Evolutia Relatiei Uniunea Europeana Rusia Dupa 1990
INTRODUCERE
Fiind o perioadă în care sunt prezente multe provocări la nivelul Uniunii Europene, atât interne cât și externe, doar o Europă unită va putea depăși impedimentele actuale. Uniunea Europeană trece printr-o perioadă tensionată și complexă, cu multe evoluții în curs, iar multe dintre acestea ridică semne de întrebare.
Ceea ce se întâmplă în Ucraina reprezintă cea mai mare criză cu care Uniunea Europeană s-a confruntat în ultimii ani, iar această problemă nu va dispărea în scurt timp, dat fiind că este nevoie de multă voință politică pentru a menține Europa unită. Pentru relația cu Rusia, Uniunea Europeană nu se bucură de sancțiunile impuse, dar e nevoie să se demonsteze că există o relație între aceste măsuri și obiectivele politice pe care le urmărește, și anume condiționalitatea dintre sancțiuni și implementarea deplină a Acordului de la Minsk. Totuși, dacă situația politică va continua să se deterioreze, liderii europeni sunt pregătiți să ajungă la un consens în ceea ce privește potențialele răspunsuri pe care le-ar putea da pentru a depăși obstacolele întâmpinate. Subiectul armatei europene creează așteptări, dar Uniunea Europeană va avea o sarcină dificilă să le materializeze ulterior. Este important pentru statele membre să coopereze pe diferite aspecte tactice, din domeniul apărării.
Este greu de prezis cum vor evalua evenimentele, dar este clar că două viziuni despre politica mondială se confruntă în mod dramatic în această perioadă, posibil și în anii următori. Există riscul ca stabilitatea regională din mai multe părți ale lumii să fie pusă la încercare, în eventualitatea în care forțele revizioniste, inclusiv din Europa, iau amploarea necesară pentru a contesta statu-quo-ul teritorial sigilat după al Doilea Război Mondial, decolonizare și prăbușirea U.R.S.S. Odată ce granițele vor putea fi puse deschis sub semnul întrebării, conflicte locale vor degenera ușor în războaie generale, cu potențialul unui război mondial. Mizele sunt uriașe, iar Rusia, dintr-o mișcare prost calculată, poate deschide o adevărată cutie a Pandorei. Este greu de crezut că Moscova are mijloacele necesare să recreeze Uniunea Sovietică în gloria ei trecută. Chiar și U.R.S.S. nu ar fi devenit superputere mondială fără șansa celui de – al Doilea Război Mondial, oferită de o Germanie nazistă care a fost aproape să o înfrângă.
Deși guvernele preiau inițiativa în situații de criză prin intermediul Consiliului European și a mini-summit-urilor șefilor de stat și de guvern ale principalelor puteri, odată stabilit un consens, aparatul birocratic al Comisiei Europene și, mai nou, Parlamentul European funcționează autonom, după propriile principii și reguli, exercitând o activitate diplomatică importantă. De exemplu, odată declanșat Parteneriatul Estic, Bruxelles-ul a gestionat singur negocierile și deciziile de politică externă ale blocului comunitar. Extinderea pieței unice și extinderea europeană reprezintă doi piloni ideologici ai Uniunii Europene, de la care autoritățile supranaționale nu au abdicat niciodată.
Implicațiile acestei logici sunt dialogul și cooperarea politică și economică pe termen lung cu vecinătatea estică a Uniunii Europene, indiferent de sensibilitățile imperiale ale Moscovei. De aceea, negocierile de asociere ale Uniunii Europene cu Ucraina, în pofida nemulțumirilor și ale acțiunilor ulterioare ale Kremlinului, nu pot fi catalogate drept o eroare majoră de percepție și de politică externă, așa cum sugerează analiștii mai apropiați de pozițiile părții ruse.
Uniunea Europeană și Berlinul nu vor accepta niciodată, datorită cadrului ideologic cu care operează, să negocieze peste capul Ucrainei viitorul și (in)dependența ei. Din perspectivă europeană este imposibil să negociezi azi, precum Stalin și Hitler odinioară, compoziția guvernelor, redesenarea granițelor sau împărțirea unor sfere de influență. Uniunea Europeană nu poate să decidă fără acordul statelor membre cu greutate sancțiuni împotriva Rusiei. Ea poate totuși, prin intermediul Comisiei Europene și a Parlamentului European, să dea substanță politică și economică acordului de asociere cu Ucraina, să preseze politic statele membre pentru a acorda Kievului șansa integrării europene și să aibă o poziție unitară pe direcția estică, să mențină sporită atenția Occidentului European pe evoluțiile din țara vecină și să impulsioneze politicile interne vizând independența energetică de Rusia.
Uniunea Europeană, Germania, Canada, S.U.A. și chiar Japonia semnalează în prezent că vor ajuta economic Ucraina, ca să nu cadă din nou în ”vecinătatea apropiată” a Rusiei. În acest moment Ucraina are nevoie disperată de un plan Marshall occidental, iar dacă acesta nu se materializează, va fi foarte dificil pentru ucraineni să iasă din orbita Rusiei ultranaționaliste și pentru europeni să oblige Rusia la reținere.
Agresiunea rusă poate întări totodată sensul existențial al N.A.T.O. și al Uniunii Europene. Percepția pericolului extern și politica disprețuitoare a președintelui Putin față de guvernele occidentale și organismele Uniunii Europene fac probabilă creșterea solidarității europenilor și a angajamentului lor general pentru repornirea motoarelor procesului de integrare. Cel puțin în aparență, liderii europeni și-au anunțat interesul pentru obținerea independenței energetice față de Rusia, iar Washington-ul este dispus să deschidă piața internă a gazelor spre Europa. Probabil că Europa se va mișca în următorii ani accelerat în această direcție, mai ales că eforturi semnificative au fost depuse deja pentru diversificarea surselor de aprovizionare cu energie și pentru înlocuirea treptată în producerea energiei electrice a utilizării combustibililor fosili cu energie regenerabilă. Dezvoltarea tehnologiilor ecologice a fost dificilă și extrem de costisitoare, dar deja se văd rezultate notabile în politica energetică la nivel european, iar costurile producției electrice din centrale eoliene și solare vor continua să scadă până la punctul în care nu vor mai fi necesare subvenții publice.
Intenția președintelui Vladimir Putin de a intra în istoria națională ca liderul care a salvat Rusia de la dezmembrare și a reînviat imperiul a devenit între timp transparentă pentru toată lumea. Relatările despre tinerețea lui în calitate de ofițer K.G.B. în Germania de Est, îl prezintă ca profund umilit de retragerea trupelor sovietice în 1989 din R.D.G. și insultat de extinderea N.A.T.O. și a Uniunii Europene în sfera de influență a fostei Uniuni Sovietice, adică în Europa de Est și chiar în cele trei republici exsovietice de la Marea Baltică. Intervenția occidentală în Kosovo fără acordul Rusiei a întărit poziția grupării naționaliste ruse Siloviki, care l-a putut impune în 1999 prim ministru pe actualul șef de stat. Imediat după numirea în funcție, Putin a început în trei faze opera de reclădire a structurii imperiale a Rusiei.
Prima fază a constat în refacerea stabilității interne a Rusiei prin centralizarea puterii la Kremlin. Ea fost marcată de declanșarea războiului cecen în 1999. Războiul intern și reducerea la tăcere și obediență a oligarhilor au fost unele din metodele esențiale utilizate.
A doua fază a început în aprilie 2005, când în mesajul său anual către națiune, președintele ales Vladimir Putin a afirmat că prăbușirea Uniunii Sovietice a fost ”cea mai mare catastrofă a secolului al XX-lea”.
Din acel moment Kremlinul a demarat un plan masiv de modernizare a armatei ruse, componentă esențială a politicilor expansioniste din a treia fază.
Odată cu intervenția din 2008 au testat în Georgia capacitățile armatei ruse de a duce la îndeplinire refacerea imperială. Concluziile au fost următoarele: Occidentul nu are voința politică să intervină dacă Rusia se decide să încalce suveranitatea și integritatea teritorială a vecinilor din spațiul postsovietic, iar armata rusă nu are încă capacitatea militară de a impune suzeranitatea Moscovei asupra statelor percepute vasale sau a anexării lor complete. Așa că Rusia a continuat să crească bugetul apărării pentru a trece în sfârșit la etapa finală, a expansiunii imperiale. Nu putem ști când s-a decis Putin că are o forță militară suficient de bine echipată pentru a-și agresa la alegere vecinii și înfrunta Occidentul, dar răsturnarea regimului subordonat al lui Ianukovici la 22 februarie 2014, a creat necesitatea și prilejul declanșării operațiunii de revizionism teritorial imperial.
Ocuparea Crimeii este doar preludiul, în lipsa unui răspuns decisiv extern.
Numai că doi factori interni frânează planurile hegemoniale rusești. Scăderea demografică preocupă de mulți ani conducerea de la Kremlin, care a studiat cu atenție politicile pronatalitate din câteva țări europene. Succesul politicilor rusești în acest scop a fost dezamăgitor. Rata natalității etnicilor ruși nu asigură înlocuirea populației, iar compensarea prin imigrația cu o populație fără identitate și loialități rusești nu este de natură să întărească statul pe termen lung, în pofida stabilizării pe hârtie a populației. Cu o populație de puțin peste 140 de milioane, Rusia nu mai poate domina durabil vecinătățile.
Dezvoltarea economică internă s-a apropiat de stagnare dinaintea conflictului cu Occidentul. Economia prea centralizată, dominată de concerne de stat ineficiente, a creat un mediu de afaceri neconcurențial, dependent aproape exclusiv de exportul de materii prime și necompetitiv pe piața globală. Această dinamică negativă a făcut creșterea economică din Rusia dependentă de creșterea continuă a prețurilor la resursele energetice, situație nesustenabilă pe termen lung. Câtă vreme prețurile la gaze și petrol au crescut razant în Occident, Putin a putut raporta națiunii o creștere economică și a putut mări în același timp cheltuielile sociale și pe cele pentru modernizarea armatei. Dar în ultimii aproape doi ani prețurile la gaze și petrol au atins limita suportabilității în lume, și au stagnat, în condițiile în care bugetul rus depinde în proporție de peste 50% de încasările din vânzările de materii prime și energetice. Președintele rus este în situația neplăcută de a alege între a tăia din cheltuielile militare, ceea ce ar pune capăt brusc ambițiilor imperiale și a tăia din cheltuielile sociale, ceea ce ar putea pune capăt carierei lui politice în fruntea statului rus la alegerile viitoare sau ulterior. Pentru a contracara această conjunctură proastă, guvernul rus a pus la cale Uniunea economică Eurasiatică, ce a intrat din 2015 în funcțiune și să constituie o contrapondere la economiile uriașe ale Uniunii Europene și Chinei. Însă, fără integrarea Ucrainei, o piață de 46 de milioane locuitori, Rusia cu celelalte câteva state nu pot obține greutatea necesară pentru a forma un bloc economic de sine stătător. Datorită gravelor dezechilibre interne, este greu de crezut că Rusia ar putea concura greii economici ai lumii în următoarele decenii, chiar și integrând toate statele foste sovietice.
Stâlpul ideologic al puterii expansioniste rusești, ultranaționalismul cultivat asiduu de elita politică de la guvernare în ultimul deceniu, poate avea de asemenea efecte adverse grave. După rescrierea istoriei naționale incluzând reabilitarea Uniunii Sovietice și a lui Stalin, în parte și pentru a-și consolida poziția de putere, Vladimir Putin poate deveni ușor prizonierul propriei propagande extremiste. Dat fiind că dificultățile economice vor duce la tăieri bugetare și la reducerea nivelului de trai al populației, riscul este ca agresiunile împotriva vecinilor văzuți drept vasali să nu poată înceta prea curând, în caz contrar, Putin putând părea concetățenilor slab și nepatriot, iar susținerea lui populară ar avea de suferit. În scenariul cuceririlor repetate, Rusia poate ajunge în situația de supraextindere imperială, neavând nici resursele financiare și nici pe cele umane necesare stingerii continue a mișcărilor de secesiune din toate colțurile imperiului. Mai mult, naționalismul populist combinat cu corporatismul de stat sub control politic au închis intrarea capitalului străin privit cu suspiciune extremă, dar care ar fi putut revitaliza și diversifica sectoare întregi ale economiei naționale. Nu numai că intrările de capital străin au fost reduse și târzii făcând economia rusă complet dependentă de exportul de materie primă, dar teama și lipsa de încredere a întreprinzătorilor ruși în propriul guvern i-a determinat să-și trimită an de an masiv capitalul în Occident, slăbind suplimentar poziția Rusiei.
Cum va acționa în viitor liderul rus depinde totuși de foarte mulți factori, între care de rezistența externă a Vestului și de atitudinea Chinei. În momentul de față, Rusia a câștigat Crimeea, dar a pierdut Ucraina. Elita conducătoare rusă nu se poate mulțumi cu acest rezultat. O privire asupra hărții Europei poate sugera că lipsa Ucrainei (și în mică măsură a Moldovei) din structura economică și de securitate a Rusiei pe direcția de Est-Sud-Est ar putea priva Moscova de statutul imperial și de postura intimidantă în relația cu Vestul.
Dificultatea constă în faptul că agresiunile repetate asupra vecinilor, vor atrage la un moment dat războiul economic total al unei părți însemnate a lumii. Poate Rusia ocupa, respectiv anexa și estul și sudul Ucrainei până la Transnistria și gurile Dunării fără să se teamă de consecințe? Dar țările baltice? Dar Georgia, Belarus și Kazahstan? Vladimir Putin are acum o armată suficient de puternică ca să înfrângă pe oricare dintre vecinii fost sovietici, iar slăbiciunea lor comparativă este o invitație la invazie pe care spiritul său revanșard și revizionist nu o poate refuza. Impresia este că la această oră Vladimir Putin își supraestimează atuurile și ignoră voit, în buna tradiție a conducătorilor ruși, datele economice ale problemei. De fapt, el are o vagă percepție a situației economice a țării și a căutat soluții problemelor demografice și economice în cei 15 ani de guvernare, dar miza principală a reprezentat-o întotdeauna dezvoltarea capacităților militare. Conștiința vulnerabilității interne a imprimat un aer de urgență expansionismului rusesc, iar revoluția populară din Ucraina i-a dat prilejul lui Putin să inițieze faza finală chiar în Ucraina, cel mai sensibil punct din fostul spațiu sovietic, înainte ca modernizarea militară să fi fost încheiată.
2. GENERALITĂȚI PRIVIND RELAȚIA UNIUNEA EUROPEANĂ – RUSIA
2.1 Statutul Uniunii Europene și Rusiei de actori atipici pe scena mondială
Rusia și Uniunea Europeană se comportă pe scena internațională ca doi actori atipici, întrucât ambele îndeplinesc condițiile pentru a fi caracterizate în acest mod. Jocurile și influența lor internațională rămân limitate. Relațiile între aceste puteri atipice constituie parteneriate uneori dezechilibrate supuse șantajului cu ruperea relațiilor și a lipsei de alternative viabile. Este vorba de parteneriate de necesitate sau de circumstanță, legate de folosirea politică a slăbiciunilor celuilalt, limitând libertatea de manevră a fiecăruia și căpătând un potențial de rivalitate și o putere de negare extinsă și uneori necontrolabilă.
Argumente că atât Rusia, cât și Uniunea Europeană sunt actori atipici ai scenei mondiale: Uniunea Europeană reprezintă o „putere atipică” întrucât ea depinde de:
► Rusia pentru aprovizionările sale energetice. Domeniul economic este cel mai dezvoltat în relațiile dintre Rusia și Uniunea Europeană. Progresele realizate în domeniul economic se explică prin aceea că atât economia Rusiei cât și cea a Uniunii Europene sunt, în prezent, puternic integrate. Valoarea comerțului între Uniunea Europeană și Rusia a crescut cu 70% în cinci ani și cu 400% în 10 ani. Rusia exportă în Uniunea Europeană mai ales materii prime, în principal hidrocarburi.
◦ Rezistențele interne pentru procesul său de integrare politică. Pozițiile statelor membre ale Uniunii față de proiectul Constituției Europene sunt diverse și chiar divergente.
Rusia este o „putere atipică” întrucât ea depinde de:
► Prezența S.U.A. în Asia Centrală și Orientală, pentru a modera ambițiile Chinei.
► Sănătatea economică a Europei pentru a garanta securitatea aprovizionărilor sale economice și cea de surse de finanțare pentru modernizarea infrastructurilor și a economiei sale. Uniunea Europeană este primul partener comercial al Rusiei cu care realizează mai mult de jumătate din schimburile sale (aproximativ 55% din exporturile rusești merg către Uniunea Europeană și 49% din importurile Rusiei provin din Uniunea Europeană). Altfel, Rusia nu constituie decât al treilea partener comercial al Uniunii Europene, după SUA și China.
► Ajutorul Uniunii Europene în angajamentul din lumea musulmană pe calea unei dezvoltări durabile și în evoluția contrastantă între tradiție și modernizare.
Însușirea comună a caracterului „atipic” și specific al condiției lor, pentru Rusia și Uniunea Europenaă este că aceste trăsături nu au deloc importanță majoră pentru conducerea politico-diplomatică a sistemului internațional pe termen lung.
Rolul efectiv al unei puteri nu depinde în mod unic de percepția, de capacitățile efective și de soluțiile crizelor ci de diferența influenței asupra eșichierului pe care își etalează prezența efectivă pe un plan regional sau mondial.
Statutul Rusiei și al Uniunii Europene de actori „atipici” pe arena internațională constituie o manifestare a implicațiilor relațiilor între cele două entități (Rusia și Uniunea Europeană) asupra securității europene.
2.2. Componente esențiale ale arhitecturii securității europene în contextul relațiilor Uniunea Europeană – Rusia
Arhitectura securității europene se poate reprezenta printr-un ansamblu coerent de elemente interdependente de naturi diverse dar complementare, compus din:
a. existența unui dialog pan-european asupra viitorului continentului, dialog care trebuie să se întemeieze pe încredere între participanți, pe de o parte, și pe utilizarea semnificativă a mijloacelor și instrumentelor diplomatice de către structurile politice și militare apte să urmărească împlinirea lui deplină, pe de altă parte. Acest dialog depinde în mare parte de noile relații pe care S.U.A., prin înaltul lor statut mondial și rolul asumat și Rusia, prin poziția sa geopolitică, le vor stabili cu Europa. Între cele două, prioritatea o constituie, de o manieră generală, echilibrul de putere în Europa.
b. realizarea unei politici concertate a țărilor membre ale Uniunii Europene față de dezmembrarea sistemului internațional anterior, care lasă să apară o lume de „puteri relative” ce generează instabilitate și insecuritate. Viața a arătat că nu întotdeauna și nu în toate domeniile statele membre ale Uniunii Europene acționează de o manieră unitară, concertată. De exemplu, atitudinea statelor membre ale Uniunii față de proclamarea independenței de către Kosovo în februarie 2008. În timp ce unele state au recunoscut imediat independența autoproclamată a Kosovo (Franța, Germania, Italia), altele, printre care și România nu au făcut acest lucru.
c. dimensiunea securității relațiilor S.U.A. – Europa – Rusia pe continent.
Această componentă presupune revendicarea „zonelor privilegiate” cu caracter regional din partea Uniunii Europene și a Rusiei în Europa de Est, în Balcani și Caucaz și evitarea „zonelor gri strategice” în țările Baltice, pentru ceea ce reprezintă forțe convenționale în Europa. În 2009, Parlamentul Federației Ruse a adoptat „Strategia de securitate națională a Rusiei până în 2020”, document ce prezintă principalele obiective ale acestui stat în materie de securitate internă și externă. Acesta stabilește că obiectivele strategice de securitate națională pe termen mediu trebuie să amelioreze calitatea vieții cetățenilor ruși, să reducă inegalitățile sociale și economice și să îmbunătățească fundamental situația demografică pe termen lung. Strategia afirmă că reapariția unei forțe unilaterale în relațiile internaționale va avea un impact negativ în realizarea intereselor naționale rusești. De asemenea, strategia susține necesitatea stabilirii unui sistem internațional multipolar și că obiectivul fundamental pe termen lung este de a face din Rusia o putere mondială care caută să mențină o stabilitate strategică și o cooperare mutuală benefică într-o lume multipolară. „Strategia de securitate națională a Rusiei până în 2020” afirmă că „viabilitatea N.A.T.O. și potențialul său de extindere” constituie o amenințare pentru securitatea națională a Rusiei. Strategia enunță clar că Rusia găsește „inacceptabilă implementarea de infrastructuri militare ale Alianței la frontierele sale”, ca și orice altă tentativă a N.A.T.O. „de a-și asuma responsabilități mondiale ce sunt în contradicție cu dreptul internațional”. Strategia menționată atrage atenția asupra „caracterului nesustenabil al arhitecturii actuale a sistemului de securitate regional și mondial organizat în jurul N.A.T.O.”. Rusia subliniază importanța unei politici externe și de securitate multivectorială. Noua strategie stabilește că „tranziția de la un bloc de confruntare la principiul diplomației multivectoriale, resursele energetice potențiale ale Rusiei, utilizarea pragmatică a acestui potențial au crescut posibilitățile pentru Rusia de a-și întări influența pe scena internațională”.
d. voința anumitor state europene, Franța în special, de depășire a „experienței atlantice”.
Unele state europene integrează mizele geostrategice ale Uniunii Europene în dimensiunea unui „mare joc” planetar. Relațiile euromediteraneene și cele din zona extinsă a Mării Negre, a platoului turcesc (diferendul Turcia – Grecia pentru platoul Mării Egee) și în curând al Asiei Centrale, vor trebui inserate în această evoluție, în speranța obținerii unei palete largi de rezultate internaționale pozitive.
e. maniera de materializare a relațiilor euro-atlantice redefinite și capabilă să genereze o nouăm arhitectură a securității occidentale și europene. Aceste relații pot fi articulate în două feluri, în jurul unei zone de apărare (P.E.S.C. / P.E.S.A. sau S.A.F.E.), cât și a unui pilon european în cadrul N.A.T.O.. Ultima opțiune este justificată de o viziune comună de securitate europeană și rezultă în esență din provocările externe și din reconfirmarea tuturor statelor membre a fermității angajamentului în Alianță în ceea ce privește articolul 5.
f. aspirațiile Rusiei de obținere a unui înalt statut internațional.
Rusia își manifestă tot mai evident dorința de a participa activ pe scena internațională ca un actor semnificativ sub toate aspectele.
În februarie 2009, în cadrul Adunării Parlamentare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Viena, Rusia a propus crearea unei noi arhitecturi europene de securitate. Elaborarea unui nou Tratat de securitate în Europa a fost inițiat de președintele rus din acea vrme Dmitri Medvedev. Examinarea ideii rusești de către O.S.C.E. arată interesul crescând pe care ea îl suscită pe lângă partenerii Rusiei. Toată lumea înțelege că Rusia trebuie să fie un membru activ și cu parte întreagă în raporturile transatlantice în materie de securitate. Dar ea nu va putea să atingă acest statut internațional decât dacă preocupările sale în domeniul militaro-politic vor fi luat în seamă în contextul acestor raporturi.
În același timp, președintele Federației Ruse a propus un nou pact de securitate care interzice folosirea forței sau chiar amenințarea cu recurgerea la forță și care ar preciza clar că nicio țară, inclusiv Rusia, nu are monopolul menținerii securității în Europa.
De asemenea, fostul premier rus, Vladimir Putin, în discursul său la Forumul economic de la Davos, din 28 ianuarie 2009, a propus elaborarea unui „…nou cadru legal internațional pentru securitatea energetică. Realizarea inițiativei noastre ar putea, nu mă îndoiesc de acesta, juca un rol politic comparabil cu tratatul ce stabilea Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului”.
Așadar, componentele arhitecturii securității europene reprezintă un produs al implicațiilor generate de relațiile dintre Rusia și Uniunea Europeană.
2.3. Implicații ale relațiilor dintre Uniunea Europeană și Rusia asupra securității europene
Securitatea europeană este o construcție realizată de către toate statele continentului. Această construcție este într-o permanentă transformare, având în vedere obiectivele urmărite (apărarea teritoriului, menținerea sau restaurarea păcii internaționale), domeniile la care aceasta este asociată (mediu, energie, comerț, imigrație, date informatice), instrumentele mobilizate (armată, poliție, tehnologie, administrație), instituțiile cărora ea le este asociată (ONU, NATO).
