Evolutia Relatiilor Internationale Internationale Intre Sua Si Europa 1933 1939

CUPRINS

=== Evolutia Relatiilor Internationale internationale Intre SUA si Europa 1933-1939 ===

INTRODUCERE

Această lucrare urmărește prezentarea pe larg a evoluției relațiilor internaționale în cadrul perioadei interbelice, cu puțin înainte de declanșarea celui de – Al Doilea Război Mondial, care au fost motivele care au dus la declanșarea acestuia, care sunt în general considerate invazia germană a Poloniei și atacul japonez asupra Chinei, Statelor Unite ale Americii și asupra coloniilor Regatului Unit și Olandei.

Printre cauzele războiului mondial s-au numărat creșterea naționalismului, a militarismului și prezența a mult prea numeroase probleme teritoriale rămase nerezolvate după încheierea primului război mondial. Mișcările fasciste au apărut și s-au dezvoltat în Italia și Germania în timpul perioadei de instabilitate economică globală din timpul deceniilor al treilea și al celui de-al patrulea ai Marii Crize Economice). În Germania, resentimentele apărute în urma înfrângerii din primul război mondial și a semnării Păcii de la Versailles, (în mod special a Articolului 231, așa-numita „Clauză de vinovăție”), credința în teoria loviturii de cuțit aplicate pe la spate și declanșarea Marii Crize Economice au fost elementele care au propulasat la putere Partidul Nazist condus de Adolf Hitler.

În acest timp, Tratatul de pace a început să nu mai fie aplicat cu foarte multă rigoare, din dorința de a evita izbucnirea unui nou război. Eșecul politicii franco-britanice de împăciuire cu Hitler, (politică care urmărea evitarea unui nou război, dar care l-a încurajat pe dictatorul german să devină mai îndrăzneț și i-a permis să reînarmeze țara), s-a aflat în strânsă legătură cu semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, (care a eliberat Germania de orice temere a vreunei reacții din partea URSS-ului în cazul invadării Poloniei). Liga Națiunilor, în ciuda eforturilor diplomatice făcute pentru evitarea războiului, se baza pe Marile Puteri pentru impunerea rezoluțiilor sale și, în lipsa voinței politice a acestora, nu a putut face nimic concret.

Japonia era condusă în deceniul al patrulea de o clică militaristă care viza să transforme Imperiul Nipon într-o putere mondială. Japonia a invadat China pentru a suplini lipsa acută de resurse naturale de materii prime ale insulei. SUA și Marea Britanie au reacționat asigurând împrumuturi importante Chinei, oferind ajutor militar nedeclarat și instaurând un embargo din ce în ce mai strict împotriva Japoniei. Acest embargo ar fi trebuit să oblige Japonia să renunțe la teritoriile cucerite în China, deoarece Imperiului Nipon îi lipseau resursele de combustibil necesare alimentării uriașei sale mașini de război. Japonia a trebuit să facă față alternativelor retragerii din China sau cuceririi unor câmpuri petroliere. A ales a doua variantă, a cuceririi Indiilor Olandeze de Est și a intrării în conflict cu SUA.

Am prezentat acțiunea S.U.A. în anii premergători celui de-Al Doilea Război Mondial cât și acțiunea acesteia in desfășurarea războiului, sub conducerea lui Winston Churchill. Relațiile desfășurate de S.U.A. cu Marile Puteri într-o perioada zbuciumată, cât și relațiile româno – americane în această perioadă fac studiul acestei lucrări în capitolul II, III și IV.

Acțiunea S.U.A. în desfășurarea războiului mondial este unul dintre cele mai mediatizate acțiuni a unui stat și pentru aceasta am considerat important a prezenta situația S.U.A. sub mai multe aspecte: economic, politic, militar, al relațiilor internaționale etc.

Ca repere de informație am folosit renumite cărți precum celebra prezentare a lui Winston Churchill, „Al doilea Război Mondial”, dar și alți autori precum Jacque Portes, „Istoria S.U.A. după 1945 ”, Philip Jenkins, „O istorie a S.U.A.” cât și autori ramâni precum Alexandru Vianu, „Istorie Universală”, Valentin Ciorbea, „Din istoria Secolului XX” etc.

Așadar rezultatul este o prezentare generală a atitudinii S.U.A. în perioada 1936-1939, cât și ulterior, în perioada propriu-zisă a războiului, față de momentele de criză și rolul jucat de acesta pe scena mondială premergătoare și propriu-zisă a războiului.

CAPITOLUL I

SUA ÎN FAȚA RAZBOIULUI DIN EUROPA (1933-1939)

Secțiunea 1

Marea criză din 1921 ce determină schimbări în istorie

Procesul care va determina schimbări în întreaga istorie începe printr-un simplu accident în lumea bursei. Pe 21 octombrie 1921, în Wall Street, mai multe milioane de titluri sunt propuse spre vânzare fără să găsească cumpărător. Pe 23, 6 milioane de titluri sunt puse în vânzare. Pe 24, acțiunile scad și mai mult; aproape 13 milioane de titluri sunt aruncate pe piață, fiind plasate cu mare greutate: aparatul care anunță cursul, acel ticker, se blochează, provocând o întârziere de patru ore a operațiilor bursiere. Momentele de însănătoșire aparentă și cele de agravare a bolii alternează. Acțiunile continuă să scadă; pe 29, peste 16 milioane de titluri invadează piața. În zece zile -„decada neagră” – zeci de milioane de titluri își schimbă proprietarul, pierzând 30 sau 40% din valoarea lor, uneori chiar 50%. Valoarea globală a acțiunilor cotate pe Wall Street, estimată la 89 de miliarde de dolari la 1 septembrie, scade la 71, ceea ce reprezintă o depreciere globală de 20%.

Istoria financiară a Statelor Unite a cunoscut și clipe mult mai grele. Cursul revine, la sfârșitul lui octombrie, la nivelul de la începutul anului. Nu este, deci, decât una dintre acele mici crize necesare pentru asanarea pieței.

Raționamentul păcătuiește printr-un exces de încredere. Să reduci prăbușirea cursului la un simplu accident al bursei înseamnă să minimalizezi locul pe care îl ocupă creditul în economia americană. Totul se sprijină pe credit. Creditul pune totul în mișcare, atât în ceea ce privește consumul, cât și în ceea ce privește producția; agricultura însăși, după cum am văzut, depinde în mare măsură de credit. Este, de asemenea, punctul cel mai vulnerabil.

Pentru o economie atât de legată de credit, o criză financiară este ca un stop cardiac: o dată cu lipsa creditului, circulația este compromisă în toate zonele acestui corp uriaș. Întreprinderile industriale sau comerciale văd cum vistieriile lor sunt secate; băncile, incapabile să satisfacă toate cererile, explodează una după alta, provocând, la rândul lor, falimentul în lanț al unei mulțimi de firme. Cele care nu-și închid porțile își încetinesc activitatea și concediază o parte din personal; șomerii reprezintă tot atâția cumpărători mai puțin. Încep să se acumuleze stocurile, banii care intră sunt din ce în ce mai puțini, de unde alte falimente.

Printr-o înlănțuire inexorabilă, toate mecanismele care în trecut contribuiau încă la edificarea unei prosperități din ce în ce mai mari acționează acum în sens invers; este un ciclu infernal. Încetinirea activității determină șomajul, șomajul reduce activitatea, toată lumea restrângându-și, de nevoie sau din precauție, cheltuielile. Șomajul se întinde ca o pată de ulei: 3 milioane de șomeri șase luni mai târziu, 4 la capătul unui an, 7 după doi ani, 11 în octombrie 1932, adică a zecea parte din totalul populației și mai mult de un sfert din populația activă. Producția industrială ajunge acum la mai puțin de jumătate din nivelul atins în 1929.

La început, situația este privită cu optimism: este imposibil ca ea să se prelungească. Este ceea ce afirmă președintele Hoover care își dă toată silința să-i liniștească pe concetățenii săi: „prosperitatea vă așteaptă la colțul străzii”. Este, de asemenea, pronosticul avansat de aproape toți experții. Dar, curând, societatea americană trebuie să se încline în fața evidenței: criza durează, scăderea acțiunilor se prelungește, se înstăpânește marasmul. Această criză nu este, în mod categoric, o criză ca toate celelalte și opinia publică americană, în starea de confuzie în care se află, începe să se îndoiască de faptul că s-ar putea întrevedea vreo ieșire. Această criză, care afectează toate structurile economiei și zguduie din temelii societatea americană, este o consecință a modului în care este ea organizată. Efectul cel mai grav al dezastrului economic este, poate, criza morală pe care o provoacă. Aceasta determina o ampla atitudine negativă asupra potențialului societății americane, creând presiuni la nivel de activitate și desfășurarea acesteia în plan pozitiv. organizată?2000Bucuresti 2006

00000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000 Americanii își pierd, pentru prima oară, încrederea în dogma liberei inițiative, în virtuțile inițiativei private și în adevărul preceptelor liberale.

Optimismul care alimenta experiența americană și care își găsea în reușita acestei experiențe propria sa justificare este de-acum grav afectat. Îndoiala începe să încolțească în mințile americanilor. Națiunea traversează o criză a încrederii, cea mai gravă din istoria ei și care va lăsa urme adânci. Douăzeci de ani vor fi necesari, dacă nu pentru a le șterge definitiv, măcar pentru a le estompa, timp în care generația care a trăit criza va putea fi înlocuită de următoarea. Douăzeci de ani reprezintă, de asemenea, durata administrației democrate (1933 – 1953). Criza are, într-adevăr, consecințe politice: republicanii s-au arătat total neputincioși în a înțelege și a remedia situația. Incapacitatea lor de a acționa este aspru sancționată de alegători. Compromis ca urmare a pronosticurilor sale optimiste, dezmințite în mod categoric de evoluția ulterioară a evenimentelor, nefericitul președinte Hoover se va prezenta resemnat la alegerile din noiembrie 1932, fără să își facă nici o iluzie.

Situația este catastrofală, curba atinge nivelul cel mai scăzut: aproximativ 12 milioane de șomeri, indicele producției industriale este la 48,7 (100 în 1929), cursul grâului și bumbacului, la o treime din nivelul atins în 1929. O victorie a democraților era în logica lucrurilor; aceștia dețineau, deja, majoritatea în Camera Reprezentanților, din noiembrie 1930. Mânați de dorința de schimbare, alegătorii ar fi votat pe oricare nou venit.

Pe parcursul anilor 1920, Statele Unite se transforma. Economia se dezvolta, societatea devine în majoritate urbana și intra în era consumului de masă. Unele industrii, însă, unele regiuni nu profită de binefacerile dezvoltării, și ample comunități minoritare sunt excluse de la prosperitate. America rurală, în criză, considera ca ultima să soluție este respingerea a tot ceea ce este nou.

Secțiunea 2

Franklin Roosevelt

Politica presedintelui Hoover nu a reușit să rezolve criza. La alegerile din 1932, el este înfrânt de candidatul democrat Roosvelt.

El avea să fie șansa Partidului Democrat, a republicii americane și, fără îndoială, a lumii libere, de a propune o asemenea personalitate de prim rang în funcția de președinte al Statelor Unite. Franklin Delano Roosevelt era înzestrat cu un mănunchi de însușiri care nu aveau cum să nu seducă electoratul, o tărie de caracter care îi îngăduie să îndure, ba chiar să învingă parțial infirmitatea de care suferea, numele pe care îl purta (Theodore era vărul său), experiența în domeniul afacerilor publice (fusese subsecretar la Marină în timpul Primului Război Mondial și guvernator al statului New York, unul dintre statele care joacă întotdeauna un rol decisiv în alegerea președintelui). Succesul său, oricum asigurat, va fi de o amploare fără precedent: va obține majoritatea în 42 de state din 48, dintre care unele votaseră aproape întotdeauna pentru republicani, având 23 de milioane de voturi, față de cele mai puțin de 16 ale contracandidatului său. Rareori un președinte avea să dispună la începutul mandatului său de un asemenea capital de încredere.

Secțiunea 3

Victoria democraților în fața republicanilor în urma alegerilor prezidențiale

Geniul politic al lui Roosevelt va consta în transformarea acestui succes de circumstanță într-un triumf durabil și a adeziunii pasagere a alegătorilor, într-un atașament solid față de Partidul Democrat. O fracțiune importantă a electoratului american este, într-adevăr, instabilă și votul său fluctuant decide de multe ori soarta confruntării dintre republicani și democrați. Începând cu anul 1865, partidul republican avusese întotdeauna asigurată majoritatea: Wilson nu a devenit președinte decât în urma unei sciziuni între republicani. Criza îi aduce la Casa Albă pe democrați. Roosevelt îi va menține aici douăzeci de ani. Raportul de forțe dintre cele două partide se răsturnase.

Criza apropie în mod accidental mai multe grupări cu tradiții și interese deosebite, pe care circumstanțele, evoluția situației și abilitatea politică a lui Roosevelt, în egală măsură șef de partid și șef de stat, le vor menține strâns sudate. Este, mai întâi, Sudul, the solid South, numit astfel datorită atașamentului său față de partid. În interiorul coaliției democrate, Sudul este un element conservator, reacționar chiar, în mod deliberat rasist și opunându-se în mod sălbatic oricărei încercări de instaurare a unei egalități efective între albi și negri.

Ceea ce nu îi împiedică pe alegătorii negri, cel puțin pe aceia care își exercită drepturile politice, o minoritate, să voteze, de asemenea, pentru democrați. Fermierii formează un alt grup, care este recunoscător administrației democrate pentru faptul de a-i fi scos dintr-o situație dezastruoasă. Devalorizarea dolarului și politica inflaționistă vor face ca datoria lor să dispară, în timp ce măsurile de susținere a prețurilor agricole îi vor pune la adăpost de fluctuațiile economice. Motive apropiate îi leagă și pe muncitorii din industrie de democrați. În afară de reducerea șomajului, sindicatele mai trebuie să mulțumească administrației și pentru grija de a le consulta în pregătirea unora dintre deciziile pe care urmează să le ia. Sindicalismul face mari progrese sub președinția lui Roosevelt. Acesta urmareste o intensă dezvoltare care să propulseze America pe cel mai înalt nivel, să o direcționeze către mult dorita poziție de putere mondială.

Constituită pe bază de meserii, bătrâna American Federation of Laborse vede concurată de o organizație mai dinamică, Congress of Industrial Organization, care încadrează în federațiile industriale acele categorii profesionale față de care aristocrația muncii nu manifestă nici un interes (1936). Competiția dintre cele două centrale este profitabilă pentru muncitori, adeziunile se numără cu miile. Sindicatele încep să se arate interesate de problemele politice; ele trec la educarea aderenților lor. Americanii de dată recentă, imigranții proaspăt sosiți sau cei al căror proces de asimilare a fost mai dificil, întrucât își păstrează particularitățile, sau pe care originea îi separă și mai mult de fondul anglo-saxon, votează, de asemenea, pentru democrați: irlandezii, italienii, slavii, majoritatea catolicilor, evreii, toate minoritățile etnice.

De aceea New York-ul, cel mai mare oraș evreiesc din lume, de asemenea, cel unde se află cei mai mulți irlandezi și una dintre metropolele slave, este și el un bastion al democraților. Albii din Sud, negrii, fermierii, muncitori, minoritățile confesionale sau rasiale, toate acestea sunt elementele disparate a căror coaliție îl poartă în triumf la președinție pe candidatul democrat și pe care Roosevelt le va menține unite atâta timp cât va trăi.

Ales în noiembrie 1932, Roosevelt nu-și poate intra în atribuții decât pe 4 martie 1933. Pe durata acestor patru luni, situația se agravează și mai mult; șomajul crește, paralizia se extinde, băncile continuă să dea faliment în serie (5500, începând din anul 1930) – pe 4 martie, instituțiile de credit își închid porțile pe întreg teritoriul. Economia americană atinge fundul prăpăstiei. Totul este lăsat pe seama inițiativelor noii administrații. De puține ori un președinte se va întâlni cu o situație atât de dezastruoasă, se va simți împovărat de o asemenea responsabilitate și va dispune de posibilități de acțiune atât de mari.

Secțiunea 4

New deal, noua doctrină a S.U.A. inițiată de Roosevelt

Roosevelt acționează imediat, cu o hotărâre care trezește din nou încrederea. Congresul, care nu-i poate refuza nimic, votează pe loc, cu o foarte mare majoritate, adesea în unanimitate, toate propunerile de legi transmise de președinte. Activitatea legislativă este prodigioasă. În mai puțin de trei luni, de pe 9 martie până pe 16 iunie 1933 – cele o sută de zile de experimentare a noii politici New Deal, Camerele adoptă mai multe texte decât în cei patru ani ai administrației Hoover. Procesul se derulează cu o rapiditate extraordinară; anumite texte sunt stabilite, discutate, cotate și semnate în aceeași zi. Puterea de influență a celor mai multe dintre ele este fără precedent, iar în ansamblu aceste legi modifică radical obiceiurile, tradițiile și structurile societății, economiei și politicii americane.

Principalele legi au fost pregătite din noiembrie până în martie, de către președinte, împreună cu micul grup de intelectuali și de specialiști care formează al său brain trust. Importanța anturajului prezidențial crește o dată cu sporirea puterii președintelui. Mulțimea aceasta de legi care se referă la toate domeniile nu se încheagă, totuși, într-un ansamblu sistematic. Roosevelt nu este un doctrinar. New Deal nu exprimă atât un program, cât o atitudine fundamentală: republicanii asistaseră neputincioși la ravagiile crizei, în timp ce Roosevelt înțelege să reacționeze. New Deal este, în primul rând, un act de credință în virtuțile acțiunii, refuzul de a admite fatalitatea crizei. Aceasta este semnificația sa: cărțile sunt împărțite din nou și partida trebuie să reînceapă pe baze mai juste. Experiența lui Roosevelt se înscrie astfel, chiar dacă metodele sunt noi, în tradiția credinței optimiste în geniul națiunii americane. New Deal se sprijină pe câteva postulate: să repună în mișcare activitatea productivă, să stimuleze cererea și să facă să crească puterea de cumpărare a muncitorilor și țăranilor – toate acestea stau, în situația catastrofală actuală, doar în puterea statului federal.

Așadar, acesta și numai acesta trebuie să pună din nou pe picioare, la întreaga sa capacitate, economia americană. Politica deflaționistă a republicanilor a dat greș; democrații vor practica o inflație controlată. Renunțarea la etalonul de aur, devalorizarea dolarului (de la 30% la 40%), acordarea unor avansuri financiare din vistieria statului și a unor mari facilități în ceea ce privește creditul sunt o serie de măsuri care trebuie să conducă la revigorarea economiei. Experiența a demonstrat, de asemenea, cât de eronate erau maximele liberale și cât de nocivă era ideea unei concurențe nelimitate; statul trebuie să intervină pentru a o reglementa, pentru a organiza raporturile dintre membrii societății și pentru a apăra interesele legitime ale salariaților.

Orientările economice din New Deal se prelungesc într-un program social. Aceste principii trasează un cadru acțiunii administrației; în aplicarea lor, Roosevelt, al cărui empirism îi dictează conduita, se inspiră din realitate, având grijă să nu dea prea multă ascultare celor prea grăbiți și să se supună opiniilor majorității.

Băncile sunt toate închise, iar creditul este paralizat. O lege de urgență, propusă și votată pe 9 martie acordă mari puteri organismelor federale, reglementează toate tranzacțiile pe bază de credit, interzice tezaurizarea și exportul de aur. Un moratoriu acordă o amânare băncilor. Opt zile mai târziu, 5.000 de bănci își redeschid porțile. Șomerii se pot număra cu milioanele. Washingtonul pune la dispoziția statelor 500 de milioane de dolari și declanșează un vast program de lucrări publice: construirea de școli, amenajarea unor aeroporturi, o serie de canalizări – acestea dau de lucru milioanelor de șomeri care redobândesc, o dată cu speranța și încrederea, o putere de muncă de care producția beneficiază numaidecât.

Amenajarea văii fluviului Tennessee, în vederea electrificării și irigării regiunilor învecinate, este finanțată sub egida Tennessee Valley Authority (TVA), o întreprindere grandioasă care va transforma peisajul și condițiile de viață pe o întindere vastă. Un corp de protecție civilă asigură locuri de muncă pentru 250.000 de oameni, angajați în operația de reîmpădurire. Fermierii vând în pierdere, cursul produselor agricole se prăbușește și ei sunt înglodați în datorii uriașe. Agricultura! Adjustment Act (AAA, 12 mai 1933) și alte diverse legi organizează creditul agricol, îi determină pe agricultori să reducă producția excedentară de mărfuri, printr-un regim de subvenții direct proporțional cu suprafețele necultivate, stabilesc un sistem de prețuri garantate. Împrumuturile pe termen lung, cu o dobândă modică, și inflația continuă ii ajută să se pună pe picioare. Intre 1933 și 1939, venitul mediu al fermierilor aproape că se dublează: iată-i ajunși la acea stabilitate la care aspirau.

