Evolutia Relatiilor Politice Republica Moldova Uniunea Europeana In Contextul Implimentari Tratatului DE LA Lisabona
Cuprins
LISTA ABREVIERILOR
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. INTEGRAREA EUROPEANĂ: ABORDĂREA TEORETICO-METODOLOGICĂ
1.1 Proiectul politic european: etape, procese și interpretări analitice
1.2 Fundamentele funcționale și conceptual-simbolice ale Uniunii Europene
CAPITOLUL II. INTERACȚIUNEA UNIUNII EUROPENE CU SISTEMUL POLITIC INTERNAȚIONAL ÎN PERIOADA POST-LISABONA
2.1 Repercusiunile unificării politice europene asupra reformări arhitecturii politice internaționale
2.2 Ponderea Uniunii Europene în sistemul mondial și reașezarea centrului sistemului politic internațional
CAPITOLUL III. EVOLUȚIA RELAȚIILOR POLITICE REPUBLICA MOLDOVA – UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN CONTEXTUL IMPLIMENTĂRI TRATATULUI DE LA LISABONA
3.1 Evoluția sinoidală a dialogului politic moldo-european în contextul tratatului de la Lisabona..
3.2 Metamorfozele interacțiuni dintre Republica Moldova cu Uniunea Europeană prin prizma Acordului de Asociere
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
SUMMARY
Întroducere
După declararea independenții a Republicii Moldova, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, Moldova se plasează într-un nou cadru de cooperare pe arena internațională. Astfel, Republica Moldova devine o entitate politico – statală independentă care, care în mod individual, are capacitatea de a- și afirma și dezvolta, urmând principiul suveranității și integrității teritoriale, propria sa identitate politică, economică, socială și culturală, în funcție de prioritățile sale la nivel național. De asemenea, această calitate nouă oferă Republicii Moldova posebilitatea de a-și diversifica cooperarea cu partenerii externi. Rolul partenerilor externi, din start, s-a dovedit a fi unul important, luând în considerație faptul că declarația de independență a fost urmată de desprinderea de economia planificată și instituirea unei economii de piață ce presupunea o experiență nouă pentru Republica Moldova, intrată în tranziție, atât la nivel politic, cât și la nivel economic și social.
Destrămarea Uniunii Sovietice face ca Uniunea Europeană să devină ținta principală a Republicii Moldova, ea reprezentând un model de dezvoltare economică, politică și socială, dar și principalul actor de pe arena internațională, cu excepția SUA, care ar avea un interes în Republica Moldova ca nou stat independent. Asistența oferită de UE noilor state independente, ieșite de sub ocrotirea URSS, face ca rolul li influența politică și economică a UE să crească, astfel, consolidându-și puterea pe arena internațională. Totuși nu putem vorbi despre o detașare completă a R. Moldova față de Rusia atât pe plan economic, cât și pe cel politic, Moldova fiind dependentă excesiv de Federația Rusă în ceia ce privește exportul de produse agricole și producția vinicolă. Nu poate fi trecută cu vederea și dependența energetică – o problemă care pune în pericol dezvoltarea economică constantă a Republicii Moldova. Asistența externă reprezintă un subiect mai puțin discutat în R.Moldova, deși ea este principalul motor al al dezvoltării economice, sociale și într-o oarecare măsură politice. Atât la nivel guvernamental, cât și la nivelul societății civile nu este pus în discuțiesuficient subiectul eficienței, relevanței și impactului asistenței externe. Sunt mai multe motive care ne fac să credem că există un interes scăzut pentru acest subiect. În primul rând, este vorba despre insuficiența datelor statistice.
Uniunea Europeană reprezintă unul dintre donatorii principali ai R. Moldova care contribuie la susținerea continuă a reformelor democratice și dezvoltarea capacităților instituționale ale țării. Pe parcursul anilor, s-au înregistrat schimbări considerabile în ceea ce privește relațiile dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană, schimbări care au avut un impact și asupra volumului asistenței acordate. Moldova, stat decis să-și consolideze locul printre națiunile democratice ale lumii, tinde spre o economie de piațămodernă și eficientă, imperativele fiind dezvoltarea comerțului și atragerea investițiilor.
Din teoria și experiența internațională se cunoaște că funcționarea normală a economiei de piață este condiționată de promovarea unor politici economice eficiente și aplicarea legislației adecvate. Practic, toate statele CSI, inclusiv Moldova, au optat pentru recordarea continuă a politicilor și legislațiilor naționale cu ,, modelul european ‘’. În acest context, Moldova, fiind o țară mică, cu economia deschisă, promovarea dialogului cu toți partenerii din Vest și Est este pentru noi nu numai o prioritate, ci și o necesitate. Una din axele principale ale dezvoltării noastre este promovarea relațiilor politice, economice și culturale cu Uniunea Europeană, obiectiv major, ce rămâne a fi pe agenda strategică a Moldovei. Există o bază juridică adecvată pentru aceasta – Acordul de Parteneriat și Cooperare între Moldova și Uniunea Europeană, semnat în 1994 și intrat în vigoare la 1 iulie 1998 după o îndelungată procedură de ratificare.
Relațiile politice sunt dezvoltate prin dialogul respectiv, susținut prin reuniunilor bilaterale ale Comitetului Parlamentar de Cooperare și Cooperare și Consiliului de Cooperare. Relațiile economice sunt consolidate, în special, prin promovarea reciprocă a comerțului și investițiilor, subiecte ce fac parte din agenda de lucru a Comitetului de Cooperare. Procesele multidimensionale de armonizare economică și legislativă solicită eforturi complexe, susținute de analiză teoretică și acțiuni practice. Evident, cea mai mare parte a acestor eforturi revine părților moldovenești, care urmează să-și concentreze capacitățile, pentru a identifica modalitățile apropriate. La rândul său, Comisia Europeană, prin intermediul proiectului TACIS ,,Asistență pentru implementarea Acordului de Parteneriat și Cooperare între Republica Moldova și Uniunea Europeană ‘’, acordă suport prin recomandarea celor mai bune practici și metode de armonizare a politicilor și legislației naționale cu cea europeană.
Acordul de Parteneriat și Cooperare instituit pentru o perioadă de 10 ani, are următoarele obiective ample: continuarea dialogului politic, promovarea comerțului și a investițiilor, cooperarea între domeniullegislativ, economic, social, financiar și cultural, susținerea eforturilor Republicii Moldova de a consolida democrația, de a dezvolta economia și de a finaliza tranziția la economia de piață. La 18 septembrie 2000, , a avut loc o nouă întrunire a Comitetului de Cooperare Parlamentară între Republica Moldova și Uniunea Europeană. În urma discuțiilor, s-a ajuns la concluzia că nu există altă cale pentru aderarea la structurile europene decât cea a modernizării sistemului legislativ și a consolidării statului de drept. În perioada 1991-2006, asistența acordată Moldovei de către Uniunea Europeană a atins cifra de 300 milioane euro. De-a lungul anilor suma alocată a crescut. Asistența Uniunii Europene se acordă în prezent mai ales prin programul TACIS și Programe pentru Securitatea Alimentară și este direcționată mai ales către susținerea Moldovei a devenit membră a OMC și a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud – Est, țara noastră a fost invitată să participe la activitățile Conferinței Europene, care este un for consultativ la nivel de miniștri ai afacerilorexterne ai țărilor candidate la adresa în UE. La 27.12.2001 a fost adoptat Documentul de strategie a țării pentru Moldova ( Country Strategy Paper ) pentru perioada 2002-2006. Acest document stabilește obiectivele programului de susținere a reformelor în țară. Un alt factor important este apropierea geografică a Uniunii Europene de frontierele noastre. În anul 2004 au loc două evenimente deosebit de importante: la 2 aprilie 2004, 7 noi state devin membre ale NATO, printre ele și România, și astfel frontiera de vest a țării noastre devine frontieră cu Alianța Nord Atlantică. L 1 mai 2004,are loc aderarea a zece noi membri care face Moldova și mai aproape de spațiul Uniunii Europene. Aceste procese, inițierea cărora a avut loc mai mulți ani în urmă, au impus Uniunea Europeană elaborarea unei noi politici față de mai multe state, inclusiv și față de Republica Moldova. În urma lansării în 2002 de către diplomația britanică și cea suedeză a ideei oferirii Ucrainei, Belarusiei și Moldovei statutului de vecini speciali ai Uniunii Europene, la 11 martie 2003 este publicată Comunicarea Comisiei Europene cu titlul ,, Europa lărgită – vecinătatea: un nou cadru propus pentru relațiile cu vecinii UE de la est și sud ‘’.
Pe parcursul ultimilor doi ani procesul de integrare europeană a Republicii Moldova a fost marcat de o evoluție calitativă importantă. Intensificarea dialogului politic, a negocierilor privind liberalizarea regimului de vize, a dialogului privind comerțul liber și aprofundat cu Uniunea Europeană și cooperarea în domenii sectoriale au semnificat inițierea unui proces complex de integrare europeană. Aspirațiile Republicii de a prezenta în viitorul apropiat cererea de aderare la Uniunea Europeană semnifică o voință politică de a accelera procesul de implementare a reformelor interne și introducere a standardelor europene.
Pentru a asigura coerența procesului de integrare europeană cooperarea dintre Republica și Uniunea Europeană urmează să fie extinsă în domeniul securității și apărării. Importanța abordării politicii de securitate și apărare în cadrul dialogului cu UE crește direct proporțional odată cu avansarea în procesul de negocieri și urmează să răspundă la așteptările UE care percepe securitatea ca o condiție indispensabilă pentru dezvoltarea economică durabilăși siguranța investițiilor și presupune asumarea unor angajamente de participare la politici și eforturi comune în domeniul securității și apărării.
Obiectivul general al studiului este evaluarea perspectivelor cooperării dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană în cadrul Politicii de Securitate și Apărare Comună prin analiza Politicii de Securitate și Apărare Comună, cadrului și condițiilor de cooperare; examinarea experienței relevante a altor țări și evidențierea lecțiilor utile pentru Republica Moldova; evaluarea politicii de securitate și apărare a Republicii Moldova din punct de vedere a compatibilității cu Politia de Securitate și Apărare Comună; identificarea unor modele fezabile de colaborare dintre RM și UE în domeniul securității și apărării; evaluarea impactului acestei cooperări asupra politicii externe, politicii de securitate, politicii de apărare și sectorului de securitate în general al Republicii Moldova, estimarea beneficiilor și costurilor cooperării. Studiul demonstrează că participarea la PSAC este un imperativ în implementarea obiectivului de integrare europeană a Republicii Moldova și oferă Republicii posibilitatea de a participa la eforturile comune ale statelor europene pentru asigurarea securității europene și celei internaționale, de a se include în dezvoltarea culturii de securitate și apărare a UE, de a se familiariza cu structurile și procedurile PSAC. PSAC conține un șir de instrumente extrem de necesare PSARM în domeniul apărării, politicilor externe și managementului civil al crizelor, iar participarea la PSAC oferă noi oportunități pentru susținerea reformelor sectorului de securitate inițiate în Republica Moldova și o perspectivă mult mai largă pentru implicarea Uniunii Europene în soluționarea conflictului Transnistrean. Participarea Republicii Moldova la PSAC și la operațiunile UE cu contingente, experți civili și militari și punerea la dispoziție a potențialului existent și expertizei acumulate urmează să contribuie substanțial la creșterea autorității Republicii Moldova pe plan european și să stimuleze o susținere mai mare a eforturilor sale de integrare europeană. Perspectivele cooperă rii dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană în cadrul Politicii de Securitate și Apărare Comună în cea mai mare parte depind de capacitatea Republicii Moldova de a corela politica de securitate și apărare naționalSAC conține un șir de instrumente extrem de necesare PSARM în domeniul apărării, politicilor externe și managementului civil al crizelor, iar participarea la PSAC oferă noi oportunități pentru susținerea reformelor sectorului de securitate inițiate în Republica Moldova și o perspectivă mult mai largă pentru implicarea Uniunii Europene în soluționarea conflictului Transnistrean. Participarea Republicii Moldova la PSAC și la operațiunile UE cu contingente, experți civili și militari și punerea la dispoziție a potențialului existent și expertizei acumulate urmează să contribuie substanțial la creșterea autorității Republicii Moldova pe plan european și să stimuleze o susținere mai mare a eforturilor sale de integrare europeană. Perspectivele cooperă rii dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană în cadrul Politicii de Securitate și Apărare Comună în cea mai mare parte depind de capacitatea Republicii Moldova de a corela politica de securitate și apărare națională la Politica de Securitate și Apărare a Uniunii Europene și de a crea capacitățile necesare ale instituțiilor din sectorul de securitate și apărare din Republica Moldova pentru a face față perspectivelor de colaborare și angajamentelor eventuale în acest domeniu.
CAPITOLUL I
Integrarea europeană: abordarea teoretico – metodologică
I.1 Proiectul politic european: etape, procese și interpretări analitice
Dialogul politic dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană a fost inițiat odată cu stabilirea relațiilor directe între cele două părți, după destrămarea fostei URSS. Republica Moldova a început relațiile cu Uniunea Europeană după 27 august 1991, în calitate de succesor al URSS, ca și alte foste republici sovietice. Perioada anilor 1991-1994 poate fi considerată drept prima fază – de inițiere – a dialogului politic între Republica Moldova și Uniunea Europeană. Destrămarea URSS a pus Uniunea Europeană în fața necesității de a adopta o poziție față de noile state independente, foste republici sovietice. În consecință, Consiliul European de , din 9-10 decembrie adoptat ,, Declarația privind evoluțiile din Uniunea Sovietică ‘’, momentele principale ale căreia au fost formulate mai detaliat la 16 decembrie 1991, în documentul ,, Principiile directorii stabilite de Comunitatea Europeană pentru recunoașterea noilor state în Europa de Est și Uniunea Europeană’’.
În conformitate cu prevederile documentului, la 1 ianuarie 1992, Comisia Europeană a prezentat Consiliului o analiză amplă a relațiilor Comunității cu noile state din CSI. Pentru a aduce la zi cadrul legislativ al relațiilor, Comisia Europeană a propus ca Acordul de Cooperare și Comerț dintre Comunitatea Europeană și fosta URSS să fie înlocuit cu acorduri separat de parteneriat și cooperare cu statele ex-sovietice. Comisia a menționat de asemenea că printre succesoarele URSS se numără atât țări cu trăsături comune statelor asiatice în dezvoltare, cât și state europene care și-au exprimat clar dorința de asociere Acest moment reprezintă, de fapt, prima recunoaștere de către Comunitatea Europeană a opțiunii europene a Moldovei, chiar dacă această recunoaștere este indirectă și ulterior uitată de factorii de decizie europeni pentru un deceniu. Însă deși negocierile noilor acorduri de cooperare au început cu mai multe țări ale CSI, negocierile n-au fost lansate și cu Moldova. La 1 noiembrie 1993 și, repetat, la 28 ianuarie 1994, Președintele Moldovei Mircea Snegur a adresat președințelor Consiliului și Comisiei Europene scrisori, în care constată cu regret că Moldova este unica țară din spațiul Europei Centrale și de est, cu care UE încă nu și-a definit relațiile.
Probabil, insistența autorităților moldovene de atunci a făcut ca Acordul de Parteneriat și Cooperarea ( APC ), să fie negociat și semnat într-un termen destul de scurt – la 28 noiembrie 1994, la numai 10 luni de la ultimul mesaj al Președintelui Snegur. Din motiv că procesul de intrare în vigoare a acordului era de lungă durată, la 2 octombrie fost semnat și la 1 mai intrat în vigoare Acordul interimar privind comerțul între Republica Moldova și Uniunea Europeană, fapt care a permis o dinamizare a schimburilor comerciale.
Semnarea APC transformă Republica Moldova în partener direct al Uniunii Europene.
Mai mulți analiști consideră că încheierea acordului a fost foarte importantă, fiindcă acest document avea semnificații care nu se conțineau în Acordul de Cooperare economico – comercială cu URSS. În primul rând, evenimentul se înscrie în eforturile Moldovei de a-și consolida statalitatea și independența încă fragile la acel timp. Prin APC, pozițiile Moldovei pe are internațională s-au întărit, prin această acțiune Moldova cerând sî-i fie acordată o mai mare pondere statutului său de actor al vieții internaționale și o mare credibilitate imaginii sale de atat-adept al valorilor democratice. Acceptând să semneze APC cu Moldova, Uniunea Europeană a acordat, de fapt, o notă pozitivă eforturilor tânărului stat moldovenesc în domeniul democratizării.
Programul TACIS ( Asistență Tehnică Noilor State Independente ) este unul din principalele instrumente create de Uniunea Europeană, care a avut drept scop stabilirea și dezvoltarea relațiilor economice și politice cu statele ex-sovietice. În conformitate cu art. 78 din APC2, Uniunea Europeană se angajează să acorde Moldovei asistență și tehnică temporară sub formă de donații prin intermediul programului TACIS.
La început, pragramul TACIS a avut trei etape:
Prima etapă a fost pe 23 septembrie 1997 până în septembrie 2008, care se baza pe implementarea APC. A fost elaborat Ghidul pentru implementarea APC care avea drept scop să asiste funcționarii moldoveni în eforturile lor de interpretare și implementarea a APC, să ofere asistență în domeniul legislației existente;
A doua etapă a fost din februarie până în decembrie 1999, și se baza pe stabilizarea capacităților structurale și facilitarea conștientizării de către opinia publică din Moldova a rolului și importanței implementării APC. Astfel, a fost creată o bază de date privind legislația Moldovei și a Uniunea Europeană, a fost înființat un centru de documentare, au fost realizate studii privind armonizarea legislației, etc.
A treia etapă este din aprilie 2000 până în 2003, fiind o perioadă cu un buget total de 2,5 milioane euro. În martie 2004 este lansat un nou concept al programului TACIS care urmărea două obiective de bază: reducerea sărăciei și cooperarea cu Uniunea Europeană în domenii de interes strategic.
Astfel, pe lângă asistența tehnică vorbim și despre twinning, investiții, sprijin pentru buget. De asemenea, TACIS devine un promotor al cooperării tranfrontaliere și al integrării Repunlica Moldova în rețeaua transeuropeană de transport. Uniunea Europeană încearcă să încurajeze cooperarea tranfrontalieră între R. Moldova și statele vecine, Rămânia și Ucraina. În acest caz, se contribuie la stabilirea unor relații de bună vecinătate, un principiu primordial pentru statele europene, precum și la dezvoltarea relațiilor dintre state în diferite domenii, printre care unul de o importanță majoră și anume controlul de frontieră și facilitarea circulației transfrontaliere. În anul 1996, programul TACIS ,, Cooperarea tranfrontalieră ‘’ a instituit un buget special de peste 30 milioane euro pe an, iar Moldovei s-a decis acordarea sumei de 9 milioane euro pentru proiecte destinate ocrotirii mediului în regiunile de frontieră și dezvoltării infrastructurii la punctele vamale Leușeni și Ungheni.
Programele susținute de TACIS pentru Republica Moldova sunt:
Programul de infrastructură la posturile de frontieră Leușeni – Ungheni – Giurgiulești ( începând cu 1997);
Programul de cooperare tranfrontalieră ( dezvoltarea sectorului privat în agricultură, stimularea activității întreprinderilor mici și mijlocii, stimularea și încurajarea antreprenoriatului și a sectorului informal) ( octombrie 2002 – octombrie 2004);
Programul de informare și educație în domeniul protecției mediului ( elaborarea unui pachet informațional pentru oficialități, reprezentanți ai ONG – urilor, etc., instruirea echipelor naționale și formarea formatorilor, proiecte pilot la nivel național și regional) ( octombrie 2002 – decembrie 2004);
Consolidarea managementului la frontieră ( activități menite să faciliteze traficul de persoane și de bunuri la frontieră, precum și să combată activități criminale, precum traficul ilicit de persoane, etc.) ( decembrie 2003 – decembrie 2004);
Programul de armonizare a sistemului de standardizare din Republica Moldova ( armonizarea legislației, dezvoltarea resurselor umane, capacități instituționale, promovarea cooperării internaționale în acest domeniu) ( aprilie 2003 – aprilie 2005);
Programul de consultanță politică pentru oficiile Prim-ministrului și al Ministrului Economiei ( elaborarea și implimentarea Programului de reforme al Guvernului Republicii Moldova și, în particular, a Strategiei de Creștere Economică și Reducerea a Sărăciei ( 11 martie 2004 – 11 martie 2005).
Un alt instrument de asistență financiară al Uniunii Europene este Programul Securității Alimentare ( Food Security Programe, FSP). Acesta este un program destinat reducerii sărăciei și îmbunătățirii securității alimentare, inclusiv prin măsuri luate în sectorul agricol, reformă socială și managementul banilor publici. FSP este un program ce presupune suport bugetar condiționat de realizarea unor angajamente stipulate anterior. Progresul care a fost realizat în vederea îndeplinirii condițiilor impuse în permis alocarea sumei de 9,2 milioane euro în 2005. Prima tranșă de 1.2 milioane euro pentru anul fost transferată în toamna anului 2005, iar a doua tranșă de 7,6 milioane în decembrie 2005. Tot prin intermediul FSP, a fost alocat suma de 10 milioane de euro, dintre care 9,2 milioane de euro au constituit suport begetar, disponibil deja în 2006. Asistența pentru dezvoltarea a Uniunii Europene oferită Republicii Moldova în perioada 1991-2005 poartă ai mult un caracter tehnic. Uniunea Europeană vine cu asistență financiară și tehnică pentru crearea unui mediu de dezvoltare democratică și stabilirea unui cadru legal în conformitate cu standardele europene. Pe lângă asistență tehnică, Uniunea Europeană implică Republica Moldova în cooperarea transfrontalieră, care reprezintă o formă de dezvoltare regională și contribuie la stabilirea parteneriatelor cu vecinii România și Ucraina. Cooperarea transfrontalieră reprezintă un avantaj atât pentru dezvoltarea economică și socială, cât și pentru stabilirea și menținerea relațiilor de bună vecinătate.
