclusiv în contextul continuării de către BNR a îngustării coridorului format de ratele dobânzilor la facilitățile permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară.
Randamentele pe termen foarte scurt ale pieței monetare interbancare s-au plasat în proximitatea ratei dobânzii la facilitatea de depozit în cea mai mare parte a perioadei analizate, în condițiile în care excedentul net de lichiditate din sistemul bancar s-a majorat substanțial în debutul trimestrului – datorită injecțiilor ample de rezerve efectuate de Trezorerie – și a continuat ulterior să înregistreze valori ridicate, chiar dacă acțiunea principalilor factori autonomi ai lichidității și-a inversat sensul.
Grafic nr. 6 – Evoluția ratei dobânzii
Grafic nr.7 – Ratele dobânzilor BNR
Sursawww.bnr.ro,Publicatiiperiodice-Raportul BNR asupra inflației publicat în luna mai 2015, valabil la http://www.bnro.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=3922.
CONCLUZII
Experiența ultimilor ani arată că un număr relativ limitat de bănci centrale au adoptat și aplicat strategii „pure” de politică monetară, fiind mult mai numeroase abordările hibride, cele mai utilizate fiind strategia de țintirea aagregatelor monetare și strategia de țintire directă a inflației.
Strategia de țintire a agregatelor monetare presupune controlarea nivelului de creștereal agregatelor monetare, în scopul eliminării excesului de lichiditate din economie, exces care conduce, în final, la o reducerea puterii de cumpărarea monedei naționale.
Prima lege fundamentală a teoriei monetare spune că orice cantitate de bani este optimă pentru economie. Teza optimalității naturale a masei monetare nu este nouă. Că beneficiile ce decurg din utilizarea banilor sunt independente de cantitatea acestora, altfel spus, că bunăstarea societății nu depinde de un anumit nivel al masei monetare, constituie un principiu descoperit pentru prima dată de economiștii clasici englezi. Principiul, rar prezentat explicit în manualele universitare de specialitate, însă nu mai puțin esențial în înțelegerea teoriei monetare, poate fi demonstrat în două moduri. În primul rând, ne putem imagina două țări (sau două planete), populate cu oameni având aceeași avuție, cu preferințe similare de consum, singura deosebire dintre cele două țări fiind faptul ca în una din ele masa monetară este dublă față de masa monetară existentă în cealaltă țară. Între cele două țări nu ar exista nici o diferență economică, în afara faptului că nivelul prețurilor ar fi dublu în țara cu o cantitate dublă de moneda. La acest rezultat seajunge deoarece oamenii nu cad pradă „iluziei monetare”.
Legea optimalității cantității banilor poate fi demonstrată și altfel. Satisfacerea nevoilor indivizilor este condiționată de producția diverselor mărfuri. Când judecă oportunitatea deciziilor de alocarea resurselor în diferitele linii de producție, întreprinzătorii se ghidează după nivelul anticipat al profitului, care exprimă o relație între prețul factorilor de producție folosiți și prețul de vânzare al bunului obținut cu respectivii factori. Expansiunea sau restrângerea masei monetare afectează în cele din urmă întreg ansamblul de prețuri, lăsând astfel nealterat tabloul profiturilor. Prin urmare, aceasta nu poate influența deciziile antreprenoriale privind modul dealocarea resurselor. Avuția reală a societății nu poate fi modificată prin manevrarea cantității banilor8. Diferitele nivele ale masei monetare, prin diferitele nivele ale prețurilor pe care le determină, sunt astfel neutre față de bunăstarea membrilor societății. Aceasta din urmă este afectată doar de prețurile relative, de raporturile care există între anumite prețuri și nu de prețurile în sine.
A doua lege fundamentală a teoriei monetare stipulează că variațiile masei monetare au drept efect un proces de redistribuire a avuției. Exploatând o linie de gândire bineconturată de R. Cantillon, trebuie să reținem că sporirea masei monetare se realizează, pentru început, prin sporirea sumelor deținute de anumiți indivizi. Acești indivizi sunt avantajați pentru că dispun de o putere de cumpărare mai mare, în vreme ce puterea de cumpărare a celorlalți nu s-a modificat. Pe măsură ce primii receptori ai banilor suplimentari încearcă să-și materializeze creșterea nominală aavuției, cumpărând diverse bunuri, ei intră în contact cu alți indivizi, cei care le vând respectivele bunuri, transferându-le astfel noii bani. În cursul acestui proces prețurile cresc, diminuând valoarea unității monetare și sustrăgând, în consecință, o parte a avuției reale a celor care nu au intrat încă în posesia noilor bani sau i-au primit abia după ce majoritatea prețurilor mărfurilor pe care b#%l!^+a?obișnuiescsă le cumpere au crescut deja.