National Industrial Recovery Act (NIRA, 16 iunie 1933) face pentru industriași și pentru salariați ceea ce AAA făcuse pentru fermieri: fixarea unor prețuri minime, reducerea zilei de lucru, o serie de coduri ale unei concurențe loiale în diverse domenii, redactate după un model uniform, pe care președintele are autoritatea de a le impune industriașilor care nu le vor aplica în mod spontan. Toate acestea urmează să restrângă oferta și să absoarbă excedentele. Cererea este stimulată prin avansarea de credite și prin lansarea unor proiecte industriale și economice de mari dimensiuni. Aceste reglementări reprezintă o garanție pentru muncitorii care văd cum salariile lor cresc, cum locurile de muncă sunt de-acum stabile, cum delegații lor sunt asociați la redactarea unor coduri, admiși să participe la negocierea acordurilor colective.

Pe 16 iunie, când Congresul își suspendă lucrările, Statele Unite par să fi înfăptuit un soi de revoluție: un capitol din existența lor este închis, un altul începe. Chiar și aceia care îi contestă spiritul, sau îi critică metodele trebuie să fie de acord că bilanțul acestei experiențe este pozitiv: șomajul a scăzut, economia și-a revenit, indicii de producție sunt în creștere, băncile au fost redeschise, fermierii își vând produsele la prețuri mai avantajoase. Roosevelt a salvat Statele Unite de la o catastrofă financiară, a evitat convulsiile sociale, poate chiar o revoluție, l-a redat poporului american încrederea în soarta să și a făcut ca toate instituțiile vieții sociale și economice să-și recapete valoarea.

Structurile economiei americane ies profund modificate din această experiență: intervenția autorității publice, dezvoltarea legislativă, organizarea sindicatelor au îngustat foarte mult câmpul de aplicare a liberalismului și au transformat capitalismul, poate salvându-l. Ordinea politică a fost, de asemenea, afectată: echilibrul dintre state și statul federal este de acum înainte rupt în beneficiul Guvernului Federal. Reglementarea în domeniul economic și al legislației sociale devin de competența sa; evoluția ulterioară a evenimentelor va tinde să facă din state agenții de execuție ai politicii decise la Washington. Este o răsturnare a concepției care îi inspirase pe membrii Adunării Constituante din 1787 și ultimul stadiu al unui proces aflat în derulare de multă vreme. Administrația federală își extinde serviciile și își mărește efectivele, Washingtonul capătă înfățișarea unei mari capitale administrative.

Secțiunea 5

Rezistența S.U.A. la situația de criză și la noua politică

Această activitate, ca și consecințele sale, nu sunt pe gustul tuturor. Primit la început cu un sentiment de ușurare unanim (aproape toate punctele sale principale au fost adoptate de Congres în cvasiunanimitate), New Deal începe să întâmpine o opoziție crescândă – o parte dintre patroni, nemulțumiți să vadă statul sprijinind revendicările salariaților lor și stingheriți de noile constrângeri; o parte dintre state, subordonate statului federal; o parte dintre republicanii geloși pe rivalii lor politici; o parte dintre oamenii legii, foarte scrupuloși în respectarea legalității.

Roosevelt își găsește adversari chiar și în propriul său partid: o serie de conservatori care protestează împotriva unui presupus socialism. Această opoziție disparată se regrupează pe teren juridic și pledează pentru neconstituționalitatea New Deal. Or, Curtea Supremă, cea mai înaltă autoritate în materie, declară neconstituționale NIRA (mai 1935) și AAA (ianuarie 1936). Dar New Deal are, de asemenea, și partizani înfocați. Roosevelt a inaugurat o serie de noi forme ale relației președintelui cu opinia publică, stând de vorbă, prin radio, cu întreg poporul american. Șomerii de ieri, fermierii își amintesc de recentele lor nenorociri. În noiembrie 1936, Roosevelt este reales cu un avans și mai mare față de concurentul său republican: aproape 28 de milioane de voturi, față de 17.

Democrații dețin în Congres o majoritate zdrobitoare: 7/8 din Senat și 3/4 din Camera Reprezentanților. Motivul este simplu: țara aprobă New Deal. Roosevelt știe să dea dovadă și de suplețe, nu numai de fermitate: după ce amenințase Curtea Supremă că va coborî vârsta membrilor acesteia, se conturează, totuși, o apropiere. Roosevelt nu dă curs proiectului său și Curtea se arată mai conciliantă. Abilitatea președintelui cruță Statele Unite de un conflict constituțional, analog celui care îl opusese pe președintele Jackson Congresului. Adversarii trebuie să cedeze în fața evidenței: multe dintre dispozițiile din New Deal au intrat deja în reflexele societății americane; este o iluzie să crezi că poți reveni la starea anterioară de lucruri. Controversa se domolește.

Agravarea situației internaționale contribuie și ea la acest fapt, abătând atenția președintelui de la problemele interne și aducând o justificare suplimentară intervenției din ce în ce mai active a puterii federale în viața națiunii, în afara Statelor Unite, experiența Roosevelt a avut un răsunet considerabil. Studiată, proslăvită, imitată (politica economică a guvernului Leon Blum se inspiră din ea), ea a părut să deschidă o cale de mijloc între anarhia liberalismului și rigoarea unui dirijism planificator, ca și între neputința democrației clasice și excesele regimurilor totalitare.

Secțiunea 6

Politica externă a lui Roosevelt

Ajuns la putere, Roosevelt încearcă să conducă altfel. El rămâne în strânsă legătură cu poporul organizând conferințe de presă de doua ori pe săptămână și explicându-și politica în „ taifasurile la gura sobei” retransmise la radio. El își crează o echipă de consilieri de tip nou ( Brain Trust), care au uneori păreri divergente, mai apropiați de mediile universitare decât de cele de afaceri. Președintele este, de acum înainte, cel care ia toate deciziile politice, pe care Congresul, cu o majoritate democrată, nu face decât să le aprobe.

În cursul celui de al doilea mandat (1937 – 1941), preocupările pentru ceea ce se întâmplă în exterior vor lua din ce în ce mai mult locul atenției acordate problemelor interne.

Roosevelt era, în modul cel mai firesc cu putință, puternic atras de politica externă, ca orice om de stat bântuit de visul grandorii politice. Mai mult decât atât, întâmplarea face ca, în Statele Unite, acesta să fie sectorul prioritar al activității prezidențiale. Prin tradiție familială și experiență personală, Roosevelt cunoștea lumea și se interesa de Europa. Interesul principal îl ocupa politica externa care să încurajeze relațiile S.U.A. cu statele europene, în principal să acorde sprijin în așa fel încât, poziția să dea putere superioară să o devanseze pe cea a Germaniei.

Fără să mai stea pe gânduri, imprimă politicii externe, asistat de secretarul său de stat, Cordell Huli, amprenta personalității sale. În noiembrie 1933, recunoaște Guvernul sovietic, pe care diplomația americană îl ignora cu încăpățânare de la Marea Revoluție din Octombrie, ca și, mai târziu, China lui Mao Zedong. Dar originalitatea liniei sale politice se manifestă mai ales în relațiile cu celelalte republici americane: precursorii săi, de la McKinley încoace, interpretând doctrina Monroe dintr-o perspectivă imperialistă, acționaseră pentru extinderea tutelei politice sau economice a Statelor Unite asupra celorlalte state de pe continent și reușiseră să facă din Marea Caraibelor un lac american. Pe parcursul a aproximativ douăzeci de ani, trupele federale interveniseră în Cuba, în Santo Domingo, în Mexic. Roosevelt, atât din diplomație, cât și din convingere, rupe în mod ostentativ cu ceea ce vărul său numea politica de tip big stick („a bâtei groase”) și inaugurează raporturile de bună vecinătate.

O serie de gesturi vin să confirme sinceritatea intențiilor sale: din 1933, trupele americane sunt retrase din Nicaragua; amendamentul Platt, care stabilea, din 1901, un soi de protectorat asupra Cubei, este abrogat în 1934. Acționează în același spirit în Haiti și în Santo Domingo. Pentru statele americane, liniștite de aceste dovezi de bunăvoință, calea spre stabilirea unor relații mai apropiate este deschisă. într-un climat de încredere mutuală, panamericanismul își recapătă sensul, se conturează o solidaritate americană ale cărei baze sunt puse într-o serie de conferințe interamericane. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Statele Unite vor culege roadele acestei atitudini-clarvăzătoare și generoase.

Secțiunea 7

Schimbarea statutului de neutralitate

Atenția președintelui se îndreaptă curând spre Europa, al cărei cer se acoperă de nori aducători de furtună. Intre alegerea să și preluarea efectivă a prerogativelor președinției, Adolf Hitler devenise cancelar pe 30 ianuarie 1930. Intentia acestuia era aceea de a atinge inaltul scaun de conducere pentru a urmari mai apoi, o politica de expansiune sau de înțelegere între Est și Vest. Inițiativele diplomatice și militare ale noului conducător al Germaniei vor pune pacea în pericol. Începând din 1935, situația din Europa devine primejdioasă: campania italiană din Etiopia, războiul din Spania amplifică riscurile și demonstrează celor care nu vor să le ignore „voința de putere” a statelor totalitare. Roosevelt presimte pericolul, dar poporul american nu-l vede sau nu vrea să îl vadă, continuând să susțină că neutralitatea stă la temelia păcii și constituie o garanție a securității sale.

Absent din Societatea Națiunilor, ținut în frâu de acest mod de a gândi al poporului american, ca și de suspiciunile Congresului, Roosevelt își vede libertatea de acțiune mult restrânsă. În această poziție dificilă, aflat între o situație a cărei agravare rapidă îi confirmă presimțirile pesimiste și o opinie publică orbită de izolaționism, care își poate imagina că poate rămâne în afara unui conflict, Roosevelt își va dovedi pe deplin calitățile de om de stat: nu renunță la ideea de a acționa, dar se ferește să comită din nou eroarea lui Wilson de a porni la drum fără să fie sigur dacă va fi urmat. Îmbinând abilitatea cu îndrăzneala, se folosește din plin de toate posibilitățile pe care i le oferă legislația și, în același timp, încearcă să o modifice: un amendament la Legea Neutralității (1937) autorizează vânzarea de armament beligeranților, cu condiția să plătească în numerar și să asigure transportul (cash and carry).

Această dispoziție care mai atenuează regimul de neutralitate definit în 1935, sub pretextul că tratează toate puterile pe picior de egalitate, avantajează de fapt democrațiile occidentale care dispun atât de posibilități financiare, cât și de mijloacele de a-și proteja căile de comunicație maritime cu Statele Unite. Fără să-i bruscheze pe alegători sau pe congresmeni, Roosevelt, cu răbdare, încearcă să pună opinia publică americană față în față cu realitatea – astfel, o va face să parcurgă drumul care va duce la acceptarea responsabilităților ce îi revin, uneori anticipând, alteori formulând o serie de sentimente de care opinia publică nu era conștientă încă. În octombrie 1937, un discurs rostit la Chicago marchează o etapă: Roosevelt constată eșecul izolaționismului și introduce o diferență între modul de a judeca democrațiile și modul de a judeca dictaturile, idee, cu siguranță, conformă caracterului democratic al instituțiilor americane, însă în dezacord fundamental cu principiul de neutralitate.

Dar evenimentele evoluează mai repede decât opinia publică americană: cererii înspăimântate a lui Paul Reynard, care imploră America să nu lase ca Franța să fie strivită, Roosevelt nu-i poate răspunde decât printr-o manifestare platonică de simpatie. În cursul campaniei electorale din toamna anului 1940, Roosevelt, care candidează pentru a treia oară – fapt fără precedent în istoria Statelor Unite și pe care doar excepționala gravitate a situației îl face posibil – crede că trebuie să promită, împotriva convingerii sale intime, că Statele Unite nu vor intra în război. Realegerea sa, mult mai dificilă decât în 1936, îi conferă suficientă autoritate pentru a obține din partea Congresului votul pentru creditele și măsurile necesare pentru securitatea Statelor Unite, în accepțiunea să cea mai largă. Deja, în ajunul înfrângerii Franței, mergând până la limita extremă a posibilităților de a se implica fără a intra în război, Roosevelt transferase Angliei 50 de distrugătoare, în schimbul închirierii unor baze necesare apărării zonelor din apropierea Golfului Mexic.

După realegerea sa, determină Congresul să adopte formula contractului de împrumut care îi îngăduie să furnizeze țărilor care apără democrația tot ceea ce le este necesar și nu-și pot procura datorită penuriei financiare. Contractul de împrumuta fost inventat pentru Anglia. Aplicarea să se va extinde asupra multor altor țări; din vara lui 1941 și URSS va beneficia de el. Statele Unite devin arsenalul democrațiilor. Rămânând dincolo de frontiera care desparte pacea de război, Roosevelt arată din ce în ce mai clar încotro se îndreaptă simpatiile Statelor Unite: Roosevelt și Churchill stabilesc chiar un program comun care definește obiectivele de luptă ale acestor două țări aliate fără să fie aliate (1941).

Cele 8 puncte ale Cartei Atlanticului, care reiau tradiția Celor 14 puncte ale lui Wilson, exprimă, într-un mod admirabil, idealismul generos al Statelor Unite. Ele vor avea un răsunet incalculabil. Pe timp de război, ele întruchipează speranța popoarelor și câștigă multe simpatii pentru cauza Aliaților. Pe timp de pace, ele vor fi o sursă de inspirație pentru revendicările coloniilor și vor da o nouă înfățișare lumii.

Secțiunea 8

Intrarea în război

Cel de-al doilea război mondial marchează debutul apogeului politic și economic al Statelor Unite ale Americii.

Frontiera dintre pace și război nu încetează să se îngusteze. Japonia va cruța Statele Unite de efortul de a se hotărî să sară pragul. În zorii zilei de 7 decembrie 1941, întrerupând brusc tratativele, care timp de mai multe luni au servit drept paravan pregătirilor sale militare, avioanele japoneze au atacat prin surprindere marea bază americană din Pearl Harbor, din Hawai. Escadra americană din Pacific, surprinsă la țărm, a suferit pierderi considerabile. Forța de război americană a avut nevoie de câteva luni bune pentru a-și reveni din dezastru, în vreme ce Japonia profită de acest răgaz pentru a lua în stăpânire întreg sud-estul Asiei. Dar agresiunea japoneză avea să facă, în mod indirect, un mare serviciu președintelui și poporului american: erau împinși să intre în război prin voința inamicului.

A doua zi, Germania a declarat război Statelor Unite. Nu mai trebuia să se întrebe ce aveau de făcut; toate ezitările sunt spulberate, dezacordurile dintre partide dispar ca prin farmec, politica personală a lui Roosevelt și voința poporului se suprapun. Statele Unite nu mai au de acum înainte decât un singur obiectiv: să intre în război și să îl câștige. Timp de patru ani, istoria lor se va confunda cu aceea a celui de Al Doilea Război Mondial.

În ciuda avertismentelor lui Roosevelt, Statele Unite sunt foarte departe de a fi pregătite. Ajutorul acordat Marii Britanii a slăbit chiar capacitatea lor de luptă. Multă vreme, Statele Unite vor suferi înfrângere după înfrângere. Totul, sau aproape totul, trebuie făcut în același timp: înrolarea, instruirea recruților, formarea cadrelor, proiectarea armelor, crearea uzinelor în care acestea să fie fabricate. Amploarea efortului ar fi putut descuraja alte popoare; Statele Unite sunt, însă, stimulate de această acțiune.

Pe 6 ianuarie 1942, mesajul președintelui asupra stării Uniunii fixează obiectivele pe care industria națională trebuie să le atingă înainte de sfârșitul anului. Cifrele par de neconceput: 60.000 de avioane, 45.000 de tancuri, 20.000 de tunuri DCA, nave cu un tonaj total de 18 milioane. Programul va fi executat. Statele Unite se sprijină și pe vreme de război pe aceleași însușiri de care au făcut dovadă și pe vreme de pace. Economia lor se transformă în întregime într-o economie de război; teritoriul Statelor Unite nu mai este decât un arsenal imens care se îngrijește nu numai de armata și flota americană, dar și de armatele și flotele tuturor Aliaților. Sute de noi uzine sunt create, în special în California și în statele din Sud, și acestea lucrează 24 de ore din 24.

Capacitatea de producție a oțelăriilor se ridică la cifre fabuloase; uzinele lucrează din ce în ce mai repede, liberty ships sunt construite în douăsprezece zile. Poporul american se adaptează în mod spontan profilului unei economii de război. Războiul capătă un caracter industrial, bogăția resurselor și organizarea perfectă îngăduie Statelor Unite să-și cruțe oamenii și să-și strivească dușmanul sub greutatea unui material de război fabricat în serie mare. Acest efort gigantic duce la obținerea unor victorii decisive, în principal pe două planuri: pe mare, unde activitatea șantierelor navale câștigă cursa contra-cronometru cu submarinele germane și permite debarcările din Africa de Nord, din Pacific și din Normandia; în aer, unde aviația americană își arată curând superioritatea. Stăpânirea deopotrivă a oceanelor și a văzduhului deschide calea cuceririi continentului european.

Acest efort își va arăta curând efectele pe câmpul de luptă. Anglia și URSS reușesc să țină pe loc adversarul; Statele Unite vor lua inițiativa. Din noiembrie 1942, ele sunt în măsură să ducă la bun sfârșit o debarcare de mari proporții, la mii de mile de bazele lor, în Africa de Nord. Anul următor are loc debarcarea în Sicilia, apoi în Italia peninsulară. Pe 6 iunie 1944 se deschide, în Normandia, al doilea front. Numirea generalului Eisenhower la comanda trupelor aliate consacră poziția dominantă a Statelor Unite în coaliție. Unsprezece luni mai târziu, capitularea Germaniei hitleriste îndepărta definitiv una dintre cele mai mari amenințări la adresa libertății umanității. Aportul armatei și diplomației americane la acest deznodământ a fost capital, într-adevăr, diplomații nu abdicaseră de la îndatoririle lor. O serie întreagă de convorbiri purtate de Roosevelt cu conducătorii celorlalte mari națiuni aliate contribuiseră la strângerea legăturilor și la coordonarea eforturilor între cei trei mari Aliați, punând piatra de temelie pe care avea să se clădească pacea: Casablanca (ianuarie 1943, când anglo-saxonii decid să ceară capitularea fără condiții a inamicului), Quebec (august 1943), Cairo (unde Roosevelt și Churchill discută cu Tchang Kai-Chek), Teheran (noiembrie – decembrie 1943) și Yalta (februarie 1945).

Meritele Statelor Unite erau cu atât mai remarcabile, având în vedere că fuseseră silite să lupte simultan pe două fronturi. Prioritatea acordată sectorului european nu împiedicase forțele americane din Pacific să întreprindă împotriva Japoniei o serie de operațiuni militare dure și costisitoare. Escadrele refăcute trecuseră la atac și îi obligaseră pe japonezi să se mute dintr-un arhipelag într-altul, strângând cercul în jurul Japoniei. Explozia celor două bombe atomice de la Hiroshima și Nagasaki va da ultima lovitură rezistenței japoneze. Capitularea semnată pe Missouri (15 august 1945) făcea pereche cu capitularea Germaniei. Și într-un caz, și în celălalt, un general american se aflase în funcția de comandant suprem: Eisenhower împotriva Germaniei, MacArthur împotriva Japoniei. Statele Unite erau, alături de URSS, marile învingătoare.

CAPITOLUL II

POLITICA DE IZOLAȚIONISM ÎN EUROPA

Secțiunea 1

Roosevelt și politica externă

Incepand din 1933, Roosevelt începe să aplice primul său program de reforme, New Deal. Doua dintre marile sale reforme sunt, însa, invalidate de Curtea Supremă.

