Evolutia Relatiei Dintre Stat Si Biserica de la Constantin la Iustinian
CUPRINS
INTRODUCERE 5
I. RELAȚIA STAT-BISERICĂ ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI
CONSTANTIN CEL MARE (306-337) 8
I. 1. Statul și Biserica în Imperiul Roman înainte de urcarea pe tron a lui
Constantin cel Mare (306-337) 8
I. 2. Politica lui Constantin cel Mare și Biserica creștină 13
I. 2. 1. Constantin cel Mare și legiferarea creștinismului 14
I. 2. 2. Împăratul Constantin și Sinodul I Ecumenic:
„episcop al celor din afară” 17
I. 2. 3. Relația dintre Constantin și reprezentanții ai Bisericii creștine:
Eusebiu de Cezareea și Sfântul Atanasie cel Mare 20
I. 2. 4. Constantin cel Mare și realizările sale în ceea ce privește
construcția de locașuri de cult creștine – model pentru ceilalți
împărți bizantini 22
II. STATUL ȘI BISERICA ÎN RĂSTIMPUL DE LA
CONSTANTIN I LA IUSTINIAN I 24
II. 1. Biserica în timpul urmașilor lui Constantin cel Mare până la urcarea
pe tron a lui Teodosie cel Mare (379-394) 24
II. 1. 1. Păgânismul lui Iulian Apostatul și
arianismul împăratului Valens 28
II. 1. 2. Împărații Teodosie (379-395) și Grațian (375-383) și victoria
ortodoxiei niceene. Sinodul al II-lea Ecumenic (381) 30
II. 2. Biserica și Statul de la Teodosie cel Mare (379-395) la Iustin I (395-527) 32
II. 2. 1. Implicarea Curții imperiale în desfășurarea Sinoadelor Ecumenice
de la Efes (431) și Calcedon (451). Nestorienii și monofiziții 34
II. 2. 2. Politica religioasă a împăraților bizantini de la Leon I (457-474)
până la Iustin I (518-527) 38
III. RELAȚIA STAT-BISERICĂ ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI IUSTINIAN I (527-565)
III. 1. Atitudinea lui Iustinian față de disputele religioase din Imperiu 41
III. 1. 1. Monofiziții 45
III. 1. 2. Călugării sciți și theopasismul 49
III. 1. 3. „Cele Trei Capitole” 50
III. 1. 4. Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol (553) 51
III. 2. Iustinian I și ajutorul său oferit Bisericii 53
III. 2. 1. Prevederile legislative ale lui Iustinian I
privind instituțiile Bisericii 54
III. 2. 2. Închiderea Școlii filosofice din Atena 55
III. 2. 3. Actele de binefacere pentru Biserică și
ctitoriile lui Iustinian I 56
CONCLUZII 59
BIBLIOGRFIE 62
DECLARAȚIE DE ONESTITATE
CURRICULUI VITAE
INTRODUCERE
Înainte de intra propriu-zis în tratarea subiectului trebuie să ilustrăm ce desemnează termenul de Stat și cel de Biserică, tocmai pentru a vedea care sunt asemănările și deosebirile fundamentale dintre cele două, pentru că prin acest lucru de putem da seama cărui fapt s-a datorat, de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin, momentele de apropiere sau de depărtare dintre cele două celule ale societății.
Statul, conform definiției, este organizația care deține monopolul unor servicii pe un anumit teritoriu delimitat și limitat de frontiere. Statul nu trebuie pus în raport cu societatea, întrucât acesta poate sau nu să reflecte, prin unele acțiuni ale sale, interesele societății, fiind o instituție pur umană. Biserica, în schimb, este o instituție divino-umană, care mediază legătura dintre divin și uman, dintre Dumnezeu și om. „Biserica este viața de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi, extinsă în umanitatea și comuniunea de iubire și viață a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt”. Biserica are tangență atât cu mediul divin, dar trebuie să aibă legătură și cu viața lumii, a societății. Dacă Statul nu reflectă întotdeauna interesele societății, Biserica este necesar să facă acest lucru pentru că există pentru lume și mai presus de toate trebuie să încerce din răsputeri să orienteze întreaga mentalitate a societății spre Dumnezeu.
Vom observa pe parcursul lucrării că Biserica și Statul, în cadrul Imperiului Bizantin, au avut momente de bună relaționare, dar și etape istorice în care se aflau în apoziție și chiar în dispută, tocmai pentru că nu țineau cont de principiile celeilalte, urmărind mai mult împlinirea intereselor proprii. Deși tema noastră se referă doar la expunerea relației dintre cele numai în cadrul Bizanțului, care a fost instaurat odată cu mutarea și inaugurarea orașului Constantinopol, din anul 330, trebuie să vedem puțin și care a fost situația și în cele trei secole care au precedat instaurarea acestui Imperiul care va dăinui mai bine de un mileniu.
Lumea romană, care era încă de la apariție păgână, nu a tolerat creștinismul și chiar a inițiat, prin celebrul Nero, o persecuție care avea să se termine exact cu întemeietorul Imperiului Bizantin, cu Constantin cel Mare. Această persecuție arată clar că nu putem vorbi de o relație de amiciție dintre Statul roman păgân și Biserica creștină. Motivele pentru care s-au inițiat aceste persecuții împotriva creștinilor venite din partea romanilor au fost multiple, dar cea mai importantă dintre ele era starea de înflorire și dezvoltarea în care se afla Biserica creștină și starea de decadență a lumii romane, în toate registrele, nu numai în cel moral, fapt care a dus la tensiuni.
Biserica a reușit să subziste, evident că ajutată fiind de Dumnezeu, și a reușit să ajungă în nici un secol de la recunoașterea ca religio licita, în anul 313, religie oficială a imperiului. De aici, dezvoltarea Bisericii devine și mai intensă, iar relația sa cu Statul începe să devină din ce în ce mai strânsă. Evident că vor exista și stări de tensiuni între conducătorii politici și cei bisericești, tocmai pentru că fiecare parte își urmărea interesele sale. Cu toate acestea, împărații cam toți împărații bizantini, în întreaga istorie a imperiului creștini de răsărit au luat seama și au ținut destul de mult cont și de Biserică în cadrul politicii lor de administrare a Statului. Excepție fac perioadele în care puterea politică a fost deținută de iconoclaști și de împărații care puneau în aplicare cu rigurozitatea unele „tratate” de unire cu Biserica Romei, situație specifică perioadei bizantine de după anul 1261 și până la căderea sub dominația turcilor conduși de Mahomed al II-lea Cuceritorul (1453).
În ce privește stadiul cercetării s-a scris destul de mult pe această temă, lucrări pe care le vom folosi și noi în corpus-ul acestei lucrări, dar vom aduce aici și o serie de surse noi, apărute ultimii ani în lumea bizantinologilor, nu numai români, ci și de altă naționalitate. În toată lucrarea vom folosi cărți numai din domeniul Teologiei, care văd relația dintre Stat și Biserică mai mult din punct de vedere religios, ci ne vom folosi și de lucrări laice, care privesc acest subiect, mai mult din punct de vedere a-religios, ceea ce ne face să îmbinăm cele două tipuri de informații, tocmai pentru a ajunge la un punct comun, obiectiv și de esență a subiectului tratat în această lucrare științifică.
Pentru capitol, în care vom discuta despre relația dintre Biserică și Stat până la împăratul Constantin cel Mare, dar și în cadrul domniei acestuia, adică până în jurul anului 337-340. Am folosit lucrări aparținând autorilor: Edward Champlin, Marius Țepelea, Nicolae Chifăr, Lactanțiu, M. Cary și H. H. Sculiard, Adrian Gabor, Ioan Rămureanu etc. În acest prim capitol dorim să evidențiem contextul politic și bisericesc care a favorizat începutul persecuțiilor și desfășurarea lor până la Edictul de la Mediolanum, dar și care a fost relația dintre cele două organisme fundamentale ale societății în timpul împăratului Constantin. Vom vorbi despre implicarea sa în problemele Bisericii și cum a ajutat acesta la dezvoltarea acestei instituții.
În capitolul al doilea, în care vom vedea cum a relaționat Biserica și Statul de la împăratul Constantin I la Iustinian I ne vom folosi de unele lucrări precum: A. A. Vasiliev, Dan Zamfirescu, Timothy E. Gregory, Virgil Gheorghiu, Vasile Muntean. Aici vom urmării îndeaproape dacă împărații următori lui Constantin au luat exemplul acestuia de a ocroti și promova creștinismul, dar și primele încercări de conturare a unei doctrine drepte pentru această religie, prin Sinodul I Ecumenic (325).
Capitolul al III-lea își propune să prezinte relația dintre Biserică și Stat în timpul domniei lui Iustinian I. Ca lucrări de referință vom folosi: Asterios Gerostergios, Charles Diehl etc. Vom vedea ce influență a avut Iustinian în probleme Bisericii și cum s-a manifestat cezaro-papismul propus de el. Iustinian era și un bun legislator, dar și teolog, fapt care a făcut ca cele mai importante puncte din cadrul domniei sale să fie opera legislativă și politica religioasă. Totuși, Iustinian a fost un personaj care ajutat destul de mult Biserica, trecând peste unele aspecte de constrângere pe care le-a inițiat în sânul acesteia, cu ocazia apariției unor probleme care puteau duce la o stare care ar fi mișcat și societatea laică.
I. RELAȚIA STAT-BISERICĂ ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI CONSTANTIN CEL MARE (306-337)
I. 1. Statul și Biserica în Imperiul Roman înainte de urcarea pe tron a lui Constantin cel Mare (306-337)
Comunitatea creștină întemeiată de Sfinții Apostoli, după Pogorârea Duhului Sfânt la Cinzecime s-a numit Biserică. Sfântul Apostol Pavel nu ezită să numească această nouă instituție „adevăratul Israel” (Gal. 6, 16). Cuvântul Biserică avea să denumească atât o comunitate locală, cât și totalitatea comunităților creștine din întreaga lume. „Înființarea Bisericii ca fenomen și organism cu totul nou față de comunitățile religioase existente până atunci, a fost voința și porunca Mântuitorului și nu o creație apostolică, o imitație a altor instituții religioase (iudaice și păgâne), cum au afirmat unii protestanți raționaliști”. Cu toate acestea, Biserica dacă e înțeleasă și ca așezământ uman și comunitate care înglobează o serie de persoane care împărtășesc și transmit aceleași convingeri și principii este necesar să aibă, la fel ca comunitatea civilă (Statul) anumite norme și o ierarhie conducătoare prin care să se controleze și să se organizeze viața și activitatea acesteia. Evident, modelul ierarhiei și al normelor a fost preluat de la Stat, care deja avea bine fundamentată ideea de ierarhiei conducătoare și legi care să ghideze acțiunea comunității.
Biserica, în primul secol creștin s-a extins enorm de mult mai ales prin efortul celor Doisprezece Apostoli care au propovăduit învățătura lui Hristos. La început, lumea romană păgână nu a fost așa de mult interesată de creștinism pentru că o cataloga ca fiind o grupare care face parte din iudaism, iar relațiile cu acesta nu erau chiar așa de tensionate în prima jumătate a secolului întâi creștin. Tensiunile avea să apară din a doua jumătate a secolului pentru că iudeii încep să fie ostili domniei romane din țara lor și atitudinea de represiune inițiată de romani avea să se răsfrângă și asupra creștinilor. În anul 49, împăratul Claudiu chiar ia o măsură împotriva iudeilor, expulzându-i din Roma, datorită ideilor revoluționare ale lui Chrestus.
Momentul care marchează începutul disputei dintre Biserica creștină și Statul roman păgân a fost anul 64, când Nero devine primul împărat roman care persecută creștinii și cel care devine un precedent și exemplu pentru atitudinea persecutoare a împăraților romani față de creștini până la Constantin cel Mare. Să vedem mai îndeaproape care au fost evenimentele din jurul acestui an.
În anul 54, după ce împăratul Claudiu (41-54) moare, tronul Imperiului Roman este preluat de Nero, la vârsta de 16 ani. Pe plan politic el a avut la începutul domniei foarte mulți adepți, mai ales că a făcut o donație enormă pretorienilor și a dat o mai mare libertate de manifestare senatorilor. Momentul culminat care a marcat începerea războiului dintre creștini și romani avea să fie anul 64, când un incendiu puternic distrus o bună parte din orașul Roma. Acuzația că această catastrofă s-a produs din acțiunea creștinilor a inițiat persecuția. Cu toate acestea sunt voci care afirmă că Nero este cel care a comandat incendierea pentru a avea perspective pentru opera sa poetică. Iată cum ilustrează anumite cărți de istorie această problemă: „Dio ne asigură că Nero s-a suit pe acoperișul palatului spre a avea cea mai bună panoramă a incendiului; și-a îmbrăcat costumul de cântăreț la liră și a cântat despre cucerirea Troiei. Suetonius sugerează se pare, în grădinile magnatului omonim pe Esquitin, deci nu a stat în nici un caz pe Palatin, Nero a fost atât de încântat de frumusețea flăcărilor, încât și-a pus costumul de teatru (scaenico habitu, care nu era, probabil, similar cu cel de cântăreț la liră) și a recitat, decantavit, căderea Troiei. Tacitus oferă în plus, în relatarea sa, încă un amănunt, privit însă cu neîncredere: toate acțiunile lăudabile întreprinse imediat de Nero pentru a alina suferința sinistraților au fost anulate de zvonul, răspândit pretutindeni, că în vreme ce orașul ardea, împăratul a apărut pe scena de teatru din palatul său (deci nu savurând priveliștea din vârful unui turn sau de pe acoperișul palatului) și a cântat despre asaltul Troiei, comparând dezastrul contemporan cu cel antic”. Putem observa că unele sursele îl incriminează mai mult sau mai puțin pe împăratul roman de izbucnirea incendiului, dar dacă urmărim puțin acțiunile lui Nero, mai ales împotriva creștinilor (pentru că a creat cele mai nebunești și sadice moduri de persecuție), putem să afirmăm că el a fost cel care a incendiat Roma (tocmai ca să își satisfacă dorința de a avea o posibilă viziune a Troiei în flăcări). Mai mult decât atât, promptitudinea cu care a aruncat fapta pe seama creștinilor arată graba unui vinovat care dorește să scape de o posibilă acuză. Chiar dacă nu știm exact care a fost principalul vinovat în incendierea Romei din anul 64, un lucru este cert: creștinii încep să fie persecutați în masă. Nero moare în condiții misterioase, susținându-se atât suicidul cât și asasinarea, la data de 11 iunie 68, dar lasă în Stat ideea de persecutare a creștinilor.