Premisa de la care ar trebui să se plece în analiza implicațiilor relațiilor dintre Uniunea Europeană și Rusia asupra securității europene, este că transformările suferite de aceasta din urmă nu sunt doar simple ajustări tehnice la un context de evoluție. Aceste transformări sunt legate de evoluția relațiilor de putere și a reprezentărilor lumii, atât din punct de vedere al genezei lor, cât și din punct de vedere al efectelor lor.
Transformările securității europene se impun a fi analizate din perspectiva sociologiei actorilor (state europene, grupuri de presiune, industrie, partide politice, state majore etc., toate în strânsă legătură cu evoluția relațiilor dintre Rusia și Uniunea Europeană). Trebuie avută în vedere și măsura în care transformările securității europene răspunde strategiilor de poziționare și de repoziționare interne în câmpul de securitate europeană a actorilor implicați.
Evoluțiile politicilor de securitate ale Uniunii Europene evidențiază anumite aspecte ale proiectului european. Relațiile statornicite între Uniunea Europenană și Rusia au implicații profunde asupra securității europene, concepută ca un bun de care trebuie să beneficieze, în egală măsură, toți europenii.
2.4 Impactul global al parteneriatului strategic Uniunea Europeană – Federația rusă.
Divergențe până la Georgia și Ucraina
O scurtă analiză a summit-urilor Uniunea Europeană – Rusia din timpul președinției Vladimir Putin relevă adâncirea unor disensiuni existente între Federația Rusă și unele state nou intrate în Uniune, care în trecut au aparținut fostului sistem socialist, patronat de defuncta Uniune Sovietică. Obținerea de către acestea a drepturilor ce revin unui stat membru al Uniunii Europene a nemulțumit Rusia și a dat naștere unor dosare particulare în relația cu ele. Este cazul exportului cărnii de vită poloneze în Rusia, al oleoductului rusesc ce trece prin Lituania, al monumentului ostașului necunoscut sovietic din capitala Estoniei, care au întârziat antamarea unui nou acord de parteneriat și cooperare Uniunea Europeană – Rusia, la Summit-ul de la Samara, din 2007. La același summit, s-au constituit în piedici pentru relația dintre cei doi actori internaționali: implantarea în Europa a elementelor scutului antirachetă american, amenințarea rusă de a reconsidera acordurile asupra armelor convenționale din Europa, precum și opoziția Rusiei în problema Kosovo. Motiv de discordie a fost și gazul rusesc, care a pus la grea încercare unitatea și eurosolidaritatea statelor europene, cooperarea comună în chestiunile vitale pentru dezvoltarea și securitatea energetică a continentului.
Contradicțiile care persistă între statele continentului afectează într-un fel sau altul relațiile cu Moscova ale fostelor state socialiste, care nu pot face abstracție de datele istoriei, iar ajungerea la un acord comun de parteneriat strategic este o întreprindere de mai lungă durată, ce trebuie să înlăture tot ce aduce atingere intereselor proprii ale noilor state membre. Summit-ul Uniunea Europeană – Rusia din iunie 2008, din Siberia, ce a adus la masa reuniunii un alt partener, pe președintele Dmitri Medvedev, a reiterat domenii și sensibilități marcante pentru relațiile Uniunii cu Federația Rusă, principalele subiecte de discordie – drepturile omului și independența Kosovo -, dar, a și lansat negocierile pentru un nou Acord Uniunea Europeană – Rusia, care să înlocuiască actualul Acord de parteneriat și cooperare. Noul Acord – cadru definește relațiile dintre Uniune și cel de-al treilea partener comercial al său, reprezentat de Federație, și se spera că va da un elan înnoit acestor relații, surmontând obstacolele ce apar, pe măsură ce ele se dezvoltă.
2.4.1 Acordul ruso-european de parteneriat și cooperare
La acesta concură inclusiv proiectul creat în anii 2002-2003, al unui Spațiu Economic Comun European, ce implică dezvoltarea unei zone de comerț liber între Rusia și Uniunea Europeană, după recunoașterea Rusiei ca economie de piață funcțională, în anul 2003. Spațiul economic comun stabilit la Conferința de la St. Petersburg din 2003 viza patru domenii: economie, securitate internă, justiție și cultură. La Summit-ul de la Moscova, din anul următor, se ajunge la un acord privind planul de parcurs în vederea realizării spațiului comun pe dimensiunea menționată. În 2005, la Summit-ul de la Londra, este evaluat stadiul de realizare a planului de parcurs (road map) și se trece de la înțelegerile tactice la cooperarea strategică. Prima tensionare a relațiilor Uniunea Europeană – Rusia are loc în momentul în care este pusă în discuție aderarea Rusiei la Organizația Mondială a Comerțului.
În lumina multiplelor divergențe și a unui număr de probleme rămase nerezolvate, Comisia Europeană arăta, în mai 2007, că va susține aderarea Rusiei la O.M.C., dar nu „cu orice preț”, învitând-o să afișeze „o reală voință politică pentru a depăși ultimele obstacole apărute”. Intransigența Uniunii se manifestă îndeosebi în negocierile privind domeniul energetic, mai ales după ce organizația și-a sporit consumurile de energie, iar Rusia a construit o conductă de transport spre Germania, prin Marea Baltică. Cifrele arătau un volum al exporturilor rusești de materii prime în Uniunea Europeană de 70 la sută (volum care, însă, acopereau doar 3,7 la sută din totalul importurilor Uniunii).
Bazată, în planul securității, pe multilateralism și diplomație preventivă, relația Uniunea Europeană cu Rusia se regăsește la nivelul O.N.U., dar și în relația directă construită prin intermediul parteneriatului strategic. Relația însă s-a dovedit, în ultimii ani, extrem de vulnerabilă, datorită numeroaselor blocaje și incertitudini ce s-au manifestat în politica externă a celor doi. În plin proces de relansare economică și politică, Federația Rusă procedează la o extindere a raporturilor economice cu Uniunea în domeniul aprovizionării acesteia cu energie, dar și al intrării capitalului rusesc în statele membre. Rusia se lovește, însă, de opoziția Poloniei (datorată embargoului Rusiei asupra importurilor de carne, legume și fructe din această țară) și neaprovizionării acesteia și a țărilor baltice cu petrol și gaze provenite din Federație.
Pe de altă parte, Rusia punea problema instalării scutului american antirachetă în Cehia și Polonia, extinderii N.A.T.O. spre granițele sale și faptului că unele state membre nu au ratificat încă Acordul de limitare a armamentelor convenționale (C.F.E.). Și relațiile Rusiei cu țările baltice au fost minate de criza generată de chestiunea conductei din Marea Baltică, întreruperea aprovizionării cu petrol a rafinăriilor lituaniene (în 2006), mutarea monumentului ostașului sovietic din capitala Estoniei, Tallin, într-un cimitir de la periferie. În același timp, a apărut controversa legată de statutul provinciei Kosovo.
Decisiv, însă, rămânea, pentru raporturile dintre Uniunea Euroepană și Rusia, dosarul securității energetice, capitol ce subliniază o dependență tot mai mare a statelor membre de importurile de petrol și gaze ce vin prin conducte din Federația Rusă, avansul luat de aceasta din urmă în edificarea conductei South Stream, ce va alimenta vestul continentului, ocolind Turcia, în defavoarea proiectului neuropean Nabuco, dar și în construirea unui gazoduct pentru Europa, dinspre Turkmenistan și Kazahstan, prin Azerbaidjan și Rusia. Statele membre ale Uniunii își asigură din Rusia 25 la sută din nevoile de gaz și 25 la sută din cele de petrol.
În octombrie 2000, la Summit-ul Uniunea Europeană – Rusia de la Paris, Uniunea și Federația au decis să lanseze un dialog energetic privind securitatea aprovizionării, eficacitatea energetică, infrastructura, investițiile și comerțul. Obiectivul dialogului era de a securiza accesul Europei la rezervele importante de gaz și petrol ale Rusiei. Uniunea putea astfel să devină dependentă real de aprovizionarea cu energie de către Rusia, împiedicându-i astfel pe conducătorii europeni să-și exprime păreri critice la adresa acesteia. Securitatea fizică a infrastructurilor de transport al energiei și a producției energetice a făcut obiectul unui acord încheiat între cele două părți în 2006-2007. Și siguranța nucleară a canalizat interesul Uniunii spre încheierea unui acord cu Rusia asupra vânzărilor de materiale nucleare, a viabilității industriei nucleare.
Când vorbim de principalele interese ale Uniunii Europene în Rusia, menținerea aprovizionării energetice stabile stă la loc de frunte între acestea, alături de promovarea stabilității politice și economice a Federației, dezvoltarea cooperării în domeniile justiției și afacerilor interne, mediului și securității nucleare, pentru combaterea amenințărilor nonmilitare la adresa securității și dezvoltarea progresivă a cooperării cu Rusia în Caucazul de Sud și statele din vecinătatea occidentală, pentru a asigura stabilitatea geopolitică a regiunii C.S.I., prin rezolvarea conflictelor latente. Cooperarea Uniunea Europeană cu Rusia este gândită, în documentele Uniunii, în termenii parteneriatului strategic și folosită pentru a-l întări pe acesta.
Uniunea s-a arătat permanent interesată de situația din Cecenia și de criza persistentă care amenință să basculeze întreg Caucazul de Nord în haos și conflict. Potrivit „Documentului strategic 2007-2013 Federația Rusă” al Uniunii, relația Uniunii Europene cu aceasta, fondată pe principiul că spațiile comune, atât ca expresie definită de politica Uniunii față de Rusia, Politica de vecinătate a Uniunii Europene, Strategia europeană de securitate și obiectivele sale de dezvoltare, se autoconsolidează și constituie ansamblul unei maniere robuste și coerente de apropiere de Rusia.
Această relație, însă, nu putea ignora, în abordarea problematicii securității globale, noua concepție de politică externă a Rusiei, prezentată de președintele Dmitri Medvedev, care prelungea în viitor linia dură adoptată de predecesorul său, Vladimir Putin, ca un răspuns, la „dictatul” Occidentului din sfera relațiilor economice, prefigurând zile la fel de grele pentru consumatorii europeni de resurse rusești, aflați la cheremul Moscovei.
Apoi, Rusia și-a anunțat intenția de a construi infrastructură pe teritoriul republicilor separatiste sprijinite de ea: un gazoduct între Rusia și Abhazia și o centrală nucleară în Transnistria. Aceasta ar oferi o bună motivație pentru consolidarea prezenței sale militare în cele două zone de conflict – protejarea rutelor energetice și a obiectivelor strategice energetice. O asemenea decizie era de natură să îngrijoreze Uniunea, care, dacă nu are în jur regiuni adiacente stabile, își vedea periclitată securitatea proprie.
Nu trebuie făcută eroarea de a crede că, dacă Rusia propunea un parteneriat în domeniul militar și al securității, prin intermediul organizațiilor Tratatului colectiv de securitate, ea își părăsește cea mai sigură armă de care dispune – puterea nonmilitară (economică), influența în vecinătatea imediată. Tandemul Medvedev – Putin folosea activ arma aprovizionării energetice, comerțului și investițiilor practicate în statele foste socialiste din estul Europei și fostele republici sovietice socialiste, migrației pentru a-și spori influența politică în spațiul european și asiatic. Chiar și numai migrația reprezinta și reprezintă un risc foarte mare la adresa securității Europei, având în vedere că peste 80 la sută din imigranții clandestini provin din țările C.S.I.
Revenind la parteneriatul strategic în sine, acesta a fost conceput, între altele, și pentru a menaja orgoliile „maicii Rusia”, care a refuzat P.E.V., pentru că nu dorea să fie pusă pe picior de egalitate cu statele vecine mai mici, însă a acceptat să participe, deși mai puțin consistent, la programele de cooperare transfrontalieră, programele de vecinătate și programele regionale ale Uniunii Europene lansate în cadrul noii P.E.V.
Parteneriatul strategic stabilește spații comune într-un spirit de cooperare și autointeres mutual, dar, și aici, opțiunea partenerului fiind suverană, rămâne la latitudinea sa câtă deschidere să dea cooperării. De aceea, membrii Comisiei Trilaterale ce reunește personalități din America de Nord, Asia – Pacific și Europa, analizând posibilitatea contracarării armei energetice a Rusiei, sugerau o renunțare la parteneriatele strategice „bazate pe valori și interese comune” în favoarea unei implicări pragmatice, a unei cooperări sectoriale, pe cât posibil de strânsă, la domeniile de intersecție a intereselor părților, ca: lupta împotriva terorismului, nonproliferarea armelor de distrugere în masă, stabilizarea Orientului Mijlociu și, nu în ultimul rând, sensibilul sector energetic. Comisia propunea răbdare și înțelegere în relația cu Rusia, o precauție a retoricii și dezvoltarea unei strategii pe termen lung, care să încurajeze democratizarea Federației și a republicilor foste sovietice.
În spațiul comun de libertate, securitate și justiție, cooperarea se desfășoară, în prezent, la un nivel optim. Se acționează pe domeniile stabilite în 2005 de Consiliul parteneriatului permanent Justiție și Afaceri Interne: lupta contra terorismului, cibercriminalitatea, securitatea documentelor, cooperarea judiciară, gestiunea frontierelor și drogurile. Totodată, în spațiul comun de securitate externă, cooperarea este întărită în domeniile prioritare puse în evidență de foaia de parcurs: consolidarea dialogului și cooperării asupra chestiunilor internaționale, lupta contra terorismului, nonproliferarea armelor de distrugere în masă (Uniunea Europeană încurajând Rusia să accepte ca noile state membre și țările care vor să acceadă în viitor la Uniunea Europeană să facă parte din grupele regimului de control al exportului, cum sunt grupele de furnizori de materiale nucleare, regimul de control al tehnologiei rachetelor și Acordul de la Wassenau), ca și gestiunea crizelor și protecția civilă.
Un efort aparte se depune pentru a asigura securitatea regiunilor limitrofe Rusiei și Uniunii Europene și a ține sub control conflictele înghețate din Transnistria, Nagorno – Karabah și, mai ales, din Abhazia și Oseția de Sud, unde evenimentele sunt precipitate după 2008, când s-a declanșat războiul ruso – georgian, cele două provincii declarîndu-și unilateral independența, iar aceasta le-a fost recunoscută imediat de Federația Rusă.
Caracterul global al diferitelor programe de cooperare dezvoltate de Uniunea Europeană și Rusia este vizibil mai ales în cadrul programelor de cooperare transfrontalieră Marea Barents și Marea Baltică, Carelia și sud-estul Finlandei, unde mai multe republici și regiuni ruse participă la șase programe de vecinătate propuse în cadrul Instrumentului european de vecinătate și parteneriat (I.E.P.V.): Marea Barents și Marea Baltică; Carelia și sud-estul Finlandei / Rusia; Estonia și Letonia / Rusia; și Lituania / Polonia / Rusia (această ultimă grupă fiind importantă pentru dezvoltarea Kaliningradului). Programele transfrontaliere au interes pentru realizarea spațiului economic comun și a spațiului comun de libertate, securitate și justiție, mai ales, și urmăresc ca obiective globale: promovarea dezvoltării economice și sociale a zonelor frontaliere; tratarea sfidărilor comune în diverse domenii, cum ar fi mediul, sănătatea publică și prevenirea și lupta contra criminalității organizate și a drogurilor (reducerea traficului și a cererii); ameliorarea eficacității și securității frontierelor; stimularea contractelor de tip intercomunitar.
În raporturile cu Rusia, Uniunea Europeană folosește, în situații de criză politică, catastrofe cauzate de om sau catastrofe naturale, cu succes, instrumentul de stabilitate. Creditele alocate acestui instrument sunt împărțite pe operații pe termen scurt (până la 18 luni), urmărind să facă față situațiilor de criză și activităților transregionale pe termen mai lung destinate să se desfășoare în condiții de relativă stabilitate și având ca obiect lupta contra proliferării A.D.M. și a criminalității organizate.
Concluzionând asupra evoluției relațiilor ruso-europene în cadrul parteneriatului strategic Uniunea Europeană – Federație, vom constata o intensificare în timp a cooperării și influențării reciproce în soluționarea problemelor litigioase, dar și o complicare a raporturilor, datorată divergențelor serioase existente într-o chestiune sau alta, evaluărilor și interpretărilor diametral opuse, relevate cel mai clar la Summit-ul de la Samara, din iunie 2007, unde impasul a fost atât de mare încât, în final, nu s-a semnat nici un document comun.
2.4.2 Parteneriatul strategic Uniunea Europeană – Rusia și securitatea globală
Realitatea care există la orizontul celui de-al doilea deceniu și se prefigurează în următoarele decenii ale secolului XXI aduce în atenție un grup de state care se pare că vor exercita o influență foarte importantă asupra factorilor esențiali ce afectează direct Uniunea Europeană, între care și securitatea. Unul dintre aceste state este Federația Rusă, cu care Uniunea a făcut eforturi pentru a încheia un parteneriat strategic, integrat, prin care să depășească limitările impuse de spațiul relațiilor bilaterale dintre fiecare stat membru și statul partener. Un asemenea instrument, care operaționalizează cooperări în multiple sectoare, ca: securitate, resurse umane, energie, tehnologie, comerț, are un impact decisiv în sfera dezvoltării, stabilității și securității globale.
În pofida ridicărilor de ton inevitabil, Rusia nu-și va submina niciodată relația cu Uniunea Europeană, datorită intereselor strategice care o leagă de acestea. Partener dificil, ea va continua să joace tare, tocmai pentru că știe că nu are cum să devină stat membru al Uniunii, dar își poate consolida statutul de putere majoră, fondat pe potențialurile energetic, economic și militar. Federația își rezervă postura de partener imprevizibil, iar această imprevizibilitate poate afecta interesele vitale ale Uniunii Europene, în special în trei domenii esențiale: stăpânirea completă de către Uniunea Europeană a procesului actual de lărgire a sa; stabilitatea vecinătății orientale directe a Uniunii Europene și aprovizionarea energetică a Uniunii. Aceasta s-a confirmat, practic, în condițiile în care, la Samara, în 2007, Summit-ul Uniunea Europeană – Rusia a relevat cel mai de jos nivel al relațiilor lor, apreciat de media, diplomați și oameni politici ca expresie a unui nou „război rece”.
Dacă parteneriatul strategic al celor doi funcționează, totuși, dosare-cheie care îi privesc direct, cum este democrația, stabilitatea vecinătății (cazul Kosovo) și aprovizionarea energetică, rămân fără răspuns, în lipsa unui dialog politic consistent și eficient care să definească pozițiile comune minimale pentru garantarea stabilității geopolitice a Uniunii Europene și vecinătății sale, dialog ce este fie agravat, fie temperat, prin atitudinea diplomaților și a președințiilor succesive europene, care ori curtează puterea economică și financiară a Rusiei, ori diabolizează puterea politică și geostrategică a acesteia.
Atitudinea din urmă se susține pe acțiunile Moscovei de respingere a lărgirii Uniunii Europene la periferia sa eurasiatică, considerată o amenințare la adresa intereselor sale naționale și a securității Federației. Cum s-a subliniat deja, doctrina sa strategică, în permanentă reactualizare, privește această lărgire ca pe o încercare de reducere a zonei sale tampon securitare ce-i asigură adâncimea strategică necesară și de compresie a puterii sale din zonele periferice, din străinătatea apropiată. Rusia, însă, dacă respinge orice extindere spre Est a Uniunii și a devenit, în ultimul timp, mult „mai revendicativă” și „mai dificilă”, nu renunță cu nici un chip la valorile europene și la deschiderea sa spre Occident.
Rămâne ca Uniunea să dea un semnal „mai ferm și coerent” către Federație, privind problemele care afectează interesele statelor membre, pentru că tocmai diviziunile dintre statele Uniunii Europene au fost exploatate de Moscova.
Discuțiile pe marginea unui nou acord de parteneriat Uniunea Europeană – Rusia, care sunt demarate și privesc domeniile comerțului, dezvoltării economice, energiei, drepturilor omului și cooperării politice, nu par să se desfășoare foarte lejer, din cauza persistenței unor tensiuni interne sau unor șovăieli ale Poloniei și Lituaniei (aceasta din urmă, preocupată de furnizarea de energie, dispariția unui om de afaceri în enclava rusă Kaliningrad și de relațiile Rusiei cu fostele republici sovietice Georgia – cu care recent a fost în război – și Republica Moldova).
Summit-ul de la Khanti-Mansiisk 2008 din Siberia, desfășurat cu prezența succesorului lui Putin la președinția Rusiei, Dmitri Medvedev, a marcat un dezgheț al relațiilor dintre cei doi mari actori, prin impulsul dat aprofundării parteneriatului strategic, în prelungirea negocierilor asupra noului Acord – cadru dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă. Parteneriatul strategic va da celor doi posibilitatea planificării strategiilor lor de combatere eficace a provocărilor secolului XXI. Cele două declarații adoptate la încheierea summit – ului lansează negocierile asupra unui nou Acord de parteneriat și de cooperare Uniunea Europeană – Federația Rusă, respectiv, a cooperării transfrontaliere. Cea de-a doua declarație confirmă acordul referitor la șapte proiecte de cooperare transfrontalieră vizând promovarea dezvoltării economice și sociale a regiunilor de frontieră.
Impactul noului acord de parteneriat asupra securității globale este semnificativ. În cadrul spațiului comun de securitate externă, cei doi își asumă o responsabilitate partajată cu privire la căutarea soluțiilor la mizele mondiale, printr-o cooperare multilaterală. Foarte importantă s-a considerat a fi cooperarea realizată în teren, cum este cazul includerii Federației Ruse în misiunea EUFOR Ciad / Republica Centraafricană. Partenerii și-au arătat preocuparea față de soluționarea conflictelor înghețate din vecinătatea comună, procesul de pace din Orientul Mijlociu, programul nuclear iranian și situația din Afganistan.
În chestiunea conflictelor înghețate, însă, diferențele de abordare practică dintre Rusia și Uniunea Europeană sunt foarte mari. Deoarece unul din conflictele înghețate cunoscute – cel din Oseția de Sud – a dat semne că va repeta „cazul” Kosovo, președintele georgian Saakașvili a ordonat, în primele zile ale lui august 2008, trupelor georgiene să atace capitala osetină Ținvali „pentru a restabili ordinea constituțională”. Pe motiv că intervin pentru protejarea populației ruse supuse de armata georgiană la represalii, forțe militare disproporționate ale Rusiei au pătruns în Georgia, i-au scos afară din Oseția de Sud pe militarii georgieni, au bombardat puternic orașul Gori și alte localități și au avansat spre capitala țării.
După semnarea acordului de încetare a focului, ce prevedea retragerea trupelor pe pozițiile avute înainte de conflict, acord negociat cu ajutorul președintelui Franței, țară care exercita președinția prin rotație a Uniunii Europene, și al președintelui în exercițiu al O.S.C.E., rușii s-au retras doar parțial de pe teritoriul georgian, păstrând trupe așa-zise de menținere a păcii pe mai multe poziții, într-un raion de 80 kmp în jurul orașului port Poti. În aceste condiții, relațiile Uniunii cu Rusia au fost dinamitate, iar Germania a solicitat o retrasare a lor.
Declararea unilaterală a independenței de către cele două provincii, Abhazia și Oseția de Sud, precum și recunoașterea lor de către Federația Rusă, au bulversat comunitatea internațională. Uniunea Europeană și-a exprimat atașamentul față de suveranitatea și integritatea teritorială a Georgiei în cadrul frontierelor internațional recunoscute și a cerut Rusiei să respecte acest fapt. Organizația europeană a hotărât să trimită, în zonele adiacente Abhaziei și Oseției de Sud, 200 de observatori civili, care să supravegheze, retragerea trupelor ruse. Judecând la rece, se vede în dedesubtul evenimentelor din Caucaz, dimensiunea energetică a jocurilor geostrategice ale marilor puteri, pe care Uniunea Europeană, dependentă masiv de resursele energetice ale bazinului caspic, nu poate să o ignore.
3. PRINCIPALELE ETAPE ALE EVOLUȚIEI RELAȚIILOR DINTRE UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI RUSIA ȘI IMPACTUL ASUPRA SECURITĂȚII EUROPENE
Relațiile între Uniunea Europeană și Rusia cunosc, în evoluția lor, 5 principale etape.
Fiecare etapă a evoluției relațiilor Uniunea Europeană- Rusia a avut, are și va avea un impact specific asupra înfăptuirii securității europene.