Inflația acționează astfel ca un impozit. Toți economiștii recunosc acest lucru. Cu cât se produc mai mulți bani, cu atât valoarea lor scade (față de cear fi fost în absențaexpansiunii monetare), răpind astfel avuția unora și îmbogățindu-i pe alții. Scăderea valorii unității monetare, nu ne afectează pe toți la fel: depinde de poziția noastră pe circuitul banilor. Cei care se află aproape de punctul de intrare al banilor în economie au de câștigat, deoarece veniturile lor cresc înainte ca nivelul general al prețurilor să reflecte emisiunea monetară; cei care se află la coadă pierd, deoarece veniturile lor cresc abia după ce inflația și-a făcut simțite efectele. În primacategorie intră acei actori economici care sunt beneficiarii inflației: guvernul (care este indirect finanțat de banca centrală), băncile (care se refinanțează de la banca centrală) și participanții pe piețele imediat afectate de creditul ieftin (bursa, piața imobiliară ș.a.). În a doua categorie intră majoritatea populației, în special cei cu venituri fixe stabilite de stat (pensionari, de exemplu).
În România statul a tras prin inflație resurse însemnate, mai ales în primii ani după Revoluție. Este suficient să amintim experiența anilor 1991-1993, când rata inflației a atins 200%-300% în vreme ce depozitele bancare erau remunerate cu maxim 70%, randamentul real al acestora situându-se la mai puțin de – (minus) 100%! În prezent, ne aflăm în pragul unui nou experiment de impozitare prin inflație, în condițiile în care guvernul a acumulat deficite bugetare însemnate, iar banca centrală a înțeles nevoia refinanțării acestuia și a redus rata dobânzii la un nivel minim istoric.
Guvernatorul BNR Mugur Isărescu a precizat în mod repetat că rata dobânzii la depozite ar trebui să fie doar cu 1% peste rata inflației – considerație care a stat în spatele recentei decizii aBNR de a reduce rata dobânzii de politică monetară la 6,5%. Această cifră nu este însă fundamentată în știința economică și în sprijinul ei nu au fost aduse argumente. Mai mult, dacă politica monetară aBNR își propune în mod serios acest obiectiv, atunci am putea asista la revenirea ratei dobânzii pe teritoriu negativ, cu influențe cât se poate de nefaste asupra alocării resurselor. Această considerație are în vedere în principal modalitatea de calcul a ratei inflației – criteriul utilizat de bancacentrală pentru modificarea ratei dobânzii. Această rată este indicele prețurilor de consum (IPC). Însă IPC este doar o medie, o estimarea creșterii prețurilor, complet nerelevantă pentru mulți români. Conform indicatorului, rata inflației s-acifrat în 2009 la doar puțin peste 4,5%, o valoare foarte mică dacă este să o comparăm cu percepția populației (în special acelei din mediul urban) despre pierderea puterii de cumpărare a leului. În consecință, dacă băncile ajung să remunereze economiile cu o rată a dobânzii de 4,5%-5,5% este de așteptat ca mulți români să considere randamentul depozitelor bancare (în fond, al economisirii) drept insuficient și, după oscurtă perioadă decreșterea economisirilor, am putea asista din nou la reluarea cheltuielilor exuberante (private și publice) care au caracterizat „economia iluziei” din perioada 2003-2008.
Politica banilor ieftini a afectat de multe ori în istoria economică piețele bunurilor de capital (piețele „activelor”, cum se mai spune). În consecință, bursa – piața titlurilor de proprietate asupra bunurilor de capital – a fost puternic influențată: creșterea profitabilității investițiilor, a valorii bunurilor de capital se traduce în creșterea valorii firmelor și, deci, aacțiunilor acestora. În ultimele decenii a devenit din ce în ce mai evident că însă bursaeste direct influențată de expansiunea creditului. Instituțiile financiare au găsit o cale de a capta mai bine beneficiile tipăririi de bani, creând diverse inovații financiare prin care au a dus bursa mai aproape robinetul cu bani. În esență, toate se rezumă lao singură metodă: cumpărarea de titluri financiare pe datorie. Astfel, prețul activelor „financiare” nu trebuie să mai aștepte prețul activelor „reale”: el reflectă aproape instantaneu condițiile monetare.
Criza economică din 2007 a fost abordată eronat de aproape toate guvernele lumii. „Soluțiile” găsite se rezumă în esență la un singur lucru: bail-out, adică socializarea pierderilor, acoperirea acestora prin impozitare, respectiv prin expansiune monetară (fiindcă niciun guvern nu este atât de curajos încât să arate în mod transparent povara datoriilor private trecute în seama contribuabilului, ridicând impozitele „clasice” pe măsura redistribuției efectuate). Deaceea, bursele au răspuns extrem de prompt.