Incendiul din Roma a fost doar motivul istoric palpabil de la care a dat frâu liber manifestărilor ostile la adresa creștinilor. Celelalte cauze sunt mult mai profunde pentru Biserica creștină, prin comportare și organizare, era net superioară Statului și societății romane.
În primul rând, Statul roman nu era de acord cu creștinismul pentru că acesta aducea un nou mod de viață, mult mai echilibrat și mult mai moral prin care dădea lovitura de grației păgânismului de atunci plin de imoralitate și vicii. În al doilea rând, Statul roman susținea păgânismul care oricum ura din răsputeri gândirea creștină. Mai mult decât atât, creștinii nu participau la cultul zeilor pe care înalții demnitari și împărați îl întreprindeau, iar acest lucru a atras ura și din parte segmentului politic din stat: „Creștinii din Biserica primară nu participau la serbările publice în cinstea împăratului, la manifestările publice unde, dată fiind natura eminamente politeistă a celebrărilor, s-ar fi putut aduce ofense creștinismului, Dumnezeului Cel în Treime adorat de creștini sau legii morale divine. Reținerea de la manifestările păgâne era totală, creștinii nu prăznuiau sărbătorile religioase păgâne, nu frecventau templele păgâne, nu-și împodobeau casele cu flori, când era o mare celebrare păgână, nu-și dăruiau unii altora cadouri cu semnificație idolatră. Continuau să frecventeze termele, bazilicile și forurile fiindcă făceau parte din viața lor cotidiană, uneori însă și aici puteau fi întâlnite sărbători idolatre, prilejuri de corupere morală pe care un adevărat creștin trebuia să le evite”. Este evident că toate aceste neparticipări ale creștinilor la manifestările religioase păgâne erau considerate acte de ofensă la adresa religiei păgâne și a Statului. În al treilea rând, Biserica nu admitea cultul împăratului, care era considerat atunci o religie de stat. Prin acesta împăratul era conștient că supune întreaga populația care îl adora. Refuzul creștinilor de a practica acest cult a dus la mânia din partea împăratului care nu mai avea putere conducătoare asupra acestei părți a populației care aderase la creștinism. Iată cum toate elementele Statului păgân (poporul păgân, demnitarii și împăratul) parcă abia așteptau un motiv să înceapă persecutarea creștinilor care erau morali și independenți, într-un mediu în care se propaga ideea e imoralitate și dependență (față de autorități și față de viciu). Astfel, relația dintre Biserică și Stat intră într-o stare de dispută până în anul 313.
Pedepsele erau dintre cele mai odioase și mai inedite. Cu toate acestea, până în anul 249, persecuțiile au avut un caracter local, dar după acest an, odată cu Deciu a început prigonirea creștinilor în între Imperiul creștin.
Ultimul împărat care a susținut fervent această stare de tensiune dintre Stat și Biserică a fost Dioclețian (284-305). Pe plan politic, Dioclețian a avut merite deosebite, fiind cel care a scos Imperiul dintr-o criză care persista încă de la începutul domniei lui Maximin Tracul (235-238). Popoarele migratoare și perșii amenințau granițele marelui Imperiul, iar pentru a avea o armată care să apere acest vast teritoriu erau necesare sume de bani exorbitante. Acest lucru ducea la subjugarea poporului prin taxe și impozite, cauză a revoltelor și a nemulțumirilor și așa apare criza. Era de la sine înțeles că un singur conducător politic nu poate verifica și gestiona toate probleme din Imperiul, dar Dioclețian vine cu o idee noua care face din el salvatorul Imperiului, care mai dăinuie de atunci aproape două secole. Iată ce profil îi face lui Dioclețian, una din lucrările de cercetare istorică recentă: „Născut spre anul 245 în Iliria, într-o familie săracă, Dioclețian a urmat o carieră militară care l-a adus în fruntea protectorilor lui Carus. După asasinarea acestui împărat, în 284, el nu era decât ultimul dintr-o lungă serie de uzurpatori. Dar a știut să profite de vidul creat de distrugerile din secolul al III-lea ca și de primele măsuri de salvare publică luate de predecesorii săi, împărații ilirieni, din șirul cărora făcea și el parte, ca ultimul împărat ilirian. Acționând cu ingeniozitate și empirism, el a beneficiat de un timp lung de guvernare (douăzeci de ani de putere). Politica lui, în aparență contradictorie, face din el, pe de altă parte, un reacționar în sensul precis al termenului (în domeniul religios a dorit să revină la o stare anterioară). În sfârșit, este salvatorul unității”. A inițiat Tetrarhia, un sistem de guvernare în care existau doi auguști (unul pentru partea orientală și altul pentru cea occidentală) și doi cezari, care se aflau în subordinea celor doi auguști. De creștinism s-a ocupat mult mai târziu, abia, după anul 300, tocmai pentru că a avut mult de muncă în reabilitarea sistemului politic, economic și administrativ din Imperiul.
În anul 298, Galeriu (cezarul lui Dioclețian), a ordonat îndepărtarea soldaților creștini din armată. La 24 februarie 303 fost dat un prim edict împotriva creștinilor prin care se admitea dărâmarea locașurilor de cult, arderea cărților și interzicerea adunărilor religioase Edictul a fost respectat cu strictețe de împăratul Maximian Herculius și de cezarul Galeriu. Acum s-au distrus cărți și arhive de mare valoare catacombele de la Roma au fost umplute cu nisip pentru a opri adunările creștinilor. Constanțiu Chlor a distrus și el câteva biserici. În aprilie 303 a fost emis un alt edict mult mai aspru care lovea în clerul creștin. Acum au suferit moarte martirică mulți episcopi, preoți și diaconi pentru că au refuzat să jertfească zeilor. În septembrie 303, un nou edict îndreptat împotriva clerului este emanat de curtea imperială și se recomanda uciderea celor care nu apostaziau sau aducea ofrandă zeilor. Ultimul edict imperial de acest fel a semnat de împărat în primăvara anului 304 pe baza căruia s-au înregistrat ucideri fără nici un temei și distrugerea unei părți importante din patrimoniul Bisericii. În această perioadă, relația dintre Biserică și Stat se află în cel mai tensionat moment din istorie, iar de acum încolo situația începe să se remedieze.
Galeriu se îmbolnăvește grav în anul 311, fapt care îl face să reflecte asupra atitudinii sale față de creștinism. Fie își dă seama că nu poate face nimic împotriva creștinilor care erau din ce în ce mai mulți de parcă uciderile ce se făceau împotriva lor nici nu aveau loc, fie pentru că mustrarea de conștiință era prea mare, emite un decret de toleranță în ce îi privește pe creștini. Vom reda și textul acestuia așa cum ni-l prezintă Lactanțiu și trebuie remarcat faptul că el este faptul prin care relația dintre Stat și Biserică începe să se remedieze, dar și momentul în care tensiunea dintre cele două instituții care a străbătut cele trei secole începe să dispară treptat: „Între celelalte hotărâri pe care le-am luat întotdeauna în interesul și spre binele statului, noi hotărâsem mai înainte să îndreptăm toate problemele după legile vechi și disciplina publică romane și să veghem ca până și creștinii, care au părăsit religia strămoșilor lor, să revină la sentimente mai bune. Având în vedere faptul că din anumite rațiuni, aceștia au fost cuprinși de o anumită încăpățânare și posedați de o atât de mare nebunie încât, departe de a urma obiceiurile înaintașilor lor – obiceiuri care fuseseră poate stabilite de proprii lor părinți – și-au făcut pentru ei înșiși, după propria voință și bunul lor plac, legi pe care le respectau și prin care în diferite locuri se întruneau o mulțime de oameni de diferite feluri. În sfârșit, după publicarea edictului nostru, care le ordona acestora să se conformeze vechilor obiceiuri, mulți s-au supus de teama primejdiei, mulți au fost tulburați de tot felul de chinuri. Dar fiindcă foarte mulți au rămas în aceeași stare și am văzut că aceștia nu își mai arată fața de zei cultul și respectul cuvenit și nu îl mai cinstesc nici pe Dumnezeul creștinilor, ținând seama de infinita noastră bunătate și luând în considerare obiceiul nostru statornicit potrivit căruia noi obișnuim să acordăm iertare tuturor, am decis că iertarea noastră trebuie să acționeze și în cazul lor, ca să poată exista din nou creștini și să-și ridice lăcașurile lor de adunare, așa încât să nu mai întreprindă nici un act contrar ordinii stabilite. Printr-un alt document scris noi vom da de știre guvernatorilor ce trebuie să aibă în vedere. În consecință, în urma iertării pe care le-am acordat-o, creștinii vor trebui să se roage Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră, a statului și a lor personal, încât statul să se mențină peste tot nevătămat, iar ei să poată trăi în siguranță în casele lor”. Prin acest decret emis de Curtea imperială, Biserica începe ușor să intre în societate și să se apropie de Stat în vederea statornicirii unei relații de colaborare.
I. 2. Politica lui Constantin cel Mare și Biserica creștină
Pe data de 27 februarie 274 avea să se nască în Naissus-ul Moesiei, Serbia de astăzi, Constantin cel Mare, din părinții Constanțiu Chlor și Elena, cel care avea să armonizeze relația dintre Stat și Biserică în Imperiul Roman.
Aproape de mijlocul anului 305, situația din Imperiul Roman începe să se schimbe în ce privește autoritatea politică: „La 1 mai 305 (împlinirea a 20 de ani de domnie comună) cei doi auguști, Dioclețian și Maximian Herculius, s-au retras de la conducerea Imperiului, conform înțelegerii făcute la început. Dioclețian s-a retras la palatul său din Salona, în Dalmația, unde a murit în anul 316, iar Maximian la Lucania, nevoit să se sinucidă la Messalia în anul 310, datorită înfrângerii suferite din partea lui Constantin cel Mare. Se formează a doua tetrarhie, Galeriu și Constanțiu Chlor devin auguști, asociindu-și câte un cezar; Galeriu pe Valeriu Maximianus Daia, un ofițer crud, violent, viclean, iar Constanțiu Chlor pe Flavius Valerius Severus. Galeriu va avea autoritatea dominantă. El administra Peninsula Balcanică și Asia Mică, iar Maximian Daia restul Orientului și Egiptul. În Occident Constanțiu Chlor conducea Britania, Gallia și Spania, iar Valeriu Sever, Italia Pannonia și Africa”.