Administrația Roosevelt a căutat să aducă un suflu proaspăt și în domeniul politicii externe a S.U.A. Restabilirea relațiilor cu U.R.S.S. (noiembrie 1933), actul diplomatic cel mai însemnat din primii ani ai președinției lui Roosevelt, a marcat tendința spre o politică externă realistă, liberală. Obligația, legiferată de Congres (mai 1934), de a se acorda Filipinelor independența, proclamarea politicii de „bună vecinătate” față de țările Americii Latine, renunțarea la „amendamentul Platt” impus Cubei în 1901, retragerea infanteriei marine americane din Haiti, anularea unor prevederi împovărătoare impuse Republicii Panama etc, toate oglindeau starea de spirit a opiniei publice, împlineau cerințe rostite adesea de-a lungul și de-a latul țării. În locul vechii politici brutale, de intervenție armată sau de sancțiuni economice, față de țările din America Latină, administrația Roosevelt a căutat să ducă o politică suplă, abilă, care să apere interesele dolarului dar, totodată, să țină seama de realități.

Guvernul mexican naționalizase petrolul și alte bogății, iar companiile americane proprietare presau insistent să se facă o intervenție armată în Mexic. Roosevelt, declarând că guvernul său nu pune și nu va pune la îndoială dreptul guvernului legiuit al Mexicului de a naționaliza proprietățile ce ar crede de cuviință, s-a mărginit de a exprima, în cea mai prietenească formă, dorința ca cetățenii americani, care au avut de suferit de pe urma naționalizării proprietății lor în Mexic, să primească o compensație corespunzătoare.

Înscăunarea nazismului la putere și pregătirile febrile de înarmare din Germania, tendințele Japoniei de a-și croi un vast imperiu în Pacific prin forța armată, visurile de cucerire ale Italiei fasciste erau urmărite cu îngrijorare de America. Guvernanții Statelor Unite au făcut numeroase declara, ții despre iminența unui nou război mondial. La întrebările neliniștitoare: ce vor face Statele Unite ale Americii în cazul izbucnirii războiului în Europa se asteapta. America va intra din nou în luptă, ca în 1917, rămăsese de văzut. Răspunsul aproape unanim al maselor largi era un „nu” categoric („never again”). În această atmosferă, Congresul cu o majoritate covârșitoare arareori obținută a adoptat în august 1935 „legea de neutralitate”, după care, în caz de război, între două sau mai multe țări străine, se interzicea exportul de armament și de materiale de război în țările beligerante. Italia fascistă a atacat Etiopia (iunie 1935) și Washingtonul a refuzat să intervină. Trupele naziste, violând tratatul de la Locarno, au ocupat zona demilitarizată renană (martie 1936) și Washingtonul a tăcut.

Germania și Japonia au încheiat „Pactul anticomintern” (noiembrie 1936), la care a aderat un an mai târziu și Italia, pecetluindu-se astfel axa Berlin-Roma-Tokyo și Washingtonul nu a acționat spre a bara calea politicii de pregătire a războiului.

În 1935, Roosvelt pregătește un nou program New Deal care să reunifice o societate națională divizată din cauza crizei.

În Spania era un război civil și totuși, atunci când exportatorii americani au vrut să facă uz de dreptul lor legal de a vinde arme guvernului republican spaniol, guvernul a impus votarea unui amendament la legea de neutralitate (1 ianuarie 1937) ca aplicarea ei să fie extinsă și asupra războaielor civile. Guvernului spaniol, un guvern recunoscut de jure, i s-a închis astfel piața americană; măsura viola nu numai dreptul internațional, dar și Tratatul de la Madrid din 1902, dintre Statele Unite și Spania. După ce Madridul a căzut, S.U.A. s-a grăbit să recunoască oficial guvernul lui Franco. Explicația oficioasă dată de Moffat, înalt funcționar la Departamentul de Stat asupra acestei grabe, este plină de semnificații. S.U.A. 1-a recunoscut pe Franco „în parte pentru că la acea dată numai noi și Rusia Sovietică nu recunoscusem inevitabilul, ceea ce crea o comunitate extrem de penibilă pentru noi” (N.N. Iakovlev).

Legea de neutralitate prelungită (februarie 1936 și mai 1937) lovea în victimele agresiunii și nu în agresori. Aplicând-o în mod arbitrar, guvernanții americani au încurajat agresiunea „făcând războiul mai probabil”. Departamentul de Stat, recunoscând că Japonia a încălcat Tratatul de la Washington al celor 9 puteri (1922) și pactul Briand-Kellogg, a condamnat de câteva ori atacul Japoniei împotriva Chinei (iulie 1937) și a subliniat, totodată, „interesele” S.U.A. În China. Cu toate acestea, S.U.A. a continuat să furnizeze Japoniei, după aprecierile specialiștilor, 54% din materialele strategice și mărfurile industriale pe care le folosea, în cea mai mare parte, în războiul împotriva Chinei (V. Lan).

Măsurile incluse în programul de reforme sunt luate în o sută de zile, începând din momentul sosirii lui Roosevelt la Casa Albă în martie 1933. Acestea au un obiectiv social: statul trebuie să vină în ajutorul celor mai dezavantajate categorii sociale (șomerii, fermierii, etc); dar și economic: creșterea puterii de cumpărare care rezultă din acest ajutor și acțiunea statului trebuie să permită o relansare a producției și să scoată țara din criză; și politic: trebuie salvat regimul capitalist și evitată amploarea pe care o pot lua mișcările extremiste.

În decembrie 1937, Roosevelt, într-o ședință a cabinetului, a arătat că dacă s-ar aplica embargoul în comerțul cu Japonia, ea ar fi „îngenuncheată după cel mult un an de zile”, producătorii americani putând fi eventual compensați pentru prejudiciile provocate de reducerea exporturilor. O lună mai târziu a fost depus pe masa Congresului un proiect de lege pentru încetarea relațiilor comerciale între S.U.A. și Japonia atâta timp cât trupele nipone ocupau teritorii chineze.

Proiectul a fost îngropat. Indignarea și protestele opiniei publice împotriva bombardamentelor japoneze asupra populației civile din China a silit guvernul american să instituie un „embargo moral” asupra exportului de avioane americane în Japonia. Concernele americane nu s-au lăsat convinse de argumente etice și au continuat să furnizeze agresorilor armele solicitate.

Austria a fost înghițită și naziștii au început „războiul nervilor” în legătură cu Cehoslovacia. Washingtonul urmărea cu atenție încordată zborurile lui Chamberlain, „îngerul păcii”, la Berchtesgaden și saluta declarațiile înșelătoare ale lui Hitler. În zilele de 26 și 27 septembrie, Roosevelt s-a adresat lui Hitler cu rugămintea de a continua convorbirile pentru a se ajunge la „un aranjament de pace acceptabil și constructiv”. Analizând poziția Statelor Unite față de drama cehoslovacă, Charles Beard scrie că președintele Statelor Unite „nu literalmente, ci în esență s-a îndreptat spre Munchen împreună cu Chamberlain și Daladier”.

Anumite mărturii și acte atestă că Washingtonul a mituit dimensiunile amenințării Axei împotriva intereselor S.U.A. mult mai acut și mai din timp decât Londra și Parisul.

Președintele Roosevelt, personal ostil articolului ce prevedea embargoul obligatoriu, a semnat actul izolaționist ce era „legea de neutralitate” din 1935, dar în același an, la 15 octombrie 1935, a ordonat ca mărfurile importate din Germania să fie impuse la cele mai ridicate taxe vamale stabilite de tariful din 1930.

În acei ani, S.U.A. au încheiat convenții comerciale pentru reducerea reciprocă a tarifelor vamale cu aproximativ 20 de state; nici unul dintre ele nu era totalitar.

În discursul ținut la 5 octombrie 1937, la Chicago, Roosevelt a arătat că „politica de izolare sau de neutralitate nu este o salvare” și deci sunt necesare acțiuni colective internaționale pentru înfrângerea agresiunii. „Când izbucnește și începe să se răspândească o epidemie, a spus el, societatea instituie o carantină în jurul bolnavilor pentru a se apăra de molimă”.

Discursul a avut efectul unei bombe explozive. În acei ani, grupările profasciste, folosindu-se de tendințele tradiționale izolaționiste americane și-au intensificat activitatea, militând zgomotos pentru o politică de „neintervenție”, „izolare” față de ofensiva statelor fasciste împotriva democrațiilor occidentale.

În fruntea acestor grupări se aflau ex-președintele Hoover, aviatorul Ch. Lindbergh, senatorii Taft, Vandenberg, Gerald P. Nye, William Borah, congresmenii H. Fisch și Hofman, editorii Hearst și Mc. Cormick și mulți alții. Ei făceau pelerinaje la Hitler și întorși în Statele Unite propagau teoria că trebuie să se cedeze în toate lui Hitler. Aceste grupări au dezlănțuit o campanie de mari proporții cu puternice rezonanțe împotriva liniei politice externe enunțate de președinte.

Campania era sprijinită activ și de izolaționiștii tradiționaliști, exponenții maselor de fermieri din statele vestice.

În această atmosferă, congresmanul Ludlow din Indiana, a depus în Congres un proiect de amendament la Constituție, ca în viitor S.U.A. să nu participe la vreun război fără un referendum național prealabil, cu excepția acelor cazuri când continentul american sau S.U.A. ar suferi o invazie sau ar fi amenințate de un atac iminent. La 10 ianuarie 1938 a avut loc în Camera Reprezentanților votul cu privire la proiectul lui Ludlow. Roosevelt adresase, în ajun, o scrisoare personală președintelui Camerei, în care arăta că amendamentul trebuie respins fiind „incompatibil cu forma noastră reprezentativă de guvernare” și „ar lipsi pe orice președinte de posibilitatea de a conduce afacerile noastre externe, ia alte puteri vor fi încurajate să încalce interesele americane fără a se teme de represalii” .

În ciuda faptului că Roosevelt a căutat, totodată, să se asigure de sprijinul congresmenilor democrați și să influențeze scrutinul republicanilor, proiectul lui Ludlow a întrunit 47%, aproape jumătate din numărul voturilor. Întru-cât în 1938 aveau să aibă loc alegeri pentru cel de-al 76-lea Congres, Roosevelt, temându-se că opoziția, organizată destul de solid, va bate monedă mai ales pe tendințele izolaționiste ale unei însemnate părți a electoratului american, a evitat să mai repete afirmațiile făcute la Chicago.

Să amintim că, treptat, se închegase și o viguroasă mișcare de masă, care milita pentru a se pune capăt acțiunilor agresive fasciste. Liga americană pentru pace și democrație număra, în rândurile ei, spre sfârșitul anului 1938, peste 8 000 000 de membri. Unii dintre membrii cabinetului lui Roosevelt, ca Henry S. Wallace, ministrul Agriculturii și Harold L. Ickes, ministrul de Interne au pledat realist și insistent pentru adoptarea unor măsuri împotriva pericolului fascist.

În cuvântarea din 2 aprilie 1938, Ickes spunea: „Fascismul este cel mai rău dușman împotriva căruia trebuie să începem de îndată lupta. Fascismul reprezintă o amenințare reală pentru statul nostru. Poporul începe să-și dea tot mai mult seama de pericolul reprezentat de acest odios fenomen politic” (V. Lan).

Înfruntarea se dădea pe un front larg și forțele care reprezentau progresul erau silite la lungi ocoluri.

După alegerile pentru cel de al 76- lea Congres în care democrații au pierdut 7 locuri în Senat și 70 în Camera Reprezentanților, menținându-și controlul asupra Congresului, administrația Roosevelt a orientat politica externă a S.U.A. pe linia respingerii energice și hotărâte a agresiunii statelor fasciste. A trecut Ia măsuri pentru a asigura spatele Statelor Unite și a lovi în întinsa agentură creată de hitleriști în America Latină. Lucrările Conferinței Panamericane (9- 27 decembrie 1938) de la Lima, au fost orientate împotriva axei Berlin- Roma- Tokyo, împotriva pătrunderii puterilor fasciste în țările latino-americane. Conferința a adoptat peste o sută de rezoluții, pătrunse, aproape toate, de spirit antifascist.

Secțiunea 2

Politica S.U.A. în contextul începerii celui de- Al Doilea Război Mondial

Churchill a dus cea mai concentrată și intensă campanie politică din viața lui împotriva legii Indiei din 1935, „un monstruos monument al rușinii construit de pigmei”, care dădea Indiei o guvernare internă federală de un tip de pe urma căruia beneficiau mai ales politicienii brahmani profesioniști și care în practică s-a dovedit nefuncțional. Dar în ciuda eforturilor sale titanice, el nu a putut obține un sprijin public de masă în Marea Britanie. Toată retorica sa a fost în zadar. De fapt, nu a putut atrage nici măcar comunitatea britanică din India: aceasta renunțase deja la ideea de imperiu.

Deputații conservatori erau apatici și se resemnau cu o retragere britanică treptată. Churchill n-a reușit să convingă mai mult de optzeci și nouă dintre ei să voteze împotriva legii, care a trecut cu majoritatea uriașă de 264 de voturi. Adevărul este că, deși Imperiul Britanic încă mai ocupa un sfert din suprafața pământului, în 1935 imperialismul deja murise în Anglia, nemaiașteptându-se decît funeraliile. În disperare de cauză, Churchill a renunțat la India pentru a-și concentra eforturile în direcția reînarmării Marii Britanii ca să supraviețuiască. Sprijinindu-o astfel, acorda un punct în plus în lupta cu nazismul.

Și aceasta părea uneori o cauză pierdută. Influența grupului Bloomsbury se răspândise atât de mult pană în anii '30 încât cuprinsese aproape întregul spectru politic. În rândurile inteligenței de stânga, patriotismul pe care Stratchey se străduise cu atâta succes să-1 distrugă fusese înlocuit de o loialitate primară față de Stalin. În anii '30 Apostolii au încetat să mai reprezinte centrul scepticismului politic și au devenit un teren de recrutare activ pentru spionajul sovietic. În vreme ce unii Apostoli precum Anthony Blunt, Guy Burgess și Leo Long erau încurajați să penetreze agențiile britanice ca să transmită informații la Moscova, stânga ca întreg, condusă de comuniști, căuta să păstreze Marea Britanie dezarmată, politică pe care Stalin a menținut-o pană când Hitler 1-a atacat direct în iunie 1941. În anii '20, Partidul Comunist Britanic fusese constituit din clasa muncitoare, inovatoare și cu o gândire independentă.

La începutul anilor '30 au pătruns intelectualii din clasa de mijloc, iar PC a devenit rapid un umil servitor al intereselor politicii externe sovietice. Marxiștii britanici, între care gânditori politici precum G.D.H. Cole și Harold Laski și oameni de știință precum Joseph Needham, J-B.S. Haldane și J.D. Bernal, acceptau necritic raționamentul grosolan și complet greșit conform căruia „Marea Britanie capitalistă” și „Germania fascistă” erau guvernate de aceleași interese internaționale iar reînarmarea Rhurului era menită decât perpetuării imperialismului și distrugerii socialismului.

Aripa pacifistă a clerului, condusă de Sheppard, a fondat o Uniune a Păcii cu scopul de a strânge semnături pentru a-1 descuraja pe Hitler: printre cei care au sponsorizat-o s-au aflat Aldous Huxley, Rose Macaulay, Storm Jameson, Vera Brittain, Siegfried Sassoon, Middleton Murry și alte „lumini” ale literaturii. Simțind vântul rece al concurenței stângii, Cecil a organizat, în 1934-1935, un „Vot pentru Pace” la nivel național, care a dat la iveală o aprobare în proporție de 87% (peste 10 milioane de voturi) a poziției Ligii și se pare că îi respingea atât pe pacifiști cat și pe conservatorii pro-reînarmare precum Churchill, dar care de fapt nu a pus niciodată întrebarea dacă Marea Britanie trebuia să se reînarmeze în cazul în care dictaturile o făceau, așa că a mărit și mai mult confuzia.

De fapt, opinia publică era extrem de volatilă. În 1933-1934, alegerile suplimentare din East Fulham au fost unele din cele șase ale căror campanii s-au axat pe problema păcii și care au revelat o respingere puternică a guvernului (ajungând chiar la 50% în octombrie 1934) și au fost interpretate drept o respingere publică a reînarmării. Toate aceste voturi s-au întors însă repede în tabăra Tory la alegerile generale din 1935, căci practic toți cei care au votat împotriva Regelui și a Țării la Oxford au luptat pentru asta când a sosit momentul. Dar Hitler ar putea fi scuzat pentru că a crezut, în orice caz până la sfârșitul lui 1938, că Marea Britanie nu i se va opune cu forța. El a acționat, așadar, pe baza acestei presupuneri.

Politica externă și militară a lui Hitler între ascensiunea sa la putere și sfârșitul lui 1938 a fost strălucit de puternică și, având în vedere lipsa totală de respect față de orice sistem juridic, fără cusur. El nu a făcut nici măcar o singură greșeală de judecată. În acest stadiu escatologia lui coercitivă era un avantaj: nevoia de viteză dădea mișcărilor lui un ritm datorită căruia reușea întotdeauna să-și prindă adversarii pe picior greșit și să-i năucească. Anii 1933 și 1934 au fost consacrați în principal consolidării interne și reînarmării. Acțiunea a început la 13 ianuarie 1935, când Hitler a câștigat plebiscitul din Saar; la unsprezece zile după ce Saarul a revenit Germaniei, la 7 martie, Hitler a repudiat clauzele referitoare la dezarmare din Tratatul de la Versailles, iar la 18 iunie, în ciuda Frontului Stresa, britanicii au acceptat cu lașitate acest fait accompli al unei Germanii reînarmate, semnând Tratatul Naval Anglo-German.

Această capitulare inexplicabilă nu numai că a dat Germaniei dreptul la 35% din forța flotei de suprafață britanice, dar i-a asigurat și paritatea la submarine. Era începutul unei acalmii pozitive, ca opusă simplei inactivități apatice. Această concesie i-a înfuriat pe francezi și a contribuit la ruptura în politica anglo-franceză marcată de criza abisiniană. De fapt, Abisinia a fost un avantaj nesperat pentru Hitler: singurul element de noroc pur.

Sa poți distinge între diferite grade ale răului constituie esența geopoliticii. Acesta era un dar pe care Anthony Eden, acum ministru de Externe, nu-1 avea. El nu putea face diferența între Mussolini, care era coruptibil dar și deschis influențelor culturale, și Hitler, un individ care deja asasinase sute de oameni și trimisese alte mii în lagăre de concentrare și care își proclama pe față intenția de a transforma Europa. „Programul meu a fost de la bun început abolirea Tratatului de la Versailles. Am scris acest lucru de mii de ori. Nici o ființă omenească nu a declarat ori înregistrat ceea ce dorește mai des decât mine”: așa spunea Hitler, și era adevărat.

Eden nu și-a dat seama nici că orice amenințare din partea Italiei, cu economia să slabă și deja în declin, era incomparabilă cu potențiala forță distructivă a Germaniei, care avea a doua mare economie industrială din lume, deja înflorind din nou, și o tradiție militară de o ferocitate neegalată. Această remarcabilă lipsă de vedere în perspectivă era împărtășită și de opinia publică britanică, sau în orice caz de acel segment al ei care-și făcea auzit glasul. Zarva stârnită cu privire la invazia Italiei era mult mai zgomotoasă decât reacția ostilă la oricare dintre mișcările mult mai bine gândite ale lui Hitler, atunci sau mai târziu. Francezii erau zguduiți de o asemenea frivolitate și au arătat clar că nu puteau lua parte la ea, încercând totuși să devanseze în mod pozitiv acțiunea represivă a acesteia.

Astfel, Abisinia nu numai că a distrus Frontul de la Stresa, dar a creat și un puternic antagonism anglo-francez și a înlăturat orice posibilitate de a asigura un acord în privința unei acțiuni ferme împotriva lui Hitler. Franța nu voia să sprijine Marea Britanie în privința Abisiniei; prin urmare, Marea Britanie nu voia să sprijine Franța în chestiunea Renaniei. Criza abisiniană i-a permis lui Hitler să-și devanseze planul de a remilitariza Rinul din 1937 în 1936, programat cu măiestrie la 7 mai, în punctul culminant al confuziei anglo-franceze. Chiar și așa, era un risc. Hitler a recunoscut mai târziu: „Dacă francezii ar fi intrat în Renania, am fi fost nevoiți să ne retragem cu coada între picioare.” Francezii aveau forța fizică să acționeze singuri, cum făcuseră în 1923. Dar le lipsea voința de a o folosi.