I.2. Fundamentele funcționale și conceptual – simbolice ale Uniunii Europene
Integrarea europeană este un fenomen multidimensional și dinamic, care deja a transformat Uniunea Europeană într-un actor geopolitic activ. Studiată la început doar prin prisma istoriei și teoriei relațiilor internaționale, integrarea europeană a devenit domeniul central de studiu al științei politice propriu –zise, dealtfel atestată existența și unei științe politice europene. În pofida faptului că Republica Moldova este una dintre cele mai mici și slab dezvoltate țări de pe teritoriul European, pozeționarea geografică a fost mereu esențială pe parcursul evoluției istorice și geopolitice, fiind partață, sau ispășitoare a celor mai importante tratate și modificări strategice teritoriale influențate de marile puteri. Modificările teritoriale care au avut loc pe parcursul secolelor al XIX – XX – lea au marcat procesul de formare a identității și stabilității acestui stat, astfel este oportun să afirmăm faptul că Republica Moldova este un stat relativ tânăr, încă în deplină tranziție post-comunistă și încercări progresive de definire elocventă a proprii strategii politice. În vâltoarea evenimentelor ce rezultă imediat după colapsul Uniunii Sovietice, marcate de interese politice, dependența Republicii Moldova la 27 august fost prima generație care a încercat promovarea unei politici echilibrate între Vest ( Uniunea Europeană) și Est ( Federația Rusă).
Analizînd cursul european al Republicii Moldova, Karosteleva distinge trei perioade distincte:
Renașterea problematică a unui stat independent, specifică pentru perioada 1991-1994;
O europenizare ezitantă, încadrată între 1994-2009;
Crearea de noi alianțe și echilibrarea celor existente, începând cu 2010.
Prima perioadă este destinată realibilitării economice, sociale și politice, dat fiind situația gravă și impasul în care se află noul stat creat, Republica Moldova înregistrând un grad mare de populație care imigrează, cu grad mare și de imigranți ilegali, iar drept rezultat 40 % din bugetul de stat era constituit din remitențele primite din afara țări. Datorită multitudinii de probleme cu care se confruntă Moldova, fiind la granița limitelor proprii de asigurare a sustenabilității, aceasta recurge la o strategie bilaterală în relația cu proximitatea sa și chiar exprimă o dorință pentru orientarea europeană, caracterizată prin dezvoltarea unui sistem democrati și formarea unui cadru intituțional conform criteriilor propuse de vecinii săi Occidentali.
A doua perioadă este distinctă anume prin faptul că guvernul Republicii Moldova începe un cadru formal de negocieri asupra Acordului de Parteneriat și Cooperare cu UE, semnat la 1994, aceasta intră în vigoare în iulie 1998. Prin acest nou document se instituționalizează trei noi organisme responsabile de implimentarea acordului ratificat de Uniune și Republica Moldova, aceasta fiind după cum urmează: Comitetul de Cooperare – constituit din înalți funcționari publici, Comisia de Cooperare – alcătuită din miniștri și comisari, cel din urmă fiind Comitetul de Cooperare Parlamentară – comuniune între parlamentarii naționali și cei europeni, acestea alcătuind prima bază instituțională comună de cooperare între UE și Moldova.
Ulterior prin documentele oficiale ale Uniunii stipulându-se necesitatea de instituire a unui control de frontieră comun între Ucraina și Moldova, fapt care ar genera și minimizarea și soluționarea unor probleme existente precum traficul ilegal de droguri, alcool, țigări, cu efecte negative asupra PIB-ului Republicii Moldova, astfel în decembrie 2005 este oficial lansat EUBAM ( European Union Border Assistance Mission) misiune de asistență la frontiera dintre Moldova și Ucraina. Un cadrul instituțional care indică o consolidare a cooperării între Uniune și Moldova are loc odată cu stabilirea Misiunii Permanente a Republicii Moldova (Ianuarie 2005), lipsită de tenta politică care reprezintă o apropiere de capitala și instituțiile UE, precum și o sursă eficientă de informare. Alocările prin programul TACIS pentru Moldova pentru perioada 1995-1999 au constituit cca 56.5 milioane euro, direcțiile de finanțare cele mai importante și cu cea mai mare contribuție fiind pentru agricultură, transporturi și pentru dezvoltarea sectorului privat, iar realizând o analiză asupra fondurilor obținute de Moldova pe parcursul ultimelor două decenii putem afirma sporirea alocațiilor.
Cea din urmă perioadă dată de autoare, începând cu 2010, este distinctă prin încercările autorităților de la guvernare de a crea o stabilitate și un echilibru prin încercări de a remedia problemele Republicii Moldova și de a clarifica strategia propriei de politică externă. Korosteleva afirmă că această perioadă Moldova se adeverește a fi ,, îndrăgită ajutoarelor financiare internaționale ‘’, aceasta dispunând de cel mai înaltă alocație pe cap de locuitor datorită celor 273.14 milioane destinate prin semnarea Memorandumului de Înțelegere pentru Programul Național de Indicații, vizat pentru perioada anilor 2011-2013, care marchează un raport cu 75% mai mare comparativ cu programele din anii precedenți. Dacă în timpul guvernanței comuniste până în 2009 se înregistrează un total de 2,6 miliarde pentru a redresa deficitul bugetar, odată cu noua guvernanță a AIE și realizarea Planului de Stabilizare și Redresare Economic se vor atrage noi fonduri pe lângă cele ale Uniunii Europene, aici cele 590 milioane de dolari de , 100 milioane de și BERD, precum și cele 102 milioane de euro de la nicinul european, România. Eficiența acestor ajutoare financiare se poate evidenția prin schimbările structurale și progresele realizate de sistemul de administrare a acestui stat. Cadrul de guvernanță externă (europeană) instituit prin acțiuni normative și transformative atât ale UE, cât și prin cele ale statului în cauză s-a dovedit a fi util pentru a asigura această tranziție democratică, indispensabilă în stabilirea fundamentelor de bază ( economic, politic și juridic) ale unui stat, iar adoptarea continuă la aquis-ul Uniunii denotă consecințe pozitive pentru afirmarea cursului european al Republicii Moldova, chiar dacă cei opt ani de guvernare comunistă vor constitui un impediment care poate frâna reconstrucția unei societății democratice în acest stat. Comiunicatul Comisiei Europene din 2009 menționează progresele realizate de Moldova în această aflându-se în proces de demarare a reformei în justiție, în domeniul energetic, dar specifică limitările de asupra unor principii esențiale precum drepturile omului, libertatea de expresie, lupta anti-corupție, traficul în transporturi, fapt care justifică intitularea acestei perioade de către Korosteleva drept una de ,, Europenizare ezitantă’’.
Perioada cuprinsă între 2009-2013 este una definitivă pentru afirmarea cursului european al Republicii Moldova. Parteneriatul Estic lansat în cadrul Summitului de ( mai 2009), exact după evenimentele și numita ,, revoluție ‘’din 7 aprilie 2009 și căderea guvernului comunistal Republicii Moldova, eveniment cu o simbolistică notorie, care s-a adeverit a fi un nou început și a favorizat o deschidere multilaterală a acestui stat. Cert este faptul că în pofida disensiunilor existente în toți acești ani, Republica Moldova, cu suport enorm al autorităților europene parcurge cu pași siguri drumul spre o integrare și o adaptare europeană.
În octombrie 2010 semnează Memorandumul de Înțelegere între Comunitățile Europene și Republica Moldova privind asocierea Republicii Moldova la cel de-al Șaptelea Program Cadru al Comunității Europene pentru Cercetare și Dezvoltare Tehnologică (PC7), Moldova fiind primul stat din Parteneriatul Estic și al doilea din Politica Europeană de Vecinătate după Israel, care obține statutul de asociat 7, aceasta constituind o nouă cale de accesare a granturilor europene. Ministerul Afacerilor Externe și al Integrării Europene (MAEIE) al Republici Moldova a specificat clar obiectivul său care prevede valorificarea oportunităților oferite noul parteneriat cu UE, prin abordarea ambelor dimensiuni ( bilaterală/multilaterală), acesta urmând concludent sloganul ,, mai multă asistență pentru mai multe reforme ‘’, obținând un suplimentar de 28 mln euro, care este destinat reformelor în domenii precum justiție, sănătate și dezvoltarea rurală. O altă parte componentă esențială în asigurarea tranformării economice a Republicii Moldova a avut loc prin crearea Grupului Economic German ( GET), instituit în 2012 cu scop de a oferi asistență pentru autoritățile Republicii Moldova în elaborarea politiciilor economice și depășirea problemelor pe care le confruntă, pledând pentru menținerea unei strategii comerciale diversificate, optimă fiind menținând relațiile cu CIS, cât și cu UE.
Reforma spațiului aerian comun european (SACE) între UE și Republica Moldova constituie un prim element de succes, negocierile inițiate în 2010 au decurs eficient, astfel și Acordul ratificat la finalul anului 2012 indică o cooperare și îmbunătățire nu doar a relațiilor la nivel economic, dar și la nivel de promovarea a securității comune între acești doi parteneri, iar necesitatea de a implimenta standardele europene cu privire la managementul traficului aerian este o parte componentă care favorizează tranziția și integrarea. Reforma în justiție constituie o prioritate subliniată primar în rapoartele UE, iar Institutul Național de Justiție dispune de suport internațional și activități de traning, faza legislativă a acesteia fiinddemarată încă din 2011, actualmente această reformă aflându-se deja în faza de implimentare, un prim element al căreia a constituit majorarea salariilor pentru judecători. Anume acest pas a creat o dispută în rândul autorităților, prim-ministru Leancă afirmând că nu vede efecte în pofida majorării salariilor pentru judecători, contrar afirmațiilor Ministrului de Justiție Oleg Efrim, care susține că odată cu majorarea salariului judecătorilor, pe termen mediu, se vor observa și efectele asupra implimentării eficiente a pachetului anti-corupție, subliniind că Republica Moldova se află la capătul listei după salariile acordate judecătorilor la nivel european. Negocierile asupra Acordului de Asociere au început în 2010, următorii trei ani s-au dovedit a fi esențiali, care au marcat productivitatea și efectivitatea din partea ambelor părți implicate, culminând cu parafarea acestuia de în noiembrie 2013. Un moment de triumf al relațiilor dintre UE și Republica Moldova a constituit Summit-ul de , unii analiști argumentînd că Moldova chiar a beneficiat de apropierea cu UE, pe fondul de criză existent în Ucraina, acesta contribuind ca ulterioarele decizii ce ține de liberalizarea regimului de vize să fie accelerat de autoritățile UE. Anume Summit-ul de confirmă încă odată reiterarea cursului european al Republicii Moldova de către autoritățile guvernamentale ale acestui stat, etapa de parafare a acordurilor de asociere de , în cadrul căruia Georgia și Republica Moldova au demarat încă un nou mijloc formal de apropierea cu UE.
O componentă esențială în integrarea europeană a Republicii Moldova este și promovarea valorilor și normelor democratice la nivelul societății civile, aceasta fiind un beneficiar primar al acțiunii normative promovate de UE. Astfel pentru crearea unei societăți viabile și participative, ca domenii cheie, care pot asigura succesul constituie reforma socială și îmbunătățirea sistemului educațional-piloni ai formării unei societăți implicate în procesul decizional, care se bucură de o transparență din partea guvernului, a parlamentului și a instituțiilor locale. Pornind de la obiectivul people to people dezvoltat prin Politica Europeană de Vecinătate, ulterior prin Parteneriatul Estic, dimensiunea prin care proiecte internaționale și programe educaționalesunt mai accesibile și transparente este, în esență, un indicator al integrării și al propagării acestor conexiuni între partenerii europeni, cu impact asupra schimbului de idei și experiență factori indispensabili pentru înregistrarea progresului social în Republica Moldova. ,, Reformele care garantează stabilitatea macroeconomică vor genera și sfârșitul măsurilor populiste birocratice cu care s-a obișnuit și populația ‘’, confirmă Remi Piet, astfel reiterând impactul schimbărilor progresiste și a funcționalismului la nivel social. Ca fundament al strategiei sale, Republica Moldova a stabilit opțiunea clară de integrare în Uniunea Europeană și în piața ei internă a energiei. Solicitarea de aderare și îndeplinirea cu succes a etapelor de aderare reprezintă o dovadă clară a acestei opțiuni. În cadrul Comunității Energetice, regiunea Balcanilor de Vest deține o capacitatede generare limitată și învechită, fiind mai puțin atrăgătoare pentru Republica Moldova ca sursă apropiată pentru aprovizionarea cu energie electrică, în comparație cu Europa Centrală și de Est. Totuși, mixul de generare a energiei electrice din regiunea Balcanilor de Vest bazat aproape în totalitate pe resurse hidro face posibile fluxuri complementare cu blocul format din Republica Moldova, în care generarea este bazată, în mare măsură, pe gaze naturale și Ucraina, cărbunele și energia nucleară dețin o cotă ridicată în mixtul de generare.
Procesul de integrare a piețelor de energie electrică și gaze naturale din Republica Moldova în piața energetică internă a UE va fi unul de durată, iar sistemul energetic al țării, economia în general și populația vor trebui să trăiască într-o perioadă de tranziție. Strategia vizează anul 2020 drept anul integrării depline în piața internă de energie a Uniunii Europene. În conformitate cu acest obiectiv, legislația țări va fi în timp util armonizată cu acquis-ul Comunității Energetice și convergentă cu acquis-ul UE, asigurându-se astfel compatibilitatea juridică și de reglementare cu aceste piețe. Cel mai important element al cadrului juridic al dialogului RM – UE instituit prin Parteneriatul Estic îl constituie Acordul de Asociere.
O altă ordine de idei, este important, ca urmare demersurilor autorităților moldovenești, UE a adoptat o decizie privind modificarea și extinderea Preferințelor Comerciale Autonome ale UE pentru RM, până în decembrie 2015, mărirea cotelor la vin și o serie de produse agricole sensibile. În consecință, Republica Moldova va avea posibilitatea să beneficieze în continuare de Preferințele Comerciale Autonome ale Uniunii Europene până la finalizarea negocierilor privind instituirea ZLSAC, fiind unica țară din PEV care are un asemenea regim comercial preferențial cu Uniunea Europeană. Proiectele realizate în cadrul Parteneriatului de Mobilitate RM – UE, în special în domeniul securității documentelor, a politiciilor migraționale, combaterii migrației ilegale, contribuie nemijlocit la implementarea cerințelor înaintate de către Uniunea Europeană în contextul liberalizării regimului de vize pentru Republica Moldova.
Capitolul II. Interacțiunea Uniunii Europene cu sistemul politic internațional în perioada post – Lisabona
II.1 Repercusiunile unificării politice europene asupra reformări arhitecturii politice internaționale.
Destrămarea lagărului socialist și implozia Uniunii Sovietice au condus la apariția unei structuri politice internaționale unipolare dominate de Statele Unite ale Americii și au stimulat o interdependență crescută a lumii contemporane. Globalizarea este categoria de la care pornesc de cele mau multe ori asumpțiile teoretice privind parametrii de bază ai relațiilor internaționale contemporane, iar mulți autori argumentează o reașezare a sistemului politic internațional cauzată de globalizare și procesele conexe. Dezbaterile mai largi asupra globalizăriau panetrat și teoriile sistemice, prin formularea variabililor schimbării de principiu a arhitecturii politice internaționale, iar multe dintre teoriile care argumentează o schimbare distribuțională nu se înțeleg în privința variabililor schimbării, precum și a polarității înseși.
Astfel, transformările descrise în cadrul neomarxismului și a economiei politice internaționale, insistă asupra transformării de ansamblu a sistemului internațional și nu asupra unei transformări sistemice (structurale), care ține doar de schimbarea polarității în sistem. Deosebirile între cele două abordări teoretice o fac variabilile schimbării sau ,, veriga slabă ’’ care erodează sistemul westfalic și este, în primul caz, baza economică capitalistă (deși I.Wallerstein, spre exemplu, amînă dispariția acesteia pentru aproximativ jumate de secol), iar în cel de-al doilea, suprastructura politică. Odată cu apariția economiilor emergente din Asia de Sud – Est, Europa de Est și America Latină, în sistemul contemporan se conturează mai evident semiperiferia, care cuprinde aceste regiuni neuniforme, dintre care Brazilia, Rusia, China și India ( grupul BRIC), alături de Africa de Sud, Mexic, Turcia și Indonezia, sunt cele mai dinamice state semiperiferice. Periferia ,, pură’’ cuprinde o serie de state și regiuni din Asia, Africa și America Latină, care sunt și mai neomogene și instabile din punct de vedere social – politic, iar beneficiile din urma aflării în sistem sunt, de regulă, mai mici în raport cu pierderile. Interacțiunea dintre elemente este reglementată, în mare măsură, de către trei instituții: Organizația Mondială a Comerțului, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Suprastructura politică a sistemului este deocamdată unipolară, cu un singur centru de putere – SUA – care dă tonul politicii mondiale. Aceasta presupune că sistemul politic internațional este asministrat, atît cît este posibil, de către un singur centru de putere. ,,Statele Unite – sintetizează G. Soros – reprezintă actualmente puterea dominantă pe glob, impunând un plan de acțiune la care restul lumii trebuie să răspundă’’. Este ca și cum un partid politic care a câștigat alegerile, își formează singur guvernul și se află la cârma întregului proces politic, fără să se consulte cu partidele de opoziție. Sistemul politic moldovenesc 2001 – 2009, spre exemplu, a fost unipolar. Proiectarea puterii Statelor Unite și Japonia – , de unde amenință și alți doi concurenți strategici proximi – Rusia și China, apoi prin proiecția puterii americane în semiperiferice și periferice, prin bazele militare care le are în toate regiunile lumii și flota militară care patrulează Oceanul Planetar.
De rînd cu baza economică, suprastructura politică este de asemenea instituționalizată – Organizația Națiunilor Unite – , instituționalizarea moștenită din perioada postbelică. Această instituționalizare nu trebuie ignorată, dar și mai puțin trebuie să ne arunce într-o iluzie neoliberală, deoarece spre deosebire de sistemele politice interne în care instituția principală – statul – are capacitatea de a reglementa interacțiunea unităților,instituțiile Organizației Națiunilor Unite nu au fost dotate cu prerogativele necesare pentru aceleași funcții, și prin urmare, sistemul politic internațional rămâne cu o structură fundamentală anarhică, în care polaritatea și puterea sunt componente indispensabile ale acestuia. Aparența, poate pe undeva și reală, dezvoltare a sistemului politic internațional (maturizarea anarhiei internaționale) este mai curând consecința tot mai sporitei interdependențe economice a elementelor, care nu prea agreează ,, jocul de-a armata’’, și factorului descurajator din sistem – armata nucleară – decât rezultatul eficacității instituțiilor ONU. Din această descriere sumară a structurii sistemului politic internațional contemporan trebuie să decurgă logica funcționării și premisele metamorgozării acestuia. Sunt parametrii care modelează interacțiunile dintre elemente, parametri care trebuie raportați la variabilele care suscită schimbarea arhitecturii politice internaționale. Trebuie să identificăm ce transformare suscită variabilele respective, care sunt raporturile pe dimensiunea verticală în sistem, care sunt raporturile pe dimensiunea orizontală și cum unificarea europeană modelează centrul acestuia și, foarte important, cine beneficiază într-un sistem internațional cu integritatea sporită. Procesul prin care componentele produse într-olocație oarecare sunt asamblate în alte economii și apoi exportate în economia mondială, inclusiv în economia de origine a firmei, se numește autsourcing. De regulă, în centrul rămîne producția care solicită o forță de muncă mai calificată (cu o mare componentă tehnologică), iar producția cu parte intensivă a forței de muncă se orientează spre periferie. Astfel, CMN americane din sectoarele textile, constructoare de mașini, siderurgie etc., și-au plasat o parte din producție în America și Asia de Sud – Est, în special China, cele japoneze în Asia de Sus – Est, iar cele europene în Europa de Est, America Latină și Africa De Nord.
Producție care, funcționând în mare măsură pe bază de autsourcing, se întoarce preponderent spre economiile de origine a investițiilor. Aceasta rezolvă și problema barierilor comerciale, tarifare și netarifare, încă existente și penetrează piețele de consum din periferia care își sporesc capacitatea de cumpărare odată cu delocalizarea a o bună parte din producția mondială. În urma funcționării pe vericală a unui asemenea sistem interdependent centrul sistemului are mai mult de cîștigat decît periferia. Pînă la urmă, nu în zadar este centru. Totodată, într-un asemenea sistem devine tot mai greu de argumentat pentru teoriile neomarxiste, care acuză în continuare centrul doar de exploatare periferiei. Capitalul productiv care se scurge de la centru și comerțul în care s-a angajat o mare parte din periferiaa adus celeia din urmă, mai exact populației acesteia, mari beneficii și o constantă creștere economică. Problema este că cea mai mare parte a IED sunt absorbite de semiperiferie, îndreptându-se spre Asia de Sus – Est ( în special China), Europa de Est ( cu o poziție tot mai favorabilă a Rusiei), America Latină ( în special Mexic și Brazilia). Dar capitalul productiv ignoră încă o bună parte din sistem, care sunt multe state asiatice și latinoamericane și aproape toată Africa, însă aceasta este mai curând din cauza acestor state. Deschiderea economiilor naționale face periferia, în special, dependentă de capitalul străin care obstrucționează de multe ori comportamentul guvernelor și dacă profitul începe într-o locație spațială anume, capitalul poate părăsi această locație, lăsând în urmă mii de șomeri cu consecințele macroeconimice respective. O abordare simplistă, care trasferă toată responsabilitatea subdezvoltării și instabilității în periferie spre structura internațională, nu poate fi decât incompletă. Bunăstarea unei societăți este, întâi de toate, responsabilitatea propriilor guverne, iar perspectivele de dezvoltare sau lipsa acestora, trebuiesc căutate și în politiciile publice naționale, mai ales că centrul și bunăstarea au proprietatea de a migra în sistem. Nici suprastructura politică nu cedează acestor oscilații, iar statul rămâne elementul central al sistemului politic internațional. Sunt o serie de argumente în favoarea acestei asumpții. Pe lîngă organizațiile internaționale interguvernamentale, care își formează bugetele din contribuțiile statelor membre, cel mai des se invocă, de către susținătorii dispariției sistemului westfalic, potențialul economic al Corporațiilor Transnaționale, care depășesc PID-ul multor state – națiuni contemporane și care le-ar permite, drept consecinț, să devină cele mai importante elemente în structura politică internațională.
Tranzacțiile internaționale și rezervele valutare se efectuiază cu lichidități emise de către băncile centrale ale statelor. A. Toffer susține că rolul băncilor centrale este puternic diminuat într-un asemenea sistem, dar îi scapă faptul că se întărește rolul Rezervei Federale sau a Băncii Centrale Europene într-un asemenea sistem.