Această nouă formulă avea să dividă în următorul deceniu, tocmai pentru că în anul 306 apare la conducerea Imperiului Constantin cel Mare. În anul 306, tatăl său moare la Eboracum. Galeriu nu dorea ca fiul lui Constanțiu să facă parte din cei patru conducători, dar armata condusă de augustul decedat îl numește deja pe Constantin Augustus. Constrâns de împrejurări, Galeriu este nevoit să îi dea și lui Constantin un titlu și în numește împărat. De aici începe să se schimbe structura puterii. Flavius Sever este ucis de Maxențiu în anul 307, care devine Augustus. Galeriu moare și el în anul 311 din cauza unei boli, iar în locul lui ajunge Maximian Daia, care îl numește ca cezar pe Liciniu. Constantin cel Mare devin unic deținător al puterii politice în partea occidentală după ce îl învinge, cu ajutor din partea lui Dumnezeu, pe Maxențiu la Roma. Iată cum ne prezintă istoricii victoria: „Trupele lui Constantin erau în inferioritate numerică, raportul fiind de doi la unu, decât nu chiar de patru la unu, dar atacul a fost hotărât și rapid. Principalele forțe ale lui Maxentius erau cantonate lângă Verona (poate pentru a apăra sau forța trecătoare Brenner împotriva lui Licinius). Constantin trece Alpii prin Muntele Cenis și înfrânge o armată numeroasă, din care făceau parte inclusiv clibanarii (cavalerie grea) lângă Torino, pe care-l ocupă apoi, în timp ce Milano capitulează. Înaintând spre Verona, obține o victorie decisivă și ajunge să controleze nordul Italiei. Maxentius pregătește Roma pentru asediu: aduce importante rezerve de alimente și consolidează zidurile, dar apoi se răzgândește și se decide să înfrunte inamicul printr-o confruntare directă, neavând probabil încredere în populație. Și-a condus armata spre nord și a traversat Tibrul pe la Podul Milvius, unde se întâlneau Via Cassia și Via Flaminia. Pe când înainta pe Via Flaminia de-a lungul Tibrului, i-au blocat înaintarea trupele lui Constantin, care avea pictată pe scuturi monograma Chi-Ro (chrismon, Khristos, adică litera I cu un cap răsucit și peste ea litera X). Aici, la Saxa Rubra (Stâncile Roșii) a fost învăluit de inamic pe Via Cassia. Prins între munți și râu, Maxentius și câteva mii dintre oamenii săi au pierit înecați în fluviu. A doua zi, la 29 octombrie 312, Constantin a intrat în Roma, în timp ce capul lui Maxentius era purtat în vârful unei lăncii pentru a arăta tuturor că este mort. La scurt timp după această victorie, Constantin înalță o statuie, în care era înfățișat cu o cruce în mână și pe ea se putea citi (potrivit lui Eusebius): Prin acest semn al mântuirii, adevăratul însemn al valorii, v-am salvat orașul și l-am eliberat de sub jugul tiraniei. Iar pe acul arcul care mai dăinuiește și astăzi pentru a-i comemora victoria, putem citi următoarele cuvinte: Prin inspirația divină și datorită mărinimiei sale sufletești, el și trupele sale au făcut dreptate poporului …”. Am ținut să prezentăm aici întregul pasaj consemnat în lucrarea citată legat de acest subiect, tocmai că aici putem identifica niște lucruri esențiale. După intrarea în Roma, Constantin ridică o statuie din a cărei inscripții se poate observa faptul că un ajutor venit din exterior, de natură divină, l-a ajutat să câștige războiul împotriva lui Maxențiu. Istoricii Lactanțiu și Eusebiu de Cezareea consemnează faptul că prin minune dumnezeiască, Constantin a avut o viziune prin care a fost sfătuit să tipărească monograma lui Hristos pe armele de luptă. Această statuie din Roma, putem spune că este prima dovadă a faptului că împăratul Constantin dorea reabilitarea Bisericii creștine și integrarea ei în viața socială romană. De aici pleacă întreaga sa politică religioasă prin care Biserica creștină este ridicată la rangul de religie licită, în primă fază, și de religie dominantă în Imperiu, ceva mai târziu. Vom vedea în următoarea prezentare cum creștinismul suprimat timp de două secole și jumătate renaște sub conducerea și ocrotirea lui Constantin cel Mare, care a fost și primul mediator între relația de armonie dintre Stat și Biserică în Imperiu.
I. 2. 1. Constantin cel Mare și legiferarea creștinismului
Este necesar să trecem în revistă evenimentele care au avut ca scop reabilitarea creștinismului, de la victoria de la Pons Milvius (312) și Primul Sinod Ecumenic (325). Prima acțiunii a puterii politice din Imperiu prin care se oferă o anumită libertate de manifestare a creștinismului a venit în anul 311, prin decretul lui Galeriu, emis cu câteva zile înainte de a muri și pe care l-am prezentat mai sus așa cum l-a consemnat istoricul Lactanțiu. Se prea poate ca în emiterea acestui act imperial să fi avut un rol important și Constantin, deoarece cu siguranță cei trei conducători romani se aflau lângă augustul absolut, Galeriu, în ultimele zile ale vieții sale, dar acest lucru nu poate fi dovedit și pus sub sceptrul certitudinii.
După evenimentele din Roma din anul 312 și ridicarea acelei statui prin care Constantin își arată atașamentul față de religia creștină, are loc unul din cele mai importante momente din istoria Bisericii creștine și anume Edictul de la Mediolanum. În acest an, în lunile februarie și martie, Liciniu și Constantin, cei doi Auguști din Imperiu (spune că și Liciniu este august pentru că era de la sine înțeles că el deținea puterea politică în partea orientală; el avea să îl învingă categoric pe Maximian Daia în luna aprilie a aceluiași an) s-au întrunit în orașul Milano de astăzi și au luat câteva decizii hotărâtoare pentru politica Imperiului, dar în special pentru religia creștină. Această întâlnire a avut loc cu siguranță din cauză că în luna martie 313, Liciniu se căsătorește cu sora lui Constantin ce Mare, Flavia Iulia Constantia.
În această perioadă este emis celebrul Edict de la Mediolanum, care prevedea câteva legi prin care creștinismul primea libertate de manifestare în Imperiul și ne vom prezenta câteva pasaje din corpusul acestuia pentru a vedea cum a fost formulate primele idei oficiale de bună relaționare dintre Biserică și Stat: „Eu, Constantin Augustus, cât și eu, Licinius Augustus, după ce într-un mod atât de fericit ne-am întâlnit la Mediolanum și am dezbătut toate problemele care privesc binele și siguranța publică, am considerat că trebuie reglementat, printre alte neajunsuri pe care le avem în vedere, binele majorității cetățenilor, în primul rând în privința respectului față de divinitate, astfel încât să dăm și creștinilor, și tuturor celorlalți oameni posibilitatea de a urma liber religia pe care fiecare și-o dorește … Noi am considerat de cuviință că trebuie supuse atenției tale aceste decizii în amănunt, ca să știi că le-am acordat creștinilor mai sus amintiți posibilitatea liberă și deplină de a-și practica propria religie … Și fiindcă se știe că acești creștini aveau obiceiul să se adune, ci și altele aparținând de drept comunității lor, adică bisericilor, și nu persoanelor particulare, toate acestea, prin legea pe care am scris-o mai sus veți porunci să fie restituire creștinilor…”.
Vedem că prevederile sunt destul de generoase pentru creștini. Cu siguranță, marele merit al emiterii acestui act se datorează lui Constantin cel Mare, care a profitat de căsătoria celor doi pentru a-și pune în practică politica religioasă pe care avea să o susțină și dezvolte pe tot parcursul vieții sale. Știm bine că Liciniu era păgân și nu cred că era el chiar așa de dornic în a legifera creștinismul. Faptul că Augustul Orientului nu agrea creștinii se poate observa și din persecuțiile pe care le-a inițiat împotriva lor după anul 313. Cu toate acestea, Constantin reușește să obțină o stare de pace în Imperiul și de libertate pentru creștinism cu care a fost de acord și Liciniu o bună perioadă de timp.
În Orient, Liciniu a publicat la Nicomidia, în data de 13 iunie 313, un document prin care vorbea de întrunirile care au avut loc la Milano și că dorește să acorde libertate de manifestare tuturor religiilor din Imperiu. De asemenea, poruncește ca toată averea Bisericii confiscată în timpul persecuțiilor să fie restituită proprietarului de drept. În septembrie 315 se emite un alt act prin care se reînnoiește regula restituirii bunurilor către Biserică. Creștinismul era scos de sub restricțiile pe care Galeriu le făcuse, dar nu avea încă un statut privilegiat, lucru ce avea să îl facă împăratul Constantin în următoarele două decenii.
Urmează acum câțiva ani de revenire la persecuții împotriva creștinilor, din partea lui Liciniu, fapt care l-a făcut pe Constantin să i-a măsuri drastice împotriva partenerului său de conducere.
Cauzele pentru care Liciniu a început persecutarea creștinilor după anul 316 se pare că ar fi fost de natură politică și nu de natură religioasă. Odată cu încercarea lui Liciniu de a-l asasina pe Constantin începe un conflict deschis între cei doi. Având în vedere că împăratului Constantin era mult mai puternic din punct de vedere militar, a recurs la persecutarea creștinilor, știind că fac parte din religia agreată de marele demnitar din Occident. Ia măsuri radicale precum interdicția impusă episcopilor de a nu mai face întâlniri, pentru ritualuri liturgice trebuiau să se reunească în afara zidurilor cetății și chiar s-a recurs la persecutări odioase. Dintre mucenicii care au primit moarte martirică în această perioadă se numără: Sfântul Severian, mucenicii Macrobiu, Gordian și Zotic și sfinții mucenici Ermil diaconul și Stratonic.
Starea aceasta de tensiune între Stat și Biserică, în partea orientală avea să se mențină timp de aproape opt ani, dar odată cu victoria lui Constantin împotriva lui Liciniu la Chrysopolis, în 18 septembrie 324, augustul învins este condamnat la moarte și executat la Tesalonic la finele anului 324 și fiul lui Constanțiu Chlor devine unic stăpânitor în Imperiul și niciodată în istoria acestui Stat nu s-a mai vehiculat ideea de diarhie sau tetrarhie. „Rămas singur stăpânitor, Constantin luă față de creștinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni, însă păgânismul greco-roman, care avea numeroase și puternice rădăcini”.
I. 2. 2. Împăratul Constantin și Sinodul I Ecumenic: „episcop al celor din afară”
Devenind unic împărat și legislator în Imperiul Roman, Constantin își începe reforma sa în toate domeniile Statului: Biserică, administrație, armată etc. Biserica devine acum un element important la Statului, bucurându-se de privilegii și fiind în relații strânse cu conducerea imperială. Libertatea dată Bisericii a dat naștere și unor dispute între membrii ei, mai pentru că unii, profitând de libertatea de opinie religioasă dată prin Edictul de la Milano, au început să remodeleze învățătura Bisericii. Un astfel de personaj, cu care s-a confruntat Biserica în timpul lui Constantin și a cărui erezie a fost și este fundamentul unor învățături greșite despre Sfânta Treime, este Arie.
Acest inițiator al ereziei ariene era originar din Libia și l-a avut ca dascăl pe Lucian de Antiohia. Ajunge preot în Alexandria, în jurul anului 318, unde își expune învățătura sa raționalistă. Alexandru al Alexandriei îl condamnă pe Arie într-un sinod local și chiar îl excomunică, car acesta se refugiază la prietenul și susținătorul său, Eusebiu al Nicomidiei. Aici scrie celebra sa lucrare, în care doctrina sa ariană este inserată în proză și versuri. Arie susținea că Fiul nu este decât o creatură a Tatălui și este un principiu care nu a existat din veșnicie, fiind inferior Celui care L-a creat.
Disputa dintre arhiepiscopul Alexandru și Arie aducea multă tulburare în Imperiul, iar Constantin nu își dorea acest lucru. A decis să îl trimită pe Osiu de Cordoba cu o scrisoare din partea lui în Alexandria pentru a media împăcarea celor doi, dar fără nici un rezultat. Împăratul și-a dat seama că liniștea Bisericii înseamnă și liniștea Statului; orice dispută de ordin religios punea în mișcare masele și acest lucru putea duce la revolte și distrugeri din care va suferi Statul. Chiar și cu intervenția lui Constantin problema nu s-a aplanat, ci chiar s-a amplificat: „Încercarea împăratului de a împăca pe Arie cu episcopul Alexandru al Alexandriei prin intermediul episcopului curții imperiale, Osiu de Cordoba, n-a dat rezultatul așteptat, ba chiar cearta dintre arieni și ortodocși a continuat cu și mai mare aprindere”.
Împăratului nu îi mai rămâne decât să convoace un sinod prin care toți episcopii din Imperiul să discute problema ereziei lui Arie și implicarea sa în organizarea acestui sinod (care avea să fie un exemplu pentru toți împărații bizantini care au dorit soluționarea unor probleme religioase care atentau la ideea de liniște și pace în cadrul Statutului) este o acțiune demnă de remarcat: „Pentru ca sinodul să întrunească episcopii din întreg Imperiul Roman, împăratul Constantin cel Mare și-a asumat responsabilitatea convocării lui. Pentru a facilita deplasarea sigură a episcopilor, a pus la dispoziția lor poșta publică (cursus publicus sau evectio) și le-a asigurat cele necesare drumului. De asemenea, pe tot timpul desfășurării sinodului li s-a oferit participanților masă și cazare gratuită”. De aici se vede faptul că împăratul Constantin este primul împărat roman care ajută efectiv Biserica creștină în ce privește dezvoltarea sa și încadrarea ei în Stat.
Lucrările sinodului s-au deschis în 20 mai 325, fiind prezidat de Alexandru al Constantinopolului și împăratul Constantin cel Mare. Din îndemnul pe care împăratul l-a făcut prin cuvântarea de la începutul Sinodului ne putem da seama că grija lui primară era formularea unei învățături de credințe care să aducă liniștea în sufletul său, în sânul Bisericii și prin acestea în viața de zi cu zi a Statului: „Așadar, nu mai zăboviți, prietenii mei, cei care sunteți totodată vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, al tuturor, și Mântuitorul nostru! Începeți prin a scoate pe loc la vedere pricinile neînțelegeri voastre și despovărați-le – sub semnul păcii – de cătușele ambiguității. Așa veți putea săvârși și ceea ce este plăcut Atotstăpânitorului Dumnezeu; iar mie, celui care deopotrivă cu voi mă străduiesc a-I sluji, îmi veți putea astfel aduce darul unei bucurii fără seamăn”. Putem observa că împăratul nu evidențiază numai faptul că o liniștire a spiritelor din cadrul Bisericii ar duce și la o bunăstare a Statului, dar pune accent și pe pacea sa interioară, în vederea formulării unei învățături prin care Dumnezeu să nu fie denigrat, așa cum se întâmpla în erezia ariană.