De atunci încolo Hitler s-a aflat într-o poziție în care se putea opune unei invazii din Vest. În 1936-1937 el a beneficiat în mare măsură de frământările din întreaga lume. Mai întâi Războiul Civil din Spania, apoi conflictul sino-japonez i-au împovărat pe apărătorii legitimității cu o mulțime de probleme în rapidă schimbare pe care nu le puteau rezolva. Între timp Hitler s-a reînarmat constant și și-a consolidat alianțele. Axa Roma-Berlin de la 1 noiembrie 1936, urmată în aceeași lună de Pactul Anti-Comintern cu Japonia, a modificat ecuațiile maritimo-aeriene tot atât de radical ca și avioanele care ieșeau din noile fabrici ale lui Hitler. În 1937 Germania avea deja 800 de bombardiere, față de cele 48 ale Marii Britanii. În luna mai a acelui an se calcula că forțele aeriene germane și italiene puteau arunca 600 de tone de bombe pe zi. Ceea ce a paralizat diplomația Aliaților a fost frica obsesivă de raiduri aeriene, intensificată de propaganda sovietică privit la Guernica după iulie 1937.

La 5 noiembrie 1937, Hitler a spus principalilor săi consilieri militari și de politică externă că putea începe acum o perioadă de expansiune activă primele ținte fiind Austria și Cehoslovacia. Von Blomberg, ministrul de Război, și comandantul Armatei, von Fritsch, au protestat: francezii erau încă prea puternici. Acesta le-a fost sfârșitul. Pană atunci Hitler lăsase în pace Armata, cu excepția faptului că dăduse instrucțiuni să se realizeze reînarmarea cat de repede posibil. Acum a hotărât că sosise timpul să ia frâiele în mână, pentru a deschide calea etapei dinamice a programului său.

La 26 ianuarie 1938 Blomberg a fost destituit. Au fost, într-un fel, norocoși: Stalin i-ar fi asasinat pentru mult mai puțin, el a omorât 200 de generali în 1937-1938, sau chiar pentru nimic. Alți aproximativ șaisprezece generali germani au fost trecuți în rezervă și încă patruzeci și patru transferați. Hitler însuși a preluat funcțiile de ministru de război și comandant al forțelor armate; slabul von Brauchitsch a fost numit șef al armatei; un general nazist docil, Wilhelm Keitel, a primit ordinul de a crea un nou înalt comandament operativ.

Astfel a căzut în mâinile lui Hitler ultimul bastion al vechii ordini, fără vreun murmur din partea cuiva. El i-a dat afară pe Schacht de la Ministerul Economiei și pe Von Neurath de la Externe în același timp. De acum înainte naziștii dețineau controlul complet și totul se afla pe picior de război.

La o săptămână după destituirea lui Fritsch, Hitler 1-a convocat pe cancelarul austriac, Kurt von Schuschnigg, la vila sa de la munte, din Berch-tesgaden. Nici un patron de saloon târât în bârlogul unui gangster n-ar fi putut fi tratat cu mai multă brutalitate. În urma tiradei lui Hitler, bietul om îngrozit a semnat o serie de concesii, inclusiv numirea unui nazist ca ministru de Interne în Cabinetul său. După aceea, pe când se întorcea cu mașina la Salzburg împreună cu Von Papen, acesta din urmă a remarcat: „Da, așa poate să fie Fiihrerul. Acum ai văzut singur. Dar data viitoare întâlnirea cu el ți se va părea mult mai ușoara. Führerul poate fi extrem de încântător.” De fapt, „data viitoare” pentru Schuschnigg a fost trimiterea la Dachau. Trupele lui Hitler au intrat în Austria la treizeci de zile după întâlnire.

Modul în care Hitler și-a tratat opozanții austrieci a fost extrem de brutal, bestial chiar. Profesori universitari au fost puși să frece trotuarele cu mâinile goale (o formă de „reeducare” imitată de Mao Zedong în anii '60).

La 21 aprilie, cinci săptămâni după ce a înghițit Austria, Hitler i-a ordonat lui Keitel să pregătească un plan de invadare a Cehoslovaciei și a instruit minoritatea germană de acolo să stârnească criza. În luna precedentă, la 21 martie, șefii de Stat Major britanici prezentaseră Cabinetului un studiu: Implicațiile militare ale agresiunii germane împotriva Cehoslovaciei”. Marea Britanie era acum în curs de reînannare, dar studiul spunea povestea înspăi-mântătoare a amânărilor și slăbiciunilor, în special în domeniul sensibil al apărării aeriene. Mai întâi, l-ar debarca armata germană pe Hitler dacă Aliații ar arăta limpede ca prețul politicii sale cehești era războiul. Acesta e unul dintre cele mai mari „dacă” ale istoriei, căci dacă răspunsul este „da”, al doilea război mondial, cu teribilele lui consecințe, ar fi putut fi evitat. Este adevărat că unii generali germani erau de părere că războiul pentru Cehoslovacia ar fi putut fi un dezastru pentru Germania.

O ședință convocată de Brauchitsch în iulie 1938 a avut drept concluzie că poporul german era împotriva războiului și că armata era încă prea slaba ca să înfrângă „Puterile”. Șeful Statului Major, Ludwig Beck, i-a spus politicianului Ewald von Kleist-Schwenzin, care pleca în Anglia: „Aduceți-mi o dovadă sigură că Anglia va lupta dacă Cehoslovacia e atacată și voi pune capăt acestui regim.” La 15 august Hitler și-a asigurat generalii că, atâta vreme cât vor fi la putere Chamberlain și Daladier, Aliații nu vor declara război, conform spuselor lui Rauschning, el se referea la pacifiști cu dispreț, numindu-i „Hugenburgii mei”.

Aceasta nu 1-a convins pe Beck, care și-a declinat responsabilitatea și a demisionat la 27 august. Există unele dovezi că alți generali erau pregătiți să-1 înlăture pe Hitler cînd și dacă dădea ordinul de atac. Generalii germani tăcuseră supuși în 1934, când Hitler omorâse doi dintre ei. Nu făcuseră nimic în ianuarie, când le degradase și trecuse în rezerva liderii. Când anume, în ultimele luni, vor fi găsit curajul care în mod atât de evident le lipsise până atunci – și pe care să-1 exercite în împrejurări ce ar fi fost calificate de Hitler drept dezertare și trădare în fața inamicului. În orice caz, oricare ar fi fost intenția generalilor, ei nu au reușit să o transmită Cabinetului britanic.

La ședința sa decisivă din 30 august, un singur ministru din guvern, Oliver Stanley, a menționat credința generalilor germani că țara lor nu era pregătită pentru război. Ceea ce voiau Beck și colegii era un ultimatum – o amenințare cu războiul. Ceea ce a decis Cabinetul a fost exact contrariul. După cum a rezumat Chamberlain, „Cabinetul a fost de părere că nu trebuie să-1 amenințăm pe Herr Hitler că dacă intră în Cehoslovacia îi vom declara război. Era extrem de important ca decizia să rămână secretă.” Cum public se susținea că numai o atitudine ferma putea fi eficientă, decizia Cabinetului este de neînțeles, dacă nu presupunem că Chamberlain și alții nu voiau ca Hitler să fie răsturnat.

Aceasta duce la o idee importantă: fenomenul Hitler nu poate fi privit decât în asociație cu fenomenul Rusiei sovietice. Așa cum frica de comunism 1-a adus la putere, tot ea tindea să-1 mențină acolo. Lui Chamberlain nu-i era clar, în acea etapă, dacă Hitler reprezenta sau nu o amenințare totală, îi era extrem de clar că Stalin o reprezenta. Britanicii aveau tendința de a subestima puterea armatei sovietice. Ei se temeau însă de potențialul politic al expansiunii comuniste. În mod indirect, Hitler subliniase întotdeauna înrudirea dintre totalitarismele rivale. În momentul în care Partidul Nazist dispărea, repeta el, „vor fi încă 10 milioane de voturi pentru comuniști în Germania”. Alternativa pentru el nu era democrația liberală, ci colectivismul sovietic, insista el. Chamberlain, cel puțin, accepta acest argument. Când, la 26 septembrie, chiar înainte de Munchen, generalul Gamelin i-a zugrăvit un tablou mai optimist al forței Aliaților și au discutat posibilitatea înlăturării lui Hitler, Chamberlain a vrut să știe: „Cine garantează că Germania nu va deveni bolșevică după aceea.” Bineînțeles, nimeni nu putea promite așa ceva. Daladier a adoptat o linie similară: „Cazacii vor guverna Europa.” Astfel, cei doi au ales cel mai mic dintre două rele (după părerea lor): concesii făcute Germaniei.

A doua întrebare este: ar fi fost Aliații mai inspirați dacă ar fi luptat în toamna lui 1938 pentru Cehoslovacia decât în toamna lui 1939 pentru Polonia. Și acest lucru este controversat; dar răspunsul este, cu siguranță, „da”. E adevărat că ritmul reînarmării Aliaților, în special a forțelor aeriene britanice, era mai rapid decât al Germaniei. Dar numai în acest sens ecuația strategică a fost mai bună în 1939 decât în 1938. Este important să înțelegem că Conferința de la Munchen, care a avut loc în Casa Brună la 29-30 septembrie, nu a fost numai o capitulare diplomatică a Marii Britanii și Franței, ci și un dezastru militar. Mussolini, care a apărut ca un star al spectacolului, era singurul care vorbea toate cele patru limbi, nu a observat acest lucru: el credea că singura problemă era iredentismul german și că „Hitler nu avea nici o intenție” de a absorbi Cehoslovacia. Însă intenția acestuia era disimulată.

Dar redesenarea frontierelor Cehoslovaciei la Munchen a fost determinată, la insistențele lui Hitler, tot atât de mult pe baze militare cât și rasiale. Nu a avut loc nici un plebiscit. Aproximativ 800 000 de cehi au fost absorbiți în Germania, și 250 000 de germani au fost lăsați în urmă, ca o coloană a cincea. Apărarea elaborată a frontierelor cehești, construită cu ajutor francez, a fost zdrobită de germani. Acum cehii nu mai aveau nici o posibilitate de a opune o rezistență armată unei invazii directe. Acest lucru a implicat o mutație majoră în echilibrul strategic. După cum Churchill, care a perceput semnificația militară a capitulării mai bine ca oricine, arata în dezbaterea de la Munchen (5 octombrie 1938), anexarea Austriei îi dăduse lui Hitler douăsprezece divizii în plus. Acum, anihilarea forței militare cehe elibera alte treizeci de divizii germane pentru a acționa în alte părți.

De fapt, mutația a fost mult mai rea de atât. Cele patruzeci de divizii ale cehilor erau printre cele mai bine echipate din Europa: când Hitler a pătruns în sfârșit, el a obținut mijloace pentru a-și echipa propriile unități echivalente, plus uriașa industrie cehă de armament. Această „transformare” a aproximativ optzeci de divizii era echivalentă cu întreaga armată franceză. Capitularea, după cum nota Churchill, însemna, de asemenea, sfârșitul sistemului de alianțe ale Franței în Est și determina un colaps moral în bazinul Dunării.

Văzându-i pe cehi abandonați de țările democrate, statele mici s-au repezit sa-și caute protecție sau au participat, ca niște șacali, la ospăț. Poloniei i s-a permis să smulgă Teschen, la care râvnea din 1919. Ungaria a primit și ea o felie din stârvul Cehoslovaciei. În întreaga Europă Centrală și de Est și în Balcani, guvernele curtau acum pline de zel prietenia și favorurile naziștilor, iar influența și fala partidelor fasciste creșteau. Comerțul german triumfa peste tot. Economia germană înflorea. În ultimele săptămâni ale lui 1938 Hitler, fără să tragă un singur foc de armă, părea să fi restaurat întreaga splendoare a Gennaniei wilhelmine. El era cel mai plin de succes om de stat de la Bismarck încoace. Așa se părea.

Cu toate acestea, sfârșitul lui 1938 a marcat un punct de cotitură în cariera lui Hitler, și nu în ultimul rând în relația lui cu germanii. Le subestimase Voința de Putere. Ei i-au sprijinit deosebit de mult politica de iredentism german. Au aplaudat Anschluss-ul: plebiscitele au arătat că germanii îl aprobau în proporție de 99%, iar austriecii în proporție de 99,75%. Voiau zona Sudeților înapoi, dar nu există nici o dovadă că au vrut vreodată să absoarbă populații masive de nongermani. Există însă multe dovezi ca majoritatea germanilor nu doreau războiul.

Când, la 27 septembrie 1938, Hitler a ordonat în mod deliberat celei de-a doua Divizii Motorizate să treacă prin Berlin în drum spre granița cehă, n-au ieșit nici două sute de oameni să-1 vadă trecând-o în revistă în Reichskanzlerplatz. El s-a întors în clădire dezgustat. De atunci înainte, mișcările sale brutale pe tabla de șah europeană, oricât de reușite ori chiar triumfătoare, nu au stârnit deloc aplauzele spontane ale publicului german. A fost o totală lipsă de entuziasm când trupele germane au intrat în Praga.

Hitler sesiza acest gol din inimile germanilor. Dar nu mai căuta să-1 umple. Avea să meargă înainte cu sau fără entuziasmul lor. Nu insista decât asupra supunerii lor. Din 1939 a încetat să mai joace rolul politicianului, al oratorului, al demagogului. A devenit militarist, acționând din cartierele generale ale armatei cu mijloacele pactelor secrete între bandele de gangsteri. Metodele sale de guvernare au început să se apropie de ale lui Stalin, pierzându-și dimensiunea politică de aprobare și conducere. A încetat să mai curteze: acum nu mai căuta decât să forțeze și să terorizeze. Discursul lui în fața Reichstagului, la 1 septembrie 1939, justificând războiul cu Polonia, a fost scurt și simplu; străzile erau pustii pe drumul său spre Reichstag. Mulțimile n-au apărut nici când trupele s-au întors victorioase.

După cum nota George Kennan de la ambasada americană, berlinezii au refuzat să aclame sau măcar să schițeze salutul nazist: „Nici măcar eforturile cele mai disperate ale agitatorilor naziști de profesie nu au putut provoca demonstrații de entuziasm sau aprobare.” La fel a fost chiar și când trupele germane au ocupat Parisul.

Așa cum opinia publică germană a încetat să mai țină ritmul cu escatologia frenetică a lui Hitler, tot astfel opinia britanică s-a întors împotriva concilierii. Acest proces începuse încă de pe vremea Conferinței de la München, judecând după ziare precum Manchester Guardian, News Chronicle Daily Telegraph și Daily Herald. The Times, al cărui editor, Geofrey Dawson, era cel mai apropiat confident din presă al lui Chamberlain, sprijinea Münchenul, la fel și New Statesman, ziar de stânga, al cărui președinte era însuși Keynes. Dar entuziasmul lor a pălit curând. Valul crunt de antisemitism pe care 1-a dezlănțuit Goebbels în Germania în noiembrie a desăvârșit deruta pacifiștilor. În iarna 1938-1939, starea de spirit din Anglia s-a schimbat, acceptând că războiul era inevitabil. Ocuparea Pragăi de către germani la 15 martie 1939, urmată imediat de capturarea Memelului de la Lituania șase zile mai târziu, a convins pe majoritatea britanicilor că războiul era iminent. Frica a făcut loc unei disperări resemnate, iar genul de calcule lașe, și pe deasupra greșite, care au dus la Conferința de la München au cedat unei hotărâri curajoase și iraționale de a i se opune lui Hitler cu următoarea ocazie, oricare ar fi fost ea.

Bineînțeles, acesta a fost exact tipul de reacție isterică pe care era de presupus că o s-o provoace mai devreme sau mai târziu accelerarea istoriei de către Hitler. Rezultatul a fost că toate planurile lui au devenit un nonsens, el fiind împins într-o ireparabilă eroare, iar lumea în război. La mai puțin de două săptămâni după ocuparea Pragăi, la 28 martie, Hitler a denunțat pactul său cu Polonia din 1934 și au continuat pregătirile pentru dezmembrare. Polonia era pentru el o nefericită anomalie geografică. Ea conținea un număr mare de etnici germani și teritorii despre care el considera că ar trebui să-i aparțină. Dar și mai important era că îi bara drumul spre Rusia și îi împiedica astfel planurile de a termina cu patria „bacilului”. Trebuia să i se supună sau să fie distrusă. Nu vedea de ce britanicii și francezii s-ar opune planurilor sale.

Dacă nu au fost pregătiți să lupte pentru Cehoslovacia, care avea o oarecare importanță militară pentru ei, de ce s-ar lupta pentru Polonia, care nu avea nici o importanță. În orice caz, de ce n-ar saluta aceste țări capitaliste decizia lui de a se deplasa spre Est, în cele din urmă împotriva nucleului bolșevismului.

În schimb, doar trei zile mai târziu, britanicii au dat Poloniei garanții ca dacă „se acționa într-un mod care să amenințe clar independența Poloniei astfel încât aceasta să fie nevoită să reziste cu forțele ei naționale, guvernul Majestății Sale avea să-i ofere tot sprijinul care-i stătea în puteri”. Chamberlain a făcut această mișcare fără a consulta guvernul francez, deși acesta era mai mult sau mai puțin nevoit să o aprobe. The Times, pus la curent de Chamberlain, s-a grăbit să insiste că această promisiune făcută cu atâta ușurință, una dintre cele mai prost gândite din istoria Marii Britanii, nu garanta decât „independența” Poloniei, nu „integritatea” ei, lăsând astfel loc pentru modificarea în favoarea Germaniei a frontierelor stabilite la Versailles. Aceasta a fost interpretarea lui Hitler.

Ceea ce a presupus el a fost că aceste garanții aveau să determine Marea Britanie să facă presiuni asupra polonezilor, cum făcuse cândva asupra cehilor, pentru a-i satisface pretențiile, incluzând căile de acces pentru invazia asupra Rusiei. Nu a avut nici o intenție de a provoca un război cu Marea Britanie. În ianuarie 1939 el luase decizia de a alcătui o uriașă flotă maritimă, formată din zece cuirasate de linie, trei crucișătoare, patru portavioane și nu mai puțin de 249 de submarine, și i-a spus amiralului Erich Rader că războiul cu Marea Britanie trebuie evitat până la mijlocul anilor '40, când avea să fie gata flota.

El credea de fapt că Marea Britanie, realizând că regimul imperial preferențial nu funcționa, va fi determinată probabil de factori economici să se îndrepte conciliantă spre Europa, dominată acum de comerțul german; și această impresie i-a fost confirmată în iulie de discuțiile avute la Londra de Helmuth Wohlthat, director de personal al Planului pe Patru Ani al lui Goring, prefigurând astfel intrarea în Europa, destul de târzie, care a avut loc de fapt abia în anii '70.

Cu toate acestea, garanțiile oferite polonezilor îi ridicau probleme lui Hitler, pentru că puterea de a le invoca se afla în mâinile guvernului polonez, care nu avea prea mult bun-simț. Aici era prostia acestei promisiuni: Marea Britanie nu avea mijloace de a ajuta eficient Polonia, dar se obliga să declare război Germaniei dacă Polonia i-o cerea. Promisiunea putea căpăta însă mai mult sens dacă Marea Britanie se alia cu Rusia. Acesta era de mult scopul stângii europene, care vedea aici o soluție la toate problemele ei, inclusiv dorința de a i se opune lui Hitler, militând în același timp împotriva reînarmării. La mijlocul lui 1939 șefii de stat major britanici și francezi erau în favoarea unei alianțe cu Rusia în sensul că agreau orice ar fi putut reduce problemele militare cu care se confruntau acum. Dar după epurările lui Stalin din 1938 ei considerau armata sovietică inferioară celei poloneze și, dacă ar fi avut de ales, ar fi optat pentru cea din urmă. Cum rușii nu voiau să coopereze decât dacă polonezii permiteau trecerea trupelor lor, și cum polonezii nu erau deloc mai dispuși să permită trupelor sovietice să tranziteze Polonia ca să atace Germania decât să-i lase pe germani să treacă pentru a ataca Rusia, n-a prea existat niciodată posibilitatea unui acord militar anglo-franco-rus. Cu toate acestea, o delegație anglo-franceză a pornit spre Rusia la 1 august, pe mare (nu era disponibil un transport aerian corespunzător, ceea ce constituie o imagine interesantă a stării în care se aflau la momentul respectiv forțele aeriene britanice).

Era destul pentru a-1 determina pe Hitler la un important, deși temporar renversement des alliances. Hitler fusese tot timpul convins că războiul era inevitabil în anumite etape ale programului său. Dar voia să împiedice cu orice preț războiul general, nesfîrșit, de uzură și epuizare prin care trecuse Germania în 1914-1918. El voia să revină la războaiele scurte, limitate dar decisive din punct de vedere politic pe care le dusese Bismarck în anii '60 și '70 ai secolului al XlX-lea. Blitzkrieg-ul, pentru care armata să era echipată și instruită, era o parte integrantă a întregii sale filozofii expansioniste. După opinia lui, nici economia germană, nici poporul german nu puteau face față mai mult decât unor campanii scurte, crunte, de o forță și o intensitate copleșitoare dar de durată foarte limitată.63

Ultimul dintre aceste războaie-fulger avea să fie cel decisiv împotriva Rusiei: după aceea, având de exploatat un vast imperiu eurasiatic, Germania putea să capete forța de a susține un conflict lung și global. Dar până se întâmpla acest lucru, ea trebuia să aibă grijă să ia inamicii unul câte unul și mai ales să evite campaniile prelungite pe două sau mai multe fronturi importante. Urmărește astfel să reducă pe cât posibil șansele de reușită ale celorlalte state.

