Evolutia Romei de la Oras Stat la Putere Europeana Sec 8 Sec 1 I.d.h

CUPRINS

=== Evolutia Romei de la oras stat la putere europeana sec 8 – sec 1 i.d.H ===

INTRODUCERE

Imperiul roman a fost unul dintre cele mai puternice și mai mari state ale lumii antice. Cea mai veche perioadă din istoria Romei este cunoscută în istorie sub denumirea de ,,perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două secole și jumătate (753-509 î.Hr.).

Locuitorii Romei (populus romanus) erau împărțițiîn această perioadă în trei triburi a căte zece curii, fiecare curie având căte zece ginți. Principalele instituții ale statului roman incipient erau vechea adunare a bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații și regele (rex), ales de adunarea poporului.

În cursul evoluției sale din această perioadă populația Romei s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având un caracter patriarhal. În secolul al VI-lea Î.C. Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura secolelor următoare.

În prezenta lucrare voi dezbate evoluția Romei de la oraș stat la putere europeană în perioada secolelor VIII – sec. I î. d. Hr.

Am structurat lucrarea pe 3 capitole, astfel: în capitolul I voi prezenta formarea Romei și organizarea ca oraș stat, în capitolul II, expansiunea Romei pe continentul european în perioada republicii, iar în capitolul III, voi vorbii despre Roma imperială și spațiul european, cu prezentarea perioadei Principatului, Dominatului și căderea Imperiului roman.

Capitolul 1

Formarea Romei și organizarea ca oraș stat

1. 1. Italia primitivă

Tradiția moștenită de istoricii antici așază întemeierea Romei în anul 754 sau 753 î. Hr. Multă vreme acceptată fără discuții, apoi aspru critică, ea a primit o confirmare parțială prin săpăturile arheologice. Cele mai recente, efectuate pe Palatin, au arătat că, într – adevăr, înainte de crearea oficială a Cetății, pe care trebuie să o căutăm la începutul secolului al VI – lea, existau implantări umane pe cele șapte coline.

Procesul constituirii Romei a fost însă precedat de numeroase fenomene relevante, care s – au desfășurat în peninsula italică.

Diverse izvoare literare corelează formarea Romei și precedentele ei de „căderea” Troiei, situată a se fi produs, după Eratostene, în 1184 î. Hr. și chiar de o împrejurare specifică, plasată cu cincizeci de ani înainte de venirea troienilor în Italia, când un grup de greci arcadieni, condus de Evandru, s – ar fi instalat pe colina Palatinului, declarat ca cel mai vechi sălaș al Romei.

Anticii situau la obârșia Romei un sinecism, un amalgam de seminții, alcătuit nu din trei componente, cum se afirmă frecvent, ci din cinci elemente : latinii ( cei mai importanți strămoși, care au dăruit „ cetății eterne ” chiar limba ei ), sabinii și etruscii ( toți locuitori ai Italiei ), dar și troienii lui Enea, sosiți în Lațiu după distrugerea Troiei și, chiar înaintea acestora, grecii arcadieni ai lui Evandru.

Harta Italiei la sfârșitul mileniului al II lea î. Hr. și în prima parte a celui următor era variată, eteroclită. În nord locuiau ligurii și veneții ( seminție indo – europeană aparte ).

După mijlocul primului mileniu î. Hr, au pătruns în peninsulă celții, care au creat în arealul Padului Gallia Cisalpină. În 387 î. Hr. au ajuns chiar la Roma.

În centrul Italiei se aflau umbrienii și etruscii, iar în sud, pe lângă samniți și osci, s – au instalat imigranți greci. Între secolele ale VIII lea și al V lea î. Hr. grecii au făurit numeroase așezări urbane. Aceste colonii se întindeau, în zona de coastă, între Cumae, cea mai septentrională și mai prestigioasă, până la Rhegion ( azi Reggio, din Calabria ).

Peloponezienii greci ( mai ales spartani ) au fondat Tarentul, Sybaris și Crotona. La rândul lor, grecii din Cumae au întemeiat Neapolis ( azi Napoli ), iar cei din Sybaris au creat Posidonia – Paestum.

Coloniile de vocație agrară au refulat către interior autohtonii italici, pe când cele „comerciale” s – au străduit să mențină raporturi bune cu ei. Coloniile elenice formau un focar, care genera și răspândea activ în Italia cultura greacă.

Această vatră de cultură elenică a fost numită de Polibiu „Grecia mare”, magna Graecia ( cum îi spuneau romanii ), dar formula în cauză trebuie să fi emers în secolul al VI – lea î. Hr. Populațiile indigene au sfârșit prin a coexista și chiar a coopera cu imigranții elenici. Ele au fost intens marcate de fenomenul aculturației. Înrâurirea greacă a atins și Roma.

S – a pus întrebarea dacă nu există corelații între data tradițională a întemeierii Romei ( 754 – 753 î. Hr. ) și instalarea aheenilor la Sybaris ( 750 ), ca și între abolirea regalității în „cetatea eternă” și căderea aceluiași oraș Sybaris ( 510 î. Hr. ).

Pe baza unității spirituale greco – romane, alături de etrusci, grecii din sudul Italiei și din Hellada continentală au exercitat o puternică înrâurire asupra culturii romane, în curs de a se forma, asupra dreptului, institul artelor, literaturii, religiei „ cetății eterne ”. Legenda atribuie lui Pitagora calitatea de mentor și dascăl al regelui roman Numa Pompilius. În orice caz, pitagorismul a marcat în profunzime, preț de multe veacuri, gândirea romană.

Problemele suscitate de etrusci sunt complicate. Originea lor alcătuiește, încă din antichitate, obiect de aprige controverse. Dacă Herodot afirma că etruscii ar fi imigrat în Italia din Lydia anatoliană, microasiatică, Dionis din Halicarnas îi considera autohtoni ai Italiei.

De fapt, civilizația etruscă încorporează o manifestă patină orientalizantă. Încât și savanții moderni sunt divizați între partizanii unei imigrări a microasiaticilor și cei care preconizează o dezvoltare originală, aproape surprinzătoare, a indigenilor Italiei.

Chiar limba folosită de etrusci comportă mistere. Solul și subsolul Etruriei, care, în linii mari, corespundea Toscanei actuale, erau bogate în resurse naturale: lemn, din care se realizau construcții navale performante, mine de plumb argentifer, staniu, cupru și fier.

Îndeosebi etruscii au prilejuit o civilizație urbană înfloritoare, revelată de numeroase monumente : morminte omate cu fresce, vase, reliefuri.

Etruscii au creat orașe opulente, în care au introdus, sistematizat și codificat practici grecești. În cele 150 de hectare pe care le comporta orașul Caere se concentrau, poate, 25. 000 de locuitori, în secolul al VII– lea î. Hr., civilizația etruscă a cunoscut o expansiune fără precedent, între secolele al VII – lea și al V – lea î. Hr. a funcționat o confederație etruscă, menită a promova interesele așezărilor urbane etrusce, între Bologna și Capua actuale.

Etruscii nu s – au mărginit la exploatarea Toscanei actuale, vatra civilizației lor. Ei aveau la dispoziție numeroase porturi, iar corăbiile și negustorii lor străbăteau întreaga Mediterană.

Confederația etruscă, a ajuns să cucerească valea Padului la nord, Lațiul și o parte din Campania la sud, inclusiv Capua. Alianța dintre etrusci și cartaginezi nu a înregistrat succese pe termen lung.

Dacă etruscii și – au întins expansiunea până la Pompei și Herculanum, ei n – au putut să înfrângă Cumae. Aici au fost învinși, într – o bătălie navală decisivă, care s – a desfășurat chiar în fața acestei cetăți grecești ( 474 î. Hr. ). Capua a încăput pe mâna samniților ( 432 î. Hr. ).

În cele din urmă latinii, samniții și grecii au stopat și lichidat expansiunea meridională a etruscilor. De altfel, samniții și alte seminții italice au blocat expansiunea grecilor. Numai Etruria septentrională a beneficiat de o prosperitate intensivă : porturile situate pe aceste meleaguri au realizat un comerț activ cu Grecia continentală, în special cu Atena.

Incontestabil, etruscii au dobândit un statut important în cadrul sintezei ori sinecismului manifestat la originile civilizației Romei. Cu toate acestea elementul privilegiat al acestui sinecism a revenit latinilor. Și nu numai din punct de vedere lingvistic.

În câmpia și în aria premontană a Lațiului, cercetătorii moderni au diferențiat, între secolele al XII – lea, practic din momentul căderii legendare a Troiei și secolul al VI – lea î. Hr. patru „culturi” și civilizații definite ca lațiale, toate de tip villanovian.

Prima „cultură” lațială coincide cu sfârșitul erei bronzului și începutul celei a fierului (1000 – 900 î. Hr. ). A doua, identificată între 900 și 830 î. Hr., implică relații complexe cu Etruria meridională. Emerg comunități fortificate de tip protourban. A treia fază s – a desfășurat între 830 și 720 î. Hr. Include două faze, A ) între 830 și 770 î. Hr. și B) între 770 și 720 î. Hr.

Apar acum influențe ale sabinilor, coborâți din munți și ajunși până la Roma și se conturează diferențieri sociale. A patra fază lațială cuprinde două segmente, primul între 720 și 640, iar al doilea între 640 și 580 î. Hr. Ea presupune o relativă urbanizare, ca și difuzarea scrierii, relevată de fibula de la Praeneste, și manifestări de cultură orientalizantă, de inspirație etruscă. Încă din faza a doua și mai ales din cea de a treia, pe malurile Tibrului proliferează comunități rustice, un fel de „cantoane”, pagi.

Aceste „cantoane” erau așezări mai ales pe înălțimi. Comunitățile „rurale” latine sunt autonome și sunt numite și populi. Termenul era de origine etruscă. Se află în cauză sate deschise, ulterior fortificate. Îndeosebi „citadela”, oppidum, este fortificată. Populi au creat confederații bazate pe culte și sanctuare religioase comune.

Pliniu cel Bătrân înregistrează lista celor treizeci de „popoare albane”, populi Albanenses, admise să participe la banchetul ritual organizat la „sărbătorile latine”, feriae Latinae. Iar Varro, referindu – se la asemenea comunități, le consideră populate de „vechii latini”, Prisci Latini. Ei locuiau mai cu seamă pe masivul alban. Alături de satul latin principal, locuit încă din vremea erei bronzului, s – au dezvoltat așezări rustice satelit.

Zonele intermediare dintre sate și teritoriile periferice sunt rezervate pășunilor, grădinăritului și arboriculturii. Inițial, s – a practicat prin excelență creșterea vitelor. Latinii și sabinii au fost, mult timp, îndeosebi crescători de vite. Totuși au sfârșit prin a dezvolta agricultura, artizanatul și chiar comerțul. Inima Lațiului s – a aflat la Alba Longa, dar ulterior s – a mutat la Aricia și în Lanuvium.

Săpăturile arheologice întreprinse la Alba Longa au reliefat că această așezare s – a dezvoltat înainte de cea a Romei. Potrivit arheologilor, această expansiune a avut loc cu cel puțin cincizeci de ani înainte de întemeierea Romei. Dar Titus Livius atribuie acestei așezări o vechime de mai multe secole înainte de „întemeierea” Romei.

Inițial, locuitorii Lațiului, de fapt protolatinii, par să se fi numit, mai cu seamă cei de pe țărmul mării, „laurenți”, Laurentes, și „rutuli”, Rutuli. Denumirea de Latini a apărut ulterior.

1. 2. Întemeierea Romei

Istoricii și scriitorii latini povesteau istoria legendară a fondării orașului lor. Vergiliu evocă în Eneida originile îndepărtate ale cetății. Semizeul Eneas, fiul lui Anhise și al lui Venus, unul dintre cei care au scăpat teferi din masacrul de la Troia, ajunge, după lungi peripeții, la gurile Tibrului. Se căsătorește cu Lavinia, fata regelui Latinus, și fondează un prim oraș. Fiul său Ascanius sau Iulius (din care familia Iulia, cu Cezar în frunte, pretindea că descinde) domnește în Alba Longa.

Trei secole despart, după tradiție, domnia lui Eneas de fondarea Romei, povestită de Titus Livius și de Plutarh. Ultimul rege al dinastiei, Amulius, care și – a detronat fratele, pe Numitor, o obligă pe fiica acestuia din urmă să devină preoteasă a zeiței Vesta, ceea ce îi interzicea să se căsătorească și să aibă copii, care ar fi putut să – l răstoarne de la domnie.

Or, din unirea zeului Marte și a tinerei vestale se vor naște doi gemeni, Romulus și Remus, cărora Amulius le – a dat drumul pe Tibru. Dar cei doi frați sunt aduși pe mal de către curent și alăptați de o lupoaică, înainte de a fi culeși de pe ape de păstorul Faustulus și soția sa, Acea Larentia. Când au ajuns mari,

l – au înlocuit pe Numitor pe tronul Albei, recunoscându – li – se ca recompensă dreptul de a fonda un oraș nou.

Titus Livius povestește cum, pretinzînd fiecare onoarea de a da numele său cetății, Romulus și Remus se supun arbitrajului cerului și cum acesta îl desemnează pe primul, trimițându – i ca semn de bun augur doisprezece vulturi, în loc de șase văzuți de Remus, orașul se va numi Roma și cearta dintre cei doi frați va sfârși printr – o crimă.

Remus, ca să – și bată joc, ar fi sărit peste brazda trasată de fratele său geamăn în jurul Palatinului pentru a fixa limitele noii cetăți, iar Romulus l – ar fi ucis spunând: „așa să piară de aici înainte oricine va sări peste zidurile ridicate de mine”.

La prima vedere, nu este mare lucru de reținut din această legendă despre nașterea Romei și originile sale troiene, ea fiind în parte născocită în secolul I pentru a – i flata pe Augustus și pe succesorii săi.

În schimb, ca orice povestire mitică, este plină de semne pe care istoricii

s – au străduit să le descifreze. Căsătoria lui Latinus cu Lavinia ar simboliza mixajul cultural care s – ar fi desăvârșit la începutul mileniului I î. Hr. între autohtonii italici și micile grupe de migratori orientali veniți pe calea mării. Fratricidul originar săvârșit de Romulus și care va chinui timp de secole conștiința romanilor traduce, se pare, foarte vechi neliniști religioase, așa de mult transpare faptul că se amestecă în legendele povestite de Vergiliu și Titus Livius amintirea îndepărtată și oarecum deformată a unor fapte reale și vestigiile unei vechi teogonii.

Oricum ar fi, aceste mituri de formare au jucat timp de un mileniu un rol capital în istoria și civilizația Romei. Romanilor le va plăcea până la sfârșitul Imperiului să – și spună „fiii lupoaicei”. Pe vremea lui Cicero, ei încă mai arătau cu mândrie bordeiul cu acoperiș de paie și cu ziduri din chirpici unde Faustulus i – ar fi primit pe cei doi gemeni predestinați.

De la Romulus însuși, de extracție divină și dispărut, după tradiție, pe o zi cu furtună în fața poporului adunat pe Câmpul lui Marte, ei au păstrat imaginea eroului charismatic – în același timp legislator, preot și războinic victorios – , învestit cu o grație supranaturală și interpret al voinței zeilor, a cărui moștenire magică și – o va asuma mai târziu cel care va fi numit imperator. Să adăugăm și că această mitologie vehiculată de textele latine depășește cu mult limitele cronologice și temporale ale romanități antice.

Locurile unde s – a „întemeiat” Roma dețineau o poziție strategică, de primă importanță, în Lațiu, în Italia centrală. Situl Romei a fost locuit încă din vremuri imemoriale. Se afla la încrucișarea unor diverse căi, adică fluviul Tibru el însuși, care înlesnea operații comerciale, exporturi și importuri și altele. Tibrul era navigabil. El se afla în apropierea unor importante saline, încât situl Romei servea ca un însemnat punct de tranzit al sării.

Alexandre Grandazzi ne reliefează că acest sit conjuga numeroase condiții favorizante: Tibrul navigabil, un port natural pe acest fluviu, un vad ori un loc unde râul putea fi ușor traversat, coline care erau lesne fortificabile.

De asemenea Roma sau viitoarea Romă se situa pe drumul care lega nordul de sudul Italiei, Etruria de „Grecia mare”. Pe cele șapte coline fortificabile, „munți”, montes, cum le caracterizau romanii, existau sate autonome, care la mijlocul secolului al VIII lea s – au federalizat.

S – a constatat atunci, de către cercetătorii moderni, o considerabilă concentrare de forțe materiale. Nu s – a realizat atunci, la 21 aprilie 754 sau 753 î. Hr., nici un fel de întemeiere de cetate, după ritualurile descrise în capitolul anterior. S – a efectuat numai o federație a satelor situate pe cele șapte coline, care și – au desemnat o căpetenie unică și sărbători comune. Se pare că inițial colinele Capitoliu, Capitolium, și Viminal, Viminalis, au fost excluse din federația satelor, fiind înlocuite de Fagutal, Germal și Oppius.

Însuși Quirinalul, pentru foarte scurtă vreme, ar fi putut să nu facă parte din federație. Palatinul era, cum am mai arătat, nucleul viitoarei Rome. În jurul acestei coline se întindea ceea ce ulterior s – a definit ca „Roma pătrată”, Roma quadrata, denumire rezultată de la forma patrulateră a Palatinului.

Se pare totuși că, la origine, această sintagmă Roma quadrata, ar fi putut indica un pătrat din piatră, o terasă augurală, pe care urca regele – augur, pentru a desemna limitele sacre ale fundării unei așezări. Mitistoria convertea Roma inițială în „fiică” a Albei Longa latine și „nepoată de fiică” a așezării troiano – latine de la Lavinium. În orice caz s – a profitat de presiunea exercitată de către sabini și de declinul comunităților latine.

Federația s – a deschis totuși și altor latini. Pe de altă parte, federația, mai ales, a sfârșit prin a se baza pe alianța dintre latinii de pe Palatin, Palatium, și sabinii care se instalaseră pe Quirinal, Quirinalis. Astfel ar fi luat naștere federația celor șapte „munți”, Septimontium. Ea a fost repede dominată de crescătorii de vite, destul de înstăriți, din rândurile cărora se va forma viitorul patriciat.

Cum a arătat Alexandre Grandazzi, înainte de a fi un centru urban, Roma a fost o ligă de sate. El opina că Septimontium nu ar fi constituit o primă manifestare a Cetății, ci numai celebrarea încheierii însămânțărilor agricole, desfășurate anual în luna decembrie.

Progresiv, zonele horticole și sepulcrale dintre sate au fost eliminate și

s – a ajuns la o coagulare a diferiților pagi. În orice caz „Roma” latino – sabină nu a alcătuit o adevărată cetate, ciuitas, și cu atât mai puțin un centru urban.

Numai etruscii, care au ocupat „Roma” în jurul anului 600 î. Hr., au înconjurat federația rurală de o incintă fortificată și au transformat – o în oraș. Ipotezele lui Andrea Carandini, care a descoperit fortificații primitive pe Palatin, unde, după părerea acestui savant, s – ar fi creat un fel de cetate, au fost judicios contestate.

Romanii înșiși apreciau că denumirea de Roma ar fi derivat de la cea a fondatorului, Romulus. S – a considerat adesea că termenul Roma ar fi de origine etruscă. În realitate, se pare că denumirea de Roma constituie un cuvânt latin, corelat vocabulului ruma sau rumon, care desemna mamelele unui animal. Se făcea astfel aluzie la colinele Romei, care semănau cu niște mamele.

De altfel, la Roma exista smochinul Ruminal, iar Tibrul însuși s – a numit inițial Rumon, tot în legătură cu aceste coline. Etruscii au preluat de la latini numele de Roma. Mai degrabă numele de Romulus derivă de la Roma. Căci un federator trebuie să fi existat. Desigur, nu este imposibil că numele federatorului satelor Romei protourbane să fi fost relativ apropiat de cel de Romulus, îndeosebi ca sonoritate. Federația a fost condusă de căpetenii, desemnate de romani ca „regi”, reges. Termenul rex este de origine indoeuropeană.

Primele secole ale Romei primitive sunt, de asemenea, obiectul unei legende.

Tradiția ne transmite că orașul a fost, până la începutul secolului al VI lea, condus de regi. Pentru a o popula, Romulus va atrage aici păstori, proscriși și migratori cărora le va da drept soții pe fetele războinicilor sabini, atrase în oraș cu ocazia unei sărbători și răpite de romani. Va urma un lung război, oprit prin intervenția sabinelor și urmat de contopirea celor două popoare, alt simbol al mixturii efectuate în timpul celei de – a doua generații romane, sabinele nefiind de origine latină. Regele roman a avut alături un omolog sabin pe care tradiția nu a întârziat să – l dea uitării și în legătură cu care istoricii cred că a avut rolul de a legitima a posteriori partajul colegial al magistraturilor.

În conformitate cu vulgata privitoare la „primordiile” Romei, după dispariția miraculoasă a lui Romulus până la abolirea regalității ar fi asumat funcția de „rege”, rex, al Romei, șapte personaje, dintre care doi ar fi fost latini, doi sabini și – trei etrusci.

Aceștia ar fi fost: Romulus, latin (753 – 717 î. Hr., coleg cu „șeful” sabin Titus Tatius), Numa Pompilius, sabin (717 – 673), Tullus Hostilius, latin (672 – 641), și Ancus Marcius sau Martius, sabin (64l – 616). Latinii și sabinii și – ar fi împărțit deci „regalitatea” Romei.

Această legendă ilustrează presiunea masivă a sabinilor, coborâți din munți, atât în secolul al VIII – lea, cât și ulterior, în secolul al VI – lea î. Hr. Legenda răpirii sabinelor, datorată imigranților latini, care nu aveau femei, ilustrează infiltrarea sabină în Roma. Ar fi urmat trei „regi”, de fapt lucumoni etrusci: Tarquinius I Priscus (616 – 579), Servius Tullius (578 – 535) și Tarquinius al II – lea, supranumit „cel trufaș”, Superbus (534 – 509).

În realitate, aceste domnii și cifre sunt mai mult decât suspecte. Este practic imposibil ca acești regi să fi domnit fiecare 25 – 30 de ani. Ei au fost contabilizați ca șapte, prin analogie cu cele șapte coline ale Romei. De fapt, trebuie să fi asumat funcția regală sensibil mai multe căpetenii.

Printre acești regi, neconsemnați de vulgata, trebuie să se fi numărat Mezentius, așezat de vulgata la originea troiană a Romei. El pare să fi provenit din cetatea etruscă numită Caere și să fi fost fidel aliat al latinilor.

De asemenea, nu au fost doi Tarquinii, ci cel puțin patru, printre care trebuie să se fi numărat Arruns Tarquinius și un anumit Gnaeus Tarquinius. Fără îndoială, și regii latino – sabini trebuie să fi fost mai mulți. De asemenea, regii etrusci proveniți din Vulci au fost mai numeroși.

Îndeosebi regii latino – sabini au întrupat una dintre funcțiile indoeuropene conferite de Georges Dumezil cârmuitorilor epocilor protoistorice. Astfel, Romulus ar fi ilustrat prima funcție indoeuropeană, cea a regelui, pe când Numa Pompilius a simbolizat cea de a treia funcție, cea de preot – organizator.

Iar Tullus Hostilius a întrupat funcția de războinic, de fapt a doua din această triadă. Ancus Marcius a fost parțial imaginat ca reprezentant al celei de a treia funcții, anterior atestată de Numa Pompilius. Această interpretare dumeziliană a fost adesea contestată. Dar, cum relevă Alexandre Grandazzi, ea demonstrează necesitatea unei lecturi foarte critice a primordiilor și obligația de a trata tradiția în lunga ei durată.

Lui Romulus tradiția relativă la începuturile Romei i – a atribuit practic articularea Romei regale, care în realitate a fost mai ales opera regilor etrusci. De fapt, fiecare episod din viața federatorului – întemeietor a fost conexat unui rit indigen. El a creat o adunare a poporului, un început de senat, sub forma unui „consiliu regal”, consilium regiuni, alcătuit din 100 de „părinți”, patres, adică din șefii ginților. Tot din vremea federatorului sau din cea a urmașilor lui imediați ar data și emergența celor trei triburi gentilice, Tities, Ramnes și Luceres. Numa Pompilius, căruia legenda i – a atribuit ca sfătuitoare pe nimfa Egeria, ar fi fost un conducător pios și pașnic. El ar fi organizat religia romană, sacerdoțiul vestalelor, calendarul etc.

Am constatat mai sus că i s – au atribuit legături cu pitagorismul. Mai războinic decât însuși Romulus, Tullus Hostilius ar fi nimicit din temelii așezarea latină Alba Longa și ar fi deportat populația ei la Roma. Legenda luptei dintre Horați și Curiați ar conota acest eveniment.

Datele referitoare la domnia lui Ancus Marcius comportă elemente istorice autentice, mai numeroase decât în cazul regilor care îl precedaseră. El ar fi întins stăpânirea Romei până la mare, unde ar fi întemeiat Ostia, ca port ce asigura expansiunea maritimă. O anumită dezvoltare economică și demografică s – ar fi produs în cadrul comunității romane. Ancus Marcius a încheiat o alianță cu unele căpetenii etrusce, favorizând astfel infiltrarea lor în Roma.

Într – adevăr, etruscii au format a treia componentă a sinecismului, a sintezei reliefate de tradiție ca situată la originea Romei. De altfel, etruscii pătrunseseră în Lațiu încă din secolul al VII – lea î. Hr., când ajunseseră la Praeneste, în marșul lor spre sud, în special spre Campania. Firește, la Roma, ei au întâmpinat rezistențe, traduse în legenda împotrivirii gintei sabine a lui Ancus Marcius.

Aceeași legendă afirmă că Tarquinius I, soțul imperioasei Tanaquil, ar fi fost tutore al copiilor lui Ancus Marcius, chiar asociat la domnia acestui rege sabin, căruia i – ar fi succedat.

Totuși etruscii au fost repede asimilați de majoritatea latină a populației Romei, care n – a întrevăzut în ei pe „celălalt”, străinul, ci un participant activ al dezvoltării propriei comunități. Am semnalat mai sus că etruscii nu au creat, ci popularizat numele Romei. Romanii latini nu au fost etruscizati, ci, invers, etruscii s – au latinizat. Tarquinius I cel Bătrân, Priscus, ar fi fost sprijinit de cetatea sa de origine.

El ar fi fost un aventurier etrusc, care ar fi sosit la Roma în fruntea unei cete de însoțitori înarmați, clienți și oameni de casă. Desigur, tradiția i – a atribuit o sumă de fapte de arme, săvârșite în fapt de alți Tarquini.

Acest condotier și lucumon etrusc s – ar fi învederat un performant reformator și constructor: Tarquinius ar fi consolidat puterea regală, ar fi inițiat ample lucrări edilitare, asanarea mlaștinilor, construirea Marelui Circ, Circus Maximus, și mărirea numărului senatorilor la 300. Sub Tullus Hostilius se ajunsese la 200 de senatori.

Dar Roma a devenit miza rivalităților dintre cetățile etrusce, în pofida confederării lor: Tarquinii (de unde au provenit cei mai mulți lucumoni ai Romei), Caere, Vulci, Veii, Clusium. Lucumonii etrusci ai Romei care în nici un caz nu au aderat la confederația etruscă s – au aflat adesea în conflict cu frații lor de obârșie din nord. Dar lucumonii proveniți din Tarquinii au fost temporar substituiți și alungați din Roma de etruscii din Vulci.

În a doua jumătate a secolului VI î. Hr. a domnit regele Servius Tullius, conceput ca un al doilea Romulus – fondator, s – au vehiculat, încă de la începuturile antichității romane, două tradiții.

Una dintre ele, de sorginte latină, îl înfățișa ca fost sclav și însoțitor al lui Tarquinius I, în reședința căruia ar fi crescut, sub ocrotirea reginei Tanaquil, care l – a ajutat să – i succeadă primului rege – lucumon etrusc, după asasinarea acestuia de către rudele lui Ancus Marcius.

O altă tradiție, de proveniență etruscă și evocată de frescele mormântului Francois, descoperit în 1857, la Vulci, în Etruria, îl prezintă ca vulcianul Macstrna, în latină Mastarna, deci ca însoțitor și vasal a doi condotieri originari tot din Vulci. Se pare de altfel că Macstrna oglindea mai degrabă misiunea îndeplinită de el pe lângă cei doi șefi militari vulcieni. Aceștia ar fi fost frații Aule și Caile Vipinas, în latinește Aulus și Caelius Vibenna. Pe aceleași fresce figurează și numele lui Tarchunies Rumach, adică Tarquinius al Romei.

De altfel, în secolul al VI – lea î. Hr. și etruscii din Caere au controlat drumul spre Campania și ar fi ocupat Roma și Ardea. Mezentius provenea din Caere. Percepția lui Servius Tullius a putut fi zămislită după standardele celei de a treia funcții indoeuropene. Oricum, i s – au pus în seamă reforme esențiale. Datele privitoare la aceste reforme comportă exagerări și anacronisme vădite, dar și un nucleu de realitate.

Tarquinius al II – lea și, eventual, alți Tarquinii, a căror amintire s – a estompat, au instaurat la Roma un stat etrusco – latin, care bloca drumul năvălirilor triburilor indoeuropene coborâte din munți și urmărea să redeschidă etruscilor accesul spre Campania, acces relativ închis în vremea episoadelor vulciene și caeriene.

A cucerit Gabii și și – a impus hegemonia asupra întregului Lațiu, pregătită de antecesorii săi, tarquini și vulcieni. S – a gândit, poate, și la o politică de expansiune maritimă a Romei. El s – a instalat în fruntea ligii celor treizeci de populi latini, nu ca lacumon al Romei, ci în calitate de comandant al armatei federale a ligii latine, calitate dobândită cu titlu personal.

În orice caz, Roma a obținut în Lațiu un statut privilegiat, pe care nu îl va recâștiga decât în 338 î. Hr. De altfel, unele așezări latine îi vor rămâne fidele lui Tarquinius, după ce a fost alungat din Roma.

Tarquinius al II – lea a fost un constructor eficace, deoarece a continuat opera de urbanizare a Romei lansată de predecesorii săi. Cu ajutorul unor muncitori sosiți din Veii a ridicat templul, măreț pentru vremea respectivă, închinat lui Iupiter Capitolinul.