3.1 ► ETAPA I (1991 – 1994):
Această primă etapă începe în 1991 când imaginea unei Rusii noi, cu foarte mică legătură cu fosta Uniune Sovietică, nu putea lăsa indiferentă Uniunea Europeană, angajată într-o fază de integrare substanțială, prin negocieri și intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Uniunea Europeană lansează foarte devreme programul de asistență T.A.C.I.S. ((Technical Assistance for the Commonwealth of Independent States) și în 1991 înființează la Moscova un birou de reprezentare.
Relațiile Uniunea Europeană cu Rusia se constituie, firesc, după destrămarea U.R.S.S., noul stat căutând să statornicească o legătură trainică cu actorul economic cel mai puternic din vestul frontierelor sale.
3.2. ► ETAPA A II – A (1994 – 1997):
O etapă importantă a relațiilor între Uniunea Euroepană și Rusia o constituie semnarea, în 1994, a Acordului de Parteneriat și Cooperare la Summit-ul European din Corfu. Acest Acord va intra în vigoare abia în decembrie 1997 (din cauza conflictului din Cecenia). prin ratificarea sa de către Parlamentul Federației Ruse și avea o durată de 10 ani. Acest Tratat dă un nou avânt dialogului politic și încadrează relațiile dintre cele două entități – Uniunea Euroepană și Rusia – într-un parteneriat echitabil. În fața incertitudinilor politice și economice din Rusia anului 1998 (criza financiară) și din 1999 (succesiunea lui Boris Elțîn), Uniunea Euroepană caută să fixeze și stabilizeze liniile de cooperare pentru viitor. În acest scop, se adoptă Strategia comună a Uniunii Europene pentru Rusia în iunie 1999 care viza întărirea relațiilor dintre Rusia și Uniunea Europeană pe baza unui parteneriat strategic. Acest instrument nu a avut însă urmările așteptate de către cei implicați. Proiectul creat în anii 2002-2003, al unui Spațiu Economic Comun European, implica dezvoltarea unei zone de comerț liber între Rusia și Uniunea Europeană, după recunoașterea Rusiei ca economie de piață funcțională, în 2003. Se căuta apoi concilierea ambițiilor afirmate în aceste două documente, prin stabilirea, la Summit-ul de la Sankt Petersburg (mai 2003) a 4 mari spații comune de cooperare, în domeniile: economiei; justiției și afacerilor interne; securității externe; cercetării, educației și culturii.
La Summit-ul de la Moscova, din anul 2004, se ajunge la un acord privind planul de parcurs în vederea realizării spațiului comun pe dimensiunea menționată. În 2005, la Summit-ul de la Londra, este evaluat stadiul de realizare a planului de parcurs (road map) și se trece de la înțelegerile tactice la cooperarea strategică. Prima tensionare a relațiilor Uniunea Europeană – Rusia are loc în momentul în care este pusă în discuție aderarea Rusiei la Organizația Mondială a Comerțului.
Având în vedere multiplele divergențe și numărul de probleme rămase nerezolvate, Comisia Europeană arăta, în mai 2007, că va susține aderarea Rusiei la O.M.C., dar nu „cu orice preț”, învitând-o să afișeze „o reală voință politică pentru a depăși ultimele obstacole apărute”.
Intransigența Uniunii se manifestă îndeosebi în negocierile privind domeniul energetic, mai ales după ce organizația și-a sporit consumurile de energie, iar Rusia a construit o conductă de transport spre Germania, prin Marea Baltică. Cifrele arătau un volum al exporturilor rusești de materii prime în Uniunea Europeană de 70 la sută (volum care, însă, acoperea doar 3,7 la sută din totalul importurilor Uniunii).
Bazată, în planul securității, pe multilateralism și diplomație preventivă, relația Uniunea Europeană cu Rusia se regăsește la nivelul O.N.U., dar și în relația directă construită prin intermediul parteneriatului strategic. Relația însă s-a dovedit însă extrem de vulnerabilă, din cauza numeroaselor blocaje și incertitudini ce s-au manifestat în politica externă a celor doi. În plin proces de relansare economică și politică, Federația Rusă proceda la o extindere a raporturilor economice cu Uniunea în domeniul aprovizionării acesteia cu energie, dar și al intrării capitalului rusesc în statele membre. Rusia se lovește, însă, de opoziția Poloniei (din cauza embargoului Rusiei asupra importurilor de carne, legume și fructe din această țară) și neaprovizionării acesteia și a țărilor baltice cu petrol și gaze provenite din Federație.
Pe de altă parte, Rusia pune problema instalării scutului american antirachetă în Cehia și Polonia, extinderii N.A.T.O. spre granițele sale și faptului că unele state membre nu au ratificat încă Acordul de limitare a armamentelor convenționale (CFE). Și relațiile Rusiei cu țările baltice au fost minate de criza generată de chestiunea conductei din Marea Baltică, întreruperea aprovizionării cu petrol a rafinăriilor lituaniene (în 2006), mutarea monumentului ostașului sovietic din capitala Estoniei, Tallin, într-un cimitir de la periferie. În același timp, a apărut controversa legată de statutul provinciei Kosovo.
Decisiv, însă, rămâne, pentru raporturile dintre Uniunea Euroepană și Rusia, dosarul securității energetice, capitol ce subliniază o dependență tot mai mare a statelor membre de importurile de petrol și gaze ce vin prin conducte din Federația Rusă, avansul luat de aceasta din urmă în edificarea conductei South Stream, ce va alimenta vestul continentului, ocolind Turcia, în defavoarea proiectului neuropean Nabuco, dar și în construirea unui gazoduct pentru Europa, dinspre Turkmenistan și Kazahstan, prin Azerbaidjan și Rusia. Statele membre ale Uniunii își asigurau din Rusia 25 la sută din nevoile de gaz și 25 la sută din cele de petrol.
În octombrie 2000, la Summit-ul Uniunea Europeană – Rusia de la Paris, Uniunea Europeană și Federația rusă au decis să lanseze un dialog energetic privind securitatea aprovizionării, eficacitatea energetică, infrastructura, investițiile și comerțul. Obiectivul dialogului era de a securiza accesul Europei la rezervele importante de gaz și petrol ale Rusiei. Uniunea ar putea să devină dependentă real de aprovizionarea cu energie de către Rusia, împiedicându-i astfel pe conducătorii europeni să-și exprime păreri critice la adresa acesteia. Securitatea fizică a infrastructurilor de transport al energiei și a producției energetice a făcut obiectul unui acord încheiat între cele două părți în 2006-2007. Și siguranța nucleară a canalizat interesul Uniunii spre încheierea unui acord cu Rusia asupra vânzărilor de materiale nucleare, a viabilității industriei nucleare.
Printre principalele interese ale Uniunii Europene în Rusia, menținerea aprovizionării energetice stabile stă la loc de frunte între acestea, alături de promovarea stabilității politice și economice a Federației, dezvoltarea cooperării în domeniile justiției și afacerilor interne, mediului și securității nucleare, pentru combaterea amenințărilor nonmilitare la adresa securității și dezvoltarea progresivă a cooperării cu Rusia în Caucazul de Sud și statele din vecinătatea occidentală, pentru a asigura stabilitatea geopolitică a regiunii C.S.I., prin rezolvarea conflictelor latente. Cooperarea Uniunea Europeană cu Rusia este gândită, în documentele Uniunii, în termenii parteneriatului strategic și folosită pentru a-l întări pe acesta.
3.3 ► ETAPA A III – A (1997 – 2013):
A treia etapă a relațiilor între Uniunea Europeană și Rusia începe din 2007 și se continuă până la Summitul de la Vilnius.
Această etapă cuprinde și Parteneriatul Estic – un punct important în relațiile Uniunea Europeană – Rusia.
Etapa este puternic marcată de extinderea Uniunii Europene spre Est, fapt ce deschide o nouă eră între Uniunea Europeană și Rusia, și necesită punerea în operă a noi mecanisme de cooperare. Ansamblul instrumentelor de asistență dezvoltată din cursul deceniului 1990 până la debutul anilor 2000, ce trebuiau să permită integrarea țărilor candidate și să facă această lărgire acceptabilă pentru Rusia nu mai corespunde pe deplin cu relațiile între Uniunea Europeană și Rusia așa cum au evoluat ele între timp. T.A.C.I.S., de exemplu, nu mai era suficient și a fost înlocuit cu un program mult mai ambițios, un „instrument european de parteneriat și de vecinătate” care își propune să ofere cadrul de îndeplinire a foilor de parcurs elaborate pentru fiecare spațiu comun de cooperare. Rusia devine un partener vecin cu Uniunea Europeană lărgită. Configurația geografică și geopolitică s-a schimbat.
Uniunea Europeană perturbată prin punerea în discuție a Tratatului constituțional, se afla la un stadiu critic al istoriei sale. Ea era un gigant economic, și nu putea rămâne un pitic politic. De aceea, Uniunea Europeană trebuia să-și asume responsabilități mai mari pe scena internațională. În acest scop, o relație mai solidă cu această putere în devenire care era Rusia facilitează progresele politice ale Uniunii Europene, inclusiv în Planul Politicii Externe și de Securitate Comună (P.E.S.C.). Este posibil ca o apropiere în acest domeniu de Rusia ar forța Uniunea Europeană la mai multă coerență și eforturi constructive, accelerând înfăptuirea unei politici externe efective. Rusia din această perioadă înțelege destul de bine că o parte din viitorul său se va juca, de asemenea, în cadrul unei relații reînnoite cu Uniunea Europeană. Se simțea nevoia stabilirii unui nou parteneriat între Rusia și Uniunea Europeană, cele două părți fiind în expectativă.
Principala dificultate a unei relații fondate pe ideea unui nou parteneriat strategic ține de locul rezervat Rusiei de către Uniunea Europeană. Relația între Uniunea Europeană și Rusia este marcată de o profundă asimetrie. Astfel, în timp ce Uniunea Europeană vorbește de o apropiere sau de o convergență a normelor, mai ales în domeniul economic, în realitate, pare a fi vorba de un proces de aliniere a legislației ruse cu cea a Uniunii Europene. Cooperarea în materie de justiție și afaceri interne constă mai ales pentru Uniunea Europeană să ceară Rusiei să ratifice instrumentele internaționale la care ea este parte. Dacă pentru țările candidate la aderare Uniunea Europeană vine cu oferte tentante în ceea ce privește accesul la vasta piață și la finanțările europene pentru Rusia nu se aplică acest model. În acest context, Rusia își exprimă insatisfacția în privința actualului model de relații cu Uniunea Europeană și revendică un parteneriat fondat pe egalitate între cele două.
Pe de altă parte, Rusia dorește să fie asociată la luarea deciziei în sânul Uniunii Europene.
Astfel, în cadrul negocierilor privind conținutul noului acord care ar trebui să succeadă acordului de parteneriat semnat în 1994, autoritățile rusești au propus o nouă arhitectură a segmentului instituțional ce ar consta în asocierea reprezentanților săi la diferitele niveluri de decizie ale Consiliului (comitete de experți, COREPER și consiliu). Această cerere a Rusiei privește în special Politica Europeană de Securitate și Apărare, și ea se explică prin voința Moscovei de a contrabalansa influența S.U.A.
Totuși, deși Uniunea Europeană are relații privilegiate cu Rusia, aceasta nu va răspunde pozitiv solicitării rusești. Dreptul de decizie în Uniunea Europeană îl au numai statele membre nu și terțe țări din afara acestei organizații interguvernamentale. La rândul lor, statele membre Uniunii Europene ar dori în ceea ce le privește să permită emergența unui actor democratic și stabil – Rusia – sursă de beneficii mutuale.
Analiza relațiilor între Uniunea Europeană și Rusia scoate în evidență o apropiere a Moscovei, mai degrabă bazată pe realism de relațiile internaționale, ce urmărește gestionarea mai bună a raporturilor de forță mondiale în inima unui joc al influenței cu sumă nulă, pe de o parte, și o abordare mai liberală a europenilor care tind să privilegieze cooperarea, ca vector de progres comun, pe de altă parte. Totuși, se pare că aceste problematici complică convergențele punctelor de vedere europene – ruse și că cele două entități au mult de lucru până vor ajunge la un acord viabil.
În esență, divergențele dintre Uniunea Europeană și Rusia se referă la patru domenii.
Mai întâi, este vorba de domeniul energetic, înainte considerat ca un catalizator al parteneriatului strategic. Deja, înaintea ultimei crize ruso – ucrainene a gazului, el era obiectul unei lupte încrâncenate și durabile. Investitorii europeni sunt interesați de accesul pe piața rusească în amonte care este totuși, în marea sa majoritate, închisă străinilor, excepție pentru anumite acorduri ad-hoc negociate individual. De partea lor, întreprinderile rusești doresc să acceadă pe piețele europene de distribuție în aval, dar ele fac față atât rezistenței monopolurilor locale care, se înțelege nu vor să-și diminueze profiturile, și cu ansamblul actorilor europeni preocupați de faptul că întreprinderile străine putând beneficia de resursele din statele respective ar putea pe nedrept să profite de deschiderea totală a piețelor europene. Rusia dispune de un cvasi – monopol asupra tranzitului resurselor energetice din Asia Centrală și refuză să ratifice protocolul de tranzit anexat la Carta europeană a energiei care ar facilita accesul Europei la această regiune. Este de reținut că sistemul ucrainean de transport al gazului este singurul din regiune care să nu fie controlat de monopolul gazului Gazprom, ceea ce constituie un element important în ecuația globală.
Totuși, mai important este poate faptul că Europa nu se mai gândește că Rusia, cu stagnarea producției sale petroliere și de gaz, va rămâne un furnizor fiabil pe termen lung. „Conflictele” dintre Rusia și statele de tranzit asociate la o insuficientă investiție în amonte în raport cu cererea crescândă suscită preocupări privind aprovizionarea viitoare. Ținând seama de aceste preocupări, Europa nu are altă alegere decât să-și diversifice aprovizionarea ceea ce nu poate decât să accentueze divergențele. Concurența între proiectul Nabucco, susținut de Uniunea Europeană, și proiectele North Stream și South Stream (în Marea Baltică și Marea Neagră), susținute de Rusia, ar putea, în anumite circumstanțe, să se transforme într-un veritabil impas cu implicații politice.
În al doilea rând, Uniunea Europeană și Rusia nu pot să găsească un acord asupra viitorului lor de vecinătate comună. Dacă Uniunea Europeană nu dorește aparent să provoace Rusia prin acțiunile sale la est de frontierele posterioare lărgirii din 2004 – 2007 ale Uniunii Europene, ea nu are altă alegere decât să-și sporească, și nu să-și diminueze, activitatea în această regiune.
Uniunea Europeană trebuie să realizeze că, fără o veritabilă transformare a regiunii și fără integrarea sa progresivă de facto în spațiul economic și chiar juridic european, ea nu va fi în măsură să depășească prăpastia existentă în termeni de bogăție și să facă față la multiplele provocări legate de „soft security”. În paralel, Uniunea Europeană nu poate să accepte ideea unei sfere de influență. Uniunea Europeană și Rusia răspund diferit preocupărilor de securitate.
În timp ce Uniunea Europeană apelează la instrumente diplomatice și politice („soft security”), Rusia este adepta „hard security”. Uniunea Europeană a susținut reformele în Ucraina, care demonstrează puternicele aspirații europene. Ea a chemat la liberalizarea regimului din Belarus. De asemenea, a adoptat o serie de inițiative regionale, una dintre ele fiind Parteneriatul estic care este suficient de radical pentru ca Rusia să nu participe la el și să rămână la distanță. Dacă Rusia va vedea în aceste inițiative o amenințare pentru ea, atunci va adopta o serie de măsuri de contracarare a lor.
În al treilea rând, în loc de a evolua pe calea unui spațiu comun de securitate externă, Rusia și Europa continuă să aibă dispute pe principalele chestiuni de actualitate legate de securitatea europeană. Problema Kosovo constituie un important punct de divergență. S.U.A. și majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, din lipsă de argumente convingătoare pentru a înfrunta opoziția Rusiei privind independența Kosovo, ignoră protestele Moscovei și consideră situația ca un fapt împlinit, ca un ecou al deciziei Rusiei de a recunoaște independența Oseției de Sud și a Abhaziei.
O inițiativă rusească vizând renegocierea arhitecturii de securitate europeană, chiar dacă ea nu a fost primită negativ, ar putea, de asemenea, să devină o chestiune conflictuală. Europa nu înțelege pe deplin motivele acestei inițiative.
Relația Uniunea Europeană – Rusia se caracterizează, de asemenea, acum, printr-un anumit număr de divergențe între Rusia și unele țări din Uniunea Europeană. Este inevitabil că aceste conflicte bilaterale se înscriu și se vor înscrie, în agenda comună, căci statele membre ale Uniunii Europene dispun de acum înainte de toate instrumentele instituționale pentru ca ele să fie astfel. Totuși, dacă în primii ani posteriori lărgirii, aceasta a privit în esență noile state membre, alte conflicte bilaterale au apărut de curând. Astfel, restricțiile privind exporturile de lemn rusesc, ce atinge sever industria finlandeză, au devenit un subiect de preocupare pentru responsabili Comisiei Europene. Toate aceste raporturi oarecum tensionate se reflectă direct asupra demersurilor concrete de înfăptuire a securității europene.
Evoluția relațiilor dintre Uniunea Europeană și Rusia sunt un indicator esențial al implicațiilor raporturilor dintre cele două entități – Uniunea Europeană și Rusia– asupra arhitecturii securității europene.
Uniunea s-a arătat permanent interesată de situația din Cecenia și de criza persistentă care amenință să basculeze întreg Caucazul de Nord în haos și conflict. Potrivit „Documentului strategic 2007-2013 Federația Rusă” al Uniunii, relația Uniunii Europene cu aceasta, fondată pe principiul că spațiile comune, atât ca expresie definită de politica Uniunii față de Rusia, Politica de vecinătate a Uniunii Europene, Strategia europeană de securitate și obiectivele sale de dezvoltare, se autoconsolidează și constituie ansamblul unei maniere coerente de apropiere de Rusia.
Această relație, însă, nu poate ignora, în abordarea problematicii securității globale, noua concepție de politică externă a Rusiei, care prelungește în viitor linia dură adoptată de predecesorul său, Vladimir Putin, ca un răspuns, chipurile la dictatul Occidentului din sfera relațiilor economice, prefigurând zile la fel de grele pentru consumatorii europeni de resurse rusești, aflați la cheremul Moscovei.
Rusia și-a anunțat intenția de a construi infrastructură pe teritoriul republicilor separatiste sprijinite de ea: un gazoduct între Rusia și Abhazia și o centrală nucleară în Transnistria. Aceasta ar oferi o bună motivație pentru consolidarea prezenței sale militare în cele două zone de conflict – protejarea rutelor energetice și a obiectivelor strategice energetice. O asemenea decizie este de natură să îngrijoreze Uniunea, care, dacă nu are în jur regiuni adiacente stabile, își vede periclitată securitatea proprie.
Ar fi o eroare să credem că dacă Rusia propune un parteneriat în domeniul militar și al securității, prin intermediul organizațiilor Tratatului colectiv de securitate, ea își părăsește cea mai sigură armă de care dispune la ora actuală – puterea nonmilitară (economică), influența în vecinătatea imediată. Rusia folosește activ arma aprovizionării energetice, comerțului și investițiilor practicate în statele foste socialiste din estul Europei și fostele republici sovietice socialiste, migrației, pentru a-și spori influența politică în spațiul european și asiatic. Chiar și numai migrația reprezintă un risc foarte mare la adresa securității Europei, având în vedere că peste 80 la sută din migranții clandestini provin în prezent din țările C.S.I.
Revenind la parteneriatul strategic în sine, acesta a fost conceput, între altele, și pentru a menaja orgoliile „maicii Rusia”, care a refuzat P.E.V., pentru că nu dorea să fie pusă pe picior de egalitate cu statele vecine mai mici, însă a acceptat să participe, deși mai puțin consistent, la programele de cooperare transfrontalieră, programele de vecinătate și programele regionale ale Uniunii Europene lansate în cadrul noii P.E.V.
Parteneriatul strategic stabilește spații comune într-un spirit de cooperare și autointeres mutual, dar rămâne la latitudinea sa câtă deschidere să dea cooperării. De aceea, poate, membrii Comisiei Trilaterale ce reunește personalități din America de Nord, Asia-Pacific și Europa, analizând posibilitatea contracarării armei energetice a Rusiei, sugerau recent o renunțare la parteneriatele strategice „bazate pe valori și interese comune” în favoarea unei implicări pragmatice, a unei cooperări sectoriale, pe cât posibil de strânsă, la domeniile de intersecție a intereselor părților, ca: lupta împotriva terorismului, nonproliferarea armelor de distrugere în masă, stabilizarea Orientului Mijlociu și, nu în ultimul rând, sensibilul sector energetic. Fără a ridica paravane în relația Moscovei cu capitalele occidentale, Comisia propune răbdare și înțelegere în relația cu Rusia, o precauție a retoricii și dezvoltarea unei strategii pe termen lung, care să încurajeze democratizarea Federației și a republicilor foste sovietice.
În spațiul comun de libertate, securitate și justiție, cooperarea se desfășoară în această perioadă fructuos. Se acționează ferm pe domeniile stabilite în 2005 de Consiliul parteneriatului permanent Justiție și Afaceri Interne: lupta contra terorismului, cibercriminalitatea, securitatea documentelor, cooperarea judiciară, gestiunea frontierelor și drogurile. Totodată, în spațiul comun de securitate externă, cooperarea este întărită în domeniile prioritare puse în evidență de foaia de parcurs: consolidarea dialogului și cooperării asupra chestiunilor internaționale, lupta contra terorismului, nonproliferarea armelor de distrugere în masă (Uniunea Europeană încurajând Rusia să accepte ca noile state membre și țările care vor să acceadă în viitor la Uniunea Europeană să facă parte din grupele regimului de control al exportului, cum sunt grupele de furnizori de materiale nucleare, regimul de control al tehnologiei rachetelor și Acordul de la Wassenau), ca și gestiunea crizelor și protecția civilă.
Un efort aparte se depune pentru a asigura securitatea regiunilor limitrofe Rusiei și Uniunii Europene și a ține sub control conflictele înghețate din Transnistria, Nagorno – Karabah și, mai ales, din Abhazia și Oseția de Sud, unde evenimentele s-au precipitat, după august 2008, când s-a declanșat războiul ruso – georgian, cele două provincii și-au declarat unilateral independența, iar aceasta le-a fost recunoscută imediat de Federația Rusă.
Caracterul global al diferitelor programe de cooperare dezvoltate de Uniunea Europeană și Rusia este vizibil mai ales în cadrul programelor de cooperare transfrontalieră Marea Barents și Marea Baltică, Carelia și sud – estul Finlandei, unde mai multe republici și regiuni ruse participă la șase programe de vecinătate propuse în cadrul Instrumentului european de vecinătate și parteneriat (I.E.P.V.): Marea Barents și Marea Baltică; Carelia și sud – estul Finlandei / Rusia; Estonia și Letonia / Rusia; și Lituania / Polonia / Rusia (această ultimă grupă fiind importantă pentru dezvoltarea Kaliningradului). Programele transfrontaliere au interes pentru realizarea spațiului economic comun și a spațiului comun de libertate, securitate și justiție și urmăresc ca obiective globale: promovarea dezvoltării economice și sociale a zonelor frontaliere; tratarea sfidărilor comune în diverse domenii, cum ar fi mediul, sănătatea publică și prevenirea și lupta contra criminalității organizate și a drogurilor (reducerea traficului și a cererii); ameliorarea eficacității și securității frontierelor; stimularea contractelor de tip intercomunitar.
În raporturile cu Rusia, Uniunea Europeană folosește, în situații de criză politică, catastrofe cauzate de om sau catastrofe naturale, cu succes, instrumentul de stabilitate. Creditele alocate acestui instrument sunt împărțite pe operații pe termen scurt (până la 18 luni), urmărind să facă față situațiilor de criză și activităților transregionale pe termen mai lung destinate să se desfășoare în condiții de relativă stabilitate și având ca obiect lupta contra proliferării A.D.M. și a criminalității organizate.
Concluzionând asupra evoluției relațiilor ruso – europene în cadrul parteneriatului strategic Uniunea Europeană – Federație, vom constata o intensificare în timp a cooperării și influențării reciproce în soluționarea problemelor litigioase, dar și o complicare a raporturilor, datorată divergențelor serioase existente într-o chestiune sau alta, evaluărilor și interpretărilor diametral opuse, relevate cel mai clar la Summit – ul de la Samara, din iunie 2007, unde impasul a fost atât de mare încât, în final, nu s-a semnat nici un document comun.