Constantin a participat efectiv la Sinod, însă doar la începutul acestuia și în calitate de autoritate politică care să supervizeze extern discuțiile. Totuși, s-a implicat efectiv în tot ceea ce a însemnat discuții, a venit cu unele propuneri și nu a pretins să fie glorificat de cei din jur, ci s-a supus regulilor de ordine și disciplină impuse de conducerea Sinodului. Iată ce ne spune episcopul Cyzicului, Ghelasie: „Când a intrat, a stat în mijloc și nu luat loc până nu i s-a făcut semn. Atât de mare era evlavia și respectul pe care împăratul le avea față de episcopi”. Iar Teodoret de Cyr, în lucrarea sa intitulată „Istoria bisericească”, aduce următoarele informații legate de atitudinea plină de smerenie a împăratului Constantin în cadrul lucrărilor sinodului: „Acesta a ajuns ultimul, însoțit de o mică suită, vrednică de laudă fiindu-i înfățișarea, vrednic de pomenire să fie ceasul în care a intrat în sală, dar vrednic de laudă să fie cinstirea pe care o avea față de ceilalți. A cerut să i se permită să stea pe scaunul cel mic, care i s-a pus în față, luând loc cu toții în același timp”.
Nu vom mai prezenta aici toate cele legate de hotărârile Sinodului în privința problemelor religioase și ne vom axa doar asupra unui subiect important din cadrul Sinodului. Trebuie însă să ne aplecăm asupra titulaturii de „episcop al celor din afară” pe care Constantin cel Mare și-a atribuit-o și să vedem cum a influențat aceasta relația dintre Stat și Biserică.
În biografia împăratului, realizată de istoricul Eusebiu de Cezareea găsim următoarea relatare: „Fapt care i-a și îngăduit să spună odată, la primirea unor episcopi, că și el ar fi un fel de episcop sau, cum l-am putut eu însumi auzi zicând: Voi sunteți episcopi întru cele dinăuntru ale Bisericii; pe mine însă m-a așezat Dumnezeu «episcop al celor aflate în afara ei». În duhul acestor vorbe, Constantin și-a păstorit toți supușii cu multă chibzuință; și îi îndemna din răsputeri să meargă pe calea unei vieți cuvioase”. Mulți comentatori ai văzut în această remarcă a împăratului bizantin o dorință de a-și impune o anumită autoritate politică în cadrul Bisericii. Mulți tind să creadă că el îi lasă Bisericii o anumită libertate de manifestare, de ordin cultic intern, dar monopolul de autoritate este deținut de Stat, iar creștinii trebuie să se supună legilor acestuia. Cea mai interesantă explicație și care ni se pare și credem că cea mai apropiată de adevăr este cea a lui Johann Albert Fabricius, care oferă o traducere mai explicită: „Voi sunteți episcopi pentru problemele interne (interiora ecclesiae = doctrina et sacramenta), iar eu pentru chestiunile externe (regimen et tutela – cârmuire și protecție)”. Nu credem că împăratul Constantin ar fi vrut o supunere din partea Bisericii față de Stat, pentru că el chiar a militat pentru libertatea creștinismului. Această afirmație nu aduce nici un efect negativ asupra relației armonioase dintre Stat și Biserică în cadrul domniei lui Constantin cel Mare. Faptul că împăratul era un misionar, putem spune, care prin autoritatea politică de care dispunea încerca să se ocupe de mărirea comunității creștine, ne vorbește același biograf al său, Eusebiu de Cezareea: „Și a ajuns el ca printr-o înșiruire de legi și rânduieli să dea în cele din urmă poruncă așa: nimeni să nu mai jertfească idolilor, să nu se mai îndeletnicească cu preziceri, să nu mai înalțe chipuri cioplite, să nu oficieze cine știe ce culte secrete și să nu întineze arenele orașelor cu sângeroasele lupte dintre gladiatori. Dar pentru Egipt – și mai ales pentru Alexandria – unde lumea obișnuia să-și venereze fluviul sub înfățișarea unor fameni, Constantin a dat o lege deosebită în care cerea tot acel neam de oameni nici-bărbați-nici-femei să dispară negreșit din viața publică, pentru ca lumea să nu mai poată da ochii cu niște inși supuși unor asemenea dezmățuri”. Putem observa că împăratul Constantin chiar dorea să armonizeze relația dintre Stat și Biserică, iar așa cum episcopii se ocupau de pacea internă a Bisericii, el, prin legi și autoritate de ordin politic, se ocupa de ocrotirea comunității din exterior și propagarea creștinismului și la cetățenii care nu îmbrățișaseră deja această religie.
I. 2. 3. Relația dintre Constantin și reprezentanții de seamă ai Bisericii creștine: Eusebiu de Cezareea și Sfântul Atanasie cel Mare
Este necesar ca la finalul expunerii legate de politica religioasă a împăratului Constantin cel Mare, trebuie să mai vorbim de relația pe care a avut-o cu unele personalități importante din viața Bisericii creștine și anume: Eusebiu de Cezareea și Sfântul Atanasie cel Mare.
Eusebiu de Cezareea a fost unul dintre cei mai importanți sfătuitori de pe lângă împăratul Constantin. Pentru că a fost un arian a influențat într-un fel sau altul politica religioasă a împăratului Constantin, dar din punct de vedere al culturii era un erudit: „Opera literară îl prezintă ca pe un teolog mediocru, dar un erudit incomparabil”. Chiar dacă înclinațiile religioase ale lui Eusebiu nu erau în concordanță cu învățătura cea adevărată stabilită la primul Sinod Ecumenic, a încercat din răsputeri să îl facă pe împărat să fie îngăduitor și ocrotitor cu creștinismul care era în formare. Din biografia pe care i-o face lui Constantin se arată destul de entuziasmat de toate binefacerile pe care marele demnitar politic le face Bisericii și chiar remarcă faptul că el nu dorește doar o reabilitare formală a creștinismului, ci este conștient că această religie este sursa mântuirii pentru fiecare creștin și mai ales pentru el însuși. Iată ce ne spune Eusebiu despre împăratul Constantin: „Adevărul este că împăratul nostru și-a potrivit sufletul acestor virtuți suverane, luându-se după modelul acelei Împărății din alt lume. Or, cine nu s-a împărtășit din ele și se leapădă de Împăratul a toate, cine nu-l cunoaște pe Tatăl Cel mai presus de ceruri al sufletelor noastre și nici nu și-a pus podoabele potrivite (înfățișării înainte) unui împărat, cine se lasă stăpânit de urât și de josnicie, cine se leapădă de regescul har al blândeții, luând chipul mâniei și parcă prefăcându-se într-o fiară, cine în locul unei purtări îngăduitoare se lasă pătruns de otrava greu-amenințătoare a răutății, cine, în loc să-și ascundă chibzuința, se smintește, cine se leapădă și de rațiune și de înțelepciune, lăsându-se în voia nesocotinței – cea mai cumplită pornire a sufletului, din care, precum dintr-o băutură amară, urmează cele mai cumplite vlăstare: desfrâul, lăcomia, crima, sacrilegiul, nereligiozitatea – așadar, cine ajunge sub stăpânirea lor, chiar dacă puterea uzurpată de el îl va face pentru o vreme să pară că domnește, în realitate nu poartă cu adevărat titlul de împărat. Am să și întreb: cum ar putea el să se arate vrednic să preia imaginea autorității monarhice, el – adică omul – al cărui a ajuns să găzduiască chipurile amăgitoare ale unei liote de diavoli ? Cum își va exercita puterea în chip de stăpân absolut unul care și-a agonisit un roi de stăpâni plini de cruzime și care a ajuns rodul plăcerilor rele, un afemeiat împătimit, rob al câștigului pe căi de necinste, irascibil și rob al izbucnirilor de mânie, robul fricii și al spaimelor, rob al diavolilor setoși de sânge și al duhurilor ucigătoare de suflet ?”. Chiar dacă Eusebiu era un arian este bine faptul că lângă împăratul Constantin se afla un personaj care îl susținea în armonizarea relației dintre Stat și Biserică. Chiar dacă uneori l-a influențat negativ în ce privește reabilitarea lui Arie și excluderea lui Atanasie cel Mare (chestiuni despre care vom vorbi mai jos), Eusebiu a jucat un rol important în simfonia dintre Stat și Biserică.
Sfântul Atanasie cel Mare era diacon când a avut loc primul Sinod Ecumenic, dar rolul său în derularea lucrărilor și formularea unei prime învățături de credințe au fost fundamental. Deși adunarea episcopilor a condamnat arianismul și doctrina ortodoxă a fost expusă în primele șapte articole ale simbolului niceo-constantinopolitan, disputele dintre arieni și adepții consubstanțialității au continuat și după anul 325. Între anii 330-335, Atanasie era ținta agresiunilor și acuzelor de tot felul din partea arienilor, iar împăratul Constantin dorea să restabilească pacea și a hotărât convocarea unui sinod la Tyr, care și-a deschis lucrările în iulie 335, în prezența împăratului care a cerut sinodalilor să fie cât mai rapizi în soluționarea problemei și restabilirea ordinii și a păcii.
Sfântul Atanasie s-a retras la Constantinopol și a cerut lui Constantin să convoace o confruntare deschisă în capitală între el și dușmanii săi arieni. „Pe baza unor mărturii mincinoase a șase episcopi, adversari direcți ai Sfântului Atanasie, împăratul Constantin, dând crezare acestor acuze și mărturii false, l-a găsit vinovat și a ordonat exilarea Sfântului Atanasie la 5 februarie 336 la Treveri (nordul Galiei)”. Acest gest a lui Constantin va deveni o acuză pentru dușmanii împăratului de-a lungul secolelor.
Kostas V. Karastathis vede altfel problema aceasta: „Acest exil al lui Atanasie îi face pe dușmanii Bisericii să întrebe cu satisfacție despre răul acestuia: Cum se face ca un sfânt să trimită în exil pe un altul ? Se mai întâmplă câteodată, fiindcă Biserica este o instituție întemeiată de Dumnezeu, dar este slujită de oameni, căci: Nimeni nu este perfect, numai Dumnezeu. Și sfinții, chiar dacă toată viața lor se luptă spre a ajunge la desăvârșire, ca oameni au și ei neputințele lor. Iar unii dintre aceștia, atât cât au trăit în lumea aceasta, au avut relații tulburi cu alți oameni, fie ei sfinți”. Oricum, Sfântul Atanasie a fost exilat pentru a se stabili o stare de liniște și pace în Imperiu și bine știm că după doi ani el a fost reabilitat de fiul său, Constantin al II-lea. Câteodată e necesar să îl excluzi pe cel nevinovat pentru a evita unele situații neplăcute și credem că în această măsură a acționat și împăratul Constantin.
I. 2. 4. Constantin cel Mare și realizările sale în ceea ce privește construcția de locașuri de cult creștine – model pentru ceilalți împărți bizantini
Relația dintre Stat și Biserică s-a evidențiat în timpul lui Constantin cel Mare prin faptul că a construit multe biserici creștine, în toate colțurile Imperiului, lucru care i-a motivat și pe ceilalți împărați bizantini, mai ales pe Iustinian I. Prin aceste realizări, Statul își apropie și mai mult Biserica, iar aceasta din urmă prinde încredere în conducerea Imperiului, pe care o susține. Să vedem, pe scurt, care sunt realizările lui Constantin cel Mare în acest domeniu.
Prima și cea mai măreață realizare a împăratului este construirea orașului Constantinopol, o capitală atât pentru Imperiul Bizantin, cât și pentru Biserica creștină, care după anul 1054 devine sediul Bisericii Ortodoxe. Iată care sunt bisericile pe care le-a ridicat Constantin, în funcție de oraș sau regiune:
a. La Roma:
1. Bazilica începută în anul 308 în timpul lui Maxențiu și finalizată după victoria de la Pons Milvius;
2. Bazilica din Lateran (azi San Giovanni in Laterano) care a fost începută în anul 313;
3. Biserici construite deasupra mormintelor Sfinților Apostoli Petru și Pavel;
4. Bazilica Sfântul Petru din Vatican, care a fost începută în anul 323 și finalizată undeva între anii 340-350.
b. În Palestina:
1. Biserica Nașterii Domnului din Betleem, care a fost construită sub supravegherea împărătesei Elena și sfințită în anul 335;
2. Biserica Învierii, inaugurată în anul 335, în prezența împăratului;
3. Biserica Înălțării, construită din inițiativa Sfintei Elena, tocmai pentru a păstra „memoria locului unde Hristos a încheiat prima venire pe pământ și a urcat iar la Ceruri”.
4. Biserica numită Filoxenia lui Avraam, construită lângă Stejarul Mamvri;
5. Biserica de pe malul lacului Ghenizaret, numită Et-Tabga.
c. În Antiohia, Constantin a ridicat una din cele mai vechi ctitorii ale sale din Orient, probabil în incinta palatului imperial de pe râul Oronte, cunoscută sub numele de Biserica Octogonală.
d. La Constantinopol:
1. Bazilica Sfânta Sofia, care a fost folosită ca biserică palatină și episcopală. Ea a fost restaurată de împăratul Iustinian I și avea să devină cea mai celebră construcție din Biserica Ortodoxă;
2. Biserica Eirene, închinată păcii;
3. Biserica Sfinților Apostoli, în care Constantin dorea să adune moaștele tuturor celor Doisprezece Apostoli și chiar și-a construit aici un mausoleu pentru el.
e. La Trier se află o dublă bazilică creștină despre care se crede că a fost construită tot de Constantin cel Mare.