De asemenea, a isprăvit sistemul de canalizare al Romei, prin făurirea unei mari conducte de colectare a apelor reziduale, cloaca maxima. Tarquinius Superbus s – a străduit constant să disloce în continuare vechile structuri gentilice și să potențeze justiția regală, în detrimentul celei a fruntașilor ginților. Crescătorii de vite latino – sabini nu au aprobat politica externă ambițioasă a acestui „rege” și au respins opera lui de politică internă.

Toți romanii erau prea obosiți de lungile sale campanii militare și de munca obligatorie impusă de construcțiile inițiate de el. Izvoarele antice vor insista asupra brutalității și crimelor săvârșite de acest rege – lucumon.

Tarquinius al II – lea se afla în rele raporturi cu senatul și nu consulta adunarea poporului, arunci când iniția o campanie militară. În concluzie, el s – a vădit un tiran de tip grecesc, în toate accepțiile unui asemenea termen.

Demersul întreprins de către regi – lucumoni etrusci s – a reliefat așadar deosebit de relevant, bogat în multiple reverberații. El nu s – a limitat la politica de expansiune în Lațiu. „Fundarea” etruscă a Romei a implicat o autentică urbanizare și o subminare constantă, aproape sistematică, a relațiilor gentilice, în vederea implantării unor structuri timocratice.

Urbanizarea a fost pretutindeni, în Lațiu, încurajată de etrusci. Nu numai la Roma, ci și la Satricum, se elimină ultimele rezervații horticole și sepulcrale de pe teritoriul noilor orașe și se sistematizează spațiile publice. Parțial sunt înlocuite bordeiele primitive cu locuințe din piatră, înzestrate cu puțuri.

La Roma sunt asanate mlaștinile din zona Forului, care este pietruit. Se ridică Regia, „palat” al regilor – lucumoni etrusci, se dezvoltă agricultura. Se introduc viticultura și olivicultura.

În Lațiu se creează o rețea de canale, deși asanarea mlașinilor nu se va desăvârși decât în prima jumătate a secolului XX. Neîndoielnic fundamentale au fost lărgirea spațiului urban și construirea unei incinte fortificate a Romei. Structurile militare au fost riguros articulate. Infanteria a fost organizată într – o legiune, legio.

De fapt, lui Romulus, probabil în temeiul unui anacronism, i se atribuie crearea a trei centurii de cavalerie, care formau cei 300 de „rapizi”, celeres, unitate de gardă regală și vârf de lance al armatei romane. Tarquinius I a mai creat încă trei centurii de cavalerie, iar Servius Tullius a mărit de asemenea numărul acestor subunități, încât celeres au ajuns să grupeze 1.800 de militari.

Mai ales s – a născut statul roman, care a măcinat, în chip deliberat, orânduirile gentilice. Totuși, lucumonii etrusci au rămas străini de mentalitatea focalizată pe solidaritatea cetățenească a romanilor. Aceasta prescria atitudini caracteristice, semne de vechi ritualuri, reacții mentale implantate în psihologia colectivă a romanilor, inclusiv a etruscilor latinizați, contururi ale etnostilului Romei antice.

1. 3. Reformele lui Servius Tullius

Pe seama celui de – al șaselea rege legendar al Romei, Servius Tullius tradiția a pus o însemnată reformă cu caracter social și militar. Critica istorică consideră însă că această reformă a căpătat forma pe care o cunoaștem astăzi mult mai târziu, în timpul republicii, deoarece în corpul acestei reforme nu se face nici o deosebire între patricieni și plebei, deosebiri care, în plan politic, au dispărut abia către sfârșitul secolului al IV î. Hr.

Reforma pusă pe seama lui Servius Tullius are unele puncte comune cu reforma timocratică a lui Solon și cu acea a lui Clisthenes. În conformitate cu această reformă, populus romanus era împărțit pe baza averii și după domiciliul atribuit fiecărui trib. Totodată reforma însemna și o reorganizare a armatei. Cetățenii erau împărțiți în 193 de centurii, formând șase clase în funcție de avere. În clasa I – a intrau cetățenii cei mai bogați care aveau o avere de cel puțin 100.000 de ași. Ei formau, din punct de vedere militar 98 de centurii, dintre care 18 erau de cavaleri și 80 de infanteriști, împărțiți în două categorii după vârstă și aptitudini, anume 40 de centurii de iuniores și 40 de seniores.

Celelalte categorii aveau venituri mai mici și sarcini militare de asemenea mai mici. Alături de comitia curiata, a fost creată comitia centuriata, care a reprezentat timp de secole cea mai de seamă formă de manifestare a adunării poporului.

Legea avea și prevederi referitoare la sistemul de vot. Se vota pe centurii, fiecare centurie având un vot, iar votul începea cu prima clasă, deoarece în concepția vechilor romani cei mai bogați erau cei mai interesați în apărarea patriei. Cum în prima categorie erau mai mult de jumătate din toate centurile, de obicei votul se limita la prima clasă, arareori votau și clasele a doua și a treia.

S – a renunțat la cele trei triburi gentilice, întreaga populație fiind împărțită în patru triburi, după criteriul teritorial al domiciliului: Suburbana, Palatina, Esquilina și Collina. Reforma atribuită lui Servius Tullius a avut o importanță excepțională în sistemul politic și social roman, prevederile sale reglementând viața politică de la Roma timp de multe secole, în fapt până la sfârșitul republicii, deși unele din prevederile sale au suferit de – a lungul secolelor unele modificări.

În conformitate cu legenda referitoare la evenimentele produse în Roma regală, în urma unui sângeros complot, Servius Tullius ar fi fost lichidat și înlocuit cu ginerele său, Tarquinius al II – lea, ultimul rege al Romei. În realitate, se pare că etruscii din Tarquinii și partizanii lor, numeroși în noul oraș al Romei, ar fi alungat și exclus din Urbs pe etruscii vulcieni și, eventual, pe cei din Caere.

Etruscii, chiar cei latinizați din Tarquinii, erau în mod cert susținuți de latino – sabinii autentici. Ei au beneficiat de asemenea de sprijinul acordat de cetățile etrusce Veii și Tusculum. Tarquinius al II – lea s – a comportat ca un tiran elenistic. Este revelator faptul că îndepărtarea sa de la putere a coincis cu prăbușirea regimurilor politice represive ale Pisistratizilor din Atena și cu o concretizare a portretului – robot al tiranului, astfel cum rezultă din textele lui Platon.

1. 4. Instituțiile Romei regale

Progresiv, în comunitatea federală a satelor și, ulterior, mai cu seamă în orașul care i – a luat locul s – a făurit un sistem instituțional relativ bine structurat. În fruntea acestui sistem se afla „regele”, la origine căpetenie latino – sabină, mai târziu lucumon etrusc.

Acest rege nu a fost niciodată un agent al comunității preurbane și urbane, un magistrat unic. El era un fel de moștenitor al șefului de cete primitive, învestit cu atribuții numeroase, care se întemeiau însă pe „puterea legitimă” (potestas), și nu pe „forța dominatoare” (dominium), deținută de tirani.

Regele era „purtătorul de mana”, omul care poseda capacitatea să acționeze asupra grupului social cârmuit de el. Se afla în raporturi strânse cu zeii, dobândea o incontestabilă harismă. Astfel, el asigura fertilitatea solului și era învestit cu tehnica augurală, ca un adevărat rex augur. Era aproape singurul care observa și interpreta semnele emise de zeități. Totodată, regele poseda imperium, comanda supremă militară, corelată relației sale speciale cu zeii.

De aici decurgeau funcțiile regelui, mai modeste sub regii latino – sabini, dar potențate în vremea lucumonilor etrusci, aspiranți la plămădirea unei monarhii absolute. Trei au fost funcțiile fundamentale ale regelui: religioasă, militar – politică și judiciară.

Regele roman era o ființă sacră, intermediare între zei și oameni, omolog al lui „Iupiter regele”, Iuppiter Rex. Competențe magice îl legau de natură; chezășuiau o simbioză între el și forțele cosmice. În fiecare an, la 24 martie, regele însoțit de sacerdoți deschidea campaniile militare.

El prezida auspiciile, dicta calendarul, despărțea zilele faste de cele nefaste, putea introduce culte religioase noi, răspundea de sacerdoți și de sanctuare. Era căpetenia vestalelor, pe care le desemna, adică a preoteselor care vegheau asupra focului sacru, permanent aprins, al zeiței Vesta.

Aceste preotese își aveau sediul lângă Regia, care, încă din vremea regalității, devenise locaș de cult religios mai degrabă decât „palat monarhic”. Riturile focului sacru atestă o situație foarte veche, când pierderea focului și decesul căpeteniei primejduiau deopotrivă existența grupului uman în cauză. Sub ultimii lucumoni etrusci funcția religioasă s – a estompat odată cu infiltrarea modelului tiraniei grecești. Emergea tendința spre laicizare, spre o harismă regală diminuată.

Funcția militar – politică era desigur cea mai relevantă. Ca deținător de imperium, regele era comandantul suprem al armatei romane, dux. Regele nu putea transfera altei persoane comandamentul suprem, imperium, decât în situații excepționale.

Regele era singurul om acreditat să declare război altor populații, după ce consulta nu senatul, ci doar adunarea populară. De asemenea, el încheia pacea. Pe de altă parte, regele dirija și politica internă. În materie de politică internă, regele nu era obligat să consulte senatul. Dacă totuși efectua o asemenea consultare, era moralmente constrâns să țină seama de avizul senatorilor.

În sfârșit, regele era principalul judecător al Romei. Procesul acelui Horațiu care și – a ucis sora atestă revelatoarele capacități judiciare ale regelui. Nu exista apel la hotărârile judiciare ale regelui.

Competențele judecătorești ale regelui purtau în primul rând asupra domeniului religios. Ele priveau în special judecarea vestalelor care își încălcau jurământul de castitate. Vestalele rămâneau fecioare și vegheau fără încetare asupra focului sacru până la terminarea mandatului lor, care se producea după ce depășiseră vârsta de patruzeci de ani, – când puteau să se căsătorească.”

De asemenea, regele făcea dreptate în procesele politice importante, care nu depindeau de puternica justiție a ginților. Regele acționa îndeosebi în cazurile de înaltă trădare, cum erau procesele de parricidium, la origine atentat împotriva persoanei sale.

Dar și în cele de perduellio, crimă de înaltă trădare. În ambele tipuri de procese, dacă se dovedea că acuzatul era culpabil, se prevedeau pedepse crude, înzestrate cu un caracter expiatoriu și arhaic. Vinovatul, legat într – un sac de piele, era aruncat în Tibru. Ori era spânzurat de un arbore consacrat zeităților Infernului.

Totodată, regele poseda dreptul de apel față de sentințele ginților. Intervenea când apăreau litigii între ginți ori când era vorba de contracte private încheiate sub prestare de jurământ, care implicau așadar o componentă religioasă. Regii etrusci trebuie să fi pus în operă un sistem de drept. În general, lucumonii etrusci au amplificat funcția juridică.

Ei au tins spre diminuarea însemnătății conferite actului de justiție elaborat de ginți și au consolidat competențele de arbitru care le reveneau și, în general, dreptatea împărțită de ei.

Însemnele puterii regale reliefau cele trei funcții mai sus prezentate. Ele au fost împrumutate din Etruria. Regele era însoțit de doisprezece paznici, așa numiții lictori, care purtau cu ei o desagă în care se aflau nuiele și o secure, de utilizat la ordinele suveranului.

Pe deasupra, regele avea drept la un taburet pliabil de fildeș, așa numita sella curulis. Ca și la toga de ceremonie, tivită cu purpură, praetexta. Cu prilejul ceremoniei triumfului, introdusă tot de etrusci, regele purta un sceptru, de asemenea confecționat din fildeș. Avea dreptul la o coroană de aur și la o cvadrigă pătrată, pe care defila. În sfârșit, de la latini, regele a preluat lancea regală.

La 24 februarie, în fiecare an, se desfășura ceremonia numită „fuga regală”, regifugium. Regele prezida un sacrificiu și apoi fugea. Într – o epocă străveche, căpetenia primitivă, arhetipul regelui, după o iarnă care îi slăbise forțele, concura cu alți competitori, pe care trebuia să – i învingă.

În acest fel, el își reînnoia forțele. Izvoarele antice contrapun regalitatea romană electivă celei ereditare și agnatice, care funcționa la latinii albani și la alți italici.

În realitate, regele roman își desemna din vreme urmașul, pe baza legăturilor de sânge cu femeile din familia sa. De aceea în Roma regală a funcționat nu o ereditate de tip agnatic, ci una, de facto, exogamă uterină. Astfel, Numa Pompilius era soțul Tatiei, fiica lui Titus Tatius, rege sabin și aliatul lui Rorriulus. Tullus Hostilius a fost fiul Hersiliei, care, la un moment dat fusese căsătorită cu Romulus.

Iar Ancus Marcius era fiul fiicei lui Numa Pompilius. Servius Tullius, ocrotit de Tanaquil, ar fi fost ginerele lui Tarquinius I. Tarquinius al II – lea, care îl răsturnase pe Servius Tullius, era soțul Tulliei Minor, fiica acestui Servius Tullius. Ultimul Tarquinius a vrut să introducă ereditatea agnatică.

Spre nemulțumirea lui Brutus, care era și el pretendent la regalitate, în virtutea aceleiași eredități exogame uterine. Ceea ce a contribuit la răscoala din 510 – 509 î. Hr. „Alegerea”, electio, a regelui constituia o formalitate, care conota formalismul și ritualismul romanilor.

Teoretic, după moartea regelui anterior, puterea era preluată de către senat, care desemna un „interrege”, interrex, pentru cinci zile, prin tragere la sorți. Putea urma apoi un alt interrege. Până la urmă un interrege reclama senatului un candidat la regalitate. Senatorii îl desemnau prin așa numita designatio. Dacă zeii erau favorabili, se trecea la alegeri, de fapt la creatio, înfăptuită de adunarea populară curiată. Aceasta aclama candidatul senatului prin suffragium, (făcut prin aclamații).

Adunarea „crea” astfel regele printr – o „lege curiată despre imperium”, lex curiata de imperio, în fond învestitură a suveranului.

Apoi regele „creat” lua auspiciile, adică proceda la inauguratio. Toate aceste faze „electorale” mascau de fapt învestirea candidatului anterior indicat de regele defunct ori a unui descendent pe linie feminină al familiei regale. A existat totdeauna un singur candidat la regalitate.

Dar edificiul instituțional a devenit treptat mult mai complex. El s – a bazat mult timp pe un sistem gentilic. Am constatat că șefii ginților formau un consiliu regal, un senat, care sfătuia pe rege mai ales în materie de politică internă. Cele trei triburi inițiale erau fiecare alcătuite din zece curii.

Încât au existat, într – o primă etapă, treizeci de curii. Curia era la origine, o asociație de bărbați care luptau împreună. Curiile erau alcătuite din celule de bază, care erau gințile, în număr de 100 sub Romulus. Efectiv, poporul roman era divizat în ginți și în „familii”, familiae.

Ginta, gens, la plural gentes, constituia un fel de familie deosebit de amplă, care concentra pe toți coborâtori dintr – un strămoș mitic, eponim, adică susceptibil să dea numele ginții.

Un membru al ginții avea trei nume: „prenume”, praenomen, un „nume gentilic”, nomen gentile ori gentilicium, cel care desemna ginta respectivă, și un „supranume”, mai degrabă decât o „poreclă”, cognomen. Fiecare cetățean roman poseda deci aceste trei nume și se numea, de pildă, Gaius Iulius Caesar.

Unele cognomina indicau o ramură importantă a ginții, cum erau Scipionii, branșă a ginții Cornelia. Încât uneori ființau mai multe cognomine, care eventual aveau o semnificație precisă. Astfel, scipio însemna „baston” sau chiar „ciomag”, iar cicero ilustra „bobul” (de năut), chiar „leguma”.

Fiecare gintă era înzestrată cu specifice culte religioase, morminte, obiceiuri proprii. Descendenților consanguini ai străbunului mitic li se adăugau, în interiorul ginții, clienții lor (liberți, adică sclavi eliberați, străini ocrotiți de gintă, oameni de condiție și obârșie modestă).

Legăturile clientelare, între „client”, cliens, și protectorul, „patronul” acestuia, patronus, erau deosebit de importante la Roma. Adesea, la Roma, un patron putea fi clientul altui patron mai important, încât rețeaua relațiilor clientelare străbătea întreaga societate romană.

Uneori o gintă, gens, putea număra sute sau chiar mii de persoane. Familia reprezenta un grup restrâns, al oamenilor care aveau un străbun comun. Familia se afla plasată sub autoritatea unui „tată” al său, paterfamilias. Este greu de spus dacă familiile, familiae, au rezultat dintr – un proces al dislocării ginților sau dacă, dimpotrivă, gințile au reieșit din reunirea familiilor.

În orice caz, curiile s – au grupat în cea mai veche adunare a poporului, care reunea practic întreaga populație a federației preurbane din timpul regilor latino – sabini.

Această adunare a format inițial „comițiile calate”, comitia calată, adică de fapt „chemate” de rege. Concomitent, pristavul, crainicul, care la kalende și la none, zile decisive ale lunii romane, convoca poporul roman, se numea calator. El aduna curiile spre a asculta deciziile regale privitoare la calendar.

Ulterior, sub președinția marelui pontif, pontifex maximus, aceste comiții

s – au reunit pentru a stabili zile de sărbătoare, de „târg” și de împărțire a justiției, acte religioase și juridice, consacrarea sacerdoților oficiali, renegarea cultului unei familii, când se intra în alta, ratificarea testamentelor.

Astfel „comițiile calate” au devenit „comiții curiate”, comitia curiata. Ele constituiau cea mai veche adunare populară a Romei, dar s – au convertit iute într – un „martor”, testis, pasiv al regelui. Nu aveau sau nu mai aveau inițiativă legislativă. Se mulțumeau să aprobe, prin aclamații, propunerile de legi enunțate de rege. Ele îl „ungeau”, dar, practic, nu puteau nici să – l aleagă și nici să – l respingă.

Când declara război, regele obținea consensul adunării curiate, adică un „ordin al poporului”, iussus populi.

Ulterior, această adunare a fost cantonată la domeniul sacrului, al organizării ginților, al problemelor referitoare la dreptul privat, la testamente etc. În secolul I î. Hr., romanii nici nu mai știau din ce curie făceau parte.

Dar, chiar devenite caduce, desuete, comițiile curiate nu au fost desființate. Formalismul și ritualismul, venerarea tradițiilor ar fi interzis suprimarea lor oficială. Sub regi, fiecare dintre curii avea conducătorii săi, propriile culte religioase.

Dar, cum am observat mai sus, în timpul regilor – lucumoni etrusci, structurile gentilice, puternice sub căpeteniile latino – sabine, au slăbit în mod simțitor. S – a degajat, în întregul Lațiu, o pătură socială de mari crescători de vite și chiar de proprietari funciari. Ea este atestată de mormintele Bernardini și Barberini, ca și de săpăturile arheologice întreprinse la Praeneste.

A luat naștere și o categorie de proprietari mijlocii de pământ, care serveau în armată: așa – numiții adsidui. Sub ei se situau imigranții, deportații la Roma, care depindeau de regi și de patroni din ginți. O lovitură de grație ar fi fost administrată sistemului gentilic și adunării curiate de către Servius Tullius.

Acest lucumon a creat, în paralel cu adunarea curiată, un sistem centuriat, bazat pe centurii, unități militare la origine, în principiu alcătuite din 100 de soldați, dar, în realitate, întrunind un număr variabil de cetățeni.

Centuriile au format un cadru de mobilizare, din care a rezultat adunarea centuriată, „comițiile centuriate”, comitia centuriata. Sub Republică, această adunare devine cea mai venerabilă adunare populară. Vulgata i – a atribuit chiar lui Servius Tullius organizarea comițiilor centuriate în funcție de cens, census. Inițial, censul statua locul omului în societate, rapid determinat de avere, și nu de origine, sânge, curie, gintă.

Astfel era grav subminat sistemul gentilic, întemeiat pe legături de sânge. Legendele îi atribuie aceluiași Servius Tullius organizarea centuriilor în funcție de cinci clase censitare.

Dar se pare că sub Servius Tullius nu ar fi ființat decât două clase censitare: „clasa” propriu zisă, classis, baza sistemului, și categoria celor săraci, așezați sub adsidui, adică cei care se aflau „sub clasă”, infra classem. Termenul classis se înrudea, probabil, cu verbul calo, – are, mai sus consemnat ca desemnând „a chema”, „a convoca”.

Oricum, armata cetățenească, înființată de către Servius Tullius, suprima, în practică, pe cea gentilică. Totodată, Servius Tullius a substituit celor trei triburi gentilice altele topografice, grupate în zona pomerială. Ne referim la cele patru triburi urbane teritoriale, nongentilice, chiar antigentilice: Suburana, Collina, Baquilina și Palatina.

Pe de altă parte, regii Romei au început să fie asistați de auxiliari. Primii auxiliari, eventual creați de către Numa Pompilius, ar fi fost sacerdoții. Însă, sub regii – lucumoni etrusci, au emers doi adjuncți deosebit de importanți ai așa numitului rex. Competențele acestor auxiliari ai regelui au sporit pe măsură ce funcțiile regalității creșteau în detrimentul influenței exercitate de ginți. I se atribuie chiar lui Romulus crearea funcției de „prefect al Orașului”, praefectus Orbi. În realitate, această funcție trebuie să fi fost înființată mult mai târziu, sub regalitatea etruscă.

Prefectul Orașului gestiona Roma când regele părăsea Orașul, ca să poarte undeva război. Chiar sub Republică, această funcție a existat temporar, spre a deveni permanentă în timpul Imperiului, când prefectul Orașului a ajuns un fel de primar al Romei. Ca auxiliar regal trebuie menționat și „marele” sau „cel mai mare pontif, pontifex maximus, care îl seconda pe rege în domeniul religios. Sub Republică, pontifex maximus va sfârși prin a deveni conducătorul religiei romane. Regii etrusci i – au încredințat chiar însărcinări militare.

Important auxiliar s – a învederat a fi comandantul cavaleriei și al unităților de elită ale armatei, „magistrul călăreților”, sau mai degrabă „tribunul celor rapizi”, tribunus celerum. Acești secondanți vor contribui la abolirea regalității, tot mai intens simțită ca străină de interesele comunității romane.

Viața cotidiană a romanilor din vremea regalității se desfășura între limitele stringente ale unei austerități de altfel obligate. Desfătările Orașului nu cunoșteau decât începuturi foarte modeste, în pofida unei anumite dezvoltări economice și sociale realizate sub regii etrusci, mai sus semnalate. Fără îndoială, comerțul și artizanatul influențează existența locuitorilor Romei. Dar, în general, romanul își lucra conștiincios ogorul sau își creștea vitele în zona extrapomerială a Orașului. Adesea el își petrecea vara în bătăliile care aveau loc în Lațiu, uneori chiar la porțile Romei.

Între granițele contractualismului roman, cetățenii orașului de pe malurile Tibrului se comportau ca deosebit de pioși. Am constatat cât de importantă era legătura cu zona subterestră, care se realiza prin mundus. Un asemenea mundus exista și la Roma, chiar dacă aici nu au fost niciodată efectuate riturile „fundării”. Am remarcat că mundus era închis, spre a se bloca accesul pământean, printre muritori, al manilor, sufletele, de fapt zeii străbunilor.

Într – adevăr, la Roma au existat trei tipuri de zei mărunți, „familiari” sau „casnici”: manii, larii, lares, și penații, penates. Toate aceste divinități erau venerate de romani cel puțin în aceeași măsură ca marii zei: Iupiter, Iunona, Marte, Minerva etc. De trei ori pe an, mundus era deschis, pentru a se relua legătura cu zeii Infernului și cu manii.

Datele anuale ale acestei deschideri erau 24 august, în ajunul secerișului, 5 octombrie și 2 noiembrie, când aveau loc semănături de toamnă. Manii trebuiau să protejeze aceste operații. Ei veneau în Roma tocmai cu un asemenea scop. Zilele respective erau sacre, întrucât atunci, cu excepții foarte rare, nu se efectuau operații militare și nici chiar nunți. Intre mani și recolte se statuau legături puternice; de altminteri, la Roma, mundus se afla lângă templul zeiței Ceres.

Tot aici se aflau și edificiile unde se adunau toate curiile, fiecare la vatra proprie, în vederea evenimentelor religioase sau cu alte treburi. Totuși, în aceste trei zile sfinte aveau loc numeroase sacrificii în cinstea manilor, ca ei să nu vină prea numeroși pe pământ și să perturbe pe muritori.

Morții erau incinerați în exteriorul zonei pomeriale, cum am reliefat mai sus. Cenușa lor, depozitată într – o urnă, era, în cazul celor înstăriți, închisă în primele morminte mai opulente. Dar săracii așezau urnele direct pe pământul bătătorit. Cu prilejul aniversărilor și comemorărilor morților li se aduceau ca prinos flori, hrană, vin. În definitiv, tocmai cultul străbunilor obliga pe romani să aibă copii ori să – i adopte.

Pentru ca defuncții neglijați de familie să nu – i persecute pe muritori, calendarul prevedea felurite ceremonii, în luna februarie, în cadrul cărora capul familiei trebuia să practice rituri magice. Decedații aveau nevoie să fie menajați: de unde mobilierul din morminte și ofrandele. Morților vestiți li se asigurau înlesniri relevante, prin organizarea întrecerilor între gladiatori, împrumutate din Etruria.

Larii, la origine duhuri ale Infernului, erau zeii exteriorului casei și ocroteau orice bucată de pământ unde se lucra și se trăia: ogoare, drumuri străbătute, răspântii, cartierele urbane, dar și „osorul roman”, ager Romanus. La țară, la hotarele proprietăților și la răspântii, se aflau capele în care erau venerați larii.

În aceste capele, arhetipuri ale troițelor noastre, se desfășurau sărbători ale răspântilor, compitalia, la care participau nu numai oamenii liberi, ci și sclavi. Penații erau zeii originii, obârșiei, ca și ai interiorului locuinței, pe care o protejau în mod nemijlocit. Ei vegheau asupra aprovizionării locuințelor romane.

Chiar dacă sub regalitatea etruscă s – au ridicat la Roma unele case de piatră, destul de spațioase, locuințele primilor romani erau de regulă foarte modeste. Ei au trăit multă vreme în colibe, fabricate din lut și din trestie, din chirpici și cu armătură din lemn, cum au demonstrat descoperirile arheologice întreprinse în 1907 și în 1949 pe Palatin, unde imaginarul roman situa așa numita casă a lui Romulus.

În exterior exista un șanț de scurgere a apelor reziduale ale locuinței. Aceste colibe atestau o formă dreptunghiulară sau eliptică. Inițial, asemenea colibe nu comportau decât o singură încăpere, devenită ulterior principala cameră a locuinței romane. Ne referim la atriu, atrium. Acoperișul, inițial confecționat din paie, adesea înclinat spre interior și susținut de o simplă șarpantă, prezenta o deschidere, numită compluuium, pe unde apa de ploaie se scurgea într – un bazin (impluuium), situat sub această spărtură, tocmai în vederea colectării ei. Ulterior s – a adăugat așa numitul tablinum, convertit în centrul vieții de familie.

Denumirea sa releva că inițial această încăpere era o baracă de scânduri, alăturată probabil odăii unice. Căci tablinum derivă de la „scândură”, tabula.

Acest tablinum servea îndeosebi ca dormitor al stăpânilor casei. Aici au fost mutate din atriu capela zeilor penați, un altar și s – au păstrat, în locuințele aristocratice, măștile strămoșilor, cărțile de conturi și amintirile de preț. Încăperea unică ori centrală se deschidea spre o curte de pământ bătătorit (înconjurată de ziduri), la care se ajungea printr – un portal.

La țară, locuința se prelungea într – o grădină de zarzavat, aflată în spatele așa numitului tablinum. Treptat s – a creat și aici o curte interioară, legată de curtea exterioară printr – un culoar, care mergea de – a lungul tablinului. Mici chilii, sprijinite de zidul curții, slujeau ca locuințe sclavilor și servitorilor ori ca staule de vite. Pentru slujitori s – au putut improviza și barăci de scânduri. Sub pivnițele caselor Republicii s – au descoperit, relativ recent, vestigiile unor destul de elegante locuințe, care datează din 530 – 520 î. Hr. Aceste locuințe sunt contemporane cu reamenajarea „căii sacre”, a Romei.

În aceste locuințe și în atenanțele lor, cum am remarcat mai sus, locuia familia, dirijată de bărbatul liber, emancipat prin decesul tatălui său, împreună cu o soție, deoarece îi lega ceremonia consumării în comun a prăjiturii sacre, asemănătoare colivei noastre (confarreatio).

Ei stăpâneau apa și focul, pe fiii lor, împreună cu copiii acestora, fiicele necăsătorite. Femeia romană, spre deosebire de cea greacă, nu este supusă unei inferiorități umilitoare. Ea moștenește proprietăți și bani. Mama moștenește aceeași parte ca și copiii ei, iar fiicele au aceleași drepturi succesorale ca și frații lor. La Roma, cetățeanul nu „are” un fiu, ci îl asumă, îl „ridică” (tollere). Dacă, după naștere, îl ridică de jos, implicit îl recunoaște. Dacă nu îl ridica, pruncul era expus la intrarea casei sau în jurul unei gropi de gunoi, unde de obicei murea. Rar se întâmpla să îl crească altcineva. Pater familias exercita o autoritate incontestabilă asupra familiei.

De la început romanii au practicat monogomia. Morala civică se baza, în măsură sensibilă, pe morala cuplului. Procrearea, îndeosebi în această secvență istorică, zămislirea de copii, era considerată ca o îndatorire fundamentală a cuplului. De altfel, creșterea organică a Romei s – a întemeiat, în mare parte, cum am mai arătat, pe dezvoltare demografică, pe o populație abundentă.

Mesele primilor romani erau de regulă frugale: banchetele au apărut mai târziu. Cel mult, în mediile aristocrației etrusce, au putut să se desfășoare anumite ospețe.

Cultul muncii utile s – a reliefat ca foarte vechi. De asemenea, în special sub dominația etruscă, a apărut și a câștigat repede teren gustul câștigului, chiar al înavuțirii. Supuse unei etici promotoare de virtute și de cinste.