Dacă condițiile monetare permisive continuă, piețele se vor îndrepta către către maximele dinainte de criză (unele titluri sunt foarte aproape de acest nivel). Cu cât BNR pompează mai multe lichidității și scade mai mult rata dobânzii, cu atât apetitul investitorilor pentru escaladarea cotațiilor crește. Creșterea masei monetare se traduce imediat în creșterea lichidității bursei, implicit în creșterea valorii portofoliilor. O scurtă comparație este elocventă pentru descrierea situației în care ne aflăm. În vreme ce rata dobânzii la credite se apropie vertiginos de 10% pe an, acesta este randamentul înregistrat de cele mai lichide acțiuni cotate într-o singură lună! Este evident că îndatorarea în scopul speculației bursiere este deosebit de profitabilă, ceea ce explică actualul rally.
Politica banilor ieftini înseamnă redistribuția avuției. Politica monetară realizează un transfer de avuție de la grupurile sociale ale căror venituri sunt fixe sau ajustabile lent către grupurile ale căror venituri sunt rapid afectate (pozitiv) de injecția monetară. Bursa se numără printre piețele puternic distorsionate de expansiunea creditului. Experiența recentă a României atestă cu prisosință această concluzie și servește de avertisment pentru ceea ce va urma.
Înfăptuirea politicii monetare in Romania, în ultimii 10 ani a fost condiționată de gradul de independență al băncii centrale pe de-o parte, și de transformările instituționale și de comportament micro și macroeconomic pe de altă parte.
În viitor banca centrală va continua să implementeze strategia de țintire directă a inflației. Astfel va fi asigurată apropierea treptată a ratei inflației de nivelurile compatibile cu îndeplinirea criteriului de la Maastricht privind stabilitatea prețurilor. Totodată, practicarea unei politici fiscale prudente va sprijini sustenabilitatea finanțelor publice. Esteb#%lcert faptul că o inflație redusă și stabilă și o poziție fiscală solidă vor contribui la îndeplinirea criteriilor de convergență nominală privind rata dobânzii pe termen lung și stabilitateacursului de schimb.
Conform previziunilor BNR, rataanuală a inflației a continuat săcoboare tot mai mult sub limita de jos a intervalului țintei staționare în prima parte a trimestrului I 2015 – atingând în februarie un nou minim istoric al perioadei post-1990 (0,4 lasută) –, pentru ca în luna martie să-și inverseze sensul evoluției și să crească la nivelul de 0,79 la sută. Configurația traiectoriei ratei anuale a inflației a fost în principal rezultanta fluctuațiilor semnificative suferite.
Având în vedere perspectiva coborârii temporare a ratei anuale a inflației în teritoriul negativ și a menținerii ei, după epuizarea impactului extinderii aplicării cotei reduse a TVA, sub punctul central al țintei staționare, în condițiile restrângerii graduale a deficitului de cerere agregată și ale prelungirii nivelurilor scăzute ale anticipațiilor inflaționiste și ale inflației din zonaeuro, Consiliul de administrație al BNR a decis, în ședința din 6 mai 2015,reducerea cu 0,25 puncte procentuale a ratei dobânzii de politică monetară, până la nivelul de 1,75 la sută pe an.
BIBLIOGRAFIE
GeorgeSoros – “Noua paradigm aa pietelor financiare – criza creditelor din 2008 si implicatiileei”, Editura Litera, 2008;
Warren Buffett, GeorgeSoros și Paul Volcker – “Crizaeconomica si profetii ei”, Editura Litera, 2010;
Robert Kiyosaki – “Conspiratia celor bogati. Cele opt noi reguli ale banilor”, Editura Curtea Veche, 2011;
Paul Krugman – “Opriti aceasta depresiune – ACUM!”, EdituraPublica, 2012;
Johan A. Lybeck – “Istoria globalaa crizei financiare (2007-2010)”, EdituraPolirom, 2012;
AlexBerca – “Crizele economice si ciclicitatea lor”, Editura Institutul European, 2011;
Paul Starobin – “Sfarsitul secolului american si noile puteri mondiale”, Editura Litera, 2011;
Nouriel Roubini, Stephen Mihm – “Economia crizelor Curs-fulger despre viitorul finantelor”, EdituraPublica, 2010;