Criza economică globală contemporană și măsurile anticriză luate la nivel național și internațional, demonstrează o dată în plus rolul statului în sistemul internațional. Anume guvernele au fost cele care au intervenit și au salvat de la faliment instituții financiar – bancare private și CMN – uri sau chiar le-au naționalizat, tot guvernele au intrat pe mari deficite bugetare pentru a relansa economiile prin bugetulde stat și a scoate din șomaj mii de muncitori. Comapaniile Comerciale din secolele al – XVII – XIX – lea și Băncile cu capital ptivat din secolul al XIX –lea, sunt autentice mostre în acest sens. Compania Indiilor de Est britanică, spre exemplu, a ajuns să aibă propria armată și să emită propria monedă, iar Cecil Rhodes își crea un imperiu propriu în sudul Africii. Argumentele pot continua, dar faptul că unele CMN își asumă un rol educativ tot mai mare, precum și o parte din progresul științific, doar reduce din preocupările statului, dar nicicum din puterea acestuia. Statul, după cum putem observa, este încă inseparabil de producția capitalistă, în special în contextul unei noi crize și competiții în economia mondială contemporană. Însă statul este și mai necesar astăzi pentru cetățeni, deoarece numai statul le poate asigura acele realizări obținute în ultimul secol, iar o refeudalizare a sistemului politic internațional, exprimată prin rolul sporit al CMN, ar însemna un regres substanțial pentru civilizația umană.
Creșterea ponderii Uniunii Europene în economia și politica mondială, mai ales după introducerea monedei europene și a unificării potențialului diplomatic și militar al acestei, reprezintă de asemenea un transfer de putere și un proces la fel de ,,reacționar’’ pentru structura politică internațională contemporană. ,,Distribuția puterii pe glob – anticipa Z. Brzezinski – este modificată semnificativ prin accelerarea unificării Europei’’. Dacă transformarea sistemică majoră postbelică a constituit-o deplasarea centrului de pe continentul european, înseamnă că creșterea potențialului politico – economic european este diferența calitativă majoră a structurii politice internaționale contemporane. Toate acestea sunt procese care aduc o remodelare a structurii politice internaționale unipolare și care de rând cu alți factori ca proliferarea armelor de distrugere în masă, penuria resurselor globale, problemele demografică și ecologică, suscită o reașezare profundă a economiei mondiale și, respectiv, o reașezare(geo)politică la scară planetară. Se conturează noi centre de putere pe alte fundamente ale economiei mondiale. Alianța Nord – Atlantică, ghidată de SUA, s-a extins mult spre Est și poate ajunge de curând și în Transcaucazia, iar la summitul de , noiembrie 2010, s-a decis dezvoltarea scutului antirachetă în cadrul NATO, cu posibila includere a Rusiei în proiect. Fiecare transformare de anvergură a sistemului politic internațional, a fost însoțită și de o remodelare a arhitecturii instituționale și a bazei legale internaționale, iar transformarea pe care o trăim la începutul secolului al XIX – lea, nu este o excepție.
Tot mai multe state, printre care Japonia, Germania, Brazilia sau Indonezia, cer locuri permanente în Consiliul de Securitate și/ sau o regândire de ansamblu a Organizației Națiunilor Unite. Marile puteri economice, de rând cu economiile emergente, pun presiune pe Statele Unite și solicită o redistribuire a voturilor în cadrul Fondului Monetar Internațional. Uniunea Europeană, dat fiind integritatea mult mai sporită a elementelor sale față de integritatea sistemului politic internațional global, este un subsistem internațional care propune noi tipare de organizare social – politică. La etapa apariției sistemului politic internațional, Europa propunea întregii lumi o organizare în state suverane, iar pe măsura evoluției acestuia o organizare în state – națiuni. Dacă inițial suveranitatea statelor moderne era moștenirea monarhilor europene, în statele – națiuni suveranitatea (puterea) a fost transmisă treptat cetățenilor(națiunii). După cel de-al doilea război mondial toate societățile de pe glob au preluat acest model de organizare propus de europeni, mai mult sau mai puțin reușit, Europa intrigă din nou toată comunitatea internațională cu două noi proiecte – statul bunăstării și instituții supranaționale care absorb tot mai multe prerogative ale suveranității statelor – națiune. Evident că tendințele transformatorii contemporane, își lasă amprenta asupra acestei construcții fără precedent în istoria civilizației umane. Sunt o serie de factori pe care construcția europeană îi recepționează de la actualul mediu internațional și care îi modifică arhitectura, or, subsistemul european, luat în ansamblu, nu este decât un element al sistemului politic internațional. Este vorba, în primul rând, despre viabilitatea acestor instituții supranaționale europene și, se fapt, a construcției europene în ansamblu. Deși adoptat noul Tratat de la Lisabona, acesta, pe de o parte, nu mulțumește doritorii de ,, mai multă Europa ’’, dată fiind că este un tratat interguvernamental cu multe proceduri enorm birocratizate și care nu asigură funcționalitatea eficientă a Uniunii în situații de criză, iar cazul crizei economice actuale demonstrează acest lucru. Totodată, tratatul nu asigură unificarea potențialului diplomatic și militar european, iar Europa nu are de fiecare dată politici consolidate și rapide, devenind mai expusă oscilațiilor care vin dinspre mediul extern. Pe de altă parte, chiar și acele realizări aduse de noul tratat, de rând cu realizarea UEM, nu au cum să nu îngrijoreze alți protagoniști ai scenei internaționale, în primul rând Statele Unite, care privesc cu circumspecție o eventuală unificare a potențialului diplomatic și militar european. Prin urmare, chiar SUA sunt angajate într-o sarcină de anu permite o consolidare (în special militară) europeană care ar îndepărta Europa de NATO și ar priva americanii de acel ,,premiu geopolitic’’, după cum cataloga Z. Brzezinski Europa.
Pentru a nu aminti de Rusia, care deși se pronunță pentru unitatea Europei pentru a contrabalansa cumva puterea americană, preferă să negocieze cu state europene separat nu cu Uniunea Europeană ca întreg, iar ,, argumentele energetice’’ pe care le are o face persuasivă și importantă în ,, dezbinarea’’ europeană. Aceste două exemple sunt intrări structurale pentru UE care pe cât de paradoxal nu ar părea au un mare impact asupra construcției europene. La fel de adevărat este, totuși, că aceste impout-uri pot avea efect invers, iar reacția Europei la aceste presiuni sistemice poate să ducă la o mai accentuată unificare europeană. Aceasta o înțeleg multe state europene, drept că nu toate, și o înțelege în primul rând cuplul franco-german.
În al doilea rând, liberalizarea comerțului realizată prin intermediul OMC, submină uniunea vamală europeană și acea forțăreață comercială europeană ( unul din scopurile căreia a fost anume protejarea economiilor europene de unele presiuni externe). Cum susține economistul rus I. Șișcov; ,, pe măsura liberalizării globale a relațiilor economice externe, privilegiile asigurate de uniunea vamală se diminuează’’. Garantarea unor prețuri mari pentru producători, sporurile continue de productivitate și cererea cel puțin constantă, cauzează surplusuri mari de producție agricolă care trebuie aruncate pe piața mondială, pe seama contribuabililor europeni și în detrimentul unor finanțări pentru cercetare. Acestea sunt mari presiuni bugetare și evident că stârnesc nemulțumiri în rândul membrilor comunitari, în primul rând a Marii Britanii, ce contribuie la accentuarea disensiunilor dintre statele membre.
Totodată, PAC pune în dificultate Uniunea în negocierile din cadrul OMC și este chiar supusă unor critici dure din partea partenerilor comerciali ai Europei, în special SUA, Brazilia și Australia. În al treilea rând, UE este vulnerabilă și, drept consecință, recepționează impulsuri din partea mediului, în sfera producției și cunoașterii, în relația pe care o vedea A. Toffler între cele două în economia mondială. Europa, spre deosebire de SUA, a dezvoltat în interior așa numitul capitalism renan și nu a renunțat la keynesianism sau, cel puțin, l-au utilizat diferit decât americanii. În contextul unor transformări sistemice globale sub egida Statelor Unite, economia europeană pare astfel mai puțin familiară acestui model neoliberal american și este mai puțin flexibilă. Dacă întreprinderile americane, în special CMN, au fost produsul funcționării pieței, CMN europene au fost, în marea lor majoritate, produsul unei cooperări dintre guverne și bănci pentru a crea așa-numiții ,, Campioni Naționali ’’ înainte de a se integra, și de a o face cu succes, într-o piață comună. Ramurile în care s-au specializat companiile europene, sunt ramuri cu valoare adăugată mai mică în comparație cu noile sectoare tehnologizate înbrățișate de către grupurile industriale americane și japoneze. Dacă companiile europene realizează mari performanțe în industria chimică, farmaceutică, alimentară și în rafinarea petrolului, atunci CMN americane și japoneze domină sectorul electronicii și al informaticii.
Uniunea Europeană, totodată, nu este doar un receptor al intrărilor sistemice, dar și influențează sistemul politic internațional în cea mai mare măsură, fiind unul din elementele principale care contestă actuala structură politică internațională unipolară. În pofida problemelor pe care le are UE în privința gradului ridicat al șomajului, al rămânerii în urmă în multe sectoare ale industriei prelucrătoare, a crizei instituționale și a efectelor crizei economice globale, politicile unei economii europene unite afectează semnificativ sistemul politic internațional. Unind 27 de state cu o populație de cca o pătrime din PIB-ul mondial.
Uniunea Europeană, este cel mai mare bloc comercial al planetei, cu o cotă de 42 % din comerțul mondial cu mărfuri. Această pondere a Uniunii în comerțul mondial, face ca gradul de deschidere/închidere, de gradul de globalizare a economiei mondiale și de redistribuire a bogăției să depindă foarte mult de comportamentul UE pe piețele mondiale. Fapt ce nu poate să nu îngrijoreze mulți apologeți ai globalizării comerciale printre care se numără și R. Gilpin: ,, O Europă deschisă, care nu va recurge la discriminări împotriva bunurilor și serviciilor neneuropene, va da un important impuls forțelor globalizării economice; o Europă închisă, care va ridica bariere comerciale și investitionale și/sau va acorda preferințe comerciale anumitor state din exterior, precum cele din Africa, Europa de Est și Orientul Mijlociu, va favoriza protecționismul comercial și regionalismul economic în întreaga lume’’.
Moneda unică europeană, într-un sistem monetar al cursurilor de schimb flexibile pune bazele transformării, dacă nu fundamentale, atunci deocamdată semnificative, a sistemului politic internațional. Mai mult, UE este cel mai activ actor care cere o revizuire a sistemului financiar internațional și impune lumii o modelare a economiei mondiale și funcție de economia și moneda europeană. De altfel, criza economică actuală reprezintă și un test de maturitate pentru economia europeană, iar dacă Europa va ști să iasă din aceasta reformată și optimizată, va concura cu oricine în economia și politica mondială a secolului al XXI – lea. La 3 martie 2010, Comisia Europeană a prezentat spre dezbatere publică Comunitatea Europa 2020.
O strategie europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii, document care își propune să înlocuiască Agenda de la Lisabona și să propună soluții de redresare economică pe fonul crizei economice globale contemporane. Europa 2020, care reconfirmă intenția de a investi în cercetare 3 % din PIB-ul UE, propune trei priorități tematice: creștere inteligentă – dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaștere și inovare; creștere durabilă – promovarea unei economii mai eficiente din punctul de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice și mai competitive; creștere favorabilă incluziunii – promovarea unei economii cu o rată ridicată a ocupării forței de muncă, care să asigure coeziunea socială și teritorială. Potențialul intelectual de care încă dispune Uniunea Europeană și dezvoltarea unor sectoare tehnologice de perspectivă, dau încredereunor asemenea proiecte .
De rînd cu această solidă bază economică sau mai exact grație acesteia, un alt element important al influenței Uniunii Europene este influențat politico-culturală europeană. Noțiunea de ,, valori europene’’ se răspândește în sistemul internațional cum nu a făcut-o mai bine de un secol, iar multe state ale lumii se orientează la aceste valori ca la ,, etalonul’’ npul comportament internațional. Aceste valori includ respectarea drepturilor omului și a proprietății private, asigurarea bunăstării sociale, solidaritate și subsidiaritate, mecanisme diplomatice de soluționare a litigiilor internaționale, stabilitatea și securitatea economică, politică, socială, etc. Tot mai mult regiunele periferice apelează la istituțiile europene și la standardelor impuse de acestea, mai mult decât la sugestiile americane, cînd se ciocnesc cu diferite probleme pe drumul democratizării societăților respective. ,,Liderismul în sfera protecției drepturilor omului – susține cercetătorul rus M. Troițkii – permit Uniunii Europene, în caz de necesitate, să exercite presiuni eficiente asupra unor sau altor state’’. Plus la toate, UE, iarăși spre deosebire de SUA, își exercită influența prin instrumente bi- și multi- laterale cu care acoperă aproape toate regiunile lumii. ,, Uniunea Europeană își formează propriul stil de liderism în politica mondială – mai reținut și mai puțin vizibil, dar pe termen lung, probabil, capabil să nu cedeze în eficiență celui american’’. Potențialul militar european și unificarea acestuiam, care se articulează în conformitate cu realizările din cadrul pilonului comunitar Politica Externă și de Securitate Comună, este unul în creștere, deși realizarea unor structuri militare comune este dificilă. După ce a pierdut sceptrul de lider mondial, Europa a fost umbrită de către SUA și URSS în domeniul potențialului militaro-strategic și, printr-o tradiție postbelică, securitatea militară europeană a rămas una din prerogativele americane. NATO, alături de bazele militare și elementele nuclearo-strategice americane desfășurate în Europa, asigură securitatea continentului și, totodată, prezența Statelor Unite în treburile europene, iar extinderea și restructurarea alianței nu indică o revenire a Europei în clubul marilor puteri militare globale. Totuși, o privire de ansamblul asupra bugetelor militare globale, care reflectă nu doar potențialele militare ale statelor, dar și tendințele în materie de securitate, devine providențială în acest sens.
Instabilitatea din vecinătatea apropiată, în special criza di fosta Iugoslavie, a stimulat europenii să stabilească programe concrete în unificarea potențialului militar european. În decembrie 1998 are loc întâlnirea la nivel înalt de la Saint – Malo dintre Franța și M. Britanie, la care se adoptă ,,o declarație comună privind apărarea europeană ’’, prin care britanicii acceptă pentru prima dată în istoria integrării europene ca UE să aibă competențe în materie de apărare. În iunie 1999 Consiliu European de la Koln, sub președenție germană, ,, europenizează ’’ Declarația de la Saint – Malo și lansează oficial Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA). Pentru ca aceasta să devină operativă, Consiliul European de la Helsinhi definitiva Obiectivul Global Helsinki ( Helsinki Heasline Goal) care presupunea crearea până în 2003 Forțe Europene de Reacție Rapidă de 50.000 – 60.000 militari puse la dispoziția PESA. Deși proiectul nu a fost realizat la timp, din motive financiare și politice, el a fost puțin modificat și în format nou a fost stabilită realizarea lui finală în 2010. La Consiliul European de la Feira ( iunie 2000) gestionarea civilă a crizelor este integrată PESA, iar la Sevillia ( iunie 2002) Consiliul European extinde mandatul PESA și la lupta împotriva terorismului. Pentru a da o dimensiune doctrină PESA, la Consiliul European de la Bruxelles din decembrie 2003, UE aprobă Strategia Europeană de Securitate (SES), în care sunt definitivate amenintările la adresa securității europene – terorismul; priliferarea nucleară; conflictele regionale din toată lumea; statele eșuate; crima organizată – și prioritățile pentru asigurarea securității pentru Europa într-o lume mai bună. Sintetizînd cele susținute mai sus, putem menționa că sistemul politic internaținal, care are o existență de câteva secole, cunoaște la începutul secolului al XXI – lea una din cele mai mari transformări ale sale. Transformările sau oscilațiile la care este supus sistemul derivă, mai înainte de toate, din modificarea structurală a bazei sale economice, suprastructura politică reacționează și prelungește opera inițiată de bază. Totuși, aceasta este o transformare sistemică nu o transformare a sistemului în ansamblu. Contrar unor asumpții teoretice neomarxiste și neoliberale, atât capitalul, cît și statul națiune se dovedesc a fi flexibile și rezistente la oscilațiile sistemice contemporane. Globalizarea, de care se leagă cel mai des transformările contemporane, au dus doar la sporirea iintegrității sistemului internațional și la o centralizare a lui. Aceasta suscită un transfer masiv de bogăție și putere la scară planetară, precum și o reașezare (ge)opolitică la scară globală, marcată de relansarea competiției pentru piețe și zonele strategice ale planetei. De rând cu prezența crescută europeană din sistem, aceste tendințe transformă structura politică unipolară contemporană. Singurul centru de putere veritabil din sistem – SUA – este amenințat de aceste tendințe contemporane și reacționează pentru a-și păstra statutul, dinamizând, prin aceasta, competiția.
Uniunea Europeană este și ea marcată de interacțiunea cu mediul internațional contemporan și resimte impulsurile care intră din sistem. Fiind o oază a stabilității și bunăstării într-un sistem tot mai integrat, UE s-a găsit prinsă între firmele high tech din SUA și Japonia, pe de o parte, și producătorii cu costuri salariale mici din Asia de Est și din alte economii aflate în proces de idustrializare, pe de altă parte. Totodată, Uniunea influențează la rându-i sistemul și este unul din generatorii transformării structurale contemporane. Multe teorii sistemice insistă pe schema care susține trecerea, de fiecare dată, a sistemului de la unipolaritate spre multipolaritate ca legitate a transformării sistemului politic internațional.
II.2. Ponderea Uniunii Europene în periferia mondial și remodelarea centrului sistemului politic internațional
Transformarea structurii politice internaționale contemporane are un ecou profund și în periferia sistemului, de unde centrul ,,se inspiră’’ și acumulează o bună parte din resursele necesare supraviețuirii și dezvoltării. Fiecare dintre potențialii candidați la statutul de pol sistemic, dar și actualul hegemon, Statele Unite ale Americii, sunt obligați să aibă o prezență cât mai masivă/activă în regiunile mai puțin favorizate ale planetei. Aceasta presupune atât participarea activă la delimitarea a ceea ce are o terminologie tradițională de ,, sfere de influență’’, cât și capacitatea organizatorică, și nu doar, de a face față unei agende internaționale destul de încărcate cum este cea contemporană, marcată de instabilitate în multe dintre aceste regiuni. Uniunea Europeană nu poate fi o excepție în acest sens, iar gradul în care va reuși să remodeleze centrul sistemului politic internațional are o etapă obligatorie de ,, prezență geografică’’ în sistem. Adică în periferia acestuia. Secțiunea aceasta urmărește, astfel, proiectarea potențialului Uniunii Europene în periferia sistemului internațional și potențialul impact a acestei proiectări asupra arhitecturii politice internaționale. Orice element central al sistemului, inclusiv Uniunea Europeană, este tentat, mai întâi de toate, să-și consolideze prezența în arealul limitrof, care să poată servi ca brâu de securitate și ,, trambulină geopolitică’’. Fără o prezență semnificativă în proximitatea geopolitică, de unde să-și asigure o parte din sursele bogăției și securității, nici un element nu poate să pretindă la un statut priviligiat în ierarhia internațională, adică la statutul de centru de putere. Astfel, se explică și interesul Statelor Unite pentru America, a Chinei și a Japoniei pentru Asia de Sud-Est și a Rusiei pentru spațiul post-sovietic. După repetatele extinderi, proximitatea geopolitică a Uniunii Europene, unde trebuie să fie foarte activă, cuprinde un areal destul de vast cu regiuni pe cât de eterogene pe atât de importante pentru Uniune ca întreg. Acestea se întind de la Atlantic și Magreb, de la Canalul Suedez în Balcani, ca să intre în contact cu arealul geopolitic tradițional al Rusiei în Transcaucazia și Europa de Est. Prin extensie, acest spațiu atrage UE în Orientul Mijlociu și Asia Centrală și este ,, ostaticul’’ a trei spații maritime – Mediterană, Marea Neagră și Marea Baltică, alte câteva mări conexe ca Marea Roșie și Golful Persic, Azovul și Marea Caspică, Adriatica și Marea Nordului. Actualul context internațional modifică din nou situația și reduce Mediterana în prima linie a intereselor europene și internaționale. Pentru Uniunea Europeană, Mediterana este importantă prin posibilitatea relansării comerțului cu o Asie emergentă, iar prin Suez și Mediterana Europa importă cca 2/3 din necesitățile sale de hidrocarburi.
Competiția economică în care UE este plenar angajată face din extremitățile sudice și estică a Mediteranei o zonă de dezvoltare în care alături de concentrarea de tehnologie și capitaluri să existe și mari rezerve de forță de muncă. Zona este bogată în hidrocarburi, în special algeriene și libiene, iar principalele pericole care ar putea amenința civilizația europeană – migrații clandestine, terorism și distrugerea mediului înconjurător – ar putea proveni anume dinspre această parte a lumii. Sunt argumente suficiente pentru sporirea interesului Uniunii Europene pentru acest areal geografic, iar o serie de indicatori relevă că aceasta redevine actorul – cheie în regiune. UE a reorientat treptat comerțul statelor din regiune către propria-i piață, comerț care a totalizat 127 miliarde euro în anul 2007 și a plasat în această zonă o mare parte din capitalul său productiv investit afară. Totodată, UE este destul de activă pe piața hidrocarbunilor nord – africane, inclusiv prin construcția unor gazoducte pe fundul Mediteranei care leagă cele două extremități ale acesteia și a Planului Solar Mediteranean 2010 – 2020, care prevede producerea energiei solare în Africa și transportarea acesteia în Europa. Spre deosebire de alți protagoniști ai scenei internaționale, UE a stabilit un cadru instituțional care îi asigură o panetrare mai eficientă a regiunii. Aceasta este parteneriatul euro – mediteranean sau Procesul de la Barcelona, inițiat în 1995, care conține trei mari obiective conform celor trei capitole: politic și securitate, economico – financiar și social – cultural, iar scopul major este crearea în bazinul mediteranean și prosperitatea. După extinderea UE de la 1 mai 2004. când Cipru și Malta, inițial incluse în parteneriat, au aderat la Uniune, Parteneriatul euro – mediterean include 37 de membri – UE 27 și 10 parteneri Mediteraneeni. Libia a primit în 1999 statutul de Observator. Pe lângă inaugurarea unui dialog la nivel politico – strategic dintre UE și statele din regiune, Procesul de la Bacelona prevede realizarea pînă în 2010 în regiunea mediteraneană a unei Zone de Liber Schimb. Pentru a pregăti statele din regiune pentru crearea zonei de liber schimb UE a inaugurat un instrument special de asistență tehnică și financiară – MEDA. Din 1995 până în 2006 UE a alocat prin MEDA cca 8,7 miliarde de euro pentru o serie de proiecte, iar Banca Europeană de Investiții joacă, începînd din 1974, un rol activ în dezvoltarea regiunii. Nu mai puțin pregnantă este prezența Uniunii în estul Mediteranei și anume în Levant. Prezența unui actor geostrategic în această regiune este mai întâi de toate validată de implimentarea acestuia în conflictul arabo-israilean care destabilizează regiunea de mai bine de jumate de secol. Acest aspect devine mai important în contextul în care organizații ca ,, Hamas’’, care controlează Gaza, și ,,Herbollah’’, cu o pondere tot mai mare în Liban, amplifică fundamentalismul în regiune și extind influența unui Iran tot mai amenințător în această zonă.