Rezultatul a fost ceea ce el denumea în particular „un pact cu Satana pentru gonirea diavolului”. La 28 aprilie, în ultimul său mare discurs public, el a respins propunerea aberantă a lui Roosevelt de garanții de neagresiune și a atras atenția de fapt că toate pactele, tratatele ori supozițiile erau acum invalidate. Din mai 1935, în timp ce public urma o politică de Front Popular împotriva „fascismului internațional”, în particular el făcuse tentative periodice de a-i convinge pe naziști să renunțe la cruciada lor antisovietică și să accepte o frăție totalitaristă care să-și împartă prada în condiții de respect reciproc. Hotărârea evidentă a Germaniei, în martie, de a tăia bucăți din Polonia furniza o ocazie promițătoare de a începe o astfel de relație nouă, iar perspectiva luptei țărilor democratice pentru Polonia era un motiv în plus pentru încheierea unui acord cu Hitler și evitarea intrării în război – pentru moment.

La 3 mai Stalin 1-a demis pe evreul Litvinov din funcția de ministru de Externe și 1-a înlocuit cu Molotov: o curățare a terenului în vederea unor discuții cu Hitler. Opt zile mai târziu, izbucnirea unor lupte de proporții cu forțele japoneze în Orientul Îndepărtat i-a dat lui Stalin un stimul în plus pentru a ajunge la o înțelegere, căci nici el, asemeni lui Hitler, nu-și dorea un război pe două fronturi.

Primul dintre pactele gangsterești a apărut la 22 mai: „Pactul de Oțel” dintre Hitler și Mussolini. Cel din urmă își înghițise deja consternarea cu privire la ocuparea Pragăi de către Germania, o folosise drept pretext ca el însuși să invadeze Albania la 7 aprilie, iar acum recunoștea împreună cu Hitler că ordinea.

Internațională fusese în sfârșit dărâmată și începuse domnia forței. În acest stadiu Hitler ținea încă să rămână la programul său inițial de a dezmembra mai întâi Polonia, folosind-o apoi, în scurt timp, ca pe un coridor pentru un Blitzkrieg împotriva Rusiei, în timp ce Marea Britanie privea cu binevoitoare neutralitate. În iulie el încă mai spera că era posibila o astfel de desfășurare. Dar vestea sosirii delegației anglo-franceze la Moscova i-a forțat mâna, căci până și posibilitatea unei înțelegeri a Aliaților cu Moscova i-ar fi stricat planul polonez.

Înțelegerea cu Stalin a fost făcută în noaptea următoare. Era punctul culminant al unei serii de contacte între guvernele sovietic și german care începuseră încă în săptămânile care au urmat puciului lui Lenin. Ele fuseseră conduse, în funcție de nevoi, de experți militari, membri ai poliției secrete, diplomați ori intermediari din lumea interlopă.

Acordul lor s-a numit pact de neagresiune. De fapt, era un simplu pact de agresiune împotriva Poloniei. Un protocol secret, care a apărut în 1945 dar pe care judecătorii ruși l-au ținut în afara analelor proceselor de la Nurnberg, împărțea Europa de Est în sfere de influență și lăsau deschisă chestiuneaa „dacă interesele ambelor părți fac dezirabilă menținerea unui stat polonez independent și cum vor fi delimitate frontierele acestui stat”68. Astfel, era aranjată o a patra împărțire a Poloniei, consumată la 17 septembrie prin intrarea trupelor sovietice, împărțirea fiind oficializată de un alt pact gangsteresc, Tratatul de Prietenie și Frontiere Germano-Sovietic de la 28 septembrie 1939. Teritoriile acoperite se întindeau mult în afara Poloniei, lui Stalin dîndui-se mînă liberă în Finlanda, în cea mai mare parte a Statelor Baltice și o parte din România. Astfel, în toamna lui 1939 el a putut impune Letoniei, Estoniei și Lituaniei așa-numite „tratate de securitate”, care implicau introducerea de trupe sovietice. El a spus ministrului de Externe leton: „Din partea Germaniei, vă putem ocupa.” Când finlandezii s-au opus, Stalin a dezlănțuit un război împotriva lor (30 noiembrie 1939) cu asentimentul Germaniei.

Pactul a dus și la o apropiere personală. Stalin îl prezenta pe Hitler ca pe un om de geniu, care pornise de jos, ca și el. După spusele lui Ribbentrop, Hitler îl admira foarte mult pe Stalin și în special felul în care luase poziție împotriva propriilor „extremiști” (o opinie larg împărtășită în Occident). Hitler spunea că Stalin crease „un fel de naționalism slavono-moscovit”, eliberând bolșevismul de internaționalismul său evreiesc. Mussolini era de părere că bolșevismul pierise: Stalin îi substituise „un fel de fascism slavon”.

Cu toate acestea, pactul nu a rezolvat nici una dintre problemele pe care și le pusese Hitler. De fapt, presupunea o inversare a priorităților inițiale de pe calendarul său. Dacă Occidentul este prea prost și prea orb ca să înțeleagă asta, voi fi obligat să ajung la o înțelegere cu rușii, să zdrobesc Occidentul și apoi să-mi întorc toate forțele concentrate împotriva Uniunii Sovietice.” Chiar și după ce Hitler a obținut pactul cu sovieticii, el încă mai spera să evite războiul cu Occidentul, crezând că acesta avea să încremenească Marea Britanie într-o pasivitate neputincioasă. Dar el nu a avut alt efect asupra politicii britanice decât acela de a-i face pe toți cei implicați să presupună acum că războiul era sigur.

Campania poloneză a fost ultima pregătită de vechiul Stat Major General. De acum înainte, ca și în cazul securității și al ministerelor civile, Hitler a dublat conducerea armatei, cu OKW (înaltul Comandament al Forțelor Armate) aflat la ordinele sale directe și dublând la rândul său activitatea OKH (înaltul Comandament al Armatei). Francezii i-au ușurat misiunea.

Ei nu doriseră războiul. După Munchen ei au recunoscut că politica lor estică era terminată. În chestiunea Poloniei s-au lăsat pur și simplu duși de val. Ei considerau că angajamentul britanicilor era o nebunie și l-au sprijinit numai pentru că nu aveau de ales. Știau că a intra într-un război total cu Germania hitleristă putea însemna o repetare a ceea ce se întâmplase în 1870 și le-au trebuit cincizeci și șase de ore de ezitare agonizantă până să aibă o reacție la atacul Germaniei asupra Poloniei, care era aliatul lor incontestabil din 1921. Polonia este astfel încolțită.

Protocolul militar semnat de generalul Gamelin în mai 1939 cu ministrul de Război polonez, Kasprzycki, stipula că forțele aeriene franceze aveau să acționeze imediat împotriva Germaniei îndată ce Polonia ar fi fost invadată și că în șaisprezece zile ar fi urmat un atac armat al forțelor franceze asupra Germaniei. Nu a fost îndeplinită nici una dintre promisiuni. A avut loc doar o tentativă de instrucție militară începută la 8 septembrie și întreruptă curând. La 22 septembrie, la primirea unor vești decisiv proaste de pe frontul polonez, francezii și-au lăsat balta toate planurile agresive. În acest timp germanii nu aveau decât unsprezece divizii active în Occident, dar până la 1 octombrie începuseră deja să-și transfere trupe pe frontul de est.

De atunci înainte, după cum arată procesele-verbale ale discuțiilor între statele majore englez și francez, britanicii au fost cei care au insistat să se acționeze pe principalul front german iar francezii cei care nu voiau să întreprindă nimic acolo, plănuind în senin diversiuni în Scandinavia, în Caucaz, Salonic, Finlanda și în alte locuri.

Franța a alunecat repede în lagărul nazist. Dezarmată de socialiști, trădată de fasciști și încă și mai mult de comuniști, iar acum părăsită de dreapta și de centru, A Treia Republică s-a prăbușit, fără prieteni și nejelită de nimeni. La Riom, într-o serie de procese, pe un fundal de aprobare ori indiferență, au fost condamnați cei considerați Ies responsables pentru înfrângere: Daladier, Reynaud, Blum, Gamelin, Mandel, Guy la Chambre și alții, de fapt, un verdict împotriva tipului de politică parlamentară practicat în Franța. Armistițiul fusese semnat de mareșalul Henri Philippe Petain, și el era acum învestit cu pleins pouvoirs de către rămășița de parlament din noua capitală stabilită la Vichy. Dictatura lui se pregătea de mult. Fusese erou în războiul din 1914-1918 și dominase politica militară a Franței în 1920-1936, așa că de fapt era la fel de responsabil ca ceilalți pentru degringolade.

De fapt, Marea Britanie a devenit cu mult mai belicoasă în cursul anului 1940. În timp ce Franța 1-a ales pe Petain și liniștea, Marea Britanie l-a ales pe Churchill și eroismul. Existau motive economice perfect articulate pentru această bifurcație. Spre deosebire de Franța, Marea Britanie nu a ales un guvern de front popular la mijlocul anilor '30, iar politicile deflaționiste ale guvernelor Baldwin- Chamberlain, deși dureroase, i-au permis în cele din urmă o revenire economică substanțială. Deși la începutul anilor '30 șomajul era mult mai mare în Marea Britanie decât în Franța, există dovezi că o mare parte din el era voluntar, ca rezultat al nivelului relativ ridicat al ajutoarelor, peste 50% din salariile medii.

Reînarmarea s-a accelerat în 1939, iar până la mijlocul anilor '40 Marea Britanie producea mai multe avioane și instruia mai multe echipaje de zbor decât Germania. Au existat astfel motive fizice solide pentru transformarea stării de spirit a Marii Britanii în 1940. Apariția lui Churchill, care la 7 mai a devenit prim-ministru și ministru al Apărării (un cumul important, pe care Lloyd George nu a reușit niciodată să-1 realizeze în primul război mondial), a fost astfel firească. Hotărârea, energia și talentul său oratoric – își folosea acest ultim dar cu un efect uluitor tocmai când Hitler, marele său rival în acest domeniu, renunța de bunăvoie la el – erau atuurile lui. Până în vara lui 1940 el ajunsese cel puțin la fel de popular în Marea Britanie ca Petain în Franța, și mai popular decât era Hitler acum în Germania.

Churchill, deși romantic și bătăios, nu era nerealist. El știa că Marea Britanie, chiar și cu Commonwealth cu tot, nu putea învinge Germania. A presupus că mai devreme sau mai târziu Statele Unite aveau să fie obligate să intervină: în asta își punea speranțele. Orice ar fi spus în public, el nu excludea complet o înțelegere tactică cu Hitler.

În mod paradoxal, căderea Franței a pus capăt oricărei posibilități de negociere a păcii, iar poziția politică a lui Churchill s-a consolidat constant. A fost pentru prima dată ovaționat de pe băncile conservatorilor la 4 iulie, când a anunțat acțiunea împotriva flotei franceze la Oran: pînă acum, nota la „cele mai călduroase aclamații le primeam dinspre băncile laburiștilor”. Moartea provocată de cancer a lui Chamberlain i-a îndepărtat ultimul opozant cu adevărat periculos, iar la 9 octombrie Churchill a fost ales ca succesor acestuia la conducerea Partidului Conservator.

Decizia lui Churchill a avut importante și periculoase implicații asupra compoziției și atitudinilor Partidului Conservator după război. La vremea aceea însă a fost prudentă. Politica externă, de apărare și a Commonwealthului au fost conduse extrem de nechibzuit, dar Churchill însuși fusese unul dintre agenții lor principali în anii '20 și, deși activitatea să din 1930 încolo a fost practic fără cusur, el a judecat corect că o anchetă nu ar absolvi pe nimeni (și mai puțin decât pe oricine pe toți noii săi aliați laburiști) și ar distruge noua și fragila unitate asupra căreia prezida acum.

Mărinimia să era justificată. În ciuda numeroaselor dezastre ce aveau să vină, autoritatea lui Churchill nu a fost niciodată serios amenințată, și din toate guvernările din timpul războiului a lui a fost, îmbinând autoritatea cu popularitatea, de departe cea mai puternică și mai sigură. Asta, mai mult decât orice alt factor, a permis Marii Britanii să mențină iluzia unei prezențe globale și a unui statut de reprezentare care s-a păstrat până la acordul de la Potsdam din 1945.

Totuși era o iluzie. Vara lui 1940 a adus cu sine sfârșitul vechii Europe, înlăturând de pe scena istoriei noțiunea unei lumi conduse de un concert de puteri europene civilizate, în cadrul unor convenții internaționale și al unui sistem de principii morale absolute. Marea Britanie nu a supraviețuit decât într-o postură defensivă, prizonieră a relativei sale neputințe. În iulie, august și septembrie 1940, escadroanele de avioane de vânătoare și rețelele de radar ale Marii Britanii au înfrânt în mod decisiv o încercare a Luftwaffe de a distruge aerodromurile Forțelor Aeriene Regale din sud-estul Angliei, o acțiune preliminară necesară în orice tentativă de a invada Marea Britanie. Astfel, Hitler a pierdut opțiunea unei campanii decisive în Vest. Churchill însă, în ce-l privea, putea întreprinde operațiuni ofensive eficiente numai împotriva aliatului slab și stânjenitor al lui Hitler, Mussolini.

La 11 noiembrie flota italiană a fost anihilată la Taranto printr-un bombardament aerian și de atunci încolo britanicii nu au mai pierdut controlul maritim general în Marea Mediterană. La începutul lui 1941 Anglia a pornit operațiuni ofensive împotriva italienilor în Libia și a început să dezmembreze întregul imperiu precar al lui Mussolini din nord-estul Africii. Dar principala luptă a britanicilor cu naziștii, lupta aeriano-maritimă pentru a menține deschise liniile maritime, era defensivă. Singura modalitate de a lovi cu adevărat Germania era prin atac aerian. Cum nu puteau fi furnizate escadrile de avioane de vânătoare pentru bombardamente în timpul zilei, și cum bombardierele de noapte nu puteau garanta că se vor descărca pe o rază de zece mile în jurul țintelor singura opțiune de agresiune a lui Churchill era bombardarea practic fapt de discriminare a orașelor.

La 11 martie 1941 Congresul a emis Legea împrumutului și Concesionării care permitea președintelui să „vândă”, să transfere titluri, să schimbe, să concesioneze, să împrumute sau să ofere în orice alt fel ajutor material oricărei țări a cărei apărare era considerată de el vitală pentru apărarea Americii.

Teoretic, aceasta îi permitea lui Roosevelt să trimită Marii Britanii provizii de război nelimitate, gratis. Practic însă, Marea Britanie a continuat să-și plătească cea mai mare parte din arme, iar în schimbul acestui acord ea aproape că a predat tot ce mai rămăsese din comerțul ei exterior Statelor Unite și (conform Acordului Principal care a urmat, la 23 februarie 1942) s-a angajat ca, după război, să abandoneze Privilegiul Imperial, ceea ce pentru Cordell Huli fusese tot timpul un obiectiv de politică externă mai important decât stoparea puterii totalitarismului.

Aranjamentele lui Roosevelt cu Uniunea Sovietică pentru aprovizionare cu arme au fost mult mai binevoitoare. Legea împrumutului și Concesiunii era importantă pentru Churchill pur și simplu fiindcă el credea că l-ar putea tenta pe Hitler să intre în conflict cu Statele Unite. De fapt, pe la începutul lui 1941, el a recunoscut că vechiul sistem european de legitimitate dispăruse și că singura speranță de a reinstaura vreun sistem de legi era ca Hitler să fi calculat greșit. Churchill nu avea să fie dezamăgit.

CAPITOLUL III

ROMÂNIA ȘI POLITICA S.U.A.

Începutul celui de-al doilea război mondial avea să marcheze înghețarea relațiilor româno – americane. Chiar dacă cele doua țări nu se aflau în conflict una cu cealaltă, guvernul SUA a considerat ca România este, de fapt, o țară ocupată de nemți, trupele germane au intrat în România în octombrie 1940 în calitate de instructori ai armatei române, și au înghețat toate conturile românești din SUA. Apoi, la câteva zile după atacul de la Pearl Harbour, Ion Antonescu, în numele statului român, a declarat război Americii. Ironic este faptul că răspunsul la declarația de război a României a venit abia după vreo șase luni, în vara lui 1942.

Perioada războiului a mai avut câteva semnale ca, din punct de vedere american, România nu poate fi OK decât dacă-și schimba fundamental viziunea politică. Unul din acestea a fost refuzul americanilor de a-l primi pe regele exilat Carol al II-lea.

Fapt aproape fără precedent într-o epocă în care fiecare gest politic era bine cântărit și un suveran în exil, asemenea regelui iugoslav, al celui norvegian, danez sau a președintelui cehoslovac, cântăreau foarte mult în efortul de propagandă al aliaților. Suveranul român plătea acum întreaga sa politică antidemocratică pe care o concepuse și o condusese când se afla pe tronul de la București.

Mentalul colectiv al românilor percepea alte realități. Românilor le plăcea să creadă că americanii îi iubeau, îi înțelegeau, și că, la sfârșitul războiului, mii de parașutiști americani aveau să aterizeze la București pentru a impune pacea în calitate de eliberatori, nu de ocupanți.

Societatea româneasca trăia cu intensitate un paradox: lupta alături de germani contra Rusiei, și o făcea cu convingere, spera la o victorie a aliaților occidentali și la o ocupare eliberatoare a țării noastre. „Totul pentru front, totul pentru înfrângere”, dacă ne este permis să parafrazăm un slogan din epocă. Matematica politică a demonstrat că paradoxul românesc era doar o iluzie frumoasă. Pentru americani țara noastră era un inamic și nimic mai mult.

Tot acest bagaj tensionat s-a dovedit deosebit de dăunător după 23 august 1944. Aliații, prin vocea lui W. Churchill considerau România drept o ofrandă adusă URSS pe altarul înfrângerii Germaniei: 90% influență rușii, 10% aliații – așa stătea scris pe șervețelul lui Churchill.

Un semn mare, roșu, făcut cu creionul de tâmplărie pe șervețel de Stalin, a pecetluit soarta românilor pentru jumătate de secol. Un reprezentant american în Comisia Aliata de Control de la București, un fel de supraguvern controlat de URSS, scria, prin 1946, că dacă există o țară care merita o revoluție (în sens rusesc și nu numai), aceasta este România.

România paradoxurilor și a tuturor lucrurilor „out of this world”. O țară cu mentalitate latină, cu clasa politica reprobabilă, cu principii de vânzare, o țară veselă, profund atașată de valorile Occidentului și totuși atât de altfel. Putem spune ca americanii, în eficienta lor tipică, nu prea știau în ce categorie să ne claseze.

Nicăieri în fostele țări aliate cu Germania nu exista un sentiment atât de prooccidental, totodată nici un alt stat fost satelit german nu luptase cu atâta îndârjire contra unuia din aliați, Uniunea Sovietică. Poate că aici au greșit analistii yankei. Ei au considerat Rusia ca un aliat, pe când românii, profund cunoscători ai statului de la Răsărit, îl considerau eternul inamic.

Pe măsură ce Rusia devenea tot mai hrăpăreață, guvernul american a realizat ca sovietizarea este premisă unui nou conflict, cel real și profund, la care liderii de la Kremlin nu renunțaseră nici o dată: revoluția mondială, expansiunea sistemului comunist. Așa ca au început sa încurajeze țările din Est să lupte pentru independența lor.

Era prea târziu. Nici planul Marshall, nici gesturile simbolice de susținere nu mai puteau opri tăvălugul sovietic. România nu a făcut altceva decât să urmeze calea tuturor țărilor din zona de influența sovietică. Nimeni nu știa, nici în România, nici în SUA, ce înseamnă de fapt sovietizarea, care sunt limitele ei.

Regretatul Corneliu Coposu amintea tot timpul o conversație cu Maniu. Întrebat ce se va întâmpla cu România cât va dura dominația sovietică acesta spunea: „Cornelus, trebuie să învățăm să jucam bridge ca să nu ne plictisim în cei doi-trei ani cât vor sta rușii pe aici și în care o să fim în arest la domiciliu!” Din păcate partida de bridge roșu a durat 50 de ani. Jocul nu era pe puncte, ci pe vieți și destine, iar Maniu, în ciuda inteligenței sale politice extraordinare a pierdut jocul de cărți cu Stalin.