II. STATUL ȘI BISERICA ÎN PERIOADA DE LA CONSTANTIN LA IUSTINIAN I
II. 1. Biserica în timpul urmașilor lui Constantin cel Mare până la urcarea pe tron a lui Teodosie cel Mare (379-394)
Constantin le-a lăsat urmașilor o moștenire fabuloasă. Un oraș nou ca și capitală a Imperiului, o politică religioasă bine conturată, administrația bine pusă la punct și multe biserici și clădiri care să împodobească impunătorul Constantinopol. După Constantin, reîncep disputele în ce privește împărțirea puterii imperiale.
După moartea lui Constantin cel Mare la 22 mai 337, conducerea Imperiului trebuia să se împartă între cei trei copiii ai marelui basileu, pe care i-a avut cu a doua lui soție, Fausta: Constantin II (337-340), Constanțiu (337-361) și Constans (337-350). „Constantin II a primit prefectura Galia, Britania și Spania cu Mauritania Tingitana, având reședința la Treveri în Gallia; Constanțiu conducea diocezele Egipt, Orient, Asia și Pont, având reședința la Constantinopol; Constans conducea Italia, Africa, Pannonia, Illyricum și Tracia având reședința la Sirmium”. Constantin II moare însă în anul 340 și domeniul stăpânit de el intră sub conducerea lui Constans.
Cei doi frați care au rămas la conducere s-au arătat foarte intoleranți cu păgânismul pe care nu au ezitat să îl persecute pentru a triumfa creștinismul. În ceea ce privește politica lor religioasă, Constanțiu a emis în anul 341 o lege prin care interzicea jertfirea la idoli. În anul 346, neoplatonicul convertit la creștinism, Iulius Firmicus Maternus consemna într-o scriere „superstițiile păgânilor și sfătuia pe împărați să topească comorile de aur și de argint ale templelor, persecutând pe cei ce nu renunță la păgânism. Astfel au fost distruse toate templele păgâne din centrele orașelor. Totuși o parte din ele au continuat să funcționeze iar preoții primeau subvenții de la stat. De asemenea au continuat să existe centrele de cultură conduse de sofiști și neoplatonici”.
Constanțiu, însă, spun istoricii, ura păgânismul pentru că era un arianist convins. Politica ilustrată mai sus, se referea doar la templele care se aflau în orașe sau în anumite centre urbanizate, „dar templele din afara zidurilor orașului au rămas încă neatinse pentru o perioadă. Câțiva ani mai târziu, un decret poruncea ca templele să fie închise, interzicea intrarea în ele și oprea aducerea de jertfe în toate localitățile și orașele Imperiului, sub amenințarea cu moartea și confiscarea averii. Un alt edict afirma că sub incidența pedepsei capitale ar cădea oricine ar oferi jertfe sau s-ar închina zeilor. Când Constanțiu, dorind să sărbătorească 20 de ani de domnie, sosi pentru prima dată la Roma, inspectă numeroasele monumente sub îndrumarea senatorilor, care erau încă păgâni, și porunci ca altarul Victoriei, care personifica pentru păgânism toată măreția de odinioară a Romei, să fie înlăturat din Senat. Acest lucru a produs o puternică impresie asupra păgânilor, căci ei au intuit că se apropiau zile ale existenței lor. Sub Constanțiu, scutirile clerului au fost extinse; episcopii au fost exceptați de la procesele civile”.
Această politică anti-păgână i-a permis creștinismului să se manifeste și să se dezvolte, dar împăratul fiind arian, credința creștină nu era cea conformă cu hotărârile celor 318 episcopi care au participat la primul Sinod Ecumenic. Politica ariană a Imperiului se va regăsi, sporadic, și la alți împărați bizantini, dar la unii se va manifesta mai violent sau mai puțin violent. Acest aspect îl vom ilustra pe parcursul lucrării.
Înainte de a vedea care a fost politica religioasă a împăratului Iulian Apostatul, trebuie să vorbim puțin despre sinoadele care au avut loc după cel ecumenic, din anul 325, pentru că este evident faptul că posibilitatea convocării lor se datorează și voinței puterii politice existente în Imperiu.
a. Sinoadele de la Tyr și Ierusalim din anul 335. În iulie 335, la Tyr are loc convocarea unui sinod, la cererea împăratului Constantin, pentru a se discuta unele probleme teologice prin care era o anumită stare de tensiune în Imperiu. La sinod a luat parte și un delegat al împăratului, comisul Flavius Dionysius și episcopi din Egipt, Libia, Asia și Europa. „Persoana avizată de semiarieni care predominau sinodul era Sfântul Atanasie cel Mare, care fiind învinuit de imoralitate, brutalitate, abuz, infidelitate față de împărat și alte astfel de născociri melitiene și ariene, trebuia să fie depus din scaunul episcopal și exilat. Acest lucru reiese și din modul cum s-au derulat lucrările sinodului și cum a fost alcătuită comisia de anchetă din adversari declarați ai Sfântului Atanasie: Theognis de Niceea, Maris de Calcedon, Macedonius de Mopsuestia, Teodor de Heracleea, Ursaciu de Singidunum și Valens de Mursa, ultimii doi episcopi illyrieni fiind cooptați pentru arianism în timpul exilului lui Arie în Illyric”. Atanasie a refuzat să se prezinte, știind că decizia va fi dată în defavoarea sa, iar sinodalii s-au deplasat la Ierusalim unde au sfințit biserica Sfântului Mormânt, la data de 14 septembrie 335, îndeplinind cererea și rugămintea împăratului Constantin.
După multe discuții, Atanasie este exilat la Treveri, la data de 5 februarie 336, fapt care i-au adus lui Constantin multe acuze până astăzi, dar istoricii mai noi sunt de părere că comportamentul lui Atanasie și minciunile unor episcopi arieni l-au forțat pe Constantin să i-a această decizie care avea să fie revocată după doi ani și patru luni, de către Constantin II, dând curs uneia din ultimele dorințe ale împăratului.
b. Sinodul de la Sardica. Odată cu numirea lui Eusebiu de Nicomidia ca episcop, a încercat să păstreze influența semiarienilor la Curtea imperială. Atanasie cel Mare este exilat din nou la data de 22 martie 339 din cauza acțiunii arienilor care activau din ce în ce mai mult în toate domeniile Imperiului. Semiarienii doreau ca să atragă de partea lor papalitatea, dar papa Iuliu (337-352) nu a dat curs tentativelor și a convocat la Roma un sinod, în anul 340, prin care confirma învățătura de credință formulată și promulgată în cadrul primului Sinod Ecumenic. Ca răspuns, semiarienii au convocat un sinod la Antiohia unde s-au confirmat deciziile luate în privința lui Atanasie cel Mare la Ierusalim și s-a discutat reîntoarcerea lui Arie în Biserică. Pentru că s-au format mai multe simboluri de credință și situație lui Atanasie nu era pe deplin rezolvată s-a hotărât convocarea unui sinod mai general la Sardica, ultimul oraș occidental condus de Constans și foarte aproape de granița teritoriului oriental deținut de Constanțiu.
S-a desfășurat în toamna anului 343, participând în jur de 80 de episcopi din partea occidentală, în frunte cu Osius de Cordoba și tot atâția episcopi orientali, grupați în jurul episcopului Antiohiei, Ștefan. Nu s-a ajuns la un consens și episcopii orientali s-au retras la Philippopolis, în Tracia, unde au condamnat din nou arianismul și pe toți care îl susțin și sunt împotriva lui Atanasie cel Mare. Cu toate acestea, sinodalii s-au întrunit din nou și după analize minuțioase s-a recurs la condamnarea tuturor arienilor, în frunte cu Grigorie de Alexandria, Vasile de Ancyra și Quintianus de Gaza. Sinodul al mai emis 21 de canoane care aducea noi prevederi în ce privește alegerea, drepturile și îndatoririle episcopilor. Sinodalii au mai redactat patru scrisori prin care comunicau episcopilor hotărârile luate la Sardica.
Sinodul de la Sardica a avut o importanță covârșitoare pentru creștinătatea secolului al IV-lea și a susținut lupta Bisericii împotriva arianismului care devenea din ce în ce mai puternic: „A fost considerat la vremea respectivă ca un al doilea sinod ecumenic datorită importanței lui în cadrul disputelor ariene după Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, deciziile lui nu au fost respectate decât de episcopatul illyrian și occidental ceea ce a însemnat continuarea disputelor ariene și în deceniile următoare. Episcopatul răsăritean găsindu-se în contradicție cu episcopatul apusean a contribuit la conturarea rivalității religioase dintre Roma și Constantinopol”.
c. Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348-378. Un factor care a facilitat convocarea unor sinoade aici, mai ales de către arieni și semiarieni s-a datorat înclinației împăratului Constanțiu spre arianism. În anul 348, la Sirmium, se întrunește un sinod care îl condamnă pe Fotin de Sirmium, un adept înfocat la lui Marcel de Ancyra, dar și al Ortodoxiei niceene, a preluat unele idei din învățătura antitrinitară a lui Pavel de Samosata, pe care le propaga în ținutul peste care el păstorea. În anul 351 a venit răspunsul arienilor, care tot la Sirmium, printr-un sinod, prin care este condamnat din nou Fotin.
Împăratul Constanțiu dorea să impună arianismul în tot Imperiull și a convocat două sinoade, la Arelate (353) și Mediolanum (355), la care „sinodalii, sub presiunea împăratului, au hotărât condamnarea Sfântului Atanasie al Alexandriei. Dintre apărătorii Ortodoxiei în Occident și-a mai păstrat scaunul doar Osius de Cordoba. Ceilalți au fost depuși și exilați: papa Liberiu al Romei la Bereea în Tracia, Dionisie de Mediolanum în Capadocia, Eusebiu de Vercelli la Scytopolis în Palestina, Lucifer de Cagliari la Germanicia în Siria și Ilarie de Pictavium în Frigia. În aceste condiții, însuși Sfântul Atanasie s-a ascuns la monahii din pustiul Tebaidei”. Este de notat faptul că politicul influențează deciziile sinodului. Deși trecuseră doar 30 de ani, diferența de atitudine din partea Curții imperiale față de un sinod de la Constantin I și Constanțiu diferă destul de mult. Se poate spune că tensiunea dintre Stat și Biserică, în această perioadă, devine destul de tensionată.
În anul 357 se convoacă un nou sinod la Sirmium unde se adoptă o nouă formulă de credință ariană, fapt ce a scandalizat susținătorii ortodoxiei niceene. Ca răspuns, la 12 aprilie 358 se întrunesc la Ancyra mai mulți episcopi și condamnă arianismul radical. La Sirmium se convoacă un alt sinod, sub președinția episcopului arian Vasile de Ancyra, în anul 358, prin care se emite o nouă formulare de credință ariană (a treia).
Totul avea să se încheie în anul 378, când în luna iulie, în prezența împăratului Grațian și sub președinția lui Ambrozie al Milanului și Anemius de Sirmium s-a desfășurat un sinod ortodox la Sirmium, la care au participat episcopi occidentali. Aici a fost înlăturat arianismul din ținuturile Illyricului și confirmată consubstanțialitatea dintre Persoanele Sfintei Treimi și expunerea învățăturii ortodoxe promulgate la Niceea, în anul 325. Acest sinod avea să precede atitudinea imperială favorabilă creștinismului adevărat, fapt care avea să se concretizeze și în convocarea unui Sinod Ecumenic trei ani mai târziu, despre care vom vorbi în cele ce urmează. Înainte de a aborda pe scurt acest subiect pentru a vedea armonia relației dintre Stat și Biserică, trebuie să spunem câteva cuvinte despre politica religioasă a doi împărați până la Grațian: Iulian Apostatul (361-363), un păgân, și Valens (364-378), un arian convins.
II. 1. 1. Păgânismul lui Iulian Apostatul și arianismul împăratului Valens
Iulian s-a născut la 6 noiembrie 331, mama lui fiind fiica lui Iulius Iulianus, guvernatorul Egiptului, Basilina, care a murit la puțin după nașterea lui. El a fost creștin până la vârsta de 20 de ani, dar masacrul întâmplat după moartea lui Constantin cel Mare, la 22 mai 337, prin care sunt uciși de trei copiii ai lui Constantin toate rudele lui Iulian, doar el scăpând miraculos din mâna soldaților, având doar 6 ani. Este preluat de Eusebiu de Nicomidia care îl inițiază în creștinism, dar acest lucru nu a avut un răsunet așa de mare în sufletul său precum păgânismul pe care avea să îl cunoască mai pe îndelete după vârsta de 20 de ani. Bunica sa, o doamnă aristocrată și influentă în lumea romană, mama Basilinei, „dărui prințului o frumoasă vilă și un domeniu compus din patru țarini pe țărmul asiatic al Propontidei (Marea Marmara), care, în vacanțele de vară, i-au procurat plăceri nespuse, atunci când el putea da frâu liber visării și imaginației sale. Numit Caesar al Galliei, la 6 noiembrie 355, la vârsta de 24 de ani, el dărui această încântătoare vilă retorului Evagrius”. De aici se poate observa afinitatea tânărului pentru religia păgână și admirația pe care o avea pentru cei care propagau aceste idei.
