Evoluția Reprezentării de Peisaj în Pictură ( Încep de Sec Xx Primul Război Mondial)

Evoluția reprezentării de peisaj în pictură ( încep de sec XX – primul război mondial)

Cuprins:

Introducere, Peisajul- o incercare de definitie

Peisajul picturii europene

Intelegerea notiunii de peisaj din perspectiva artistilor

Tipuri de peisaje in pictura

Abstractizarea peisajului

Peisajul in pictura romaneasca- peisajul grigorescian

Concluzie

1. Peisajul- o încercare de definiție

Peisajul apare precizat, în general, ca tablou sau ca un colț de natură ce alcatuieste un tablou sau care reprezinta un ansamblu estetic; priveliște. Aspectul care apare în mod permanent în caracterizarea acestui termen este dublă dimensiune a acestuia: cel de „spațiu real”- natură, colț de natură și cel de imagine (picturală, literară sau sonoră), de redare a peisajului- colț de natură. Peisajul, ca si spatiu real, este o desfasurare de pământ care apare in fata unui observator. Termenul este utilizat de unele școli de geografie pentru a indica sintetic mediul natural. Iar peisajul ca si caracterizare picturala, este legat de un gen pictural in reprezentarea naturii. Aceasta ideea de peisaj pictural duce la modul în care omul își realizeaza ceea ce îl înconjoară: reprezentare obiectivă (așa cum o găsim în analiză peisagiștilor englezi ai secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea), dar și reprezentare subiectivă, influențată de imaginarul colectiv.

Peisajul reprezinta o realitate la conturarea căreia ia parte natură și spiritul uman. Este o zona care ajunge la condiția de obiect al experienței sensibile și estetice.

2. Peisajul picturii europene

„Peisajul, ca gen autonom, apare în secolul al XVI-lea. De la sfârșitul Evului Mediu, artiștii folosesc pentru redarea naturii semne arhetipale, de exemplu linii ondulate pentru apă sau feston pentru nori. Cercetarea felului in care pictorii s-au interesat de natura, in operele ce au fost executate în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, este foarte elocventă: stâncile, moștenire din icoanele bizantine, se îndulcesc pentru a se transformă în coline, vai și câmpii; fondul decorativ din Evul Mediu timpuriu cedează locul cerurilor reale. Observarea naturii servește la infrumusetarea operelor în loc să infatiseze motivul lor. Adevăratul peisaj se naște la Veneția. Pictură lui Vittore Carpacio, Giovanni Bellini și Giorgione oferă vederi admirabile ale lagunei și ale pământului care o închid. Aceste vederi formează cadrul de desfășurare a unor subiecte care nu sunt peisaje, completând reprezentarea unei vânători de rate ( Carpacio), o Răstignire sau alt episod sfânt ( Bellini).” (Nadeije, 2004)

La inceputul secolul al XVI-lea, se remarcă deosebiri între peisajele picatate in diferite regiuni. Pictorii Europei centrale reproduc peisaje vaste, munți înalți, pante abrupte. La fel și flamanzii, iar italienii preferă o natură neobisnuită, colonizată de om.

„Istoria tehnicii și economiei, istoria deplasărilor are un rol important în înțelegerea evoluției genului. De la inceputul secolului al XIX-lea, calea ferată i-a transportat pe artiști din oras în natură sau mai departe. Chiar si dupa aceste deplasări, pictorii au privit diferit peisajele, variind după epoca si sensibilitatea fiecaruia. În secolului al XIX-lea, in Europa, Constable a fost interesat să descopere cerul acoperit de nori. Coror se preocupă de surprinderea padureilor și a bugurilor din Normandia în stil neoclasic italian, iar Manet și-a fixat ca țintă descoperirea modernității noii lumi fiind inspirat de fotografiile din care lua că motiv orașul cu planuri eșalonate de acoperișuri, de fumuri, de poduri și linii de cale ferată.” (Nadeije, 2004)

Astfel evolutia picturilor peisajului vor fi diferențiate după secole si regiuni.

3. Intelegerea notiunii de peisaj din perspectiva artisitlor

Cine este peisajul- reprezentare a spațiului despre care vorbim: tablou, pictură, desen, fotografie, muzică, descriere literară etc. Evident pictura pare a fi cea care se bucură de majoritatea atentiei, fiind data inventarea peisajului de către pictori. In sensul sau general, peisajul desemnează o întindere, un teritoriu care se prezintă în față unui observator, devenind astfel subiectul unui tablou sau al unui act artistic, sau un subiect al contemplației.