Finalul transformării României l-a constituit abdicarea Regelui Mihai I și proclamarea republicii populare. O noua realitate se contura, aceea a unei Românii satelite care urma până la identificarea directivelor Moscovei. Dacă au vrut comuniștii români o astfel de situație este greu de spus. În public o declarau cu fermitate. În ce măsură copierea fratelui mai mare îi inspira sau îi deranja, este o întrebare la care istoricii nu au, deocamdată, răspunsuri. Cert este că, la începutul anului 1947, când noul ambasador român de la Washington și-a luat postul în primire, după protocolarele fraze de despărțire ale secretarului de stat american, i-ar fi spus: „domnule secretar de stat, nu ne lasați în spatele Cortinei de Fier.”

Cel de-al doilea război mondial a izbucnit la 1 septembrie 1939 în cadrul contradicțiilor dintre puterile imperialiste, din cauza dorinței de necontenită expansiune teritorială și de dominație a Germaniei hitleriste. Problema Gdanskului (Danzig) și a „coridorului” polonez au fost, ca și uciderea arhiducelui Franz Ferdinand înaintea primului război mondial, doar pretextul începerii ostilităților. Chiar dacă polonezii cedau, Hitler, care afirmase succesiv, după fiecare câștig nou teritorial – încorporarea Austriei, anexarea părții sudete din Cehoslovacia – ca nu mai are nici o pretenție – a și dovedit-o în martie 1939 când a înghițit toată Cehoslovacia – ar fi găsit cu siguranță altceva, alt pretext ca să dezlănțuie mașina sa de război.

Primul act al marii conflagrații a fost foarte scurt: în mai puțin de trei săptămâni, Polonia era complet ocupată. Înainte de 20 septembrie 1939 au apărut la București primele automobile cu refugiați polonezi; o parte a acestor refugiați a fost găzduită în capitală; pentru ceilalți, ca și pentru ostașii care scăpaseră de încercuire și se retrasesera pe teritoriul nostru, s-a amenajat un așa-zis lagăr în Dobrogea, care s-a dovedit a fi însă numai cu numele, deoarece au putut mai toți sa plece mai departe, în Orientul apropiat sau în Apus.

Îndată după cotropirea Poloniei are loc o alta lovitură germană, de data aceasta la noi, dar nu direct, ci prin interpuși: asasinarea primului ministru Armand Călinescu de către legionari. Faptul că s-a produs la 21 septembrie, în plină zi, pe când victima se ducea cu automobilul de la minister spre casa. Pe porțiunea, puțin frecventată, dintre Dâmbovița și Bulevardul Ardealului, a străzii nou deschise care lega prelungirea Stirbei Vodă pe palatul Școlii de Război, un car cu boi a obligat pe șoferul primului ministru să încetineze și chiar să oprească. În acel moment s-a apropiat automobilul atentatorilor – aceștia veneau din Germania unde fuseseră instruiți și echipați – si, din imediata apropiere, au fost trase numeroase gloanțe de revolver, omorându-l pe loc pe Armand Călinescu și pe agentul său de siguranță. Cu același automobil al lor, asasinii se îndreptară spre sediul Societății de Radiodifuziune din strada General Berthelot (azi Nuferilor) și acolo, forțând intrarea și imobilizând personalul tehnic, izbutiră să anunțe la microfon sângeroasa ispravă.

Stupoarea ce a cuprins pe toata lumea nu a durat însă decât o clipă. Asasinii au fost imobilizați și arestați chiar în cuprinsul localului Radiodifuziunii, complicii au fost găsiți și ei și, spre seara, pe același loc unde îl împușcaseră pe primul ministru, au primit pedeapsa: trupurile au rămas o zi neridicate, spre a fi văzute de toata lumea. După un minister de câteva zile, al generalului Argeșanu, a urmat guvernul C. Argetoianu, cu o durată de vreo două luni și după aceea, guvernul Gh. Tătărăscu, acesta ținând cu unele remanieri, până la 4 iulie 1940 și continuând politica de alianța cu Franța și Anglia. În primăvară începe marea ofensivă germană în Apus, care duce, pe de o parte, la ocuparea Danemarcei și a Norvegiei, pe de alta la desființarea puterii militare franceze.

În momentul în care mareșalul Petain, care, dat fiind trecutul său, n-ar fi trebuit niciodată s-o facă, a cerut armistițiu (17 iunie 1940), s-a văzut limpede ca se prăbușise nu numai Franța, dar întregul sistem politic european din care făcea parte și România, că Germania devenea, pentru moment cel puțin, stăpână Europei. La 26 iunie, în urma ultimatului prezentat guvernului român de către guvernul sovietic, teritoriul dintre Prut și Nistru, și partea de nord a Bucovinei au intrat în componenta Uniunii Sovietice. Noul guvern Gigurtu (4 iulie 1940), cu toată legiuirea rasistă nedreaptă pe care a introdus-o, n-a izbutit să câștige bunăvoința guvernului hitlerist.

România făcuse parte dintre beneficiarii tratatelor de pace ale primului război mondial; Germania susținea pe foștii învinși; aceștia, încurajați de marile ei succese militare, cereau acum în mod deschis revizuirea granițelor. Convorbirile directe cu guvernul ungar, la Turnu Severin, neducând la nici un rezultat, România a fost nevoită să accepte așa-zisul „arbitraj”, de fapt Dictatul de la Viena (30 august), hotărât dinainte de cei doi miniștri de externe, ai Germaniei și Italiei fasciste – perfidul von Ribbentrop și cinicul Ciano – și să cedeze o suprafața de 42243 kilometri pătrați din Transilvania, cuprinzând Maramureșul, Crișana și nordul Transilvaniei, inclusiv Clujul.

Când s-a auzit de noul hotar impus de Dictatul de la Viena, a fost în întreaga tara o izbucnire de indignare. Partidul Comunist, numeroase cercuri politice, organizații democratice și patriotice, inclusiv grupuri ale armatei s-au ridicat împotriva acestui „arbitraj”. S-au făcut întruniri de protest, dar nu s-a trecut la o rezistență cu armele împotriva executării Dictatului, deoarece împrejurările erau cu totul potrivnice. „În acest moment, greu pentru destinele țării sale, poporul român s-a găsit singur, fără nici un sprijin din afară, părăsit de toate puterile Europei”.

Întrucât însă Hitler urmarea să pună stăpânire deplină pe România, el se va folosi de starea de tensiune, de grava nemulțumire provocată de Dictatul de la Viena, și determină, prin legionari și prin omul său de încredere, generalul Ion Antonescu, o lovitură care duse la abdicarea regelui Carol al II-lea și trecerea întregii puteri în mâinile „conducătorului” Antonescu (5-6 septembrie 1940), întronarea dictaturii militaro-fasciste.

Formal, continua să fie un rege, Mihai I, fiul lui Carol, dar rolul lui era pur decorativ. Două zile mai târziu prin tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940) granița dintre Bulgaria și România revenea la traseul fixat prin Congresul de la Berlin (1878). Îndată după aceea, în octombrie, își făcură apariția în capitală ofițerii germani, cu automobilele și autocamioanele respective; veneau, aparent, în calitate de consilieri tehnici; în realitate, puneau, împreună cu personalul economic civil, stăpânire pe țară, aservind-o „misiunii de război” hitleriste.

„Conducătorul” formase un guvern alcătuit din câțiva cunoscuți personali, militari și civili, precum și legionari. În primele trei luni, capitala țării văzu scenele de răzbunare ale acestora din urmă: asasinarea, în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, după miezul nopții, în cazematele fostului fort de la Jilava, a șaizeci și șapte de persoane, închiși în primele zile ale noului regim. În aceeași zi în care avea loc măcelul de la Jilava, fostul ministru Virgil Madgearul era luat de la domiciliul său din București, și dus în pădurea Snagovului unde a fost împușcat. La aceste acte sângeroase care au mai avut loc, dar care nu au fost pedepsite se adaugă și o catastrofă naturală: cutremurul care a avut loc în noaptea de 9-10 noiembrie, cel mai puternic din câte fuseseră pe atunci în țară.

Legionarii nu erau mulțumiți cu guvernul, în care ei nu aveau decât o parte: voiau totul și cât mai repede. Astfel ca au provocat rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941: au atacat Președinția Consiliului de Miniștrii și făcând tot soiul de jafuri și crime. „Conducătorul” a reușit să înăbușe rebeliunea, unii dintre legionari fiind arestați și chiar condamnați.

Declarația de război a Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice a avut loc în ziua de 22 iunie 1941, data la care începe o noua fază în istoria celui de al II-lea război mondial. Generalul Antonescu se hotărâse să participe la operațiunile militare în calitate de aliat al lui Hitler.
Participarea armatei române la operațiunile militare pe teritoriul U.R.S.S. a adus țării mari suferințe. Atmosfera era din ce în ce mai grea pentru România, starea de spirit antihitlerista s-a manifestat cu tot mai multa hotărâre, inclusiv în rândul armatei. Între timp se produce cotitura hotărâtoare în desfășurarea războiului. În urma marii victorii în bătălia de pe Volga, de la Stalingrad (azi Volvograd), începe înaintarea progresivă și succesivă spre vest a întregului front sovietic, astfel încât, la 2 aprilie 1944, comunicatul oficial anunță că Prutul a fost atins și chiar depășit.

În războiul antihitlerist, România a participat cu un efectiv de 538586 de ostași, situându-se pe locul al patrulea după: U.R.S.S., S.U.A. și Anglia; în timpul luptelor, armata română a făcut 117798 de prizonieri.

Bombardamentele aeriene au fost reluate în august 1943, când au fost lovite de către aviația americană Câmpina și Ploiești, făcându-se pagube serioase. Primul bombardament masiv aerian asupra Bucureștilor a avut loc la 4 aprilie 1944. El a început aproape de ora 14 și a fost efectuat în valuri succesive de bombardiere ale Statelor Unite. Lumea nu se aștepta la bombardament; credea ca e un simplu exercițiu de apărare pasivă, așa cum se mai făcuseră înainte. Au fost lovite în special cartierele de vest și nord-vest ale orașului – Cotrocenii, Grivița, Steaua – și în primul rând regiunea Gării de Nord, unde s-a întrebuințat sistemul „covorului” de bombe. Au căzut bombe si în alte cartiere ca, de pildă, în Calea Victoriei asupra Hotelului „Splendid” și a „Parc-Hotelului” de alături, unde își avea sediul misiunea militară germană, ambele hoteluri fiind complet distruse și o mare parte a locatarilor lor uciși. Niciodată, în istoria Bucureștilor, n-au pierit, în mai puțin de doua ore, atâția oameni. Nu exista o cifră oficiala a victimelor, însă numărul lor este de ordinul miilor.

Al doilea bombardament (care a fost și cu bombe incendiare) a avut loc la 15 august 1944 fiind lovita grav Universitatea, atunci a fost distrusă și clădirea de alături a „Cărții Românești”. Bombardierele engleze vopsite în negru și purtând numele de „văduvele negre” care acționau după ce lansaseră „strugurii luminoși”, adică ciorchini de rachete purtate de parașute, care luminau așa de puternic încât se vedea ca ziua, îngăduind lansarea bombelor pe țintele alese. Spectacolul era înspăimântător, avea ceva apocaliptic.
La 12 aprilie 1944, la opt zile după primul bombardament masiv al Bucureștilor, se produce propunerea Uniunii Sovietice de a acorda României un armistițiu, cu condiția de a rupe legăturile cu Germania și a continua lupta alături de armata sovietică.

În momentul când ofensiva sovietică, începută pe frontul moldovenesc, se dezvoltă și începe înaintarea spre miazăzi, când armata hitleristă, lovită puternic, e în continuă retragere, în acest moment se produce insurecția armata antifascistă, inițiată, organizată și condusă de Partidul Comunist Român.

Insurecția armată de la 23 august 1944, act epocal în istoria României, a răspuns aspirațiilor uriașei majorități a națiunii, a celor mai largi forțe sociale, precum și a armatei; aceste forțe, sub conducerea Partidului Comunist Român, au răsturnat dictatura militaro-fascistă și s-au angajat cu toată hotărârea în coaliția antihitleristă.

”Insurecția armată din august 1944 a constituit o strălucită încununare a eroicei lupte revoluționare purtate de oamenii muncii, de forțele progresiste ale societății, în frunte cu partidul comunist, împotriva fascismului și războiului, a dominației imperialismului străin, pentru eliberare socială și națională” (Nicolae Ceaușescu – 22 august 1969). Actul de la 23 august 1944 a marcat începutul unei etape fundamentale în istoria poporului român, etapa construcției societății socialiste.

CAPITOLUL IV

S.U.A. ȘI IZBUCNIREA RĂZBOIULUI MONDIAL

Atenția președintelui se îndreaptă curând spre Europa, al cărei cer se acoperă de nori aducători de furtună, între alegerea sa și preluarea efectivă a prerogativelor președinției, Adolf Hitler devenise cancelar pe 30 ianuarie 1930. Inițiativele diplomatice și militare ale noului conducător al Germaniei vor pune pacea în pericol, începând din 1935, situația din Europa devine primejdioasă: campania italiană din Etiopia, războiul din Spania amplifică riscurile și demonstrează celor care nu vor să le ignore „voința de putere” a statelor totalitare.

Roosevelt presimte pericolul, dar poporul american nu-l vede sau nu vrea să îl vadă, continuând să susțină că neutralitatea stă la temelia păcii și constituie o garanție a securității sale. Absent din Societatea Națiunilor, ținut în frâu de acest mod de a gândi al poporului american, ca și de suspiciunile Congresului, Roosevelt își vede libertatea de acțiune mult restrânsă, în această poziție dificilă, aflat între o situație a cărei agravare rapidă îi confirmă presimțirile pesimiste și o opinie publică orbită de izolaționism, care își poate imagina că poate rămâne în afara unui conflict, Roosevelt își va dovedi pe deplin calitățile de om de stat: nu renunță la ideea de a acționa, dar se ferește să comită din nou eroarea lui Wilson de a porni la drum fără să fie sigur dacă va fi urmat, îmbinând abilitatea cu îndrăzneala, se folosește din plin de toate posibilitățile pe care i le oferă legislația și, în același timp, încearcă să o modifice: un amendament la Legea Neutralității (1937) autorizează vânzarea de armament beligeranților, cu condiția să plătească în numerar și să asigure transportul (cash and carry).

Această dispoziție care mai atenuează regimul de neutralitate definit în 1935, sub pretextul că tratează toate puterile pe picior de egalitate, avantajează de fapt democrațiile occidentale care dispun atât de posibilități financiare, cât și de mijloacele de a-și proteja căile de comunicație maritime cu Statele Unite. Fără să-i bruscheze pe alegători sau pe congresmeni, Roosevelt, cu răbdare, încearcă să pună opinia publică americană față în față cu realitatea – astfel, o va face să parcurgă drumul care va duce la acceptarea responsabilităților ce îi revin, uneori anticipând, alteori formulând o serie de sentimente de care opinia publică nu era conștientă încă. în octombrie 1937, un discurs rostit la Chicago marchează o etapă: Roosevelt constată eșecul izolaționismului și introduce o diferență între modul de a judeca democrațiile și modul de a judeca dictaturile, idee, cu siguranță, conformă caracterului democratic al instituțiilor americane, însă în dezacord fundamental cu principiul de neutralitate.

Dar evenimentele evoluează mai repede decât opinia publică americană: cererii înspăimântate a lui Paul Reynard, care imploră America să nu lase ca Franța să fie strivită, Roosevelt nu-i poate răspunde decât printr-o manifestare platonică de simpatie, în cursul campaniei electorale din toamna anului 1940, Roosevelt, care candidează pentru a treia oară – fapt fără precedent în istoria Statelor Unite și pe care doar excepționala gravitate a situației îl face posibil – crede că trebuie să promită, împotriva convingerii sale intime, că Statele Unite nu vor intra în război.

Realegerea sa, mult mai dificilă decât în 1936, îi va conferi suficientă autoritate pentru a obține din partea Congresului votul pentru creditele și măsurile necesare pentru securitatea Statelor Unite, în accepțiunea sa cea mai largă.

Deja, în ajunul înfrângerii Franței, mergând până la limita extremă a posibilităților de a se implica fără a intra în război, Roosevelt transferase Angliei 50 de distrugătoare, în schimbul închirierii unor baze necesare apărării zonelor din apropierea Golfului Mexic.

După realegerea sa, determină Congresul să adopte formula contractului de împrumut care îi îngăduie să furnizeze țărilor care apără democrația tot ceea ce le este necesar și nu-și pot procura datorită penuriei financiare. Contractul de împrumuta fost inventat pentru Anglia. Aplicarea sa se va extinde asupra multor altor țări; din vara lui 1941 și URSS va beneficia de el. Statele Unite devin arsenalul democrațiilor.

Rămânând dincolo de frontiera care desparte pacea de război, Roosevelt arată din ce în ce mai clar încotro se îndreaptă simpatiile Statelor Unite: Roosevelt și Churchill stabilesc chiar un program comun care definește obiectivele de luptă ale acestor două țări aliate fără să fie aliate (1941). Cele 8 puncte ale Cartei Atlanticului, care reiau tradiția Celor 14 puncte ale lui Wilson, exprimă, într-un mod admirabil, idealismul generos al Statelor Unite.

Ele vor avea un răsunet incalculabil. Pe timp de război, ele întruchipează speranța popoarelor și câștigă multe simpatii pentru cauza Aliaților. Pe timp de pace, ele vor fi o sursă de inspirație pentru revendicările coloniilor și vor da o nouă înfățișare lumii.

Frontiera dintre pace și război nu încetează să se îngusteze. Japonia va cruța Statele Unite de efortul de a se hotărî să sară pragul, în zorii zilei de 7 decembrie 1941, întrerupând brusc tratativele, care timp de mai multe luni au servit drept paravan pregătirilor sale militare, avioanele japoneze au atacat prin surprindere marea bază americană din Pearl Harbor, din Hawai. Escadra americană din Pacific, surprinsă la țărm, a suferit pierderi considerabile.

Forța de război americană a avut nevoie de câteva luni bune pentru a-și reveni din dezastru, în vreme ce Japonia profită de acest răgaz pentru a lua în stăpânire întreg sud-estul Asiei. Dar agresiunea japoneză avea să facă, în mod indirect, un mare serviciu președintelui și poporului american: erau împinși să intre în război prin voința inamicului.

A doua zi, Germania a declarat război Statelor Unite. Nu mai trebuia să se întrebe ce aveau de făcut; toate ezitările sunt spulberate, dezacordurile dintre partide dispar ca prin farmec, politica personală a lui Roosevelt și voința poporului se suprapun. Statele Unite nu mai au de acum înainte decât un singur obiectiv: să intre în război și să îl câștige. Timp de patru ani, istoria lor se va confunda cu aceea a celui de Al Doilea Război Mondial.

În ciuda avertismentelor lui Roosevelt, Statele Unite sunt foarte departe de a fi pregătite. Ajutorul acordat Marii Britanii a slăbit chiar capacitatea lor de luptă. Multă vreme, Statele Unite vor suferi înfrângere după înfrângere. Totul, sau aproape totul, forțele navale americane au pierdut în mai puțin de 30 de minute cea mai mare parte a navelor grele (8 cuirasate, 3 crucișătoare, 3 distrugătoare, peste 180 de avioane și mai mult de 2.300 de oameni). Pierderile japoneze au fost insignifiante: între 29 și 60 de avioane, 5 minisubmarine și mai puțin de 100 de oameni.

Trebuie făcut în același timp: înrolarea, instruirea recruților, foi marea cadrelor, proiectarea armelor, crearea uzinelor în care; acestea să fie fabricate. Amploarea efortului ar fi putut descuraja alte popoare; Statele Unite sunt, însă, stimulate de aceasta acțiune. Pe 6 ianuarie 1942, mesajul președintelui asupra stării Uniunii fixează obiectivele pe care industria națională trebuie să le atingă înainte de sfârșitul anului. Cifrele par de neconceput: 60.000 de avioane, 45.000 de tancuri, 20.000 de tunuri DCA37, nave cu un tonaj total de 18 milioane.