Deși, fără îndoială, încă din această fază istorică, s – au manifestat tentative de corupție și de realizare a unor profituri și avantaje politice ori socio – politice ilicite, care au mers până la comitere de crime în vederea menținerii sau conservării puterii.

Epoca regală ia sfârșit în anul 509 î. Hr., când ultimul rege etrusc, Tarquinius Superbus, a fost înlăturat, deoarece a avut o domnie abuzivă care a nemulțumit o mare parte a cetățenilor romani. Aceste abuzuri au rămas întipărite în memoria istorică a romanilor, regalitatea fiind considerată un sistem de conducere odios. În locul regilor au fost aleși doi consuli, care au fost cei mai vechi magistrați romani, ei ilustrând noua formă de guvernământ de la Roma, Respublica.

Capitolul 2

Expansiunea Romei pe continentul european în perioada republicii

2. 1. Cucerirea peninsulei italice

Supunerea peninsulei italice, ocupată de populații numeroase, cele mai multe vorbitoare de grai indoeuropean, a presupus un lung șir de contacte militare și de stabilire a unor alianțe, pe care Roma a știut, în cele din urmă să le fructifice în favoarea sa. Cauzele acestei cuceriri, extinsă temporal pe aproape două secole, sunt multiple și complexe, ele țin de natura economică a regiunilor cucerite (este vorba de resursele metalifere și de accesul la sare, în conflictele cu etruscii. de nevoia de a ocupa zone agricole, ogoare și pășuni, în campaniile contra samniților și a campanienilor), dar au și un conținut politic.

Acesta din urmă este vizibil în ceea ce privește unele atacuri contra cetăților etrusce, care sprijineau revenirea la regimul monarhic, abolit în 509, dar și în legătură cu raporturile dintre Roma și ceilalți membri ai Ligii latine. Principalele populații cu care Roma s – a confruntat în acest timp au fost, așadar: etruscii, galii, samniții, orașele grecești.

2. 1. 1. Conflictele cu etruscii

Acestea încep curând după alungarea ultimului rege. În 507 Clusium, oraș etrusc, își impune autoritatea asupra Romei, interzicând folosirea fierului, în afara utilizării lui pentru utilajul agricol, și procedând la confiscări de pământ. Etruscii reușesc, astfel, să controleze teritoriul până în Campania, unde sunt opriți de coloniile grecești.

Această dependență a romanilor este înlăturată în anul 506 prin victoria de la Aricia. Primul sfert al veacului al V – lea cunoaște debutul declinului puterii etrusce; este vorba de înfrângerea în fața tiranului Syracuzei, Hieron I, la Cumae, urmat de diminuarea zonei de control etrusc din nordul Italiei, ca urmare a intervenției celților.

Raporturile militare cu Roma devin defavorabile etruscilor, deși aceștia din urmă reușesc să cucerească Laniculum; Roma ocupă, însă Fidenae (veche aliată a orașului etrusc Veii), în 435. După un îndelung conflict, pe care analistica romană îl prezintă cronologic ca foarte apropiat de războiul troian (prin durata sa de un deceniu: 406 – 396), Roma se impune în fața orașului Veii, prin acțiunea victorioasă a dictatorului M. Furius Camillus.

Controlul salinelor de la gurile Tibrului revine acum exclusiv romanilor. Va urma, apoi, supunerea și altor centre etrusce, dintre care Volsinii, ca centru religios etrusc, capătă valoare de simbol al supremației romane. Ultima ripostă mai semnificativă a etruscilor împotriva Romei este sortită eșecului la lacul Vadimon (310 – în cadrul coaliției antiromane din cel de – al II – lea război cu samniții).

2. 1. 2. Conflictele în Latium

La începutul republicii, sub aspect politico – militar, Roma se afla angajată în coaliția latină, fiind membră cu drepturi și obligații cel mult egale cu acelea ale celorlalte cetăți lațiale. Potrivit surselor antice, mai ales analele, Roma se impune treptat ca hegemon al acestei Ligi, pentru ca ulterior să – și afirme preponderența și asupra altor populații vecine Latium – ului. Este, firește, o prezentare exagerată a autorilor care doreau, ca, de pildă, T. Livius, să sublinieze începuturile deosebite ale unui oraș ce avea să devină caput mundi.

După datele oferite de sursele antice. Roma ar fi înfrânt în mod răsunător, în 496, coaliția orașelor latine la Lacul Regillus. Trei ani mai târziu, în 493, se încheie alianța cvasi – paritară între Roma și Liga latină, semnându – se un tratat impus latinilor de consulul Spurius Cassius – foedus Cassianum, care prevede: furnizarea contingentelor militare în proporții egale, împărțirea egală a prăzilor de război și a pământului. Conducerea acestei coaliții este asigurată alternativ de Roma și Liga latină, iar politica externă este stabilită în comun.

Este mult mai corect ca victoriile pe care Liga latină și Roma le – au avut împotriva unor populații din afara Latium – ului, hernicii, volscii, equii, în cadrul conflictelor datorate unor factori economici (nevoia de a păstra controlul asupra pășunilor, care intrau în circuitul transhumant al populațiilor montane, fiind situate în drumul acestora spre regiunile joase de la țărmul mării), să se datoreze unor eforturi comune, ale tuturor membrilor Ligii latine, și nu doar Romei.

Argumentul principal al acestei afirmații este faptul că victoriile militare sunt urmate de întemeierea de cetăți de drept latin, mai cu seamă cele de la granița teritoriului dintre latini, pe de o parte și volsci și equi, pe de altă parte, ernicii vor adera la tratatul lui Spurius Cassius aproape imediat după semnarea lui, în vreme ce equii sunt înfrânți între 418 – 415, iar cetățile lor sunt ocupate. Volscii nu sunt ușor de înfrânt, dacă ținem seamă de informațiile autorilor antici care îl așează pe Coriolan, în calitate de trădător de patrie, în fruntea unor contingente volsce, în anul 491, sau de faptul că Roma este destul de greu salvată, în 458 și 431, de eforturile lui L. Quinctius Cincmnatus și, respectiv, A. Posthumius. Abia spre finele secolului al V – lea capitala volscă, Terracina, va fi cucerită, iar pe locul ei se va înființa colonia latină de la Circei (în 393).

Relațiile tensionate dintre membrii ligii latine, mărturisite, printre altele, și de încercarea de revenire la Roma a familiei ultimului rege etrusc, care găsește aliați printre cetățile din Latium, ar fi permis Romei dobândirea unei poziții preeminente, fără ca aceasta să fie sigură.

Manifestarea Romei ca o forță de prim rang în Latium nu poate fi ruptă, însă, de regresul puterii etrusce și galice, în veacul al IV – lea relațiile din coaliție se deteriorează în mod vizibil, mai ales în timpul celui de – al II – lea război al Romei cu samniții (343 – 340). Victoria Romei în 340 asupra samniților îi permite o atitudine dură asupra celorlalte cetăți latine, revoltate imediat după izbucnirea conflictelor cu cetățile din Samnium.

În 338, Liga latină este desființată, Roma își impune hegemonia asupra orașelor latine, începând procesul de difuziune a elementelor de drept roman (ius comrnercium și ius conubium) printre aliații ei.

2. 1. 3. Conflictele cu galii (celții)

Celții reprezintă ultimul val de populație indo – europeană ce coboară în Italia, dinspre nordul peninsulei, încă din antichitate au circulat două tradiții, ambele transmise și de T. Livius (V, 34 – 35) privitoare la aceste populații, denumite de izvoarele latine, galii.

Prima asociază invazia lor cu domnia primului rege etrusc, așadar la finele secolului al VI – lea, cea de – a doua amintește de această invazie pentru sfârșitul secolului al V – lea și începutul veacului al IV – lea. Sigur este faptul că mișcarea demografică a celților va limita stăpânirea etruscă din nordul peninsulei, prin stabilirea lor în Câmpia Fadului, de unde își vor începe incursiunile militare înspre centrul și sudul peninsulei Italia.

Cel mai important atac se consumă între anii 391 – 390, iar prima cetate afectată este Clusium. Se pare că participarea Fabiilor la rezistența contra celților, va determina atacul asupra Romei, din anul 390, când cetatea este cucerită (după înfrângerea romanilor în bătălia de pe malul râului Allia, un afluent al Tibrului. de către trupele conduse de celtul Brennus), mai puțin Capitoliul asediat timp de 7 luni. La capătul acestei perioade Roma este obligată să – și răscumpere libertatea, cu prețul a 1000 de livre de aur (T. Livius, V, 37; Diodor din Sicilia XIV, 114).

În retragerea lor, celții sunt atacați și înfrânți de către dictatorul M. Furius Camillas, care recuperează prada de război – episodul este însă destul de suspect, părând mai de grabă o inserție a analiștilor, care doreau să atenueze semnificația și consecințele invaziei. Timp de aproape o jumătate de secol celții par destul de liberi în mișcările lor de pradă în partea central – nordică a Italiei, în 367 și 360 atacă din nou Roma, prin 361 – 358 ajung în Campania, unde sunt respinși.

Consecințele acestor invazii sunt importante pentru Roma prin faptul că ele au reliefat, pe de o parte, slaba organizare defensivă a cetății (lipsa unor ziduri capabile să oprească atacuri consistente), precum și defecțiuni în organizarea trupelor, iar pe de altă parte, aceste invazii au determinat încercări ale unor cetăți cu care Roma încheiase tratate de alianță pe picior de inegalitate, de a ieși din coaliția romană – este vorba în principal, de etrusci (Falerii, Caere, Tarquinium, Fidenae) și volei.

În legătură cu primul aspect, datele furnizate de izvoarele scrise sunt confirmate de săpăturile arheologice și evidențiază un amplu proces de construcție a unor ziduri de incintă, din piatră. Potrivit mărturiei lui T. Livius: „s – a instituit o jurisdicție în materie de datorii (…) apoi, noi datorii au fost contractate pentru plata taxei percepute în vederea ridicării zidului din blocuri de piatră, pus în lucru de cenzori” (VI, 32).

În ceea ce privește organizarea militară, după bătălia de la Allia, se acordă o mai mare atenție asigurării unei mai mari mobilități trupelor terestre, casca din fier este înlocuită cu una din piele, iar scutul este întărit cu lame din bronz. De asemenea, din punctul de vedere al dispoziției și mișcării pe frontul de luptă, se introduc manipulii, formațiuni mai mici și mai mobile, în locul falangei grele, iar intrarea în luptă a rândurilor de soldați și utilizarea armamentului lor se succed în valuri.

Ca urmare a acestor măsuri (atribuite unor generali romani importanți: T. Manlius Torquatus, M. Valerius Corvus), romanii reușesc să restabilească stăpânirea asupra centrelor etrusce revoltate; se fac anexări din teritoriul etrusc și voise. Cu ajutor samnit Roma reușește să reinstaureze supremația în Latium.

2. 1. 4. Cucerirea Campaniei și conflictele cu samniții

Triburile samnite, alături de alte triburi sabelice trăiau reunite într – un organism confederativ, în zona central – sudică a Italiei, fiind, în Principal o populație de păstori transhumanți. Din zonele montane ei traversau Campania spre zonele de câmpie litorală, intrând astfel în conflict cu cetățile campaniene.

În 343, campanienii sunt înfrânți de samniți și se retrag în capitala lor Capua, de unde cer ajutor Romei. Această versiune, transmisă de T. Livius (VII, 29 – 31), amintește și de un refuz inițial al romanilor de a interveni în acest conflict, din pricina unui acord anterior pe care îl încheiaseră cu samniții.

În fața acestei atitudini, campanienii ar fi promis Romei o închinare totală, adică cu toate bunurile și pământurile lor. Prezentarea este scrisă cu vădita intenție de a explicita atitudinea Romei de după anul 343 în zona Campaniei, căci la acea dată Capua reprezenta un oraș bogat, iar ogoarele fertile vor constitui un important câștig pentru romani.

Din punct de vedere strategic, o instalare romană în zonă, ar fi însemnat o încercuire a zonei lațiale și, deci, o mai eficientă modalitate de a o controla. Campania militară contra samniților este de scurtă durată (este ceea ce se numește primul război cu samniții: 343 – 341) și se încheie victorios pentru Roma. Prin înfrângerea samniților de lângă muntele Gaurus și de la Suessula, Capua și Campania trec sub control roman, iar Latium – ul este acum încercuit de garnizoanele romane, prin crearea coloniilor de la Norba și Setia.

Încercarea de recuperare a libertății de către orașele ligii latine (este vorba de revolta dintre 341 – 338 la care aderă și mai nou cuceritele orașe Capua și Cumae) este sortită eșecului, victoria romană de la Capua din 340 și apoi cucerirea centrului voise de la Antium, din 338, a marcat instalarea hegemoniei romane în Latium și Campania de o manieră diferită față de perioada anterioară.

Practic, tratatul nou semnat conținea desființarea Ligii Latine, orașelor latine fiindu – le interzise dreptul de a face comerț între ele (ius commercii) și de a încheia căsătorii (ius conubii). Ele își păstrau autonomia internă, dar singurele raporturi externe erau cele încheiate cu Roma. Cetățile latine nu aveau nici un fel de drepturi politice, în raport cu Roma, adică erau ciuitates sine suffragio și datorau Romei contingente militare, în caz de război, și contribuții fiscale.

Același regim este aplicat coloniilor de drept latin care participaseră la revoltă. Așezările latine din zona munților Albani sunt integrate cetății celor șapte coline, iar cetățenii lor sunt înscriși în rândul ginților plebeiene. La capătul acestui conflict Roma întemeiază două colonii de drept roman (după modelul fidel al Romei, populate cu cetățeni soldați, care aveau ca pricipală sarcină apărarea teritoriului vecin cu orașul lor), la Antium și Terracina.

Dar noua situație politico – militară nu scutește Roma de alte conflicte cu populațiile pastorale samnite, care nu mai puteau folosi drumul spre marea Tireniană, rămânându – le alternativa transhumantei înspre Adriatica, prin ținuturile picentinilor și apulilor. Cu aceste din urmă populații Roma va încheia alianțe, fondând chiar o colonie romană, la Luceria, în calea noii rute de deplasare a turmelor samnite. Un nou conflict pare astfel, de neînlăturat.

În cel de – al II – lea război cu samniții (328/27 – 312), Roma este inițial înfrântă răsunător la Caudium (321), unde întreaga armată învinsă este trecută pe sub jugul format din furcile samniților învingători. Roma pierde Luceria și Fregellae.

Terenul este recâștigat prin recucerirea litoralului adriatic, dar în 312 o nouă ofensivă samnită provoacă grave pierderi romanilor, în bătălia de la Lautullae. Deși zona Campaniei trecuse de partea samniților, Roma reușește să recupereze Terracina, Capua și Nocera. Romanii încep, construirea drumului care trebuia să lege Capua de Roma, via Appia, după numele cenzorului Appius Claudius Caecus.

Fără ca raporturile de forță să fie clar definite, luptele continuă în ceea ce s – a numit al treilea război samnit (312 – 290), în urma căruia Roma reușește să facă față amplei coaliții alcătuită din samniți, etrusci, umbri, herniei, alături de care se va alătura orașul grec al Tarentului (singura colonie spartană). Cum Roma este acum nevoită să lupte pe două fronturi, sunt aruncate pe câmpul de bătaie două armate, una condusă de consulul Q. Fabius Rullianus, care reușește să distrugă revolta etruscă la lacul Vadimon (310), iar cea de – a doua, condusă de dictatorul L. Papirius Cursor, îndreptată împotriva samniților pe care îi infringe la Allifae. Teritoriul samnit este devastat, iar învinșilor li se impune un tratat de pace dur.

O nouă ridicare la luptă a samniților va prilejui închegarea unei noi coaliții la care de această dată participă și celții și sabinii alături de vechii revoltați. Victoriile romane de la Volaterrae (298), care îi vor izola pe etrusci, și de la Sentinum (295), spulberă coaliția antiromană. O ultimă victorie asupra samniților de la Aquilonia (290) și transformarea zonei locuite de gallii senoni în teritoriu roman, colonia militară de la Sena Gallica va pecetlui superioritatea militară a Romei.

Cu toate acestea, samniții apar ca parteneri militari ai grecilor din Tarent, în tabără opusă Romei (este al patrulea război samnit, 283 – 272), ultima opoziție consistentă a samniților este revolta din 269.

2. 1. 5. Conflictul cu Tarentul (282 – 272)

Întemeiată spre finele secolului al VIII – lea de către Sparta, în cadrul conflictelor interne legate de contestarea cetățeniei unui grup social provenit din căsătoriile spartanelor cu hiloții, cetatea Tarentului se amestecă în conflictele dintre populațiile italice, trecând de partea samniților, în cel de – al treilea conflict al acestora cu Roma. Imprudența Tarentului fusese cu atât mai mare, cu cât el nu beneficia de forțe militare defensive capabile să îl pună la adăpost de intervențiile italicilor (aceasta se văzuse anterior, în a doua jumătate a secolului al IV – lea când tarentinii fuseseră nevoiți să ceară ajutor militar grecilor de pe continent).

În anul 302 Tarentul încheiase cu Roma un tratat prin care cele două părți își delimitau zonele de acces pe coasta Adriaticii. Ca urmare, Roma nu trebuia să depășească regiunea Crotonei, respectiv capul Lacinian. Dar, în 282 Roma acordă ajutor militar orașului grecesc Thurioi, în urma solicitării acestuia, instalând aici, și apoi și în alte cetăți din Magna Graecia, garnizoane proprii. Pătrunderea navelor romane în golful Tarentului determină riposta tarentină, flota romană este înfrântă, iar garnizoana de la Thurioi este alungată.

În acest moment Tarentul face din nou apel la Epir, condus în acea vreme de regele Pyrrhus (306 – 272). Inspirat de modelul lui Alexandru Macedon, Pyrrhus, care pe plan intern întreprinde o amplă politică de organizare economică a statului său, va fi adeptul unei politici externe de anvergură.

În campania sa italică, el ajunge să comande o armată destul de numeroasă, alcătuită din epiroți, tarentini și alți mercenari greci înrolați din cetățile grecești italice, debarcând în Italia însoțit de elefanți, în fața armatei sale, organizată după modelul falangei macedonene, trupele romane conduse de consulul P. Valerius Laerinus, speriate de primul contact cu elefanții, sunt înfrânte la Heracleeia (280). Cum proaspăta înfrângere a coaliției antiromane, din cadrul celui de – al treilea război samnit, nu dăduse răgazul refacerii de forțe. Pyrrhus constată cu surprindere că nu poate conta pe o ridicare a italicilor contra Romei.

Mai mult în unele centre grecești, chiar în Tarent, o parte a aristocrației locale părea favorabilă unui acord cu cetatea întemeiată de Romulus, însuși Pyrrhus se pare că încearcă să încheie pace cu romanii (prin trimiterea unei ambasade condusă de thessalianul Cineas în fața senatului roman), dar este refuzat (potrivit analiștilor romani, principalul oponent fiind chiar cenzorul Appius Claudius).

Lupta de la Ausculum (279), în care romanii pierd chiar pe unul dintre comandanții lor (consulul P. Decius Mus) nu va putea fi fructificată. Cea de – a doua încercare (este foarte probabil ca abia acum Pyrrhus să fi inițiat dialogul diplomatic cu Roma și nu cu un an înainte când superioritatea sa era evidentă) a lui Cineas de a încheia un tratat cu Roma, în numele regelui epirot, este sortită eșecului, în acest context sunt amintiți cartaginezii, care nu priveau cu ochi buni aventura italică a lui Pyrrhus, mai ales că acesta își anunțase planurile sale siciliene (preluând mai vechiul plan al lui Agatacles de salvare a orașelor grecești și lichidarea factorului punic ca element de presiune din Sicilia).

În 278, regele Epirului debarcă în Sicilia, despresoară Syracuza asediată de cartaginezi, și se proclamă basileus – rege. Eliberează apoi celelalte orașe grecești din Sicilia, cucerind unele puncte cartagineze din vestul insulei, încercarea sa de a ataca acasă, pe pământ african, cetatea Cartaginei, îi atrage nemulțumirile grecilor supuși la un efort financiar consistent, datorat pregătirii oastei.

Pe lângă aceasta, atitudinea sa care îl făcea să apară mai degrabă un tiran decât un eliberator, destramă coaliția grecească, cu atât mai mult cu cât, în plină campanie de organizare a debarcării africane, Pyrrhus pleacă din Sicilia, debarcă la Locroi și confiscă tezaurul templului Persephonei, motivând nevoia de bani pentru un nou război cu Roma.

Cu aceasta din urmă Pyrrhus se confruntă în anul 275, pe două fronturi, pe care pierde în fața consulilor M. Curio Dentatus (într – o confruntare în care relieful nu i – a permis utilizarea cavaleriei regale) și L. Cornelius Lentulus (la Maleventum, denumit după victoria romană Beneventum). Aceste eșecuri precum și amenințarea de acasă a lui Antigonos Gonatas, fiul lui Demetrios Poliorcetul, care devenise rege al Macedoniei, îl determină pe Pyrrhus să părăsească Italia, lăsând în loc o garnizoană condusă de Milon.

În anul 272, în cadrul luptelor pentru cucerirea orașului Argos, regele Epirului moare, în condițiile în care romanii înfrâng ultima coaliție dintre samniți – lucani – brutti, și, cu ajutor cartaginez (prin flota ancorată în golful tarentin), asediază Tarentul pe uscat (272). Consulii Spurius Carvilius și L. Papirius Cursor primesc ofertele diplomatice ale lui Milon, Tarentului i se impun mari despăgubiri de război, dărâmarea zidurilor, primirea unei garnizoane romane, intrarea cetății în sistemul alianțelor romane.

La capătul acestei confruntări Roma devenise factorul politic numărul unu în Italia. Impunerea controlului roman în peninsulă, în zona dintre Pisa și Rimini, nu este însă rezultatul unui proces linear. Așa cum s – a putut observa, nu de puține ori se creează coaliții antiromane ale populațiilor italice, destul de puternice să pună în Pericol existența Romei.

Un complex de factori a favorizat superioritatea finală a romanilor. Este vorba, în primul rând de declinul puterii etrusce și de lipsa de coordonare politico – militară dintre populațiile peninsulei, pe fondul unei invazii celtice, într – o primă etapă, apoi pe fondul unei diminuări a puterii militare a partenerilor din liga latină.

În al doilea rând, se poate observa pasivitatea cartaginezilor, favorizați de o ridicare romană în contextul raporturilor lor cu cetățile grecești din Magna Graecia.

În sfârșit, ingerința nefericită a lui Pyrrhus în lumea elenistică occidentală, distruge orice putință de închegare a unei coaliții grecești de durată. Rezultatul practic al acestor confruntări la care participase Roma este (dincolo de aspectul intern al definitivării organizării sale ca cetate) un control economic al celei mai mari părți a peninsulei, realizarea unui sistem de alianțe care, ulterior, nu se va dovedi întotdeauna funcționabil, instalarea de colonii de cetățeni romani în orașele de drept roman (și prin urmare, multiplicarea modelului urban propriu), deschiderea economică și politico – militară spre Mediterană.

Roma a devenit astfel stăpâna incontestabilă a Italiei. De la Rubicon, dar romanii bătuseră și forțe militare din Gallia cisalpină, până la strâmtoarea Messina, Italia era stăpânită, controlată de Roma și de aliații ei.

În 265 î. Hr., sub presiunea aristocrațiilor locale, Volsinii și Vulci, ultimele cetăți etrusce independente, trec sub dominația Romei. Politica Romei față de învinși și de aliații săi, adesea obligați la o asemenea condiție, a fost complexă, nuanțată, dură la nevoie, foarte flexibilă în unele cazuri.

În o sută de ani, după anexarea cetății Veii și până la bătălia de la Sentinum, Roma și – a impus prevalenta în Italia. În douăzeci de ani a fost stopată aventura expansionistă a lumii elenistice în Italia, pare – se visată încă de Alexandru. Reechilibrarea factorilor politici interni din Cetate a susținut deosebit de substanțial strategia defensiv – ofensivă a Romei în peninsulă.

În general s – au privilegiat soluțiile pragmatice. Pentru a supune alte populații italice, Roma a recurs la celebra soluție „divizează și poruncește”, „diuide et impera”. „Plaja” cuceririlor romane s – a vădit foarte variat alcătuită.

S – a pendulat între nimicirea totală, până la temelii, a așezărilor ostile și primirea în rândurile fie ale cetățeniei romane, fie ale aliaților, „socii”, a noilor supuși, fără a exclude amputarea teritoriilor ce le aparțineau, năruirea incintelor fortificate, obligații oneroase, în funcție de soldații furnizați Romei, de felurite poveri, ca provizii (livrate romanilor), dar și alianțe cu Cetatea etc.

S – au implantat pretutindeni colonii romane, învestite cu o vocație militară evidentă. Au fost populate cu soldați, lăsați la vatră, puțin numeroși (până la două sute de inși), așezați în punctele strategice ale Italiei, de pe țărmurile Lațiului și ale Campaniei, până în Italia meridională și pe coasta Mării Adriatice. Spre mijlocul secolului al III – lea î. Hr., aceste colonii, închipuite ca porțiuni ale Cetății, au fost implantate în Italia centrală și chiar la nord de Pad. În diverse zone s – au dezvoltat și colonii „latine”, ale aliaților, mult mai numeroși, până la câteva mii de oameni, în diverse zone.

Cuceririle romane sunt așadar „jalonate” de tot felul de colonii, ochii și urechile Cetății. Multor cetăți subjugate li se acorda o largă autonomie locală, inclusiv în domeniul instituțiilor. Alianța cu Roma se baza pe cooperarea între oligarhiile locale și nobilitas romană, care le determinase în mare parte să accepte preeminența Cetății. Să nu omitem faptul, că aceste elite indigene erau dependente de nobilitas prin complexe legături de ospitalitate, de clientelă, prin obligații reciproce și, uneori, chiar prin înrudiri.

Romanii și – au reprezentat totdeauna cucerirea Italiei ca fructul unei defensive permanente. În fond, prada de război, ambițiile expansioniste au cântărit foarte mult. Clienții nobililor, destul de des negustori activi, aveau nevoie de supunerea altor populații, care de multe ori le aducea profituri apreciabile.

Desigur, nici în Italia și nici în exteriorul ei, Roma nu s – a străduit să latinizeze pe cineva cu forța. Aculturația nu a fost obligată, ci acceptată, câteodată voită de aliați, socii. Cuceriții au adoptat rapid limba, moravurile, chiar instituțiile cuceritorilor. Cu dificultate, inclusiv în sudul Italiei, în „marea Grecie", Magna Graecia, se va impune limba latină. Cele câteva sate din extremul sud – est al Italiei, așa – zisa Terra d'Otranto, unde teoretic se mai vorbește și acum o greacă aproape antică, constituie o excepție. Iar etruscii și – au pierdut complet limba, în prima jumătate a secolului I d.Hr.

2. 2. Expansiunea în bazinul apusean al Mării Mediterane

După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social, economic și administrativ, interesele Romei s – au ciocnit de cele ale Cartaginei.

Colonie a orașului Tyr, fondată, potrivit tradiției, pe la 814, pe coasta Tunisiei de azi, Cartagina devine curând un prosper centru agricol și comercial.

Legăturile pe care le stabilește cu zona iberică (de unde se aprovizionează cu metal prețios, în special argint, iar prin centrul de la Gades cu cositorul adus din zonele nordice), cu zona africană (cu care stabilește schimburi de metale prețioase, mai ales aurul din Maroc și Mauretania) explică resursele pentru flota sa comercială, iar intensele contacte cu lumea vest mediteraneeană, dar și cele cu orașele din estul bazinului mediteraneean dau seamă de rolul economic și naval al cetății.

Un loc aparte îl au legăturile cu propria metropolă, pe care le menține neîntrerupte, cel puțin în primele două secole de existență, fiind un important centru de răspândire a unor culte (de pildă, cel al zeului Baal și al zeiței Tanit/Astarte) și a elementelor de civilizație feniciene. Poziția deosebită a Cartaginei, întărită prin acordurile cu cetățile etrusce privind influența în zona costalieră a mării Tireniene, a oprit o pătrundere mai consistentă a grecilor spre vestul bazinului Mediteranei.

Totodată Sicilia era dominată, în partea sa nord vestică și vestică de puterea punilor, pe care izvoarele grecești o prezintă ca o veșnică amenințare la adresa securității coloniilor grecești siciliene.

Conflictele din această insulă, între puni și greci, au constituit și cauza oficială a intervenției lui Pyrrhus în Sicilia, și, de asemenea, vor fi și prilejul tensionării raporturilor dintre Cartagina și Roma, inițial destul de „cordiale”. De altfel, potrivit mărturiei lui Polybios (XIX, 92, 8), preluat apoi de T. Livius (III, 22,1), în epoca republicană Roma va fi încheiat o serie de tratate cu Cartagina, primul plasându – l chiar în anul alungării ultimului rege.

Este totuși puțin probabil, în pofida autorității pe care o reprezintă istoricul grec, ca la această dată Roma să fie destul de puternică încât să conteze ca partener de dialog politic sau economic pentru Cartagina, o cetate prosperă și posesoare a celei mai puternice flote din zonă.

Pentru anul 279, în contextul conflictului dintre Roma și Tarent, este amintită reînnoirea acordului dintre cele două cetăți, prin care Romei i se interzice accesul înspre vest până în Spania și în Sardinia. De asemenea, în anii care au urmat bătăliei de la Beneventum, raporturile dintre cele două cetăți sunt de colaborare, judecând după ajutorul acordat de Cartagina Romei la asedierea Tarentului.

La această dată Roma are în mod cert înjghebată o flotă, în 282 sursele vorbesc de 10 corăbii romane care patrulează în apele tarentine. Totuși nu se poate vorbi de o flotă militară romană capabilă să susțină un plan de expansiune extra – italic.

În plus după războiul cu Tarentul, atenția Romei pare concentrată mai cu seamă în interiorul peninsulei, unde practică o politică destul de bine conturată de colonizare (este vorba de întemeierea coloniilor de la Beneventum, Ariminium, Castrum Nouum).