Charles R. Morris – “Criza de un trilion de dolari”, Editura Litera, 2011;
Joseph E. Stiglitz – “In cadere libera – America, piata libera si prabusireaeconomiei mondiale”, EdituraPublica, 2010;
Bogdan Glavan – “Impotriva curentului – Insemnari despre criza financiara actuala”, Editura Universul Juridic, 2009;
Liviu Luca, Roxana Dumitrache – “Criza unui model de dezvoltare – romania 2010”, Editura Topform, 2010;
Daniel Dăianu – “Capitalismul incotro? Crizaeconomica, mersul ideilor, institutii”, EdituraPolirom, 2009;
James Canton – “Provocarile viitorului. Principalele tendinte care vor reconfigura lumea in urmatorii 5, 10, 20 deani”, EdituraPolirom, 2010;
Rapoarte anuale aleBNR, disponibilepewww.bnr.ro
Raport asupra inflației, disponibil pewww.bnr.ro
Seturi de date aleBNR disponibile lawww.bnro.ro
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
=== ΒIΒLIОGRΑFIЕ ===
BIBLIOGRAFIE
GeorgeSoros – “Noua paradigm aa pietelor financiare – criza creditelor din 2008 si implicatiileei”, Editura Litera, 2008;
Warren Buffett, GeorgeSoros și Paul Volcker – “Crizaeconomica si profetii ei”, Editura Litera, 2010;
Robert Kiyosaki – “Conspiratia celor bogati. Cele opt noi reguli ale banilor”, Editura Curtea Veche, 2011;
Paul Krugman – “Opriti aceasta depresiune – ACUM!”, EdituraPublica, 2012;
Johan A. Lybeck – “Istoria globalaa crizei financiare (2007-2010)”, EdituraPolirom, 2012;
AlexBerca – “Crizele economice si ciclicitatea lor”, Editura Institutul European, 2011;
Paul Starobin – “Sfarsitul secolului american si noile puteri mondiale”, Editura Litera, 2011;
Nouriel Roubini, Stephen Mihm – “Economia crizelor Curs-fulger despre viitorul finantelor”, EdituraPublica, 2010;
Charles R. Morris – “Criza de un trilion de dolari”, Editura Litera, 2011;
Joseph E. Stiglitz – “In cadere libera – America, piata libera si prabusireaeconomiei mondiale”, EdituraPublica, 2010;
Bogdan Glavan – “Impotriva curentului – Insemnari despre criza financiara actuala”, Editura Universul Juridic, 2009;
Liviu Luca, Roxana Dumitrache – “Criza unui model de dezvoltare – romania 2010”, Editura Topform, 2010;
Daniel Dăianu – “Capitalismul incotro? Crizaeconomica, mersul ideilor, institutii”, EdituraPolirom, 2009;
James Canton – “Provocarile viitorului. Principalele tendinte care vor reconfigura lumea in urmatorii 5, 10, 20 deani”, EdituraPolirom, 2010;
Rapoarte anuale aleBNR, disponibilepewww.bnr.ro
Raport asupra inflației, disponibil pewww.bnr.ro
Seturi de date aleBNR disponibile lawww.bnro.ro
=== ϹUРRIΝЅ ===
CUPRINS
CAPITOLUL I – ABORDĂRI CONCEPTUALE ASUPRA CRIZELOR ECONOMICO-FINANCIARE 3
1.1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE CRIZĂ 3
1.2. EFECTELE CRIZEI FINANCIARE 6
CAPITOLUL II – CRIZE ECONOMICO FINANCIARE IMPORTANTE 11
2.1. SCURT ISTORIC AL CRIZELOR ECONOMICO FINANCIARE 11
2.2. MAREA DEPRESIUNE (1929 – 1933) vs. CRIZA FINANCIARĂ 2008 14
2.2.1 ELEMENTE COMUNE 18
2.2.2 MECANISME DE PROPAGARE 24
CAPITOLUL III – GLOBALIZAREA, FACTOR DETERMINANT ÎNPROPAGAREAEFECTELOR CRIZEI ECONOMICO-FINANCIARĂ 28
3.1. IMPLICAȚIILE GLOBALIZĂRII 28
3.2. MECANISME DE TRANSMITERE 31
3.2.1 Criza economică globală actuală – nevoia unei mai bune gestionării a problemelor globale 37
CAPITOLUL IV. IMPACTUL CRIZEI LA NIVELUL POLITICILOR ECONOMICE ÎN ROMÂNIA 39
4.1. IMPLICAȚIILE CRIZEI ASUPRA SECTORULUI ECONOMIC 39
4.2. STRATEGII/MĂSURI DE ÎMBUNĂTĂȚIREA POLITICILOR ECONOMICE 47
În perioada de recesiune economică, BNR a acționat în sensul stimulării cererii agregate: 51
4.3. STUDIU DE CAZ: POLITICA MONETARĂ ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA CRIZEI FINANCIARE 52
4.3.1 Instrumente de politică monetară în România 52
4.3.2 Strategii de politică monetară 56
4.3.3 Strategia de politică monetară a B.N.R. între 2006-2015 63
BIBLIOGRAFIE 79
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Si Impactul Crizei Economico Financiare (ID: 121162)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.