Programul va fi executat. Statele Unite se sprijină și pe vreme de război pe aceleași însușiri de care au făcut dovadă și pe vreme de pace. Economia lor se transformă în întregime într-o economie de război; teritoriul Statelor Unite nu mai este decât un arsenal imens care se îngrijește nu numai de armata și flota americană, dar și de armatele și flotele tuturor Aliaților. Sute de noi uzine sunt create, în special în California și în statele din Sud, și acestea lucrează 24 de ore din 24.

Capacitatea de producție a oțelăriilor se ridică la cifre fabuloase; uzinele lucrează din ce în ce mai repede, liberty ships sunt construite în douăsprezece zile. Poporul american se adaptează în mod spontan profilului unei economii de război. Războiul capătă un caracter industrial, bogăția resurselor și organizarea perfectă îngăduie Statelor Unite să-și cruțe oamenii și să-și strivească dușmanul sub greutatea unui material de război fabricat în serie mare.

Acest efort gigantic duce la obținerea unor victorii decisive, în principal pe două planuri: pe mare, unde activitatea șantierelor navale câștigă cursa contra-cronometru cu submarinele germane și permite debarcările din Africa de Nord, din Pacific și din Normandia; în aer, unde aviația americană își arată curând superioritatea. Stăpânirea deopotrivă a oceanelor și a văzduhului deschide calea cuceririi continentului european.

Acest efort își va arăta curând efectele pe câmpul de luptă. Anglia și URSS reușesc să țină pe loc adversarul; Statele Unite vor lua inițiativa. Din noiembrie 1942, ele sunt în măsură să ducă la bun sfârșit o debarcare de mari proporții, la mii de mile de bazele lor, în Africa de Nord. Anul următor are loc debarcarea în Sicilia, apoi în Italia peninsulară. Pe 6 iunie 1944 se deschide, în Normandia, al doilea front. Numirea generalului Eisenhower la comanda trupelor aliate consacră poziția dominantă a Statelor Unite în coaliție.

Unsprezece luni mai târziu, capitularea Germaniei hitleriste îndepărta definitiv una dintre cele mai mari amenințări la adresa libertății umanității. Aportul armatei și diplomației americane la acest deznodământ a fost capital, într-adevăr, diplomații nu abdicaseră de la îndatoririle lor.

O serie întreagă de convorbiri purtate de Roosevelt cu conducătorii celorlalte mari națiuni aliate contribuiseră la strângerea legăturilor și la coordonarea eforturilor între cei trei mari Aliați, punând piatra de temelie pe care avea să se clădească pacea: Casablanca (ianuarie 1943, când anglo-saxonii decid să ceară capitularea fără condiții a inamicului), Quebec (august 1943), Cairo (unde Roosevelt și Churchill discută cu Tchang Kai-Chek), Teheran (noiembrie – decembrie 1943) și Yalta (februarie 1945).

Meritele Statelor Unite erau cu atât mai remarcabile, având în vedere că fuseseră silite să lupte simultan pe două fronturi. Prioritatea acordată sectorului european nu împiedicase forțele americane din Pacific să întreprindă împotriva Japoniei o serie de operațiuni militare dure și costisitoare. Escadrele refăcute trecuseră la atac și îi obligaseră pe japonezi să se mute dintr-un arhipelag într-altul, strângând cercul în jurul Japoniei. Explozia celor două bombe atomice de la Hiroshima și Nagasaki va da ultima lovitură rezistenței japoneze. Capitularea semnată pe Missouri (15 august 1945) făcea pereche cu capitularea Germaniei. Și într-un caz, și în celalalt, un general american se aflase în funcția de comandant suprem: Eisenhower împotriva Germaniei, MacArthur împotriva Japoniei. Statele Unite erau, alături de URSS, marile învingătoare.

Încrederea corpului electoral se îndreaptă spre republicani care, la alegerile din noiembrie 1946, obțin majoritatea în cele două camere ale Congresului. Președintele Truman se află atunci într-o situație analogă aceleia în care se găsise Wilson, în fața unui Congres republican.

Ca și atunci, supusă presiunii unei societăți nerăbdătoare să-și reia viața obișnuită și obligată să șteargă cât mai repede urmele lăsate de război în plan politic și economic, administrația trebuie să renunțe la măsurile dictate de împrejurări, să suprime controalele, să repatrieze trupele; într-un interval foarte scurt, aproape 9 milioanele oameni sunt aduși înapoi în America și trimiși la casele lor. în America, demobilizarea este și mai rapidă decât mobilizarea.

Această grabă creează în centrul Europei un vid care face ca URSS să devină stăpână pe situație și pe care Armata Roșie și partidele comuniste naționale vor încerca să îl umple. Dar paralela cu cealaltă perioadă de după război se oprește aici. Statele Unite nu mai merg atât de departe pe drumul de întoarcere la izolaționism, nu mai resping asumarea oricărei responsabilități și Senatul aprobă (decembrie 1946) intrarea Statelor Unite în Organizația Națiunilor Unite, a cărei cartă a fost stabilită de învingători la Conferința de la San Francisco.

În toamna anului 1940 urmau să aibă loc alegru prezidențiale. Devenise tradiție faptul că un președinte im putea fi reales decît o singură dată. Războiul în Europa i-ar oferi lui Rooseveit posibilitatea să încerce să calce tradii.u Convenția Națională Democrată, întrunită la Chicago, la 15 iulie 1940, îl desemnă candidat pentru al treilea termen, iar ca vicepreședinte pe Henry A. Wallace, ministrul al culturii. Republicanii au desemnat candidați pe Wenrlrl L. Wilkie la președinție și pe Charles Mc. Nary la vicepreședinție. Programul ambelor partide în problemele de poliție internă sau externă erau cam aceleași. Roosevelt și Wilkie au desfășurat campania electorală, făgăduind că vor face ini ceea ce era posibil pentru a ajuta Anglia, dar vor menține S.U.A. în afara războiului. „Totul, în afară de război!” și lozinca ambilor candidați. Roosevelt a fost reales cu 55% din voturile populare exprimate și 84% din voturile electorilor, Odată cu alegerile președințiale au avut loc și alegeri pentru cel de al 77-lea Congres al Statelor Unite. Democrații și-au menținut majoritatea, pierzând 3 locuri în Senat. A câștigând 7 locuri în Camera Reprezentanților.

Încă înainte cu circa 2 luni, de alegerile președințiale, la mijlocul lui septembrie, a intrat în vigoare, pentru prima oară în istoria americană în vreme de pace, „Legea obligativității serviciului militar”. Introducerea serviciului militar înainte de terminarea alegerilor arăta că guvernul si Congresul aveau convingerea că participarea S.U.A. la război era inevitabilă. Dealtfel, la începutul lunii septembrie, ocolind Congresul, guvernul american a încheiat acordul prin care S.U.A. îi lua obligația să predea Angliei 50 de torpiloare de pe vreme primului război mondial, 20 de vedete torpiloare, 50 avioane și 250000 de puști, în schimbul acestor bunuri militare, S.U.A. obținea dreptul de a construi baze maritime și aeriene, care urmau să-i fie arendate pe termen de 99 de ani în insulele Bermude, Bahama, Jamaica, Saint Lucia, Trini-dad și în Guiana Britanică. S.U.A. s-a folosit de greutățile în care se zbătea Anglia, ca să pătrundă în posesiunile ei și să pună mina pe poziții strategice în schimbul unor torpiloare învechite, a căror valoare nu depășea, după aprecierea lui Roosevelt, 250 000 de dolari.

Mai însemnat decât tranzacția ca atare, vădit avantajoasă americanilor, era faptul că prin acest pas, făcut înainte de alegerile președințiale, S.U.A. pășise din neutralitate și trecuse în situația de parte nebeligerantă.

Anglia era pe cale să epuizeze rezervele de valută și aur și nu mai avea cum să plătească uriașele comenzi militare plasate în S.U.A. Fiind întrebat la o conferință de presă, cum va fi soluționată această situație, Rooseveit răspunse: „în decursul istoriei, niciodată un mare război nu a fost pierdut din lipsă de bani” (17 decembrie). Trei săptămâni mai târziu, în mesajul adresat Congresului (6 ianuarie 1941), el propuse urgentarea adoptării „legii de împrumut și închiriere” (Lend-Lease Act) care împuternicea pe președinte să vândă, predea, schimbe, împrumuta și arenda armament, muniție, producte, mărfuri și materiale oricărui stat, a cărui apărare el o consideră vitală pentru securitatea S.U.A.

„Legea de împrumut și închiriere” însemna intrarea S.U.A. în război, fără „declararea oficială” a războiului. Om politic clarvăzător, Roosevelt, cu toate că asigurase electoratul american, „fiii voștri nu vor fi trimiși să participe la vreun război în afara hotarelor S.U.A.”, era pe deplin conștient că S.U.A. va fi obligată să intre, mai devreme sau mai târziu, în război. Or, datorită „Legii de împrumut și închiriere”, data intrării în război putea fi amânată, apărarea Americii fiind făcută până atunci cu mâinile altora. Banii nu erau cheltuiți în zadar, ele salvau vieți americane și, în plus, aveau să impulsioneze producția de război, să aducă imense beneficii capitaliștilor americani și să ducă la lichidarea șomajului. Un calcul făcut la rece, în care nu intra nici generozitatea, nici noblețea de care fac atâta caz adesea unii cercetători ai istoriei americane. Consecințele legii de împrumut și închiriere au fost imense; „arsenalul democrației” a fost pus în funcțiune și a contribuit, în mod substanțial, la sprijinirea rezistenței eroice a popoarelor aflate în lupta împotriva masa de război fasciste. Washingtonul, la inițiativa lui Roosevelt pregătea pas cu pas intrarea S.U.A. în război.

Încă în mai 1940 a fost înființat Consiliul apărării naționale la 15 iunie, a doua zi după căderea Parisului, Roosevelt a instituit o comisie pentru a studia posibilitățile în vederea creării bombei atomice ; la 20 iunie, el a numit pe H. Stimsoih fost secretar de stat sub Hoover, ministru de război și pe F. Knox, cunoscut fruntaș republican, ministru al Mărimei militare. Includerea în guvern a acestor doi reprezentanți în Partidului republican sublinia gravitatea situației și sublimi necesitatea unității naționale în politica externă a S.U.A. Alocațiile pentru scopuri militare au crescut vertiginos. Numeroase comisii și direcții guvernamentale proaspăt înființate se ocupau de creșterea rapidă a economiei de război americane. Guvernul S.U.A. concentra treptat în mâinile sale orientarea dezvoltării industriei și mobilizarea ei.

Între 27 ianuarie si 29 martie 1941 au avut loc la Washington consfătuiri secrete între statele -majore britanic și american, în care s-au elaborat planuri generale pentru folosirea cât mai rațională a posibilităților oferite de noua lege de împrumut si închiriere, precum și a resurselor comune atunci când S.U.A. va intra în război. Cu privire la principiile fundamentale strategice s-a căzut de acord: „mai întâi trebuie să zdrobim Germania și Italia, iar apoi să ne răfuim cu Japonia”.

Guvernul S.U.A. și al Angliei, interesate vital in înfrângerea Germaniei naziste, au luat în considerare atacul ce se aștepta din partea Germaniei împotriva U.R.S.S.-ului, După cum afirmă S. Welles, adjunctul secretarului de stat al S.U.A., el a comunicat, din ordinul președintelui, în ianuarie 1941, lui Umanski, ambasadorul sovietic la Washington, că din informațiile primite de serviciile speciale americane Statul-major german pregătea atacul împotriva Uniunii Sovietice pentru primăvara acelui an (S. Welles).

S.U.A., cu acordul Danemarcei, a luat măsuri în aprilie 1941, pentru înființarea unei baze militare și navale în Groenlanda. Zona apărării emisferei apusene a fost extins până la meridianul 25° longitudine vestică (la aproape 3 500 km de New York). În luna mai s-a început construirea unei flotile de bombardament strategie și s-a instituit Biroul apărării civile. Nave de război britanice erau reparate și reînarmate în porturile americane, aviația americană efectua operații de patrulare in zona de Nord-Vest a Atlanticului și semnala britanicilor submarinele germane. Când un vas comercial american a fost scufundat de un submarin nazist, Roosevelt a declarat stare excepțională, a închis consulatele germane și italiene, a sechestrat vasele Axei aflate în porturile americane, a înghețat fondurile Axei în S.U.A. și a extins embargoul asupra comerțului cu Japonia.

Noianul de legi și de hotărâri privind pregătirile de război ale S.U.A. și de ajutorare a Angliei au întâmpinat o opoziție înverșunată.

Din primele zile ale războiului, Partidul Comunist din S.U.A. a cerut poporului și guvernului american să ducă o politică activă pentru a împiedica lărgirea conflictului, restabilirea independenței Cehoslovaciei și Austriei, acordarea de credite Chinei, menținerea legii neutralității, adică a embargoului asupra exportului de armament către părțile beligerante. Chemând la ajutorarea țărilor căzute pradă agresiunii fasciste, Partidul Comunist din S.U.A., aprecia, totodată, în mod eronat, că războiul în Europa avea în prima sa etapă un caracter nedrept, imperialist de ambele părți și stăruia pentru rămânerea în vigoare a „Legii de neutralitate”. Este drept că și marea masă a proletariatului american avea convingerea ca menținându-se legea de neutralitate S.U.A. rămâneau în afara războiului.

După ce Congresul a ridicat embargoul (3 noiembrie 1939) și guvernul american s-a orientat tot mai vădit spre pregătirea țării pentru a intra în război, Partidul Comunist din S.U.A., în conformitate cu hotărârea C.C. din februarie 1940, s-a opus programului de militarizare și politicii lui Roosevelt de a ajuta Anglia. Această linie politică greșită a fost menținută pînă la 22 iunie 1941, când Germania hitleristă a atacat mișelește U.R.S.S.

Reacțiunea conservatoare, profascistă, grupată sub steagul izolaționismului, în comitetul „America înainte de toate” (înființat în iulie 1940), dispunând de fonduri considerabile, îl ataca cu vehemență pe Roosevelt, învinuindu-i de „anglo-filie” si că dorește să împingă Statele Unite într-un „război străin” de interesele țării. Agitația împotriva politicii externe a lui Roosevelt era însoțită de un val de isterie aniti-comunistă.

Congresul a adoptat o serie de legi împotriva Partidului Comunist. Membri ai Partidului Comunist nu puteau să funcționari de stat, ei nu puteau fi angajați nici în uzinele și șantierele ce primeau comenzi de stat. Legea „Smith” cu privire la controlul străinilor (iunie 1940) cuprindea unele prevederi îndreptate vădit împotriva comuniștilor.

În coloanele cotidianului „Chicago Tribune”, organul comitetului „America înainte de toate”, principalii colaboratori ai lui Roosevelt: Ickes, Hopkins, Perkins, membri fie ai cabinetului și alții, erau prezentați drept „coloana cincizeci” comunistă de la Washington. Influența acestor grupări „izolaționiste” poate fi judecată și după lupta îndârjită în cadrul Congresului; legea pentru prelungirea obligației serviciului militar a fost adoptată de Camera Reprezentanți lor (august 1941) cu o majoritate de un singur vot, 203 pentru și 202 contra. Din participanții republicani la vot, numai 21 au votat pentru, iar 133 contra; restul de 69 de voturi fiind ale democraților (partidul lui Roosevelt) care se coalizaseră cu opoziția în chestiunile de politică externă.

Atacul Germaniei și sateliților ei împotriva U.R.S.S. au stârnit dezbateri aprinse între vârfurile conducătoare ale Statelor Unite. Guvernul american considera că interesele Statelor Unite impuneau să se acorde ajutor material Uniunii Sovietice. Cercurile militare afirmau, luând drept certitudine cuvintele lui Ribbentrop, că „Rusia va fi ștearsă de pe hartă în decurs de opt săptămâni” și deci nu era cazul să se alcătuiască vreun program de ajutorare; conducătorii britanici erau și mai severi în prognoza lor: U.R.S.S, va fi zdrobită în 3 – 4 săptămâni.

„Izolaționiștii” si-au întețit campania antisovietică „Victoria comunismului în lume, declară senatorul Taft, estimare primejdioasă pentru S.U.A, decît victoria fascismului”; senatorul H. Truman propuse: „Dacă vom vedea că câștigi Germania, va trebui să ajutăm Rusia, dar dacă va câștiga Rusia va trebui să ajutăm Germania și astfel să se ucidă unii pe alții în număr cât mai mare”. Presa era plină de asemenea declarații cinice.

Roosevelt totuși a pășit cu tact și prudență spre ajutorarea Uniunii Sovietice; la 24 iunie a deblocat depozitele sovietice din S.U.A. (circa 40000000 de dolari) ce fuseseră înghețate; două zile mai târziu a anunțat că embargoul asupra materialelor de război nu se aplică față de U.R.S.S., declarând totodată, că el era gata să sprijine eforturile sovietice, sprijinul puțind fi efectiv numai dacă războiul va fi de durată; la 21 iulie a ordonat expedierea în U.R.S.S. a unei cantități de mașini-unelte, problema avioanelor și armamentului solicitat de guvernul sovietic rămânând deschisă. Pentru a-și da seama de capacitatea reală de rezistență a U.R.S.S. (rapoartele lui J. Yeaton, atașatul militar american din Moscova, deformau situația și prooroceau înfrângerea inevitabilă și iminentă a Uniunii Sovietice), Roosevelt l-a trimis la Moscova pe Hopkins.

Sosit la Moscova, la 29 iulie, Hopkins a avut timp de două zile convorbiri cu conducătorii sovietici. El le-a comunicat despre hotărârea președintelui S.U.A. de a acorda tot ajutorul posibil Uniunii Sovietice în timpul cel mai scurt posibil si a propus, în acord cu Anglia, convocarea, în octombrie, la Moscova, a unei conferințe a celor trei puteri, la care să se discute concret repartizarea armamentului și a altor resurse materiale. Hopkins a auzit la Kremlin aprecieri autorizate sovietice, după care războiul împotriva Germaniei hitleriste avea să dureze trei-patru ani (R. Sherwood). În aceste condiții, victoria Germaniei era exclusă si a doua zi, chiar după întoarcerea lui Hopkins la Washington, guvernul american a comunicat oficial că S.U.A. a hotărât „să acorde tot sprijinul economic posibil în vederea întăririi Uniunii Sovietice în lupta împotriva agresiunii armate, întrucât aceasta corespunde intereselor apărării Statelor Unite” (2 august 1941).

La inițiativa americană, a avut loc între 9 și 12 august 1941, în golful Argentia din Newfoundland, prima întâlnire dintre Roosevelt și Churchill. Ei au adoptat Carta Atlanticului, elaborată de S. Welles, în care erau expuse țelurile anglo-americane ale războiului. Carta proclama că nu se urmăreau anexiuni teritoriale, se va respecta dreptul popoarelor de a-si alege singure forma de guvernământ și se va crea o largă colaborare în domeniul economic, cu scopul de a se asigura „tuturor oamenilor din toate țările” o viață lipsită de teamă și mizerie. Carta se pronunța pentru dezarmare generală, „acces egal” la comerț și la sursele mondiale de materii prime, precum și „libertatea mărilor”. U. R. S. S. a aderat la principiile fundamentale expuse în Carta Atlanticului.

Conferința celor trei mari puteri (U. R. S. S, S. U. A, și Anglia), propusă de Hopkins, deschisă la Moscova în 29 septembrie, a întocmit listele de livrări reciproce de armament și materii prime și a dezbătut, în linii generale, o serie de probleme strategice și politice. La 30 octombrie, Roosevelt a comunicat telegrafic la Moscova că a aprobat protocolul conferinței și a ordonat să se acorde U. R. S. S. un împrumut, de l 000000000 de dolari, fără dobânzi, pentru plata produselor și comandate de sovietici, datoria urmând a fi stinsă în decurs de zece ani, începând după cinci ani de la terminarea război”.

Prăbușirea planurilor hitleriste, „războiului fulgerător, lupta eroică a armatei sovietice, uriașele resurse umane materiale mobilizate de U. R. S. S. au stârnit admirația S. U. A. și au contribuit la schimbarea atitudinii opiniei publice (un sondaj a arătat că 73% dintre americani doi victoria Uniunii Sovietice) și au convins cercurile că frontul principal împotriva Germaniei hitleriste se afla în Uniunea Sovietică.

Roosevelt a găsit atunci momentul favorabil pentru extinde prevederile legii de împrumut și închiriere a U. R. S. S. El a declarat că livrările americane în U. R. S. S. vor fi făcute în aceleași condiții ca și în Anglia (7 noiembrie 1941).