2. 2. 1. Primul război punic

Primul conflict dintre Roma și Cartagina (264 – 241) izbucnește ca urmare a intervenției romanilor în ajutorul mamertinilor (mercenari osci din Campania care fuseseră angajați de tiranul Syracusei, Agathocles) ce se instalaseră în Messana (azi Messina). Aceștia fuseseră atacați de tiranul Syracusei, Hieron al II – lea, pe de o parte, și de flota cartagineză, pe de alta. Acceptând cu greu (potrivit surselor antice, Polybios vorbește de „marea încurcătură” în care se găsește senatul atunci când judecă logica acestui ajutor) să dea curs apelului mamertinilor Roma debarcă în 264 în Sicilia, moment în care Hieron al II – lea se aliază cu Cartagina și asediază garnizoana romană din Messana.

În 263 noi trupe romane trec strâmtoarea dintre Itaha și Sicilia și, pe fondul retragerii cartaginezilor, romanii atacă Siracuza. Hieron al II – lea acceptă condițiile dure impuse de Roma, Pata unor despăgubiri de 100 de talanți și aprovizionarea armatelor ornane cu grâne și echipament militar. Romanii vor asedia apoi, o serie de cetăți (Agrigent, Eryx, Lilybaeum, Drepanon, Solus, Panormus) obținând succese parțiale pe uscat. Cum însă puterea militară cartagineză consta în superioritatea ei navală, Roma decide trimiterea unei flote care repurtează succese la Mylae (260), Sulei (258) și Tyndaris (257).

În cadrul acestei flote un rol important îl joacă navele etrusce și cele grecești, în calitate de aliate ale romanilor, la care se adaugă împrumuturi de la cartaginezi, despre care ne amintește Polybios: „luând drept model o navă cartagineză naufragiată, romanii au construit o flotă în toată regula și au lansat – o la apă” (I, 20). Sicilia pare în bună măsură asigurată pentru romani, care se hotărăsc să întreprindă mai vechiul plan de atacare a Cartaginei pe pământ african. Mobilizările masive de resurse materiale și umane fac posibilă victoria de la Ecnomos, sub comanda lui M. Atilius Regullus, dar ea este urmată de înfrângerea prilejuită de mercenarul grec Xanthipos, aflat în slujba punilor.

Războiul se va prelungi pentru încă mai bine de 10 ani, timp în care Cartagina înregistrează o serie de victorii recuperând puncte din Sicilia, transformînd conflictul într – un război de poziții.

Abia în 241 consulul C. Lutatius Catulus, reușește să se impună în apropierea Insulelor Aegate, provocând Cartaginei, aflată în impas financiar, capitularea. Tratatul fu semnat, din partea punilor, de generalul Hamilcar Barcas și, din partea romanilor, de C. Lutatius Catulus.

Acesta prevedea evacuarea Siciliei de către învinși, plata unor despăgubiri de război care se ridicau la 1200 de talanți în timp de 20 de ani, interzicerea recrutării de mercenari din teritoriile controlate de romani (Polybios, I, 62). Clauzele tratatului vor fi modificate prin decizie senatorială, mărindu – se la 22 000 de talanți obligația financiară a Cartaginei și adăugându – se la teritoriile achiziționate de romani și insulele Lipari.

Deși nu fuseseră prevăzute în tratat, Roma înglobează (între 241 – 238) și alte teritorii, insulele Corsica și Sardinia. Principala consecință a acestui conflict este dobândirea de posesiuni extraitalice pentru Roma (de fapt a primei provincii romane, ceea ce va duce la apariția promagistraturilor) și deschiderea către potențialul economic al Siciliei (mai cu seamă grâne) și către comerțul din centrul Mediteranei.

Până la deschiderea celui de – al doilea conflict cu Cartagina romanii reușesc să lărgească teritoriul pe care – l controlau în nordul peninsulei Italice (în detrimentul triburilor gallice) și în zona illyro – balcanică (mai cu seamă nord – vestul peninsulei Balcanice).

2. 2. 2. Al doilea război punic

Pierderea marilor insule din Mediterana centrală nu a constituit o piedică pentru refacerea Cartaginei. Zona în care se concentrează atenția senatului punic este cea a peninsulei Iberice, transformată într – o puternică bază economică. Aici este înființată cetatea Noua Carthagena, devenită un important centru de legătură între zona africană și cea hispanică, pacificată prin efortul lui Hamilcar, îngrijorați de această ascensiune, massalienii cer ajutor Romei pentru a opri extinderea controlului punic. Se stabilește, astfel, o linie de demarcație de – a lungul fluviului Ebrus, iar orașul Saguntum devine liber de orice control punic.

Politica lui Hamilcar este continuată de Hasdrubal (ginerele său) și de Hannibal (fiul său), în 219 Hannibal, cu 50000 de soldați, 6000 de cavaleri și 200 de elefanți, atacă Saguntum – ul, încălcând tratatul cu Roma. La această dată Roma este implicată în zona illyrică și nu ripostează eficient la primele cuceriri ale lui Hannibal. Ambasada romană trimisă în Africa la Cartagina pentru rechemarea la ordine a acestuia eșuează. Hannibal reușește să treacă fluviul Ebrus și munții Pirinei, apoi în august 218, trece Ronul, îndreptându – se spre Italia (întreaga activitate a lui Hannibal este relatată în cartea a III – a a Istoriilor lui Polybios, și în cartea XXI a lucrării lui T. Livius, De la fundarea Romei).

Conflictul va fi de lungă durată, se va prelungi până în 201, și se va purta în principal pe patru fronturi: în Italia, în Sicilia, în Hispania și Africa.Victoriile punice, începute (după trecerea cu grave pierderi a Alpilor) din nordul Italiei, de la Ticino și Trebia (218), Trasimene (217), Cannae (216), pun Roma într – o situație extrem de dificilă. Planurile inițiale ale Romei de a purta războiul pe trei fronturi (Italia, Hispania și Africa) sunt abandonate, înaintarea rapidă a lui Hannibal spre inima Italiei, permisă și de tactica șovăielnică a lui Fabius Maximus, dictator în anul 217, ia Roma prin surprindere.

În 216, incapacitatea coordonării dintre cele două armate, una condusă de consulul L. Aemilius Paulus, reprezentant al unei tactici de hăituială a dușmanului, și cealaltă comandată de M. Terentius Varro, adeptul unei confruntări directe și decisive, în dorința de opri jefuirea sistematică a zonelor de aprovizionare a Romei, pe care o practica Hannibal, duce la dezastrul de la Cannae. Consulul Aemiiius Paulus căzu în luptă alături de un număr impresionant de soldați (sursele avansează cifra de 45 000 de mii de morți la care se adaugă alte 25 000 de prizonieri).

Timp de doi ani Hannibal reușise să învingă trupele romane prin tactica învăluirii, accentuând atacul pe flanc. Deși aflat în poziții de superioritate, în fața unei cetăți care rostea îngrozită sintagma: „Hannibal ad portas” (Hannibal la porțile Romei!), generalul cartaginez nu atacă orașul, limitându – se la continuarea incursiunilor în Italia, încurajate de această situație, unele cetăți încep să părăsească alianța cu Roma, care în încercarea sa de refacere a potențialului de luptă recrutează până și sclavi (cu promisiunea eliberării la sfârșitul războiului).

Lui Hannibal i se alătură sarnniții, apoi Capua din Campania (unde punii pătrund în toamna lui 216), în timp ce alte orașe campaniene i se opun (Cumae și Neapolis). Retras în sudul Italiei Hannibal ocupă, cu sprijinul militar al bruttilor, cetățile Locri și Crotona, apoi încheie (în 215) o alianță cu regele macedonean, Filip al V – lea. Planul politic al urmașului lui Hamilcar, acela de a crea o alianță antiromană în Italia, stagnează din pricina lipsei de trupe militare care să – l susțină. Aprovizionarea din Africa era defectuoasă, iar propriile trupe începuseră să dea semne de oboseală.

În acest moment, poziția romanilor în Sicilia devenise precară ca urmare a ostilității cetăților grecești și a politicii dure practicată de promagistrații romani (spre pildă, în 213 cetatea Leontinoi este cucerită, teritoriul confiscat, iar populația este masacrată). Și cetățile grecești din sudul Italiei (Tarent, Heracleea. Metapont, Thurioi) trec de partea lui Hannibal.

Începând cu anul 212, însă, Roma reușește unele victorii: Capua este recucerită (abia acum Hannibal atacă Roma pentru a o obliga să slăbească atacul asupra Capuei, dar este obligat să se retragă), apoi și Brundisium și Tarentul (un mare număr de tarentini sunt vânduți ca sclavi), în general comportamentul roman este extrem de dur, cetățile sunt distruse, iar teritoriile lor transformate în ager publicus. Victoria romană (artizan fiind consulul Livius Salinator) de la Metaurum (207), unde este oprită alimentarea armatelor lui Hannibal de către trupele lui Hasdrubal, aduce speranțe în inimile senatorilor.

Aceasta cu atât mai mult cu cât activitatea militară a lui P.Cornelius Scipio, trimis în Spania, se dovedise a fi fructuoasă. Ales consul pentru anul 206 i se încredințează comanda trupelor care urmau să atace Cartagina. Abia în 204 debarcă în Africa, unde campaniile militare le dublează cu activitatea diplomatică pe lângă regele numid Massinissa, rival al Cartaginei. Cumpărat de banii romanilor, acesta sprijină îndeaproape trupele romane.

O primă victorie a lui Cornelius Scipio, în 203, îl determină pe Hannibal să părăsească Italia și să se întoarcă în Cartagina. Oferta sa de pace este refuzată de Scipio iar victoria de la Zama, din 201, pecetluiește soarta războiului.

Pacea extrem de dură pentru cei înfrânți prevedea următoarele: Cartagina renunță la flota militară, oprindu – și doar 10 vase pentru scopuri comerciale, cedează Romei insulele din Mediterana și zona Spaniei, renunță la orice politică externă proprie și la alcătuirea de armate proprii, își dărâmă zidurile, plătește despăgubiri de război pe 50 ani, câte 200 de talanți anual. Garantul tratatului este lăsat regatul Numid, condus de Massinisa, care trebuia să urmărească toate mișcările punilor și să le facă cunoscute Romei. După o primă escală la Filip al V – lea, Hannibal se refugiază la curtea regelui seleucid Antioh al III – lea (223 – 187), de unde fuge la regele bithinian, Prusias I (235 – 183); se sinucide în 183.

Câștigurile teritoriale ale Romei după acest conflict sunt extrem de consistente: este vorba în primul rând de minele spaniole și de piețele de desfacere altădată controlate de puni, apoi rutele comerciale care se deschid Romei o transformă într – o cetate cu un important rol coordonator al comerțului în Meditarana centrală și vestică. Lichidarea concurenței feniciene va amplifica acest statut.

La aceasta se adaugă importantul statut politico – militar pe care – l dobândise după victoria de la Zama. Totodată, însă, Roma cunoscuse din nou precaritatea sistemului său de alianțe și a aparatului său administrativ. Faptul că, în urma celui de – al doilea război punic, Roma lichidase un important rival care putea să – i amenințe serios securitatea în Italia este probat de lipsa, pentru deceniile următoare, din fastele consulare a dictatorilor, în plus, romanii își vor concentra atenția asupra unei alte zone a Mediteranei, cea estică, cu un dublu scop: valorificarea potențialului economic al acestei zone și canalizarea spre exterior, prin participarea la campanii militare, aducătoare de prăzi de război, a nemulțumirilor de acasă.

Pentru mai bine de o jumătate de secol Roma va fi, în general, scutită de tensiuni interne. La nivelul elitei politice se creează două tabere: una va promova o politică de menținere la nivel controlabil a cartaginezilor, potrivit convingerii conform căreia un potențial pericol este un bun stimulent pentru armată, iar cea de – a doua va fi adepta lichidării totale a Cartaginei.

2. 2. 3. Al treilea război punic

La începutul celei de a doua jumătăți a veacului al doilea, cea de – a doua poziție politică se va impune. Astfel, comportamentul Romei față ele învinșii ei se va modifica radical. Cetățile cucerite sunt arse, populația lor este dislocată, iar teritoriul este transformat în ogor public. Aceasta este și atitudinea în cel de – al III – lea război punic, desfășurat între 149 – 146.

Provocată de Numidia, care înglobase teritorii punice, Cartagina începe conflictul cu aceasta, încălcând tratatul cu Roma referitor la înarmare și la politica externă. Neconsultată în această acțiune Roma trimite ultimatum – uri, privind renunțarea la armata organizată și la predarea echipamentului militar.

Înclinată să accepte inițial aceste ordine, Cartagina este nevoită să refuze o ultimă cerință romană, și anume aceea de a părăsi cetatea și de a strămuta populația cu 15 km în interiorul continentului, în fața unei asemenea condiții care echivala cu „uciderea” acestui oraș, inerent legat de comerțul maritim, Cartagina se pregătește de ripostă, în consecință, trupele romane debarcă în Africa, sub comandaconsulului P. Cornelius Scipio Aemilianus, în 148.

Atacul final se consumă în 146, când rezistența populației este înfrântă chiar pe străzile orașului. Teritoriul cetății, ars și devastat, va fi considerat regiune blestemată. Ulterior zona este organizată în provincia Africa, iar sub C. Iulius Caesar (apoi și Augustus) va fi construit centrul de la Iulia Carthago.

2. 3. Expansiunea în bazinul răsăritean al Mării Mediterane

2. 3. 1. Cucerirea Ilyriei

Imediat după încheierea primului conflict cu Cartagina, Roma începe confruntările din nordul peninsulei împotriva triburilor gallilor, în fața cărora reușește să se impună, întemeind noi colonii la Placentia și Cremona. Totodată intervine în favoarea coloniei syracuzane de coasta Adriaticii, cetatea Issa, ajungând în conflict cu regalitatea illyrilor, reprezentată la acea dată de regina Tenta. Acesteia i se cere să nu atace Issa, dar cum unul dintre membrii ambasadei senatoriale este asasinat, iar Teuta asediază Epidamnos – ul și Corcyra.

Roma se crede îndreptățită să declanșeze deschiderea ostilităților (229). La presiunea romană, regina despresurează (228) cetățile asediate, cedează o parte din regatul său aliatului romanilor, Demetrios din Pharos. Roma se erijează în protectoare a orașelor Epidamnos și Apollonia. Cum fidelitatea lui Demetrios lasă de dorit, senatul decide cucerirea Pharos – ului (realizată în 219 de consulul L. Aemilius Paulus).

3. 3. 2.Războaiele cu Macedonia

Intervenția militară a Romei în bazinul Adriaticii și în Illyria a neliniștit regatul Macedoniei. Este motivul pentru care Filip al V – lea, regele macedonean, încheie alianța din 215 cu Hannibal. Stabilind contacte diplomatice cu greci din Liga Etoliană, Roma încearcă să împiedice valorificarea alianței macedoneano – punice.

În primul conflict cu Filip al V – lea, rezultatele nu sunt spectaculoase pentru romani. Pacea de la Phoinike, din 205, nu aduce modificări remarcabile în sistemul raporturilor de forțe din bazinul Adriaticii. Eliberată, însă, de pericolul cartaginez după bătălia de la Zama (201), Roma se angajează într – o serie de acțiuni (alte trei războaie: 199 – 197; 169 – 167; 149 – 148) care vor duce, în final, la cucerirea regatului elenistic al Macedoniei. Debutul celui de – al doilea conflict cu Filip al V – lea l – a constituit ajutorul pe care Roma îl acordă regatelor elenistice (Rhodes și Pergam), la cererea acestora, îngrijorate de politica expansionistă dusă de Macedonia, care își extinsese controlul asupra coastelor sudice ale Thraciei și în Hellespont.

Prin urmare, senatul roman decide să trimită o flotă pe coasta Epirului, pentru a atrage atenția lui Filip al V – lea. Pretextul intervenției romane îl constituie necesitatea apărării libertății cetăților grecești, de care Roma se va folosi din abundență în prima jumătate a veacului al II – lea, fără ca la capătul acestei perioade să manifeste o reală preocupare în acest sens. Aliată cu Liga Etolică, Roma întreprinde campanii în zona Epirului și în Macedonia, cu succese inițiale, dar de mică importanță.

Abia în 197, consulul T. Quinctius Flamininus reușește să pătrundă în Thessalia și, prin victoria de la Kynoskephalaim îl obligă pe Filip al V – lea să renunțe la garnizoanele sale din orașele grecești, inclusiv din cele situate pe țărmul Asiei Mici, să evacueze cetățile din Hellespont, satisfăcând, astfel, cerințele Rhodos – ului și Pergamului (care aveau directe interese economice pentru ca strâmtorile dintre Marea Egee și Marea Neagră să nu fie sub stăpânirea macedoneană).

Pacea încheiată în 197 mai prevedea interdicția, pentru Macedonia, de a dispune de o armată mai mare de 5000 de oșteni, de a mai folosi elefanții și distrugerea unei bune părți din flota de război. De asemenea. Filip al V – lea trebuia să plătească Romei o despăgubire de război de 1000 de talanți.

Cu ocazia jocurilor istmice de la Corint, din 196, T. Quinctius Flamininus rostea o celebră proclamație prin care orașele grecești erau declarate libere de stăpânirea macedoneană: „senatul și Titus Quinctius, comandant consul, înfrângând pe regele Filip și pe macedoneni, lasă liberi și nepăziți și neimpuși, să se folosească de legile patriei, pe corinthieni, pe foceeni, pe locrieni, pe eubei, pe ahei, pe phtioți, pe magnesi, pe thessalieni, pe perhaebi.

La început n – au auzit nici toți, nici clar, dar în stadion era o mișcare zgomotoasă și neorânduială și toți se minunau de cele auzite și se întrebau ce – a spus crainicul și porunceau să spună iarăși. Și când s – a făcut liniște iarăși și crainicul, ridicându – și glasul, a mai strigat plin de avânt către toți și a pătruns glasul decretului peste tot, un urlet de bucurie necrezut de puternic a pătruns până la mare, iar toți din teatru s – au ridicat în picioare și nimeni nu mai ținea seamă de Jocuri, ci toți se grăbeau să – l salute pe Titus și să – l numească salvatorul și apărătorul Eladei” (Plutarh, Viața lui T. Quinctius Flamininus, 10).

Confruntarea cu regele spartan Nabis, ale cărui reforme nu sunt văzute cu ochi buni de cetățile din Peloponez, va conduce la alianța dintre Roma și cea de – a doua symmachie mai importantă din lumea elenă, Liga Aheeană. Considerat din nou, în cadrul jocurilor nemeene din 195, drept „eliberator al grecilor” T. Quinctius Flamininus va beneficia de onoruri extraordinare, chipul său apărând pe medaliile emise în cinstea sa.

Deși condițiile păcii cu Roma erau destul de grele, Filip al V – lea reușește să – și refacă potențialul economic și militar, prin valorificarea minelor de aur din Pangeu, ocupând din nou orașele grecești de pe coasta Thraciei (Enos, Maronea, Philipopolis). Alianțele cu populațiile stabilite în zona mijlocie a Dunării (scordiscii, odrizii și bastarnii, mai ales cu căpetenia tracilor odrizi, Cotys) asigurau Macedoniei (condusă după moartea lui Filip de fiul său, Perseu) o bună poziție în Balcani, permițând reluarea politicii de control al cetăților grecești, constituind, totodată, motive suficiente de îngrijorare pentru romani.

Cel de – al treilea război cu Macedonia, pe care Roma îl hotărăște cu adeziunea plebei și a cavalerilor, mai cu seamă, aristocrația senatorială fiind reticentă față de aceste proiecte, va începe cu cucerirea Thessaliei, în 171, de către armatele consulului Licinius Crassus.

Datorită durității înaintării romane, cetățile sunt jefuite, inclusiv cele aliate, popularitatea Romei are de suferit, în 168, consulul P. Aemilius Paulus se impune în fața lui Perseu, la Pydna, în pofida ajutorului primit de acesta de la odrizi. Capturarea însăși a regelui macedonean și a fiului său (exilați în Italia, în orașul Alba Fucens) și a întregului tezaur asigură enorme resurse Romei (este semnificativ pentru importanța acestor resurse că, după bătălia de la Pydna, se suspendă perceperea tributum – ului pentru cetățenii romani pentru mai bine de un secol).

Pacea încheiată desființa practic statul macedonean, care era împărțit în patru districte cărora li se interzice dreptul de face comerț între ele (ins commerciurn) și orice alte relații, inclusiv stabilirea de căsătorii (ius conubium). Fiecare regiune era condusă de o adunare locală, beneficiind de o oarecare autonomie. Cu acest prilej se definitivează cucerirea romană a Illyriei, este stabilit controlul în Epir (supus unei despăgubiri importante de război).

Hegemonia romană în Macedonia va fi contestată două decenii mai târziu, în timpul răscoalei lui Adriscos (este vorba de al patrulea război cu Roma, 149 – 148), ce pretindea că este moștenitorul lui Perseu. Armatele lui P. Cornelius Scipio Aemilianus (fiul natural al învingătorului de la Pydna, intrat prin adopție în familia Scipionilor), și apoi cele ale pretorului L. Caecilius Metellus, supun definitiv Macedonia, transformată în provincie romana, condusă de un proconsul.

2. 3. 3. Cucerirea Greciei

Eliberate în 197 – 195 de sub control macedonean, cetățile grecești vor ajunge treptat sub stăpânirea romană. După victoria de la Pydna, Roma (ale cărei poziții se întăriseră și prin campaniile pline reușite contra regatului elenistic al Siriei) decide luarea de prizonieri greci, prilej cu care și istoricul Polybios este deportat, ca pedeapsă pentru neutralitatea ligii aheene din timpul celui de – al treilea război macedonean.

Cu prilejul evenimentelor din Macedonia, prilejuite de Adriscos, are loc și răscoala grecilor, înfrântă în 146. Corinth – ul, considerat principalul centru de revoltă, este ars până în temelii, în condițiile în care același tratament urma să fie aplicat și Cartaginei. Grecia este transformată în provincie romană, ligile grecești sunt desființate, cetăților interzicându – li – se orice fel de legături între ele, singurele raporturi trebuind să le stabilească cu Roma.Cu acest prilej cea mai mare parte a peninsulei Balcanice intra direct, prin sistemul administrației provinciale, sub stăpânirea Romei, asigurându – i acesteia un real control al rutelor comerciale din Mediterana estică.

2. 3. 4. Cucerirea Pergamului

Întemeiat în 283, de către unul din generalii lui Lisimah, Pergamul se afla, în timpul războiului dintre Roma și Macedonia (215 – 205), în tabăra romană ca aliat, apoi ca regat clientelar. Între 192 – 188, războiul romano – seleucid, își păstrează pozițiile, beneficiind de clauzele tratatului de la Apameea (188).

În 133, ultimul rege attalid, Attalos al III – lea, lasă Pergamul moștenire Romei, care reușește să înfrângă revolta lui Aristonicos (133 – 129), transformând zona în provincia romană Asia.

2. 3. 5.Cucerirea Siriei

Regatul Seleucid intră în conflict cu Roma mai ales în timpul regelui Antioh al III – lea (223 – 187), care se amestecă în problemele dinastice ale Egiptului și încearcă să controleze tot estul Mediteranei. Politica romană în acest spațiu capătă tot mai mult aspecte expansioniste.

Pretextele acesteia erau tendințele de control asupra strâmtorilor, manifestate de Siria seleucidă, pe de o parte, și, pe de altă parte, refugierea lui Hannibal la curtea lui Antioh al III – lea, ceea ce anunța, potrivit opiniei romanilor, crearea unei posibile coaliții antiromane, intervine, alături de Pergam (condus de Eumenes, 197 – 158), Rhodes și Liga Aheeană, între 192 – 188 și înfrânge armatele siriene la Termopile (în 191, sub comanda lui Livius Salinator) și Magnezia (în 190, când trupele romane sunt conduse de P. Cornelius Scipio Africanul).

Regele Siriei elenistice este obligat să evacueze Asia Mică (împărțită între Pergam și Rhodos), să plătească o despăgubire de război de 15 000 de talanți și să – l predea pe Hannibal.

În anul următor, noul consul, Manlius Vulso, întreprinde o expediție contra celților (numiți în această regiune galați), dând curs cererilor lui Eumenes al II – lea. Pacea de la Apameea, din 188, îi impune lui Antioh al III – lea cedarea, în favoarea Pergamului, a posesiunilor micro – asiatice de până la Munții Taurus, plata unei despăgubiri de război și renunțarea, în favoarea Romei, la o parte din flotă (cu excepția a zece nave de război, întreaga flotă este scufundată).

Între 170 – 168, Antioh al IV – lea (175 – 163) intervine fără succes în Egipt, în condițiile în care Roma se manifestă ca protector al regatului Ptolemaic. Elocvent în acest sens și pentru statutul dobândit de romani după înfrângerea Macedoniei sunt însemnările lui Polybios: „Antiochos, în campania dusă împotriva lui Ptolemaios, înainta împotriva Pelusionului când îl văzu pe generalul roman Popillius Laenas.

Regele îl salută de departe și – i întinse mâna dreaptă. Popillius care ținea tăblițele pe care fusese înscris decretul senatului se mărgini să i le întindă, rugându – 1 să ia cunoștință de conținutul lor. Antiochos citi decretul și răspunse că dorea să se consulte asupra problemei cu consilierii săi. Popillius luă atunci o hotărâre care trădează cât era de aspru și de arogant.

Cu un bastonaș făcut din cârcei de viță de vie, pe care îl ținea în mână, desenă în jurul lui Antiochos un cerc și ceru regelui să dea răspunsul cuvenit înainte de a ieși din acest cerc. Regele, foarte mirat de o asemenea îndrăzneală, ezită pe moment, pentru ca apoi să declare că se închină în fața voinței poporului roman. Atunci Popillius și cei care îl întovărășeau îi întinseră mâinile și salutară curtenitor. Conținutul decretului senatorial prevedea ca Antiochos să înceteze imediat ostilitățile contra lui Ptolemaios.

Într – adevăr, în răstimpul care i s – a fixat, regele își retrase armata în Siria. Această umilință l – a costat mult, dar nu a avut încotro. Popillius, întors la Alexandria, aduse ordine în situația pe care o găsi aici, îi îndemnă pe cei doi tineri regi ai Egiptului să rămână în bună înțelegere, le recomandă să trimită pe Polyarathos la Roma și apoi se îmbarcă pe o corabie pentru a merge în Cipru, de unde avea intenția să – și retragă cât mai repede trupele cu care ocupa insula. Când debarcă aici, îi găsi pe generalii lui Ptolemaios înfrânți și ținutul supus unor jafuri neînchipuite.

De îndată porunci soldaților lui Antiochos să părăsească insula și el a rămas aici până la plecarea ultimului soldat sirian. Așa salvară romanii dinastia ptolemeilor în clipe grele când era cât pe aici să fie răsturnată. (…) Dacă regele macedonean n – ar fi fost învins și înfrângerea sa n – ar fi fost cunoscută, sunt convins că Antiochos n – ar fi cedat niciodată cererilor venite de la Roma” (XXIX, 11).

Ulterior, Siria intrată într – o profundă criză internă, va fi transformată în provincie romană de către C. Pompeius Magnus (64 – 63).

2. 3. 6. Cucerirea Egiptului

Din veacul al II – lea (mai precis de la pacea din 188 de la Apameea), Roma se implică în calitate de arbitru și protector în problemele statului elenistic al Egiptului, în 116, la moartea lui Ptole – meu al VIII – lea, Egiptul se destramă în trei părți: Cirenaica (lăsată moștenire Romei în 96, de Ptolemeu Apion), Cipru, Egiptul propriu – zis.

În 30, în urma învingerii Cleopatrei a VII – a, după bătălia de la Actium din 31, se creează provincia romană de tip imperial.

Instalarea puterii romane și în partea estică a Mediteranei va lega mai durabil spațiul economic maritim vestic de cel nou cucerit. O mare cantitate de produse orientale vor pătrunde pe piețele italice și la Roma o dată cu stabilirea de grupuri umane, purtătoare ale culturii elenistico – orientale și adoratori ai unor culte proprii. Hegemonia militară romană va face posibilă răspândirea unor elemente culturale occidentale în răsărit, fără ca să se poată modifica durabil și structural elenitatea de aici.

2. 3. 7. Cucerirea Galiei

Traversarea Alpilor de către Hannibal îndeamnă triburile celtice (galii) din nordul Italiei să treacă de partea acestuia, motiv suficient de îngrijorare pentru senatul roman care își vedea amenințată poziția de la sud de Po, și noile sale colonii, Placentia și Cremona. Roma reușește să – și consolideze controlul asupra acestui teritoriu, întemeind noi colonii (Bononia, actuala Bologna, Parma și Mutina, Actuala Modena) și construind noi căi de acces (via Aemilia și via rlaminia). Următorul pas îl constituie supunerea triburilor ligurice din nord – vestul Italiei (primul pas în organizarea Galliei Cisalpine ca provincie romană) și întărirea stăpânirii coastei illyrice (acum, în 181, este înființată colonia de la Aquileea, cu un mare rol pe drumul Romei spre Balcani).

Între 181 și 163, cu intermitențe, Roma este nevoită să facă fața revoltelor din Sardinia și Corsica, cu prețul unei dure represiuni. Dobândirea Spaniei, după înlăturarea stăpânirii cartagineze, a prilejuit accesul la bogate mine argintifere din care, în vremea lui Polybios, Roma putea să extragă zilnic venituri în valoare de 25 000 de drahme. Organizarea acestei zone ca provincie romană (alcătuită de fapt din Hispania Citerior și Hispania Ulterior) nu este tocmai ușoară, romanii trebuind să facă față multiplelor campanii de revoltă ale localnicilor.

Este vorba, într – o primă fază (195) de răscoala turdetanilor, sprijiniți de triburile cetibere, stabilite la nord de teritoriul provincial nou înființat, apoi de răscoala lusitanilor (izbucnită, sub conducerea lui Viriathus.

În 154, (cu același sprijin al celtiberilor) și de numatini (între 143 – 133) când comanda pentru purtarea războiului Numantiei este încredințată învingătorului Corinthului și al Cartaginei, P. Cornelius Scipio Aemilianus Africanus.

Politica dură a Romei, deportările de populații, vinderea ca sclavi a învinșilor și abuzurile fiscalității romane, vor face ca această regiune să constituie un punct nevralgic al sistemului administrativ provincial. De aceea, în veacul următor, opoziția lui Sertorius la politica lui Sylla, avea să – l conducă pe primul în regiunea hispanică unde organizează o puternică rezistență, înfrântă cu greu de trupele senatoriale, la finele deceniului al treilea al ultimului secol republican.