Despre religia solară a lui Iulian vorbește si Sfântul Grigorie de Nazianz: „Iulian coborî într-unul din acele sanctuare inaccesibile vulturului și înfricoșătoare, având în urma lui un om îndemânatic în farmece înșelătoare, mai mult sofist decât înțelept. Acești oameni practică în adevăr un gen de divinizație care caută întunericul și demonii subterani pentru a cunoaște viitorul. În același timp, pe măsură ce eroul nostru înainta (în subterană), înspăimântările se apropiau de el din ce în ce mai numeroase și îngrozitoare. Se auzeau zice-se, zgomote neobișnuite, se respirau mirosuri respingătoare, se zăreau spectre în flăcări și nu știu ce alte absurdități ale invențiilor. Ciudățenia scenei îl îngheață pe Iulian, căci el debuta în acest fel de inepții”. Iată de ce oameni era conjurat Iulian și cum a fost el inițiat în cultul solar al unor zeități păgâne. Să vedem însă, care a fost atitudinea sa față de Biserica creștină în cei doi ani de domnie.
După ce a fost inițiat în cultura elenistă de mari învățați precum Libaniu și Maxim din Efes, a preluat conducerea Imperiului după moartea lui Constanțiu, în anul 361, la vârsta de nici 30 de ani. De acum putea să își dea pe față convingerile religioase pe care le ținea până atunci ascunse: „Iulian era de mult timp un adept înflăcărat al păgânismului, dar până la moartea lui Constanțiu fusese obligat să-și ascundă convingerile religioase. După ce deveni stăpân absolut al Imperiului, începu să-și realizeze visul sacru de restaurare a religiei sale favorite”. Chiar din primul an a emis un edict în favoarea păgânismului și chiar a început să aducă jertfe, personal, într-o bazilică din Constantinopol. A început, de asemenea, să ofere privilegii și bogății celor care apostaziau de la dreapta credință și a interzis retorilor și gramaticienilor să îi mai învețe pe creștini. Este destul de interesant modul cum a reacționat Biserica creștină la acest edict: „O seamă dintre ei s-au bucurat cu naivitate că împăratul a îngreunat studierea scriitorilor păgâni de către unii credincioși. Ca să înlocuiască literatura păgână interzisă, scriitorii creștini ai timpului, în special Apolinarie cel Bătrân și Apolinarie cel Tânăr, tată și fiu, au propus crearea pentru uzul școlar a unei literaturi proprii. Având în vedere acest scop, ei au tradus psalmii în forme asemănătoare cu odele lui Pindar; Pentateuhul lui Moise l-au redat în hexametri; Evangheliile au fost rescrise în stilul dialogurilor lui Platon. Din această neașteptată literatură, care nu putea să aibă vreo calitate artistică genuină, nu a supraviețuit nimic. A dispărut odată cu moartea lui Iulian, când decretul său și-a pierdut relevanța”.
În anul 363, Iulian pleacă într-o campanie împotriva perșilor unde este rănit de o săgeată sau suliță în ficat, accident care îi provoacă moartea la nici 32 de ani. Ultimele cuvinte ale sale au fost: „Ai învins, Galileene !”.
După cum am observat mai sus, Iulian Apostatul dorea destul de mult să reînvie păgânismul, care era deja pe moarte. Cu toate acestea, păgânismul era o religie care murea și chiar dacă Iulian ar fi reușit să trăiască mai mulți ani, îi era aproape imposibil să mai propage o cultură și religiozitate păgână într-o lume care era din ce în ce mai ancorată în creștinism: „În momentul în care Iulian arunca Bisericii suprema sfidare în numele antichității păgâne, această antichitate nu mai era decât un cadavru și fluviul culturii curge pe albia creștinătății”.
Este evident faptul că în această perioadă de doi ani, Biserica și Statul au fost într-o ușoară tensiune, iar acest lucru nu avea să se termine cu moartea lui Iulian, pentru că pe tronul imperial aveau să apară câțiva împărați susținători ai arianismului și chiar ai păgânismului. În timpul lui Iovian (363-364), Valentinian I (364-375) și Valens (364-378) păgânismul a fost tolerat, iar ultimul dintre aceștia chiar a susținut fervent arianismul și acest lucru se vede prin atitudinea reticentă pe care o avea de clerul ortodox, perioadă în care Biserica nu a dus-o deloc bine (ca exemplu avem divergențele pe care le-a avut cu Sfântul Vasile cel Mare).
Valens, născut la Cibalae (Pannonia), ca fiu al unui modest ofițer, optează pentru cariera armelor, fiind numit, după urcarea pe tron a fratelui său mai vârstnic, Valentinian I, co-împărat cu sarcina de a guverna provinciile balcanice și orientale. Este net inferior fratelui său din punct de vedere al calităților militare, politice și administrative. În politica internă se remarcă prin represaliile împotriva cercurilor aristocrației senatoriale și prin sprijinirea arianismului. După ce reprimă uzurparea lui Procopius (înalt demnitar înrudit cu Iulian Apostatul), proclamat împărat la Constantinopol (365-366), poartă un război la Dunărea de Jos (367-369), împotriva vizigoților care amenințau provincile romane și sprijiniseră pe uzurpator. O fire ambițioasă el a sprijinit cercurile ariene tocmai pentru că acestea erau destul de numeroși mai ales în zona nordică a imperiului, fapt ce îl ajuta ca să apere mult mai bine aceste frontiere în fața invaziei vizigote. Valens nu s-a atins de doctrina ortodoxă, dar nu a ezitat să suprime pe toți cei care susțineau învățătura de credință niceeană și să dea anumite drepturi arienilor. El moare în urma luptei de la Adrianopol, unde se spune că goții l-au prins și l-au jupuit de viu, la data de 9 august 378. Deși nu a fost o persecuție declarată a ortodocșilor, Valens i-a atacat pe aceștia cât de mult a putut în detrimentul arienilor, care s-au putut manifesta liber. Putem spune că în această perioadă Biserica și Statul nu se aflau în relații perfect amiabile.
II. 1. 2. Împărații Teodosie (379-395) și Grațian (375-383) și victoria Ortodoxiei niceene. Sinodul al II-lea Ecumenic (381)
Pe lângă arianism, la sfârșitul secolului al IV-lea, apar alte erezii, care își avea originea tot în arianism și anume: pnevmatomahismul și apolinarismul.
A fost pusă în discuție o nouă erezie, care a apărut la jumătatea secolului al IV-lea și care punea în discuție dumnezeirea Duhului Sfânt și egalitatea și consubstanțialitatea Duhului cu Tatăl și cu Fiul. Aceștia considerau pe Duhul Sfânt ca un intermediar între Dumnezeu și creaturi. Ei s-au numit pnevmatomahi sau macedoneni (după numele episcopului semiarian Macedoniu, depus din scaunul de episcop al Constantinopolului în anul 360) sau maratonieni (după numele episcopului Maratoniu al Nicomidiei, devenit conducătorul lor). Erezia a apărut, după cum se poate constata, ca o nouă formă de arianism, căci negarea divinității lui Iisus Hristos, punea în discuție și Dumnezeirea Duhului Sfânt. Erezia s-a răspândit în Tracia, Bithinia, Helespont și în împrejurimi. Pnevmatomahismul era o religie care „punea în discuție dumnezeirea Sfântului Duh, egalitatea și consubstanțialitatea Duhului cu Tatăl și cu Fiul, considerându-l a fi doar intermediar între Dumnezeu și creaturi”. Împotriva acestui curent eretic au luat atitudine personalități bisericești marcante precum: Vasile cel Mare (cu lucrarea „Despre Sfântul Duh”, compusă între anii 374-375), Grigorie de Nazianz (care condamnă drastic erezia în ultima sa Cuvântare Teologică, rostită în biserica Învierii din Constantinopol), Grigorie de Nyssa (cu tratatul „Despre Duhul Sfânt contra pnevmatomahilor macedonieni”), Didim cel Orb (fiind autorul lucrării „Despre Duhul Sfânt”), etc. Toți vorbesc despre consubstanțialitatea Duhului cu Tatăl și cu Fiul.
Apolinarismul era o altă ereziei specifică perioadei despre care discutăm, „care voind a explica modul unirii firii dumnezeiești cu firea omenească în persoana Mântuitorului pornea de la filozofia lui Platon. Astfel, omul fiind compus din trup material, suflet animal și suflet rațional și nemuritor, la Întrupare Iisus Hristos a primit un trup omenesc cu suflet animal, iar locul sufletului rațional a primit Logosul”. Erezia ataca grav învățătura cea adevărată și trebuiau luate măsuri împotriva ei.
Șansa Ortodoxiei niceene a venit atunci când tronul imperial a fost ocupat, în Orient, de Teodosie cel Mare (379-395) și de către Grațian (375-383), în Occident. Acești doi Auguști s-au înțeles în ce privește administrarea politică a Imperiului și au luat măsuri în vederea reabilitării creștinismului confirmat și formulat la primul Sinod Ecumenic.
Teodosie dă două edicte imperiale prin care confirmă ortodoxia niceeană, la 28 februarie 380 și 10 ianuarie 381. Mai mult decât atât, tot din inițiativa împăratului, în iunie 381, se întrunesc la Constantinopol 150 de episcopi și se convoacă al II-lea Sinod Ecumenic, care a condamnat erezia pnevmatomahă și apolinarismul. În luna septembrie a aceluiași an se convoacă la Aquileea, de către împăratul Grațian, un sinod, prin care creștinătatea occidentală acceptă hotărârile sinodul de la Constantinopol și chiar se realizează o comuniune între creștinătatea orientală și cea occidentală, care de la Sinodul de la Niceea încoace se aflau într-o anumită stare de dispută. De asemenea, cu urcarea pe tron a celor doi auguști pro-niceeni are loc diminuarea tensiunii dintre Biserică și Stat, datorată de afinitatea unor înalți demnitari pentru ereziile antitrinitare. Tot sub influența lui Ambrozie, împăratul Teodosie I a început suprimarea păgânismului. A interzis mai întâi sacrificiile păgâne, apoi principalele temple păgâne au fost închise. După revolta păgânului Arbogastes din anul 393, el a introdus măsuri și mai aspre: toate oracolele și sărbătorile păgâne au fost interzise iar păgânii trebuiau să își desfășoare activitățile cultice pe ascuns.
II. 2. Biserica și Statul de la Teodosie cel Mare (379-395) la Iustin I (395-527)
După bătălia de la Adrianopol (378), în care împăratul Valens este ucis în lupta împotriva perșilor, Imperiul este din nou într-o stare de șoc. Împărații persecutori de la începutul secolului al IV-lea au mai avut parte de curmări ale vieții destul de sinistre, iar unii istorici mai apropiați de Biserică sunt de părere că moartea împăratului bizantin, la 8 august 378, s-a datorat îndepărtării acestuia de credința cea adevărată (Valens fiind arian): „Situația era catastrofală pentru Imperiul: prima oară în mai bine de un secol, un împărat roman era ucis în luptă, în Răsărit se crease un vid de putere, frontiera cu perșii era neapărată, iar goții aveau toată libertatea în Tracia. Bătălia de la Adrianopol a mai arătat și că germanicii puteau învinge o armată instruită și a demonstrat superioritatea cavaleriei grele. Din cauza crizei, guvernarea romană a fost paralizată temporar și a fost un noroc că goții nu au putut să profite de pe urma situației. Nu aveau nici un fel de experiență în ce privește asedierea orașelor și au trebuit să se mulțumească doar cu incursiunile făcute în ținuturile rurale din Tracia”. Situația era destul de nefavorabilă Bizanțului, dar pe tronul imperial urcă un împărat care avea să reconcilieze legătura dintre Biserică și Stat și să readucă Imperiului strălucirea de care se bucura în timpul lui Constantin cel Mare, Teodosie cel Mare (379-395).
Acesta s-a născut la 11 ianuarie 347 în Spania, la Cauca, în Spania, aproape de Segovia (astăzi localitatea Coca, aproape de Valladolid), loc de unde veneau cei mai puternici generali romani. În ce privește politica externă, el a ales să încheie mai multe tratat de pace cu popoarele care amenințau granițele Imperiului și s-a ocupat mai ales de problema goților, cu care a întreprins relații pașnice. „Politica gotică a lui Teodosie a avut drept consecință o mărire durabilă și considerabilă a statului”.
În ce privește relația sa cu Biserica, Teodosie convoacă al doilea Sinod Ecumenic prin care este condamnat arianismul, pnevmatomahismul, apolinarismul și confirmată învățătura de credință formulată la cel dintâi Sinod Ecumenic. Înainte de acest lucru, imediat după urcarea pe tron, el emite două edicte imperiale, la 28 februarie 380 și 10 ianuarie 381, prin care renunță la titlul suprem păgân de pontifex maximus și face din creștinism religie oficială de Stat. Unii istorici spun că Teodosie este primul împărat cu adevărat creștin și care a format primul stat eminamente ortodox, renunțând la orice privilegiu oferit de tradiția păgână și îmbrățișând toată învățătura creștină.
Un alt act care evidențiază faptul că Biserica și Statul se aflau într-o strânsă legătura și că întreaga curte imperială nu era străină de valorile pe care Biserica le cerea de la toți creștinii, în timpul domniei lui Teodosie și nu numai, reprezintă actul de penitență pe care împăratul îl face la cererea episcopului Milanului, Ambrozie. Tensiunea dintre cei doi crește atunci când basileul a recurs la uciderea unui număr destul de mare de locuitori ai Tesalonicului pentru că l-au ucis de un got, Botheric. Ambrozie a încercat din răsputeri să îl convingă pe împărat să nu întreprindă această acțiune sângeroasă, dar fără nici un rezultat și masacrul a avut loc. Ambrozie a cerut penitență din partea împăratului pentru păcatul grav pe care l-a săvârșit și chiar a refuzat să îl împărtășească la una din liturghiile oficiate și la care participa și Teodosie. După un schimb de scrisori între cei doi, Teodosie este de acord să facă penitență pentru fapta sa pe care a regretat-o destul de mult, pentru că a fost produsul unei abces de furie. Penitența publică care s-a încheiat la data de 25 decembrie 390 a adus pacea dintre cei doi și împăratul se arată un adevărat creștin, care este un conducător civil, dar și rob al lui Dumnezeu. Acest eveniment nu a marcat cu nimic relația dintre cei doi și nici relația dintre Stat și Biserică, ci chiar a dus la formarea unei legături mai temeinice între cele două instituții și conducătorii lor: „Începând din acel moment, între Ambrozie și Teodosie va domni o armonie desăvârșită, până la moartea acestuia din urmă, la 17 ianuarie 395. Atunci, Ambrozie a rostit cuvântarea funebră, în prezența lui Honorius”.