3.4 ► ETAPA A IV –A (2013 – 2014) (SUMMITUL DE LA VILNIUS – ANEXAREA CRIMEEI)
3.4.1. Divergențe Uniunea Europeană – Rusia: Ucraina
• Uniunea Europeană a făcut o ultimă încercare de a salva un acord istoric de asociere (A.A.), cuplat cu un acord cuprinzător de liber schimb (D.C.F.T.A.) cu Ucraina, la deschiderea summit-ul Parteneriatului Estic de la Vilnius, pe 28 noiembrie 2013. Cu toate acestea, Președintele ucrainean Viktor Ianukovici a rămas ferm pe poziții, susținând că nu va semna un acord în viitorul apropiat, în timp ce Uniunea Europeană a respins negocierile tripartite cu Rusia. Solicitarea reprezentanților ucraineni, de acordare a unui ajutor economic mai consistent din partea Uniunii Europene, capabil să compenseze eventuala înrăutățire a relațiilor Kievului cu Moscova, precum și costurile transformării sistemului economic, în conformitate cu rigorile europene, a stârnit consternare la nivelul liderilor europeni.
• Formal, președintele Ucrainei se temea că finanțele Ucrainei ar fi grav afectate dacă va decide semnarea A.A., fapt ce ar împinge țara în pragul incapacității de plată, în timp ce Rusia ar denunța acordul de liber schimb și și-ar închide granițele exporturilor ucrainene. Kievul estima că trecerea la standardele Uniunii Europene ar costa Ucraina aproximativ 20 miliarde de euro pe an, o sumă descrisă de diplomații Uniunii Europene, ca fiind exagerată.
3.4.2. Divergențe Uniunea Europeană – Rusia: Moldova, Georgia si Azerbaijan
În pofida eșecului cu Ucraina, progresul a fost făcut cu alte două state ex – sovietice, Georgia și Republica Moldova. Ambele acorduri de asociere au fost parafate, în ziua închiderii summit-ului, diplomații fiind plini de speranță că acestea vor putea fi semnate anul următor. Acordul de asociere va crea legături comerciale și de călătorie mai puternice cu Uniunea Europeană.
Un alt stat ex – sovietic, Azerbaidjan, a semnat un acord pentru a simplifica procedurile pentru anumite categorii de vize.
Semnarea documentelor simbolizează încredere, cooperare și un sentiment de perspectivă. O Moldovă europeană este un partener mult mai atractiv pentru toți partenerii, inclusiv pentru Rusia. Moldova dorește să deschidă comerțul atât spre est, cât și spre vest.
Moldova spera ca liberalizarea călătoriilor fără viză pentru cetățeni ar putea fi implementa în viitorul apropiat, în timp ce majoritatea moldovenilor sprijină integrarea în Uniunea Europeană.
Georgia spera ca un acord complet de asociere cu Uniunea Europeană să poată fi semnat în septembrie 2014. Georgia a fost dezamagită când Ucraina și Armenia au părăsit clubul european.
Georgia a adus în discuție și problema regiunilor separatiste Oseția de Sud și Abhazia, spunând că Uniunea Europeană este un instrument de reunificare a țării și că speră ca presiunele externe să nu perturbe planurile de integrare europeană.
În ciuda atmosferei degajate și a strângerilor de mână, summit-ul Parteneriatului Estic de la Vilnius, a sporit temerile cu privire la posibilele represalii dure ale Rusiei față de ambele țări.
3.4.3 Divergențe Uniunea Europeană – Rusia: Crimeea
Influența Uniunii Europene în fosta Uniune Sovietică este o problemă delicată. Eșecul acordului Uniunea Europeană – Ucraina are de-a face exclusiv cu geopolitica. Uniunea Europeană trebuie să recunoască faptul ca Rusia se luptă pentru a-și proteja poziția dominantă în interiorul spațiului ex-sovietic.
Liderii Uniunii Europene prezenți la Vilnius au criticat aspru politica Rusiei de agresiune față de Ucraina și amânarea unui acord cu Europa în favoarea unor legături mai strânse cu Moscova. Cu toate acestea, dincolo de efectul declarativ, este dificil de anticipat care vor fi măsurile concrete adoptate de Uniunea Europeană pentru contracararea influenței ruse in regiune.
Președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a declarat că este inacceptabil să existe orice implicare a unei terțe părți, într-un acord bilateral negociat între Uniunea Europeană și un alt stat.
Van Rompuy: Uniunea Europeană nu va ceda în fața presiunilor externe, nici măcar în fața celor venite din partea Rusiei.
Barroso: Vremea suveranității limitate a luat sfârșit în Europa. Tonul dur al declarației președintelui Comisiei Europene face o legatură directă între ambițiile Moscovei și „doctrina Brejnev”, a suveranității limitate, emisă pentru a legitima intervenția din 1968 în Cehoslovacia.
În același timp, liderii Uniunii Europene au căutat să calmeze temerile Moscovei asupra programului Parteneriatului Estic cu fostele țări sovietice. Van Rompuy a insistat asupra faptului că acest tip de acord este, de asemenea, benefic Rusiei, deoarece cu cât vor performa mai mult economiile din vecinătatea Rusiei, cu atât mai bine va fi pentru Rusia. Simultan, Barroso, într-o referință slab voalat la adresa Moscovei, a declarat că pactele Uniunii Europene sunt un proces spre ceva, nu un proces împotriva cuiva.
Cu toate acestea, Moscova este susceptibilă să nu acorde atenție unor astfel de asigurări, în opinia unor analiști, retorica împotriva Parteneriatului Estic evidențiind viziunea exclusiv geopolitică a politicii externe a Rusiei: spațiul de influență, cel ex-sovietic, este încă o dată încălcat de statele occidentale (după extinderea N.A.T.O. și a Uniunii Europene în statele baltice), ceea ce nu face decât să reîntărească percepția Kremlinului, că trăiește înconjurat de o lume ostilă.
Problema fundamentală ridicată de reacția rusă și implicit de cedările Ucrainei, respectiv ale Armeniei, în fața presiunilor Kremlinului, este una ce ține de esența în sine a Parteneriatului Estic. În condițiile în care Parteneriatul Estic nu oferă niciun fel de beneficii directe, presiunile Rusiei sunt dificil de contracarat. Mai mult, în măsura în care va exista un sprijin european pentru a contracara aceste influențe, posibilitatea Uniunii de a încuraja tranziția către democrație și către transformarea economică a celor două state este semnificativ limitată.
3.4.4. Perspective Uniunea Europeană – Ucraina – Rusia
Președintele ucrainean, care se confrunta cu protestele pro – Uniunea Europeană de acasă, a părut nerăbdător să țină pasul cu retorica sa pro – europeană, declarând că țara sa va semna A.A. într-o etapă ulterioară. Simultan, diplomații Uniunii Europene erau pesimiști cu privire la semnarea acordului sub guvernarea lui Ianukovici și și-au pus speranțele în viitoarele alegeri prezidențiale din Ucraina, care erau programate pentru 28 martie 2015.
Vicepreședintele P.P.E., Jacek Saryusz-Wolski, declara că există două scenarii probabile ca urmare a summit-ului Vilnius. Primul și cel mai probabil scenariu era ca Ucraina să fie echidistantă atât de Uniunea Europeană, cât și de Rusia, până la alegerile prezidențiale din 2015. Cea de a doua, și cel mai defavorabil scenariu, era că Ucraina va urma Belarusul și Kazahstanul în aderarea imediată la Uniunea Vamală condusă de Rusia. Saryusz-Wolski a adăugat că, „în lumina evenimentelor recente, Uniunea Europeană trebuie să-și regândească politica față de Rusia”.
În ceea ce privește oferta Uniunii Europene de a oferi Ucrainei un împrumut, Comisarul Uniunii Europene pentru extindere, Ștefan Fuele, a declarat că economia ucraineană are nevoie de investiții uriașe, însă acestea nu pot fi numite costuri. Ele reprezintă veniturile viitoare, o mai mare creștere economică, mai multe locuri de muncă și mai multă bogăție. Fuele a adăugat că singurele costuri care pot exista sunt costurile lipsei de acțiune, care permit o mai mare stagnare a economiei și riscă viitorul economic și sănătatea țării.
Analiștii erau de părere că Ianukovici încerca să joace la două capete, în timp ce încerca să obțină un acord mai bun, pe termen scurt, cu Moscova. Ianukovici a părut să încerce să câștige timp – să-și păstreze opțiunile deschise, și să vină cu ceva care să fie folosit ulterior în negocierile cu Rusia, într-un acord despre finanțarea gazelor. Acesta spera că poate obține destule cuvinte blânde din partea liderilor Uniunii Europene, în ceea ce privește procesul de integrare, pentru a calma starea de spirit de pe străzi, și pentru a câștiga simpatie în urma demonstrațiilor de stradă.
3.4.5 Concluzii parțiale
Analiștii erau de părere că Rusia a lucrat foarte mult pentru a submina acordul Uniunii Europene cu Ucraina. Pe de o parte, aceasta a oferit împrumuturi și reduceri de prețuri pentru Kiev. Pe de altă parte, Rusia a amenințat cu sancțiuni comerciale dureroase și facturi mai mari la gaze.
Una dintre probleme a fost că multe țări din Europa de Vest n-au considerat Parteneriatul Estic o prioritate, iar în acel moment, au acordat avantaj Rusiei și amenințărilor sale cu represalii comerciale. Așadar, în măsura în care Parteneriatul Estic a declanșat o confruntare ruso-europeană, care îndemna economiile și sistemele de guvernare din această regiune să se uite spre Est sau Vest, o parte din cei implicați doreau ca Uniunea Europeană să-și susțină poziția cu mai multă fermitate.
Diplomații Uniunii Europene au recunoscut că este nevoie de timp pentru reflecție, după ce Ucraina a refuzat posibilitatea de a adera la Uniune, subliniind slăbiciunea Uniunii Europene față de o Rusie din ce în ce mai asertivă.
Parteneriatul Estic, o inițiativă lansată de Uniunea Europeană în 2009, pare paralizat astăzi, când patru din cele șase țări participante s-au distanțat de Uniunea Europeană. Belarus, adesea menționată ca ultima dictatură din Europa, este un caz special. Azerbaidjanul nu dorește să se angajeze în forme de cooperare care ar atinge probleme privind drepturile omului, iar Armenia a întors spatele asocierii cu Uniunea Europeană, alegând în schimb Uniunea Vamală condusă de Rusia. După retragerea Ucrainei, numai Republica Moldova și Georgia navighează, în prezent, în direcția de asociere cu Uniunea Europeană.
Dacă analizăm la factorii politici, economici și de securitate, este clar că nivelul de dezvoltare democratică, gradul de dependență economică față de Rusia și natura problemelor de securitate cu care se confruntă partenerii individuali, au jucat un rol lor esențial în determinarea succeselor și eșecurilor realizate de către Inițiativa Parteneriatului Estic vis-a-vis de aceste țări.
Interesele politice adânc înrădăcinate ale elitelor care guvernează în Belarus, Azerbaidjan și Ucraina, în ciuda diferențelor respective de calitate a dezvoltării democratice a acestor țări, au fost factorul decisiv pentru eșecul Parteneriatului Estic de a obține progresul dorit.
Așa cum exemplul Armeniei sau cel al Ucrainei arată în mod clar că legăturile economice puternice cu Rusia reprezintă o amenințare serioasă pentru alegerea europeană, la fel și preocupările cu privire la potențialele amenințări de securitate sau dependența de asistența militară rusă sunt importante.
Prin urmare, era de așteptat ca proiectul Uniunii Eurasiatice să primească o atenție specială din partea Rusiei. Cu toate acestea, unul dintre factorii care nu trebuie ignorați este reprezentat tocmai de succesul acestui proiect. Pe de o parte, nu este pentru prima oară când Rusia demarează proiecte integraționiste, mulate pe scheletul fostului imperiu sovietic. Eșecul C.S.I. de a se materializa într-o formulă politică este relevant pentru capacitatea instituțională a Rusiei de a gestiona această direcție. O zonă economică comună, după model european, are perspective la fel de reduse – este dificil de apreciat care va fi impactul unui demers care nu face altceva decât să aducă laolaltă o parte dintre piețele ex-sovietice. Nu în ultimul rând, în lipsa unei capacități reale de a crea prosperitate, atractivitatea propunerii ruse se poate dovedi limitată pe termen mediu.
În viitor, politica rusă față de țările din vecinătatea sa cu Uniunea Europeană va avea fațete multiple. În spatele ușilor închise, Rusia va încerca să cadă de acord asupra unor înțelegeri cu conducerea din acele țări în care problemele democratice fac posibilă ignorarea opțiunii alegătorilor. În țările în care procesul democratic este încă în formare, dar funcționează – de exemplu Georgia, discreditarea opiniei publice va fi dificilă, motiv pentru care Rusia va continua să se înarmeze cu instrumente economice și de soft-power pentru a contracara sprijinul alegătorilor pentru viitorul european. Rusia va aprofunda, probabil, problemele de securitate, prin sprijinirea instabilității.
Dacă Uniunea Europeană este serioasă în privința angajamentul față de regiune, după Vilnius va trebui să aloce resurse intelectuale și financiare substanțiale pentru regândirea politicilor îndreptate spre susținerea democrației, dezvoltării economice și de securitate a vecinilor săi din Est. Eșecurile recente vor trebui să servească drept catalizator pentru reînnoirea acestui angajament.
Interesele strategice ale Uniunii Europene în crearea unei vecinătăți stabile și prospere în jurul frontierelor sale, accesul la resursele umane și naturale ale partenerilor estici și beneficiile spațiului economic comun, sunt evidente de la sine.
Summit-ul de la Vilnius relevă mai multe slăbiciuni ale politicii europene. Este evident în acest moment că, atât din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere al beneficiilor materiale directe oferite, Parteneriatul Estic nu este o soluție atractivă. Costurile imediate pe care le presupune par prohibitive pentru statele fost-sovietice.
Raportat la statele țintite de Parteneriatul Estic, eșecul primei inițiative consistente demarate de statele recent aderate la Uniunea Europeană. Parteneriatul, un proiect polono – suedez, rămâne expresia deplină a multiplelor compromisuri europene. Parteneriatul nu oferă „premiul aderării”, pentru a nu agrava euroscepticismul manifest sau „oboseala extinderii”, din statele vest-europene. Parteneriatul este lipsit de resurse pentru a nu limita anvergura altor politici mai consacrate: Politica Europeană de Vecinătate sau Uniunea pentru Mediterana, echivalentul „vestic” al Parteneriatului Estic.
Referitor la perspectivele Moldovei de (eventuala) aderare la Uniunea Europeană, ele sunt dificil de apreciat. Ostilitatea Rusiei și cvasi – eșecul ucrainean pot limita interesul Uniunii Europene pentru această politică. Georgia și Moldova sunt mize minore în raport cu Ucraina – integrarea lor poate fi un proces controlabil mai ușor, care să stârnească de asemenea mai puține rumori la nivelul membrilor importanți ai Uniunii Europene. Ca dimensiune demografică, cele două state care au semnat AA sunt comparabile cu Croația, cel mai recent membru al Uniunii Europene, deși sunt net mai puțin dezvoltate economic.
3.5 ► ETAPA A V –A (2014 – prezent) (Anexarea Crimeei – prezent)
În concluziile summitului extraordinar de la Bruxelles din martie 2014 dedicat crizei din Crimeea, Uniunea Europeană adopta sancțiuni politice împotriva Rusiei și amenința cu sancțiuni economice.
Liderii europeni au înăsprit tonul față de Rusia, au suspendat negocierile pentru vize și au amenințat cu sancțiuni mai severe, în special economice, dacă situația continuă să se deterioreze în Ucraina.
Președintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, a anunțat că liderii Uniunii Europene au căzut de acord asupra unei strategii progresive de sancțiuni, în trei etape, pentru a constrânge Rusia să "negocieze" o ieșire din criza din Ucraina. Acesta declara că "Situația din Ucraina trebuie să se angajeze într-un proces de detensionare. Dacă Rusia nu o face, vor fi implicații grave în relațiile Uniunea Europeană – Rusia".
Uniunea Europeană a apreciat drept "ilegală" decizia Parlamentului local din Crimeea de a cere integrarea peninsulei în Rusia. Această decizie era contrară constituției ucrainene și, în consecință, ilegală.
Era important ca cei 28 să vorbească cu o singură voce, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Uniunea Europeană a anunțat, între altele, intenția de a semna acordul de asociere cu Kievul pe care fostul președinte Viktor Ianukovici a refuzat să-l semneze în noiembrie 2013, înaintea alegerilor din 25 mai 2014 din Ucraina. Premierul britanic, David Cameron, anunța ca măsuri înghețarea activelor rusești și interzicerea vizelor, dacă Rusia nu face progrese pe calea dialogului cu Ucraina.
La următorul Consiliu European, era posibilă o nouă serie de sancțiuni, de această dată mult mai aspre: restricții de călătorie pentru anumiți demnitari, înghețarea activelor de pe teritoriul Uniunii Europene (depozite în bănci, bunuri, investiții și acțiuni ale investitorilor ruși în Uniunea Europeană) și anularea Summitului Uniunea Europeană – Rusia.
Dacă Rusia va continua destabilizarea Ucrainei, urma a treia etapă, "sancțiuni de largă cuprindere" – sancțiuni care vor putea viza energia, comerțul, relații financiare și exporturile de armament.
Acest summit al Uniunii Europene dedicat apărării era primul din ultimii cinci ani.
3.5.1. Măsurile restrictive adoptate de Uniunea Europeană ca răspuns la criza din Ucraina
Începând din martie 2014, Uniunea Europeană a impus progresiv măsuri restrictive ca răspuns la anexarea ilegală a Crimeei și la destabilizarea deliberată a Ucrainei.
Măsuri diplomatice
Summitul Uniunea Europeană – Rusia a fost anulat, iar statele membre ale Uniunii Europene au decis să nu desfășoare obișnuitele summituri bilaterale. Discuțiile bilaterale cu Rusia în materie de vize, precum și discuțiile privind noul acord dintre Uniunea Euroepană și Rusia au fost suspendate.
În locul summitului G.8 de la Soci, în perioada 4-5 iunie 2014 a avut loc la Bruxelles o reuniune G7. Țările Uniunii Europene au sprijinit, de asemenea, suspendarea negocierilor privind aderarea Rusiei la O.C.D.E. și la Agenția Internațională pentru Energie.
Măsuri restrictive individuale
Înghețarea activelor și restricții de călătorie
150 de persoane și 37 de entități fac obiectul înghețării activelor și al interdicției de călătorie ca urmare a responsabilității lor pentru acțiuni care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei. Printre acestea se numără 6 persoane care au legături strânse cu președintele Rusiei.
Deturnarea de fonduri ale statului ucrainean
În martie 2014, Consiliul a decis să înghețe activele unor persoane identificate drept responsabile pentru deturnarea de fonduri ale statului ucrainean. Aceste măsuri au fost prelungite în martie 2015.
Măsuri restrictive ca răspuns la anexarea ilegală a Crimeei și a Sevastopolului
Ca urmare a nerecunoașterii de către Uniunea Europeană a anexării ilegale a Crimeei și a Sevastopolului de către Rusia, Consiliul a impus restricții semnificative asupra relațiilor economice cu Crimeea și Sevastopol.
Aceste măsuri includ o interdicție de import privind bunurile originare din Crimeea și Sevastopol, impusă în iunie 2014, precum și restricțiile introduse în iulie cu privire la comerțul și investițiile legate de anumite sectoare economice și proiecte de infrastructură.
În plus, din decembrie 2014 este în vigoare o interdicție totală privind investițiile, alături de o interdicție de a furniza servicii turistice în Crimeea. Sunt de asemenea interzise exporturile de alte bunuri esențiale pentru anumite sectoare, inclusiv echipamente destinate prospectării, explorării și producției de petrol, gaze și resurse minerale.
„Sancțiuni economice” – măsuri vizând schimburile cu Rusia în anumite sectoare economice
În iulie și septembrie 2014, Uniunea Europeanî a impus sancțiuni economice vizând schimburile cu Rusia în anumite sectoare economice. În martie 2015, liderii Uniunii Europene au decis să asigure alinierea dintre regimul de sancțiuni existent și punerea în aplicare a acordurilor de la Minsk. Sancțiunile economice vor rămâne în vigoare până la sfârșitul anului 2015, când urmează să fie pus în aplicare ultimul punct din planul de pace: recâștigarea controlului Ucrainei asupra frontierelor sale din est.
Aceste măsuri restrictive:
– limitează accesul la piețele de capital primare și secundare din Uniunea Europeană pentru 5 mari instituții financiare ruse cu capital majoritar de stat și pentru filialele deținute în majoritate de acestea și stabilite în afara Uniunii Euroepen, precum și pentru trei mari societăți ruse din domeniul energiei și trei din domeniul apărării;
– impun o interdicție la export și la import în ceea ce privește comerțul cu arme;
– stabilesc o interdicție la export pentru produsele cu dublă utilizare destinate unor scopuri militare sau unor utilizatori finali din domeniul militar din Russia;
– restricționează accesul Rusiei la anumite tehnologii și servicii sensibile care pot fi utilizate pentru producția și explorarea petrolieră.
Măsuri privind cooperarea economică
Restricțiile privind cooperarea economică au fost introduse de liderii Uniunii Europene în iulie 2014:
– i s-a solicitat B.E.I. să suspende semnarea de noi operațiuni de finanțare în Federația Rusă;
– statele membre ale Uniunii Europene au convenit să își coordoneze pozițiile în cadrul Consiliului Guvernatorilor al B.E.R.D. în scopul de a suspenda, de asemenea, finanțarea de noi operațiuni
– punerea în aplicare a programelor de cooperarebilaterale și regionale ale Uniunii Europene cu Rusia a fost reevaluată, iar anumite programe au fost suspendate.
3.5.2. Deciziile adoptate de Consiliul Uniunii Europene cu privire la situația din Ucraina
Calendarul de mai jos oferă o imagine de ansamblu asupra deciziilor adoptate de Uniunea Europeană după reuniunea extraordinară a Consiliului Uniunii Europene din 3 martie 2014, care a condamnat încălcarea flagrantă a suveranității și integrității teritoriale ucrainene de către Rusia.
Reuniunea Consiliului Afaceri Externe, 3 martie 2014
3 martie 2014 – reuniunea extraordinară a Consiliului Afaceri Externe cu privire la situația din Ucraina.
Uniunea Europeană și statele membre participante la G.8 au decis să suspende pregătirile pentru summitul G.8 de la Soci din luna iunie și au luat în considerare eventuale consecințe asupra relațiilor bilaterale Uniunea Europeană – Rusia.
Consiliul a convenit să lucreze rapid la adoptarea de măsuri restrictive pentru înghețarea și recuperarea activelor persoanelor identificate ca fiind responsabile dedeturnarea de fonduri ale statului ucrainean.
Reuniunea extraordinară a șefilor de stat sau de guvern din Uniunea Europeană cu privire la Ucraina, 6 martie 2014
6 martie 2014 – reuniunea extraordinară a șefilor de stat sau de guvern din Uniunea Europeană cu privire la Ucraina
Liderii Uniunii Europene au condamnat acțiunile Rusiei în Ucraina și au decis să înceapă pregătirea unor măsuri restrictive individuale (înghețări ale activelor și interdicții de călătorie).
Liderii au confirmat măsurile propuse de miniștrii de externe din Uniunea Europeană la 3 martie, constând în suspendarea convorbirilor bilaterale cu Federația Rusă în materie de vize și cu privire la noul acord.
Reuniunea Consiliului Afaceri Externe, 17 martie 2014
17 martie 2014 – introducerea unei prime serii de măsuri restrictive împotriva a 21 de funcționari ruși și ucraineni
Miniștrii Uniunii Europene au decis să introducă o primă serie de măsuri împotriva a 21 de funcționari responsabili pentru acțiunile care amenință integritatea teritorială a Ucrainei.
Reuniunea Consiliului European, 20-21 martie 2014
20-21 martie 2014 – Consiliul European s-a axat pe criza din Ucraina și pe adoptarea de noi sancțiuni
În urma anexării Crimeei și a Sevastopolului de către Federația Rusă, 12 numeau fost adăugate la lista funcționarilor ruși și crimeeni care fac obiectul interdicțiilor de călătorie în Uniunea Europeană și al înghețării activelor. În plus, Consiliul European a anulat un summit programat între Uniunea Europeană și Rusia și a luat act de faptul că statele membre nu vor desfășura obișnuitele summituri bilaterale cu Rusia.