Uniunea are, din 30 noiembrie 2005, o Misiune de Asistență la Frontieră în Rafan (EU BAM Rafan), punctul de trecere palestinian. Misiunea instituită inițial pentru 12 luni și extinsă, ulterior până la 24 mai 2008, iar de la 1 ianuarie intrat în exercițiu Misiunea Polițienească a UE în Teritoriile Palestiene ( EUPOL CORPS) cu o durată inițială de 3 ani. Mai mult, Europa a avut de fiecare dată o poziție proprie asupra situației din Orientul Apropiat, de multe ori diferită de cea a SUA, poziție care a fost sensibilă față de lumea arabă, pe când cea americană tradițional filo-israeliană. Uniunea Europeană este ,, legată’’ de Marea Neagră, pe care hidrocarburile caspice o face și mai tentantă ca altă dată. După orientarea principalelor rute comerciale europene spre Atlantic, Pontul Euxin devine pînă în secolul al XIX – lea. Perioada postbelică a consemnato influență sovietică în regiune și dominarea autoritară a acestuia a litoralului nordic, precum și a statelor sud – est europene înglobate în cadrul blocului socialist. Alta este situația la începutul secolului al XXI – lea, când Europa intră într-o competiție pe termen lung cu Rusia, dar și cu SUA, pentru influență în geopolitica pontică.
Regiune de o importanță vitală pentru UE ca întreg, care poate asigura tranzitul hidrocarburilor Mării Caspice și din Orientul Mijlociu spre Piața europeană, hidrocarburi care să reducă dependența Europei de gazul și țițeiul rusesc. Astfel, regiunea capătă pentru UE o importanță geo-economică, or, anume prin Marea Neagră și Turcia sunt preconizate a fi construite viitoarele gazoducte și oleaducte susținute de UE, dintre care cel mai importanteste proiectul Nabucco. Regiunea cunoaște o relansare economică și este o piață de perspectivă, mai ales dacă luăm în calcul și Turcia, Tot din această regiune vine și o mare parte din instabilitatea (geo)politică de la hotarele comunității. ,,Numai transformarea Mării Negre într-un ,,lac european’’ – susține O. Serebrian – ar fi în măsură să facă din acest bazic acvatic pivotul unui spațiu real de cooperare și destindere’’. Extremitatea vestică a acestui areal cuprinde o zonă balcanică instabilă în care UE prin tradiționala ,, politica moale’’ a monopolizat fluxurile comerciale ale statelor rămase deocomdată în afara granițelor sale, orientându-le către propria piață. Cadrul comun de cooperare pentru statele din regiune este Procesul de Stabilitate și Asociere (PSA), instituit în 2000 la Zagreb, care conține preferințe Comerciale Autonome și Acorduri de Stabilizare și Asociere, semnate deja cu toate aceste state. Asistența financiară europeană este de asemenea considerabilă și conține finanțare prin instrumentul de pre-aderare( IPA). Încă din timpul conflictul militar din Serbia UE a facilitat și contribuit la crearea unor organisme suplimentare în regiune care să asigure stabilitatea și integrarea economică a regiunii. Este cazul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sus-Est, creat în iunie 1999 și transformat în februarie 2008 în Consiliul Regional de Cooperare, și de ,,Memorandumul de Înțelegere privind facilitarea și liberalizarea Comerțului’’ semnat în 2001 și devenit în decembrie 2006 CEFTA. Acestea sunt două structuri ,, sub egidă’’ europeană. De altfel, state europene ca Germania, care are consilieri în multe guverne din regiune, își proiectează tradițional influența ,, hard’’ în Balcani, iar expresia comună a UE a acestei influențe sunt misiunile militare și paramilitare. Prima misiune a UE de acest gen în zonă a fost misiunea CONCORDIA din Macedonia, urmată de Misiunea Polițistă EUROPOL PROXIMA, echipa de consultanță Polițistă EUPAT, Misiunea Polițienească EUPM din Bosnia, misiunea EUFOR – ALTHEA din Bosnia și devine operațională misiunea EULEX Kosovo. Dacă Balcanii au fost dintotdeauna ,, coridorul geopolitic ’’ spre Orient, cheia acestuia a fost Anatolia, iar reactivitatea interesului statelor europene pentru regiune, tot mai evidentă din secolul al XIX – lea, au sporit și importanța Turciei în calculele strategice europene.
La 13 iulie 1959 Turcia a depus cererea de aderare la Comunitatea Europeană de atunci, iar la 12 septembrie 1963 la Ankara este semnat Acordul de Asociere dintre părți. După o perioadă ,, rece’’ de la începutul anilor 80, legată de preluarea puterii de către militarii turci, anii 90 ai secolului trecut readuc atenția europeană în Anatolia. Pe 6 martie 1995 este semnat la Bruxelles Acordul de constituire a uniunii vamale dintre UE și Turcia, iar la 3 octombrie 2005 Turcia, de rând cu Croația, începe negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Crearea uniunii vamale a stimulat și mai mult comerțul dintre comunitate și Turcia, pentru care piața europeană este principalul importator. În același timp, Turcia este unul din marii beneficiari ai asistenței financiare europene, asistență care a crescut pe măsura consolidării relațiilor dintre Ankara și Bruxelles.
Situația este oarecum diferită în nord-estul Mării Negre și anume în Republica Moldova, Ucraina și Caucazul de Sud. Este vorba despre spațiul ex-sovietic care are o dinamică geopolitică diferită și pe care Rusia îl consideră drept spațiu vital pentru reafirmarea sa în politica internațională. Aceeași regiune devine tot mai importantă și pentru Uniunea Europeană. Toate aceste state au moștenit de la Uniunea Sovietică o gamă de conflicte așa-zese,, înghețate’’ care pe lângă faptul că sunt o parte din instrumentele Kremlinului de a-și păstra influența de altădată, sunt surse de instabilitate regională. Regiunea cunoaște un proces lent și complicat de tranziție, iar valorile democratice și ale economiei de piață prind greu rădăcini în statele din acest areal. Pentru a dinamiza relațiile cu țările ex-sovietice din jurul Mării Negre, în cadrul UE se conturează proiectul polono-suedez – Parteneriatul Estic. Parteneriatul Estic, lansat oficial pe 7 mai 2009, are la bază Sinergia Mării Negre și este o parte componentă a Politicii de Vecinătate Europene (PEV). De fapt, prin crearea Parteneriatului Estic și a Uniunii Europenii pentru Mediterana, UE separă clar vecinii din cadrul PEV, fără să dea de înțeles care sunt prioritari. Scopul parteneriatului este integrarea dintre UE și R.Moldova, Ucraina, Georgia, Armenia, Azerbaidjan și Belarus, pe cinci mari paliere: noi relații contractuale ( acorduri de asociere); integrarea progresivă în economia UE: mobilitate și securitate; securitatea energetică și; sprijinirea dezvoltării economice și sociale. Caucazul de Sud are o importanță deosebită în ecuația regională. Regiunea poate fi inclusă în procesul de reconstrucție a rutelor comerciale mondiale, iar pe fundalul ascensiunii economice a Asiei prin zonă poate să treacă o parte a comerțului dintre Europa și Orient, relansând prin aceasta vechiul ,,Drum al Mătăsii’’. Dar mai mult decât orice, interesul UE pentru Transcaucazia se leagă de rezervele și tranzitul hidrocarburilor din Marea Caspică și Asia Centrală. Importanța pe care i-o dădea Z. Brzezinscki Azerbaidjanului, a cărui poziție geopolitică o descria ca pe ,, bușonul de o importanță vitală care deschide accesul la ,, rezervorul’’ ce conține bogățiile Mării Caspice și ale Asiei Centrale’’, poate fi raportată la întreg Caucazul de Sud. Pentru că fără Georgia, spre exemplu, importanța geopolitică a Azerbaidjanului se diminuează. Raportul politico-juridic dintre Uniuunea Europeană și statele Asiei Centrale au la bază Acordurile de Parteneriat și Cooperare semnate cu acestea în a doua jumătate a anilor 90 și care sunt deja în vigoare, cu excepția Acordului cu Turkmenistanul. După stabilirea dialogului politic, UE devine un important donator al acestor state, oferinduli-se bani nerambursabili pentru reformele democratice și dezvoltarea economiei de piață. Din 1991 până în 2004, ajutorul Uniunii Europene a totalizat 1,132 miliarde euro, dintrecare 516 milioane euro au fost oferite prin programul TACIS. În 2002, UE a adoptat o Strategie pentru Asia Centrală 2002 – 2006, iar în 2007, sub președinția germană UE a adoptat documentul – UE și Asia Centrală: Strategia pentru un Nou Parteneriat – care vine să consolideze relațiile cu regiunea. Inclusiv asistența europeană va crește pentru aceasta, pînă la 750 milioane euro anual în actualul exercițiu bugetar (2007 – 2013). Sub egida UE se realizează programul de administrare a granițelor din Asia Centrală – BOMCA – , iar din 2005 Consiliul Uniunii Europene și-a desemnat un Reprezentant Special pentru Asia Centrală. Acestea sunt doar câteva expresii ale sporirii interesului și influenței UE în Asia Centrală.
Orientul Mijlociu, mă refer la statele limitrofe Golfului Persic și nu la Orientul Mijlociu extins, este poate regiunea cu cea mai mare miză în actuala reașezare geostrategică globală. Găzduind cele mai mari rezerve mondiale de țiței și mari rezerve de gaz natural, regiunea este singura care poate alimenta cu hidrocarburi economia mondială, cel puțin pentru următorul jumătate de secol. Astfel, controlul regiunii poate asigura trasarea liniilor directoare ale bazei sistemului internațional și a suprastructurii sale politice. Uniunea Europeană este principalul consumator al țișeiului din Golf, ceea ce ar fi suficient pentru a argumenta interesul european pentru regiune. Totodată, Uniunea devine tot mai interesată de stabilitatea regiunii, regiune care găzduiește mai multe axe conflictuale.
Deși portughezii cuceresc strâmtoarea Hormuz la începutul secolului al XVI- lea și preiau din afacerile comercianților musulmani, a fost nevoie de trei secole până ce teritoriile preponderend musulmane din arealul Golfului Persic au fost plenar atrase în sistemul eurocentric. La începutul secolului al XIX – lea Europa, mai ales prin intermediul Marii Britanii, devine autoritară în (geo)politica și economia acestui areal, iar companiile europene le concurează pe cele americane în exploatarea hidrocarburilor din regiune. Retrasă parțial în perioada postbelică, în favoarea SUA și URSS, Europa în ansamblu și statele europene în particular au pierdut din influența de altădată. La începutul secolului al XXI –lea și în această zonă intervin schimbări. Statele arabe din peninsula reunite în 1981, cu excepția Yemenului, în Consiliul Cooperării Golfului (CCG) au devenit treptat a șasea piață de export a UE. Uniunea, la rândul său, a acordat statelor CCG Sistemul Generalizat de Preferințe (GSP) și a devenit principalul partener comercial al acestora, mai ales în condițiile în care creșterea prețurilor mondiale la hidrocarburi au sporit capacitatea de cumpărare a economiilor respective. Doar investițiile europene în regiune nu sunt considerabile, în special din cauza instabilității celeia din urmă. Astfel, exporturile UE către CCG au constituit în 2008 61,5 miliarde euro, importurile 30,7 miliarde euro, iar investițiile directe europene 2,5 miliarde euro.
Uniunea Europeană a dezvoltat, prin tradiție, o relație politico-juridică cu statele din regiune. Astfel, relațiile cu Arabia Saudită, Bahrain, Kuwait, Oman, Qatar și Emiratele Arabe Unite, sunt Conduse de Acordul de Cooperare semnat în 1988 între Comunitatea Europeană și CCG. Principalul obiectiv al Acordului de Cooperare este consolidarea stabilității în regiune și facilitarea relațiilor politice și economice, prin crearea unei zone de liber schimb. S-au stabilit grupuri de lucru în domeniile economic și energetic. De asemenea Acordul prevede, întru menținerea dialogului politic, întîlniri la nivelul Consiliului UE și miniștrii de externe ai statelor CCG, plus întîlniri între funcționari de rang secund. În nord, UE și-a dezvoltat relații complexe cu Irakul și Iranul. Înainte de compania americană din 2003, companii franceze și germane activau în sectorul energetic irakian și evident că aceasta a contat mult în refuzul Germaniei și Franței de a participa la această companie. Chiar și acum UE rămâne unul dintre principalii parteneri politici și comerciali ai Irakului, deși SUA au depășit-o în ultima perioadă. Sancțiunile impuse de Congresul SUA Iranului, care obstrucționează orice investiții în economia iraniană mai mare de 20 milioane USD, nu au fost respectate în întregime de către companiile europene. Asia de Sud-Est este regiunea cu cea mai mare creștere economică de câteva decenii, iar unii specialiști prevăd chiar un secol al XXI -lea al Asiei. Creșterea economică susținută și fluxurile majore de capital și tehnologie au schimbat profund situația social – economică a regiunii.
Aici sunt trei potențiali poli de putere – China, Japonia și India – care se bucură, în mare parte, de transformările majore ale sistemului internațional. Acest trasfer masiv de bogăție și putere spre Asia suscită un interes și/sau o preocupare pentru toți protagoniștii scenei internaționale, inclusiv pentru Europa. Uniunea Europeană nu-și poate permite, în condițiile unei Asii bogate și puternice, să ignore această regiune. Retragerii coloniale europene din regiune i-a succedat o mare influență americană și înscrierea Asiei în competiția postbelică bipolară, însă la începutul noului mileniu Uniunea Europeană revine treptat într-o regiune cu un enorm potențial. Tradiția economico- administrativă de altădată este înlocuită de solide relații economico-comerciale. Comerțul Uniunii Europene cu regiunea asiatică a crescut considerabil în ultimile două decenii, iar în 2008 Uniunea Europeană a exportat către statele ASEM ( the Asia –Europa Meeting) bunuri în valoare de 237 miliarde euro și importurile au constituit 473 miliarde euro. Această dinamică s-a datorat în special creșterii producției în regiune, care are la bază tehnologie inclusiv europeană, precum și exporturi tot mai mari spre piață europeană. Comerțul cu Asia reintră, astfel, în ,,normalitate’’, fiind unul dificitar pentru Europa, iar principalii parteneri comerciali ai Uniunii Europene sunt Japonia, China și Coreea de Sud. Uniunea Europeană este de asemenea un important donator și partener investițional al Asiei, iar de la sfârșitul anilor 1980, Banca Europeană de Investiții a creditat preferențial alte proiecte în regiune. Uniunea Europeană și-a păstrat în mod normal și relațiile politice cu statele asiatice, construind, totodată, o relație multilaterală cu întreaga Asie. În fost inițiat dialogul politic ASEM, format care reprezintă principalul mecanism de colaborare dintre cele două continente. Forul principal al acestui dialog sunt summit-urile bianuale la cel mai înalt nivel, iar agenda cuprinde toată gama relațiilor bilaterale. În cadrul PESC , UE a fost destul de activă în medierea unor conflicte din regiune cum ar fi cel din Șri Lanka sau din Indonezia, inclusiv misiunea de monitorizare Aceh Monitoring Mission ( AMM). Sunt doar câteva exemple care nu doar că reflectă un interes sporit al Uniunii Europene pentru regiune, dar și articularea unor relații, pe fundamente diferite, dintre Europa și Asia în noul secol. Deși cu o miză diferită, continentul african este la fel de important pentru Europa, iar state europene, de rând cu Uniunea Europeană în ansamblul, sunt plenar angajate, alături de SUA și China, primul și al doilea importator de petrol african, în competiția pentru resursele (de la petrol și gaze naturale pînă la aur, uraniu și diamante) continentului. Spre deosebire de alți actori mai îndepărtați geografic, UE este preocupată și de stabilitatea Africii și a sub- regiunilor acestuia, iar extremismul, migrația ilegală și traficul de droguri, sunt alți factori importanți pentru Europa. Companii și bănci europene, deși ,,frustrate’’ de cele americane în era bipolară, nu au părăsit niciodată Africa, iar Marea Britanie și mai ales Franța și-au păstrat legăturile și influența în fostele colonii.
Franța își consolidează prezența în Africa francofonă și menține chiar trupe militare aici. Interesul francez și a altor actori interesați de geopolitica continentului african s-a regăsit și în politica Uniunii Europene în ansamblul față de Africa. Încă din 1957 Franța, principala putere colonială dintre statele fondatoare ale comunicațiilor Europene, impune relații privilegiate cu fostele sale colonii: ea este la originea primului Fond European de Dezvoltare din 1958 și a Convenției de la Yaounde (1963). Între timp, se constitue grupul statelor din Africa, din Caraibe și Pacific (ACP), iar în 1975 este încheiată prima Convenție de la Lome, de către Comunitatea Europeană și 46 de state ACP. După expirarea Lome IV, în 2000 se semnează Convenția de la Cotonou, pe o perioadă de 20 ani, care continuă relația comercială preferențială dintre Uniunea Europeană și ACP, stabilind astfel cadrul prin care să sporească interdependența dintre Uniune și o mare parte a periferiei mondiale, bazat pe trei piloni de bază: cooperarea pentru dezvoltare, cooperare economico-comercială și dimensiunea politică. Efectele negative ale comerțului urmau să fie acoperite prin Fondul European de Dezvoltare, cu un buget de 13, 8 miliarde euro pentru perioada 2000-2007 și 22,7 miliarde euro pentru anii 2008-2013. Ca rezultat al acestor înțelegeri succesive, Uniunea Europeană a devenit principalul partener comercial al Africii. Spre exemplu 85% din exporturile africane de bumbac, fructe și legume sunt importate de către Uniune, iar volumul comerțului statelor ACP cu Uniunea Europeană în 2008 ajungea la cca 140 miliarde euro, adică 26,2% din totalul comerțului acestor state. După un prim Summit UE – Africa, desfășurat în anul 2000 la Cairo, progresul continuu în consolidarea raportului politico-juridic dintre Uniunea Europeană și Africa s-a regăsit în timpul celui de-al doilea Summit UE – Africa, care a avut loc în decembrie 2007 la Lisabona. La acest Summit a fost adoptat un document – Parteneriatul Strategic UE – Africa.
Strategia Comună Uniunea Europeană – Africa, are următoarele mari patru obiective:
consolidarea parteneriatului politic UE – Africa;
consolidarea și promovarea păcii, securității valorilor democratice și drepturilor omului, libertăților fundamentale și dezvoltării economice sustenabile;
promovarea și susținerea unui multilateralism instituții internaționale etc.;
facilitarea și promovareaparteneriatului între populațiile ambelor continente.
Amploarea și domeniile de interacțiune dintre cele două continente, ne scutesc de argumente suplimentare în favoarea greutății Uniunii Europene în (geo)politica Africii. Continentul american este important pentru UE, atât datorită SUA, cât și datorită importanței în creștere a Americii Latine în noua arhitectură economică și politică mondială. Totuși, adevăratul concurent al SUA în geopolitica continentului este Uniunea Europeană. Statele europene au tradiție și o experiență în regiune, iar contactele politice și economice cu America Latină nu au lipsit în totalitate nici în timpul confruntării dintre SUA și URSS. Este vorba în special de foste metropole ca Franța, M. Britanie și evident Spania. De la mijlocul anilor '90 ai secolului trecut spre exemplu, capitalul spaniol devine destul de prezent în economiile sud-americane. Uniunea Europeană ca întreg facilitează și direcționează, în măsura capacităților instituțiilor comunitare, capitalul european spre America Latină. După ce în perioada 1990-1995 cota investițiilor europene a scăzut până la 25% din totalul IED în regiune, Comisia Europeană inițiază programul AL-INVEST, unul din proiectele susținute de către Comisie întru orientarea capitalului european în America Latină. Reorientarea interesului UE și implicit a capitalului productiv european către America Latină devine în ordine ascendentă de la mijlocul deceniului trecut, ajungând ca în 1997 20% din IED externe ale UE să intre anume în economiile latino-americane. Volumul comerțului dintre UE și America Latină este în ascensiune și s-a dublat în ultimele două decenii. Aproximativ 60% din importurile europene din America de Sud constituie produsele agricole urmate de echipament de transport și energie. Piața latino-americană absoarbe în special mașini și produse chimice europene. Astfel, în 2008 importurile UE din America Latină și Caraibe au totalizat 102,4 miliarde de euro, iar exporturile au fost în valoare de 86,4 miliarde de euro. Mercosur este principalul partener economico-comercial al UE dintre organizațiile regionale, iar Brazilia este statul cu cea mai mare pondere în comerțul cu Uniunea. Uniunea Europeană este și cel mai important donator de asistență umanitară pentru sud-americani, care au încă o bună parte din populație care trăiește în condiții precare. UE a instituit de asemenea, un dialog politico-juridic cu America Latină, dialog format pe trei nivele: regional, subregional și statal. La nivel bilateral UE are un dialog avansat cu Mexic și . Astfel, în semnat un Acord de Asociere cu Mexic, iar în 2002 un Acord de Asociere cu . În decembrie 2003, UE semnează un Acord Politic și Cooperare, al treilea din 1983, cu Comunitatea Andină, iar la întâlnirea la cel mai înalt nivel UE – Comunitatea Andină (12-13 iulie 2006) s-a decis inițierea de consultări interne pentru lansarea negocierilor privind semnarea unui Acord de Asociere dintre părți. Relațiile UE cu America Centrală au fost consolidate în decembrie 2003 prin semnarea Acordului de Dialog Politic și Cooperare, înlocuind astfel, Acordul de Cooperare din 1993. La Summit-ul din 2006 de la Viena părțile au decis lansarea negocierilor privind semnarea unui Acord de Asociere, care să includă și crearea unei zone de Liber Schimb dintre UE și America Centrală. Mercosur este cel mai important partener economico-comercial al UE în America Latină și în contextul tentativelor Braziliei și statelor partenere de a se „elibera” de tutela SUA, ambele blocuri sunt tentate să dinamizeze cooperarea în toate sferele.