Legătura dintre provinciile spaniole și Italia se va face prin supunerea coastei sudice a Galliei și organizarea, ulterioară a Galliei Narbonensis. Până la instaurarea Principatului, alte două momente mai importante, legate de expansiunea Romei, sunt supunerea Numidiei, 111 – 105, și capturarea regelui acesteia Iugurta, războaiele cu Pontul: 89 – 84, 83 – 81, 74 – 63, împotriva lui Mitridate al VI – lea Eupator. Partea estică a Pontului devine regat clientelar în vreme ce partea vestică, cu Bithynia va forma provincia Pont – Bithynia. În plus, după încercarea eșuată a regelui bosforan, Pharnaces al II – lea de a reface Pontul, (înfrânt de Caesar la Zela, 47), Roma instituie propriul său control într – o regiune pe care împăratul Nero o va transforma în provincie (63 d. Hr.) incluzând – o în Galatia.

Un capitol aparte, prin importanța pe care sursele latine i – au acordat – o, este cucerirea Galiei de Caesar, 58 – 51, perioadă în care se fac primele incursiuni dincolo de canalul Mânecii de azi (este vorba de expediția lui Caesar în Britannia, 55 – 54, în regiunea sud – estică a Angliei, organizată în 43 d.Hr. ca provincie romană).

Într – adevăr, în timpul promagistraturii sale, Iulius Caesar înfăptuiește a patra mare operație militară, efectuată de Roma, începând din 133 î. Hr. Adică cucerirea și anexarea Galliei libere sau comata. Cauzalitatea și semnificația cuceririi Galliei comate sunt complexe. Caesar și – a propus mai multe obiective. În primul rând el avea nevoie de victorii militare răsunătoare, generatoare de o glorie care s – o contrabalanseze, s – o compenseze, s – o contracareze pe cea dobândită de Pompei.

În Orient se operaseră cuceriri lesnicioase. Caesar se gândea la unele mai îndepărtate și mai dificile, însă deocamdată trebuia să întreprindă altele, la îndemână. Gallia cisalpină îi oferea o bază solidă, abundentă în grâne și în oameni, care permitea celui ce o controla să domine întreaga peninsulă italică. Pe de altă parte lui Caesar îi era necesară o armată disciplinată, bine antrenată și rodată în campanii militare importante, performantă și atașată comandantului ei.

O asemenea armată ar fi putut deveni unealta, instrumentul indispensabil punerii în operă a obiectivelor esențiale ale lui Caesar: stăpânirea imperiului teritorial al Republicii, impunerea puterii lui personale. Efectiv, în cursul luptelor din Gallia, Caesar și – a făurit o armată fidelă lui, gata să înfrunte orice primejdie, căci generalul comandant o recompensa cu generozitate.

Caesar a operat modificări tactice la nivelul unității de bază a acestei armate, legiunea, mai eficient comandată, înzestrată cu un fel de parc de „artilerie” (la nivelul tehnologiei vremii), cu un embrion de serviciu medical și cu o cavalerie auxiliară permanentă.

Desigur, și în peninsula balcanică se profila o amenințare, o provocare operată de Burebista. Fapt care explică pentru ce la Aquileia se concentrează cele trei legiuni, acordate lui Caesar de plebiscitul vatinian (Caes., G., 1, 10, 3).

Burebista coagulase o confederație a triburilor dacice, condusă de el cu o mână de fier. El aspira să făurească în Dacia și în Balcani un stat elenistic. Care însă va fi înfăptuit mult mai târziu de către Decebal. În orice caz forțele lui Burebista, în 61 î.Hr, trecuseră Tisa, pulverizaseră regatul celtic din jurul actualului lac Balaton și se răspândiseră în peninsula Balcanică. În câteva săptămâni, Burebista ar fi putut ajunge la porțile Aquileiei și ar fi putut amenința Italia. Această amenințare a contribuit la votarea plebiscitului vatinian. Caesar urma, între altele, să apere Italia și Dalmația de invazia dacilor. Însă, prudent, Burebista s – a retras în Dacia, de unde a întreprins operații spre est. A ocupat și distrus Olbia (azi Odessa), veche colonie grecească de pe țărmul nordic al Mării Negre. Lui Caesar îi repugna să inițieze o expediție pe tărâmuri sărace și slab cunoscute de romani și să atace dacii în centrul confederației lor.

Mai urgent era să fie protejată bogata și intens romanizata Gallie narboneză, adevărată prelungire a Italiei, de triburile gallilor liberi și de infiltrarea germanică. Recent, în 61 î. Hr., fusese complet reprimată de către guvernatorul Gaius Pomptinus insurecția allobrogilor, trib situat la extremitatea nordică a provinciei. Sedițiunea mocnea din timpul „conjurației” lui Catilina. Pe de altă parte, Gallia comată, unde Roma avea aliați, ca haeduii, era bogată.

În Gallia comată locuia o populație evaluată între cinci și douăsprezece milioane de locuitori. Gallia comată putea oferi o pradă bogată și soluri mănoase, de populat de către nevoiașii Italiei și de veterani. Fapt care ar fi relaxat tensiunea socială din Italia.

Se oferea de asemenea un teren prielnic operațiilor financiare și comerciale ale oamenilor de afaceri italici. În sfârșit, Gallia comată era sfâșiată de frământări sociale și politice necontenite. Se desfășurau conflicte violente între facțiuni, în interiorul aceluiași trib și mai ales între triburi. Fiecare trib se temea de o hegemonie a altor seminții învecinate.

Aristocrația tribală, sacerdoții, druizii, druides, și cei pe care Caesar îi numește „cavaleri”, equites, se îngrozeau la perspectiva restabilirii regimului politic monarhic, sprijinit pe mulțimea de rând. Încât Gallia comată oferea romanilor oportunități promițătoare, care îi tentaseră și pe germani înaintarea acestora spre sud trebuia stopată.

Motivele cardinale ale cuceririi Galliei comate trebuie căutate îndeosebi în altă parte. Caesar a acționat aici nu numai în funcție de interesele personale, ci și de cele ale Romei. Ca un autentic om de stat, Caesar voia să scoată imperiul teritorial al Cetății din zona prin excelență mediteraneană. Năzuia să împingă stăpânirea romană spre nord și să încerce o deschidere spre Ocean. Deschidere ce va fi pusă cu adevărat în operă mai târziu de către împăratul Claudiu.

În sfârșit, în pofida turbulențelor lăuntrice din Gallia comată, Caesar constatase eforturi de a unifica triburile gallice sub egida unui stat civilizat, de tip elenistic, destinat să se încorporeze în „lumea locuită”, oikoumene. Asemenea strădanii fuseseră opera arvernului Celtillus, vergobret sau căpetenie, tatăl lui Vercingetorix. Suspectat de aspirație la ceea ce Iulius Caesar definea ca regnum, Celtillus fusese omorât (Caes., G., 7, 4, 1).

Ulterior Vercingetorix va relua eforturile părintelui său. Deocamdată Caesar observa că triburile gallice erau mai cu seamă preocupate de seminția care, printre ele, ar fi dobândit preeminența asupra celorlalte. Totuși el a remarcat că vergobretul, căpetenia helveților, Orgetorix, încheiase o alianță cu haeduanul Dumnorix și cu sequanul Casticus, pecetluită prin jurământ, de a prelua împreună conducerea Galliei comate și de a constitui un stat gallic unificat. Orgetorix fusese dat în judecată de propriul său trib. Se baza pe numeroși partizani, însă adversarii săi erau mai numeroși. A trebuit, în 59 î.C, să se sinucidă (Caes., G., 1, 4).

Din umbră Roma manevrase împotriva lui Orgetorix. Proiectul lui Orgetorix fusese conceput sub dubla presiune a amenințărilor, romană și germanică, pentru că germanul Ariovistus relua și el planul unificării Galliei, în profit propriu și în interesul germanicilor suebi.

Începând din 72 î.Hr, Ariovistus dezvoltase cu energie însușirile militare ale suebilor, îi condusese din actualul Brandenburg, unde locuiseră, până pe malurile Rinului. Din 61 î. Hr., căuta prilejul să treacă Rinul și să se infiltreze în Gallia. Până la urmă Ariovistus se instalase în Alsacia actuală.

Dar amenințarea romană, operată de consulul Quintus Metellus Celer, îl determinase să se oprească acolo. Iulius Caesar, cu abilitatea sa caracteristică, i – a manipulat pe galii, fluturându – le, în fața ochilor, „primejdia germanică”, ca și pe suebi, cărora le sugera ideea „pericolului gallic”. Nu a început prin a – l combate pe Ariovistus, inamic redutabil, ci, dimpotrivă, l – a calmat, chiar sedus, la debutul consulatului său, cu titlul de rege prieten al poporului roman, confirmat de senat (Caes., G., 1, 35, 4).

Concomitent, după ce Republica păruse a abandona facțiunea filoromană din rândurile haeduilor, Caesar se înfățișa, în ochii acesteia și, în general, ai gallilor, ca salvatorul onoarei romane și protectorul celților.

Cu toate acestea, un alt eveniment a oferit lui Caesar pretextul intervenției militare directe în Gallia comată. Sub presiunea celor o sută de mii de suebi, care intenționau să – i atace, helveții din actuala Elveție, și – au incendiat așezările și s – au reunit la nord de actualul lac Leman, în vederea unui exod masiv, sortit să – i conducă, prin Gallia comată, tocmai la Qcean, în ținutul santonilor.

Practicând deformarea istorică, Caesar afirmă că dacă s – ar fi instalat acolo, helveții ar fi amenințat Gallia narboneză, în speță ținutul tribului supus Romei al tolosaților, foarte apropiat de meleagurile santonilor (Caes., G., 1, 10, 2). În realitate, santonii se aflau la 200 de km de ținutul tolosaților. Ceea ce constituia, în antichitate, o distanță respectabilă.

Totodată, în virtutea aceleiași tehnici a deformării istoriei, Caesar majorează considerabil numărul helveților și secondanților acestora, evaluat de el la 368.000 de indivizi, inclusiv 92.000 de luptători (Caes., G., 1, 29, 2). Reiese din alte mărturii că nu se află în cauză decât jumătate – ori chiar mai puțin – din cifrele furnizate de Caesar (G., 1, 29, 2 – 3; contra, App., Ciu., 1, 3; Oros., HisL, 6, 7, 5). Asociații helveților erau alți celți, ca boii sau boienii, de curând alungați de suebi.

Reacția lui Caesar a fost promptă, căci el trebuia să ocrotească Gallia narboneză. Într – adevăr, în cursul lui martie 58, helveții ocupă Genua (azi Geneve), oraș al allobrogilor din Gallia narboneză, și se pregătesc să traverseze peste un pod fluviul Ron (azi Rhone), ca să treacă, prin teritoriul roman, spre zone din Gallia comată (Caes., G., 1, 6, 2 – 4). Caesar sosește în marș forțat de la Roma în Gallia narboneză. Operează și aici noi recrutări de soldați, căci nu dispusese decât de o legiune. Cu forțele sale, se instalează în fața Genuei și blochează podul de peste Ron, Rhodanus (Caes., G., 1, 7, 1). El afirmă că eșuaseră tratativele purtate cu helveții. Aceștia au încercat să împrumute o altă cale de emigrație: au trecut prin teritoriile sequanilor și haeduilor.

Caesar pătrunde în Gallia comată, sub pretextul jafurilor săvârșite de helveți pe pământurile aliaților Romei. După o serie de ciocniri succesive, lângă Bibracte, el zdrobește gloatele helveților, în iunie 58 î. Hr. Helveții supraviețuitori cer pace, se întorc în vechile lor locașe, unde supraviețuiesc numai datorită subsidiilor de alimente, trimise de romani, deși luate de la allobrogi (Caes., G., 1, 27 – 28).

Caesar a putut trece la cucerirea întregii Gallii libere, războiul s – a învederat mai dificil decât îl prevăzuse el. A pretins că fusese constrâns la campania împotriva lui Ariovistus de solicitările de ajutor, de salvare, implorate lui de solii gallilor și de adunarea generală a triburilor celtice (Caes., G.,l. 30 – 32). După negocieri neizbutite (Caes. G., 1, 33 – 36), forțele romane, la mijlocul lui septembrie 58 și în sudul Alsaciei actuale, au înfrânt și masacrat masele luptătorilor suebi. Au fost măcelăriți chiar copiii și femeile (Caes., G., 1, 48 – 53). Suebii pierduseră, poate, 80.000 de oameni. Puțini dintre ei, inclusiv Ariovistus, au supraviețuit, au trecut Rinul în Germania (Caes., G., 1, 53, 2 – 3), unde, în mare parte, au fost masacrați de alte triburi germanice (ibid., 1, 54,1).

Astfel Caesar a încheiat anul 58 î.C, convins că devenise adevăratul stăpân al Galliei comate (Caes., G., 1, 54, 2). Se înșela, cel puțin parțial, în anii următori, l – au așteptat îndelungate operații militare de curățire.

Aprehensiunea, prilejuită de suebi, trecuse. Instalat în Gallia cisalpină, Caesar află, la începutul lui 57 î. Hr., că belgii constituie, în centrul și în nordul Galliei comate, o mare alianță antiromană. În fruntea trupelor sale, întărite de două noi legiuni, recrutate în Gallia cisalpină, în primăvara și în vara lui 57, Caesar îi nimicește pe belgi.

La sfârșitul verii anului 57, este rândul nervilor, din extremul nord al Galliei, să fie învinși (Caes. G, 2, 3 – 33). Publius Crassus, legatul lui Caesar, primește supunerea triburilor de pe țărmul Oceanului (Caes., G., 2, 34). Întreaga Galie comată părea din nou „pacificată”, pacata (Caes., G„ 2, 35, l – 3; 7, 1).

Totuși îndeosebi celții din insula Britanniei alimentau turbulența și împotrivirea fraților de sânge din Gallia. Unele triburi celtice locuiau de altfel pe ambele țărmuri ale Mării Mânecii (Caes., G., 4, 20 – 22). Caesar decide așadar, la sfârșitul verii anului 55, să întreprindă, cu ajutorul flotei sale, o expediție de intimidare și de pedepsire în Britannia însăși. Trece Marea Mânecii și pătrunde în Britannia. Se pare că, în pofida aserțiunilor propagandistice ale lui Caesar, campania din Britannia a fost un semieșec. Cu toate că Caesar repurtase anumite victorii asupra triburilor din Cantium (Kant), în ultimă instanță expediția lui Caesar în Britannia rezidase tot într – o demonstrație de forță. Caesar a părăsit Britannia.

La începutul anului 52 î. Hr., o insurecție generală cuprinde practic întreaga Gallie comată. Se revoltă chiar și haeduii, nemulțumiți de exacțiunile administrației romane și ale oamenilor de afaceri. Arvernii se situează în fruntea mișcării insurecționale, dar semnalul insurecției este dat de carnuți, care iau cu asalt Cenabum (azi Orleans), unde masacrează oamenii de afaceri romani, stabiliți în această așezare oppidană, inclusiv pe intendentul aprovizionării romane (Caes., G., 7, 3, 1.).

Zvonul declanșării revoltei se propagă. În fruntea mișcării rebelilor este desemnat arvemul Vercingetorix, un autentic geniu militar și om politic performant. El și – a îndemnat compatrioții să se răzvrătească pentru libertatea Galliei, recrutează un număr fix de soldați din toate triburile, fabrică arme, dezvoltă o cavalerie eficientă, impune o disciplină de fier armatei sale, organizate după modelul forțelor militare romane și elenistice. În afară de cavalerie, Vercingetorix dispunea de 80.000 de infanteriști (Caes., G., 8, 44, 3) și a încercat să – l blocheze pe Caesar în Gallia narboneză și exercita presiuni chiar asupra capitalei provinciei, Narbo Martius. Însă riposta lui Caesar nu se lasă așteptată. Fortifică Narbo și, în plină iarnă, își lansează soldații, printre troienele de zăpadă, în Masivul Central actual, inima rebeliunii.

După lupe grele capitularea Alesiei pune capăt rebeliunii și greului război prilejuit de ea. Principalele triburi răsculate, cel al arvernilor și cel al haeduilor, se supun Romei (Caes., G., 7, 90, l – 3). Grosul prizonierilor este împărțit soldaților romani: se distribuie un prizonier, transformat în sclav, fiecărui militar roman (Caes., G., 7, 89, 5). Aproximativ 40.000 de galii sunt reduși la condiția de sclavi. În continuare urmează operații de curățire. Biturigii și cârmiții sunt biruiți în iarna 52 – 51 î. Hr. Sunt supuse și anumite triburi ale belgilor, ca și Aquitania, până în primăvara anului 50 î. Hr..

Între vara anului 51 și cea a lui 50, teritoriile cucerite sunt riguros organizate. Este probabil că Iulius Caesar a proclamat Gallia comata provincie romană. În orice caz granițele Imperiului au fost statornicite pe Rin și pe coasta Oceanului. O mare acțiune militară lua sfârșit după opt ani de luptele grele, adesea penibile pentru romani.

2. 4. Consecințele cuceririlor romane

Cuceririle militare vor avea menirea de a transforma Roma într – un imperiu vast, a cărui principală axă de constituire avea să fie Marea Mediterană, provocând importante mutații pe toate planurile. Practic toată evoluția istorică a Romei din ultimele două secole republicane reprezintă consecința acestei expansiuni.

Consecințe economice

Din punct de vedere economic Roma va câștiga un imens teritoriu agrar și puncte comerciale importante. Producția meșteșugărească se dezvoltă, în măsura în care la mai vechea activitate din oraș se adaugă cea din Italia și mai ales din spațiile extraitalice cucerite. Este vorba de centrele din lumea elenistică ale căror produse se regăsesc din plin pe piețele din Roma: mătasea de Cos, cânepa din Caria, obiecte de pielărie din Cilicia, metale din Sardinia și Spania (fier, aramă, aur și argint), din sud – vestul Britanici (cositor), ceramică din Etruria și Grecia, sticlă din Siria și Egipt, parfumuri și unguente orientale. Drumurile au evoluat prin împrumutarea unor tehnici de la italicii de nord (pentru așezare și pavaj), de la etrusci (pentru șanțuri și scurgere), de la greci (în ceea ce privește fixarea pavajului).

Paralel cu aceasta are loc creșterea numărului de centre urbane (fie nou înființatele colonii, fie municipiile organizate pe temelii urbane deja existente în spațiile supuse), în pofida înmulțirii mijloacelor de transport cu vehicule pe roți (căruțe cu roți joase și pline, cu coviltir sau cu lada deschisă), deplasarea terestră este înceată. Sunt amenajate căile fluviale, de exemplu Tibrului i se construiesc docuri în 193, 179, 174, iar activitatea de înălțare de poduri (arcul este invenție romană) este în plin avânt.

La finele secolului al III – lea (sigur atestată în 213) apare și se răspândește moneda. Primele emisiuni aflate în grija edililor îi înfățișează pe aceștia cu spice de grâu. Ele sunt așii din bronz urmați de sesterți ca diviziuni ale denarilor de argint.

De asemenea este organizat sistemul de măsuri și greutăți pus sub protecția zeilor Castor și Polux.

Cea mai importantă modificare, cu implicații adânci în evoluția cetății din ultimele două secole de existență a Republicii romane, se consumă la nivelul regimului proprietății funciare și al agriculturii.

Consecințe sociale

La capătul cuceririlor romane tabloul social este unul extrem de complex, societatea romană fiind structurată pe categorii sociale diferențiate prin statutul juridic propriu. O primă clasificare împarte populația imperiului în cetățeni și necetățeni. Dintre necetățeni unii au condiție juridică liberă, alții sunt cu statut servil.

În categoria cetățenilor se disting aristocrația senatorială, noii îmbogățiți – cavalerii, și cetățenii de condiție medie și modestă care alcătuiau plebea rurală și plebea urbană.

Elita senatorială își păstrează în bună măsură privilegiile economice și politice. Ca reflex al deschiderii Romei spre exterior, această aristocrație începe să fie tot mai mult preocupată de activitățile non – agrare (lucrative și comerciale) fapt sancționat imediat de autoritățile politice prin celebra lege Claudia din 218 care interzice senatorilor comerțul maritim în încercarea de a păstra această categorie socială cât mai aproape de preocupări funciare.

Categoria cavalerilor provenită din oameni de afaceri (publicani), cei care practicau tranzacțiile monetare, zarafii, comercianți (negotiatores), la care se adaugă elitele noilor comunități italice, reprezintă un element social nou, închegat în urma evoluției sociale care a însoțit marile cuceriri.

Vechea categorie a proprietarilor rurali se vedea aproape ruinată în urma expedițiilor militare care îi țineau departe de lucrul pământului, fără ca la întoarcerea acasă să beneficieze de scutiri sau înlesniri fiscale. Plebea rurală era obligată să ducă tot greul războiului datorită sistemului de recrutare censitară instituit încă din perioada

Necetățenii care cuprindeau, globalmente vorbind, pe supușii de toate rangurile sociale ai Romei se împart și ei în două mari categorii. Prima este formată de populația liberă din punct de vedere juridic din Italia sau din celelalte provincii care încheiaseră cu Roma tratate de alianță. Cea de – a doua este reprezentată de populația de condiție servilă provenită îndeobște din prizonierii de război, care nu conta din punct de vedere juridic.

Orașele italice, aliate ale Romei și – au pierdut dreptul la propriile alianțe, fiind obligate să – și desființeze ligile sau confederațiile locale. Fiecare cetate aliată furniza Romei o contribuție „voluntară” și contingente militare de infanterie și cavalerie comandate de cetățeni romani, fără dreptul de a participa la distribuirea prăzilor de război, începând cu a doua jumătate a sec. al II – lea î. Hr., după orice cucerire pământul unei cetăți este în general confiscat și considerat ager publicus din care se distribuie loturi către cetățeni, mai ales către elite.

Tot o consecință a războaielor de cucerire este apariția unei importante categorii de sclavi folosiți în agricultură, în principal, dar și în cadrul atelierelor meșteșugărești (Etruria), minerit, în educație (cei mai renumiți pedagogi erau, de altfel, grecii) sau ca servitori domestici. In secolul al II – lea î. Hr. mâna de lucru servilă barează lucrătorilor zilieri de condiție liberă calea spre dobândirea mijloacelor de subzistență.

Consecințe militare

Numeroasele și îndelungatele campanii militare pe care Roma le – a inițiat pe un spațiu extrem de vast au adus modificări ale statutului soldatului – țăran, obligat la început să – și procure singur echipamentul militar, pe de o parte, iar pe de altă parte, au provocat schimbări de comportament la nivelul elitelor conducătoare. Pauperizarea deja menționată a cetățenilor care formau legiunile provoacă o lipsă de entuziasm față de participarea la campanii militare.

Sursele amintesc de dificultăți de mobilizare spre finele secolului al II – lea î. Hr. Este meritul lui Caius Marius de a fi încercat rezolvarea acestei probleme militare, cu care el însuși s – a confruntat în timpul luptei contra cimbrilor și teutonilor, între 107 și 104 Marius decide înrolarea pe bază de voluntariat a așa – numiților căpițe censi care primeau echipament și soldă de la stat.

La finele campaniei aceștia urmau să fie înscriși pe listele de împroprietăriri în calitate de veterani. Două sunt consecințele acestei măsuri: prima constă în rezolvarea temporară a problemei agrare și deplasarea în afara cetății a unui segment social turbulent (din lipsa mijloacelor de subzistență), iar cea de – a doua o reprezintă legătura specială care se creează între soldat și generalul care urma să – l împroprietărească. Aceasta din urmă va duce la substituirea fidelității datorată de soldați valorilor civice ale Romei cu fidelitate acordată unui individ – comandantul militar, în veacul î. Hr. trupele recrutate în general din regiunile de baștină ale generalilor, unde aceștia își aveau rețelele de clientelă, vor fi folosite ca factor de manevră electorală și presiune politică.

De asemenea, Marius a introdus acvila ca steag de legiune, la început realizată din argint, apoi din aur, și organizarea pe cohorte. Fiecare cohortă cuprindea câte un manipul de hastati, unul de principes și unul de triarii. Zece cohorte alcătuiau o legiune.Armatei de cetățeni i se adaugă trupe auxiliare formate din contingentele popoarelor supuse care vin cu tehnica de luptă și armamentul lor specifice.

Consecințe fiscale și administrative

Din punct de vedre fiscal se produc mutații importante. La începutul expansiunii, Roma pornea în campanie cu corpul ei cetățenesc obligat să plătească un impozit direct, tributum, sub forma unui împrumut rambursabil acordat statului pentru susținerea financiară a efortului de mobilizare a legiunilor, urmând ca la finele războiului aceste sume să fie returnate cetățenilor din prada de război. După acapararea imensului tezaur al lui Perseus, regele macedonean înfrânt în 168 la Pydna, perceperea tributului este suspendată (o ultimă aplicare s – a încercat fără succes de către Octavianus în 43 î. Hr.), ceea ce va transforma calitatea de cetățean roman într – un privilegiu fiscal și. la nivel mental, într – o atitudine de superioritate. Există totuși un ansamblu de impozite indirecte, ca surse de umplere a tezaurului statului, impuse cetățenilor pe activități comerciale, vămi. eliberarea sclavilor.

Populațiile cucerite plătesc impozite directe pe cap de locuitor și proprietatea funciară la care se adaugă o serie de taxe indirecte. Modificarea de atitudine a cuceritorilor romani începând cu secolul al II – lea va impune cuceriților plata unui tribut special datorat Romei pentru returnarea către locuitorii provinciilor a pământului cucerit (tributum soli), care trece drept o răscumpărare a păcii.

Din punct de vedere administrativ cea mai importantă consecință a expansiunii a fost crearea unui aparat care să controleze teritoriile cucerite. Prima provincie. Sardinia, înființată imediat după primul război punic (241 î. Hr.), a fost încredințată unui magistrat cu puteri prelungite. Acest pro – magistrat, fost consul sau fost pretor, capătă dreptul de a emite o lex prouinciae prin care organiza sub toate aspectele teritoriul primit spre guvernare. Distribuția provinciilor se făcea prin tragere la sorți, iar din 123 î. Hr. prin lex Sempronia, s – a stabilit ca tragerea la sorți să preceadă alegerile consulare pentru a se evita manevrele electorale, în epoca dictaturii lui Sylla un promagistrat trebuia să rămână în funcție cel puțin doi ani.

Promagistratul avea cu sine o întreagă echipă formată din cvestori, edili, funcționari mărunți. El era comandantul trupelor care staționau în provincie și instanța juridică supremă. La finele republicii existau 10 provincii, rămase în timpul imperiului ca senatoriale, încredințate celor doi foști consuli și foștilor pretori (al căror număr a fost ridicat la opt).

Paralel cu extinderea autorității romane dincolo de spațiul celor șapte coline și apoi dincolo de Latium, Roma purcede la întemeierea și organizarea de centre urbane. Există două tipuri de astfel de centre. Primul îl reprezintă municipiile, orașe organizate pe un teritoriu urban deja existent, cu o populație neromană la origine. Al doilea tip de orașe cuprinde coloniile romane – centre urbane întemeiate pe un teren gol de către Roma și populate cu cetățeni romani. Principala sarcină a coloniștilor era de a apăra teritoriul proaspăt cucerit. Primele instalări de grupuri familiale sunt atestate în zona de coastă a Italiei apoi, după cel de – al doilea război Punic, și în interior.

Consecințe politice

Transformarea Romei într – o putere mediteraneeană s – a resimțit în plan instituțional, înființate pentru organizarea unui stat de tip cetate, vechile instituții se dovedesc insuficiente pentru impunerea autorității romane dincolo de granițele lațiale. Apare nevoia unor noi instrumente de organizare, iar soluția găsită a fost multiplicarea pârghiilor deja existente și adaptarea lor. Astfel se înființează instituția promagistraturii care se asociază controlului provincial. De asemenea se instituie un pretor peregrin pentru rezolvarea litigiilor cetățenilor romani cu comunitățile de drept latin și încă alți șase pretori pentru ca. alături de cei doi consuli, să existe un număr suficient de persoane pentru guvernarea provinciilor.

Convingerile politice și miza jocului de interese determină polarizarea elitei conducătoare în două facțiuni: optimații, adepții unei conduceri în vechile structuri statale, cu un rol predominant jucat de senatori și senat și popularii, partizanii unei formule în care tribunul plebei este vârful de lance pentru spargerea barierelor de acces la viața publică. Lupta pentru putere încetează a se mai desfășura în campaniile electorale, prin divergențe exprimate în discursurile politice, îmbrăcând acum forma confruntărilor armate.

Sub aspectul politicii externe statul roman își desăvârșește gândirea diplomatică și aparatul tehnic (trimiterea de ambasade, formule de redactare a tratatelor intrenaționale) de stabilire a dialogului cu ceilalți. Senatul rămâne în continuare organismul însărcinat cu afacerile externe, dar nu de puține ori delegații săi își depășesc atribuțiile în teritoriu.

Consecințe culturale si religioase

Influența culturii grecești este concretizată prin împrumuturi la nivelul mentalității, prin pătrunderea unor curente filozofice, mai ales stoicismul, transformat în artă politică de adepții cercului Scipionilor (grup literar al acestei familii care adunase oameni de cultură greci și care a funcționat la Roma în sec. al II – lea î. Hr.), prin conturarea și răspândirea conceptului de humanitas.

Sub aspect religios se produce o elenizare a panteonului roman (la nivelul riturilor, în special), paralel cu fenomenul de sincretism și de interpretare sub nume roman a unor divinități locale. Apar noi culte la Roma, cum ar fi cele ale unor zeități orientale (Cybele, Isis) beneficiare ale unor amenajări arhitecturale sacre în incinta orașului sau, cazul lui Isis.

Fenomenul misticismului și al superstițiilor pare destul de răspândit de vreme ce statul roman, în încercarea de păstrare a mores tnaiorum, ia măsura izgonirii din cetate a profeților și astrologilor chaldeeni. Nu lipsită de importanță este capitalizarea politică a cultului unor zeități (cazul zeiței Venus după primul război punic) sau a imaginii religioase a eroului învingător aflat sub oblăduirea Fortunei de către generali importanți ai veacului I î. Hr., precum Sylla, supranumit Felix, Pompei considerat protejat al Venerei, Marcus Antonius care a cochetat când cu Hercules, când cu Dionysos, sau cazul, cu totul special, al lui lulius Caesar, care își fabrică o genealogie divină, considerându – se coborâtor din Venus.