„Vasari definea peisajul că fiind o priveliște, subiect al unei picturi. Această definiție a peisajului fiind o vedere sau o bucată, parte a unei vederi, a unei întinderi ce se prezintă privirii și care devine subiect al unei picturi. În mod curent, ideea de peisaj se regăsește în artă compunerii și realizării de grădini convenind unui tip de grădinărit iregular.

Definiția peisajului, în dictionare mai mult sau mai puțin uzuale, că tablou sau că subiect al unui tablou se datorează și faptului că se consideră, în mod obișnuit, ca „loc de naștere” al peisajului artă plastică, mai precis pictură renascentistă italiană și școala flamandă a secolului XV. Nașterea peisajului este indisolubil legată de inventarea perspectivei care deschide și adâncește privirea. Perspectiva transformă spațiul înconjurător din fundal, pe care se proiectează personajele și legendele lor, în subiect al tabloului.” (Tudora, 2008)

Perspectiva ca formă simbolica este cea care determina, de la apariția sa, construcția mentală a spațiului, până într-acolo încât astăzi nu mai știm să privim lumea decât prin prisma sa. Astfel peisajul, construit cu ajutorul perspectivei, nu era o simplă reprezentare a lumii ci era lumea însăși, relevată privirii pentru prima oară în formă să „reală”. Căci este evident că felul nou de a privi lumea, perspectiva construită, a avut drept consecință schimbarea radicală a modului de construire a spațiilor înseși, astfel încât ele să răspundă acestor noi reguli ale perspectivei. Mărturie stau proiectele de orașe ideale ale Renașterii, decorurile teatrelor, piețele nou decupate în labirintul medieval. Și ar trebui subliniată relativa concomitentă între apariția peisajului și cea a orașului ideal, amândouă născute din regulile riguroase ale perspectivei. La rândul lor aceste spații ideale, peisajele, au evoluat transformând odată cu ele privirea pe care noi o aruncăm asupra lumii.

Evoluția peisajului în artă, în special în pictură, reprezintă de fapt evoluția privirii noastre asupra spațiului. Primul spațiu ce a devenit subiect al privirii noastre a fost natură. Nu natura sălbatică ci natura ideală, ordonată, estetizată, peisagizata. Peisagizarea naturii are loc prin laicizarea acesteia, sau mai bine spus prin laicizarea elementelor ei, până atunci supuse regulilor scenelor religioase în care arbori, izvoare, munți, jucau rol simbolic, erau semnele unui discurs religios.

De ce este natura reprezentată, natura ideală? Ceea ce se impune ca model încă din secolul XV ( poate cu unică excepție notabilă a lui Durer care descoperă frumusețea Alpilor cu trei secole înainte de formularea de către Kant a conceptului de sublim, concept ce va permite estetizarea tărâmurilor până atunci considerate grotești), că fiind peisajul perfect, echilibrat sunt dealurile Toscanei, colinele bocajere, la Bourgogne, într-un cuvânt: „la campagne”. (Alain Roger, 1997)

4. Tipuri de peisaje în pictură

Peisajul montan- aceste imagini de peisaj sunt reprezentate de relief abrupt ce evidențiază maiestuoasele forme geologice.

Peisajul marina- acest tip de peisaj nu poate fi realizat fără conturul discontinuu al valurilor. Pentru a realiza spatiul în adâncime, în imagine trebuie să se vada bine conturată linia orizontului și repere pe suprafața marii sau pe plaje. Strălucirea valurilor în contralumină, redă un cadru aparte pentru imaginile în care este redat răsăritul sau apusul.

Peisajul citadin- specificul acestui peisaj este dinamismul, datorat activității locuitorilor orașului. Acest dinamism reiese din jocul volumelor si al înălțimilor clădirilor, alternanța dintre volume și spații libere. La evidentirea acestuia mai contribuie si aglomerația și circulația prezentată în marile orașe.

Peisajul rural- deși este asemănător în mai multe privințe cu peisajul citadin, la acest tip de peisajul apare o caracteristică in plus, si anume legătura locuitorilor cu natura. Satele sunt incluze armonios în mijlocul naturii. In acest caz dinamisul imaginilor va scadea datorită calmului inspirat de natură. Subiectele picturilor infatisează strânsa legătură dintre om și natură, dintre om și celelalte viețuitoare.