Primul pas în apropierea celor două uniuni a fost semnarea, în decembrie Acordului Cadru de cooperare dintre UE și Mercosur. Pe lângă instituirea dialogului politic, acesta prevedea liberalizarea treptată a comerțului în spiritul creării unei zone de liber schimb între părți. Negocierile în privința creării unei zone de liber schimb s-au relansat în 2000 și continuă și până astăzi din cauza a o serie de domenii sensibile pentru ambele părți. În iunie 1999, la , are loc primul dintre UE, America Latină și Caraibe, unde este lansat de fapt, parteneriatul strategic dintre părți. Obiectivul acestui summit a fost consolidarea relațiilor politice, economice și culturale dintre cele două regiuni, în ordinea dezvoltării unui parteneriat strategic. Acest summit a consemnat instituționalizarea dialogului politic la cel mai înalt nivel, prin Summit-uri ținute o dată la doi ani, dintre UE și America Latină. Astfel, au urmat alte Summit-uri: la (2002), (2004), Viena (2006), (2008). Aceste întâlniri regulate reprezintă bază unei consolidări în continuare a pozițiilor UE în America Latină, inclusiv prin liberalizarea economico-comercială a relațiilor dintre cele două regiuni. Noile priorități ale Uniunii Europene față de America Latină sunt definite în Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European din septembrie 2009 – Uniunea
Europeană și : parteneriat între actori globali – în care Comisia propune intensificarea dialogului cu continentul în sectoare importante ca cel macroeconomic și financiar, energetic, cercetare, piața muncii și migrația. Această „inspecție geopolitică” în toate regiunile sistemului internațional ne permite să facem următoarele sintetizări în privința ponderii Uniunii Europene în periferia mondială. Deși integrarea europeană nu a reușit deocamdată să consolideze potențialul diplomatic și militar european, Politica Externă și de Securitate Comună a UE este, totuși, o politică în ascensiune în cadrul procesului politic al Uniunii. Deocamdată, „interguvernamentalismul diplomatic” îngreunează mult luarea unor poziții ferme și coerente în cadrul sistemului internațional, inclusiv în vederea proiectării influenței UE în periferia acestuia. Cele mai importante decizii vin de la marile cancelarii europene, ceea ce face uneori neuniform vectorul extern al UE ca întreg. Or, vechile metropole europene au interese diferite în diferite regiuni ale globului, prioritare fiind pentru fiecare (de cele mai multe ori) regiunile controlate de altădată. În același timp, ceea ce acum reprezintă mai degrabă un obstacol pentru o politică coerentă europeană, poate într-un viitor previzibil să reprezinte un mare avantaj pentru Uniunea Europeană. Pentru că tradiția și relațiile avute de state ca Franța, Germania, M. Britanie, Italia și Spania pe toate continentele propulsează (prin intermediul acestora) și influența europeană (ca purtătoare de asemenea influență), iar în condițiile unei eventuale omogenizări a politicilor europene (dictată tot mai mult de actuala conjunctură internațională) această influență ar crește mult în consistență, mai ales că ar fi dublată de greutatea instituțiilor europene. Chiar și în actualul format, instituțiile comunitare sunt destul de reprezentative în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului și promovează comerțul UE în periferia mondială. Banca europeană de Investiții și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare creditează și dețin active în multe regiuni ale lumii. UE este principalul donator mondial și a dezvoltat o serie de mecanisme – Fondul European de Dezvoltare, TACIS, MEDA (IEV), IPA etc. – prin care acordă asistență financiară, de fiecare dată condiționată, în regiunile de interes pentru aceasta. În cadrul PESC/PESA, UE a reușit să dezvolte o serie de instituții tot mai omogene, și foarte important, două instituții „de teren” – Reprezentantul Special al UE și Misiunile Civile și Militare. Astfel, UE are 10 Reprezentanți Speciali în diferite zone conflictuale de pe glob (pentru a nu aminti de delegațiile Comisiei Europene tot mai numeroase) și a avut sau are 24 de misiuni Civile și Militare din cadrul PESA. UE devine, prin urmare, un adevărat „pacificator global” prin aceste misiuni care se desfășoară în Europa de Sud-Est, Orientul Mijlociu, Caucaz, Asia și . Ele sunt, de altfel, și purtătoare de influență europeană.
Pe lângă capacitățile economice și politice, menționate în secțiunea anterioară, aceștia sunt factori care dau o greutate suplimentară Uniunii Europene în structura politică internațională și, implicit, consolidează ponderea elementului european pe dimensiunea orizontală a acesteia. Dacă în centrul sistemului politic internațional se prefigurează reașezări, atunci Europa, inclusiv grație prezenței tot mai active în periferie, este cu certitudine unul dintre catalizatorii acestor remodelări sistemice. Această realitate, de altfel tot mai evidentă, se reflectă și în relațiile UE cu celelalte, actuale sau în devenire, centre de putere, cu care Uniunea Europeană concurează în toate regiunile globului. Deși state ca sau Brazilia își vor consolida în continuare statutul de puteri regionale, în centrul sistemului politic internațional Uniunea Europeană va interacționa obligatoriu cu SUA, și Japonia.
Cea mai specială relație, care de fapt este în multe privințe nucleul arhitecturii mondiale contemporane, a UE este cea cu Statele Unite ale Americii. Dimensiunea relațiilor economicocomerciale și colaborarea politico-militară, inclusiv în cadrul NATO, este fără precedent în lume și evident, este de un interes vital pentru Uniunea Europeană. SUA este principalul partener economico-comercial al UE, după cum și UE este principalul partener al Statelor Unite ale Americii. Urmare a acestui comerț UE își echilibrează balanța comercială, exportând în 2007 bunuri și servicii în valoare de 399 miliarde euro și importând în valoare de 307,9 miliarde euro. Nu mai puțin importante sunt fluxurile de capital între cele două maluri ale Atlanticului.
În 2004, UE deținea 702,9 miliarde de euro IED în SUA, iar companiile americane aveau investite în economia UE 802 miliarde de euro; astfel, stocuri comune de IED în valoare de 1,5 trilioane de euro. Aceasta însemnă că ⅔ din investițiile externe ale companiilor europene sunt efectuate în economia și invers. Dacă luăm în calcul și fluxurile de capital financiar, iar criza financiară globală a demonstrat că acestea sunt enorme, este tot mai evidentă interdependența economică transatlantică. În cadrul summit-ului UE-SUA din aprilie fost semnată o „foaie de parcurs” pentru integrarea economică transatlantică, inclusiv prin instituirea Consiliului Economic Transatlantic.
Totodată, articularea puterii economice și politice a UE și transformările conexe din cadrul sistemului politic internațional, suscită tot mai multe disensiuni transatlantice, disensiuni de natură economico-comercială ca de exemplu: „războiul” bananelor, carnea de vacă tratată cu hormoni, alimentele modificate genetic, taxarea exporturilor americane sau deciziile antitrust ale Comisiei Europene în cazurile fuziunii General Electric-Honeywell și Microsoft etc. Dar mai mult decât orice, tensiunile transatlantice sunt de ordin politic și țin de profilarea noii arhitecturi mondiale, și de viziunile diferite asupra acestei arhitecturi, aspect care va conta enorm în reașezarea geopolitică globală la care asistăm. După repetatele extinderi în estul continentului, UE are o graniță terestră cu Rusia și deși aceasta s-a retras treptat din centrul și estul continentului, ea rămîne o mare putere, iar orice sistem de securitate construit pe continent și pe glob este fragil fără o antrenare a Rusiei în acesta. Rusia este principalul furnizor de hidrocarburi pentru UE și reprezintă o piață în dezvoltare pentru bunurile și capitalurile europene. Marile rezerve valutare ale Rusiei, acumulate în urma creșterii prețurilor mondiale la hidrocarburi, devin tentante pentru valutele internaționale, în special dolarul american și euro, cât și pentru băncile și piețele de capital europene, în contextul crizei de lichiditate de pe piața internațională. Acestea sunt doar câteva din aspectele cele mai importante ale semnificației pentru UE a unui dialog aprofundat cu Rusia.
Comerțul și investițiile reciproce ruso-europene sunt afectate de criza economică globală și, în consecință, ambele părți (dar mai ales Rusia) sunt interesate de relansarea fluxurilor economico-comerciale. Creșterea economică mondială de la începutul mileniului, alimentată de mărirea accelerată a masei monetare globale, a dus la acumularea de mari rezerve valutare în Rusia pe de o parte și capacități suplimentare de producție în Uniunea Europeană, pe de altă parte. Din 2000 până în 2006 exportul de bunuri în Rusia a crescut mai mult de trei ori, iar importurile UE din Rusia au crescut mai mult de două ori. Astfel, în 2008 UE a exportat în Rusia bunuri în valoare de 105 miliarde euro și servicii (în 2007) în valoare de 18 miliarde euro, importând de 173,2 miliarde bunuri (în mare parte hidrocarburi) și 11,5 miliarde servicii [328]. Uniunea devine de departe principalul partener comercial al Rusiei, iar aceasta din urmă al treilea partener comercial (după SUA și ) al acestui proiect integraționist. La nivelul „politicii înalte” relația nu este mai puțin complicată. Cooperarea politică, în termenii noului Tratat de la Lisabona, și negocieri privind noul tratat politic de bază dintre 140 Uniunea Europeană și Rusia au constituit principalul subiect al summit-ului UE – Rusia de la Stockholm (18 noiembrie 2009).O agendă încărcată cu probleme ca „noua arhitectură de securitate europeană”, manevrele Rusiei în „vecinătatea apropiată”, comerțul și investițiile, Kaliningradul, critica permanentă a UE la adresa democrației rusești, temerile Rusiei de articularea unei „cortine shenghen” etc., toate, în fond, legate de tatonarea a doi actori în devenire, au zădărnicit semnarea unui nou document politic. Deși cei doi actori se simt nevoiți să lanseze un proces de reconstrucție a raporturilor bilaterale, în contextul unei lumi în profundă schimbare, negocierile durează de doi ani, iar progrese substanțiale nu s-au realizat nici la acest summit. Acordul de Parteneriat și Cooperare (APC), în vigoare din 1997 pentru o perioadă de zece ani, care a instituționalizat dialogul politic și a lansat comerțul nu doar că trebuie reînnoit, dar nu mai este actual. Rusia dorește un tratat care să exprime greutatea acesteia în geopolitica continentului și o deschidere a Uniunii față de economia și cetățenii ruși, printr-o liberalizare succesivă a regimului de vize. Dacă la nivel global, Rusia nu ascunde că s-ar complace într-o lume multipolară (alături de o Uniune Europeană consolidată și puternică), cu care să scoată treptat americanii din Europa, în dialogul de pe continent Rusia preferă negocieri separate cu state ca Germania, Franța sau Italia. Uniunea Europeană, la rândul său, dorește un partener modern și stabil, care să nu constituie o amenințare pentru cetățenii proprii și cei a statelor vecine. Europa poate specula uneori cu această relație în dialogul cu SUA, însă deocamdată este interesată mai mult de energia și piața de consum rusească, iar cooperarea cu americanii, inclusiv în cadrul NATO, rămâne prioritară pentru UE. Astfel, în mai 2003 s-a convenit crearea pe termen lung a patru „spații comune” după cum urmează: Spațiu Economic Comun; Spațiu Comun de Libertate, Securitate și Justiție; Spațiu Comun de Securitate Externă; Spațiu Comun de Cercetare și Educație. Un dialog complex, altfel spus, care era completat în 2006, când se semna Acordul de simplificare a regimului de vize și Acordul de readmisie dintre cele două părți. Astfel, în pofida numeroaselor dificultăți, cei doi actori se simt nevoiți de a lansa un proces de reconstrucție a raporturilor bilaterale, în contextul unei lumi în profundă schimbare. și Japonia nu sunt doar unii din principalii parteneri comercial ai UE, dar, mai ales în cazul Chinei, sunt și protagoniștii modelării viitoarei arhitecturi politice internaționale. este al doilea partener comercial al UE, iar piața comunitară este, de rând cu cea , principala destinație de export a Chinei.
În 2008 UE exporta în bunuri și servicii în valoare de 98,5 miliarde euro și importa în valoare de 262 miliarde euro. Dacă până în anii 1980 acest comerț era excedentar pentru Comunitate, de la sfârșitul deceniului acesta a devenit responsabil pentru cel mai mare deficit comercial al UE. Japonia este de asemenea un important partener economico-comercial al UE, dar și un concurent economico-comercial serios al Europei. La nivel politic, relația dintre UE și Japonia are la bază două documente: Declarația Comună din 1991 și Planul de Acțiuni pentru Cooperare UE – Japonia din 2001. Obiectivele ultimului document (semnat pe o perioadă de 10 ani) sunt: promovarea păcii și securității; accentuarea parlamentului economico-comercial; apropierea socio-culturală etc. Mecanismul instituțional este summitul UE – Japonia, care se petrece anual. Acestea sunt angajamente care reflectă un dialog dintre două mari puteri economice, dialog care trebuie menținut și consolidat, or, va conta mult în reașezarea (geo)politică din secolul XXI. Prin urmare, centrul sistemului politic internațional este în plină transformare, transformare ce se reflectă în interacțiunile actorilor de pe dimensiunea orizontală a sistemului. Succesul sau insuccesul acestora, adică a potențialilor centre de putere, la capătul acestui ciclu de transformare, va depinde, încă odată, nu doar de abilitățile strategice de a interacționa pe orizontală, dar și de penetrația periferiei mondiale, inclusiv de abilitatea de a interacționa cu aceasta. Deocamdată UE își consolidează simțitor pozițiile în proximitatea geopolitică, fiind principalul partener comercial și investitor al statelor din Mediterana, Marea Neagră și Caucaz. Uniunea Europeană are resurse de a fi mai influentă în Orientul Mijlociu și este principalul partener comercial al statelor din regiune. UE este tot mai activă în Asia Centrală și este plenar angajată în reîmpărirea hidrocarburilor din acest areal. UE este al doilea partener comercial al Asiei de Sud – Est și a ajuns să trimită pacificatori în Indonezia. Uniunea Europeană este principalul partener comercial al Africii, participă activ la reîmpărirea resurselor acesteia, iar militarii francezi reprezintă cele mai multe trupe străine pe continentul african. UE este principalul investitor și al doilea partener comercial al Americii Latine, iar companiile europene concurează serios cu cele americane și, mai nou, chineze în exploatarea resurselor continentului. Și, foarte important, UE a reușit să dezvolte o gamă de instituții, dialoguri și mecanisme, prin care și-a instituționalizat relațiile cu statele din centru și regiunile periferice, instituționalizare ce nu a reușit să o facă nici unul dintre contracandidați. Pe lângă rigoarea pe care o aduc în raporturile cu periferia, aceste mecanisme aduc o nouă atitudine față de aceste regiuni.
Capitolul III. Evoluția relațiilor politice Repoblica Moldova – Uniunea Europeană în contextul implimentări tratatului de la Lisabona
III.1. Evoluția sinusoidală a dialogului politic moldo-european în contextul tratatului de la Lisabona
Procesul de elaborare și implimentare a noilor politici comunitare necesită să țină cont de noul context situațional, ca mărirea numărului statelor existente în cadrul Uniunii, perspectivele extinderii și relațiile Uniunii Europene (UE) cu statele terțe. Periodic apare necesitatea elaborării unui nou act politico-juridic care să corespundă noii conjuncturi politico-socială regională, care să modifice tratatele în vigoare, dar în același timp să includă prevederi care ar reglementa domenii cu care Uniunea se confruntă sau urmează să se confrunte în perioadă apropiată. Astfel, este elaborat, iar mai apoi și ratificat nu fără deficiențe, Tratatul de la Lisabona care intră în vigoare din 1 decembrie 2009, acordând personalitate juridică Uniunii și consolidând capacitatea de negociere și poziția ca actor mondial a Uniunii Europene pe arena internațională. De asemenea, acest tratat transformă Uniunea Europeană într-o instituție promotor al democrației și stabilității, mai ales în regiunile din proximitatea geografică. Includerea în tratat a politicilor extra-comunitare ca de exemplu Parteneriatul Estic (PE), unde pentru Republica Moldova (RM) este rezervată posibilitatea acordării unui nou statut ca stat asociat sau stat candidat, oferă o putere politico-diplomatică de talie internațională comunității. În acelaș timp, tratatul conferă funcționalitate organizației și eficiență în plan intern și extern. Instituirea sistemului diplomatic comunitar, conferă caracteristici și sistemice și structurale, așa încât Serviciului European pentru Acțiune Externă (SEAE) îi revine sarcina unui instrument care să ajute Uniunea Europeană în promovarea autentică a politicii externe comune, prin care Uniunea să aibă o voce mai puternică pe plan mondial. SEAE va funcționa ca un autentic corp diplomatic, iar cele 137 de delegații ale Comisiei Europene din țări din afara Uniunii vor deveni misiuni ale întregii Uniunii Europene. De asemenea, serviciul v-a avea o structură similară celei a ministerelor de externe, avînd în vedere spații regionale precum Americile, Asia sau Europa de Est și teme precum dezarmarea și controlul armelor, drepturile omului și democrația. Serviciul v-a marca un nou început pentru politica externă și de securitate europeană. Aproximativ 1.700 de funcționari din diverse departamente ale Comisiei Europene și ale Consiliului Uniunii Europene vor fi transferați la Serviciul European pentru Acțiune Externă. Rămîne de rezolvat problema viitorului sediu din care se v-a gestiona întreaga activitate. Pentru moment, serviciul v-a începe să funcționeze în actualele sedii ale Consiliului și Comisiei Europene, dar se intenționează ca această instituție să funcționeze într-o clădire proprie.
Astfel, delegațiile permanente ale Comisiei Europene se transformă în ambasade Uniuni Europene. Dirk Schuebel, șeful delegației Comisiei Europene, a devenit prin urmare reprezentant de drept al UE ca instituție cu prerogative politico-diplomatice externe în Republica Moldova, delegația având statut de misiune diplomatică și este reprezentanță oficială a Comisiei Europene în Republica Moldova.
Mandatul delegației presupune următoarele:
Promovarea relațiilor politice și economice dintre statele acreditate și Uniunea Europeană prin menținerea pe larg a relațiilor de colaborare cu instituțiile guvernamentale, prin consolidarea prezenței Uniunii Europene, prin familiarizarea cu instituțiile și programele sale;
Monitorizarea implementării Acordului de Parteneriat și Cooperare (APC) dintre UE și ;
Familiarizarea publicului cu procesul de dezvoltare a Uniunii Europene, informarea și susținerea strategiilor individuale ale Uniunii Europene;
Participarea la implementarea programelor de asistență externă ale Uniunii Europene (cele mai de bază fiind TACIS, PSA, IEVP), care se axează pe susținerea dezvoltării democratice și a bunei guvernări, acordînd suport pentru realizarea reformei regulatorii și formarea capacității administrative, precum și întru reducerea sărăciei și creșterea economică.
De asemenea, va fi fortificată prezența Uniunii în negocierile diferendului transnistrean, în formatul 5+2, prin reprezentantul special al Uniunii Europene în Republica Moldova. Uniunea Europeană a trecut la un alt sistem de lucru în politica externă după adoptarea Tratatului de la Lisabona, astfel Uniunea Europeană v-a fi reprezentată în negocierile privind soluționarea conflictului transnistrean de către fostul Ministru de Externe slovac, Miroslav Lajčák, care îl v-a înlocui pe Kalman Mizsei. Nu se vorbește despre schimbul unui funcționar comunitar cu altul, dar a logicii și a algoritmului activității externe a Uniunii Europene, prin instituționalizarea și intensificarea prezenței în soluționarea problemelor din proximitatea geografică. Ameliorarea procesului decizional, iar ca rezultat și a implicării europene mai active în problemele statelor din proximitatea geografică în contextul problemei crizei economice, accesului și securității energetice, probleme sociale de pe continentul European, impune Uniunii Europene să identifice instrumentele și metodele prin intermediul cărora ar putea asigura stabilitatea și dezvoltarea spațiului comunitar. EUBAM cadrul trilateral de consultanță și cooperare în prevenirea, stoparea și combaterea infracțiunilor la frontieră, cu participarea Republicii Moldova – Ucraina – Comisia Europeană este unul din instrumente tehnico-financiare în acest sens. Republica Moldova este unicul stat în Europa Centrală și de Est cu care Uniunea Europeană nu are un cadrul politico-juridic reglementat. Acordul de Parteneriat și Cooperare (APC) fiind depășit de situația politică internă și regională, iar Acordul de Asociere (AA) sau un document asemănător după conținut și finalitate, fiind la etapa de negociere și elaborare, UE capătă noi instituții ca președintele Consiliului European, care cumulează și funcția de reprezentant extern al Uniunii în problemele politicii externe și securității comune. Aceasta avantajează Republica pe dimensiunea bilaterală și multilaterală, iar permanența și continuitatea va permite diplomației moldovenești stabilirea agendei unice în relațiile moldo-comunitare. Este instituită funcția de înalt reprezentant pentru politică externă și securitate care cumulează funcția de vice-președinte a Comisiei Europene, care coordonează politica externă a Uniunii din numele Consiliului European. Înaltul reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate este Catherine Ashton. Introducerea unui nou mecanism de votare în cadrul instituțiilor comunitare, majoritatea calificată care presupune votul pro a 55 % din statele membre, dar care în același timp reprezintă nu mai puțin de 65 % din populația/cetățenii Uniunii Europene, transformă importanță unor state. Ponderea Germaniei cu o populație ~ 82 milioane de oameni va crește de la 8,4 % la 17,2 %. Creșterea influenței și importanței statelor mari vor afecta și asupra problemele de integrare și aderare a Republica Moldova, deoarece vor depinde în mare parte de pozițiile a trei – patru state, dialogul politic cu locomotivele comunitare. Procesul de integrare și într-un final de aderare depinde de rapoartele din partea Berlin – Moscova și Paris – Moscova, dar în același timp de relațiile Paris – Chișinău și Berlin – Chișinău. Guvernul v-a trebui să extindă personalul de profil din ambasadele Republicii din aceste țări pentru ca mesajul și intențiile de integrare să fie promovate mai coerent și eficient. Parlamentul european își extinde competențele în domeniul bugetar, legislativ și nu în ultimul rînd pe dimensiunea internațională/externă. În acest sens, Republica trebuie să intensifice relațiile interparlamentare pe două dimensiuni, adică stabilirea dar și aprofundarea raportelor directe dintre parlamentul Republicii cu legislativele statelor membre Uniunii Europene. În același timp, stabilirea contactelor la nivel de partide, pe bază de unitate doctrinară, poate fi favorizat de faptul că mai multe partide politice din fac parte din structuri de partid internaționale. Grupurile politice din APCE și Parlamentului Uniunii Europene pot servi ca promotor al mesajelor integraționiste și intereselor naționale pe arena regională. Trebuie de înțeles că integrarea europeană a Republicii Moldova nu se realizează la Bruxelles, sau , ci se face la Chișinău pentru Chișinău. Integrarea europeană e abordată ca scop primar al activității guvernului, însă acesta este văzut mai degrabă ca un proces/cale și nu o finalitate iluzorie, ceea ce bucură și demonstrează în același timp maturitatea și profesionalismul funcționarilor publici.