De asemenea, liderii Uniunii Europene au solicitat Comisiei Europene să pregătească sancțiuni economice și comerciale mai ample care ar putea fi impuse în cazul în care Rusia continuă să destabilizeze Ucraina.
Reuniunea Consiliului Afaceri Externe, 14-15 aprilie 2014
15 aprilie 2014 – Consiliul Afaceri Externe s-a axat pe situația din estul Ucrainei.
Consiliul a decis să înăsprească sancțiunile împotriva persoanelor responsabile pentru deturnarea de fonduri ale statului ucrainean și a adăugat noi persoane pe lista celor vizate de înghețarea activelor și de interdicția de călătorie.
Reuniunea Consiliului Afaceri Externe, 12 mai 2014
12 mai 2014 – acordul privind o nouă serie de sancțiuni.
Având în vedere evenimentele recente din estul Ucrainei și confiscarea ilegală a unor entități din Crimeea, Consiliul a convenit asupra unei noi serii de sancțiuni și a luat act de lucrările pregătitoare desfășurate de Comisie și de statele membre cu privire laposibile măsuri specifice, astfel cum s-a solicitat în cadrul Consiliului European din luna martie.
Reuniunea Consiliului Afaceri Externe, 23 iunie 2014
23 iunie 2014 – interdicția de import privind bunurile din Crimeea.
Consiliul a adoptat măsuri de punere în aplicare a politicii Uniunii Europene de nerecunoaștere a anexării ilegale a Crimeei și a convenit asupra unei interdicții privind importul bunurilor originare din Crimeea și Sevastopol.
Consiliul European, 26-27 iunie 2014
26-27 iunie 2014 – Concluziile Consiliului European.
Liderii Uniunii Europene au stabilit patru măsuri specifice pe care Rusia și separatiștii ar trebui să le adopte în vederea detensionării situației. De asemenea, liderii Uniunii Europene au semnat Acordul de asociere cu Ucraina.
Reuniunea specială a Consiliului European, 16 iulie 2014
16 iulie 2014 – reuniunea specială a Consiliului European.
Liderii Uniunii Europene și-au exprimat regretul privind faptul că Rusia și separatiștii nu au luat măsurile solicitate, stabilite în concluziile Consiliului European din luna iunie. Ei au convenit să sancționeze Rusia cu o nouă serie de 6 măsuri restrictive, care includ restricții privind cooperarea economică cu Rusia.
Criza ucraineană: Uniunea Europeană sporește amploarea sancțiunilor, 18 iulie 2014
18 iulie 2014 – criza din Ucraina: Uniunea Europeană sporește amploarea sancțiunilor.
Consiliul a extins temeiul juridic al măsurilor restrictive adoptate de Uniunea Euroepană, făcând posibilă sancționarea entităților care sprijină material sau financiar acțiunile îndreptate împotriva Ucrainei.
Reuniunea Consiliului Afaceri Externe, 22 iulie 2014
22 iulie 2014 – Consiliul ia măsuri în urma doborârii aeronavei MH17.
Miniștrii Uniunii Europene au luat în discuție situația din Ucraina în urma doborârii aeronavei MH17. Aceștia au solicitat finalizarea lucrărilor pregătitoare privind sancțiuni economice în patru sectoare, pregătind astfel calea pentru adoptarea acestora.
Consolidarea sancțiunilor Uniunea Europeană adoptate în contextul situației din estul Ucrainei, 25 iulie 2014
25 iulie 2014 – noi sancțiuni ale Uniunii Europene privind situația din estul Ucrainei.
Consiliul a adoptat sancțiuni mai severe din partea Uniunii Europene. Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper) din cadrul Consiliului a discutat, de asemenea, despre lucrările pregătitoare privind noi măsuri specifice.
Declarație în numele Uniunii Europene cu privire la măsurile restrictive suplimentare convenite – „sancțiuni economice” împotriva Rusiei, 29 iulie 2014
29-31 iulie 2014 – adoptarea de măsuri restrictive suplimentare împotriva Rusiei.
În urma concluziilor reuniunii Consiliului European din 16 iulie, Consiliul a adoptat un pachet de „sancțiuni economice” specifice. Aceste măsuri vizează schimburile cu Rusia în anumite sectoare economice.
Reuniunea specială a Consiliului European, 30 august 2014
30 august 2014 – reuniunea specială a Consiliului European.
Ca urmare a escaladării dramatice a situației, în contextul prezenței și al acțiunilor forțelor armate ruse pe teritoriul Ucrainei, Consiliul European a solicitat pregătirea unor noi sancțiuni economice împotriva Rusiei.
Măsuri restrictive consolidate împotriva Rusiei, 11 septembrie 2014
12 septembrie 2014 – noi sancțiuni economice împotriva Rusiei
Un nou pachet de măsuri restrictive vizând schimburile cu Rusia în anumite sectoare economice a intrat în vigoare, consolidând astfel măsurile adoptate la 31 iulie.
Reuniunea Consiliului Afaceri Externe, 17-18 noiembrie 2014
17 noiembrie 2014 – noi sancțiuni în curs de examinare
Ucraina a constituit subiectul principal dezbătut în cadrul Consiliului Afaceri Externe. Miniștrii Uniunii Europene au solicitat Serviciului European de Acțiune Externă (S.E.A.E.) și Comisiei Europene să prezinte o propunere privind noi sancțiuni împotriva separatiștilor.
Uniunea Europeană consolidează sancțiunile împotriva separatiștilor din estul Ucrainei, 28 noiembrie 2014
28 noiembrie 2014 – Uniunea Europeană înăsprește sancțiunile împotriva separatiștilor din estul Ucrainei
După cum s-a solicitat în cadrul Consiliului Afaceri Externe din 17 noiembrie, măsuri de înghețare a activelor și interdicția de a călători în Uniunea Europeană au fost aplicate unui număr de 13 persoane și cinci entități implicate în acțiuni îndreptate împotriva integrității teritoriale a Ucrainei.
În urma acestei decizii, numărul total al persoanelor care fac obiectul sancțiunilor impuse de Uniunea Europeană în legătură cu integritatea teritorială a Ucrainei se ridică la 132, iar numărul entităților vizate de înghețarea activelor impusă de Uniunea Europeană ajunge la 28.
Reuniunea Consiliului European, 18 decembrie 2014
18 decembrie 2014 – Consiliul European s-a axat pe vecinătatea estică.
Liderii Uniunii Euroepen au discutat situația de la frontierele estice ale Europei, sprijinul acordat Ucrainei și relațiile cu Rusia. Aceștia au salutat înăsprirea sancțiunilor privind investițiile, serviciile și comerțul cu Crimeea și Sevastopol.
Reuniunea Consiliului Afaceri Externe, 29 ianuarie 2015
29 ianuarie 2015 – prelungirea măsurilor restrictive individuale existente.
Consiliul a condamnat cu fermitate bombardarea fără discriminare a zonelor rezidențiale, în special din Mariupol, și escaladarea conflictului în regiunile Donețk și Lugansk din Ucraina.
Ca răspuns la aceste evenimente, Consiliul a convenit să prelungească, până în septembrie 2015, măsurile restrictive individuale existente, care vizează 132 de persoane și 28 de entități responsabile pentru amenințarea sau subminarea suveranității și integrității teritoriale ale Ucrainei.
De asemenea, Consiliul a solicitat o propunere privind desemnări suplimentare în vederea unei decizii care urma să fie luată în cadrul Consiliului Afaceri Externe din 9 februarie 2015.
Consiliul Afaceri Externe, 9 februarie 2015
9 februarie 2015 – includerea de noi nume pe listă a fost amânată.
Consiliul a adoptat în unanimitate includerea de noi nume pe lista vizând separatiști din estul Ucrainei și susținători ai acestora din Rusia. Decizia se referă la înghețarea activelor și la o interdicție de călătorie pentru 19 persoane și 9 entități implicate în acțiuni îndreptate împotriva integrității teritoriale a Ucrainei.
Consiliul a amânat intrarea în vigoare a măsurilor pe 16 februarie 2015, pentru a oferi spațiu de manevră eforturilor diplomatice în curs și negocierilor care urmau să aibă loc la Minsk.
Reuniunea informală a șefilor de stat sau de guvern, 12 februarie 2015
16 februarie 2015 – Uniunea Europeană înăsprește sancțiunile împotriva separatiștilor din estul Ucrainei.
După cum s-a solicitat în cadrul Consiliului Afaceri Externe din 9 februarie, măsura de înghețare a activelor și interdicția de a călători în Uniunea Europeană au fost aplicate unui număr de 19 persoane și 9 entități implicate în acțiuni îndreptate împotriva integrității teritoriale a Ucrainei.
12 februarie 2015 – liderii Uniunii Europene au salutat rezultatele acordului de la Minsk
Cu ocazia unei reuniuni informale a șefilor de stat sau de guvern, liderii Uniunii Europene și-au exprimat sprijinul precaut pentru acordul de la Minsk. Aceștia au precizat că nu vor ezita să ia măsurile necesare în cazul în care acordul nu va fi pus în aplicare șiîncetarea focului nu va fi respectată.
Consiliul extinde sancțiunile Uniunea Europeană vizând deturnarea de fonduri ale statului ucrainean, 5 martie 2015
5 martie 2015 – prelungirea sancțiunilor Uniunii Europene ca urmare a deturnării de fonduri ale statului ucrainean.
Consiliul a adaptat și a prelungit măsurile restrictive ale Uniunii Europene axate pe înghețarea și recuperarea fondurilor deturnate ale statului ucrainean.
Uniunea Europeană extinde perioada de valabilitate a sancțiunilor pentru acțiuni împotriva integrității teritoriale a Ucrainei, 13 martie 2015
13 martie 2015 – prelungirea sancțiunilor Uniunii Europene ca urmare a acțiunilor împotriva integrității teritoriale a Ucrainei
Consiliul a prelungit până la 15 septembrie 2015 aplicarea măsurilor restrictive ale Uniunii Europene vizând acțiuni împotriva suveranității, integrității teritoriale și independenței Ucrainei.
150 de persoane și 37 de entități fac obiectul înghețării activelor și al interdicțiilor de călătorie în temeiul acestor sancțiuni.
Concluziile Consiliului European privind Ucraina și relațiile cu Rusia, 19 martie 2015
Liderii au decis să asigure alinierea dintre regimul de sancțiuni existent și punerea în aplicare a acordurilor de la Minsk. Sancțiunile economice vor rămâne în vigoare până la sfârșitul anului 2015, când urmează să fie pus în aplicare ultimul punct din planul de pace: recâștigarea controlului Ucrainei asupra frontierelor sale din est.
De asemenea, liderii Uniunii Europene au subliniat necesitatea contestării campaniei actuale de dezinformare publică desfășurate de Rusia cu privire la conflictul din Ucraina. Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene, Federica Mogherini, va pregăti un plan de acțiune privind comunicarea strategică pentru Consiliul European din iunie.
Liderii Uniunii Europene au convenit asupra obiectivelor summitului Parteneriatului estic, care va avea loc la Riga în perioada 21-22 mai 2015. Consiliul European și-a reiterat angajamentul față de partenerii estici și a stabilit ca prioritate consolidarea instituțiilor democratice în est.
Consiliul European așteaptă cu interes ratificarea cât mai rapid cu putință de către toate statele membre a acordurilor de asociere / zonelor de liber schimb aprofundate și cuprinzătoare (AA/DCFTA) cu Georgia, Republica Moldova și Ucraina.
Consiliul European a făcut apel la Rusia și Ucraina să pună în aplicare rapid și integral acordurile de la Minsk și să își respecte angajamentele asumate și a subliniat responsabilitatea autorităților ruse în acest sens. Uniunea Europeană este pregătită să sprijine procesul, în special în ceea ce privește abilitatea și capacitatea O.S.C.E. de a monitoriza și de a verifica punerea în aplicare a acordurilor de la Minsk, și își va continua eforturile în cadrul proceselor trilaterale cu privire la energie și punerea în aplicare a DCFTA Uniunea Europeană -Ucraina.
Consiliul European a convenit că durata măsurilor restrictive împotriva Federației Ruse, adoptate la 31 iulie 2014 și întărite la 8 septembrie 2014, ar trebui să fie clar legată de punerea în aplicare în întregime a acordurilor de la Minsk, ținând seama de faptul că aceasta este prevăzută doar până la 31 decembrie 2015. Deciziile necesare vor fi luate în lunile următoare. Consiliul European este pregătit să ia măsuri suplimentare dacă este cazul.
Consiliul European nu recunoaște și condamnă în continuare anexarea ilegală a Crimeei și a Sevastopolului de către Federația Rusă și își va menține angajamentul de a pune în aplicare pe deplin politica sa de nerecunoaștere.
3.6. Considerații privind negocierile unui nou acord cadru Uniunea Europeană – Rusia
Stadiul actual al relațiilor Uniunea Europeană – Rusia este pentru mai mulți observatori un izvor de pesimism.
Chiar și într-o perspectivă pesimistă, există condiții de lansare a unor noi relații mai constructive pentru viitor. Dacă relațiile politice stagnează, la alte nivele se înregistrează un anumit dinamism. Astfel, mai mult de 50% din schimburile comerciale ale Rusiei sunt relaționate cu Uniunea Europeană. Kremlinul se dorește “o mare putere modernă”, obiectiv pentru care se impun a fi folosite cele mai potrivite mijloace. Eficiența mijloacelor se reiterează cel mai bine în vecinătatea comună. Relațiile Uniunea Europeană – Rusia ar putea fi puse caracterizate ca fiind sub spectrul unui dialog cu prea puține realizări.
Fiecare dintre parteneri se cunosc prea puțin, iar strategiile promovate de ambele părți nu s-au dovedit a fi ca aducătoare de beneficii incontestabile. Uniunea Europeană a pompat spre Rusia bani, bunuri și sfaturi, au fost împărtășite pachete de legi, politici și standarde de democrație nu numai pentru a deveni propice spațiul rusesc dar și pentru o integrare graduală în Uniunea Europeană. Ultimii ani, mai ales după 2003, au început să contureze o Rusie care, beneficiind de veniturile generate de exporturile de petrol și gaze, coroborate cu o stabilitate politică fără precedent, acordă un discutabil respect libertăților civile, controlează media, se implică serios în sectorul energetic și face gesturi nervoase către micii ei vecini. Administrația Putin sancționează criticii săi, controlează posturile de televiziune, îngrădește activitatea O.N.G.-urilor, renaționalizează companiile petroliere, anulează alegerile locale. Presa, partidele politice, parlamentul, procuratura implementeaza voința Kremlinului. Rusia poate fi caracterizată mai degrabă o “democrație suverană” decât o societate pluralistă și ca “stat capitalist” decât piața deschisă. Aceste valori nu sunt cele pe care Uniunea Europeană – 27 le-ar fi dorit în Rusia. Din exporturile Rusiei 60 % sunt direcționate spre Uniunea Europeană. De asemenea, Rusia este cel mai mare exportator de petrol și gaze către Uniunea Europeană, acoperind o cincime din consumul acesteia.
Giganții petrolieri olandezi și britanici investesc miliarde în Siberia, Sahalin precum și în alte locuri din Rusia. Investiții italiene în construcții, bănci austriece și producători de mobilă suedezi sunt în spațiul rusesc. Se constată o reorientare de opțiune a Rusiei, ea devenind parte a BRIC – grup format din statele cu creștere economică rapidă, independente, Brazilia, India și China. Valori ca suveranitatea, egalitatea și promovarea intereselor naționale sunt prioritare față de cooperare și compromis. Chiar dacă se constată o abundență de acorduri de cooperare, grupuri de lucru și dialoguri, se înregistrează realizări insignifiante.
Declarațiile care încheie marile reuniuni internaționale nu pot să ascundă faptul că cele două părți nu sunt de acord cu ceea ce ar fi putut să fie parteneriatul lor. Se observă prea multe neînțelegeri și neîncredere. Diferențele de viziune încep să se multiplice, de exemplu, asupra alegerilor din Ucraina și Belarus, asupra stopării livrării de gaze, privind costul survolurilor plătit de către companiile aeriene europene care zboară deasupra Siberiei. Cu toate că mai mulți observatori discută despre o “criză” în relațiile Uniunea Euroepană – Rusia, se constată o mutare de la diplomația declarativă la cooperare. Prin anii 90, Rusia nu estima consecințele lărgirii Uniunii Europene spre est. Comparativ cu extinderea N.A.T.O. pe teritoriul ex-comunist, lărgirea Uniunii Europene se prezenta mai puțin periculoasă. Însă, în ultimul timp, Rusia și-a modificat punctul de vedere. Dacă la ora actuală Moscova este satisfăcută de cooperarea cu N.A.T.O., este îngrijorată de politicile Uniunii Europene. Rusia constată faptul ca Uniunea Europeană – 27 este diferită de Uniunea Europenaă – 15 și nu numai datorită mărimii. Cei 12 noi veniți au fost înainte sub dominația Rusiei și ceea ce este notabil este că au o viziune cel puțin diferită de cea a Rusiei, situație oarecum neconfortabilă pentru Moscova.
Fricțiunile Moscovei cu noii membri U.E.-27 se pot răsfrânge asupra relațiilor, în sens larg, cu Uniunea Europeană Mulți ruși consideră că intrarea statelor din centrul și estul Europei fac U.E.-27 mai ostilă Rusiei. De aceea Moscova preferă să discute cu Berlin, Paris și alte capitale care critică mai puțin deschis Rusia. Rusia privește cu suspiciune politica estică pro-activă a Poloniei. Vecinătatea comună și agenda energetică sunt cele mai presante probleme ale relațiilor bilaterale.
Politica europeană de vecinătate și Rusia
Cooperarea de securitate fusese proiectată pe patru direcții: politici comune pentru operațiuni de menținere a păcii (după modelul N.A.T.O. în Macedonia și Bosnia), o politică comună privind dezvoltarea armamentelor (pentru redirecționarea exporturilor rusești dinspre Iran, China și Coreea de Nord spre alte piețe), crearea unui forum comun pentru luarea deciziilor la care să participe Rusia și Ucraina (după modelul Consiliului N.A.T.O.-Rusia), adâncirea cooperării cu Ucraina și Rusia în materie judiciară și de poliție (crima organizată, migrația ilegală și terorismul internațional). Se aprecia că este important ca Uniunea Europeană să nu se vândă sub prețul său, de club compus din state democratice (care trebuie să își exprime obiecțiile față de abuzurile din Cecenia). Rusia consideră construcția “Europei mari” formată din U.E.-27 și noile state independente din vestul fostei Uniuni Sovietice ca o asociere nefuncțională. Încercarea de a construi “un singur spațiu economic” cu sau fără Ucraina este parte a acestui scenariu. Politica U.E.-27 față de noii săi vecini este de-abia la început. Lipsa de apetit pentru viitoare lărgiri este evidentă. Atenția este concentrată spre dezvoltarea instrumentelor politicii europene de vecinătate. Totuși, instrumentele ENP se impun a fi eficientizate pentru perioada următoare astfel ca statele vecinătății comune să rămână interesate în opțiunea occidentală. Există oportunitatea realizării unor planuri complementare ale binomului U.E.-27 și Rusia prin dialog constructiv privind vecinătatea comună. Acest spațiu nu trebuie privit ca o sursă de probleme. Există o multitudine de oportunități, mai ales pe secțiunea portuară. Statele din zonă pot fi parteneri pentru ambele părți din poziția de tranzit, de liant între U.E.-27 și Rusia.
Rusia continuă să aibă relații dificile cu statele baltice. Rusia acuză Letonia și Lituania că aplică o politică discriminatorie împotriva minorităților vorbitoare de limba rusă, mulți dintre aceștia continuând să nu aibă cetățenia statului în care locuiesc. Absența reconcilierii istorice a fost adusă la lumină în primăvara anului 2005, când Pactul Ribbentrop-Molotov, anexarea de către sovietici a statelor baltice și sprijinul acordat de unii baltici regimului nazist au fost reiterate cu ocazia aniversării a 60 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial. Deși Rusia și-a dat acordul final pentru tratatele de graniță cu Estonia și Lituania, în mai 2005, a refuzat ulterior să le ratifice când cele două state au adăugat referiri la tratatele bilaterale legate de anii 1920-1921.
Efectele existenței U.E.-27 pentru Rusia se reiterează în spațiul de vecinătate dintre cei doi parteneri. Spațiul de vecinătate include Ucraina, Belarus, Moldova, Georgia, Azerbaijan și Armenia. Aceste state cu elite de orientare pro-occidentală nu se așteaptă să fie primite în U.E.-27 prea curând. De reținut că, unele dintre acestea se caracterizează prin instabilitate politică și economică. Admiterea Ucrainei în U.E.-27 nu este o problemă de actualitate. U.E.-27 nu are la ora actuală o politică atrăgătoare pentru Ucraina și Moldova, neoferind o viitoare calitate de membru al său. Obiectivele declarate ale politicii europene de vecinătate sunt formulate în scopul de a ajuta statele fostei Uniuni Sovietice să devină mai stabile, democratice și prospere. Se oferă anumite stimulente – ajutoare financiare și un acces mai larg la piața forței de muncă a U.E.-27 –, solicitându-se statelor vecine implementarea de reforme politice și economice prin “planuri de acțiune”. Odată cu promovarea unei atitudini mai active a U.E.-27 dincolo de granițele sale – cum a fost cazul alegerilor din 2004 din Ucraina –, s-a făcut simțită și îngrijorarea Rusiei. Ceea ce nu înseamnă o reîntoarcere la stilul competiției de genul “războiului rece” în ceea ce privește influența în vecinătatea comună. Interesul U.E.-27 precum și al Rusiei în vecinătățile lor este nu numai natural dar și imperativ. Actuala U.E.-27 este departe de a deveni un imperiu “tradițional”, dar maximizarea inflU.E.nței sale în fosta Uniune Sovietică este contrabalansată de refuzul de a oferi în viitorul apropiat calitatea de membru. Datorită acestei inflU.E.nțe aceste state nu gravitează spre Rusia, cu excepția Belarusului. În Ucraina, Georgia și Moldova, Rusia este angajată în acțiuni de prezervare a statutului său față de schimbările de orientare pro-occidentală8. În alegerile prezidențiale din Ucraina din 2004, Vladimir Putin l-a sprijinit pe Viktor Ianukovich în încercarea de preveni victoria lui Viktor Iuscenko pro-european și pro-atlantist. Încercarea s-a încheiat în mod umilitor prin venirea la putere a lui Iuscenko. La ora actuală, Iuscenko este conștient că opțiunea Ucrainei de a deveni membră U.E. nu este o variantă realistă, optând pentru obținerea calității de membru N.A.T.O. Speranța sa este că Summit-ul de la Riga, noiembrie 2006, îi va oferi “un plan de acțiune”, etapa necesară pentru obținerea calității de membru N.A.T.O., cu toate că sunt numeroase impedimente în acest sens9.
În mai 2005, Rusia accepta retragerea ultimelor forțe militare din Georgia, după o prezență de 200 de ani. În ceea ce privește conflictele “înghețate” Rusia înregistrează succese limitate, în Transnistria, Oseția de Sud și Abkhazia.
Realitățile contracției Rusiei, în opinia oficialilor ruși, sunt rezultatul intrării S.U.A. și U.E. în sfera tradițională de influență a Rusiei. Există suspiciuni că occidentul a orchestrat revoluțiile colorate din Georgia, Ucraina și Kîrghistan. Elitele și popoarele lor au ales opțiunea pro-U.E. care nu inseamnă neapărat o opțiune anti-rusă. Totuși, în regiunea dintre Rusia și U.E.-27 vor continua să persiste o serie de riscuri semnificative și chiar pericole.
Politica europeană de vecinătate este considerată prea difuză, neatractiva si fara resurse pentru a lansa reforme economice si politice in statele care înconjoară EU. Dar nici Rusia nu are o politica de vecinatate eficienta. Rusia are doar cativa aliati – Armenia, Belarus si Kazastan. Totusi, poate sa le faca viata grea vecinilor care nu se aliaza cerintelor sale (cum este cazul regimurilor separatiste din Georgia si Moldova). In octombrie 2006, Kremlinul inchide legaturile de transport si comert cu Georgia si a inceput sa hartuiasca oamenii de afaceri, muncitorii si studentii georgieni, ca reactie la acuzatiile de spionaj impotriva unui cetatean rus impotriva Georgiei.