Cu privire la tratativele americano-nipone, duse anul 1941, până la începerea ostilităților militare, s-a adus o literatură imensă. Unii l-au acuzat pe Roosevelt că a împins cu bună știința Japonia la declanșarea ostilităților, deliberat, a creat militariștilor niponi posibilități să ia prin surprindere baza americană de la Pearl Harbor spre a putea arunca S. U. A. într-un război „inutil”.

Se uită lupta aproape de un veac a capitalismului american pentru poziții preponderente în China; or, nici guvernul Roosevelt nici oricare alt guvern al S. U. A. nu ar fi putut să încuviințeze ca Japonia să obțină monopolul dominației m această țară.

A doua zi după atacul de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941), Congresul, la cererea lui Roosevelt, a aprobat, numai cu un singur vot contra, declarația de război împotriva Japoniei. La 11 decembrie, Germania și Italia au declarat război contra S.U.A., în aceeași zi, Congresul a declarat război Germaniei și Italiei. Statele Unite se aflau în război cu puterile Axei.

Prima problemă, am putea spune esențială, devenită după război o ternă de aprinse dispute în istoriografie, pusă conducătorilor S.U.A. și Marii Britanii, a fost desemnarea regiunii asupra căreia să se concentreze principalele forțe armate. Europa sau Japonia era întrebarea frecventă.

Spre sfârșitul lunii decembrie 1941 a avut loc, la Washington, o conferință interaliată, la care au participat din partea britanică W. Churchill și șefii statului-major al Marii Britanii. Conferința a hotărât că Germania va fi primul obiectiv al atacului aliat. Această strategie rațională, bazată pe axiomele artei militare, aprobată și de factorii politici de răspundere venea, totodată în întâmpinarea cererii guvernului sovietic de a se constitui un al doilea front în Europa, în Vest, care să slăbească uriașa presiune a mașinii de război germane pe frontul din Răsărit.

În cercurile politice americane, părerile erau împărțite. O minoritate influentă, de teamă că hitleriștii vor zdrobi rezistența sovieticilor, era pentru imediata deschidere a celui de al doilea front.

Senatorul H. Truman, de pildă, a propus în vara anului 1942 să se publice în organul Congresului un articol redacțional apărut în ziarul din St. Louis și intitulat Cel de al doilea front acum sau niciodată. Recomandând acest articol, H. Truman a declarat în Senat că el exprima pe deplin gândurile populației din statele centrale de Vest. Prăbușirea frontului sovietic, spunea Truman, ar atrage după sine mari pierderi și mari pericole pentru America. In articol se argumenta: „Cu ieșirea Rusiei din război nici o forță nu va putea reține Germania și Japonia. Din această cauză noi trebuie să deschidem cel de al doilea front, pentru ca să menținem primul front. Adevărul de netăgăduit cel mai de seamă arată că chiar un al doilea Dunkerque este un preț mic pentru încă o a doua iarnă în care Rusia va lupta” (Congressional Jiecord, July23, 1942).

Unii adăugau că, prin deschiderea celui de al doilea front, forțele americane vor deveni factorul hotărâtor pe teatrul principal al războiului si vor impune deci harta politică a Europei postbelice

Roosevelt, deși nu consecvent până la capăt, era pe aceeași poziție. La l aprilie 1942, el a aprobat planul pregătirii de minuție și în deplină cunoaștere a forțelor disponibile, de către statul-major american, al debarcării în Franța.

Ca urmare, în comunicatul sovieto-american dat publicității la 11 iunie 1942 se arăta: „S-a ajuns la un acord deplin în ceea ce privește sarcina urgentă de a se crea cel de-al doilea front în Europa.

Taft a declarat, în repetate rânduri, că făgăduiala lui Roosevelt de a deschide cel de al doilea front în 1942 nu trebuia luată drept o obligație de stat; drept o convenție internațională, întrucât ea nu a fost ratificată de Senat și nici măcar supusă dezbaterii. Reprezentanții celor mai puternice organizații capitaliste, „Camera de Comerț a S.U.A.”, „amiciția națională a industriașilor”, „Asociația națională a bancherilor” și altele, liderii conservatori din ambele partide s-au pronunțat, fățiș sau pe ocolite, împotriva deciziei luate de Roosevelt.

Opoziția împotriva celui de al doilea front avea un sprijinitor influent peste ocean, în persoana lui W. Churchill, Acesta a venit anume la Washington (18 iunie) și a promis în locul debarcării în Franța o operație asemănătoare in Africa franceză de Nord-Vest.

Roosevelt a început să șovăie; la opoziția puternică interna și presiunea unor cercuri militare influente, amiralii Kinj și Nimitz, generalul Mac Arthur etc., care de la izbucnirea războiului considerau că America trebuie să dea preponderență Pacificului și nu Europei se adăuga acum opoziției aliatului britanic. Situația a rămas staționară până la următoarea Conferință interaliată de la Londra, de la mijlocul lui iulie 1942.

Britanicii au reușit să-si convingă aliații să renunțe la operații în Europa și să treacă la înfăptuirea unei debarcări în Africa de Nord (denumire codificată „Torch”), cu pârtiei părea a 84000 de ostași americani și 23000 de britanici.

Japonia s-a pregătit ani de zile pentru a crea, prin foc și sânge, „sfera de coprosperitate a Marii Asii Orientale”. Cercurile guvernante au militarizat economia, au desfășurat o intensă agitație și propagandă cu privire la „noua ordine în Asia de Sud-Est” si rolul deosebit dat de „istorie” poporului japonez, au exploatat crunt Coreea, precum si teritoriile ocupate din China, au construit, în mare secret, fortificații puternice în numeroase insule. Armata Japoniei fusese înzestrata și instruită cu cele mai moderne arme; flota de război era net superioară forțelor navale anglo-americane din Pacific, aviația de vînătoare dispunea de aparate cu performanțe superioare, un mare număr de portavioane (ocupa primul loc în lume), numeroase care amfibii pentru operații de debarcare ș.a. (Marea conflagrație a secolului al XX-lea.)

Concomitent cu atacul de la Pearl Harbor, forțele japoneze au trecut la ofensivă pe un spațiu imens, ocupând Filipinele, Hong Kong, Tailanda, Birrnania, Malaya, Singapore, Borneo, Celebes, Sumatra, Noua Guinee, principalele insule din arhipelagurile Solomon, Gilbert, Marshall. Toate bazele maritime și aeriene militare mai importante ale aliaților din partea de Vest a Oceanului Pacific au fost ocupate de trupe nipone.

Războiul dezlănțuit de clica militaristă niponă a atras în orbita lui sute de milioane de oameni. Anglo-americanii au fost surprinși.

Deși S.U.A. erau în 1941 mai bine pregătite din punct de vedere militar ca în 1914, alocațiile pentru înzestrarea armatei ajungând la peste 62000000000 de dolari, mai mult de două ori decât cheltuielile în primul război mondial, totuși superioritatea era net de partea Japoniei.

În regiunile cotropite, popoarele s-au ridicat la lupta împotriva ocupanților niponi. Armatele de eliberare chineze dădeau puternice lovituri invadatorilor; în Coreea, Vietnam, Laos, Malaya, Indonezia, Filipine, Birmania ș.a. au început acțiuni de rezistență ce aveau să se transforme în mișcări de amploare, cu un rol important în înfrângerea agresorilor.

Bătălia din Marea Coralilor (4 – 8 mai 1942) o luptă în care pierderile de o parte și alta erau aproape egale, a constituit momentul culminant al victoriilor neîntrerupte obținute de forțele nipone.

Câteva săptămâni mai târziu, bătălia declanșată de japonezi pentru cucerirea insulelor Midway (4 – 5 iunie 1942) va marca cotitura în desfășurarea războiului din Pacific. Japoia a pierdut patru portavioane, un crucișător greu, un distrugători 322 de avioane, 10 hidroavioane, un lot important dintre cei mai antrenați piloți. Americanii au pierdut numai un singur portavion, un distrugător și 147 de avioane. Superioritatea japoneză s-a diminuat mult.

În perioada așa-numită de „neutralitate” (l a sfârșitul lui 1939 – 7 decembrie 1941), economia S.U.A. a cunoscut nu salt în principalele ramuri industriale. Pregătirile de război au făcut ca „imense fonduri de stat să fie injectate” în septembrie; producția de oțel a crescut de la 47 800 000 t la 75 100 000 t în 1941, aluminiu de la 327 000 t la 618 00 (și, petrol de la l 264 500 000 barile la l 402 200 000,gaz metan la 2401500000 picioare pătrate la 2 812 600 000, produci, de camioane de la 710000 la 1060000. Agricultura a trecut din lunga perioadă de criză, depășind, în 1941, indexul producției globale de 100 în 1939 cu 13 puncte (A. Russel Buchanan).

Odată cu intrarea S.U.A. în război, trecerea întregii omeniri pe picior de război a luat un ritm accelerat. „Production Board”, înființat la 13 ianuarie 1942, a mobilizat toate resursele națiunii pentru efortul de război. Au fost create oficii speciale pentru fiecare material strategic (petrol, combustibil solid ș.a.); și numeroase agenții f oficii de reglementare a prețurilor, de cercetări științifice și dezvoltare, de apărarea transporturilor.

Raționalizarea consumului a început cu anvelopele de mașini (27 decembrie 1941) și s-a extins treptat, introducându-se cartele de rații pentru zahăr, cafea, carne, grăsimi. untdelemn, unt, brânzeturi, încălțăminte etc.

Între iulie 1941 și iulie 1945 au fost produse 200 000 avioane de luptă, 71 000 de nave militare de diferite tipii n (inclusiv peste 100 de portavioane mari și mici), 5 000 de nave comerciale, 900 de piese de artilerie grea, 86 000 de tancuri, 2 400 000 de camioane și cantități uriașe de muniție, echipament militar, încălțăminte etc. Circa 2/3 din capacitatea industrială a fost îndreptată spre producția de armament.

Statul a investit circa 33000000000 dolari în uzine, exploatări miniere, forestiere, șantiere navale etc., reprezentând 43,4% din totalul investițiilor.

Debarcarea trupelor aliate în Sicilia a început la 10 iulie 1943; la 25 iulie, dictatura lui Mussolini s-a prăbușit, si la 13 octombrie 1943, noul guvern al Italiei, condus de mareșalul Badoglio, a declarat război Germaniei, alăturându-se aliaților. Forțele anglo-americane s-au împotmolit și războiul pe teritoriul Italiei s-a prelungit până la 2 mai 1945, mișcării de rezistență italiană aducând o contribuție de valoare la victorie.

Puternica contraofensivă germană în Ardeni dădu peste cap, la un moment dat, dispozitivul anglo-american. Ofensiva sovietică pe frontul de Est, lansată la intervenția lui Roosevelt și Churchill a silit comandamentul german să slăbească, strânsoarea.

În acest timp, pe frontul sovieto-german, armata sovietică a nimicit, în mari bătălii, principalele forțe ale armatelor germane. Sub loviturile zdrobitoare ale armatelor coaliției antihitleriste, la care s-a alăturat, la 23 August 1944, si România, Germania a capitulat la 9 mai 1945.

În Oceanul Pacific, dispunând de un potențial tehnic net superior, forțele aliate, în bătălii de amploare, au recucerit imensul spațiu ocupat de trupele japoneze.

Bombardamentele aviației americane, asemenea unor cicloane de foc, au distrus și paralizat centrele vitale ale Japoniei.

La 6 si 9 august, la ordinul președintelui S.U.A., H, Truman, au fost lansate asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki bombe atomice; această operație a fost condamnată, ca o crimă monstruoasă, de întreaga omenire civilizată. Japonia a capitulat la 2 septembrie 1945.

S.U.A. au pierdut în cel de al doilea război mondial circa, 400 000 de oameni, din care jumătate în campaniile din Europa și jumătate în Asia.

Datoria de stat a S.U.A. în 1940 era de 42 900 000 000 de dolari, iar în 1945 a ajuns la 258 700 000 000. Creșterea datoriei de stat în anii războiului cu 215 800 000 000 reprezenta două treimi din întreaga sumă cheltuită de S.U.A. în cel de – al doilea război mondial.

Cele două mari confederații sindicale A.F.L, si C.I.O. au anunțat că renunță la greve pe toată durata războiului. La 12 ianuarie 1942 s-a înființat „National War Labor Board” (N.W.L.B.) pentru a rezolva, pe cale pașnică, toate conflictele de muncă din industria de război.

Sindicatele au sprijinit crearea si activitatea lui N.W.L.B. Proletariatul american si-a dat seama de pericolul reprezentat de fascism și era de acord să renunțe la grevă, cu condiția ca salariile să corespundă cu prețurile. Or, deși prețurile principalelor produse erau ca si salariile reglementate, indicele prețurilor la alimente a crescut oficial din 1942 până în 1945 cu 15%, creșterea reală fiind mult mai mare.

„National War Labor Board” a publicat, în raportul său, date despre salariile de la începutul anului 1944; peste două treimi din muncitorii industriali primeau numai ceva mai mult de jumătate din minimul de salariu necesar unei familii de muncitori.

În timpul războiului, numărul femeilor care lucrau în industrie și agricultură a crescut cu 6 000 000 (de la 13 000 000 la 19 000 000) reprezentând ceva mai mult de o treime din forța de muncă a Statelor Unite, în industrie lucrau 11 000 000 de femei si salariile lor nu atingeau nici jumătate din necesarul minim pentru o familie.

Această situație întreținea o stare de nemulțumire si a condus la greve de scurtă durată în afara sindicatelor. Au fost și greve organizate de sindicate, de pildă, patru greve în industria carboniferă în 1943, la care au participat 600 000 de muncitori, în general, grevele erau provocate de nedreapta repartizare a greutăților războiului. Datorită eforturilor și lipsurilor muncitorimii americane, industria și agricultura au devenit „arsenalul democrației”. Date oficiale atestă că beneficiile corporațiilor, după plata impozitelor ce se ridicau în unele cazuri până la 80%, s-au întreit în anii războiului.

CONCLUZII

În anii celui de al doilea război mondial, S.U A au participat la numeroase conferințe internaționale si au încheiat importante acorduri Wilson a trecut odată Atlanticul, venind in Europa Roosevelt l-a trecut de trei ori pentru a participa la conferințe internaționale în Europa, Asia si Africa, și succesorul său, Harry Truman, a venit, de asemenea, m Europa, la Conferința de la Potsdam.

Lupta comună împotriva mașinii de război germane si agresiunile nipone nu a înlăturat controversele dintre aliat Dimpotrivă, guvernul american a analizat fiecare proiect militar m lumina obiectivului său major.

Poziția S.U.A. față de strategia preconizată de Anglia in Asia de Sud-Est era generată de interesele comerciale, stăpânirile coloniale, Anglia plănuia o strategie „periferici” împotriva Japoniei.

S.U.A. considerau că era momentul să fie slăbite, dacă nu chiar total desfăcute „legăturile” care uneau Londra, Parisul sau Haga cu posesiunile lor coloniale, aceste teritorii oferind debușee importante pentru capitalismul american. Din aceste considerente, S.U.A. au impus o politică strategică diferită, în conformitate cu propriile lor interese, operațiile militare care se îndepărtau de Japonia neavând pentru americani vreo valoare strategică (A. Russell Buchanan).

Hotărârea adoptată la Teheran de șefii guvernelor U.R.S.S., S.U.A. si Anglia de a se deschide cel de al doilea front în mai 1944 fusese precipitată de perspectiva expusă de statele-majore ale S.U.A. „La sfârșitul războiului, Rusia deține o poziție dominantă în Europa. După înfrângerea Germanici, nu va rămâne în Europa nici o mare putere care să se poalei opune forțelor militare uriașe ale Rusiei. Este adevărat ca Marea Britanie își întărește pozițiile în Marea Mediterană împotriva Rusiei, ceea ce poate fi util pentru crearea unui echilibru de forte în Europa. Dar nici ea nu va fi în stare să se opună Rusiei, dacă nu va căpăta un sprijin corespunzător”.

Hotărârea lansării bombei atomice a fost determinată nu de rațiuni militare, ci politice. Generalul Marshall, cel mai prudent dintre șefii de stat-major, era de părere că numai o declarație de război a U.R.S.S. era suficientă ca japonezii să capituleze. Amiralul Lealiy afirma că „Japonezii erau virtual înfrânți si gata de a capitula". Generalul Eisenho-wer a rezumat aprecierile comandanților militari la Conferința celor „Trei mari” la Potsdam, la sfârșitul lui iulie: „I-am făcut cunoscute îngrijorările mele cele mai profunde, sprijinindu-mă pe certitudinea că Japonia era deja învinsă și că era absolut inutil de a lansa bomba si apoi, pentru că mă gândeam că țara noastră ar trebui să evite să contrarieze opinia mondială, folosind o armă a cărei utilizare nu mai era, după mine, necesară, pentru a salva vieți americane. Eram convins că în acele momente Japonia era în căutarea unei soluții pentru a se preda într-un mod cât mai onorabil pentru ea” (David Elstein).

Eisenhower nu se înșela. Cercurile guvernante din S.U.A. cunoșteau precis că Japonia ceruse U.R.S.S. să medieze capitularea; notele pe care premierul Tojo le-a expediat lui Sato, ambasadorul nipon la Moscova, în problema medierii, erau interceptate de organele americane.

W. Churchill și-a dat acordul pentru folosirea bombei, dându-și perfect de bine seama că „înfrângerea Japoniei era certă înainte de căderea primei bombe”. Raidul atomic era menit să constituie o demonstrație de forță față de U.R.S.S. Ca urmare a supremației atomice, S.U.A. își aroga rolul de jandarm al lumii.

Astfel, S.U.A. urmărește prin participarea „inutilă” la războiul european posibilitatea de a înlătura în modul cel mai eficient unul dintre cei mai mari actori politici pe scara mondială în scopul de a deține în cele din urmă, poziția unica de lider mondial.

Așa că, urmărește înlăturarea Germaniei, fapt cu care erau de acord și marile puteri europene, și astfel desfășoară o ofensiva cruntă alături de acestea. Înlăturarea Rusiei era de asemenea o alternativa, însă înlăturarea Germaniei era alternativa cea mai ușoară.

ANEXE

Fig. 1.: România în Al Doilea Război Mondial

Fig. 2.: Situația globală înainte de Al Doilea Război Mondial

Fig. 3.: Europa în perioada postbelică

BIBLIOGRAFIE

Baumont, Maurice, “La failite de la paix ( 1918- 1939)”, Paris, 1967;

Buzatu, Gheorghe, editor, „Anglo- Romania relations after 1821”, Ed. Universității, Iași, 1983;

Carol, Anne, “ Dicționar de istorie a secolului XX”, Ed. All Educațional, București, 2000;

Ciachir, Nicolae, „Marile Puteri și România ( 1856-1947)”, Ed. Albatros, București, 1996;

Churcill, Winston, “ Al doilea război mondial”, Londra, 1964;

Ciorbea, Valentin, “Din Istoria Secolului XX”, Constanța, Ed. Ex Poato, 2006;

Constantiniu, Florin, “Între Hitler și Stalin”, Ed. Danubius, Bucuresti, 1991;

Dandara, Livia, „România în vâltoarea anului 1939”, Ed. Militară, București, 1985;

Dobrinescu, Valeriu Florin, „România și Ungaria, de la Trianon la Paris. Batălia diplomatică pentru Transilvania. 1920-1947”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1996;

Dreyfus F.G., Jourun A., Thibault P., Milza Pierre, “Istoria Universala”, vol. 3, Ed. Univers Enciclopedic, București 2006;

Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale. 1919-1947, vol. I, Ed. Științelor Sociale și Politice, București, 2006;

Hobsbawm, Eric, O istorie a secolului XX. Era extremelor. 1914-1991, Ed. Cartier, Chișinău, 1999;

Jenkins, Philip, “ O istorie a S.U.A.”, Ed. Artemis, București , 2002;

Kinder Herman, Hilgemann Werner, Atlas de istorie mondială, vol. II, Ed. Rao, București, 2002;

Kissinger, Henry, “Diplomația”, Ed. All, București, 2003;

Murray, Robert, “Scurta istorie a Statelor Unite ale Americii”, Ed. “Silex Geotop”, București, 1995;

Portes, Jacques, “Istoria S.U.A. după 1945”, Ed. Corint, București, 2003;

Rémond, René, „Istoria Statelor Unite ale Americii”, Ed. Corint, București, 1999;

Scurtu, Ion, „Istoria românilor”, Vol. III, Ed. Enciclopedică, București, 2003;

Vianu, Alexandru, “Istoria S.U.A.”, Ed. Științifică, București, 1975;

Vlad, Constantin, „Diplomația secolului XX”, Fundația Europeana Titulescu, Bucuresti, 2006.

CUPRINS