Perspectiva integrării este de decenii, iar soluționarea problemelor interne prin intermediul Uniunii Europene (asistență financiară, tehnică, politică) reprezintă o realitate a politicii regionale în Europa de Sud-Est. Integrarea este o activitate de politică internă și externă, și în același timp ține nu doar de diplomația moldovenească, dar de toate autoritățile atât centrale cât și locale (APC, APL). Integrarea este inposibil de realizat fără implicarea plenară a fiecărui cetățean. De aceea, trebuie să înțelegem, că integrarea e o metodă de modernizare a statului prin reformă, cu armonizarea legislației naționale la acquis-ul comunitar și standartizarea instituțională. Instituirea funcției de președinte a Consiliului European, care v-a cumula și competențele de reprezentant extern al Uniunii Europeni, va intensifica activitatea externă a Uniunii, putînd unifica sistemul politicii externe prin unificarea și coordonarea pozițiilor și acțiunilor statelor membre. Ministrul Afacerilor Externe v-a cumula funcția de vice-președinte a Comisiei Europene. Direcția prioritară a diplomației europene este Europa de Est. Ca urmare a propunerii franco-germane, ministrul comunitar al Afacerilor Externe se sprijină pe un serviciu diplomatic care înglobează Direcția Generală Relații Externe a Comisiei, având ca scop punerea în practică a Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC). Consensul rămâne a fi instrument decizional, Uniunea Europeană căpătând o poziție mai univocă în afaceri ce țin de politica externă și afaceri internaționale (conflicte regionale, probleme climaterice, energetice etc.), dinamizând soluționarea problemelor urgente de ordin intern și exogen, datorită sporirii funcționalității (crearea postului de Președinte al Uniunii Europene). Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și Serviciul European de Acțiune Europeană, acordarea unor împuterniciri mai mari pentru Parlamentul European etc.) și a îmbunătățirii procesului decizional (în baza votului majoritar calificat, cu păstrarea principiului unanimității în domenii sensibile ca taxe, securitatea socială, afaceri de securitate și apărare etc.). Astfel, Republica Moldova v-a putea conta pe o participare calitativ nouă din partea Bruxelles-ului în reglementarea unor probleme de interese comun, cum ar fi conflictul transnistrean sau în cazul unor eventuale crize declanșate în regiune (conflicte energetice, amenințări armate, economice, sociale etc.). Adițional, v-a crește competiția dintre Uniunea Europeană și alți actori regionali, în primul rând cu Rusia, ceea ce va contribui la calitatea ofertelor politice, în vederea creșterii atractivității lor pentru statele din zona limitrofă. Tratatul conferă Uniunii personalitate juridică unică, iar statelor membre li se cere aderarea la acele acorduri internaționale care nu contravin legislației europene, inclusiv în domeniul drepturilor omului. Totodată, documentul prevede accentuarea rolului „democratizator” al UE, fortificarea Cartei pentru Drepturile Fundamentale (adoptată în 2007), dar și asigurarea condițiilor juridice pentru aderarea Uniunea Europeană la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Toate aceste aspecte vor avansa reformele democratice și în vecinătatea europeană imediată, în special în țările cu aspirații europene, inclusiv Republica Moldova, iar întrunirea criteriile de la Copenhaga v-a fi crucială pentru extinderea ulterioară a Uniunii Europene. Beneficiile legate de eficientizarea activității Uniunii sunt incontestabile, însă o serie de particularități care persistă în Tratat alterează imaginea lui pozitivă și consolidează pozițiile euroscepticilor în Europa. Dreptul restrictiv de veto în privința mobilității forței de muncă sau transferarea continuă a competențelor de la instituțiile naționale către autoritățile europene, ridică întrebări față de aplicabilitatea largă a acestui document. De aceea, asemenea nuanțe trebuiesc sesizate și dezbătute public în perioada următoare, pentru a evita posibile frustrări sau confuzii care să complice procesul de integrare europeană a Republicii Moldova.
Din perspectiva unui stat ca Republica Moldova, trebuie să remarcăm faptul că în Uniunea Europeană s-au produs trei schimbări instituționale: în primul rînd Herman Van Rompuy a fost numit președintele Consiliului European, acest post presupune că Herman Van Rompuy v-a coordona poziția statelor statelor membre în probleme ce țin predominant de politica internă. Postul lui Herman Van Rompuy v-a avea un secretariat destul de mic. Este vorba de 20 sau poate 30 de persoane care îl vor ajuta să-și implementeze acest mandat. Pe plan internațional, influența și vizibilitatea lui v-a fi probabil destul de redusă. Acest lucru este intenționat. Diferența este că noul reprezentant pentru politică externă, Chaterine Asthon v-a comasa fostul post al lui Javier Solana cu fostul post al Benitei Ferrero-Waldner.
Astfel, noul reprezentant pentru politică externă v-a avea mult mai multă influență, un buget mult mai mare, posibilitatea de a coordona politicile economice și de securitate ale Uniunii Europene de o manieră mult mai integrată. În Republica deseori se crează confuzia în partajarea competențelor și sferelor de activitate a reprezentantului special al Uniunii Europene, și șeful delegației Comisiei Europene. Iată că după ratificarea și intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, treptat se v-a unifica această structură a Uniunii Europene, delegațiile Comisiei Europene vor deveni adevărate ambasade ale UE, și treptat posturile șefilor de delegație vor fi comasate cu posturile reprezentanților speciali, fie în Moldova, fie în Afganistan sau Georgia.
În linii mari, dosarul politicii europene de vecinătate este comasat cu dosarul de extindere, trimițînd un semnal simbolic pe care trebuie să-l apreciem și pe care trebuie să-l remarcăm și anume faptul că, în principiu, s-a acceptat că există paralelisme destul de mari între politica europeană de vecinătate și politica de extindere, și că în acest dosar, v-a fi inclusă și Republica Moldova. Viitorul european al unui stat ca Republica Moldova sau Ucraina va depinde, în primul și primul rând, de capacitatea și voința acestui stat de a se europeniza, de a implementa reformele agreate de Uniunea Europeană, de a moderniza și reforma aceste state, respectînd standartele demoratice, atrăgînd investiții străine, etc. Ceea ce se schimbă în noul context este faptul că și partenerii Moldovei de la Bruxelles s-ar putea să aibă mult mai multă simpatie față de mersul european al Republicii , decît era cazul pînă acum. Însă un alt element care nu trebuie subapreciat este faptul că, în Comisia Europeană, aceiași oficiali se vor ocupa atât de extinderea Uniunii Europene spre Balcani – Croația Macedonia, Serbia, cât și de politica Uniunii Europene față Moldova, ceea ce cred că va aduce la o asemănare din ce în ce mai mare dintre politica europeană de vecinătate și politica de extindere a Uniunii Europene, deschizînd Moldovei mai multe instrumente prin care să se poată apropia de Uniunea Europeană, fiind, de facto, un stat care urmează aceeași cale cu Balcanii, chiar dacă, deocamdată nu are o perspectivă vizibilă de a fi inclusă în Uniunea Europeană.
O dată cu reorganizarea fundamentală pe care urmează să o suporte Uniunea Europeană și care nemijlocit vor influența politicile sale din viitor, apare și întrebarea cu privire la ulteriorul vector care va fi preluat de către Bruxelles în abordarea chestiunilor pe proiecție estică. Reformarea parțială a Uniunii Europene pe care o aduce în sine Tratatul de la Lisabona, cu reorganizarea domeniului pentru politică externă și alte filiere importante, ar trebui să aducă consecințe pozitive în vederea „tratării" așa-zisei „oboseli a extinderii" și revigorării tratativelor cu unii subiecți din est, precum ar fi Ucraina și Republica Moldova. Important este că o dată cu creșterea importanței decizionale a ,,vechii Europe", „ noua Europă " să nu se pomenească uitată și „abandonată" din punct de vedere al politicilor europene, astfel degradând în pondere și importanță.
Semnificația referendumului din Irlanda și a Tratatului de la Lisabona a fost percepută necorespunzător de mediul politic din Rep. Moldova, precum și de societatea civilă autohtonă, slab familiarizate cu realitățile politice de natură europeană. Totodată, imperativele economice stringente și imaturitatea clasei politice în materie de procese politice europene, determină un interes minor pentruTratatul de la Lisabona. Acest subiect absentează în discursul public ca urmare a înțelegerii superficială modului de organizare și funcționare a Uniunii. Uniunea Europeană v-a căpăta o poziție univocă în afaceri ce țin de politica externă și afaceri internaționale (conflicte regionale, probleme climaterice, energetice etc.), dinamizând soluționarea problemelor urgente de ordin intern și exogen, datorită sporirii funcționalității (crearea postului de Președinte al Uniunii Europene, Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și Serviciului European de Acțiune Europeană, acordarea unor împuterniciri mai mari pentru Parlamentul European etc.) și a îmbunătățirii procesului decizional. Astfel, Republica Moldova teoretic v-a putea conta pe o participare calitativ nouă din partea Bruxellului în reglementarea unor probleme de interes comun, cum ar fi conflictul transnistrean sau în cazul unor eventuale crize declanșate în regiune (conflicte energetice, amenințări armate, economice, sociale etc.). Totodată, va crește competiția dintre Uniunea Europeană și alți actori regionali (Rusia), ceea ce va contribui la calitatea ofertelor lor politice, în vederea creșterii atractivitătii lor pentru statele din zona limitrofă. Tratatul confera Uniunii personalitate juridică unică și totodată prevede accentuarea rolului „democratizator” al Uniunii Europene, fortificarea Cartei pentru Drepturile Fundamentale (adoptată în 2007), dar și asigurarea condițiilor juridice pentru aderarea Uniunea Europeană la Convenția Europeana pentru Drepturile Omului. Toate aceste aspecte vor avansa reformele democratice și în vecinătatea europeană imediat, în special în țările cu aspirații europene, inclusiv Republica . Iar întrunirea criteriilor de la Copenhaga v-a fi crucială pentru extinderea ulterioară a Uniunii Europene.
În acest sens, conf. univ. dr. Dan Gheorghe Dungaciu profesor la Universitatea din București a explicat că „ Republica reprezintă un caz special, aproape unic, ea nefiind membră NATO. Drumul României a avut o stație esențială numită NATO, Republica Moldova e un caza proape unic, special, pentru că în Constituție e stipulată neutralitatea țării (e doar constituțională, în realitate nu există de fapt, în Transnistria exista trupe ruse). Neutralitatea blochează teoretic intrarea în NATO și o scoate din seria integrării firești". Primele semne legate de integrarea în NATO au apărut la sfârțitul anului 2009 prin declarația explicită a secretarului de stat american Hillary Clinton " așteptăm Republica în spațiul euroatlantic". Ceea ce înseamnă nu numai intrarea în Uniunea Europeană ci și în NATO. Chișinăul trebuie să se deschidă pentru o dezbatere reală legată de integrarea în NATO". Nicu Popescu cercetător la Consiliul European pentru Relații Externe ( ECFR), biroul din Londra, responsabil de relațiile Uniunea Europeană cu vecinii din Est – Rusia, Moldova, Ucraina și Caucazul de Sud a precizat că “ adevărată bătălie pentru viitorul european al Republicii Moldova nu se face pe niște dosare simbolice precum apartenența sau neapartenența la Balcanii de Vest sau la vecinătatea estică. Adevărata bătălie pentru viitorul european al țării se face în interiorul Moldovei, prin reformele democratice, politice și economice pe care Moldova le va implementa și capacitatea Republicii Moldova de a beneficia de acest context nou și ceva mai pozitiv pe care îl observăm astăzi la Bruxelles”. Primii pași au fost deja realizați în această privință prin demararea la data de 12.01.2010 a negocierilor oficiale pe marginea semnării unui Acord de Asociere. Printre condițiile acestui acord, cererea privind reglementarea conflictului transnistrean sau cel puțin înregistrarea unui progress semnificativ în acest domeniu apare ca o măsură necesară. Cu toate acestea, deocamdată nu s-a reușit reluarea negocierilor pe marginea reglementării transnistrene, negocieri, întrerupte de Chisinau în primavara lui 2006. Una dintre cauze care a determinat intreruperea procesului de negocieri l-a constituit prelungita criză politica de la Chișinău.
Instrumentele de politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona v-a oferi Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din intreaga lume:
Uniunea v-a avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.
Stabilirea unor funcții clare de conducere și reprezentare a Uniunii Europene. Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care v-a fi și unul din vicepreședinții Comisiei, v-a crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a Uniunii Europene.
Inființarea noului serviciu european pentru acțiune externă care va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.
Progresele în domeniul politicii europene de securitate și apărare vor menține unele modalități decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.
Parlamentele naționale și Parlamentul European au un rol consolidat, iar cetățenii au mai multe șanse de a se face auziți:
Creșterea rolului Parlamentului European – v-a avea noi atribuții privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Prin faptul că se v-a recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene – pe domeniul libertate, securitate și justiție – Parlamentul European se v-a afla pe o poziție de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene.
Rol sporit al parlamentelor naționale – implicarea parlamentelor naționale în consultări înainte de adoptarea legislației europene, astfel încât vor participa într-o mai mare măsură la activitățile Uniunii Europene, datorită principiului subsidiarității care le permite să se asigure că Uniunea Europeană intervine doar atunci când se pot obține rezultate mai bune la nivel comunitar
Introducerea dreptului de inițiativă legislativă pentru cetățeni – un milion decetățeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice
Retragerea din Uniune – Tratatul de la Lisabona recunoaște explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
Uniune Europeană mai solidară spre respectarea drepturilor fundamentale, și anume:
Carta Drepturilor Fundamentale obține statut juridic obligatoriu – Tratatul de la Lisabona garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor acesteia forță juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale.
Introduce o clauză de solidaritate între statele membre pentru o serie de amenințări – Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea și statele membre acționează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
Uniunea v-a beneficia de o capacitate extinsă de acțiune în materie – de libertate, securitate și justiție, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce privește capacitatea Uniunii de a lupta impotriva criminalității și terorismului. Noile prevederi în materie de protecție civilă, ajutor umanitar și sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la amenințările la adresa securității cetățenilor europeni.
La începutul anului 2010 jurnalistul John Griffing de la „American thinker” a făcut câteva comentarii legate de Tratatul de la Lisabona:
“ Europa alcătuită din națiuni libere și independente – nu mai există. Suveranitatea a pierit aici cu totul, iar un monstru colectivist, sugestiv descris de Mihail Gorbaciov ca „Sovieta europeană”, călărește acum continentul, inaugurînd noua tiranie pentru secolul al XXI – lea. Prin unanima (dar foarte nedemocratică) ratificare a mârșavului Tratat de la Lisabona din 3 noiembrie 2009, Uniunea Europeană a realizat un transfer de autoritate la care nu au putut ajunge nici măcar cele mai agresive cuceriri militare. Nici măcar Anschluss-ul nemților nu se poate compara cu această renunțare unanimă la libertate exprimată de lunaticii europeni”.
“Cum s-a ajuns aici? Cum s-a putut ca națiuni independente, cu identități distincte și culturi divergente, să accepte să fie înlănțuite de cârdul de gâște al birocraților europeni din Bruxelles? Răspunsul este că atacul asupra principiului naționalității, propriu statelor europene, a fost introdus cărămidă cu cărămidă, bucată cu bucată, picătură cu picătură. Europa și-a pierdut suveranitatea cu cincizeci de ani în urmă, o dată cu instituționalizarea unui plan de dezvoltare prin care europenilor avea să li se administreze un elefant cu lingurița. După cum a spus cândva părintele proiectului european, Jean Monnet, Națiunile Europei trebuie să fie călăuzite spre super-statul lor fără ca popoarele să înțeleagă ce se petrece. Acest lucru poate fi realizat prin pași succesivi, fiecare din aceștia fiind deghizat într-o acțiune cu scop economic, dar care în realitate să conducă pînă la urmă la federație”.
III.2. Metamorfozele interacțiuni dintre Republica cu Uniunea Europeană prin prisma Acordului de Asociere
Integrarea europeană este un deziderat fundamental al politicii interne și externe a Republicii Moldova. Realizarea plenară a acestui obiectiv va permite ancorarea țării într-un sistem de securitate, stabilitate și prosperitate, guvernat de valorile democratice și respectul față de libertățile fundamentale ale omului. Totodată, asumarea și implementarea cu responsabilitate a angajamentelor ce rezultă din parcursul european reprezintă cea mai eficientă modalitate de a realiza modernizarea țării sub aspect politic, economic, social. Integrarea europeană înseamnă, în primul rînd, transformări interne pozitive ale țării. Guvernul își propune să depună eforturi susținute pentru promovarea reformelor solicitate atît de societate, cît și de comunitatea internațională în domeniul asigurării libertății mass-media, independenței sistemului judiciar, liberalizării economiei – domenii vitale pentru integrarea europeană a țării. Prin promovarea coerentă a unor politici de europenizare a tuturor aspectelor vieții social-politice și economice a țării și semnarea acordului de asociere , vom reuși într-o perioadă previzibilă să transformăm Republica Moldova într-o țară eligibilă pentru aderarea la Uniunea Europeană. Ca urmare a implementării Programului de activitate al Guvernului, Republica Moldova va deveni un partener de încredere și o țară binevenită în comunitatea internațională, care va realiza cu succes negocierile pe marginea Acordului de Asociere, inclusiv a Acordului de Comerț Liber, Cuprinzător și Aprofundat cu Uniunea Europeană, și va lansa procesul de negociere a statutului de membru al Uniunii Europene.
Relațiile dintre Uniunea Europeană și au fost ghidate de Acordul de Parteneriat și Cooperare și de Planul de Acțiuni al Politicii de Vecinătate. Acum, acestea vor fi înlocuite de Acordul de Asociere Uniunea Europeană – (AA), inclusiv DCFTA (Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Comprehensiv) și Agenda de Asociere. Asistența oferită în timpul perioadei planificate 2014 – 2020 este sincronizată cu prioritățile și obiectivele setate în noile Acorduri. Asistența bilaterală Uniunea Europeană în , în cadrul Instrumentului European de Vecinătate (ENI). Asistența Uniunii Europene este direcționată spre susținerea implementării mai multor reforme importante din sectoarele justiție, educație, dezvoltare economică și energie. Linii adiționale de buget au fost planificate pentru asistența macro-financiară, investiții în infrastructură și proiecte de cooperare transfrontalieră. profită de numeroase programe tematice, în special susținând societatea civilă și programele regionale conectate la rețelele trans-europene. Pentru consolidarea poziției Republicii în vederea avansării pe calea integrării europene, se impune în primul rând implementarea deplină și în termenii stabiliți a Planului de Acțiuni Republica – Uniunea Europeană. În plan instituțional a fost stabilit mecanismul de coordonare și monitorizare a implementării Planului de Acțiuni, prin crearea celor patru Comisii Interministeriale, activitatea cărora este coordonată de patru ministere-cadru. Ministerului Afacerilor Externe și Integrării Europene îi revine rolul de monitorizare și coordonare generală. În cadrul procesului de implementare a Planului de Acțiuni atribuim o importanță deosebită procesul de coordonare a reformelor în conformitate cu standardele și experiența statelor membre ale Uniunii Europene.
În special, în calitate de priorități au fost identificate următoarele domenii:
1. Aprofundarea procesului de reformare a sistemului național al justiției, prin elaborarea unei strategii complexe de reformare pe termen scurt, mediu și lung, precum și a unui program de finanțare;
2. Elaborarea unei strategii de informare și comunicare în domeniul integrării europene;
3. Instituirea unui dialog durabil cu societatea civilă în procesul de realizare a reformelor;
4. Asigurarea libertății de exprimare și a mass-media;
5. Stabilirea relațiilor de cooperare bilaterale cu statele membre ale Uniunii Europene în vederea implementării reformelor în domeniul afacerilor interne;
6. Îmbunătățirea managementului frontierelor cu sprijinul Misiunii Uniunii Europene de Asistență la frontiera Moldo-Ucraineană (EUBAM), inclusiv pe segmentul transnistrean;
7. Semnarea acordurilor de facilitare a regimului de vize și readmisiei cu Uniunea Europeană;
8. Obținerea Preferințelor Comerciale Autonome prin semnarea unui acord în acest sens cu între Republica și Comunitatea Europeană;
9. Inițierea negocierilor asupra unui nou acord între Republica și Comunitatea Europeană, care va oferi o perspectivă clară de aderare la Uniunea Europeană.
Pe 24 ianuarie 2011, Comisarul pentru Afaceri Interne, Cecilia Malmström, a prezentat la Chișinău Planul de Acțiuni privind liberalizarea regimului de vize, document care a fost aprobat de statele membre ale Uniunii Europene pe 16 decembrie 2010. Planul de Acțiuni privind liberalizarea regimului de vize stabilește o nouă etapă în dialogul dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană în domeniul Justiției și Afacerilor Interne, în particular fiind vorba despre liberalizarea regimului de vize pentru cetățenii Republicii Moldova ce doresc să călătorească în Uniunea Europeană.
În rezultatul discuțiilor și rapoartelor prezentate de către Republica , precum și conform practicii existente, Comisia Europeană a prezentat Termenii de Referință ai Dialogului pe vize. Acești Termeni de Referință au fost aprobați în mod formal în cadrul ședinței Consiliului de Cooperare Republica – Uniunea Europeană din 15 iunie 2010, la Luxemburg. Unde, de asemenea, a fost decisă lansarea Dialogului Republica – Uniunea Europeană în domeniul vizelor.
Termenii de Referință ai Dialogului includ următoarele 4 Blocuri tematice:
Blocul 1: Securitatea documentelor, inclusiv pașapoarte biometrice;
Blocul 2: Migrația ilegală, inclusiv readmisia;
Blocul 3: Ordinea publică și securitatea;
Blocul 4: Relații externe.
Planul de Acțiuni privind liberalizarea regimului de vize este constituit din 2 faze: 1 fază ține de armonizarea legislației și inițierea reformelor, iar faza a doua se referă nemijlocit la implementarea cadrului legal. Până în prezent, în domeniul dialogului Republica Moldova – Uniunea Europeană privind liberalizarea regimului de vize, a fost finalizată implementarea condiționalităților fazei I a Planului de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană privind liberalizarea regimului de vize, în conformitate cu cel de-al III- lea Raport de Progres al Comisiei Europene. Astfel, au fost adoptate 42 de acte legislative printre care, cele mai sensibile s-au dovedit a fi Legea privind Egalitatea de Șanse și Reformarea Centrului Anticorupție.