Teoretic, atat EU-27 cat si Rusia sunt interesate sa ajute din vecinatatea lor sa devina mai stabile si prospere. In realitate, exista un dezacord a unui numar crescut de probleme, cum sunt “revolutia portocalie” din Ucraina, autocratia din Belarus sau tranzitul spre enclava ruseasca Kaliningrad. Si acestea se pot inrautati. Administratia Putin a refuzat sa discute orice posibila initiativa comuna cu U.E.. Rusia priveste statele post-sovietice din vestul si sudul sau, ca fiind in sfera sa de influență10. U.E. joaca un rol limitat in Caucaz si in Asia Centrala, mult mai mic decat cel jucat de SUA. Rusia a acceptat implicarea militara si politica a SUA in Georgia si in cateva state din Asia Centrala pe considerentul ca presedintele Putin nu se angajeaza in lupte strategice in care stie ca nu poate iesi invingator11. Este clar ca, Rusia nu este interesata ca U.E. sa isi asume vreun rol in medierea sau mentinerea pacii in “vecinatatea sa apropiata”12.
De remarcat ca, in timp ce europenii doresc o reglementarea conflictelor din regiune, unii rusi prefera o “instabilitate controlata”, care le ofera un control asupra regimurilor fragile si a miscarilor secesioniste. Rusia poate refuza sa discute cu U.E. despre Moldova si Georgia, dar se teme de cresterea interesului U.E.-27 in vecinatatea comuna. Politicienii rusi avertizeaza ca implicarea occidentului in acordarea independentei provinciei Kosovo poate sa aiba un impact urias asupra “conflictelor inghetate” din fosta Uniune Sovietica. De ce oare – se intreaba politicienii rusi – Kosovo trebuie sa devina independent in timp ce Abhazia si Osetia de Sud, care au legaturi istorice stranse cu Rusia, sa rama-na cu Georgia. La ora actuala, Rusia le recunoaste ca parti ale Georgiei. Dar statutul incert al acestor regiuni combinat cu aspectele relatiilor dintre Moscova si Tbilisi nu scot din ecuatie un eventual conflict. La fel, nu este intamplator referendumul organizat in Transnistria, doar la cateva luni dupa referendumul din Muntenegru pentru independenta de Serbia, din mai 2006. Rusia are un interes scazut de a retrasa granitele din Caucaz fata de interesul U.E.-27 din Balcani. Realitatea acestor tendinte impune deschiderea unui dialog constructiv intre U.E.-27 si Rusia privind comuna lor vecinatate.
Relatiile U.E.-Rusia vor influenta dezvoltarile din statele care se situeaza intre ele. O vointa comuna ar putea sa ajute statele vecine aflate intre EU-27 si Rusia sa devina mai stabile si prospere; in caz contrar – dezacordurile si nervozitatile care se vor schimba intre Bruxelles si Moscova –, pot sa duca la ignorarea nevoilor si aspiratiilor din teritoriul aflat intre ele. In mai 2005, a Summit-ului de la St. Petersburg, cele doua parti stabilesc “foile de parcurs” pentru crearea celor patru spatii privind – adancirea integrarii in economie si comert; securitatea interna si justitie; stiinta, educatie si cultura; securitate externa. Foile de parcurs sunt formulate destul de vag, fara termene si nici proiecte specifice. Foile de parcurs insumeaza sute de masuri posibile si de institutii insiruite pe 52 de pagini, dar cu putine proiecte concrete si fara termene13. Existenta lor se constituie in punctul de plecare spre noi forme de cooperare (dialogul privind energia, inceput in 2000, ar putea fi integrat in spatiul economic comun). Depolitizarea cooperarii este o perspectiva benefica; cu toate ca politicienii rusi considera controversate normele si valorile U.E., oficialii deja au inceput sa se raporteze la unele dintre acestea, in special in materie de vama, productie industriala. Privite intr-o perspectiva pe termen lung foile de parcurs sunt cadrul unor masuri intermediare; astfel, studentii si oamenii de afaceri rusi ar putea sa primeasca mai usor viza U.E. iar in contrapartida Rusia sa ia inapoi emigrantii ilegali. U.E. deja a promis Rusie acordarea vizei de calatorie pe termen lung. Datorita acestor foi de parcurs, exista oportunitatea reala de a fi evitate discutiile interminabile daca anumite subiecte sunt sau nu pe agenda bilaterala. Spre pilda, U.E. si Rusia sunt de acord (cel putin in principiu) ca eforturile de rezolvare a “conflictelor inghetate” din Caucaz si Moldova trebuie sa fie considerate ca fiind incluse spatiului comun pentru securitate externa. Programele de activitate ale foilor de parcurs vor asigura o mai substantiala consistenta relatiilor U.E.-Rusia. Pana acum, prezidentiile individuale ale U.E. au propriile lor agende, de regula, astfel inregistrandu-se prea multe initiative si prea putine realizari. Prin conceptia unitara a acestor spatii comune EU-Rusia se acopera toate aspectele ale relatiilor bilaterale, fiind mult mai usor de realizat conexiuni intre diferite chestiuni, cum ar fi problema energiei si protectia mediului. Cum se stie, cadrul institutional al indeplinirii acordului de parteneriat si cooperare (PCA) nu functioneaza corespunzator intentiilor initiale. Foile de parcurs depasesc ambiguitatile institutionale permitand organizarea de forum-uri, de la grupuri mici de experti pana la reuniuni guvernamentale largite. In baza foilor de parcurs se impune implementarea a mai mult de 300 de proiecte potentiale, activitatea care se dovedeste mult mai dificila decat s-a estimat initial. Aspectul pozitiv este generat de faptul ca, cel putin EU si Rusia realizeaza care institutii sunt functionabile si care nu. Astfel, mai multe sub-comitete prevazute de acordul de parteneriat si cooperare (PCA) nu s-au reunit de cinci ani, ceea ce zadarnicit raporturile EU-Rusia in colaborarea in zonele tehnice. Pentru implementarea spatiului comun economic, cele doua parti stabilit o serie de dialoguri la nivel de experti. Sunt stabilite prin foile de parcurs mai degraba reguli de procedura si mai putin progrese reale.
Ca o concluzie, se poate aprecia ca este prea devreme ca cele patru spatii comune de cooperare sa fie declarate ca fiind un esec. Chiar in cele mai bune circumstante, U.E.-27 si Rusia vor parcurge cel putin 20 de ani pentru crearea mijloacelor “spatiilor comune”. Totusi, aspectele pozitive ale constructiei nu trebuie total ignorat: pentru U.E. este benefic deoarece stabileste cadrul pentru viitoarea cooperare cu Rusia; este benefic si pentru Rusia in formularea reformelor in conformitatea cu foaia de parcurs.
Dincolo de acest acord general privind “spatiile comune”, intre U.E.-27 si Rusia exista putine puncte de acord. Incercarea U.E. de a influenta dezvoltarea interna a Rusiei prin livrarea de sfaturi sau chiar prin diferite stimulente nu a fost incununata de succes. Rusia a perceput U.E. ca un actor arogant si bagaret. De aceea, U.E. s-a plans de absenta cooperarii din partea Rusiei afir-mandu-si ingrijorarea privind eroziunea standardelor democratice. Astfel de ingrijorari sunt alimentate de diferentele de mentalitate dintre cele doua parti. Diferenta de mentalitate este de natura istorica si nu ideologica. Elitele rusesti au parasit sec. al XX-lea pentru a se intoarce in sec. al XIX-lea. Modelul la care se raporteaza este al conducerii despotice din vremea tarilor, al puterii supreme absolute, insotite de o birocratie corupta si incompetenta si o societate civila debila. Aceasta tendinta este in binom cu tendinta de evolutie spre capitalism si deschidere. Contradictiile interne fac din problematica interna prioritatea numarul unu a Rusiei. Alaturi de continuarea cresterii economice sustenabile, de diversificarea economiei dincolo de petrol si gaze, de stimularea investitiilor si inovatiilor se simte nevoia modernizarii sistemului de guvernare. Mai ales ca se impune ca sistemul de guvernare si societatea civila sa gestioneze efectele demografiei negative.
La randul sau, EU-27, dupa 20 de ani de schimbari rapide, integrari si largiri succesive trebuie sa isi reevalueze regulile de compozitie, politicile si rolul pe care doreste sa il joace in lume.
Astfel, dosarul rusesc ar putea sa nu fie o prioritate, cel putin pe termen mediu.
Agenda energetică
Inca de la inceputul mandatului sau, presedintele Putin vorbea de o reformare a Gazprom in sensul controlului statului asupra acestui gigant petrolier. Se sconta pe cresterea puterii de a influenta relatiile cu statele vecine prin mijloace energetice data fiind posibilitatea de a pierde alte surse de putere cum sunt bazele militare din Georgia si Moldova care vor trebui sa fie inchise14.
In mod traditional, Rusia vinde la pret ieftin gaze statelor vecine foste sovietice. La ora actuala nu mai exista motive ca Rusia sa continue aceasta politica de data ce Gazprom a ridicat pretul de vanzare pe piata interna si este intr-o nevoie presanta de fonduri pentru investitii. Ridicarea pretului la gaze naturale de trei patru ori va ravasi economiile Ucrainei, Belarusului si Moldovei15. Chiar Rusia a ridicat necesitatea cresterii graduale a preturilor pe piata interna pentru a nu bloca industria sa.
Chiar daca Rusia a crescut preturile la gaze naturale tuturor statelor vecine (inclusiv Armeniei si Belarusului) se constata o anumita brutalitate fata de acele state care manifesta atitudini pro-occidentala. Disputele asupra gazelor confirma punctele de vedere ale unor lideri europeni care considera ca implicarea Rusiei in fostele state foste sovietice este mai mult decat o problema, este o solutie. Rusia a blocat intentiile EU de a juca un rol major in aceste state. Chestiunea energetica este prioritara. Decizia Rusiei de la inceputul anului 2005 de a intrerupe temporar livrarea de gaze spre Ucraina a fost un semnal deosebit de puternic receptat de catre multi europeni. Desi Rusia este considerata un exportator de petrol si gaze credibil, mai multi europeni isi pun problema credibilitatii acesteia in viitor. Exista incertitudini legate de succesiunea lui Putin, de cresterea controlului statului asupra productiei de petrol si gaze si mai ales de utilizarea conductelor de transport in scopuri geopolitice.
Cu toate asigurarile presedintelui Putin ca actualele contracte privind livrarile de energie sunt sigure trebuie sa fie avuta in vedere si afirmatia acestuia potrivit careia exporturile de energie in spatiul asiatic vor creste de la 3% la 30% in 2020. Astfel de afirmatii ingrijoreaza politicienii, in special pe cei polonezi, Polonia fiind dependenta in totalitate de gazul rusesc. Cresterea rapida a pietelor asiatice le fac sa devina o destinatie naturala pentru gazele rusesti din Siberia si Orientul Indepartate, atunci cand vor fi pregatite pentru exploatare. Insa livrarea gazelor din vestul Siberie spre China de-a lungul coastei solicita construirea a 7.000 km de conducte. In comparatie, conductele existente care merg spre Europa, fac din aceasta cea mai atragatoare piata cel putin in viitorul previzibil.
In octombrie 2006, presedintele Putin confirma aceasta evaluare cand anunta ca gazele din perimetrul Shtokman aflat in marea Barents vor fi vandute in Europa in loc de-a fi vandute spre SUA, asa cum fusese planificat initial. Daca optiunea asiatica sau americana nu sunt riscuri serioase pentru europeni, totusi abilitatile rusesti de a vinde produsele petroliere sunt o problema. Cresterea preturilor produselor petroliere determina companiile sa incerce sa vanda mai mult de cat pot produce. Efectiva renationalizarea companiei Yukos (cea mai mare companie ruseasca), politica taxelor si incertitudinile ce planeaza asupra licentelor si reglementarilor impun precautii privind investitiile in domeniu.
Monopolul Gazprom acopera o treime din rezervele mondiale de gaz si cu 300.000 de angajati, este paradoxal mai interesata de cumpararea de facilitati energetice in Bulgaria, Germania si Marea Britanie decat sa investeasca in dezvoltarea perimetrelor de exploatare a gazelor. Companiile occidentale sunt dispuse sa se implice in dezvoltarea noilor perimetre de exploatare a gazelor din Siberia. Insa, definirea liniilor strategice in domeniul energetic va limita investitiile straine. Deciziile guvernamentale recente, spre pilda incetinesc productia proiectului Sahalin-2 (finantat de Shell), indepartand companiile straine de acest perimetru gigantic, astfel ca acestea sa devina parteneri de mana a doua in viitoarele proiecte de amploare. Statul va fi principalul jucator in acest spatiu, realitatea care atrage avertismentul Agentiei Internationale a Energiei ca actualele desfasurari vor pune Rusia in imposibilitatea de a onora cererile de petrol si gaz ale europenilor si alte altor consumatori in viitor. Cei sase ani de dialogul EU-Rusia privind energia nu au dus la rezultate notabile. Mini succesele cum sunt cele ale proiectelor pilot de economisire a energiei ori centrele tehnologice reunite, nu pot sa ascunda faptul ca dialogul energetic nu a reusit sa raspunda marilor intrebari. Astfel, in viitor de unde se va aproviziona cu gaze Europa, cand va liberaliza Rusia accesul la conducte sau de ce este dificil pentru companiile petroliere europene sa investeasca in Rusia.
Negocierea unui nou acord cadru
Ingrijorati, liderilor europeni au pus deschis aceste intrebari presedintelui Putin cu ocazia Summit-ului din Soci, mai 200616. La randul sau, Putin a precizat ca va fi un acces mai larg pentru companiile occidentale la perimetrelor rusesti de petrol si gaze atunci cand companiile rusesti vor putea cumpara companiile de distribuire a gazului si alte facilitati locale in marile state europene. In opinia mai multor rusi, reactia precauta a Gazprom este legata de protectionismul anti-rusesc al companiei britanice “Centrica” de distribuire a gazelor. Totusi, Gazprom are deja in proprietate facilitati in domeniu in Germania si in alte state noi membre. De retinut ca, guvernele Frantei si Spaniei sunt refractare la cedarea controlului companiilor energetice nationale. Trebuie observat ca nu exista motive care sa impieteze Gazprom sau o alta mare companie petroliera sa cumpere in Europa, in virtutea obiectivului EU-27 de a crea o piata interna a energiei deschisa si transparenta. Chiar daca nu intotdeauna nu este clar faptul ca Rusia crede in piata deschisa atunci cand vine vorba despre energie.
Europenii au depus numeroase eforturi pentru a convinge Rusia sa ratifice Tratatul Cartei Energiei – un acord care are prevederi privitoare la investitii, transport si alte probleme energetice –, semnat de catre 51 de state, in 1994 printre care si Rusia. De asemenea, EU si Rusia nu au reusit sa semneze protocolul aditional la tratat privind tranzitul energiei care ar fi inlaturat monopolul Gazprom asupra retelei de conducte de transport. Gazprom exploateaza monopolul sau asupra retelei de transport, cumparand ieftin gaze din Turkmenistan (care nu poseda facilitati de transport) si il vinde europenilor cu un pret substantial multiplicat. Marc Franco, ambasadorul U.E. la Moscova, amintea ca o treime din gazele exportate de catre Gazprom provine din Turkmenistan.
Odata acest protocol semnat ar fi posibil ca EU si Ucraina dar si altii ar putea sa cumpere direct gaze din Turkmenistan. Pe de alta aparte, si micii producatori rusi de gaze ar putea sa aiba acces la reteaua de conducte aflate sub monopolul Gazprom. Mai multe companii petroliere rusesti nu pot sa exploateze rezervele de gaze datorita faptului ca nu il pot transporta la consumatorii occidentali. Din motivele anterior expuse, nu este surprinzatoare atitudinea Gazprom si a autoritatilor rusesti de a refuza renuntarea la monopolul asupra retelei de conducte. Politicienii europeni spera ca ar putea sa convinga Rusia sa accepte principiile Cartei Energetice prin introducerea acestora in Acordul post acordul de parteneriat si cooperare (PCA). Dar este evident ca data fiind atitudinea afisata de Rusia ca “superputere a energiei” ca sperantele europenilor raman doar sperante.
Cu toate ca, exista suficiente probleme presante pe agenda bilaterala iar o abordare pragmatica a “celor patru spatii” poate sa aduca beneficii, ultimele dezvoltari arata, ca EU-27 si Rusia se indreapta spre discutii abstracte si nervoase.
Se considera ca cea mai importanta provocare pentru politica externa a U.E.-27 este definirea unei viziuni comune de abordare a relatiilor cu Rusia17. Se admite ca statele membre au interese similare fata de Rusia (care sa accepte investitiile straine, sa fie un furnizor de produse petroliere rezonabil, sa nu se revina la autoritarism, sa respecte suveranitatea si independenta statelor din vecinatate).
Cu toate ca la ultima intalnire a liderilor europeni cu presedintele Putin, din mai 2006, s-a incercat sa se dea aparenta unei pozitii unitare, in realitate situatia este alta. Marea Britanie, Franta, Germania si Italia desfasoara politici separate, fiecare avand contacte separate cu presedintele Putin. Aceste relatii bilaterale sunt competitive iar presedintele Putin are maiestria sa intoarca statele membre U.E. unele impotriva celorlalte. Se poate vorbi chiar de “grupuri” cu optiuni diferite in cadrul U.E.. Grupul pro-rus: Franta, Germania, Italia si altii; grupul anti-rus: Polonia, statele baltice; grupul de mijloc: Marea Britanie. Tocmai existenta acestor grupuri paralizeaza dezvoltarea unei linii comune fata de Rusia. Unele dintre statele membre influente doresc ca U.E.-27 sa nu faca ceva care sa deranjeze Rusia. Consecinta este ca U.E.-27 nu demonstreaza, la ora actuala, capacitatea de a elabora o strategie politica coerenta fata de Rusia; astfel, Rusia poate sa isi continue stilul preferat de a lucra prin relatii bilaterale cu statele cu rol cheie in EU-27.
Apropiata plecare a lui Chirac ar putea sa ar putea sa permita realizarea unei pozitii comune fata de Rusia, pozitie care ar putea sa se raporteze la cateva coordonate:
– Mentinerea unor contacte stranse cu Rusia, indiferent de ce intampla in interiorul statului rus;
– Perceptia europeana a apropierii Rusiei de valorile europene;
– Influentarea politicii interne a Rusiei poate fi realizata prin promovarea unei democratii de succes in Ucraina;
– Rusia se doreste a fi tratata ca o mare putere.
EU-27 trebuie sa reziste incercarii Rusiei de a reintegra in sistemul sau politic state vecine ca Georgia, Moldova si Ucraina. Mai mult, trebuie blocata tendinta Rusiei de a promova o politica in vecinatatea comuna ca “joc suma zero”. Conducatorii rusi considera ca dezvoltarea unor institutii politice puternice in vecinatatea comuna reprezinta un lucru rau pentru Rusia.
Se considera ca in viitorul apropiat nu se poate oferi calitatea de membru al U.E.-27 nici Ucrainei si nici Georgiei, care nu trebuie sa se grabeasca sa obtina calitatea de membru NATO, optiune care ar provoca nemultumirea Rusiei si ar complica relatiile dintre U.E.-27 si Rusia.
Destinul pe termen lung al vecinatatii comune este neclar. Aceasta zona se poate apropia de EU-27 sau poate intra sub dominatia autoritarismului rusesc. De mentionat ca SUA acorda o atentie mult mai serioasa decat cateva guverne europene acestei probleme. Se impune ca EU-27 sa nu lase SUA singura implicata in aceasta zona. Toate statele membre EU-27 trebuie sa fie interesate ca liberalismul economic sa prinda radacini in vecinatatea sa estica.
In decembrie 2007, acordul de parteneriat si cooperare (PCA), baza legala a relatiilor bilaterale se va incheia dupa zece ani, prorogandu-se automat daca una din parti nu il va denunta. In acest context, EU-27 si Rusia sunt de acord sa realizeze un proiect de nou acord18. Comisia europeana spera sa obtina un mandat din partea statelor membre pentru inceperea negocierilor dupa Summit-ul EU-Rusia din noiembrie 2006. Potrivit afirmatiilor lui Serghei Yastrzhembsky, consilierul pe problematica U.E. al presedintelui Putin, Moscova si Bruxelles au ajuns la un acord privind anumiti parametrii ai noului acord – va fi valabil pe 10 ani, va fi concentrat pe principii si obiective, urmand ca planurile de aplicare a politicilor sa fie subiecte ale unor acorduri separate. La ora actuala, nu exista un consens asupra continutului acordului. Noul tratat va fi mai putin ambitios decat actualul PCA. Unii politicieni rusi doresc ca tratatul sa fie de “asociere” ca baza a unei integrari mai profunde a Rusiei in U.E.. Curentul liberal rus sustine ca EU-27 trebuie sa trimita cel mai puternic semnal de sprijin al unor legaturi stranse care sa intoarca Rusia spre democratie. Unii experti rusi considera ca trebuie eliminate toate prevederile referitoare la integrare si armonizare din noul tratat acesta trebuind sa ofere Rusiei o pozitie de partener egal al occidentului. Cei mai multi oficiali rusi considera ca principalul obiectiv al noului acord este de a elimina dezechilibrele incluse in PCA care ti-neau de slabiciunile Rusiei si optimismul U.E. privind la impartasirea valorilor sale de catre rusi.
Din perspectiva EU-27, mai multi europeni spera ca prin noul tratat sa fie depasite recentele diferente cu Rusia; altii, in special din noile state membre – apreciaza negocierile viitoare ca modalitate de repunere in discutie a libertatilor cetatenesti in Rusia.
Cei mai multi oficiali rusi insista asupra caducitatii PCA; negocierea acestuia a inceput in perioada sovietica si a fost semnat in 1993, cand Rusia era confuza in ceea ce privea viitorul sau iar U.E. nu avea o politica comuna externa si de securitate precum si pentru faptul ca largirea era un proiect vag.
In octombrie 2002, ostilitatea rusa fata de U.E. cuprindea si dimensiunea economica; astfel, Andrei Illarionov, consilierul economic al presedintelui Putin, afirma ca “economia europeana este axfisiata de reglementari si cu performante sub asteptari. Modelul natural de crestere economica pentru Rusia este cel SUA.
PCA nu cuprinde aspectele importante ale relatiilor bilaterale cum sunt cooperarea in materie de securitate, afacerile interne si justitia sau dialogul pe tema energiei. In plus, infrastructura institutionala este in cea mai mare masura disfunctionala iar intrarea Rusiei in Organizatia Mondiala a Comertului vor fi schimbari majore in materie de comert. In practica relatiilor bilaterale, limitele PCA nu au fost frane ambele parti demonstrand flexibilitate in interpretarea tratatului; cele “patru spatii comune” demonstreaza ca PCA nu are un caracter restrictiv asupra relatiilor bilaterale. Decizia de incepere a negocierilor post-PCA este considerata regretabila21.
U.E. va incerca sa dea substanta negocierilor in directia imbunatatirii relatiilor bilaterale. Pe termen mediu, un acord cadru este benefic; insa, la ora actuala se impune concentrarea pe derularea acordurilor deja incheiate, in special pe cele “patru spatii comune” si dialogul privind energia.
4. CONCLUZII ȘI OPINII
Rusia, membră a G.8 și a G.20, este în general considerată a fi un „partener strategic”al Uniunii Europene. Relațiile comerciale, inclusiv importurile de energie ale Uniunii Europene, sunt considerabile. Deși Uniunea Europeană este primul partener comercial al Rusiei, iar Rusia este cel de-al treilea partener comercial al Uniunii Europene, relațiile comerciale și economice ale acestora sunt dominate de numeroși factori perturbatori.
Rusia a urmărit să limiteze eficacitatea Comunității Energiei a Uniunii Europene în Ucraina și Republica Moldova, precum și a Parteneriatului estic al Uniunii Europene cu șase țări din Europa de Est și din Caucazul de Sud. Moscova a exercitat presiuni considerabile asupra vecinilor săi pentru a-i încuraja să adere la Uniunea vamală, condusă de Rusia, și ai cărei membri mai sunt Belarus și Kazahstan.
Rusia a refuzat să recunoască legitimitatea noilor autorități ucrainene care l-au înlocuit pe fostul președinte ucrainean Victor Ianukovici. Intervenția militară a Rusiei în Crimeea, o regiune ucraineană de importanță strategică pentru Rusia, a fost justificată prin pretextul că comunitatea rusofonă de acolo ar fi expusă la riscuri. În urma unui referendum ilegal, Crimeea a fost integrată rapid în Federația Rusă, fapt ce a dus la o condamnare fermă de către comunitatea internațională și la izolarea Rusiei pe plan internațional.