Tronul imperial este preluat de fiul mai mare al lui Teodosie, Arcadius, care avea vârsta de 17 ani, iar fiul mai mic, în vârstă de doar 11 ani, Honorius, primește partea occidentală a Imperiului spre stăpânire. Noi ne vom axa mai mult pe ilustrarea politicii religioase a împăraților din Orient, pentru că tema lucrării se încadrează în domeniul Bizantinologiei. În ce privește politica externă, Arcadius a avut parte din nou de presiuni din partea goților care doreau să invadeze teritoriu bizantin și chiar a fost nevoit să facă unele compromisuri pentru a iniția o stare cât de cât de provizorat care să ofere Statului o pace relativă cu poporul invadator.
O problemă spinoasă, care a marcat relația dintre Stat și Biserică a fost condamnarea unuia din cei mai mari predicatori ai creștinismului, Sfântul Ioan Gură de Aur. Tensiunea dintre Curtea imperială și patriarhul Constantinopolului a avut două cauze fundamentale. Prima dintre acestea a fost implicarea lui Ioan în problema origeniștilor din pustiul Nitriei. Ei intraseră în conflict cu orgoliosul și răzbunătorul patriarh al Alexandriei, Teofil (384-412). Acesta a început să prigonească așezămintele monahale din Nitria, aparținând călugărilor origeniști, iar aceștia din urmă au primit azil și protecție la Constantinopol, la Ioan Gură de Aur, care susținut cauza lor. Al doilea lucru care a creat tensiunea mai sus menționată, a fost acuzele pe care patriarhul de aduce opulenței practicate de împărăteasa Eudoxia, soția lui Arcadiu: „Adversar al luxului și a excesiv și apărător ferm al doctrinei niceene, Ioan și-a făcut foarte mulți dușmani printre cei din turma sa. Unul dintre adversarii cei mai de temut a fost împărăteasa Eudoxia, o adoratoare a luxului și a plăcerii, pe care Ioan a acuzat-o în mod public în cuvântările sale. El mers atât de departe în predicile sale, încât a comparat-o cu Isabela și Irodiada”.
Toate acestea aveau să ducă la exilarea patriarhului, prin sinodul de la Stejar, din anul 404, în localitatea capadociană Koukous. Este rechemat din exil, dar la puțină vreme este respins din nou pentru că a continuat predicile sale împotriva Eudoxiei. Pentru a vedea că această condamnare a lui Ioan a fost un aranjament politic între Eudoxia și Teofil și că Arcadiu, influențat puternic de soția sa, a semnat actele mai mult din constrângere decât din proprie voință, redăm reacția pe care a avut-o atunci când a văzut condamnarea: „Reacția împăratului Arcadius când a primit sentința care-l condamna e Gură de Aur a fost o surpriză pentru anturajul său. Împăratul, care de la moartea lui Eutropius semna cu ochii aproape închiși fără să citească tot ceea ce îi cerea Eudoxia să semneze, a deschis mari amândoi ochii. Împăratul a văzut clar sentința sinodului de la Stejar și tremura. Cu ochii mari deschiși și cu o voință pe care nimeni nu i-a bănuia, împăratul a refuzat categoric să-l condamne la moarte pe sfânt. Eudoxia a fost stupefiată când a văzut că soțul ei ia poziție. Și cât de mare nu i-a fost surpriza sa când împăratul i-a declarat cu aceeași voință că nu-l va trimite pe Ioan Gură de Aur în exil. E adevărat, sinodul îl condamnase la aceasta, dar sinodul nu-l putea trimite fără ordinul împăratului. Și el, împăratul Arcadius, nu voia să-și ofere brațul ca această sentință infamă a egiptenilor și a invidioșilor să fie executată”. Din fericire, relația dintre Stat și Biserică nu s-a degradat chiar așa de rău după condamnarea frauduloasă a lui Ioan, patriarhul Constantinopolului, s-au întreținut legături de cordialitate între cele două instituții.
II. 2. 1. Implicarea Curții imperiale în desfășurarea Sinoadelor Ecumenice de la Efes (431) și Calcedon (451). Nestorienii și monofiziții
După moartea lui Arcadiu, în anul 408, ca împărat al Orientului este ales Teodosie al II-lea, care va domni mai bine de patru decenii. Când e preluat puterea, avea doar șapte ani și a fost influențat, în mare parte, de sora lui Pulcheria și de soția acestuia Athenais, care a luat numele de Evdochia, care a trăit mai mult la Ierusalim, decât la Constantinopol. În ce privește politica externă, „Domnia lui Teodosie a fost marcată de o neobișnuită perioadă de pace la frontiere și de lipsa influenței din partea militarilor din capitala răsăriteană, eu efect direct al situației de acalmie: perșii nu reprezentau nici o amenințare serioasă dinspre răsărit, iar puterea lui Attila și a hunilor fusese mituită prin oferirea unor daruri bogate. Principala preocupare a curții răsăritene era refacerea unității Imperiului, în primul rând prin tratativele diplomatice de a atrage curtea apuseană de partea Constantinopolului, dar și prin încheierea unor căsătorii dinastice. În cele din urmă, toate aceste tentative au eșuat, deși Răsăritul avea aliați importanți, precum Galla Placidia și alții. Tot în această perioadă, barbarilor li s-au făcut în Vest niște concesii teritoriale care mai târziu s-au dovedit semnificative, iar vandalii au cucerit nordul Africii”.
În ce privește politica religioasă, Teodosie al II-lea este contemporan cu începutul disputelor hristologice, care se vor încheia abia după multe secole de frământări și tensiuni atât în sânul Bisericii, cât și în cadrul relației ei cu Statul. În anul 428, Teodosie îi încredințează scaunul patriarhal lui Nestorie, un nord-sirian, discipol al lui Diodor de Tars și al lui Teodor de Mopsuestia, fiind și un renumit catehet și predicator monah. Împăratul nu avea de unde să știe că acest Nestorie avea să fie factorul prim în formularea unei erezii care va tensiona viața bisericească și politică din prima jumătate a secolului al V-lea. El susținea următorul lucru: Cele două firi din Iisus Hristos (umană și divină) nu pot să se unească ipostatic pentru că ele sunt incompatibile din punct de vedere al naturii lor și, astfel, în Iisus Hristos se află două firi ipostaziate separat. De asemenea, el diminua importanța Fecioarei Maria în învățătura creștină, susținând că nu este Născătoare de Dumnezeu, ci născătoare de om. Evident că ipotezele lui au avut parte de o combatere aspră, mai ales din partea Sfântului Chiril al Alexandriei.
Din păcate, Curtea imperială era susținătoarea învățăturii lui Nestorie, fapt care a fost aspru criticat de Sfântul Chiril. După ce au fost convocate mai multe sinoade locale în care s-a condamnat nestorianismul (Roma – 11 august 430 – și Alexandria – noiembrie 430), s-a recurs la convocarea unui Sinod Ecumenic, la Efes, care s-a desfășurat între 22-31 iunie 431, dar biruința definitivă avea să se înregistreze doar pe data de 31 iulie 431. Deși au avut susținerea imperială prin comisul Candidian, nestorienii sunt acuzați de erezie de cei 198 de episcopi care s-au adunat în catedrala Sfintei Fecioare Maria din Efes. Este emisă următoarea învățătură de credință: „În Iisus Hristos sunt două firi, una divină și alta umană, dar o singură persoană, cea divină, a Fiului lui Dumnezeu. Legătura dintre ambele firi este o legătură firească, ipostatică, nu una morală. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este consubstanțial cu Tatăl, după dumnezeire și consubstanțial cu noi, după omenitate pe care a primit-o în sânul Fecioarei Maria. Ca atare, ea merită cu adevărat denumirea de Născătoare de Dumnezeu”. Teodosie al II-lea, chiar dacă a încercat să îl reabiliteze pe Nestorie, a semnat hotărârile sinodului, iar Nestorie este exilat și excomunicat.
Cu toate că a susținut erezia nestoriană, Teodosie s-a dovedit un bun administrator la Imperiului. Două acțiuni notabile din timpul domniei sale merită menționate pentru că a marcat profund viața bizantină. Primul dintre acestea este organizarea unei universități la Constantinopol. Printr-un decret, emis în anul 425, Teodosie al II-lea a organizat un centru universitar în capitala Imperiului la care predau 31 de profesori de gramatică, retorică, drept și filosofie. Profesorii nu aveau voie să dea ore particulare, ci toată munca trebuiau să și-o dedice în folosul universității. Primeau salarii fixe din visteria imperială. În scurt timp, centrul universitar de la Constantinopol devine un rival de temut la școlii păgâne de la Atena. Al doilea merit la lui Teodosie a fost emis în anul 438 un cod de legi, la care s-a lucrat timp de opt ani, numit Codex Theodosianus. Acest tom aduna toate decretele date de împărații creștini până la Teodosie al II-lea. A fost un act care a ajutat atât lumea juridică romană, dar și viața Bisericii creștine. De asemenea, acest Codex avea să fie un suport de inspirație pentru opera juridică a împăratului Iustinian I, despre care vom vorbi mai pe larg în capitolul următor.
Spre sfârșitul domniei sale, Teodosie al II-lea se confruntă cu o altă erezie și anume monofizismul sau eutihianismul. În încercarea sa de a combate erezia nestoriană, Eutihie, un exponent important al Școlii Teologice din Alexandria, a ajuns să susțină că în Hristos există doar o fire, cea divină, pentru că aceasta a absorbit-o pe cea omenească. Evident că acest lucru a dus la noi tensiune între cei doi poli de cultură teologică: Școala teologică din Alexandria și Școala teologică din Antiohia.
Să vedem însă cât și cum s-a implicat Curtea imperială în soluționarea acestei probleme religioase care amenința învățătura de credință elaborată la primele trei sinoade ecumenice. Patriarhul Flavian al Constantinopolului dorește să rezolve această problemă și îl cheamă pe Eutihie în fața unui sinod convocat la Constantinopol la 22 noiembrie 448, unde face următoarea mărturisire: „Recunosc că înainte de unirea Dumnezeirii cu umanitatea, Hristos avea două firi, dar după unire nu recunosc decât o singură fire”. După această afirmație, Eutihie este depus și condamnat de către cei 30 de episcopi și 23 de egumeni adunați în capitala Imperiului.
Teodosie al II-lea, influențat de eunucul Hrisafie, s-a alăturat cauzei monofiziților și alege din nou greșit tabăra cărei să se alăture. Sub influența lui Dioscor al Alexandriei și Eutihie dispune convocarea unui nou sinod la Efes, la data de 8 august 449. Lucrările s-au desfășurat într-o tensiune nemaiîntâlnită și toți episcopii au fost forțați să semneze hotărârile favorabile lui Eutihie și monofizismului. Sinodul a fost catalogat de papa Leon I ca fiind unul „tâlhăresc” (Ephesinum non judicium, sed latrocinium).
Teodosie al II-lea moare la data de 28 iulie 450 din cauza unui banal accident de călărie, în timp ce traversa râul Lycus, rănindu-se grav la coloana vertebrală. Tronul este preluat de sora acestuia, Pulcheria, care s-a căsătorit, formal, cu generalul Marcian, care a primit coroana imperială. Ambii erau susținători ai ortodoxiei și emis convocarea unui Sinod Ecumenic. În sfârșit, Curtea imperială i-a o decizie favorabilă Bisericii în detrimentul monofizismului.
Între 8 și 25 octombrie 451 se adună la Calcedon între 520-630 de episcopi din toate colțurile Imperiului pentru a lua parte la unul din cele mai importante Sinoade Ecumenice. Mărturisirea de credință ortodoxă suna cam așa: „Urmând Sfinților Părinți, noi învățăm și mărturisim cu toții pe Unul și același Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit în omenitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat, având suflet rațional și trup, deoființă cu Tatăl, după dumnezeire, și deoființă cu noi, după omenitate, fiind întru toate fără de păcat”. Hotărârile Sinodului sunt confirmate de Curtea imperială și Ortodoxia iese din nou învingătoare în fața ereziilor care doreau să o influențeze.
Cu toate acestea, o parte a creștinătății nu a acceptat hotărârile Sinodului de la Calcedon: „După Calcedon se va accentua separarea provinciilor monofizite (Siria, o parte din Palestina, Egipt) de teritoriile ortodoxe ale Bizanțului, afectându-se grav echilibrul politico-militar al statului bizantin. Să arătăm și faptul că monofizismul riguros eutihian cu timpul a evoluat spre un monofizism moderat, numit și monofizism verbal, așa că astăzi neînțelegerea dintre ortodocși și precalcedonieni (necalcedonieni, vechi-orientali) este o chestiune mai mult de terminologie”. Disputele nu se vor da numai în sânul Bisericii, ci și pe terenul politic, unii împărați și patriarhi fiind dispuși să facă unele concesii în favoarea monofiziților pentru a-i păstra în Biserică și pentru a nu scinda masele de oameni.