De asemenea, în urma implementării fazei I privind liberalizarea regimului de vize pot fi enumerate următoarele progrese:
Republica emite doar pașapoarte biometrice;
Sistemul de protecție a datelor cu caracter personal este securizat în conformitate cu standardele europene oferind posibilitatea folosirii semnăturii electronice;
A fost adoptată o nouă lege privind protecția datelor cu caracter personal în conformitate cu standardele europene. Aceasta a reprezentat una din condițiile cheie ce vizau începerea negocierilor privind Acordul operațional de cooperare (Operational Cooperation Agreement) cu EUROPOL și Acordul de cooperare cu EUROJUST;
Toate punctele de trecere a frontierei sunt dotate cu echipament ce poate verifica documentele biometrice;
A fost elaborat un plan de acțiuni privind implementarea Strategiei Managementului Integrat al Frontierei pentru perioada 2011-2013, care corespunde prevederilor Catalogului Schengen (Schengen Catalogue’s provisions). Aceasta a fost aprobată și a început activitatea cu asistența EUBAM;
A fost creată o nouă structură și anume Poliția de Frontieră a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii ;
A fost elaborată Strategia națională în domeniul migrației și azilului precum și Planul de acțiuni;
Republica a semnat protocoale de readmisie cu țări precum: , , Ungaria, Germania, Letonia, Lituania, România, și Danemarca;
A fost construit un centru pentru cazarea temporară a străinilor;
A fost inițiată reforma Ministerului de Interne și reforma Ministerului Justiției;
Republica este semnatară la o mare parte din convențiile și instrumentele internaționale ale Națiunilor Unite și ale Consiliului Europei privind lupta împotriva terorismului;
Republica Moldova a întreprins toate măsurile necesare pentru a asigura și facilita libertatea de mișcare a cetățenilor Republicii Moldova și a tuturor străinilor sau apatrizilor, inclusiv amendarea cadrului legal privind procedura de înregistrare a străinilor și apatrizilor, acces eficient la documente de identitate pentru toți cetățenii Republicii Moldova, îmbunătățirea procedurii de primire și examinare a aplicațiilor pentru cetățenie;
Republica Moldova a adoptat un Plan de Acțiuni Național privind Drepturile Omului pentru perioada 2011- aprobat Planul de Acțiuni privind asistența oferită minorității Rome pentru perioada 2011- intensificat cooperarea cu societatea civilă și organizațiile internaționale privind garantarea drepturilor minorităților și sporirea toleranței entice;
A fost adoptată Legea privind Egalitatea de Șanse și Reformarea Centrului Anticorupție.
În acest context, și în baza rezultatelor Evaluării Preliminare a impactului posibil al liberalizării viitoare a vizelor între Republica și Uniunea Europeană asupra migrației și securității, prezentat în august de Comisia Europeană, Guvernul moldovean este în așteptarea Deciziei oficiale a Consiliului Uniunii Europene de trecere la cea de-a II fază a Dialogului pe vize. Evaluarea Preliminară a impactului posibil al liberalizării viitoare a vizelor între Republica Moldova și Uniunea Europeană asupra migrației și securității este un document în general pozitiv, care confirmă faptul că după liberalizarea eventuală a regimului de vize cu Uniunea Europeană pentru cetățeni moldoveni, situația în domeniul migrației și a securității nu se va schimba semnificativ și chiar ar putea să se îmbunătățească la anumite capitole. Totodată, trebuie menționat faptul că Republica Moldova a inițiat la nivel național implementarea condiționalităților fazei II. Un pas important a fost realizat și referitor la Acordul de facilitare a regimului de vize recent amendat. Parlamentul va examina în primele sesiuni plenare din toamna acestui an pachetul de ratificare a Acordului de modificare a Acordului de facilitare a vizelor. Conform amendamentelor introduse, statele membre ale UE vor extinde facilitățile pentru obținerea vizelor de către cetățenii moldoveni, în special în ceea ce privește procedurile de solicitare a vizelor; lărgirea categoriilor de cetățeni care pot beneficia de scutiri de taxe; simplificarea procedurilor de eliberare a vizelor cu intrări multiple pe perioada de un an și respectiv de 5 ani pentru anumite categorii de cetățeni printre care reprezentanți ai societății civile, oameni de afaceri, studenți și cercetători.În spiritul relațiilor avansate ale Republicii cu Uniunea Europeană, s-a decis abolirea regimului de vize pentru deținători de pașapoarte de serviciu. Această decizie vine să faciliteze și mai mult dialogul autorităților Republicii cu cele ale statelor membre ale Uniunii Europene și totodată reprezintă un pas important spre realizarea obiectivul liberalizării regimului de vize pentru cetățenii Republicii .
Fonduri substanțiale au fost utilizate pentru a susține implementaea Acordului de Asociere în și DCFTA. Acest lucru a fost realizat în special prin programul CIB (Programul Comprehensiv de Consolidare Instituțională), prin programul Twinning, prin asistența în domeniul politicilor a Consultanților Uniunii Europene la Nivel Înalt (în sectoare precum Agricultura și Industria Alimentară, Comerțul și Impozitarea), precum și prin intermediul asistenței bugetare pentru susținerea stimulării economice a întreprinderilor mici și mijlocii din mediul rural și prin dezvoltare regională. Adițional, Facilitatea Investițională de Vecinătate (NIF) contribuie la realizarea mai multor proiecte, inclusiv programul de suport financiar a EIB în sectorul de vinificație (75 milioane euro). Elaborarea programului ENI este în plină desfășurare și trei sectoare cheie vor fi incluse în viitorul Cadru Unic de Susținere Uniunea Europeană – (2014-2017): reforma administrației publice; dezvoltarea rurală și agricolă; reforma poliției și managementul de frontieră, pentru a susținre implementarea Agendei de Asociere. Relațiile dintre Republica și Uniunea Europeană s-au dezvoltat pe o traiectorie ascendentă pe parcursul ultimilor trei ani. Preluarea puterii de către Alianța pentru Integrare Europeană a dat un nou suflu vectorului principal al politicii externe al Republicii Moldova și anume integrarea europeană și aprofundarea relațiilor cu Uniunea Europeană, atît bilateral cât și multilateral prin intermediul inițiativelor regionale, în special Parteneriatul Estic. Însăși Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova: „Integrarea Europeană: Libertate, Democrație, Bunăstare” perioada 2011-2014 stipulează în mod expres drept scop primordial crearea unui nivel înalt de bunăstare a cetățenilor Republicii Moldova, precum și realizarea altor transformări importante în societate, care, în totalitatea lor, ar accelera integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Progresul relațiilor dintre Republica și Uniunea Europeană se datorează în mare parte și susținerii politice de care are parte din partea partenerilor europeni.
O serie de state membre ale Uniunii Europene au declarat ferm deschiderea lor pentru susținerea parcursului european al Republicii atât timp cât aceasta din urmă se identifică cu principiile și standardele structurii europene. Vizita Cancelarului german, Angela Merkel la Chișinău, precum și vizitele oficialilor europeni de rang înalt denotă încrederea pe care aceștia o oferă Guvernului de la Chișinău, în speranța unor evoluții pozitive și menținerea cursului european de dezvoltare democratică, precum și implementarea cu succes a proceselor de reforme. Sprijinul Germaniei acordat Guvernului Republicii Moldova atât politic cât și practic (cooperare sectorială, dezvoltarea societății civile și expertizei independente) reprezintă un avantaj considerabil favorizând un mediu propice de valorificare a bunelor practici europene. Nu mai puțin important este interesul și suportul acordat în vederea soluționării pașnice a conflictului transnistrean respectând principiul suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova, luând în considerare faptul că prezentul conflict reprezintă un impediment al parcursului european al Republicii Moldova precum și un focar de instabilitate în Europa.
Un partener de încredere pe calea integrării europene este și România, care contribuie intens la apropierea Republicii de modelul european de integrare. Drept urmare a mai multor acțiuni întreprinse de ambele state, în iulie avut loc prima reuniune a Comisiei Mixte Interguvernamentale pentru Integrare Europeană Republica – România. În cadrul reuniunii părțile au discutat atât evoluțiile notabile înregistrate în dialogul Republica Moldova-Uniunea Europeană, cît și perspectivele extinderii și aprofundării cooperării bilaterale în domeniu. Rolul activ al României de susținere a procesului de extindere a UE și sprijinirea constantă a parcursului european al Republicii Moldova, a fost exprimat și prin co-organizarea și co-prezidarea celei de-a 6 reuniuni a Grupului pentru Acțiunea Europeană a Republicii Moldova din 25 iunie 2012, ce constituie o platformă eficientă de dialog cu privire la avansarea relațiilor dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova. Amintim că parteneriatul strategic dintre Republica Moldova și România are la bază Declarația comună privind instituirea unui parteneriat strategic între România și Republica Moldova pentru integrarea europeană a Republicii Moldova din 27 aprilie 2010. Progresele Republicii Moldova au fost apreciate periodic prin intermediul discursurilor oficialilor europeni precum și prin adoptarea diverselor rezoluții printre care menționez Rezoluția privind negocierile Acordului de Asociere între Republica Moldova și UE din 15 septembrie 2011 adoptată de Parlamentul European. Importanța Rezoluției rezidă în faptul că deputații europeni fac referință directă la Articolul 49 al Tratatului UE în contextul angajamentului UE față de Republica Moldova precum și recomandă Consiliului, Comisiei și Serviciului European de Acțiune Externă să aplice în cadrul relațiilor cu Republica Moldova, principiul „mai mult pentru mai mult” și cel al diferențierii pe baza meritelor și a realizărilor individuale ale Republicii Moldova în decursul ultimilor ani. Până în prezent, în urma a 12 runde de negocieri au fost încheiate provizoriu majoritatea capitolelor Acordului de Asociere: Dialogul Politic și Reforme, Cooperare în domeniul Politicii Externe și de Securitate; Justiție, Libertate și Securitate; Contacte interumane; negocieri purtându-se în continuare pe blocul Cooperare economică și sectorială, componenta mediului.
Ca parte componentă a Acordului de Asociere a fost demarat dialogul cu UE privind instituirea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (DCFTA) între Republica Moldova și UE. Acordul privind crearea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător presupune liberalizarea graduală a comerțului cu bunuri și servicii, reducerea taxelor vamale, barierelor tehnice și netarifare, abolirea restricțiilor cantitative și armonizarea legislației Republicii Moldova la cea a UE. Spre deosebire de regimul comercial actual, care este un regim unilateral acordat de UE pe un termen limitat, Acordul de Liber Schimb va fi un acord multilateral, încheiat pe o perioadă nelimitată, oferind beneficii la export mult mai mari și o previzibilitate pe termen lung pentru afaceri. Un element important în cadrul negocierilor privind crearea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător constituie prezența la negocieri a reprezentanților autorităților din regiunea transnistreană în calitate de observatori. În urma negocierilor purtate până în prezent s-a finalizat definitivarea textelor juridice ale Acordului, urmând a fi convenite anexele, ce prevăd examinarea ofertelor tarifare pentru circa 10 mii de poziții tarifare de bunuri și servicii. Obiectivul general al Republicii Moldova este de a încadra toate produsele din Nomenclatorul Mărfurilor a țării noastre în prevederile Acordului.
Dinamizarea dialogului și cooperării sectoriale cu Uniunea Europeană au contribuit la o majorare considerabilă a suportului acordat de Uniunea Europeană în vederea consolidării democrației, a statului de drept, respectarea drepturilor omului, precum și promovarea reformelor economice și îmbunătățirea condițiilor de trai a populației. Uniunea Europeană acordă sprijin Republicii Moldova prin intermediul unor instrumente precum este: Instrumentul European de Vecinătate și Parteneriat, Parteneriatul Estic, Programele de cooperarea transfrontalieră (Programului Operațional Comun România – Ucraina – Republica Moldova 2007-2013; Programului Operațional Comun „Bazinul Mării Negre 2007-2013; Programului de Cooperare Transnațională Sud Estul Europei) și altele. Asistența acordată Republicii Moldova de către UE a crescut în mod substanțial de-a lungul anilor și a ajuns la aproximativ 70 milioane de euro, iar către 2013 va ajunge la 100 milioane de euro anual.
Parteneriatul Estic reprezintă unul din instrumentele cheie ale UE prin intermediul căruia se oferă asistență celor șase state partenere Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina precum și se creează un mediu de concurență datorită utilizării principiului „more for more”. Parteneriatul Estic are două dimensiuni: bilaterală (care vizează negocierea de Acorduri de Asociere și de Acorduri Cuprinzătoare de Liber – Schimb, precum și posibilitatea unui regim de călătorie liber de vize) și multilaterală (pe baza a patru platforme tematice „Democrație, bună guvernare și stabilitate”, „Integrare economică și convergență cu politicile comunitare”, „Securitate energetică” și „Contacte între persoane”). Până în prezent Republica este lider printre țările partenere luând în considerare progresele înregistrate în negocierea Acordului de Asociere si DCFTA, precum și implementarea planului de acțiuni privind liberalizarea regimului de vize cu Uniunea Europeană. Astfel, Republica Moldova rămâne a fi un participant activ și o posibilă poveste de succes care beneficiază din plin de pe urma principiului „mai mult pentru mai mult”. Pe 12 ianuarie 2010, la Chișinău, Uniunea Europeană și Republica Moldova au inițiat negocierile privind Acordul de Asociere, document ce vine să înlocuiască precedentul Acord de Parteneriat și Cooperare (intrat în vigoare în iulie 1998) și deschide o nouă etapă în relațiile de cooperare, în special prin consolidarea dialogului politic și aprofundarea cooperării sectoriale. Cu toate acestea, Acordul de Asociere nu prevede expres nici o formulă ce ar oferi Republicii perspectiva integrării europene sau oferirea statului de stat candidat.
În prezent Acordului de Asociere cu Uniunea E este în proces de negociere. După 12 runde de negocieri au fost încheiate provizoriu majoritatea capitolelor Acordului de Asociere: Dialogul Politic și Reforme, Cooperare în domeniul Politicii Externe și de Securitate; Justiție, Libertate și Securitate; Contacte interumane; negocieri purtându-se în continuare pe blocul Cooperare economică și sectorială, componenta mediului. Cea de-a 12-a rundă a negocierilor s-a desfășurat la 14 septembrie 2012 la Chișinău. În cadrul acesteia au continuat discuțiile asupra textului Acordului în vederea asigurării reflectării corespunzătoare a priorităților curente ale cooperării Republicii Moldova cu UE, dar și a asigurării flexibilității necesare în vederea extinderii acesteia către noi domenii ținând cont că finalitatea cooperării Republicii Moldova cu Uniunea Europeană o constituie integrarea europeană. Părțile s-au axat în mod special asupra identificării structurilor instituționale care vor asigura implementarea prevederilor Acordului de Asociere, monitorizarea rezultatelor acestuia și implicit evaluarea progreselor realizate în vederea posibilei actualizări a Acordului. În rezultatul negocierilor au fost convenite prevederile instituționale ale Acordului de Asociere. O componentă a Acordului de Asociere o reprezintă negocierile privind crearea Zonei de Comerț Liber, Aprofundat și Cuprinzător (DCFTA). Acordul de Liber Schimb va fi un acord multilateral, încheiat pe o perioadă nelimitată, oferind beneficii la export mult mai mari și o previzibilitate pe termen lung pentru afaceri. De asemenea, acesta presupune o serie de beneficii precum: liberalizarea graduală a comerțului cu bunuri și servicii, reducerea taxelor vamale, barierelor tehnice și netarifare, abolirea restricțiilor cantitative și armonizarea legislației Republicii la cea a Uniunii Europene. Stabilirea unei Zone de Comerț Liber Aprofundat și Cuprinzător cu Uniunea Europeană este o prioritate absolută pentru Republica Moldova, aceasta datorită faptului că odată realizate angajamente pe plan național, DCFTA v-a constitui nu doar la atragerea investitorilor străini în Republica Moldova, dar și la lansarea pe piața comunitară a producătorilor naționali. Conform studiului efectuat de către Uniunea Europeană, Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Comprehensiv Republica – Uniunea Europeană v-a impulsiona exporturile moldovenești cu 16% iar PIB-ul țării va spori cu 5,6%”. Lansarea negocierilor privind DCFTA a fost condiționată de îndeplinirea anumitor recomandări cheie ale Comisiei Europene pe domenii specifice. Astfel, a fost elaborat Planul de Acțiuni cu privire la eliminarea Barierelor comerciale non-tarifare, cadrul legal urmînd să fie ajustat până la sfârșitul anului 2013; a fost adoptată Strategia Securității Alimentare, coordonată cu Comisia Europeană și include un program operațional de implementare până la 2015. Reprezentanții autorităților din regiunea transnistreană pot participa în cadrul negocierilor privind crearea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător în calitate de observatori. Deși reprezentanții autorităților din regiunea transnistreană sunt invitați la negocieri, aceștia nu întotdeauna sunt prezenți la masa de negocieri. Astfel, în urma celei de-a treia rundă de negocieri a DCFTA negociatorul șef al Uniunii Europene, Luc Devigne a menționat că:”La moment Republica inclusiv și Transnistria, beneficiază de regimul preferențial unilateral cu Uniunea Europenă, numit ATP. Dacă autoritățile transnistrene nu vor efectua ajustările necesare a cadrului sau regulatoriu la prevederile Acordului de Liber Schimb, atunci agenții economici din stânga Nistrului vor rămânea în afara Acordului.
În sprijinul parcursului european al Republicii Moldova, România a inițiat, în ianuarie 2010, Grupul pentru Acțiunea Europeană a Republicii Moldova (GAERM) – un mecanism ministerial, cu caracter informal, care s-a dovedit eficient în promovarea intereselor și vizibilității Republicii Moldova pe agenda europeană. Organizarea reuniunilor GAERM în momente importante pentru Chișinău în raport cu procesul decizional la nivelul UE a potențat mesajele oficialilor de la Chișinău și a adăugat un plus de valoare relației bilaterale România – Republica . Cele opt reuniuni ale GAERM organizate până în prezent (trei în anul 2010 – Bruxelles, 25 ianuarie; Luxemburg, 14 iunie; Chișinău, 30 septembrie; două în anul 2011 – 12 aprilie 2011, Luxemburg și 14 noiembrie 2011, Bruxelles; una în anul 2012 – Luxemburg, 25 iunie; una în anul 2013 – Bruxelles, 11 martie; una în anul 2014 – Bruxelles, 10 februarie) au avut un succes progresiv în promovarea agendei europene a R. Moldova. A opta reuniune a înregistrat o prezență record a Statelor Membre UE – 20 de miniștri. Reuniunea GAERM a avut loc într-un moment-cheie pentru agenda europeană a Republicii Moldova – imediat după summit-ul Parteneriatului Estic de la Vilnius, în debutul unui an crucial pentru traseul european al Chișinăului și a confirmat atenția de care se bucură Republica Moldova la nivelul statelor membre și instituțiilor europene.
Printre progresele realizate de Republica prin utilizarea cadrului oferit de Parteneriatul Estic pe dimensiunea bilaterală putem menționa:
Implementarea Parteneriatului de Mobilitate Republica Moldova – UE, implementarea proiectelor și inițiativelor în domeniul securității documentelor, a politicilor migraționale, combaterii migrației ilegale, contribuie nemijlocit la implementarea cerințelor înaintate de către Uniunea Europeană în contextul liberalizării regimului de vize pentru Republica Moldova. Elaborarea profilului migrațional extins și inițiativa de evaluare a Parteneriatului de Mobilitate ca instrument a Abordării Globale a Migrației și Mobilității sunt considerate practici pilot care vor fi multiplicate celorlalte state care deja implementează Parteneriate de Mobilitate.
Aderarea Republicii Moldova la Comunitatea Energetică Europeană (mai 2010), ce presupune în special, asumarea de către Republica Moldova a angajamentelor stipulate în Pachetul Energetic II și III. În 2011, Republica a deținut Președinția Comunității Energetice Europene.
Dezvoltarea regională, adițional la Memorandumul de înțelegere a fost semnat o declarație comună ce ține de dialogul privind politica regională. Recent, Comisia Europeană a introdus un nou instrument și anume Programe de dezvoltare regionale pilot care intenționează să finanțeze programe de scurtă durată ce vor contribui la fortificarea coeziunii sociale, economice și teritoriale a statelor partenere din Estul Europei, astfel contribuind la procesul de integrare economică și convergență cu Uniunea Europeană.
Până în prezent Republica este lider printre țările partenere luând în considerare progresele înregistrate în negocierea Acordului de Asociere și DCFTA, precum și implementarea planului de acțiuni privind liberalizarea regimului de vize. Astfel, Republica Moldova rămâne a fi un participant activ și o posibilă poveste de succes care beneficiază din plin de pe urma principiului „mai mult pentru mai mult”. Pentru anul bugetar curent, prin intermediul Parteneriatului Estic, Republica v-a beneficia de asistență adițională în valoare de 28 milioane de euro.
Problema transnistreană
Conflictul transnistrean este unul din subiectele principale de pe agenda relațiilor dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană din cauza amenințărilor comune pe care le prezintă acesta atît pentru Rpublica Moldova , cât și pentru Uniunea Europeană.
Pentru Republica Moldova, problema conflictului nesoluționat din raioanele de est ale RM este un obstacol-cheie în calea edificării unui stat viabil, democratic și prosper, dar și pentru realizarea obiectivului de integrare europeană. De circa 15 ani, în Republica lipsește un spațiu politic, administrativ, economic și social-cultural unic. Strategia de țară a Uniunii Europene pentru din 2001 formula astfel această problemă: „Disputa transnistreană afectează masiv relațiile externe ale Moldovei și dezvoltarea sa economică. v-a putea realiza progrese limitate spre consolidarea instituțiilor sale democratice și dezvoltarea economică atît timp cît persistă conf lictul transnistrean.” Cu o populație de circa 550.000 de persoane și un teritoriu de 4.163 km2, regiunea transnistreană a evoluat de la proclamarea „independenței” în 1991 și pînă în prezent într-o entitate statală de facto și care nu este controlată de autoritățile centrale moldovenești.
Următorii factori ne ajută să înțelegem amploarea daunelor economice, politice și de securitate pricinuite Republica de acest conflict nesoluționat:
1) De 15 ani Transnistria este detașată de la spațiul economic, vamal și monetar al RM. Potrivit estimărilor unor experți străini, bugetul Republicii Moldova pierde anual cca 200 milioane dolari SUA (cca 13% din PIB-ul Moldovei) din contul neîncasării plăților vamale și fiscale și a costurilor de tranzit al mărfurilor moldovenești pe teritoriul transnistrean. În plus, conflictul este o potențială sursă de instabilitate și un factor descurajator pentru investițiile străine în economia națională.