Temeiul juridic care reglementează relațiile actuale dintre Uniunea Europeană și Rusia este Acordul de parteneriat și cooperare (A.P.C.). A.P.C. a fost valabil inițial pe o perioadă de zece ani, iar, ulterior, a fost reînnoit în mod automat în fiecare an. Acesta stabilește principalele obiective comune și cadrul instituțional pentru contacte bilaterale (printre care consultări regulate cuprivire la drepturile omului și reuniunile la nivel înalt prezidențiale bianuale) și solicită inițiereade activități și de dialoguri într-o serie de domenii.
În cadrul reuniunii la nivel înalt de la Sankt Petersburg, organizată în mai 2003, Uniunea Europeană și Rusia și-au consolidat cooperarea prin instituirea a patru „spații comuneˮ, care au la bază valori și interesecomune: un spațiu economic, de securitate și de justiție; un spațiu de securitate externă; și un spațiu de cercetare, educație și cultură. În 2010 a fost lansat un „Parteneriat pentru modernizare” pentru sporirea cooperării în aceste domenii.
În iulie 2008 au început negocieri pentru un nou acord. Noul acord viza includerea unor „angajamente de fond, obligatorii din punct de vedere juridic” în domenii precum dialogul politic, justiția, libertatea, securitatea, cooperarea economică, cercetarea, educația, cultura, comerțul, investițiile și energia. Cu toate acestea, intervenția Rusiei în Crimeea a dus la suspendarea negocierilor pentru noul acord.
De asemenea, intervenția Rusiei în Ucraina a pus capăt eforturilor de a semna un acord actualizat de facilitare a vizelor, care necesita un acord politic după ce negocierile s-au încheiat în 2011. Liberalizarea vizelor va necesita îmbunătățiri în ceea ce privește securitatea documentelor, gestionarea frontierelor, aplicarea eficientă a acordului de readmisie, precum și implementarea în Rusia a unor reforme în domeniul drepturilor omului și al statului de drept.
În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Parlamentul trebuie „să aprobeˮ un nou acord, ca și în cazul A.P.C. anterior. De asemenea, mai multe acorduri specifice (precum cel de facilitare a eliberării vizelor) necesită aprobarea Parlamentului. Deși Parlamentul nu definește în mod direct nevoile strategice sau programele de acțiune, acesta codecide, împreună cu Consiliul, obiectivele și prioritățile referitoare la asistența financiară a Uniunii Europene, printre care și Instrumentul european de vecinătate și parteneriat (I.E.V.P.). În plus, conform unui acord cu Consiliul și Comisia, încheiat înainte de adoptarea Regulamentului I.E.V.P., Parlamentul are dreptul de a verifica documentele de orientare a punerii în aplicare a I.E.V.P. înainte de adoptarea lor (procedură cunoscută sub denumirea de „verificare democratică”).
Rezoluția Parlamentului din 13 martie 2014 referitoare la Rusia a condamnat cu fermitate agresiunea Rusiei în Ucraina. În septembrie 2013, Parlamentul a adoptat, de asemenea, o rezoluție prin care condamnă presiunea Rusiei asupra țărilor din Parteneriatul estic.
Rezoluțiile referitoare la Rusia, adoptate periodic de Parlamentul European, au vizat, în general, reuniunile la nivel înalt Uniunea Europeană – Rusia. Înaintea crizei actuale, Parlamentul era în favoarea unui nou acord cuprinzător cu Rusia, bazat pe valori și interese comune. Cu toate acestea, în cadrul a diferite rapoarte din proprie inițiativă (îndeosebi în 2012 și 2013), Parlamentul și-a exprimat, de asemenea, adânca sa îngrijorare cu privire la situația drepturilor omului, a statului de drept și a democrației din Rusia, în urma ultimelor alegeri.
Deteriorarea situației drepturilor omului în Rusia a fost deosebit de îngrijorătoare. O rezoluție adoptată de Parlament în aprilie 2014 a susținut stabilirea unor restricții comune în materie de vize pentru funcționarii ruși implicați în cazul lui Serghei Magnitsky, un avocat rus care investiga fraude fiscale în domeniul public, care a fost arestat și mai apoi a decedat în închisoare. În martie 2014, Parlamentul a adoptat, de asemenea, o rezoluție referitoare la sentințele cu închisoarea pronunțate împotriva manifestanților implicați în cazul pieței Bolotnaya, după protestele cu caracter politic din mai 2012.
Delegația Parlamentului pe lângă Comisia parlamentară de cooperare Uniunea Europeană – Rusia se reunește cu regularitate pentru a dezbate subiecte de actualitate și pentru a pregăti reuniunile comitetelor și ale grupurilor de lucru. Delegația primește cu regularitate vizite din partea funcționarilor ruși, a reprezentanților altor instituții (precum Serviciul European de Acțiune Externă) și a societății civile.
Economia Rusiei a resimțit consecințele economice ale anexării Crimeii. În condițiile exodului de capital, deprecierii rublei și retrogradării rating-ului de țară, acțiunile politice și militare ale Rusiei se dovedesc costisitoare pe plan economic, existând riscul intrării Rusiei în recesiune. Economia Rusiei era cu atât mai vulnerabilă la efectul sancțiunilor economice, cu cât era o economie neperformantă, nerestructurată și nemodernizată, a cărei creștere economică din ultimii ani s-a bazat într-o măsură prea mare pe exporturile de țiței.
Există multe vinovății în această criză nou creată în Europa de Est. Cea mai directă responsabilitate îi aparține Kremlinului, care, din nefericire, este mai interesat să manipuleze sentimentul naționalist, decât să opteze ferm pentru stabilitate și creștere economică. Economia Rusiei combină actualmente unele dintre cele mai problematice aspecte ale capitalismului (corupție, concentrarea avuției către un grup de oligarhi sprijiniți politic) și etatismului (birocratizare, nerestructurare, structuri economice dependente de fluxul public de capital).
De asemenea, Uniunea Europeană a avut și ea o contribuție în crearea acestui climat zonal instabil. Uniunea Europeană a avut, cu siguranță, cele mai bune intenții în negocierea Acordului de Asociere cu Ucraina, dar acea perspectivă a avut și efectul nedorit de a declanșa alarmele în Kremlin, ceea ce a generat o situație conflictuală al cărei sfârșit se întrevede cu greu.
Resursele energetice ale Rusiei, reprezintă, în prezent, cel mai mare atu economic, dar autoritățile ruse nu reușesc să facă schimbările structurale necesare pentru a diversifica economia puternic dependentă de exporturile de hidrocarburi, în timp ce stilul politic autoritar al lui Vladimir Putin alienează clasele antreprenoriale, cruciale pentru crearea oportunităților de investiții. Viitorul Ucrainei și cel al relațiilor Rusiei cu Occidentul vor constitui probleme de politică externă a căror rezolvare nu se întrevede deocamdată. Dacă expansionismul Rusiei va continua în zonă, statele europene vor trebui să impună noi sancțiuni, dar calea coercitivă s-ar putea să nu fie cea care să aducă soluția. O Rusie sancționată și izolată pe plan internațional, are potențialul de a se converti într-un pol de instabilitate și agresiune, iar marea sarcină istorică va fi convingerea autorităților de la Kremlin să se întoarcă în direcția apartenenței la comunitatea internațională și la căutarea oportunităților pentru dialog și cooperare.
Interdependența între Uniunea Europeană și Rusia este o realitate ce impune în mod imperios necesar existența și funcționalitatea unui parteneriat strategic. În comparație cu S.U.A. sau cu puterile emergente precum China sau India, Uniunea Europeană și Rusia au nevoie una de cealaltă pentru a-și face auzită vocea pe scena internațională. Însă aceste relații traversează astăzi puternice tensiuni, legate de deziluziile și de neînțelegerile reciproce. Se pare că este indispensabil de a încheia unu nou acord de parteneriat și cooperare, și de a întări cooperarea între Uniunea Europeană și Rusia, în special în domeniul energetic, al politicii externe și de apărare sau al luptei împotriva terorismului și a criminalității organizate. În același timp, aceasta nu trebuie să se facă în detrimentul respectării principiilor democrației și ale drepturilor omului, care figurează în centrul proiectului european dar nu și a celui rusesc.
Aceste relații vor rămâne incomplete și fragile dacă ele se limitează în mod unic la întâlniri diplomatice, care ar trebui, de altfel, să fie întărite, atât la nivel de instanțe europene cât și naționale, și dacă ele nu sunt acompaniate de o multiplicare a contactelor la nivelul societății civile.
Deasemenea, este necesară întărirea schimburilor economice, cu obiectivul de a crea în timp un spațiu economic comun între Uniunea Europeană și Rusia, de a dezvolta mobilitatea studenților și a cercetătorilor, de a încuraja toate formele de cooperare descentralizată și de a lansa proiecte întrunite în domeniul industrial sau tehnologic. Ar trebui suprimată obligația vizelor și crearea unui spațiu liber circulației persoanelor ceea ce ar permite o mai bună apropiere a cetățenilor Uniunii Europene de cei ai Federației Ruse.
Relațiile între Uniunea Europeană și Rusia trebuie să fie repuse în contextul lor geopolitic. Trebuie să se țină seama, nu doar de Uniunea Europeană și Rusia, ci și de ceilalți apropiați fie de Rusia, fie de Uniunea Europeană ceea ce poate influența semnificativ echilibrul dinamic ce există, în prezent, în materie de securitate regională și internațională.
În 2015, pe primul loc pe lista provocărilor Uniunii Europene se va afla criza din Ucraina. Dosarul ucrainean va marca anul 2015, chiar dacă noi negocieri sunt așteptate între combatanții insurgenți, administrația de la Kiev și ruși. Armistițiul dintre cele două părți e fragil. Problema Europei rămâne armonizarea pozițiilor Uniunii Europene și N.A.T.O. față de Rusia. În particular, Uniunea Europeană pare neputincioasă în a adopta o poziție unică față de Rusia. Membrii familiei europene au divergențe în privința relațiilor ce trebuie întreținute cu Moscova. Unii consideră țara lui Putin ca o mare amenințare (Polonia, Țările Baltice și România), în timp ce alții (Ungaria, Slovacia, Cehia și Bulgaria) estimează că Rusia este un partener economic de neînlăturat. Pozițiile Germaniei, Angliei Italiei și Franței sunt, de cele mai multe ori, ambigue, cu soluții care nu rezolvă stabilitatea și unitatea europeană. N.A.T.O. are o poziție fermă în discursuri în privința aderării Ucrainei la Alianță, unde există mai departe reticențe mari, aprobarea unui astfel de plan de aderare riscând să ducă la o confruntare militară cu Moscova. Flexibilitatea N.A.T.O. în ceea ce privește reluarea relației cu Federația Rusă, în Consiliul N.A.T.O. – Federația Rusă, este salutară însă lipsită de sens pentru Rusia, care este împotriva reluării discuțiilor, considerând N.A.T.O., în noua doctrină militară, principalul său inamic, Kremlinul urmărindu-și cu asiduitate planul de recuperare a influenței în zona fostei U.R.S.S.. Franța a prevenit Occidentul că trebuie să renunțe la amenințările împotriva Rusiei cu noi sancțiuni și să le reducă pe cele existente în schimbul progreselor de pace în Ucraina. Probabil că Vladimir Putin nu vrea să anexeze estul Ucrainei ci vrea este să continue să aibă influență, vrea ca Ucraina să nu devină membru N.A.T.O. Ideea lui Putin este să nu aibă nicio armată la granița ei. Germania este cea mai vehementă împotriva ridicării sancțiunilor până nu se fac progrese vizibile. Situația rămâne complicată în Ucraina. Federația Rusă își continuă planul stabilit de Putin, de a redeveni o putere globală. La 1 ianuarie 2015, a intrat în funcțiune Uniunea Economică Euroasiatică, o replică la Uniunea Europeană, formată din state foste sovietice. Noua organizație internațională include Rusia, Armenia, Belarus și Kazahstan. Kîrghizstanul urma să adere în luna mai. Structura executivă a organizației – Comisia Economică Eurasiatică – are sediul la Moscova. Organizația a adoptat principiul circulației libere a forței de muncă și vizează constituirea unei piețe unice pentru construcții, retail și turism. În același timp, Rusia creează o nouă punte cu China, cu care are un parteneriat energetic pe termen lung, dar și unul militar care se dorește să fie tot pe termen lung. Interesele celor două se vor îndrepta, anul acesta, spre o cooperare energetică în zona arctică, unde resursele de gaze naturale și petrol sunt în cantități considerabile, dar necesită investiții în tehnologie specială. Pe termen scurt, comunitatea internațională va avea ca sarcină să despartă părțile combatante din Ucraina, încurajând Kievul să găsească o cale de cooperare și să pună granița cu Rusia sub control internațional, trasformând situația de conflict într-o situație de negociere. Apariția unui nou conflict înghețat la periferia Europei încă poate fi evitată cu mai multă diplomație. Conflictul din Ucraina, în care au murit peste 4.000 de oameni și unde Rusia periclitează stabilitatea Europei, nu face altceva decât să tensioneze relația dintre Rusia, pe de o parte, și S.U.A. și Uniuenea Europeană, de cealaltă parte.
Cea mai importantă prioritate Uniunea Europeană – N.A.T.O. pe linie militară în anul 2015 – urmare la situația din Ucraina, este realizarea Forței de Reacție Ultrarapidă, odată cu părăsirea teatrului de operații militare din Afganistan, desemnată să descurajeze militar Rusia. Cele 28 de state trebuie să construiască o forță flexibilă, agilă și ușor de dislocat în teatrele de operații, stabilind totuși cine finanțează întreaga logistică necesară. Forța a fost stabilită la Summitul N.A.T.O. din Țara Galilor, iar secretarul general al N.A.T.O., Jens Stoltenberg, a caracterizat-o ca fiind cea mai mare redesenare a apărării colective de la Războiul Rece încoace. Agenda N.A.T.O. va fi dominată de securitatea și stabilitatea Europei, de realitățile ei strategice, modificate odată cu anexarea Peninsulei Crimeea de Federația Rusă. Rusia a dezvoltat o serie de tactici neconvenționale care necesită răspunsuri neconvenționale. Aprobarea Readiness Action Plan pentru upgradarea capabilităților militare ale Alianței a fost un pas esențial pe drumul modernizării structurilor de securitate ale N.A.T.O. Coeziunea în suportarea cheltuielilor materiale este esențială. În 2015, vor continua rotațiile trupelor americane în flancul estic, dar și ale celorlalți aliați. Poliția aeriană în Țările Baltice a fost preluată de italieni de la portughezi (italienii folosesc Eurofighter), la începutul anului 2015. Centrele de logistică plasate în țările de frontieră vor primi combustibil, muniție și echipamente. În 2015, vor avea loc peste 200 de exerciții comune ale aliaților în Estul Europei. Parametrii pentru forța Very High Readiness Joint Task Force sunt deja cunoscuți liderilor militari. Prototipul forței va avea, pentru început, câteva mii de militari, germani, norvegieni și olandezi. Polonia va găzdui Comandamentul Multinațional al Corpului de Nord la Szczecin și România ………..
Se pot întrevedea trei scenarii privind evenimentele viitoare, între care apar multe variante intermediare.
Varianta strategică minimală
Moscova își impune autoritatea în vecinătatea apropiată. Statele vizate – în principal Ucraina, Belarus, Moldova, Georgia, Azerbaidjan și Kazahstan își pierd accelerat independența, devenind de factor vasali sau cvasiprovincii imperiale cu granițe fictive. Statele ”prietene” urmează să fie forțate să intre în structuri militare și economice (Uniunea Eurasiatică) menite să uniformizeze și să cimenteze suveranitatea rusească asupra întinderii imperiului țarist, respectiv sovietic.
Statele din străinătatea apropiată care reușesc să mențină guverne ostile sunt ținute în șah, iar elitele lor delegitimate printr-un binecunoscut amestec de șantaj, sabotaj economic și politic și de amenințare militară directă, pentru a nu fi capabile să vireze spre vest.
Varianta strategică maximală
Kremlinul continuă agresiunile militare în estul și sudul Ucrainei până în Transnistria și gurile Dunării, cu anexarea rapidă a acestor teritorii. Orice urmă de opoziție la acțiunile Moscovei de eliminare a independenței statelor din fostul spațiu sovietic va fi aspru pedepsită cu intervenții armate, ocupație militară, rapturi teritoriale sau anexare completă. Statalitatea a ceea ce a mai rămas din Ucraina, a Moldovei, Belarusului și a Georgiei va fi foarte serios în pericol. O expansiune și în țările baltice devine fezabilă, dacă statele europene și America se vor dovedi incapabile de solidaritate și acțiune concertată, chiar cu prețul unor costuri economice mari.
Strategia expansionistă intră în impas
Este posibil, ca acest scenariu să fie deja în desfășurare. Rusia suferă deja efectele socio-economice ale destabilizării noului est european, respectiv a țărilor dintre ea și Uniunea Europeană. Bursa din Moscova și rubla s-au devalorizat. Investitorii străini și ruși deopotrivă se tem că Rusia își va continua agresiunile în statele vecine, iar războiul însoțit de posibile sancțiuni occidentale și de naționalizări ale capitalului străin de către Kremlinul îi va ruina. Rusia are o nevoie acută de investițiile, know-how-ul și tehnologia occidentale pentru a-și depăși înapoierea economică și tehnologică. Când guvernele occidentale au impus primele sancțiuni, ce s-au dovedit simbolice, Rusia a jucat la intimidare, discutându-se în parlamentul rus despre eventualitatea naționalizării investițiilor occidentale și despre posibilitatea ca Rusia și companiile rusești să nu mai plătească cele câteva sute de miliarde de datorii contractate și a căror rambursare este în derulare. Poate Occidentul a fost întrucâtva intimidat, însă investitorii străini mici și mari au suspendat sau anulat toate investițiile cu bătaie medie și lungă în Rusia, iar creditul pentru companiile rusești și pentru statul rus a devenit peste noapte mult mai scump sau imposibil de obținut pe piețele internaționale. Totodată, dacă Uniunea Europeană și statele membre accelerează ritmul revoluției energetice în urma evenimentelor actuale, peste cel mult 10 ani valoarea geopolitică a gazului rusesc va scădea dramatic.
Pe de altă parte există riscul ca o nouă agresiune rusească în Ucraina au determinat Washingtonul să schimbe aliniamentul trupelor N.A.T.O. de pe vechea linie din timpul Războiului Rece, mult mai la est, pe linia România – Polonia – statele baltice, lucru pe care strategii de la Moscova s-au străduit dintotdeauna să îl evite. Retragerea încheiată din Irak și cea în plină desfășurare din Afganistan oferă americanilor posibilitatea unei relocări, la nevoie, de trupe în Europa de Est.
Presiunile economice crescânde și izolarea politică tot mai evidentă arată că timpul nu mai are răbdare cu Putin. Dacă Putin continuă să își supraestimeze poziția de forță sub influența naționalismului cu accente ortodoxe și a megalomaniei, el poate decide noii invazii ale statelor suverane vecine, atrăgând pe parcurs Rusia într-un al doilea Război Rece cu Vestul, totul cu consecințe economice pe care țara nu le va putea suporta peste câțiva ani.
Un alt efect al episodului Crimeea poate fi excluderea pe termen lung a Rusiei din clubul marilor puteri prin excluderea din G.8, marginalizare la O.N.U., înghețarea oricăror contacte și negocieri politice și economice cu Uniunea Europeană, S.U.A., Canada și Japonia. Parte integrantă a proiectului de refacere imperială este recunoașterea internațională a statutului Rusiei ca superputere mondială. Vladimir Putin și elita de siloviki din jurul său sunt foarte vanitoși, iar o marginalizare sistematică occidentală va intensifica complexul rusesc de pierdere a statutului de pe vremea Uniunii Sovietice. În ce măsură Occidentul va fi capabil să își mențină unitatea în efortul de marginalizare diplomatică a Rusiei pe termen lung rămâne o întrebare deschisă. Cert este că, în rândul elitelor occidentale Rusia a pierdut pentru cel puțin două decenii valoarea de partener și va fi privită cu suspiciune. Moscova are nevoie de recunoașterea explicită și implicită a Occidentului pentru a-și putea juca rolul de mare putere, dar în lipsa credibilității este greu de crezut că va fi curând acceptată la masa deciziilor majore, mai ales dacă își continuă eventurile expansioniste.
Rusia a devenit cel mult o putere regional. Economic nu mai are șanse să concureze cu greii lumii: SUA, Uniunea Europeană și China, dar elita de la Moscova nu poate accepta degradarea propriului statut ”social”.
Fără ajutor masiv occidental Ucraina nu se va putea ridica singură din starea de faliment economic, iar Rusia va fi cu atât mai tentată să submineze statul vecin readucându-l în starea de vasalitate, ceea ce va alimenta fervoarea ultranaționalistă a Kremlinului. Cheia stabilizării spațiului exsovietic și civilizării Rusiei se află în Ucraina.
Prezența observatorilor O.S.C.E. cu acordul părții ruse în Ucraina și discuțiile de la Haga dintre miniștrii de externe rus și ucrainean pot indica o deescaladare și stabilizare a situației, în pofida comasării de trupe rusești gata de invazie la granița de est a Ucrainei. Semnificația acestui semnal trebuie privită totuși cu multă rezervă. Președintele rus a arătat în repetate rânduri că este un maestru al propagandei, disimulării și al oportunismului, putând oricând dorește invoca pretexte inventate ori înscenate de serviciile secrete pentru a comite noi agresiuni, încălcând toate normele de drept internațional, tratatele sau promisiunile făcute. Depinde de el, dar și de mobilizarea occidentală, ce politică externă va urma Rusia.
Pe termen lung, singura opțiune viabilă a Rusiei de a supraviețui în granițele actuale și de a recupera decalajul economic și tehnologic față de lumea dezvoltată este parteneriatul, inclusiv asocierea cu Occidentul disprețuit, în special cu Uniunea Europeană. Naționalismul extrem duce Rusia într-o fundătură istorică. Nivelul de trai ridicat al concetățenilor cu care se laudă președintele Putin când tratează cu condescendență falimentul Ucrainei nu se datorează vreunui model de guvernare excepțional și atractiv ci dependenței de exportul de materii prime. Iluzia bunăstării rușilor se va putea oricând sfărâma sub presiunea următorului crah mondial, al obținerii independenței energetice a Europei occidentale sau al globalizării pieței de gaz. Discrepanțele sociale sunt uriașe, mulți ruși din orașele mici și din zonele rurale trăiesc în sărăcie lucie, corupția este la fel de răspândită ca în Ucraina, sau de ce nu, păstrând proporțiile, ca în România. Liderii providențiali sunt rari, iar când mâna de fier a lui Vladimir Putin și magia lui de unificator vor dispărea, Rusia va sta din nou față în față cu provocări la scară inimaginabilă. Până atunci, acest discurs naționalist al urii, al revanșei, al agresiunii gratuite și al urâtului va otrăvi relația strategică a Rusiei cu o Europă de care e mai apropiată cultural decât de oricare alt spațiu din lume.
Este puțin probabil că Putin are intenția să refacă U.R.S.S.. Anexarea atât de rapidă a Crimeei se datorează ferestrei de oportunitate extraordinare oferite de “lovitura de stradă” de la Kiev.
Rusia și-ar fi dorit de mult să recapete controlul asupra peninsulei, dar statutul de popor frate al ucrainenilor și principiul intangibilității granițelor au făcut acest lucru practic imposibil. Faptul că s-a instaurat un guvern nelegitimat, aflat la limita constitutionalității, le-a oferit pe tavă prilejul de a da curs voinței poporului din Crimeea (a cărui opțiune pro-rusă era de altfel cunoscută). În fond dacă la Kiev piața se poate impune, de ce nu și la Simferopol? Ba, aici avem chiar și o legitimare prin referendum.
Ce altă variantă ar fi avut Rusia de recuperare a Crimeei? Dacă Ucraina ar fi mers pe mâna Uniunea Europeană / N.A.T.O. șansele ar fi fost compromise pentru totdeauna. Chiar dacă Ucraina ar fi intrat în zona euro-asiatică, n-ar fi putut pentru că ar fi trebuit realizată prin negociere. Nerecunoașterea noii puteri, deci implicit a capabilității acesteia de a declara nul un referendum, a fost ocazia perfectă pe care n-o puteau rata. În plus nici granițele nu mai sunt bătute în cuie, voința poporului primează, așa cum ne-a demonstrat precedentul Kosovo.