Peisajul ce conține râuri, lacuri, căderi de apă- apă ce se afla în continuă mișcare simbolizează viață pe pamanat. Prin formă, culori și contraste, prin fluiditatea și temperamentul ei apă este un subiect deosebit de abordat în pictură peisageră. Pictorii redau râurile ca fiind trasee de exploatat, apa învolburată curgând în albia ei. Luciul lacurilor in care se oglindesc norii cerului sub forme masive de pe maluri creeazi legătură dinspre adâncuri spre exterior. Iar pentru a redă impresia de viu, apă era reprezentată cu anumite reflexe.

Peisajul industrial- pictorii, de-a lungul timpului, au abordat în pictură acest fel de peisaj cu scopul de a infatisa locul și rodul unor activități și aspirații umane în domeniul industrial, al producției. Domeniul pare limitat, dar în realitate că în orice spațiu de activitate umană se regăsesc toate sentimentele naturii umane. Ceea ce este accentuat într-un astfel de peisaj este strânsa legătură ce există între om și spațiul creat de el. În general peisajele industriale sunt lipsite de poezia și lirismul care se degajă din peisajele naturale. Pictorii erau atrași de complexitatea formelor dintr-un șantier, o hala industrială, o linie de fabricație.

Pictorii căutau că lucrările lor să transmită următoarele mesaje: valoarea socială și morală a activității respective, dinamicitatea activității umane, frumusețea, estetică proprie a construcțiilor industriale, particularitățile specifice ale acestor construcții, integrarea armonioasă a acestor construcții în mediul natural.

5. Abstractizarea peisajului

„Într-un prim moment nu poate fi vorba de o dispariție a peisajului din pictură ci de o transformare a lui. Imaginea redată nu mai este o imagine fidelă realității ci o imagine ce provine dintr-o construcție mentală în raport cu spațiul perceput. De la spațiul-timp al cubiștilor până la hărțile mentale ale lui Dubuffet. Peisajul pictural devine o textura, harta, schemă, imagine filozofică. Își pierde materialitatea, își pierde recognoscibilitatea în spațiul real, și de aici aparent capacitatea de a deveni model pentru construcția în sit a peisajului.” (Tudora, 2008)

Astfel, pictura abstracta cauta sa redea imagini ale spatiului real, trecut prin filtrul imaginatie autorului.

6. Peisajul in pictura romaneasca peisajul grigorescian

„În pictura românească, deturnarea atenției de la artă portretistă, gen caracteristic în prima jumătate a secolului al XIX-lea, este urmată de interesul pentru peisaj, ce implică pictura în aer liber și pentru o nouă tehnică picturală, plein-air. Alături de confrații lor francezi, Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu, adopta aproape simultan noile principii ale plein-air-ismului. Reflectarea naturii în viziunea lor, in primul rand inseamna o schimbare de decor, accentul fiind pus pe pitorectul siturilor.

Primul sau peisaj ilustrează perioada de la Barbizon, când pictorul se află sub directă înrâurire a operei lui Rousseau, fiind urmat de tablourile realizate în perioada de la Posada, unde Grigorescu atinge apogeul creației sale artistice. „Peisajul de la Fontainebleau” , exemplu realizat în preajma anului 1867. În aceste opere se simte articularea unei viziuni mai ferme, afirmarea unui sentiment grav, precum și soliditatea studiului. Peisajele pădurii de la Fontainebleau se evidentiază printr-un timbru specific, printr-o anumită ușurință ce le face mai aerate, în ciuda brunurilor, a terrelor și a griurilor, pornite spre o limpezire indecisă. Încet, gama ternă cedează în față unui verde de o fragedă paloare, a unor rozuri și cenusiuri argintate, fapt ce amintește de influență lui Corot.

Peisajele create acum, variază între accente bucolice care vor dezvoltate mai târziu, la cele aspre, severe. Motivul este văzut când că un pretext în sine, când că un decor potrivit încadrării unui grup de personaje. Dar această ultima modalitate apare mai razlet, deoarece va mai trece o vreme până când artistul se va deprinde să incorporeze omul în natură, și să nu-l dizolve oarecum în peisaj, făcând din el doar un reper.” (2015, Valente Stilistice in Peisajul Grigorescian)

La peisajul „Margine de pădure la Barbizon”, prim-planul este delimitat de copacii pădurii care sunt așezați marginal si au scopul de reda golul central. Printre copacii aplecați se conturează o elipsă în centrul imaginii dezvăluind luminișul ce deschide un culoar spre adâncimea tabloului. În planul secund care se zărește prin luminiș, apare imaginea unei margini de pădure, in care domină albastrul cerului senin.