2) O bună parte din unitățile industriale de pe teritoriul Transnistriei au fost privatizate de către liderii secesioniști ilegal, fără participarea autorităților moldovenești și în condiții mai mult decît dubioase. Atît veniturile legate de activitatea acestor întreprinderi, cît și cele provenite din privatizarea lor merg în „bugetul” regiunii transnistrene.
3) Din cauza nerecunoașterii internaționale, regiunea transnistreană se află într-un vacuum constituțional și legislativ, care favorizează proliferarea activităților ilicite, a contrabandei și traficului de armament, droguri și persoane. Aceste activități se extind în afara regiunii și contribuie la proliferarea activităților economice tenebre, a crimei organizate și a fenomenului corupției în toată și chiar dincolo de hotarele acesteia.
4) Staționarea ilegală a trupelor și munițiilor ruse în regiunea transnistreană vine în contradicție cu principiul constituțional de neutralitate a RM și creează importante riscuri de securitate
pentru RM, dar și la nivel regional.
5) Dubla ipostază a Federației Ruse vizavi de problema transnistreană – calitatea de stat garant în procesul de reglementare transnistreană, pe de o parte, și sprijinul politic și economic acordat regimului neconstituțional, pe de altă parte, – creează obstacole pentru dezvoltarea unor relații viabile și funcționale dintre Republica Moldova și Rusia.
6) Existența unui regim nelegitim în regiunea transnistreană și lipsa controlului de facto al autorităților moldovenești au consecință violarea la scară largă a drepturilor și libertăților
constituționale a circa 550.000 de cetățeni ai .
Astfel, în ciuda caracterului aparent „pașnic” și a existenței „neobservate” a conflictului transnistrean, factorii de mai sus arată necesitatea și urgența identificării unei soluții viabile și durabile a conflictului transnistrean. Eforturile de identificare a unei soluții politice a conflictului transnistrean continuă de cincisprezece ani, însă s-au soldat cu puține rezultate. Mecanismul de negocieri politice la care participă părțile moldovenească și transnistreană precum și reprezentanții din partea OSCE, Rusiei și Ucrainei nu a reușit să identifice o soluție viabilă cu privire la statutul regiunii pînă în prezent. Din această cauză autoritățile moldovene au întreprins mai multe eforturi în vederea internaționalizării eforturilor de reglementare. În septembrie 2005, SUA și UE s-au alăturat mecanismului de negocieri în calitate de observatori. În mai 2005, Președintele Ucrainei Victor Iușcenco a propus un plan de reglementare, care are la bază principiul rezolvării conflictului transnistrean prin democratizarea regiunii. La 10 iunie 2005, Parlamentul Republicii a adoptat o Declarație cu privire la planul de reglementare transnistreană propus de Ucraina, Apelul cu privire la criteriile de democratizare a regiunii transnistrene și Apelul cu privire la principiile și condițiile de demilitarizare a regiunii transnistrene. Aceste documente exprimau voința Parlamentului de a sprijini planul ucrainean și propuneau o serie de îmbunătățiri ale acestuia. La 22 iulie 2005 Parlamentul a adoptat Legea cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al regiunii transnistrene, care proclamă regiunea transnistreană drept unitate teritorial-administrativă în componența Republicii Moldova care își va exercita împuternicirile în conformitate cu prevederile constituționale ale Moldovei.
Consensul politic fără precedent cu privire la principiile și modalitățile de soluționare a conflictului transnistrean reflectat în inițiativele Parlamentului de la Chișinău, extinderea formatului de negocieri, dar și noua conjunctură regională creată după revoluția „oranj” de la Kiev și apropiata aderare a Romîniei la Uniunea Europeană deschid noi posibilități pentru soluționarea problemei transnistrene și pentru o implicare mai mare a Uniunea Europeană în eforturile de reglementare. Pentru Uniunea Europeană, problema transnistreană reprezintă o importantă sursă de instabilitate și insecuritate cu atît mai mult cu cît se apropie momentul aderării României la UE. Strategia Europeană de Securitate adoptată în decembrie 2003 constată că extinderea UE duce la apropierea de „zonele problematice” din vecinătatea europeană și că „este în interesul european ca statele de la hotarele UE să fie bine guvernate. Statele vecine care sînt angajate în conflicte violente, statele slabe în care proliferează crima organizată, societățile disfuncționale… toate acestea reprezintă probleme pentru Europa. ”Problema asigurării stabilității și securității în vecinătatea apropiată este una din sarcinile principale ale Politicii Europene de Vecinătate. Comunicarea Comisiei Europene “Europa extinsă – vecinătatea: un nou cadru de relații cu vecinii noștri estici și sudici”,din martie 2003, menționează: „Efectele negative ale conflictelor asupra dezvoltării economice și politice, în special cele care durează de mult timp, nu pot fi subestimate. Aceste efecte nu sînt doar unele interne – atîta timp cît aceste conflicte există, există și riscul extinderii efectelor lor peste hotarele statelor respective.
Entități ca Transnistria sînt un magnet pentru crima organizată și pot destabiliza sau perturba procesul de edificare statală, consolidarea politică și dezvoltarea durabilă”.
Soluționarea conflictelor din vecinătatea apropiată așadar este importantă pentru UE atît din cauza efectelor negative pe care le au acestea asupra statelor vecine, cît și din cauza riscurilor de
securitate pe care le prezintă pentru Uniunea Europeană. Conflictul transnistrean este un astfel de conflict, dar și unul care cere o atenție specială din partea Uniunea Europeană.
Există o serie de motive pentru care Uniunea Europeană trebuie să se implice mai mult în soluționarea acestui conflict:
1. Prezența conflictului creează o serie de riscuri pentru securitatea Uniunii Europene, care este afectată de traficul ilicit de mărfuri și persoane, de crima organizată și contrabanda care provin din regiunea transnistreană;
2. După aderarea României la UE în 2007 sau 2008, zona de conflict se va afla la doar cîteva sute de kilometri de hotarul Uniunii Europene, o distanță foarte mică față de unul din cele mai mari focare de instabilitate din regiune;
3. Conflictul diminuează capacitatea Moldovei de a edifica un stat viabil, democratic și prosper, și prin urmare de a îndeplini obiectivele asumate în cadrul relațiilor bilaterale cu Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană este organizația europeană care are la dispoziție cel mai larg inventar de instrumente politice, diplomatice, umanitare, economice și financiare, militare și polițienești care pot fi folosite pentru prevenirea, gestionarea și soluționarea conflictelor. Pînă în momentul semnării PA în februarie 2005, Uniunea Europeană a participat puțin și de regulă indirect la procesul de reglementare transnistreană. Printre principalele măsuri adoptate de UE se numără introducerea interdicției de călătorie în statele Uniunii Europene pentru 17 lideri transnistreni în 2003, la care s-au alăturat și SUA și care a fost extinsă în august 2004 la alți zece oficiali transnistreni implicați în campania de închidere a școlilor moldovenești din Transnistria; participarea în calitate de observator la Comisia Constituțională pentru elaborarea unei constituții noi pentru Moldova integrată la începutul anului 2003; inițierea în martie unor consultări trilaterale dintre Uniunea Europeană, Ucraina și Moldova în vederea stabilirii unor puncte de control moldo-ucrainene comune la frontiera moldo-ucraineană, inclusiv pe segmentul transnistrean etc. În același timp, Uniunea Europeană a abordat problema transnistreană în cadrul relațiilor bilaterale cu Rusia, Ucraina și guvernul Republicii și în cadrul forumurilor internaționale. Un exemplu al acestor acțiuni diplomatice a fost nesprijinirea de către UE a așa-zisului „Memorandum Kozak” în noiembrie 2003, fapt care a influențat refuzul conducerii Moldovei de a semna acest document.
PEV schimbă substanțial politica UE față de conflictul transnistrean, preconizînd o angajare tot mai mare a UE în eforturile de reglementare și o „responsabilitate împărtășită pentru prevenirea și soluționarea conflictelor”, după cum se arată în Planul de Acțiuni. La 27 iunie 2014 Republica a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. A doua zi, pe 28 iunie Guvernul a aprobat proiectul de lege pentru ratificarea Acordului de Asociere între RM și UE iar în data de 2 iulie 2014 Parlamentul a ratificat acordul cu majoritatea voturilor. Opoziția parlamentară nu a participat la votare acuzînd guvernarea de trădare a intereselor țării.
Relațiile Republicii cu Uniunea Europeană au deja o istorie etapizată cu o durată de aproximativ douăzeci de ani. Etapele sînt caracterizate de nivelul de profunzime și complexitate al relațiilor bilaterale, fiind ref lectate în acordurile și documentele semnate. Menționarea acestui fapt este necesară pentru a ne convinge că actualul stadiu al relațiilor bilaterale, marcat de încheierea Acordului de Asociere, a fost precedat de semnarea documentelor anterioare, de importanță majoră. Astfel, progresul a fost unul succesiv. Acest parcurs succesiv reprezintă chezășia că semnarea Acordului de Asociere este un pas bine chibzuit ce reiese dintr-o necesitate obiectivă, firească, argumentată și testată de Uniunea Europeană în raporturile sale cu alți subiecți internaționali, care au urmat un traseu similar, încununat de succes. O primă constatare în acest sens este că nu există cauze de ordin obiectiv ca Republica Moldova să nu poată beneficia de pe urma asocierii cu Uniunea Europeană.
Semnarea APC a avut drept obiective:
• Asigurarea unui cadru corespunzător dialogului politic între părți, care ar permite dezvoltarea unor relații politice;
• Promovarea comerțului și investițiilor, precum și a relațiilor economice armonioase între părți, pentru a încuraja astfel dezvoltarea lor economică durabilă;
• Asigurarea bazei pentru colaborarea în domeniile legislativ, economic, social, financiar și cultural;
• Susținerea eforturilor Republicii de consolidare a democrației, de dezvoltare a economiei și de finalizare a tranziției sale la economia de piață.
Atingerea obiectivelor menționate a necesitat instituționalizarea relațiilor dintre Uniunea Europeană și Republica prin intermediul celor trei structuri responsabile pentru intensificarea dialogului politic și monitorizarea implementării APC:
• Consiliul de Cooperare Republica – Uniunea Europeană;
• Comitetul de Cooperare Republica – Uniunea Europeană și Subcomitetele de
Cooperare Republica – Uniunea Europeană;
• Comitetul de Cooperare Parlamentară Republica – Uniunea Europeană.
Scopurile fundamentale ale asocierii politice
Scopul principal al Acordului este asocierea politică și integrarea economică a Republicii Moldova în baza valorilor comune. Asocierea este o treaptă intermediară în raporturile UE cu
Republica Moldova. Acordul recunoaște aspirațiile europene și alegerea europeană a Republicii Moldova, lasînd deschisă calea pentru viitoarele evoluții progresive în relațiile bilaterale. Perspectiva europeană a Republicii Moldova a fost menționată și anterior într-un șir de documente, ultima mențiune de acest gen fiind în Rezoluția Parlamentului European referitoare la presiunea exercitată de Rusia asupra țărilor din Parteneriatul Estic și, în special, destabilizarea estului Ucrainei, prin care s-a reamintit faptul că „acordurile de asociere cu Ucraina și cu alte țări din Parteneriatul Estic nu constituie obiectivul final al relațiilor acestora cu UE; se subliniază, în această privință că, în conformitate cu articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Georgia, Moldova și Ucraina – la fel ca orice alt stat european – au perspective europene și pot cere să devină membre ale Uniunii, cu condiția să adere la principiile democrației, să respecte libertățile fundamentale, drepturile omului și drepturile minorităților și să garanteze statul de drept“.
Valorile comune – democrația, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, supremația legii și economia de piață, au fost puse la baza Acordului de Asociere. Relațiile ba-
zate pe aceste valori au fost stabilite acum douăzeci de ani, în 1994, prin Acordul de Parteneriat și Cooperare, fiind dezvoltate în cadrul Politicii Europene de Vecinătate, prin PAUEM, sem-
nat în 2005, și aprofundate în cadrul Parteneriatului Estic, lansat în 2009.
Asocierea politică – are la bază angajamentul reciproc de a respecta toate principiile și prevederile Cartei ONU, Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), în particular ale Actului Final de la Helsinki din 1975, ale Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, ale documentelor finale adoptate în cadrul Conferințelor de la Madrid și Viena din 1991 și 1992, respectiv, ale Cartei de la Paris pentru o Europă Nouă din 1990, precum și ale Declarației Universale a Națiunilor Unite cu privire la drepturile omului din 1948 și Convenției Europene pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale din 1950. Asocierea politică țintește în promovarea păcii și securității la nivel internațional, soluționarea pașnică a litigiilor, în special, prin cooperarea cu acest scop în cadrul Organizației Națiunilor Unite (ONU) și Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). UE va susține efortul internațional în consolidarea suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova, recunoscînd angajamentul Republicii privind soluționarea viabilă a conflictului transnistrean și angajamentul UE de a susține reabilitarea în perioada post-conflict, inclusiv în ceea ce privește aspectele regionale, luînd în considerație Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene, inclusiv Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC). Integrarea economică a Republicii Moldova pe piața internă a UE, în Acordul de Asociere, este prevăzută să fie realizată prin intermediul Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (DCFTA). În acest scop, vor fi promovate reformele economice, susținute de UE, avînd la bază principiile economiei de piață. Crearea Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător prevede armonizarea amplă a reglementărilor și liberalizarea accesului la piață, în conformitate cu drepturile și obligațiile care decurg din calitatea de membru al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) a UE și Republicii Moldova. Prin aceasta, va fi creat un nou climat pentru relațiile economice dintre UE și Republica , ceea ce va înlesni dezvoltarea comerțului și
atragerea investițiilor și va stimula concurența. Toți acești factori urmează să contribuie, în mod hotărîtor, la procesul de restructurare și modernizare a economiei.
Dialogul politic – v-a avea loc într-un cadru instituțional, la orice nivel, permanent, și v-a fi dezvoltat în privința chestiunilor bilaterale și internaționale de interes mutual. Acest tip de dialog politic va fi instituționalizat și se va desfășura în cadrul Consiliului de Asociere, creat în temeiul articolului 434 al Acordului, și de comun acord în cadrul reuniunilor dintre reprezentanții UE și Republicii , care se vor desfășura regulat la nivel ministerial. Așadar, Acordul de Asociere prevede înființarea unui Consiliu de Asociere, care vine să înlocuiască Consiliul de Cooperare, creat în cadrul Acordului de Parteneriat și Cooperare, fiind, de fapt, echivalentul acestuia în noul cadru al relațiilor bilaterale dintre UE și Republica . Consiliul de Asociere v-a avea sarcina să supravegheze și să monitorizeze aplicarea AA, examinînd orice fel de probleme majore apărute în cadrul implementării Acordului, precum și a orice alte aspecte bilaterale sau internaționale de interes comun. În acest scop, Consiliul de Asociere se v-a reuni la nivel ministerial, la intervale regulate, cel puțin o dată pe an, precum și atunci cînd împrejurările vor sugera necesitatea întrunirilor suplimentare. Configurația și participarea la întrunirile Consiliului de Asociere v-a putea fi stabilită pornind de la tematica discutată. Consiliul de Asociere v-a fi format din membri ai Consiliului Uniunii Europene și membri ai Comisiei Europene, pe de o parte, și membri ai Guvernului Republicii Moldova, pe de altă parte, și va funcționa în baza unui regulament și a procedurilor pe care le va elabora și abroga. Lucrările Consiliului de Asociere vor fi prezidate, în mod succesiv, de un reprezentat al Uniunii Europene și, respectiv, al Republicii .
Conținutul Titlului II al Acordului de Asociere relevă că dialogul politic v-a fi concentrat pe eficiența reformei interne și a cooperării în domeniul politicii externe și de securitate.
Reforma internă țintește spre asigurarea unei bune guvernări prin:
sporirea eficacității instituțiilor democratice și a statului de drept;
respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;
continuarea reformelor în sistemul judiciar, asigurarea independenței sistemului judiciar, imparțialității și eficacității organelor de drept;
continuarea reformelor în domeniul administrației publice și dezvoltarea unui serviciu public responsabil, eficient, transparent și profesionist;
combaterea eficientă a corupției, inclusiv prin sporirea cooperării internaționale.
Justiția, libertatea și securitatea – sînt subiectele unui capitol aparte al Acordului de Asociere, care prevede că respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale v-a sta la baza cooperării în domeniile libertății, securității și justiției. În acest sens, principiul supremației legii urmează să asigure independența sistemului judiciar, accesul cetățenilor la justiție și dreptul la un proces judiciar echitabil. O recunoaștere a progreselor obținute în domeniul de referință este că Republica Moldova a obținut regimul liberalizat de vize pentru călătorii și vizite pe termen scurt în 26 de țări ale UE din spațiul Schengen. Evaluînd progresele realizate de Republica Moldova, pe 14 martie 2014, Consiliul Uniunii Europene, reunit în formatul miniștrilor pentru Transport ale statelor membre ale UE, au susținut propunerea Comisiei Europene de anulare a vizelor pentru călătoriile de scurtă durată (pentru o perioadă de ședere de pînă la 90 de zile pe parcursul a șase luni) în spațiul Schengen, pentru cetățenii Republicii Moldova. Este o realizare foarte importantă, deși călătoriile fără vize pentru cetățenii moldoveni vor fi permise pentru perioade scurte de timp, fără dreptul de a locui și munci în Uniunea Europeană. Partea politică a Acordului de Asociere prevede cooperarea juridică a UE și Republicii în materie civilă, penală și comercială.
Cooperarea se referă la:
negocierea, ratificarea și implementarea convențiilor multilaterale referitoare la cooperarea judiciară în materie civilă, și, în particular, a convențiilor Conferinței de la Haga cu privire la dreptul internațional privat în domeniul cooperării judiciare internaționale și soluționării litigiilor, precum și protecției copiilor;
consolidarea asistenței juridice mutuale în materie penală, acolo unde va fi cazul, aderarea la și implementarea instrumentelor internaționale relevante ale ONU și CE și cooperarea mai strînsă cu Eurojust.
Partea politică a Acordului de Asociere face referință la o singură directivă a Comisiei Europene, despre protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea da-telor cu caracter personal și libera circulație a acestor date. Trebuie reflectate principiile privind asigurarea protecției datelor cu caracter personal:
Atît autoritatea care comunică datele, cît și autoritatea care le primește iau toate măsurile pentru a asigura, după caz, rectificarea, ștergerea sau blocarea datelor cu caracter personal, în cazul în care prelucrarea nu respectă standardele UE și ale CE, în special, din cauză că aceste date nu sînt adecvate, pertinente, exacte sau sînt excesive în raport cu scopul prelucrării. Aceasta include notificarea celeilalte Părți cu privire la orice rectificare, ștergere sau blocare;
La cerere, autoritatea destinatară informează autoritatea care transferă datele cu privire la modul în care au fost utilizate datele transferate și la rezultatele obținute;
Datele cu caracter personal nu pot fi transferate decît autorităților competente. Transferul lor ulterior către alte autorități necesită autorizarea prealabilă a autorității care le-a transferat;
Autoritatea care transferă datele și cea care le primește au obligația de a înregistra în scris comunicarea și primirea datelor cu caracter personal.
Politica externă și de securitate – prevede cooperarea Uniunea Europeană – Republica în baza valorilor comune și a intereselor mutuale. Scopul acestei cooperări este sporirea treptată a convergenței și eficacității în prevenirea conf lictelor, combaterea te-rorismului, gestionarea situațiilor de criză, asigurarea stabilității regionale, dezarmarea, nonproliferarea și controlul armamentelor, controlul exporturilor acestora. Abordarea în cauză este reflectată în Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC) a UE și pornește de la principiile respectării suveranității și integrității teritoriale, inviolabilității hotarelor și independenței, potrivit Cartei ONU și Actului Final de la Helsinki din 1975.
La modul practic, Republica Moldova și UE vor trebui să:
• participe în eventualele operații militare de gestionare a situațiilor de criză, conduse de UE, precum și în exercițiile și instruirile relevante, de la caz la caz, și ca urmare a invitației posibile din partea UE;
• susțină funcționarea efectivă a Curții Penale Internaționale prin implementarea Statutului de la Roma;
• depună eforturi pentru identificarea unei soluții durabile a problemei transnistrene, cu respectarea deplină a suveranității și integrității teritoriale a Republicii Moldova, precum și pentru facilitarea în comun cu UE a reabilitării în perioada post-conf lict. Pînă la soluționarea acesteia și fără a aduce atingere formatului de negocieri stabilit, problema transnistreană va constitui unul din subiectele principale pe agenda dialogului politic și cooperării dintre Republica Moldova și UE, precum și în dialogul și cooperarea cu alți actori internaționali interesați;
• coopereze la nivel bilateral, regional și internațional, pentru a preveni și combate terorismul în conformitate cu dreptul internațional, cu deciziile relevante ale ONU, cu standardele internaționale pentru drepturile omului și cu legislația internațională cu privire la refugiați și dreptul umanitar internațional etc.
Statistica
Republica și UE vor dezvolta și consolida cooperarea în domeniul statisticii, contribuind astfel la realizarea, pe termen lung, a obiectivului de furnizare a datelor statistice în
timp util, comparabile la nivel internațional și sigure. Sistemul național de statistică, durabil, eficient și independent din punct de vedere profesional, v-a furniza informații relevante pentru cetățenii, companiile și factorii decizionali din Republica și din UE, permițîndu-le să aprobe decizii care să aibă la bază informații veridice. Sistemul național de statistică va fi adaptat
la principiile fundamentale ale Statisticii Oficiale a ONU, luînd în considerație legislația UE cu privire la statistică, inclusiv Codul de bune practici al statisticilor europene, pentru a armoniza
sistemul național de statistică cu normele și standardele europene.
Cooperarea se v-a efectua în cadrul Sistemului European de Statistică, în care Eurostat este autoritatea statistică de specialitate, incluzînd statisticile:
demografice, inclusiv datele cu privire la recensăminte și statisticile sociale;
agricole, inclusiv datele statistice cu privire la recensăminte și statisticile de mediu;
comerciale, inclusiv registrele întreprinderilor și utilizarea surselor administrative în scopuri de statistică;
macroeconomice, inclusiv conturile naționale, statisticile cu privire la comerțul exterior, statisticile cu privire la investițiile directe străine;
domeniului energetic;
managementului calității, inclusiv instruirea, diseminarea, utilizarea tehnologiilor informaționale etc.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Relatiilor Politice Republica Moldova Uniunea Europeana In Contextul Implimentari Tratatului DE LA Lisabona (ID: 106824)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.