Cred ca Rusia e pe deplin conștientă că nu poate face o a doua mutare ofensivă fără a distruge definitiv securitatea europeană, așa că mai degrabă va trece (pe moment cel puțin) în defensivă și se va mulțumi să răspundă măsurilor occidentale. De altfel s-a văzut că a decis să nu raspundă “sancțiunilor” occidentale, și nici n-a dat curs cererii Transnistriei. Deocamdată se va mulțumi să destabilizeze și să exploateze la maximum opțiunile pro-ruse din Ucraina și Moldova (pentru că acestea există, deși nouă ne vine greu să credem). Evident, asta nu înseamnă că situația nu se poate degrada.
ANEXE:
PRINCIPALELE REPERE ALE RELAȚIEI UNIUNEA EUROPEANĂ – RUSIA
19.07.1993 – Consiliul Europei adoptă un nou program TACIS pentru Statele Independente din fosta Uniune Sovietică.
09.12.1993 – Boris Elțîn, Jacques Delors și Jean Luc Dehaene, președintele Consiliului European, semnează o declarație privind consolidarea relațiilor între Federația Rusă și Uniunea Europeană, în special în domeniul politic.
24-25.xx.1994 – în Corfù (Grecia) are loc o reuniune a Consiliului European. În cadrul acesteia se discută în principal aspecte legate de creștere economică, competitivitate și ocuparea forței de muncă. Este semnat un nou acord de parteneriat și cooperare între Comunitățile Europene, statele membre și Rusia.
17xx,1995 – se semnează un acord interimar cu Rusia.
01.02.1996 – intră în vigoare acordurile interimare cu Rusia și Ucraina.
19-20.02.1996 – la Moscova (Rusia) are loc o reuniune G.7+1 privind siguranța nucleară.
13.05.1996 – Consiliul adoptă un plan de acțiune al Uniunii Europene pentru Rusia.
03-04.06.1999 – la Koln, Consiliul Europei adoptă prima strategie comună a Uniunii Europene privind relațiile cu Rusia.
22.10.1999 – la Helsinki (Finlanda) are loc summitul Uniunea Europeană – Rusia. Conflictul din Cecenia reprezintă o temă centrală a discuțiilor.
10.04.2000 – se reunește Consiliul de cooperare dintre Uniunea Europeană și Rusia.
30.10.2000 – la Paris (Franța) este organizat un summit Uniunea Europeană – Rusia. Discuțiile se axează pe îmbunătățirea cooperării între Uniunea Europeană și Rusia în toate domeniile.
17.05.2001 – la Moscova are loc un summit Uniunea Europeană – Rusia.
03.10.2001 – la Bruxelles (Belgia) are loc un summit Uniunea Europeană – Rusia.
9.05.2002 – la Moscova are loc un summit Uniunea Europeană – Rusia.
11.11.2002 – la Bruxelles (Belgia) are loc un summit Uniunea Europeană – Rusia.
31.05.2003 – la St. Petersburg (Rusia) are loc un summit Uniunea Europeană – Rusia.
06.10.2003 – la Roma (Italia) este organizat un summit Uniunea Europeană – Rusia.
25.11.2004 – la Haga (Țările de Jos) se desfășoară summitul Uniunea Europeană – Rusia.
10.05.2005 – la Moscova (Rusia) se desfășoară al 15-lea summit Uniunea Europeană – Rusia.
03.10.2005 – la Londra are loc prima reuniune a Consiliului permanent de parteneriat (C.P.P.) în domeniul energiei între Uniunea Europeană și Rusia.
.04.10.2005 – la Londra se desfășoară al 16-le summit Uniunea Europeană – Rusia.
25.05.2006 – la Soci (Rusia) are loc cel de-al 17-lea summit Uniunea Europeană – Rusia.
24.11.2006 – la Helsinki se desfășoară cel de-al 18-lea summit Uniunea Europeană – Rusia.
08.12.2006 – la Moscova are loc cea de-a 2-a reuniune a Consiliului permanent de parteneriat (CPP) în domeniul energiei între Uniunea Europeană și Rusia.
18.05.2007 – cel de-al 19 summit Uniunea Europeană – Russia are loc la Samara, Rusia.
26.10.2007 – cel de-al 20-lea summit Uniunea Europeană – Russia are loc la Mafra, Portugalia.
08.08.2008 – un conflict militar izbucnește între Georgia și Rusia. Președinția Uniunii Europene contribuie la negocierea unui acord de încetare a focului.
01.09.2008 – liderii Uniunii Europene se reunesc în cadrul unui summit pentru a analiza consecințele conflictului din Georgia și pentru a condamna „reacția disproporționată" a Rusiei.
14.11.2008 – printre temele abordate la summitul Uniunea Europeană – Russia s-au numărat conflictul din Georgia, securitatea paneuropeană și criza financiară internațională.
18.xx.2009 – are loc, la Stockholm, un summit Uniunea Europeană – Rusia. În centrul discuțiilor se află crearea unui mecanism de alertă rapidă menit să prevină eventualele întreruperi în aprovizionarea cu energie, reacția la criza economică și financiară și schimbările climatice.
10.04.2010 – Avionul la bordul căruia se aflau președintele Poloniei, Lech Kaczynski, soția sa și alte personalități din rândul administrației publice și al armatei poloneze s-a prăbușit în apropiere de Smolensk (Rusia), unde urmau să participe la comemorarea a 70 de ani de la masacrul de la Katyn.
28 – 29.11.2013 – La summitul Parteneriatului estic de la Vilnius, Georgia și Republica Moldova au semnat acorduri cu Uniunea Europeană. Relația dintre Ucraina și Uniunea Europeană este neclară și foarte controversată în Ucraina.
28.01.2014 – În cadrul unei reuniuni la nivel înalt desfășurate la Bruxelles, liderii Uniunii Europene și ai Rusiei discută despre Parteneriatul estic și despre lupta împotriva terorismului.
22.02.2014 – Președintele Ucrainei a fost destituit de Parlament, după mai multe luni de proteste în masă. În această perioadă de incertitudine, sunt în centrul atenției relațiile Ucrainei cu Uniunea Europeană și Rusia.
17.03.2014 – Miniștrii de externe ai Uniunii Europene condamnă cu fermitate referendumul organizat în Crimeea (Ucraina) de către grupuri care doresc ca regiunea să devină parte din Rusia. Uniunea Europeană nu recunoaște anexarea ilegală a Crimeei și a impus sancțiuni împotriva unor persoane din Rusia care sunt responsabile pentru subminarea integrității teritoriale a Ucrainei.
21.03.2014 – Reuniți în cadrul Consiliului European, liderii Uniunii Europene discută despre criza din Ucraina, despre diferite aspecte economice și despre chestiuni legate de competitivitatea industrială, schimbări climatice și energie.
26.03.2014 – În cadrul reuniunii la nivel înalt de la Bruxelles, liderii Uniunii Europene și președintele S.U.A., Barack Obama, discută despre aspecte de politică externă, despre criza din Ucraina și despre o serie de provocări majore la nivel mondial.
25.05.2014 – În Ucraina se desfășoară alegeri prezidențiale, în timp ce în regiunile din estul țării conflictele continuă. Câștigătorul alegerilor, Petro Poroshenko, dorește să coopereze cu Uniunea Europeană.
26-27.06.2014 – Se semnează acorduri de asociere între Uniunea Europeană și Georgia, Moldova și Ucraina.
16.07.2014 – Liderii Uniunii Europene se reunesc în cadrul Consiliului European pentru a discuta despre relațiile cu Rusia.
22.07.2014 – Consiliul Afaceri Externe al Uniunii Europene au luat în discuție situația din Ucraina în urma doborârii aeronavei MH17.
25.07.2014 – Consiliul Afaceri Externe al Uniunii Europene au luat în discuție situația din Ucraina în urma doborârii aeronavei MH17.
25 iulie 2014 – noi sancțiuni ale Uniunii Europene privind situația din estul Ucrainei. Consiliul a adoptat sancțiuni mai severe din partea Uniunii Europene. Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper) din cadrul Consiliului a discutat, de asemenea, despre lucrările pregătitoare privind noi măsuri specifice.
29-31 iulie 2014 – adoptarea de măsuri restrictive suplimentare împotriva Rusiei. În urma concluziilor reuniunii Consiliului European din 16 iulie, Consiliul a adoptat un pachet de „sancțiuni economice” specifice. Aceste măsuri vizează schimburile cu Rusia în anumite sectoare economice.
30 august 2014 – reuniunea specială a Consiliului European. Ca urmare a escaladării dramatice a situației, în contextul prezenței și al acțiunilor forțelor armate ruse pe teritoriul Ucrainei, Consiliul European a solicitat pregătirea unor noi sancțiuni economice împotriva Rusiei.
12 septembrie 2014 – noi sancțiuni economice împotriva Rusiei. Un nou pachet de măsuri restrictive vizând schimburile cu Rusia în anumite sectoare economice a intrat în vigoare, consolidând astfel măsurile adoptate la 31 iulie.
17 noiembrie 2014 – noi sancțiuni în curs de examinare. Ucraina a constituit subiectul principal dezbătut în cadrul Consiliului Afaceri Externe. Miniștrii Uniunii Europene au solicitat Serviciului European de Acțiune Externă (S.E.A.E.) și Comisiei Europene să prezinte o propunere privind noi sancțiuni împotriva separatiștilor.
28 noiembrie 2014 – Uniunea Europeană înăsprește sancțiunile împotriva separatiștilor din estul Ucrainei. După cum s-a solicitat în cadrul Consiliului Afaceri Externe din 17 noiembrie, măsuri de înghețare a activelor și interdicția de a călători în Uniunea Europeană au fost aplicate unui număr de 13 persoane și cinci entități implicate în acțiuni îndreptate împotriva integrității teritoriale a Ucrainei.
18 decembrie 2014 – Consiliul European s-a axat pe vecinătatea estică. Liderii Uniunii Euroepen au discutat situația de la frontierele estice ale Europei, sprijinul acordat Ucrainei și relațiile cu Rusia. Aceștia au salutat înăsprirea sancțiunilor privind investițiile, serviciile și comerțul cu Crimeea și Sevastopol.
29 ianuarie 2015 – prelungirea măsurilor restrictive individuale existente. Consiliul a condamnat cu fermitate bombardarea fără discriminare a zonelor rezidențiale, în special din Mariupol, și escaladarea conflictului în regiunile Donețk și Lugansk din Ucraina. Ca răspuns la aceste evenimente, Consiliul a convenit să prelungească, până în septembrie 2015, măsurile restrictive individuale existente, care vizează 132 de persoane și 28 de entități responsabile pentru amenințarea sau subminarea suveranității și integrității teritoriale ale Ucrainei.
9 februarie 2015 – includerea de noi nume pe listă a fost amânată. Consiliul a adoptat în unanimitate includerea de noi nume pe lista vizând separatiști din estul Ucrainei și susținători ai acestora din Rusia. Decizia se referă la înghețarea activelor și la o interdicție de călătorie pentru 19 persoane și 9 entități implicate în acțiuni îndreptate împotriva integrității teritoriale a Ucrainei.
Consiliul a amânat intrarea în vigoare a măsurilor pe 16 februarie 2015, pentru a oferi spațiu de manevră eforturilor diplomatice în curs și negocierilor care urmau să aibă loc la Minsk.
16 februarie 2015 – Uniunea Europeană înăsprește sancțiunile împotriva separatiștilor din estul Ucrainei. După cum s-a solicitat în cadrul Consiliului Afaceri Externe din 9 februarie, măsura de înghețare a activelor și interdicția de a călători în Uniunea Europeană au fost aplicate unui număr de 19 persoane și 9 entități implicate în acțiuni îndreptate împotriva integrității teritoriale a Ucrainei.
12 februarie 2015 – liderii Uniunii Europene au salutat rezultatele acordului de la Minsk. Cu ocazia unei reuniuni informale a șefilor de stat sau de guvern, liderii Uniunii Europene și-au exprimat sprijinul precaut pentru acordul de la Minsk. Aceștia au precizat că nu vor ezita să ia măsurile necesare în cazul în care acordul nu va fi pus în aplicare șiîncetarea focului nu va fi respectată.
5 martie 2015 – prelungirea sancțiunilor Uniunii Europene ca urmare a deturnării de fonduri ale statului ucrainean. Consiliul a adaptat și a prelungit măsurile restrictive ale Uniunii Europene axate pe înghețarea și recuperarea fondurilor deturnate ale statului ucrainean.
13 martie 2015 – prelungirea sancțiunilor Uniunii Europene ca urmare a acțiunilor împotriva integrității teritoriale a Ucrainei. Consiliul a prelungit până la 15 septembrie 2015 aplicarea măsurilor restrictive ale Uniunii Europene vizând acțiuni împotriva suveranității, integrității teritoriale și independenței Ucrainei. 150 de persoane și 37 de entități fac obiectul înghețării activelor și al interdicțiilor de călătorie în temeiul acestor sancțiuni.
13 martie 2015 – Consiliu European privind Ucraina și relațiile cu Rusia. Liderii au decis să asigure alinierea dintre regimul de sancțiuni existent și punerea în aplicare a acordurilor de la Minsk. Sancțiunile economice vor rămâne în vigoare până la sfârșitul anului 2015, când urmează să fie pus în aplicare ultimul punct din planul de pace: recâștigarea controlului Ucrainei asupra frontierelor sale din est.
Liderii Uniunii Europene au convenit asupra obiectivelor summitului Parteneriatului estic, care va avea loc la Riga în perioada 21-22 mai 2015. Consiliul European a făcut apel la Rusia și Ucraina să pună în aplicare rapid și integral acordurile de la Minsk și să își respecte angajamentele asumate și a subliniat responsabilitatea autorităților ruse în acest sens. Consiliul European a convenit că durata măsurilor restrictive împotriva Federației Ruse, adoptate la 31 iulie 2014 și întărite la 8 septembrie 2014, ar trebui să fie clar legată de punerea în aplicare în întregime a acordurilor de la Minsk, ținând seama de faptul că aceasta este prevăzută doar până la 31 decembrie 2015. Deciziile necesare vor fi luate în lunile următoare. Consiliul European este pregătit să ia măsuri suplimentare dacă este cazul.
Consiliul European nu recunoaște și condamnă în continuare anexarea ilegală a Crimeei și a Sevastopolului de către Federația Rusă și își va menține angajamentul de a pune în aplicare pe deplin politica sa de nerecunoaștere.
Summiturile Rusia-U.E. au loc de două ori pe an: o dată în Rusia și apoi în țara care deține președinția prin rotație a U.E.
ANEXE:
Sursa: pga – New Geopolitical Trends, p. 12
NOTE
1 Peste 50% dintre britanici si 60% dintre francezi au o parere negativa despre Rusia.
Vezi, http://www.globescan.com/news_archives/bbcpoll06-3.html.
2 BRIC – Brazilia, Rusia, India si China. Aceasta organizatia include si o serie de organizatii si acorduri. Cum este The Shanghai Cooperation Organization (SCO) – formata din China, Rusia, Kazastan, Kyrkistan, Tajikistan si Uzbekistan, vazuta ca o organizatie contrapondere la NATO. De asemenea, si IBSA Trilateral Forum care reuneste Brazilia, India si Africa de Sud.
3 Astfel, pot fi constatate o serie de “mici” succese: intelegerea privind termenii intrarii Rusiei in Organizatia Mondiala a Comertului; facilitarea miscarii persoanelor si bunurilor intre Kaliningrad si Rusia; schitarea planurilor pentru construirea a celor patru “spatii comune”; relansarea cooperarii de securitate si aparare; stabilirea de noi forum-uri de cooperare, cum este “consiliul permanent de parteneriat” pentru problemele de transport si stabilirea unui grup de experti pentru ridicarea barierelor de comert; promisiunile pentru simplificarea procedurilor legate de vize; semnarea unei declaratii privind neproliferarea taxelor; stabilirea unui nou institut european in Moscova pentru pregatirea de specialisti rusi in problematica U.E.; intensificarea cooperarii in contraterorism si intre fortele de politie rusesti si Europol. Vezi, Katinka Barysch, Is The Common Economic Space Doomed?Published by the Centre for European Reform (CER), 2006.
4 Implicarea in alegerile ucrainene din 2004, in zona baltica sau in Belarus. Vezi, Dmitri Trenin, Russia, the EU and the common neighbourhood, Published by the Centre for European Reform (CER), 2005.
5 Heather Grabbe and Henning Tewes, Tough Love for our Eastern Neighbours, published 27 June 2003.
6 Katinka Barysch and Charles Grant, Ukraine should not be part of a "great game, Published by the Centre for European Reform (CER), 2004.
7 ‘European neighbourhood policy’ (ENP).
8 Charles Grant, A beacon of liberty flickers. Observations on Georgia, Article published in The New Statesman: 18 July 2005.
9 Charles Grant, At last, some hope for Ukraine. The new government is well-placed to hold the country together. It should steer well clear of NATO,Published in the Guardian blog, 4 August 2006.
10 Dmitri Trenin, Putin’s neo-imperial ambitions, Taipei Times, February 24th 2004.
11 Katinka Barysch, The EU and Russia. Strategic partners or squabbling neighbours? Published by the Centre for European Reform (CER), p.40.
12 “Europenii nici macar nu stiu ce vor in aceasta parte a lumii”, afirma un expert rus pe probleme de securitate.
13 Intr-o opinie se concluzioneaza ca “este un alt exercitiu de curtoazie rezonabila pentru managementul ambiguitatii.Vezi, Michael Emerson,‘Four common spaces and the proliferation of the fuzzy, CEPS policy brief no. 71, May 2005.
14 Zurab Nogaideli, Georgia since the Rose Revolution: A Story Reform, CER/GMF seminar, 28 November, 2005.
15 Charles Grant and Mark Leonard, Belarus blue, published in the Wall Street Journal, 15 March 2006.
16 Summit-uri U.E.-Rusia: Helsinki (24 November 2006), Sochi (25 May 2006), London (4 October 2005), Moscow (10 May 2005), The HagU.E. (November 25, 2004), Moscow (May 21, 2004), Rome (November 6, 2003), St. Petersburg (May 31, 2003), Brussels (November 11, 2002), Moscow (May 29, 2002), Brussels (October 3, 2001), Moscow (May 17, 2001), Paris (October 30, 2000), Moscow (May 29, 2000).
17 Charles Grant, What to do about Russia? The European Union has been divided over how to deal with President Putin – and the result is that they have been played off against each other, Published in the Guardian blog, 22 October 2006.
18 Nadja Arbatova, Yuri Borko and others, Concept of the modernisation of the PCA and conclusion of a cohesion partnership agreement establishing an association, Committee for ‘Russia in a United Europe’, 2005.
19 Sergei Karaganov, Russia’s European strategy: A new start, Russia in Global Affairs, July-September 2005.
20 Charles Grant, Putin’s choice, Centre for European Reform, 2003.
21 Michael Emerson, Fabrizio Tassinari and Marius Vahl, ‘A new agreement between the EU and Russia: Why, what and when?, CEPS policy brief no. 103, May 2006.
22 EU-Russia Summit – Helsinki, 24 November 2006, documente: EU-Russia Financial Cooperation; EU-Russia Common Economic Space; EU-Russia Common Space on Freedom, Security and Justice; EU-Russia Common Space of External Security; EU-Russia Common Space on Research and Development, Education and Culture; Northern Dimension Policy; Kaliningrad.
5. BIBLIOGRAFIE BUN
Plângu, Ioan Mircea, „Poziția României la Conferința pentru angajarea capacităților militare, Bruxelles, 20-21 noiembrie 2000”, în Monitor Strategic, an I, nr. 2, 2000;
Moștoflei, Constantin, Popa, Vasile, „Rolul U.E. în asigurarea securității globale”, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2008
Comunicatul summitului NATO de la Bruxelles (1994), M-I (94).3, la http://www.nato.int/docu/comm/c940111a.htm ;
Programul de Guvernare pe perioada 2001 – 2004, Capitolul VIII, Apărarea națională,
ordinea publică și siguranța cetățeanului, București, 22 decembrie 2000;
Strategia de Securitate Națională a României – Stabilitate democratică, dezvoltare economică durabilă integrare euro-atlantică, București, 1999;
Strategia de Securitate Națională a României – România Europeană, România Euro-Atlantică: pentru o viață mai bună, într-o țară mai sigură, democratică și prosperă, București, 2006 (proiect, versiunea 21.02.2006);
Strategia de Securitate Națională a României, București, 2002, la http://www.mapn.ro/strategiasecuritate;
Strategia de transformare a Armatei României, București 2005;
Prof. univ. dr. Liviu Mureșan, Prof. univ. dr.Adrian Pop, Conf. Univ. dr. Florin Bonciu, Politica europeană de securitate și apărare – element de influențare a acțiunilor României în domeniul politicii de securitate și apărare, Institutul European din România, București, 2004;
Tibil, George, “Provocările integrării europene în domeniul securității și apărării”, în Bădescu, Ilie, Mihăilescu, Ioan, Zamfir, Elena (coord.), Geopolitica integrării europene, Editura
Universității din București, București, 2003;
Prof. univ. dr. Liviu Mureșan, Politica europeană de securitate și apărare;
Ioan Mircea Pascu, Securitatea europeană – Aportul României;
http://www.i-space.fr/applic_services_risquesmajeurs_eng.htm ;
http://earth.esa.int/applications/data_util/ndis/ ;
http://www.esa.int ;
http://europa.eu.int/comm/environment/civil/links_en.htm ;
http://gmes.info ;
http://euspaceimaging.com ;
http://www.oecd.org ;
[1] Discours de Dmitri Medvedev contre les Etats-Unis, http://www.mecanopolis.org/?p=1558.
[2] DUȚU, Petre, dr., DINU, Mihai Ștefan, Politica Europeană de Securitate și Apărare- cadru de manifestare și dezvoltare a intereselor de securitate națională, București, UNAp, 2007.
[3] GRAJAUSKAS, Rokas, Quoi de neuf dans la stratégie de sécurité nationale de la Russie en 2009 ? http://www.diploweb.com/Quoi-de-neuf-dans-la-strategiede. html
[4] MOSHES, Arkady, Les relations U.E.-Russie: une regrettable continuité, http://www.robert-schuman.eu/qU.E.stion_europe.php?num=qe-129&lg=fr
[5] La proposition russe de nouvelle architecture de sécurité – thème clé de la session de l’AP de OSCE, http://french.ruvr.ru/main.php?lng= fre&q=4077 &cid=75&p=20.02.2009&pn=12
[6] Le système mondial unipolaire actuel doit être remplacé par un système de cooperation (Discours du Premier ministre russe Vladimir Poutine au Forum économique mondial de Davos, le 28 janvier 2009), http://www.horizons-etdebats. ch/index.php?id=1430,
[] POZZO di BORGO Yves, Rapport d'information n° 307 (2006-2007), http://www.senat.fr/rap/r06-307/r06-307.html,
[8] The Russian Federation Middle Term Strategy towards the European Union
(2000 – 2010), http://www.eur.ru/eng/neweur/user_eng.php?func=apage&id=53
[9] Stratégie commune de l'Union européenne, du 4 juin 1999, à l'égard de la Russie, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX: 31999E0414:FR:HTML,
[10] Union européenne – Russie: qU.E.lles relations?, http://extranet.senat.fr/rap/r06- 307/r06 30724.html,
[11] Vers une Constitution européenne? Débats et contributions des pays, http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/constitutioneuropeenne/ projet-vu-par-pays.shtml,
[12] VINATIER Laurent, Les relations U.E.-Russie: Moscou pose ses conditions, http://www.notre-europe.eu/fileadmin/IMG/pdf/Policypaper20-fr.pdf
Bibliografie selectivă:
European Commission – Economic Forecast, Spring, 2014
International Monetary Fund – Russian Federation: Concluding Statement for the 2014
Consultation Mission, April 30, 2014.
Gutkin, M. – Sanction impact on Russia will have little immediate effect, in World News,
14.05.2014
Karaganov, Serghei – Time to End the Cold War in Europe, in Russia in Global Affairs, 28 April
2014
OECD – Russian Federation – Country Survey 2014, May 2014
Standard&Poor’s – Russia's Credit Rating to BBB-, April 25, 2014,
http://www.standardandpoors.com/
The Central Bank of Russian Federation – Bulletin of Banking Statistics No. 4 (251), May 14, 2014
The Central Bank of Russian Federation – The Situation in Financial Markets, 25 March 2014,
http://www.cbr.ru/
The Economist – The cost of stopping the Russian bear now is high – but it will only get higher if
the West does nothing, April 29, 2014__
Eliza Vaș
Vaș Eliza, Biroul Studii și Analize, Institutul European din România, conferință, 17 aprilie 2015
The Economist, 2014
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Relatiei Uniunea Europeana Rusia Dupa 1990 (ID: 151100)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.