Capitolul 3

Roma imperială și spațiul european

Sistemul politic republican, care s – a dovedit foarte stabil timp de multe secole, a încetat să mai corespundă, către finele secolului al II – lea și începutul secolului I, realităților politice economice și sociale din Imperiul roman. Această realitate se explică prin chiar istoria Romei, care a evoluat, de la un oraș – stat cu o întindere mică, la un vast imperiu.

Sistemul constituțional roman fusese creat pentru necesitățile unui astfel de stat, care presupunea participarea directă a cetățenilor la treburile publice. Dar extinderea statului roman a făcut ca cetățenii care locuiau adeseori foarte departe de Roma, să nu mai poată participa la viața politică, ceea ce făcea ca cele mai însemnate măsuri care se luau în comitia centuriata să fie opera plebei romane, o categorie socială care constituia o masă de manevră în mâna politicienilor care putea să – i cumpere voturile. La aceasta trebuie adăugate și alte cauze, cum ar fi rolul tot mai mare jucat de armată, precum și unele transformări suferite de economia și societatea romană.

Reforma armatei romane făcută de Marius a transformat – o dintr – o armată prin excelență cetățenească, cum fusese până atunci, într – o armată de profesie, în care soldații erau strâns legați de comandantul lor. Așa se explică de ce unii generali care s – au implicat în viața politică nu au ezitat să folosească armata în susținerea intereselor lor politice. Aceste transformări au avut ca urmare un lung șir de războaie civile care au dus la ruinarea sistemului politic republican și la apariția ideii instaurării unui regim monarhic.

Primul moment important în lungul șir al războaielor civile îl constituie acela care au avut ca protagoniști pe Marius și Sulla, liderii a două grupări politice opuse, popularii și optimații (89 – 82). Acest război civil a avut loc în contextul războaielor cu Mithridates al VI – lea Eupator, regele Pontului, care dorea să înlăture dominația romană din Orient. Începutul propriu – zis al războaielor civile a fost determinat de refuzul lui Sulla de a se supune unei hotărâri a puterii politice prin care i – se lua comanda militară în campania ce urma să înceapă împotriva lui Mithridates. Este primul exemplu major când un comandant militar nu s – a supus factorului politic.

Războiul civil a fost însoțit de numeroase atrocități, care au subminat vechile moravuri romane și încrederea în constituția republicană. Victorios în acest război, generalul L. Cornelius Sulla instaurează, în anul 82, dictatura, care se deosebea însă de vechea magistratură cu același nume, deoarece era pe termen nelimitat. El a luat o serie de măsuri care limitau drepturile cetățenești precum și prerogativele tribunilor plebei și ale cenzorilor, sub lozinca revenirii la constituția romană tradițională.

După retragerea neașteptată de la putere a lui Sulla (79 î. Hr.), disputele politice nu au încetat, deoarece fiecare din cele două grupări politice încerca să – și impună propria voință.

În acest context, a apărut primul triumvirat (60 î. Hr.), format din trei oameni politici remarcabili: Cnaeus Pompeius, care se remarcase ca un strălucit general, Licinius Crassus, un mare bogătaș care se remarcase și ca general în timpul răscoalei lui Spartacus, și Iulius Caesar, un abil politician. Cei trei își promiteau sprijin reciproc pentru realizare aspirațiilor lor politice. Dintre aceștia, s – a remarcat mai cu seamă Caesar care, sprijinit pe gruparea popularilor, a știut să – și atragă de partea sa opinia publică romană.

Prestigiul său a crescut și mai mult prin cucerirea Galliei, în urma căreia a făcut dovada calităților sale militare și a devenit, totodată, cel mai bogat om de la Roma. Refuzul său de a nu pătrunde cu oștile în Italia, ceea ce era o gravă încălcare a tradițiilor romane, a declanșat războiul cu gruparea senatorială condusă de Pompeius. Acesta din urmă a fost înfrânt, iar Caesar a devenit dictator (45 – 44).

În timpul dictaturii sale, Caesar a luat unele măsuri menite să întărească statul roman. A fost însă bănuit că dorește să devină rege, ceea ce a dus la asasinarea sa. Asasinarea lui Caesar nu a avut darul să stingă conflictele de la Roma. În anii ce au urmat, principalii actori ai scenei politice au fost Marcus Antonius, unul dintre cei mai de seamă locotenenți ai lui Caesar, și Caius Octavianus, nepotul și moștenitorul lui Caesar, care era foarte tânăr.

În ciuda tinereții sale, Octavianus s – a dovedit un foarte abil politician, care a știut să profite din ostilitatea senatului față de Antonius pentru a – și atrage simpatii politice. În anul 43 î. Hr. se formează cel de – al doilea triumvirat din Antonius, Octavianus și Lepidus, un alt ofițer care s – a remarcat în timpul lui Caesar.

Acest triumvirat avea un caracter oficial, deoarece el a fost recunoscut de către senat printr – o lege specială. Nici această asociere politică nu a fost viabilă, deoarece principalele personaje, Antonius și Octavianus, aveau interese divergente. Plecat în Orient pentru a obține glorie militară, Antonius a fost atras de Cleopatra, regina Egiptului, care urmărea propriile – i țeluri politice. Această relație a fost speculată de Octavianus printr – o foarte abilă campanie propagandistică, prin care a reușit să – și atragă mulți simpatizanți. Războiul a devenit inevitabil.

În bătălia de la Actium, din anul 31 î. Hr., Antonius și Cleopatra au fost înfrânți. După această victorie, Octavianus, rămas singurul stăpânitor al Romei, a pregătit terenul pentru instaurarea unui nou regim politic, monarhic, care, în prima sa fază, s – a numit Principat.

3. 1. Perioada Principatului

Principatul, ca formă de stat, este o creație a lui Octavianus, care și – a dat seama că o ruptură totală cu vechiul sistem republican era inacceptabilă pentru cei mai mulți cetățeni romani. El nu a proclamat pe față monarhia, care era odioasă pentru romani, ci a imaginat un sistem politic monarhic care însă a păstrat o aparență republicană. Denumirea acestei epoci istorice provine din principatus, cu înțelesul de „conducere”, „domnie”. Conducătorul statului roman era princeps, vechi cuvânt latin care, în această perioadă, a căpătat o nouă accepție de „primul om în stat”.

Octavianus a cumulat mai multe magistraturi și puteri în același timp. El a fost adeseori consul, întotdeauna censor și tribun al plebei. Ultimele două magistraturi îi permiteau principelui să înlăture din senat pe cei nedoriți și îl făceau persoană sacrosanctă și inviolabilă. Era pontifex maximus, avea cura annonae, adică grija aprovizionării Romei, și avea o putere care numai fusese până atunci, cura legum morumque, adică grija legilor și a moravurilor. Era de asemenea, princeps senatus, adică primul dintre senatori, pater patriae și mai ales imperator, adică șeful armatei.

Această ultimă putere era de fapt cea mai însemnată, deoarece baza puterii lui Augustus a fost armata, la care s – a adăugat, cu timpul, tot mai mulți cetățeni care au fost convinși că noul sistem politic era în folosul lor și al păcii. Deși, în teorie principele era un magistrat, în realitate îi depășea pe toți colegii săi pentru că avea o mai mare auctoritas. În noua sa poziție de conducător necontestat al statului roman, Octavianus și – a luat titulatura de Imperator Caesar Augustus, sintagmă care ascundea, în realitate, un regim monarhic drapat în haine republicane. Această titulatură se va regăsi la toți împărații romani.

Noua orânduire politică a fost acceptată de către cetățenii romani și datorită unei foarte abile propagande politice, care urmărea să scoată în evidență beneficiile aduse cetățenilor de acest regim. În această campanie propagandistică, Augustus a atras pe cei mai de seamă scriitori ai vremii sale, precum Vergilius, Horațius, Propertius, și istorici ca Titus Livius și Dionysios din Halicarnas. Temele acestei campanii erau aceea a păcii și a trecutului glorios al Romei. Scriitorii care au susținut această propagandă erau ei înșiși convinși de binefacerile schimbărilor constituționale de la Roma.

Augustus a procedat la numeroase reforme în spiritul concepției sale despre stat. Vechile magistraturi sunt menținute, dar a apărut birocrația imperială și un număr de demnități noi. Astfel, a fost creată funcția de prefect al Capitalei (praefectus Urbis) și aceea de guvernator al provinciilor imperiale (legatus Augusti pro praetore), rezervate clasei senatoriale. Din clasa cavalerilor, erau recrutați prefectul pretoriului (praefectus praetorii), comandantul unei noi categorii de trupe, garda pretoriană, prefectul Egiptului (praefectus Aegypti) și numeroșii procuratores care strângeau impozitele directe și administrau provinciile senatoriale. Imperiul roman a cunoscut o nouă împărțire administrativă. Provinciile erau de două categorii: cele imperiale, care erau provinciile situate pe limes, încă neromanizate și nepacificate, care necesitau numeroase unități militare; cele senatoriale, care erau vechile provincii romane în mare măsură pacificate și romanizate.

3. 1. 1. Politica externă în timpul principatului, extinderea imperiului

În ceea ce privește politica externă a lui Augustus, istoricul Florus remarcă nu mai puțin de 12 războaie, pe care acesta le – a purtat în afara granițelor italice, în vederea extinderii Imperiului până la hotarele lui „naturale”.

La rândul său, Suetonius punctează principiile politicii externe ale Principelui, conform cărora „…n – a pornit vreo bătălie sau vreun război dacă nu constata că profitul scontat avea să fie mai mare decât pierderile previzibile, îi compara pe cei care riscau mult pentru a câștiga puțin cu pescarii pescuind cu cârlige de aur, a căror pierdere nu putea fi compensată prin nici o capcană" (Divinul Augustus, 25, 4).

Prioritatea mijloacelor diplomatice, așa cum se poate vedea în cazul relațiilor cu Pârtia (încheierea păcii din anul 20 î. Hr. a fost privită la Roma ca un gen de capitulare a Pârtiei, romanilor fiindu – le restituite însemnele militare pierdute în timpul campaniilor lui Crassus), nu le – a exclus, însă, pe cele militare, interesele Romei vizând, în vest, ținuturile din nord – vestul Peninsulei Iberice, iar la est – țărmul vestic al Adriaticii, Illyria și Dalmația, regiuni bogate în resurse naturale, în consecință, sunt cucerite triburile cantabrilor și ale asturilor, care, însă, nu au contenit să opună rezistență romanilor, răsculându – se în mai multe rânduri. Totodată, a fost cucerită și partea de sud – vest a Galliei, care reușise după moartea lui Caesar să se desprindă din Imperiu.

Următoarea acțiune se va consuma pe cursul superior și mijlociu al Dunării, unde Roma declanșează ofensiva împotriva moesilor, reușind, către anul 12 î. Hr., să – și impună dominația și în această zonă (abia în anul 15 d. Hr. se constituie provincia Moesia). Câțiva ani înainte, în urma campaniei victorioase împotriva reților și a vindelicilor (Alpii de est), Drusus cucerește provincia Raetia (anul 15 î. Hr.), stabilind limes Raetiae. În aceeași perioadă este anexat și Noricum – ul.

Cucerirea țărmului illyric s – a soldat cu apariția unei noi provincii, Dalmația (anul 9 – 10 d. Hr.), situată în NV Peninsulei Balcanice (inițial această regiune fusese anexată provinciei Illyria).

Mișcări spectaculoase de trupe s – au atestat și la est de Rhin, împotriva triburilor germanice, pe care trupele romane reușesc să le înfrângă, extinzând hotarul de nord al Imperiului până la fluviul Elba. Dar instaurarea noului limes s – a dovedit a fi o acțiune vremelnică, așa cum o vor arăta evenimentele ulterioare, germanii reușind, sub conducerea lui Marobodus, regele triburilor marcomane, crearea unei mari federații la nord de Dunăre.

Catastrofa s – a produs în toamna anului 9 d. Hr., când germanii reușesc, printr – un șiretlic, să atragă cele 3 legiuni ale guvernatorului roman Quintilius Varus într – o pădure mlăștinoasă (Teutoburg), distrugându – le complet. Dar înainte de acest eveniment, romanii au avut de înfruntat mai mulți ani la rând rezistența organizată a illyrilor și a pannonilor, fapt ce a determinat concentrarea unor impresionante efective militare în spațiul illiric (l 5 legiuni).

Nici în Orient situația nu se prezenta mai bine, starea de neliniște fiind susținută de conflictele dintre Armenia și Pârtia, pe de o parte și de răscoala din ludeea (anul 4 d. Hr.) reprimată cu cruzime de romani, pe de altă parte.

Ca urmare a intensificării politicii fiscale în provincii asistăm, în timpul lui Tiberius (14 – 37 d. Hr.), la rebeliuni și răscoale ale populației din provinciile Africa, Galia și Tracia, care au fost cu greu înăbușite. După o lungă perioadă de susținere a unor dinastii locale, loiale Romei, este cucerită partea de est a Anatoliei, unde a fost creată provincia Capadoccia, de rang imperial.

Extinderea hotarelor Imperiului s – a produs în timpul principatului lui Claudiu (41 – 54 d. Hr.), căruia soarta, contrar voinței lui, i – a rezervat fructul guvernării (după asasinarea lui Caligula (37 – 41 d. Hr.). Sunt transformate în provincii romane Mauritania, Britannia, Tracia și o parte din Asia Mică (Licia și Pamphylia).

Au fost reluate ostilitățile cu părții, care au durat până în anii 60 ai sec. I d. Hr., succesul militar revenind părților (anul 62, bătălia de la Rondeia). Ulterior, însă, romanii au reușit să le smulgă un compromis.

Totodată, un șir de regiuni pontice, bogate în materii prime, sunt nevoite să recunoască supremația Romei și să accepte oarecum forțat o poziție de dependență față de aceasta. Menționăm, în această ordine de idei, orașul Olbia, Chersones – ul și Regatul Bosforului.

Urmează o perioadă de frământări politice, în care este implicată nu numai armata, dar și guvernatorii provinciilor. Miza cea mare o constituie acapararea puterii supreme în Imperiu, care, conform observației fine a lui Tacitus, se putea realiza nu numai la Roma, dar și în alt loc.

Galba (68 – 69 d. Hr.), Vitellius (anul 69), Othon (anul 69) sunt numele împăraților care s – au perindat la tron într – o perioadă foarte scurtă de timp, cuprinsă între sfârșitul domniei lui Nero (54 – 68 d. Hr.) și începutul dinastiei Flavia (69 – 96 d. Hr.).

Primul împărat din această dinastie, Vespasianus (69 – 79 d. Hr.), a fost nevoit să se confrunte cu un șir de răscoale, care au cuprins provinciile Egipt, Cirene, ludeea, Gallia de Nord și Germania Inferioară. Ștergerea de pe fața pământului a templului lui Yahve de pe colina Sionului, a marcat căderea și distrugerea Ierusalimului răsculat (anul 70 d.Hr.). Cu toate acestea, romanii au avut nevoie de încă câțiva ani buni, pentru a suprima rezistența răsculaților din celelalte regiuni ale Palestinei (anul 73 d. Hr.).

Situația nu se prezenta mai bine nici în spațiul egeean. Încercând să înlăture efectele gravei crize financiare cu care se confrunta Imperiul, Vespasianus a anulat privilegiile populației Greciei, inclusiv cele privind regimul dărilor, iar o parte din regiunile independente au fost incluse în componența provinciilor, printre care Cilicia și Commagena, fapt ce a agravat iarăși relațiile Romei cu Pârtia.

Pe timpul lui Domitianus (81 – 96 d. Hr.) este reluată ofensiva împotriva triburilor germane, care se soldează cu cucerirea ținuturilor cuprinse între cursurile superioare ale Rinului și Dunării, așa – numitele Câmpuri Decumate (Agri Decumates) și organizarea unei noi linii de apărare, a unui nou limes.

Situația, însă, nu era deloc stabilă pe cursul inferior al Dunării, frontiera fiind mereu survolată de raidurile de jaf ale dacilor, sannaților, germanilor. Organizarea acestora în efective militare i – a creat mari dificultăți lui Domitianus, care, pentru a asigura liniștea la hotare, se vede nevoit să încheie un tratat de pace umilitor cu regele dacilor. Decebal, după ce un efectiv armat de 5 sau 6 legiuni romane, condus de către Cornelius Fuscus, prefectul pretorienilor, au fost zdrobite la nord de Dunăre.

Bineînțeles, condițiile acestui acord nu puteau să nu trezească nemulțumiri la Roma, mai ales că ulterior s – a dovedit că subsidiile, primite anual de Decebal, erau folosite în alte scopuri decât cele prevăzute inițial, încercarea lui Domitianus de a – i supune pe daci s – a soldat cu un alt eșec (campaniile militare din anii 89 și 93), care a amânat încă cu câțiva ani cucerirea Daciei. În schimb, acesta a reușit să stabilizeze pentru câțiva ani frontiera dunăreană, fapt rămas neapreciat de elita senatorială.

Insuccesele militare au grăbit scoaterea din scena politică a lui Domitianus, care, pentru a – și menține puterea și autoritatea, adoptă cele mai neloiale măsuri de îndepărtare a adversarilor politici, instituind represalii, în cele din urmă, acesta este asasinat (anul 96 d. Hr.), iar împărat este ales Marcus Cocceius Nerva.

Dar adevăratele rezultate, relevante spectaculoase, în ceea ce privește extinderea Imperiului, se fac remarcate începând cu domnia lui Traian (anii 98 – 117 d. Hr.) Cele două războaie împotriva dacilor (101 – 102 d. Hr. și 105 – 106 d. Hr.) s – au soldat cu învingerea acestora și transformarea Daciei în provincie romană (anul 107 d. Hr.) Triumful lui Traian a fost răsplătit cu adăugarea în titulatură a unui nou nume victorios, Dacicus (învingătorul dacilor).

Următoarea țintă a fost vechiul dușman al Romei, Pârtia, în prima fază a campaniei Iui Traian, începută în 113, este cucerită Armenia și transformată în provincie romană, după care a urmat cucerirea întregii Mesopotamii, până la Golful Persic, în anul 116 senatul a decis să – i confere împăratului victorios un nou epitet, Parthicus (învingătorul părților).

Dar, așa cum s – a văzut ulterior, dominația romană nu s – a putut menține prea mult în această parte a Orientului, campania lui Traian în Orient fiind, mai curând, un eșec, pe care împăratul nu 1 – a putut accepta, încercând până în ultima clipă să reorganizeze și să – și doteze armata în vederea unei noi campanii.

Răscoalele împotriva stăpânirii romane au izbucnit în vestul Mesopotamiei, în Egipt, Cipru, la Cyrene. Întregul hnperi începuse să fie dea semne de neliniște, atât în partea sa orientală, cât și în cea occidentală.

Succesorul lui Traian, Aelius Hadrianus (anii 117 – 138 d. Hr.), s – a văzut nevoit să recunoască pierderea cuceririlor din Orient și să se retragă pe vechile frontiere, care separau Imperiul roman de Regatul Part. De fapt, Hadrian a renunțat la expansiuni și și – a concentrat eforturile pentru a consolida hotarele existente, alocând surse importante construcției de drumuri și apeducte în provincii, întemeind orașe noi în regiuni neurbanizate.

În vederea apărării Imperiului, o atenție sporită a fost acordată problemei privind organizarea limes – ului, a sistemului defensiv al frontierei.

În sens îngust, acesta se prezenta printr – un ansamblu de construcții defensive, în funcție de specificul natural al zonei (valuri cu palisade, șanțuri, castre), în sens mai larg, se subînțelege și o rețea de drumuri, care asigura legătura de – a lungul hotarului și facilita comunicarea cu centrul. În timpul domniei lui Hadrian a fost reorganizat limes – ul într – un șir de regiuni ca Britania. Germania, pe Dunăre și în Africa de Nord, lucrările fiind inspectate personal de împărat. Cu toate strădaniile lui Hadrian de a menține liniștea în interiorul Imperiului, în Iudeea a izbucnit o nouă răscoală, de o mare amploare, care nu a putut fi suprimată decât peste 3 ani (132 – 135). Pe locul Ierusalimului a fost ridicată o colonie militară romană – Aelia Capitolina.

Pe plan intern, instaurează un „despotism luminat”, întreținînd o viață artistică și intelectuală strălucită, ducînd el însuși o viață de diletant cultivat, conducînd cu înțelepciune, dar și cu o autoritate nu o dată scutită de o anumită brutalitate, îndreptată în special împotriva Senatului, ale cărui incompetență și mărginire nu le înghite. Imperiul îi datorează o organizare mai eficace a administrației superioare, încredințată mai degrabă cavalerilor decît liberților, actualizarea dreptului scris, măsuri destinate a favoriza în provincii dezvoltarea unei clase puternice de mici proprietari.

Spre deosebire de Hadrian, urmașul acestuia, Antonius Pius (138 – 161) a dus o politică externă consecventă, reușind să „împingă" frontierele în mai multe puncte ale Imperiului. A fost ridicat un al doilea limes în Britania, în Germania, pe Dunăre și în Africa de Nord. În ceea ce privește hotarele orientale, Antonius Pius a reușit instalarea unor noi regi clientelari în Armenia și în spațiul transcaucazian. Creșterea autorității Romei i se datorează în mare măsură acestui împărat, despre care anticii au consemnat că „nimeni n – a avut ca el atâta autoritate față de popoarele dinafară, deși întotdeauna a iubit pacea atât de mult, încât repeta adesea lozinca lui Scipio că preferă să salveze un cetățean roman decât să ucidă o mie de dușmani" (Istoria Augusta).

Situația se schimbă radical în timpul domniei lui Marcus Aurelius (anii 161 – 180 d. Hr.) și Lucius Verus (anii 161 – 169 d. Hr.), fiii adoptivi și succesorii lui Pius (în premieră, senatul i – a proclamat pe ambii împărați). Starea de siguranță a hotarelor din timpul domniei lui Antonius Pius dispăruse, Imperiul fiind amenințat din toate părțile.

Revine în actualitate conflictul cu părții, care au pătruns în Armenia și l – au învins pe guvernatorul roman al Cappadociei, în încercarea acestuia de a se opune atacului regelui part Vologeses al III – lea. Contraofensiva romană din primăvara lui 163 a avut succes, părții fiind învinși și nevoiți să se retragă dincolo de Eufrat, iar în 165 – să capituleze.

În aceste condiții, tronul Armeniei este ocupat de un rege vasal, fidel Romei, iar în nordul Mésopotamiei este reînființat statul tampon Osrhoene, unde au lăsate garnizoane Cucerirea părților a fost realizată mult mai târziu, de către împăratul Severus (anii 193 – 211 d. Hr.), care a inițiat două campanii împotriva acestora. Expedițiile s – a încununat de succes, regatul Osrhoene a fost anexat ca provincie romană, iar restul teritoriului a fost intrat în componența unei noi provincii, Mesopotamia. Cu acest prilej, în titulatura lui Severus apare numele „cel mai mare învingător al părților”).

Dar războiul din Orient a necesitat concentrarea unor importante efective militare, care au fost rechemate din diferite colțuri ale Imperiului, inclusiv de pe limes – ul rhénan și cel dunărean, făcându – l permeabil atacurilor barbare.

Mai trebuie reținută și epidemia de ciumă, care a făcut ravagii în rândul trupelor romane din Orient, fiind adusă de acestea și în interiorul Imperiului (în următorii 25 de ani, molima a decimat populația Imperiului, în aceste condiții, centrul operațiunilor militare se transferă pe Dunăre, unde, în 167, romanii au trebuit să facă față unei invazii masive combinate ale marcomanilor, sarmaților, iazygilor și quadisilor, care au devastat provinciile dunărene, invadând până și Italia Superioară.

Pericolul unei coaliții a barbarilor i – a determinat pe romani la organizarea unei expediții la Dunăre, în anul 169, condusă de cei doi împărați, înfrângerea triburilor marcomane, însă, nu a însemnat și instaurarea liniștii pe limes – ul dunărean. Între timp moare Verus, iar Marcus se vede nevoit să plece iar în nord, la Dunăre, pentru a stăvili noile atacuri ale triburilor germane, în 171 sunt înfrânți quazii și obligați să se retragă din Pannonia, iar în 172, în urma unor victorii, romanii încheie un tratat de pace cu marcomanii, care sunt obligați să se retragă la 13 km nord de malul Dunării. Cel de – al treilea adversar al Romei – iazigii, suferă câteva înfrângeri, iar în 175 Marcus trece fluviul pentru a – i învinge definitiv.

În linii mari, situația la Dunăre a fost ameliorată, dar liniștea Imperiului era acum periclitată din interior, unde se prefigura primejdia reală a unui nou război civil: guvernatorul Siriei, Avidius Cassius s – a autoproclamat împărat, fiind susținut de trupele sale și de provinciile vecine, Egiptul, ludeea și Arabia. Dar, înainte de a porni cu forțe armate în sud, pentru a învinge rebeliunea, Marcus primește vestea uciderii lui Avidius Cassius de către ofițerii acestuia.

La puțin timp, împăratul pornește cel de – al doilea război împotriva germanilor, care și – au reluat atacurile, învingându – i pe marcomani, împăratul filosof își găsește sfârșitul în ținuturile acestora, fiind răpus de ciumă. Pacea cu germanii este încheiată de Commodius, fiul lui Marcus Aurelius, pe care acesta îl cooptase la guvernare încă din timpul vieții (anul 177).

Istoriografia timpului a fost destul de aspră în judecarea politicii externe ale lui Commodius (anii 180 – 192 d. Hr), care era învinuit de faptul că n – a valorificat pe deplin sau chiar deloc eforturile tatălui său de a extinde hotarele. Sigur, o atitudine mai fermă ar fi adus noi teritorii, în special la nord de Dunăre, dar prioritară în această perioadă a fost problema consolidării limes – ului rhénan, dunărean și cel din Africa de Nord.

În Britannia, respingerea invaziei triburilor nordice a determinat retragerea hotarului pe valul lui Hadrian, în linii mari, domnia lui Commodus a oferit provinciilor o stare de liniște relativă.

Domnia lui Commodus (anii 180 – 192 d.Hr.), un personaj megaloman, total diferit de tatăl său, a marcat începutul declinului Imperiului Roman. Dio Cassius, în a sa Istorie romană, scrisă la jumătate de secol după moartea lui Marcus Aurelius face o concluzie asupra acelei perioade, menționând că odată cu moartea lui Marcus s – a terminat Epoca de Aur a Imperiului Roman și a început Epoca de Fier.

Într – adevăr, sfârșitul dinastiei Antoninilor a fost destul de dramatic, fiind marcat de un despotism violent, cruzime, sărăcie și depravare morală. Trecuse perioada de glorie și fericire a Principatelor lui Traian și Hadrian, caracterizate de Florus drept saeculum nostrum (secolul nostru), după care urmează declinul, marcat de o profundă criză economică, socială și politică. Iar reluarea persecuțiilor sângeroase, uzurpările, luptele pentru putere nu fac decât să dea dimensiunea unei crize mult mai adânci, cea a mentalităților.

Situația se complică și mai mult după moartea lui Commodus și a lui Publius Heluius Pertinax (fost prefect al Romei, care susținut de pretorieni a fost aclamat de senat și deținuse Principatul timp de 87 zile), când „purpura imperială” devenise un obiect de licitație.

Desemnarea principilor era controlată de garda pretoriană, iar criteriul de selecție îl constituia cuantumul sumei oferit de către pretendenți. Cu toate acestea, senatul a acceptat proclamarea ca principe a senatorului Marcus Severus Didius lulianus, fost guvernator – legal imperial și fost proconsul al Africii.

Indignate de impertinența pretorienilor în desemnarea principelui, legiunile din Pannonia Superior l – au aclamat pe comandantul lor, Lucius Septimius Severus, un african din Tripolitania, care se căsătorise cu o siriancă, dar care comanda armata de pe Dunăre, ca imperator, fiind susținute de forțele armate din cele două Germanii și din Moesii. în paralel, trupele din Siria 1 – au aclamat ca imperator pe Gaius lustus Pescennius Niger, legatul guvernator al provinciei, iar cele din Britannia – pe Clodius Albinus.

Pornind în marș forțat spre Roma, Septimius Severus n – a întâmpinat nici o rezistență, ocupând în mai 193 orașul, iar senatul la scurt timp îl investește principe. Precaut, noul împărat i – a conferit titlul de Caesar lui Clodius Albinus (deși de facto acesta devenea succesor la domnie, i – a fost refuzată acordarea imperiumului și funcția tribuniciană, fapt ce a determinat o nouă dizidentă, în ianuarie 196) și și – a îndreptat trupele împotriva lui Pescennius Niger, în Orient, înfrângerea și decapitarea acestuia nu a fost, însă, în măsură să liniștească spiritele, iar confruntarea dintre împăratul investit (Septimius Severus) și cel proclamat (Clodius Albinus) s – a finalizat în favoarea celui dintâi, care pune începutul dinastiei Severilor.

După ce i – a pedepsit pe adepții lui Pescennius Niger (cea mai importantă măsură a fost împărțirea Siriei în 2 unități administrative, una condusă de un guvernator consular (Siria Coele), iar cealaltă, Siria Phoenice, de un guvernator, care era, totodată, și legatul legiunii.

Bun general și administrator riguros, acesta a restabilit situația la frontierele orientale ale Imperiului, sfârșitul secolului al II – lea aducând rezolvarea parțială a conflictului cu părții, învinși în timpul celor două războaie conduse de Severus.

Domnia lui Septimius Severus (anii 193 – 211 d. Hr.) s – a caracterizat printr – o politică reformistă, care urmărea perfecționarea administrării statului.

În Occident și în Africa, acesta a dus o politică externă consecventă, reușind să extindă hotarele Imperiului. Și – a propus chiar să cucerească întreaga Britannie, instalând pe râul Tay un mare castru. Victoriile militare repurtate i – au făcut pe Severus și fiii acestuia să se proclame „cei mai mari învingători ai brittanilor”. Pentru a asigura o mai bună funcționare a Imperiului și după dispariția sa, împăratul i – a asociat la domnie, încă din timpul vieții, pe cei doi fii ai săi, Caracalla și Geta.