„Artistul se folosește de clarobscur, de un colorit mai tenebros pentru a reda perspectiva și prin contrast tonal. Copacii având o structura definită, peisajul este construit prin forme masive în prim-plan, dar cu cât privirea noastră se distanțează, acesta devine mai aerat. Deoarece adâncimea spațială este sugerată prin interpunerea filtrelor atmosferice. Natură este reprezentată că un tot omogen, armonios compus, atenand dramatismul în favoarea realismului.

În urma unor studii în Franța, tehnica pictorului devine una mai spontană și mai expresivă. Artistul descoperă Posada, o zona deluroasă, care însumează pentru el esență peisajului românesc. Se stabilește definitiv la Câmpina, căutăndu-și subiectele în natură feerică ce îl înconjura. Pentru a o ilustra el recurge la un amestec cromatic mai îndrăzneț și mai cald. Preferate peisajele de la Posada, crângurile, câmpurile cu stoguri de fan ce freamătă de viață, fiind menținute în culori mai săturate și mai variate.” (2015, Valente Stilistice in Peisajul Grigorescian)

Peisajul „Margine de pădure”, face parte din începutul epocii de creație de la Posada. Imaginea infatisează o pădure de toamna, ce are arbori denși în dreapta și mai rari în partea stânga. Frunzele lor au început să ruginească, iar pe unele locuri să cadă. Atmosfera descrisă este aceea a unei zile călduroase de început de toamna.

„Peisajul relevă sensibilitatea artistului față de miracolul naturii care este într-o continuă transformare. Grigorescu încearcă să redea natură nu numai în contururile sale generale, ci să surprindă priveliștea evanescența provocată de neîncetată schimbare a luminii și a condițiilor atmosferice.

Printre peisajele care evocă viață domestică a țăranului român sau diferitele activități rurale pe care acesta le exercită în mod tradițional se numărul peisajul intitulat „Târg”. Acesta primează multitudinea personajelor care se confundă într-o masă omogenă, ce diversifică prim-planul unui ses arid. Acesta e subliniat de coamă prelungită a unui deal ce înalta ușor linia orizontului, deschisă spre un cer înnorat.” Valente Stilistice in Peisajul Grigorescian, articol publicat in 2015

Peisajele lui Grigorescu s-au aflat în permanentă sub semnul călătoriilor prin țară, dar și prin Europa, creația lui s-a găsit în permanent contact cu tendințele artistice ale epocii, acesta a influențat decisiv dezvoltarea picturii peisajului românesc.

7. Concluzie

Peisajul este o realitate la definirea căreia participa in egala masura natură și spiritul uman. Peisajul inseamna mai mult decât o zona, este un spațiu care ajunge la condiția de obiect al experienței sensibile și estetice cu ajutorul reprezentărilor din pictură. Grădina este un model ideal, regăsit foarte des drept subiect al peisajului plastic, întrucât această este o construcție intelectuală interesantă, care clarifică relațiile de armonie care trebuie să fie percepute într-un peisaj, pentru ca acesta să poată capătă o valoare estetică.

Surse bibliografice:

Florea V., 1982, Arta Românească, Editura Meridiane, București

Ioana Tudora, 2008, La curte. Gradina, cartier si peisaj urban in Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2009, pp. 5-14

Nadeije Laneyrie-Dagen, 2004, Pictura, secrete si dezvaluiri, Grupul Editorial RAO, Bucuresti

Oprescu G., 1984, Pictura Romaneasca in secolul al XIX-lea, Editura Meridiane, Bucuresti

Pislaru D., Pata Irina, 2015, Studiu de amenajare peisagistica si spatii verzi, Bucuresti

Rosario Assuto, 1986, Peisajul si estetica, Editura Meridiane, Bucuresti

Varga V., 1973, Nicolae Grigorescu, Editura Meridiane, București

*** 2015, Valente Stilistice in Peisajul Grigorescian, Documente, Bucuresti

Webgrafie:

http://istoria-artei.blogspot.ro/2009/07/subiectul-operei-de-arta-peisajul.html

http://www.unibuc.ro/prof/sandulache_m_i/Geogr._fiz._gen._cursul_1.php

http://www.sanitarbn.ro/resources/files/elod/Curs%20foto/24_fotografia-de-peisaj.pdf

https://ro.scribd.com/doc/166709522/2-3a-Ioana-Tudora-peisaj

http://documents.tips/documents/valente-stilistice-in-peisajul-grigorescian.html#pf2