Severus a guvernat la Roma ca despot, sprijinindu – se pe armată (a fost primul care a pus o legiune să staționeze la porțile Romei) și tratând cu dispreț Senatul. Septimius Severus se prezenta ca fiind succesorul lui Marcus Aurelius, dar era departe de Roma Antoninilor. Imperiul începuse să devină o monarhie militară dominată de influența Orientului.

Aceste trăsături se vor accentua odată cu fiul și succesorul lui Severus, Caracalla, care domnește între 212 și 217.

După moartea tatălui lor, Caracalla își execută fratele, rămânând singur la cârma Imperiului. Urmând indicațiile lui Severus și visând la gloria lui Alexandru Macedon, tânărul împărat promovează o politică de apropiere de soldați, conducându – se după deviza: „nici un om în afară de mine n – are voie să aibă bani, pentru ca eu să – i pot dărui soldaților”.

Marele act al domniei lui Caracalla este Edictul din 212, prin care tuturor oamenilor liberi din Imperiu li se acordă cetățenia romană. Semnificația acestui act este foarte controversată. Barbarii, care locuiau în provinciile de frontieră, sunt excluși, la fel și cei lipsiți de libertate, în schimb, însemnătatea simbolică este imensă. Odată cu el, Roma abandonează definitiv concepția strâmtă a statului – cetatc și înscrie în dreptul său ceea ce apărea de mult timp ca realitate: existența unui imens imperiu, ale cărui provincii sunt așezate pe picior de egalitate cu metropola, atunci când n – o depășesc chiar.

Caracalla organizează o expediție împotriva părților (după ce – i fusese refuzată oferta de căsătorie cu fiica lui Artabanos, regele părților), invadând Assiria și distrugând orașul Arbela, unde se aflau cavourile unora dintre regii Arsachizilor. Nu apucă să ducă la bun sfârșit acest război, pentru că în 217 cade victimă unui complot. Câțiva ani mai târziu, părții se confruntă cu o rebeliune sud – iraniană, care duce la căderea monarhiei Arsachizilor.

Dar, după asasinarea lui Caracalla, în 217, începe pentru Severi o decădere ineluctibilă. Împărat devine Marcus Opellius Macrinus, prefect al pretoriului, ales de către soldații corpului expediționar. Dar numai peste un an acesta este omorât, căzând victimă conjurației Iuliei Maesa, o rudă apropiată a lui Caracalla, care tinde să – și urce nepotul, Avitus Bassianus (cunoscut sub numele de Elagabalus, care trăia în Siria, unde era preot al unui zeu solar), pe tronul imperial. A venit la Roma, unde execută în costum oriental dansuri incantatorii care scandalizează pe romani și înstrăinează, imediat, clasa senatorială. Dar disprețul pe care l – a provocat acesta în cei 4 ani de domnie a determinat – o pe aceeași Iulie Maesa să pună la cale un alt complot, în urma căruia este asasinat în 222 și înlocuit cu vărul său Severus Alexander (anii 222 – 235 d.Hr.), și el manipulat de prințesele siriene.

Întregul Iran este unit sub puterea lui Ardașir (dinastia Sasanizilor), care întemeiază Noul Regat Persan. Pretențiile regelui merg și mai departe, cerându – i Romei restituirea vechilor posesiuni persane, care cuprindeau, practic, toate regiunile din bazinul de est al Mediteranei. În aceste condiții, Alexander Severus încearcă să dea riposta, organizând o nouă campanie militară în Orient. Cu toate că au înregistrat unele succese, armatele romane au fost nevoite să se retragă din Armenia în Siria.

Toate încercările de redresare manifestate de acest împărat plin de bunăvoință, dar slab, sunt sortite eșecului. Soldații îi reproșează lipsa de energie în fața barbarilor și sfârșesc în 235 prin a – l masacra.

Dispariția sa marchează începutul unei perioade de anarhie militară, statul roman trece printr – o gravă criză politică, caracterizată de domnia împăraților soldați (anii 235 – 284 d.Hr.) la sfârșitul căreia Imperiul, încheindu – și transformarea, va apărea cu trăsături total diferite, care anunță Evul Mediu european.

După moartea împăratului Augustus (14 d. Hr.), aspectul monarhic al sistemului politic roman se va accentua, în timpul dinastiilor Iulia – Claudia (14 – 68), Flavia (69 – 96), Antoninilor (96 – 192), Severilor (193 – 235). În epoca Antoninilor, care în genere este una pașnică, Imperiul roman a cunoscut cea mai mare prosperitate economică.

În timpul împăratului Traianus au avut loc ultimele războaie cu caracter expansionist, statul roman ajungând la maxima sa întindere, prin ocuparea Daciei și a Mesopotamiei. Acum limesul nordic al Imperiului roman începea din nordul Angliei, urma linia Rhinului și a Dunării și continua pe o fâșie subțire de teritoriu de la nordul Mării Negre până în Munții Caucaz și Armenia.

Sistemul politic imaginat și creat de Augustus nu era însă lipsit de fisuri.

Principele fiind, în teorie, un magistrat roman, nu a fost reglementată succesiunea la tron, ceea ce a făcut ca, adeseori, după moartea împăratului, să fie numeroși candidați la purpura imperială.

În secolul al III – lea, această tentație, la care s – au adăugat numeroși alți factori de natură politică, economică și socială, a dus la o perioadă de mare instabilitate politică, cunoscută în istoriografie sub numele de „Criza secolului al III – lea”.

3. 1. 2. Provinciile romane în timpul Principatului

Aducerea unui vast teritoriu sub unică ascultare, în urma unei intense politici de cucerire, promovată de Roma în secolele I – II d. Hr., a favorizat dezvoltarea unor largi și multiple relații economice între diferite regiuni ale Mediteranei. Dezvoltarea diferențiată a provinciilor înglobate în Imperiu, fie că este vorba de state cu o economie performantă, cum erau Egiptul, Siria, Asia Mică sau de zone cu o economie primitivă, cum era în cazul galilor, al iberilor, pannonilor, illirilor, moesilor, dacilor a fost racordată la un circuit unic de valori, contribuind la accelerarea evoluției socio – politice în zone mai puțin avantajate.

La baza structurii politico – administrative a Imperiului a stat sistemul de provincii, fiecare dintre ele caracterizându – se printr – o structură internă complexă. Deosebim câteva zone importante, care reuneau mai multe provincii: zona occidentală, cu Corsica, Sardinia, 3 provincii spaniole (Boethica, Lusitania, Tarraconensis), 4 provincii gallice (Gallia Narbonensis, Aquitania, Lugdunensis, Belgica), Germania Superior și Germania Inferior, Britannia.

Un alt complex important îl constituiau provinciile din spațiul danubiano – balcanic: Raeția, Noricum, Pannonia, Dalmația, Moesia Superior și Moesia Inferior, Dacia, Tracia, Macedonia, Epir și Ahaia.

A treia structură, cea orientală, întrunea Egiptul, Asia, Bithynia, Pont, Cilicia, Siria și Palestina, Galatia, Cappadocia, Lycia, Pamphilia, Arabia, Creta și Cyrenaica. Dintre aceste provincii, Egiptul deținea un statut aparte, fiind considerat drept domeniu imperial, fiind condus de reprezentantul direct al principelui. Particularitatea complexului provincial oriental o constituia structura internă a provinciilor, unde întâlnim laolaltă orașe cu statut de colonie sau municipiu, mici regate, cum era cel al Iudeii, teritorii autonome ale templelor, unități teritorial – administrative aparte, așa – numitele satrapii.

Al patrulea complex provincial întrunea posesiunile romane din Africa de Nord, care, geografic vorbind, cuprindeau regiunile de la vest de Cyrenaica până la țărmurile Oceanului Atlantic, incluzând cele 4 provincii: Africa, Numidia, Mauritania Tingitana și Mauritania Caesarensis.

În ceea ce privește spațiul italic, acesta se afla într – o situație privilegiată, fiind conceput atât teoretic, cât și practic ca o imagine concentrată a statului roman. Astfel, locuitorii Italiei beneficiau de dreptul italic, fiind scutiți de impozitele directe, iar aristocrația italică era majoritară în aparatul de stat. De asemenea era interzisă staționarea trupelor regulate în peninsulă, în ceea ce privește administrarea locală, orașele beneficiau de conducere autonomă, iar locuitorii acestora se bucurau de toate privilegiile cetățeniei romane.

3. 1. 3. Criza imperiului roman

Schimbarea constituției Romei imperiale este socotită, în mod obișnuit, ca fiind rezultatul anarhiei militare instalate odată cu moartea lui Severus Alexander (235 d. Hr.) și a fenomenelor asociate. În realitate, trebuie să se ia în considerare că regimul creat de Augustus nu a oferit decât o soluție de amânare a unor fenomene de criză. Poate fi considerată drept o cauză esențială natura hibridă a sistemului. Mai exact, preocuparea de a conserva, măcar, aparența republicană prin crearea unui model diarhic în care puterea era împărțită între principe și senat.

Principiul nu a funcționat perfect și păstrarea echilibrului între cele două componente ale puterii – principele și senatul – a depins, în primul rând. de personalitatea celui care deținea principalele pârghii ale statului. Un caracter instabil și un comportament abuziv a putut să provoace reacții negative din partea senatului.

Pe de altă parte, Augustus și succesorii lui au creat instituții paralele (cu titlu privat sau de stat) și anume consiliul imperial, birourile și prefecturije (atribuite și cavalerilor), care au dublat sau au substituit senatul, în același timp. magistraturile (câte s – au păstrat) își pierd atribuțiile reale, iar maniera și criteriile de desemnare se transformă într – o componentă formală a sistemului, în schimb, principele acumulează puteri, atribuții și funcții, care – l transformă în unicul deținător al autorității.

La componențele reale ale puterii imperiale (imperium proconsulare majus, tribunicia potestas, pontificatul maxim, puteri censoriale), situarea deasupra legii, exprimarea voinței politice prin edicte, mandate, decrete și rescrise) se adaugă o abilă propagandă ideologico – religioasă și elogierea calităților personale ale deținătorului ei (genius personal special, natura divină a ascendenților ca efect al ceremoniei de apoteoză, naștere însoțită de miracole, vezi Augustus și Nero) ca și elaborarea cultului imperial asociat sau nu cultului Romei.

Este interesant că în ciuda acestor transformări instituționale nu se înregistrează nici o opoziție față de sistem. Fără îndoială, se cunosc atitudini negative, dat nu față de regim, ci față de persoana care – l încarnează. Asemenea atitudini se exprimă cel mai adesea prin dispreț, absenteism și uneori prin complot și asasinat. Nici un moment nu se pune în discuție formula politică în sine. Au existat, evident, și nostalgici, numai că aceștia s – au mulțumit să facă elogiul marilor republicani sau ale unor evenimente de excepție din istoria Romei republicane.

Aspectul cel mai grav al Principatului îl reprezintă problema succesorală, care a reprezentat punctul slab al regimului. Transmiterea puterii ou a urmat principiul eredității naturale, poate din motive obiective. Dar Augustus a încercat să rezolve problema succesorală prin serii de adopții, adică prin ereditate fictivă (fii vitregi, alte rude). Poate și din preocuparea de a da mai multă substanță adopției, a procedat la acordarea de statute și titluri particulare (vezi princeps inventutis, acordarea magistraturii supreme – consulatul), dar și prin asocierea la putere, cu un statut inferior (vezi Tiberiu) sau la soluția de condominum (Marc Aureliu).

Practica inaugurată de Augustus a fost imitată de succesori, cu excepția situațiilor în care a existat șansa eredității naturale (dinastia Flavia, a Severilor, dinastia Constantiniană, dinastia Valentiniană, dinastia Theodosiană).

La starea de nesiguranță provocată de absența unei legi succesorale clare s – a adăugat numărul mare de factori care puteau interveni în proclamarea împăraților: intriganți din anturajul imperial, inclusiv femeile din familia imperială (vezi Agrippina și femeile din dinastia Severilor), garda pretoriană, mai exact, prefectul pretorului, legiunile staționate în diverse provincii. Senatul va juca un rol cu totul modest în istoria proclamațiilor imperiale.

Dacă în primul secol al erei imperiale garda pretoriană a deținut un loc important, deja sfârșitul dinastiei iulio – claudice este marcat de asumarea, de către legiuni, a rolului de factor principal în desemnarea și susținerea propriilor legați la titlul imperial. Mai mult, se asistă la confruntarea între legiunile interesate în promovarea unui legat sau altuia. Este cazul crizei din anii 68 – 69, încheiată cu triumful lui Vespasian. Situația se va repeta în 193, la moartea lui Comodius. De data aceasta luptele între rivali se vor prelungi până în 197. Abia în acest an Septimius Severus, legatul Pannoniei Superior, proclamat la carnuntum în 193, intră în Roma.

Ultima criză provocată de asasinarea, în 235, a lui Severus Alexander, va deschide o perioadă de 50 de ani de instabilitate și insecuritate. Nu numai în ceea ce privește instituția imperială, dar și în ceea ce privește funcționarea celorlalte organisme ale statului și apărarea granițelor, care devin vulnerabile și permeabile. îndeobște, această perioadă se întinde între anii 235 și 284 și este desemnată drept criza secolului al III – lea sau drept anarhia militară.

Trebuie subliniat, că, dincolo de tradiția scrisă, deja constituită, în ceea ce privește importanța legiunilor, trebuie să fi jucat un rol deosebit recunoașterea deschisă, de către Severi, a naturii militare a puterii imperiale și încredințarea protecției personale unei legiuni (legio II Parthica), instalate pe munții Albani.

Anarhia militară este marcată nu numai de desele proclamații, dar și de natura competițională a desemnărilor, scurtimea domniilor și motivele emoționale care stau, de cele mai multe ori, la baza schimbării atitudinii față de un candidat sau altul. Faptul că un împărat a fost debarcat nu înseamnă că avem de – a face cu o persoană incompetentă.

Evoluțiile militare au demonstrat că între „împărații soldați” s – au aflat persoane capabile să găsească soluții de eliminare sau de amânare a unor procese grave: secesiuni ale provinciilor, atacuri barbare, structura armatei, fenomene sociale grave, între aceștia trebuie să fie amintiți Gordian III (anii 238 – 244), M. Julius Philipus (Arabs) (anii 244 – 248), Decius (anii 249 – 251), P. L. Egnatius Gallienus (anii 260 – 268) și împărații de origine illiră, între care Aurelian (anii 270 – 275) și Diocletian (anii 284 – 306), reprezintă nume de primă mărime.

Este necesar să se sublinieze că această anarhie militară nu reprezintă decât una dintre fețele crizei, cea mai ușor perceptibilă. Pentru că, în realitate, avem de – a face cu o criză profundă, care a afectat toate compartimentele vieții. Unele dintre aspectele crizei, în special cele politico – militare sunt consecințele fenomenelor amintite la începutul acestui capitol. Altele sunt datorate fragilității sistemului militar ofensiv și defensiv, în condițiile unei agresivități sporite a unor neamuri barbare.

Alte aspecte sunt provocate de gradul de instabilitate generală, care a determinat, la rândul ei devalorizarea monedei, inflații, degradarea vieții economice tradiționale, modificarea concepțiilor generale privind condiția socială a persoanelor și stărilor sociale. Toate aceste fenomene au o istorie mai veche, dar capătă o intensitate deosebită în timpul dinastiei Severilor, când se caută și se găsesc unele soluții. Anarhia militară va determina doar agravarea lor.

Primul aspect care se cuvine a fi menționat îl reprezintă afirmarea atotputerniciei statului, în consecință, consiliul imperial devine principalul instrument de guvernare și organul legislativ, în vreme ce autoritatea senatului este din ce în ce diminuată. Puterea statului și a împăratului este justificată și legitimată de opera juridică excepțională ilustrată de Papinian.

La această evoluție se adaugă creșterea domeniului funciar imperial, și ca rezultat al confiscărilor inițiate de Sevei în cadrul efortului de eliminare a adversarilor politici (Septimius Severus, în 197). Ca urmare a acestor măsuri se asistă la decăderea ordinului senatorial și la promovarea cavalerilor care ocupă cele mai înalte funcții în administrație.

Politica de mână forte explică și tendința de militarizare a administrației. Se înregistrează de asemenea o tendință de discriminare în defavoarea italicilor, care sunt excluși de la garda pretoriană și pierd privilegiul de a – i da pe centurioni. Această politică discriminantă pare nefirească în condițiile în care, prin edictul lui Caracalla (anul 212), dreptul de cetățenie romană este extins, cu o singură excepție (acei deditici), la toți locuitorii imperiului roman, deci dispare opoziția între romani și supuși. Marii beneficiari ai noului sistem sunt peregrinii care pot accede la carierele oficiale.

În plan fiscal și economic, se înregistrează, de asemenea, evenimente deosebite. Unul din semnele cele mai grave îl reprezintă inflația provocată, în mare măsură, de creșterea excesivă a cheltuielilor militare.

Degradarea monedei de argint începe sub Septimius Severus, dar atinge cote alarmante odată cu emiterea, de către Caracalla, a unei monede de argint cu greutate și titlu scăzute – antoninianus. Efectele nu au întârziat să apară.

Decăderea economică, intervenția statului în economie (interzicerea comerțului în anumite zone, instituirea de monopoluri de stat, impunerea de taxe, crearea sistemului rechizițiilor), substituirea salariilor sau soldei prin plata în natură (pământ pentru soldații de pe limes), schimbarea sistemului de percepere a impozitelor, care intra în sarcina curialilor, ei înșiși deveniți membri ai unor colegii ereditare. Pe durată, aceste fenomene au dus la abandonarea economiei monetare și la instaurarea economiei naturale.

În plan social se asistă la o mai mare polarizare a societății romane, creșterea numărului asistaților (vezi pueri/puellae; mammaeum /mammaeanae) și distribuțiile gratuite de alimente. Această polarizare va face ca la sfârșitul acestei perioade societatea să fie divizată în două categorii majore – honestiores și humiliares. Crearea colegiilor profesionale ereditare, inclusiv acordarea, pentru soldați, a dreptului de a se asocia în colegii și tendința transformării armatei într – o instituție ereditară completează aceste fenomene.

Inflația, decăderea comerțului și regresul economic au fost agravate de atacurile barbarilor, care din anii 235 – 238 devin o realitate cotidiană gravă.

Incapacitatea armatei romane de a face față unor atacuri date de mici bande de barbari, la început doar interesate de pradă, se explică prin ponderea excesivă a infanteriei greu înarmate, prin cele două reforme care au agravat dificultățile de deplasare ale trupelor (Hadrian și Septimius Severus), de fragilitatea limes – ului în ciuda intervențiilor lui Hadrian și ale Severilor la frontiera nordică a Imperiului. Toate aceste fenomene prefigurate în perioada Severilor vor căpăta dimensiuni quasi – catastrofice în perioada crizei secolului al III – lea.

De data aceasta se poate vorbi de un haos aproape total, provocat și de o serie de secesiuni, între care, cea mai gravă, rămâne ruperea Galliei Comata și transformarea ei într – un imperiu galic sub Postamus și Titricus, ca și pierderea Britanici. Pacea romană luase sfârșit în condițiile în care alamanii și francii pătrund în Gallia, Spania și Italia, iar provinciile dunărene și balcanice constituie ținta atacurilor goților și ale aliaților lor, în vreme ce la Dunărea mijlocie presează vandalii. Nici alte frontiere nu sunt mai sigure. În Africa și la Eufrat există o presiune permanentă.

Situația se complică din 268/269, când se asistă la prima tentativă gotică de a instala un imperiu. Soluțiile la care s – a recurs au fost cedările de teritorii (vezi Dacia, câmpurile decumate), scurtarea limes – ului și replierea lui pe frontiere naturale (Dunăre, Rhin), crearea unor trupe mobile (reforma lui Gallienus). protejarea Romei cu ziduri (Aurelian), dar și restabilirea autorității romane asupra Galliei și asupra Palmyrei (Aurelian), instalarea în provinciile cele mai primejduite a unor barbari (vandali în 271), în calitate de federați interni (Aurelian) sau a laetilor (Gallia) și a gentililor (Italia).

Toate aceste evenimente au impus reforme de amploare, care au vizat structura și natura puterii imperiale, reorganizarea administrativă a imperiului, regândirea instituțiilor la nivel central și la nivel provincial și a strategiei militare, schimbarea sistemului fiscal, reorganizarea corpului social, reelaborarea ideologiei politice, găsirea de soluții pentru relansarea vieții economice (stoparea inflației, însănătoșirea monedei, încurajarea meseriilor, asigurarea producției agrare, revigorarea comerțului).

3. 2. Perioada Dominatului

Anarhia militară a luat sfârșit în anul 284, când la conducerea statului roman a venit împăratul Diocletianus. Provenind și el dintre militari, noul împărat a procedat la o serie de reforme instituționale care au reușit să revigoreze statul roman aflat în criză profundă. În esență, reformele sale au consfințit ruptura totală cu vechiul sistem republican și cu ficțiunea constituțională a lui Augustus, prin proclamarea puterii absolute a împăratului.

Acesta era reprezentantul divinității pe pământ și, de aceea, dispunea de toate puterile în stat, pe care le exercita fără vreun alt control, armata și senatul nemaiavând nici o putere politică în fața unui împărat de origine divină. Sistemul politic creat de Diocletianus este denumit Dominat (de la dominatio = stăpânire, putere absolută). Acesta era puternic influențat de monarhiile orientale, mai ales de cea persană.

Diocletianus a procedat la un număr de reforme pentru a – și pune în practică ideile sale despre stat. Astfel, el a instituit Tetrarhia, prin asocierea la domnie a altor trei împărați (Maximianus, Galerius și Constantius Chlorus). Diocletianus și Maximianus aveau o poziție superioară, fiind proclamați Auguști, iar ceilalți doi deveneau Caesari.

Sistemul politic al Tetrarhiei presupunea o guvernare continuă, care să elimine eventualele disfuncții de la sfârșitul domniei unui împărat. Astfel, la moartea sau la retragerea unui August, Caesarul promova automat la rangul de August și alegea un nou Caesar. Fiecare dintre cei doi Auguști guverna o parte a Imperiului roman; Diocletianus conducea în partea de răsărit, cu capitala la Nicomedia, iar Maximianus pe cea de apus, cu capitala la Mediolanum (Milano). Auguștii delegau o parte a puterilor lor Caesarilor. Astfel, Diocletianus a lăsat pe seama lui Galerius conducerea efectivă a teritoriilor din Peninsula Balcanică cu capitala la Thessalonic, iar Maximianus i – a lăsat lui Constantius Chlorus să domnească peste Hispania, Gallia și Britannia, având capitala la Augusta Treverorum (Trier).

Formula politică inaugurată de Diocletian nu a funcționat decât o perioadă relativ scurtă de timp. În primul rând, nu s – a respectat principiul esențial în desemnarea asociaților sau succesorilor – criteriul calităților personale, nu legăturile de sânge. Nu s – a respectat nici principiul retragerii simultane a primilor Augusti. Sigur este că din 305 până în 324 (când are loc victoria lui Constantin asupra lui Liciniu), s – a oscilat între mai multe formule: tetrarhie, diarhie și imperiul unic.

Din 324 se restabilește autoritatea unică, puterea de drept divin ca și dreptul divin de succesiune la putere a membrilor familiei imperiale. Puterea absolută este subliniată de adăugarea unui titlu nou la titulatura imperială, acela de Dominus Noster și introducerea practicii adorație.

Rolul armatei este marcat prin introducerea ceremoniei de prezentare a împăratului. Din secolul IV ceremonialul este întregit prin acordul bisericii, purtarea mantiei și a diademei ca expresii exterioare ale puterii, ca și adăugarea la titlul de Domnus Noster a unor epitete noi cum sunt Triumphator și Aetenus Imperator terrarum, care trimit nu numai la ideea de autoritate absolută, ci și la una universală.

Este important de reținut faptul că doctrina politică creștină este opera lui Eusebios din Caesarea, care într – un discurs faimos Oratio de laudibus Constantini susține originea divină a puterii imperiale, ca și considerarea suveranului ceresc drept arhetip al împăratului. Calitățile personale – virtus, dementia, pietas și justiția continuă să fie prezente în ideologia politică creștină, ca și seria de defecte cărora li se opun – crudelitas, vis, libido, superbia.

Trebuie adăugat că soluția divinizării imperiului nu a funcționat decât temporar și nu presupune propriu – zis decât împărțirea puterii imperiale într – un imperiu considerat unic, căci indiferent de numărul asociaților imperiul continua să fie considerat unitar, dovada constituind – o faptul că legile sunt aceleași, titlul de cetățean este general valabil, instituțiile sunt comune.

Opera reformatoare a lui Diocletian nu s – a rezumat la cea politică. Ea fost întregită de măsuri de caracter administrativ la nivel provincial și central.

Una dintre cele mai importante măsuri a constat în diminuarea întinderii provinciilor și, în consecință, în multiplicarea lor. Între noile provincii (cea 100 la număr) și guvernământul central se va crea o unitate administrativă nouă – dioceza (12 la număr, câte 6 pentru fiecare zonă), conduse de către un vicar. Această organizare va fi completată de Constantin cel Mare prin crearea prefecturilor (4, apoi 3), încredințate unor prefecți ai pretoriului al căror număr a fost multiplicat. Importantă este o măsură luată de Diocletian de a trata Italia ca pe orice provincie, desăvârșind prin aceasta politica discriminantă a Severilor față de o zonă până atunci favorizată.

La nivel central au fost reorganizate consiliile imperiale (consistorium sau consilia sacra) și cancelaria cu mai multe secțiuni sau birouri: libelli, studia, memoria, epistulae, cognitiones și rationalis. De notat că funcționarii care îndeplineau sarcini în aceste birouri erau structurați în ierarhii și erau admiși pe criterii ereditare. Pentru a se garanta rapiditatea transmiterii ordinelor, a fost organizat de către Constantin un serviciu de poștă și un corp de curieri (agentes in rebus).

Diocletian a încercat să ia măsuri de natură fiscală, financiară și economică, astfel încât să se ajungă la o echilibrare a imperiului. Un edict de prețuri maximale (anul 301), emisiuni monetare bune (aureus/sohdus de la Constantin, moneda de argint (argenteus), moneda de bronz, cu o mică proporție de argint), un recensământ și un cadastru general (287, 297, 312), urmat de stabilirea unui impozit unic – iugatio – capitatio, perceput în natură (annona), asigurarea colectării impozitelor prin curiali.

Sistemul monetar și fiscal va fi perfecționat de Constantin prin mai multe soluții: legarea colonilor de pământ (332), perceperea de impozite speciale impuse unor categorii sociale: gleba senatorială (aurum glebale), aurum coronarium, plătit de decurioni, chrysargyria de la negustori, etc.). Ca și impozitele indirecte pe licitații, pe vânzări de sclavi, pentru trecerea de drumuri și poduri, vama. Se adaugă rechizițiile (mijloacele de transport) și prestațiile și corvezile, ca și confiscările de moștenirile care întregesc proprietatea imperială.

Aceasta înseamnă dreptul de monopol al statului și existența minelor, carierelor și atelierelor de stat. Monopolul a fost dublat de impunerea colegiilor ereditare (în 325, legile cu privire la crearea de colegii ereditare se înmulțesc) la un sistem de rechiziții. inclusiv în sectorul transporturilor terestre și maritime. Toate aceste eforturi nu au avut ca efect nici stoparea inflației, nici redresarea economiei, cel puțin provinciile occidentale se ruinează treptat, inclusiv Italia.

Cauzele trebuie căutate și în faptul că restabilirea autorității imperiale și reformele care au avut loc nu au întrerupt seria atacurilor barbare. Acesta este și motivul pentru care în secolul III și mai ales în secolul IV se procedează la extinderea sistemului federaților interni.

Această realitate este dovada faptului că reforma militară, legată de numele lui Diocletian și Constantin, nu a dat roadele scontate. Fără nici o îndoială, în perioada celor două domnii amintite se iau măsuri complexe vizând sistemul de apărare roman.

Cele dintâi privesc asigurarea unei mai mari mobilități pentru trupele de interior (comitatenses), aflate sub comanda unui comite. Creșterea importanței cavalerilor și reducerea numărului soldaților din legiuni a fost una din soluții. Cea de – a doua a urmărit eflcientizarea limes – ului. În principal, al celui dunărean și rhénan, prin construirea și reconstruirea de castre, castella și turnuri și printr – un nou sistem de apărare a castrelor, recurgându – se la protejarea lor cu ziduri prevăzute cu turnuri circulare sau în formă de evantai.

La Dunărea de Jos și mai târziu la cea mijlocie, se revine la practica controlării unor spații din afara limes – ului propriu – zis. Spații separate de „barbaricum” prin lucrări defensive – șanț, val, castre și turnuri. Este cazul „brazdei lui Novac de Nord” și al Ripei sarmatice, organizată de Valentinian I. În sfârșit, trupe speciale, fixe, limitane sau ripensis, conduse de medux, staționau la frontiere.

Pentru o mai bună protecție a orașelor din interiul provinciilor se recurge la retragerea perimetrului acestora și la înconjurarea lor cu ziduri. Chiar și villae rusticae particulare sau cele imperiale (Fenekpuszta și Gamigrad) sunt fortificate după sistemul inaugurat în perioada constantiniană.

După retragerea de la domnie a lui Dioclețianus, luptele pentru putere au reânceput, năruind astfel iluzia unui sistem politic care să corespundă realităților din imperiu. În timpul domniei lui Constantin cel Mare (306 – 337), statul roman cunoaște o ultimă perioadă de înflorire. Constantin cel Mare a adâncit măsurile lui Dioclețianus în domeniul administrativ și militar. Conștient de importanța religiei creștine, el s – a implicat și în chestiuni religioase.

Domnia lui Constantin este marcată de două evenimente de o importanță covîrșitoare. Primul este trecerea împăratului la religia creștină imediat după bătălia de pe podul Milvius. Consecință, în același timp, a unei evoluții personale a stăpânului Imperiului, trecut de la adorarea lui Jupiter și Hercule la o credință sincretică, al cărei centru era Apollo, zeul solar, dar și a unor motive politice: mai puțin, se pare, din dorința de a obține sprijinul Bisericii, cât din cea de a consolida Imperiul, lucrând la unificarea sa spirituală. Desigur, această conversiune nu a făcut din el imediat un „împărat creștin”, în sensul pe care îl va avea această denumire în Evul Mediu.

De fapt, Constantin nu se va boteza decât înaintea morții și va continua, de altfel, ca toți succesorii săi, timp de mai bine de un secol, să ceară supușilor săi respectul strict al cultul imperial. Acest lucru nu l – a împiedicat să proclame, în acord cu Licinius, Edictul de la Milano (313) care acorda libertate tuturor cultelor, apoi să facă treptat, din creștinism, o religie de stat, interzicînd prostituția și divorțul, introducând practici care vizau o mai bună tratare a prizonierilor și sclavilor, acordând Bisericii privilegii judiciare, intervenind în viața instituției ecleziastice pentru a menține ortodoxia doctrinei: în 325, împăratul însuși a prezidat Conciliul de la Niceea, reunit pentru a condamna arianismul (de la numele unui preot din Alexandria, Arius, care a pus la îndoială esența divină a lui Hristos).

O altă decizie este tot atât de importantă. Considerând că Tracia, mereu amenințată de sarmați și de goți, devenise un sector nevralgic al limes – ului și dorind să nu se depărteze pentru a asigura mai bine securitatea Imperiului, Constantin își mută capitala pe malurile Bosforului, pe locul vechii colonii grecești Byzantion.

Un nou oraș este creat și consacrat în 330, primind numele de Constantinopol. Aceasta a fost înfrumusețată cu numeroase monumente, devenind, pentru aproximativ 1000 de ani, cel mai mare și mai frumos oraș al lumii. Roma rămânea în teorie cea de a doua capitală, deși, încă din timpul anarhiei militare, împărații aveau alte cetăți de reședință.

Împăratul încurajează familiile romane să – și stabilească aici domiciliul, ctitorindu – și, la rândul său, un palat imperial, un hipodrom, terme și o imensă biserică închinată înțelepciunii divine: Sfânta Sofia.

Prin alegerea acestei noi capitale, situată la întâlnirea continentului European cu Asia, influența Orientului elenistic în Imperiu triumfa. Fără îndoială, împăratul se străduie să păstreze ceva din Roma antică în această capitală a Imperiului creștin, pe care tocmai a fondat – o. Dar vocația greacă a ceea ce va deveni prestigioasa metropolă a Imperiului de Răsărit se va afirma continuu. În curând, ea va revendica, față de rivala sa decăzută, monopolul conducerii Imperiului roman și al lumii creștine.

În afara acestor două răsturnări majore, domnia lui Constantin prelungește și amplifică tendințele animate de Diocletian. Convertirea împăratului la creștinism n – a putut înfrâna deriva autoritară, chiar totalitară, a regimului, dimpotrivă. Nu doar un „zeu în viață” ca predecesorii săi, ci ca „locotenent al lui Dumnezeu”, suveranul beneficiază de „favoruri” speciale care – i întăresc puterea, fac din el „legea vie” și conferă la tot ceea ce atinge un caracter sacru. În jurul lui se organizează o viață de palat strict ierarhizată și supusă unei etichete scrupuloase, împrumutată din obiceiurile curților orientale.

Mai mult ca niciodată instrument de prezervare a puterii și a Imperiului, armata este din nou reorganizată. Constantin mărește efectivul germanilor și întărește garnizoanele de pe graniță. Suprimă garda pretoriană și o înlocuiește cu o alta (scholae palatinae), creată de Diocletian. Sunt create două noi funcții: cea de conducător al infanteriei și de conducător al cavaleriei. Grație acestei forțe militare reînnoite, împăratul obține succese importante asupra barbarilor de pe Rin și Dunăre, în special asupra sarmaților care sunt deportați cu miile în provinciile depopulate ale Imperiului.

Moartea lui Constantin, în 337, deschide calea unor noi lupte pentru putere. Cei trei fii și cei doi nepoți ai împăratului decedat se opun cu furie unul celuilalt. Lupte și asasinate se succed într – un ritm rapid și, în final, după moartea violentă a fratelui lor, Constantin II, cei doi fii în viață ai fondatorului Constantinopolului, Constans și Constantius II, își împart puterea până în 350, primul guvernând Occidentul, cel de – al doilea Orientul. După moartea lui Constans, Constanțius II domnește singur, până în 360, reluând politica tatălui său față de Biserică și împotriva barbarilor.

La moartea sa, un nepot al lui Constantin I, Iulian, urcă pe tron și se instalează la Constantinopol. Soldat neînfricat, a apărat Galia de alamani și s – a arătat a fi un strălucitor administrator, își are în general reședința la Lutetia, unde Constantius Chlorus a pus să se construiască un palat și unde se dezvoltă o viață activă în jurul unui teatru și al termelor romane. Aici îl proclamă soldații săi ca Augustus.

Crescut în religia creștină, dar hrănit cu lecturi neoplatoniciene, Iulian se va lepăda de creștinism pentru a reveni la religia tradițională a romanilor. Va fi deci pentru creștini „Iulian Apostatul”. Adeziunea sa la păgânism se explică atât prin admirația pe care o arăta culturii greco – latine cât și prin dorința pe care o are de a restaura valorile Romei antice, ceea ce îi asigură sprijinul Senatului roman și – mai puțin explicit, este adevărat – cel al populației satelor rămasă departe de creștinare (din cuvântul paganus a derivat „țăran”, dar și „păgân”).

Templele păgâne, pe care Constanțius II le închisese, au fost redeschise. Împăratul se străduiește să pună pe picioare o Biserică păgână, cu un cler pe care să – l conducă și care este însărcinat cu organizarea unui cult solar. Domnia lui Iulian va fi, totuși, de scurtă durată – moare în 363, ucis de o lance, pe frontul din Orient – , pentru ca persecuțiile împotriva creștinilor să fie reluate, dar rolul lor s – a micșorat considerabil în această paranteză repede uitată.

După dinastia constantiniană, Imperiul roman cunoaște o decădere rapidă. Transformările economice și sociale, precum și presiunea populațiilor barbare au adâncit criza statului roman. O vreme, romanii au reușit să mai apere teritoriul de populațiile barbare care doreau să se așeze în imperiu. Stabilirea hunilor în stepele nord – pontice a schimbat echilibrul fragil din cadrul lumii barbare. De teama hunilor, vizigoții au solicitat și li s – a permis să se stabilească în imperiu, în Peninsula Balcanică. Aici ei nu s – au acomodat rigorilor statului roman și s – au răsculat, provocând armatei romane, în anul 378, la Adrianopole, o dezastruoasă înfrângere.

Acest an marchează începutul migrațiilor barbare în Imperiul roman. Vizigoții, ostrogoții, sarmații au pătruns în imperiu provocând mari stricăciuni și subminând autoritatea statului roman.

3. 3. Căderea Imperiului Roman

Dinastia constantiniană fiind stinsă, noii șefi militari se succed la putere încercând să pună capăt pericolului barbar. Cei mai norocoși sunt Valentinian I, care conduce Apusul din 364 până în 374, și fratele său Valens, împărat în Orient până în 378 d.Hr. După dispariția lor, Imperiul se fragmentează din nou până ce Teodosiu îi redă, pentru ultima oară în istorie, unitatea. De origine spaniolă, bun general, căsătorit cu fata lui Valentinian I, îi succede, mai întâi, în Orient, lui Valens, ucis în lupta împotriva goților de la Marea Neagră. Prin victoriile sale, reușește să ferească Imperiul de Răsărit de amenințarea barbară, apoi se străduiește să treacă sub dominația sa și Imperiul de Apus, acolo unde fiii lui Valentinian nu reușesc să stopeze anarhia. El reușește pentru un timp foarte scurt să restabilească aici ordinea, reașezându – l pe tron pe cumnatul său, Valentinian II, căruia îi asociază un șef franc, Arbogast, pentru a comanda armata.

De – abia în 394, după moartea lui Valentinian, Teodosiu reușește să reunifice Imperiul: un Imperiu pe teritoriul căruia numeroase triburi barbare – francii în Belgia, goții în Moesia și în Panonia etc. – au fost instalate cu statutul de „federați” cu o singură condiție — de a oferi recruți armatei imperiale.

Extrem de semnificative sunt transformările în plan social. Deja din vremea Severilor se schițează trei fenomene cu efecte de durată: discriminarea italicilor, ereditatea statutelor și funcțiilor și polarizarea societății în două mari categorii: honestiores și humiliores, ceea ce semnifică dispariția categoriilor mijlocii ale societății romane.

În imperiul târziu aceste fenomene se adâncesc și asistăm la transformarea diferitelor categorii de persoane în veritabile caste. Chiar și în cazul soldaților, chiar și în cazul diferitor meșteșugari sau a senatelor municipale. Condiția rămânerii în „ordin” sunt foarte strict reglementate, inclusiv problema succesiunii bunurilor. Cu 332 se procedează la fixarea coloniilor de sol.

Acest edict este consecința schimbării sistemului de bunuri în latifundii (restrângerea mâinii de lucru servile în favoarea colonilor (fenomenul are antecedente în sec. I – II) și a servilor casați și a noului mod de stabilire și percepere a principalului impozit – iugatio – capitatio. Plebea urbană are o existență din ce în ce mai precară și va depinde exclusiv de distribuțiile alimentare, care ajung să includă, în afară de grâne, vin, ulei și carne de porc.

În condițiile instabilității generale se asistă la fortificarea villelor rurale și la constituirea de trupe particulare (buccelarii). A fost nevoie de intervenția lui Gratian și a lui Theodosiu pentru ca asemenea bande să fie desființate.

O altă noutate o constituie transformarea marilor proprietari în protectori ai unor zone întregi, mergând până la interzicerea perceperii impozitelor. Este vorba de fenomenul patronatului, care – l va obliga pe Theodosie cel Mare, în anul 383, să – i desemneze pe guvernatori să perceapă impozitele, întrucât patronii nu permiteau curialilor să intre pe proprietățile lor.

În afara sistemului patronatului care se dezvoltă paralel și împotriva statului, imperiul târziu înregistrează încă o instituție care tinde să devină autonomă față de stat. Cel mai bine este formulată această pretenție de episcopul Milanului, Ambrozie, nu numai în vorbe, ci și în fapte, atunci când excomunică, în anul 390, pe Theodosie cel Mare sub acuzația de a fî permis masacrarea populației Salonicului.

Schimbări importante se petrec la nivelul comandamentelor. Guvernatorii de provincii și vicarii pierd comanda legiunilor care este încredințată unor ofițeri de carieră, indiferent de originea etnică sau socială, considerentul principal devenind meritul personal. Doi magister militum (unul pentru cavalerie, altul pentru infanterie) se aflau în vârful ierarhiei militare, imediat sub împărat, în cursul secolului al IV – lea unii dintre acești comandanți sunt de origine barbară (goți, vandali, perși etc.).

Trebuie să se adauge că multe dintre cadrele de conducere din armată se formau în noua gardă imperială (schola palatina), constituită de Constantin cel Mare, după anul 312, odată cu desființarea gărzii pretoriene. Ceea ce schimbă este preferința împăraților pentru un grup barbar sau altul (exemplu Constantin i – a preferat pe franci, în vreme ce Gratian i – a folosit pe alani).

Aspectul cel mai important îl prezintă transformarea armatei într – o instituție ereditară. Este necesar să se adauge și faptul că noul sistem de recrutare și de accedere la funcțiile de comandă (chiar de la treapta de centurion) a provocat, în timp, barbarizarea armatei romane, începând cu Hadrian și cu Severi, deja provinciali, mai mult sau mai puțin romanizați, pătrund nu numai în trupele auxiliare, ci și în legiuni.

Din secolul al IV – lea, trei fenomene se înregistrează, în primul rând, este vorba de instalarea, sub dubla comandă (șef propriu și a unui praefectus laetarum) a unor mici unități barbare. Fenomenul este cunoscut din Gallia și este ilustrat prin mici necropole laetice, cum este cea de la Abbeville. Cel de – al doilea sistem este cel al federaților interni, de la vandali în Pannonia, franci în Belgia, ultimii cunoscuți din cimitirul de la Furfooz.

Din 376, procedeul se extinde prin acordarea, de către Valens, vizigoților a dreptului de instalare în sudul Dunării.

Practica solicitării de sprijin militar ocazional la grupe care beneficiau de un tratat special de tip foedus este vechi și s – a practicat tot timpul la Roma. Acum este vorba de instalarea, în imperiu, fără limita temporală, de populații barbare care vor lupta sub comanda proprie, folosind limba și armamentul, ca și tactica de luptă tradiționale.

În sfârșit, este de reamintit accederea barbarilor la cele mai înalte comandamente, cu sublinierea că nu se cunoaște nici un caz de trădare. Se pot aminti chiar nume de generali de origine barbară, care au acționat în favoarea Romei, cu credință (Stilicho, Theodorich cel Mare, Aspar etc.). Mulți dintre acești barbari vor primi titlul de patriciu, ceea ce îi asimilează cu membrii familiei imperiale.

În partea de răsărit a imperiului, perșii constituiau de asemenea o serioasă amenințare.

În anul 395, Teodosiu moare, punînd capăt, de această dată definitiv, unității romane. Imperiu este împărțit între cei doi fii. Cel mare, Arcadius, va conduce de la Constantinopol Imperiul de Răsărit, avându – l drept consilier pe galul Rufin. Cel mic, Honorius, care și – a ales Milano drept capitală și care va conduce Imperiul de Apusul cu ajutorul vandalului Stilicon.

Anul 395 marchează, deci, sfârșitul unității romane. Două Imperii diferite, unul de Răsărit având capitala la Constantinopol, celălalt în Apus, unde Roma a cedat în fața orașului Milano, noua capitală, adună moștenirea a cinci secole de dominație romană asupra Europei și asupra lumii mediteraneene și orientale. Dar mitul Imperiului unic, care se referă mai puțin la Augustus cât la Constantin, primul împărat creștin, va continua să obsedeze Evul Mediu european. Oricum, pagina era întoarsă. Barbarii sunt deja în Imperiu.

Vizigoții, conduși de Alaric, părăsesc Peninsula Balcanică și pătrund în Italia unde, în anul 410 jefuiesc Roma. După moartea lui Alaric, ei s – au stabilit în Gallia. În anul 409, vandalii, suevii și alanii au invadat Hispania. De aici, vandalii, conduși de Geiserich, au trecut în Africa de Nord unde au întemeiat un regat independent. Hunii, conduși de Attila, pustiesc la rândul lor Peninsula Balcanică, apoi atacă Gallia, dar sunt înfrânți, în anul 451, la Câmpiile Catalaunice de o armată „romană”, formată mai ales din contingente barbare, după care hunii dispar din istorie.

În Gallia au pătruns francii care, profitând de slăbiciunea statului roman, și – au creat un stat propriu. În anul 461, Egidius proclamă independența Galliei, marcând ruperea definitivă, a acestei provincii, de imperiu. În anul 455, vandalii vin din Africa de Nord în Italia, ocupă Roma pe care o jefuiesc.

Între anii 455 – 472, generalul suev Ricimer devine adevăratul stăpân al Imperiului roman de apus, care, practic, încetase să mai existe. În mod formal, acesta a fost desființat în anul 476, când ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, o căpetenie a populației germanice a herurilor. Nu trebuie uitat însă că Odoacru nu s – a proclamat împărat, ci a remis însemnele imperiale la Constantinopole, la împăratul legitim. Pe de altă parte, Odoacru a fost eliminat, în numele împăratului, de ostrogoții conduși de Teodorich în calitate de magister militum per Italiam.

Dezvoltarea, începând cu Gratian, a ideii de translația imperii și recunoașterea Constantinopolului drept Roma a doua, explică de ce, chiar și în condițiile proclamării unor regate barbare ca structuri de sine stătătoare și a denunțării tratatelor de tip foedus, după o scurtă perioadă de animozitate, se revine la recunoașterea statutului de condiție inferioară a regelui în raport cu împăratul, care este unic și care rezidează în noua Romă.

Este necesar să se adauge că unul dintre semnele recunoașterii suveranității imperiale îl reprezintă portretul imperial pe reversul monedelor emise de regii succesori, ca și faptul că cele mai timpurii monede barbare cu propriul portret regal sunt cele france și datează din secolul VII.

Aceste elemente, ca și alte fapte de continuitate, inclusiv tenacitatea cu care se perpetuează unele credințe și practici păgâne, reculul la nivel de stat al păgânismului (Iulian Apostatul) și a unor doctrine filosofice antice (neopithagorismul), demonstrează că între lumea romană antică și structurile protomedievale și medievale nu există o ruptură absolută, ci o trecere gradată.

Absența unor criterii ferme de diferențiere între cele două lumi explică de ce în istoriografia modernă se operează cu mai multe date pentru sfârșitul Romei, adică cu 378 (înfrângerea lui Valens la Adrianopole, victorie repurtată de cavaleria ostrogotă greu înarmată), anul 476 (data tradițională), anul 568 (când Justinian lasă o lume în care limba greacă a câștigat statutul oficial), 641 (când Heraclius abandonează formula latină Imperator Caesar Dominus Noster și preia pe cea greacă de basileus), 1453 căderea Constantinopolului, deci Roma a doua).

Și tot așa se explică ideea continuității Romei prin succesiunea germană ca și ideea că Moscova a devenit Roma a III – a, în secolul XVII.

Concluzii

Istoria Romei antice a fost străbătută de un curent pesimist. Adesea romanii pândeau în istoria Orașului semnele decadenței. Stoicii afirmau că lumea și deci și Roma vor dispărea într – o conflagrație universală, în timp ce Apocalipsa profetiza pieirea ei. Angoasa milenaristă dobândea, în mediile creștine – și nu numai în rândurile lor – , o pondere oprimantă. Dar concomitent se exprima o tendință mult mai puternică, încrezătoare în eternitatea Romei. Roma se convertea, din oraș imperial, în cetatea apostolică. Nu murise, ci numai se transformase.

În plin Ev Mediu, persistă vechea asimilare între „Oraș" și „Lume", Urbs și Orbis. Un proverb afirmă, în același Ev Mediu, că atâta vreme cât se va menține în picioare Coloseul, va rămâne, tot în picioare, Roma. Când se va prăbuși Coloseul, se va prăbuși și Roma. Iar când se va păbuși Roma, se va prăbuși și Lumea. Un document, emanând de la Curia Romei, va decreta în 1162 salvgardarea Columnei lui Traian. Aceasta trebuie să rămână intactă atâta vreme cât va dăinui Lumea.

În realitate, Roma subsista ca o burgadă, ca un orășel modest. Longobarzii invadaseră Italia în secolul al Vl – lea și făuriseră în peninsulă un regat, care avea capitala nu la Roma, ci la Pavia, începând din 572 d. Hr. Longobarzii vor fi înfrânți de Carol cel Mare, dar regatul lor se va menține la Benevent, până către 1047. Roma devenise un orășel modest ca proporții, dar aici veneau Carol cel Mare și Otto, ca să primească cununa imperială.

În această Romă medievală, vechile monumente antice se ruinau. În 540 d. Hr., un inventar enumera încă statuile și monumentele unui oraș locuit de o populație destul de numeroasă. Roma nu era încă un morman de ruine ale monumentelor laice, încă păstrate; se adăugau, pentru a o înfrumuseța, biserici și basilici creștine. Templul lui Romulus și biblioteca Forului Păcii adăposteau, din 526, o fastuoasă biserică. Până la urmă Panteonul este și el conservat, prin transformarea sa într – o biserică a Sfintei Marii a Martirilor.

Totuși, în general, monumentele antice cad în ruină. Alcuin, sub Carol cel Mare, constată că Roma echivalează cu o ruină amară. După anul 1000 d. Hr., atinsă de malarie, Roma se depopulează. În 1083, Roma este prădată de către normandul Robert Guiscard, chemat în ajutor împotriva împăratului Henric IV de către papa Gregorius VII. Chiar Coloseul cade victimă seismelor repetate. El este transformat într – o fortăreață, în timpul luptelor neîncetate dintre familiile aristocratice, dornice să obțină prevalenta în Roma medievală. Pietrele Coloseului slujesc construirii caselor particulare din apropiere. Renașterea și barocul transformă Coloseul în carieră de piatră, care oferă materiale de construcție utilizate pentru ridicarea palatului Venezia, Cancelariei, palatului Farnese etc. Chiar și cupola basilicii Sfântului Petru utilizează materiale luate din ruinele Coloseului.

Totuși cruciații admirau încă monumentele Romei antice. Dar, la un moment dat, Roma încetează a mai fi reședința papală. Încă din 1309, papii se stabilesc la Avignon, în sudul Franței.

Ruinarea vestigiilor Romei antice se accelerează în secolele al XV – lea și al XVI – lea, între domniile lui Martin V, cel ales în 1417, și Urban VIII, papă între 1623 și 1644. Fără îndoială, distrugerea Romei antice, pe care papii nici măcar nu încercau s – o oprească, a suscitat reacții. Cea mai emoționantă a aparținut lui Rafael, care, în 1519, într – o scrisoare adresată papei Leon X, a deplâns – o pe un ton vibrant.

În timpul secolelor de neglijare a vestigiilor Romei imperiale, cutremurele, surpările de teren, aluviunile depuse de Tibru și ruinele vechilor edificii ridicaseră solul Romei. Forul republican devenise un fel de câmpie, numită Campo Vaccino. Roma umaniștilor era îngropată. Centrul Romei pontificale se situa pe malul drept al Tibrului. Papii voiau să coreleze acest centru spiritual, Vaticanul, de principalele biserici ale noii Rome. Un nou urbanism lua naștere.

În secolul al XVII – lea Roma era încă un oraș modest, unde alături de biserici somptuoase se aflau cartiere sărace și insalubre. Napoli era cel mai populat oraș al Italiei, de fapt al treilea din Europa, după Londra și Paris. Papii făuresc un stat papal printre numeroasele principate și regate ale Italiei. Acest stat cuprindea nu numai Lațiul, ci și o mare parte din Italia centrală, până la Adriatica și fluviul Po ori Padul.

Napoleon ocupă și anexează o Romă unde restaurarea vechilor monumente începuse. El avea cultul antichității și al clasicismului, își propunea să restaureze tot ce se putea din vechea Romă. Izbutește să degajeze Forul lui Traian și Forul republican. Pincio este amenajat și sunt reabilitate palate și situri arheologice.

Până la al doilea război mondial, Roma era încă al doilea oraș al Italiei, primul loc revenind centrului urban de la Milano, metropolă economică a Italiei, mare aglomerație industrială, comercială și intelectuală, „capitala reală” a regatului, cum spuneau locuitorii lui.

Roma întrunea capitala a două state. Statul Vaticanului grupează acum aproape o mie de locuitori și are o suprafață de 44 de hectare, în care figurează imensa basilică a Sfântului Petru, cu piața din jurul catedralei, palatul pontifical cu anexele lui (Capela sixtină, biblioteca, pinacoteca, un muzeu, un colegiu european, palatul justiției, postul de radio, faimoasele grădini ale Vaticanului etc). Douăsprezece edificii, la Roma, și Castel Gondolfo sunt înzestrate cu extra – teritorialitate.

Procesul readucerii la suprafață a ruinelor Romei imperiale antice a continuat și continuă și în prezent. Nu este mai puțin adevărat că acțiunile urbanistice, întreprinse după 1925 de dictatura fascistă a lui Benito Mussolini, au afectat drastic reabilitarea Romei antice.

„Roma, Roma”, ca să reluăm uluitoarea exclamație a lui Federico Fellini, „il maestro”. Ca un oraș permanent frecventat de nenumărați turiști. Ca un oraș al bucuriei de a trăi, „la joie de vivre”, cum spun francezii. Ca un oraș al desfătărilor, unde chiar pe artera modernă principală, Via Veneto, deși există numeroși „semafori”, deci stopuri, se traversează de la un trotoar la altul pe oriunde, sub ochii indiferenți ai polițiștilor.

„Roma hoața”, „Roma la ladra”, cum o definesc, cu obidă, anumiți lombarzi, care îi reproșează că absoarbe resurse economice făurite de ei. Uitând câți străbuni ai lor au zăcut în temnițele austriace sau și – a dat viața pentru o Italie unificată. Ca un oraș pe care atâția turiști îl preferă încântătoarei Florențe, stupefiantei Veneții, frumosului Napoli și chiar Parisului. Ca un oraș unde nivelul de trai crescuse vizibil din noiembrie 1998 până în mai 1999. Fascinația exercitată de această Romă atrage ca un magnet pe orice iubitor de artă, de cultură, de frumos, de varietate arhitectonică și de altă natură: mentală, culturală, socială, economică etc.

Roma este cu adevărat eternă. Coloseul nu a căzut în întregime. Așadar nu a căzut nici Roma și nici Lumea. Roma va dăinui până la sfârșitul veacurilor. Oare mesajele papale nu se adresează „Lumii și Orașului”, Urbi et Orbii.

Lumea nu poate fi concepută fără strălucirea orbitoare a Romei. Într – adevăr, toate drumurile Lumii duc la Roma, care și – a pierdut Imperiul, dar nu și forța intrinsecă, frumusețea fără seamăn. Ce poate fi mai seducător decât să trăiești ori măcar să vizitezi Roma? Ce poate fi mai captivant decât să sorbi bogăția culorilor, panorama atâtor monumente, care te întâmpină la tot pasul în Roma Aeternal. Pe 21 aprilie, ziua legendară a întemeierii Romei, ca și în orice zi a anului, sub cerul clement al capitalei culturii universale. „Roma, una cittâ meravigliosa”.

Bibliografie

A. Izvoare

Ammianus Marcellinus, Istoria romană, tr. D. Popescu, București, 1982.

Appian, Războaiele civile, coord. A. Frenkian, București, 1957.

Aulus Gellius, Nopți attice. tr. D. Popescu, București, 1965.

Cassius Dio, Istoria romană, tr. A. Piatcovvski, vol. I – III, București, 1973 – 1985.

Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, tr. R. Hîncu și VI. Iliescu, București, 1981.

Eutropius, Breviar de la întemeierea Romei, ediție biligvă, studiu introductiv, traducere, note explicative și comentarii de G.I. Serban, Brăila 1997

Iulius Caesar, Gains,. Războiul civil, tr. E. Poghirc, București, 1964.

Plinius, Naturalis historia. tr. 1. Costa și T. Dinu, vol. I – IV, lași, Polirom, 2001.

Plutarh, Vieți paralele, tr. N.I. Barabu, voi. I – V, București, 1960 – 1971.

Proza istorică latină. /Cezar, Sallustius, Titus Livius, Quintus Curtus, Tacitus, Suetonius/, tr. R. Albala, studiu introductiv și note bibliografice M.Nichita, Editura pentru literatura universală, București. 1962.

Suetonius, Gaius Tranquillus, Viețile celor doisprezece Cezari, tr. D.Popescu și Georoc, București. 1958.

Tacitus, Istorii, tr. Gh. Ceaușescu, București, 1992.

Tacitus, Anale, tr. A. Marin, București, 1964.

Titus Livius, De la fundarea Romei, tr. T. Vasilescu, F. Demetrescu, P.H.Popescu, voi. I – V, București, 1959 – 1963.

Tullius Cicero, Marcus, Opere alese. tr. G.Guțu, București. 1973.

Vergilius, Publius Maro, Eneida, tr. E. Lovinescu, București, 1967.

Vitruvius, Despre arhitectură, tr. G. M. Cantacuzino, Tr. Costa, Gr. lonescu, București, 1964.

B. Lucrări generale și speciale

Bandinelli, B., „Rome, le centre de pouvoir”, Paris, 1969

Berstein, S., Milza, P., „Istoria Europei”, vol. I, Ed. Institutul European, 1997

Block, R., Cousin, J., „Roma și destinele ei”, vol. I și II, București, 1995 și 1985

Bordet, M., „Istoria Romei Antice”, București, 1998

Bohîlțea, F., Olariu, C., „Instituții romane (dicționar de termeni)”, Editura Universității din București, 2000

Carcopino, J., „Viața cotidiană la Roma la apogeul imperiului”, București, 1979

Cizek, E., „Istoria Romei”, Ed. Paideea, București, 2002

Cizek, E., „Mentalități si instituții politice romane”, Editura Globus, București, 1982

Crawford, M., „Roma republicană”, tr. rom. M. Gramatopol. București, 1997

Decret, F., „Cartagina sau Imperiul Mării”, București, 2001

Drimba, O., „Istoria culturii și civilizației”, vol. I, București, 1984

Dumezil, G., „L' heritage indo – europeen â Rome”, Paris, 1949

Etienne, R., „Viața cotidiană la Pompei”, București, 1970

Fredouille, J. Cl., „Enciclopedia civilizației și artei romane”, București, 1974

Grimai, P., „Civilizația romană”, vol. I – II, București, 1973

Grimai, P., „Secolul lui Augustus”, Editura Corint, București, 2002

Gruen, E. S., „The Last Generation of the Roman Republic”, Berkeley, Londra, 1974

Le Glay, M., „Rome. Grandeur et declin de la Republique”, Paris, 1990

Matei, H.C., „Civilizația Romei antice”, București, 1980

Matei, H.C., „O istorie a Romei antice”, București, 1980 și 1979

Matson, Ch. – Odahl, „Constantin și imperiul creștin”, București, 2006

Mommsen, T., „Istoria romană”, vol. I – IV, București, 1991

Nistor, Gh. V., „Colapsul unei societăți complexe”, București, 1994

Piganiol, A., „Histoire de Rome”, București, 1989

Piganiol, A., „L'Empire chrétien”, Paris. 1947

Popescu, P. H., vol. I – V, București, 1959 – 1963

Syme, R., „The Roman Revolution”, Oxford, 1960

Tudor, D., „Enciclopedia civilizației romane”, București, 1982

Vasilescu, M., „Istoria antică medievală”, Universitatea A.I.Cuza, Iași, curs 2004 – 2005

Veyne, P., „Imperiul roman, Istoria vieții private. De la Imperiul roman la anul o mie”, (Coordonatori Philippe Aries – Georges Duby), trad. românească de Ion Herdan, București, 1994

ANEXE

Anexa 1

Figura 1. Harta expansiunii Romei

Figura 2. Zona dominată de Cartagina în anul 220 î. Hr.

Figura 3. Soldați romani

Figura 5. Elefant de război din armata lui Hanibal

Figura 6. Hanibal

Figura 4. Imperiul roman după 117 î. Hr.

Anexa 2

Figura 1. Dacia romană

Figura 2. Traian

Anexa 3

Figura 1. Capitoliul

Figura 2. Caesar

CUPRINS