II. 2. 2. Politica religioasă a împăraților bizantini de la Leon I (457-474) până la Iustin I (518-527)
Domnia lui Marcian a fost destul de strălucită și când a murit, în anul 457, a lăsat visteria plină și o relație, cât de cât, armonioasă cu Biserica, aceasta și datorită soției sale, Pulcheria, dar odată cu moartea ei se stinge și dinastia lui Teodosie I. Puterea politică era deținută în Constantinopol, în acea vreme, de către Aspar, un alan, de origine germanică, care a favorizat alegerea lui Leon I (457-474), unul din asistenții lui personali, ca împărat al Bizanțului. E a purtat mai multe lupte cu hunii și a întreținut relații bune cu Apusul, fapt care face din domnia lui una benefică pentru Statul bizantin.
Zenon (474-491) este cel a preluat puterea după moartea lui Leon I și Leon al II-lea (acesta din urmă este fiul lui Zenon, care avea șase ani când a murit). Aceasta nu a avut relații destul de formale cu împăratul din Apus și a purtat lupte mai ales cu ostrogoții care amenințau teritoriile din Tracia.
Împăratul Zenon a murit în anul 491, puterea rămânând în mâinile văduvei sale, Ariadne, care l-a ales ca împărat pe un ofițer militar care avea o viață destul de obscură, Anastasios I (491-518), care a avut o domnie destul de lungă. „Imediat după urcarea sa pe tron, Anastasios și-a propus să-i aducă pe soldații isaurieni din Constantinopol sub controlul strict al guvernării imperiale. Era un administrator grijuliu și cumpătat, foarte atent la detaliile finanțelor de stat. A încercat să reconstruiască orașele Imperiului, în parte prin încurajarea comerțului. A desființat chrysargyron, o taxă foarte apăsătoare pentru interesele comerciale, iar în 494 a reformat emisiunile monetare din bronz … Reforma era menită, cel puțin într-o anumită măsură, să stabilizeze cursul monedelor din bronz de care depindea comerțul la scară mică. Anastasios i-a scutit pe curiales locali de povara strângerii impozitelor… a fost și un constructor plin de energie, implicându-se în mod deosebit în construirea unor sisteme defensive pe frontiere și a unor biserici în diferite regiuni ale Imperiului. În ciuda cheltuielilor asociate cu aceste proiecte, măsurile financiare solide luate de împărat au dat roade și se spune că la moartea lui trezoreria conținea 320.000 livre de aur”. Se poate observa că deși era cunoscut mai înainte de domnie ca fiind un personaj destul de fluctuant în gândire și comportament, a întreprins reforme administrative destul de complexe care au dus la îmbogățirea Imperiului.
După Anastasios I, Iustin I (518-527) a preluat puterea în anul 518. El a pus un mare accent pe pacea cu Apusul, în special cu papalitatea. A încercat să restabilească relațiile cu împărații de la Ravenna și chiar a fost de acord să împartă demnitatea de consul cu ginerele lui Theodoric, Eutharic, got de origine. În general, Iustin a întreținut o relație prietenoasă cu persanii, în ciuda faptului că a extins influența bizantină încheind o serie de alianțe cu vecinii Persiei, inclusiv cu lazii și ibericii, și un război, de altfel nesemnificativ, cu inamicul tradițional nu a izbucnit decât la sfârșitul domniei lui Iustin.
În ce privește politica religioasă a acestor cinci împărați bizantini de la Leon I și până la Iustinian I a fost una fluctuantă între monofizism și învățătura de credință promulgată la Calcedon. După moartea lui Marcian, monofiziții au devenit foarte puternici în Imperiu și adesea turbulenți. Au început să dețină monopolul în Alexandria, Antiohia și Ierusalim și să îi schimbe pe întâistătătorii ortodocși cu monofiziți. Spre exemplu, în Alexandria, după ce l-au asasinat pe patriarhul ortodox Proteriu, l-au pus în funcție pe Timotei Elur, un monofizit. Leon I s-a implicat destul de mult în această problemă și împreună cu papa Leon cel Mare (440-461) și patriarhul Anatolie al Constantinopolului (449-458) au încercat să remedieze probleme din Alexandria. Împăratul chiar a trimis mai mulți delegați care să cerceteze orientarea religioasă a lui Timotei Elur. Acesta a mărturisit că este monofizit și Leon a dispus arestarea și exilarea la Gangra, în Paflagonia.
Zenon nu era interesat de religie, dar se simțea nevoit să îi ajute pe calcedonieni pentru că îl sprijiniseră la preluarea puterii imperiale. Așa că în 482, el emite un document prin care cerea concilierea Bisericii, iar Nestorie și Eutihie sunt condamnați. Purta numele de „Henotikon” și a rămas în vigoare până în anul 519, când a fost scos din circulație pentru că nu a fost impus niciodată. Mai mult decât atât, a produs o schismă, numită schisma acaciană, care s-a soluționat abia la 28 martie 519.
În cel privește pe Anastasios. El a fost un monofizit convins și a susținut cauza necalcedonienilor. În cel privește pe Iustin I, În problemele religioase, atât de importante în Imperiul Bizantin, Iustin era un apărător al deciziilor Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451. În consecință, urcarea lui Iustin pe tronul de la Constantinopol a adus o răsturnare completă în politica imperială referitoare la chestiunile religioase, fiind anulat sprijinul pe care împăratul Anastasios I îl acordase necalcedonienilor. Drept urmare, monofiziții au început să fie persecutați, iar guvernarea lui Iustin a căutat să restabilească rapid viața Bisericii în concordanță cu cele stabilite la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon. Persecutarea monofiziților a continuat până în anul 520, după care împăratul Iustin a început să urmeze o politică mai tolerantă și mai pragmatică față de erezia monofizită, rămânând totuși devotat ortodoxiei Calcedoniene.
În capitolul următor vom vedea care a fost politica religioasă a celui mai mare împărat, după Constantin cel Mare care a deținut puterea imperială în Bizanț și vom observa cum a evoluat relația dintre Stat și Biserică de la Constantin I și până la Iustinian I.
III. RELAȚIA STAT-BISERICĂ ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI IUSTINIAN I (527-565)
Iustinian s-a născut în anul 483 într-un sat numit Tavrision, aflat în jurul orașului Skopje de astăzi, mai precis, între Illyricum și Macedonia. Datorită faptului că zona era populată de iliri și traci istoricii au pus problema originilor familiei lui Iustinian. Unii istorici au susținut că viitorul împărat era de origine slav, dar istoricul englez James Bryce a demonstrat că slavii nu existau în acea zonă, în acea perioadă, ceea ce face lumină în problema originii lui Iustinian, care era ilir sau traco-ilir latinizat. Numele său complet, așa cum este prezentat de dipticele consular din anul 521, este Flavius Petrus Sabbatius Iustinianus. Tatăl său se numea Istok sau Sabbatius, iar mama sa era sora împăratului Iustin I, Biglenitsa sau Vigilantia. El a fost adus de unchiul său la curtea imperială unde a primit o frumoasă educație în domeniul dreptului, matematicii, artelor, filosofiei. Era destul de priceput în drept, tactică militară și teologie, chestiuni care aveau să se evidențieze pe parcursul domniei sale de aproape patru decenii. Deoarece Iustin nu avea moștenitori, la numit pe Iustinian co-imperator, în anul 527, cu puțin timp înainte să moară. „Potrivit istoricului Teofanes, Iustinian a încercat să se facă iubit de popor, încă din timpul împărăției unchiului său, prin măsuri demagogice. Atunci când a fost ales consul a dat poporului mari sume de bani. A dăruit mai mulți bani pe când era consul decât orice alt împărat. Ioan Malalas spune că Iustinian i-a favorizat pe Albaștrii un partid politic din Constantinopol, și astfel a creat motivul pentru violență, insulte și crime. Din cele de mai sus rezultă cu certitudine doar un singur lucru, și anume că, în timpul domniei unchiului său, Iustinian s-a pregătit pentru propria sa ridicare pe tronul imperial”. Cu alte cuvinte, Iustinian s-a pregătit temeinic pentru preluarea tronului imperial, atât intelectual cât și demagogic, fapt ce s-a văzut și în timpul domniei sale, perioadă care poate fi socotită de departe una din cele mai strălucite din istoria Imperiului.
Iustinian I a fost căsătorit cu Teodora, poate cea mai controversată figură feminină din istoria Imperiului Bizantin. Istoricul Charles Diehl încă din primele rânduri ale biografiei ei îi oferă următoarea caracterizare: „Mimă și dansatoare fiind, în primii ani ai celui de-al șaselea secol, umplea Constantinopolul cu celebritatea ei scandaloasă”. Era originară, după unii cronicari, din Cipru sau din Siria și s-a născut în jurul anului 500. După ce a mai crescut puțin, ea a urmat cariera mamei sale, devenind o dansatoare celebră. Mai târziu pleacă în nordul Africii, la Pentapolis, împreună cu un demnitar al Imperiului, pe nume Hecebolos. Nu după mult timp, acesta o izgonește și se refugiază la Alexandria, unde găsește adăpost în casele de oaspeți ale monofiziților. Unii istorici sunt de părere că ea s-ar fi convertit la eutihianism, dar este un lucru incert (se prea poate, mai ales că a influențat profund politica soțului ei în ce îi privea pe monofiziți). Este posibil ca ea să îl fi cunoscut pe Severus, patriarhul monofizit la Antiohiei, care fusese exilat aici. După toate acestea, ea se întoarce la Constantinopol unde deschide o moară și avea să ducă o viață respectabilă până la întâlnirea cu viitorul ei soț.
Același istoric, Charles Diehl îi oferă o caracterizare a acestei soții a lui Iustinian: Era „destul de mică de statură, dar de o grație extraordinară; și figura sa încântătoare, cu tenul mat și puțin palid era luminată de ochi mari, plini de expresie, de vioiciune și de flacără. Din acest farmec atotputernic a rămas puțin lucru în portretul oficial, care se vede în San-Vitale din Ravenna. Sub mantia imperială, grea, statura pare mai rigidă și mai înaltă; sub diadema care ascunde fruntea, fața mică, delicată, cu ovalul puțin subțiat, nasul mare și drept, ea are o gravitate solemnă, aproape melancolică. O singură trăsătură trăiește în această figură ofilită: sub linia întunecată a sprâncenelor ce se îmbină, frumoșii ochi negri, despre care vorbește Procopius, mai luminează încă obrazul dispărând sub flacăra lor”. După cum putem observa, avea o frumusețea deosebită, lucru pe care l-a apreciat și Iustinian, care a apreciat-o destul de mult și chiar după moartea ei, nu ezita să vorbească de ea ori de câte ori avea prilejul.
Am prezentat aceste informații legate de Teodora, pentru că ea va influența destul de mult politica lui Iustinian și mai ales atunci când vine vorba de monofiziți. Deși Iustinian a făcut mici greșeli atunci când s-a implicat în problemele Bisericii, a avut un mare merit în tot ceea ce a făcut pentru Stat și pentru Biserică, dar și pentru formare unei relații armonioase între cele două. Înainte de a vedea mai îndeaproape politica religioasă a împăratului Iustinian I, trebuie să vedem care a fost, în linii mari, politica laică, externă și internă, a împăratului.
Încă din timpul domniei lui Iustin, Iustinian știa că va fi ales ca împărat după moartea unchiului său. Când a ajuns pe tron, impulsionat de impresia pe care o avea despre sine care consta în faptul că el este continuatorul Imperiului Roman, creștinul prin excelență și cel care trebuie să muncească pentru a uni Imperiul care era fărâmițat de conflicte religioase și politice. El militează cel mai mult pentru formarea unei bune relații cu Occidentul, fapt care a dus la neglijarea Orientului. Imperiul era vast și inamicii amenințau granițele din toate părțile, fapt ce l-a făcut pe Iustinian să ducă o serie de războaie atât ofensive, cât și defensive.
În ce privește războaiele ofensive a purtat lupte cu vandalii, ostrogoții și vizigoții, care amenințau mai ales în partea occidentală a Imperiului și Iustinian a reușit să îi supună, cât de cât, abia după mulți ani de dispute. Vandalii, care invadaseră teritoriul bizantin din nordul Africii au intrat în conflict cu populația romană, iar certurile interne, din clasa conducătoare, le-a decimat considerabil puterea de luptă. Războiul cu vandalii a durat în jur de 15 ani (533-548), făcând abstracție de momentele de armistițiu. Generalul Belizarie a cucerit repede teritoriu stăpânit de vandali și împăratul chiar a chemat la Constantinopol armata și în ținuturile proaspăt cucerite au rămas doar un număr mic de soldați sub conducerea lui Solomon. O rebeliune a măcelărit armata bizantină. Lupta finală a fost purtată în anul 548, bizantinii avându-l ca și conducător pe merituosul Ioan Troglita, un bun diplomat și general capabil și totul s-a finalizat cu victoria decisivă a soldaților lui Iustinian.
Disputele cu ostrogoții pot fi considerate cele mai importante războaie ofensive pe care Iustinian le-a purtat în timpul domniei sale pentru că acest popor deținea Italia, centrul lumii creștine occidentale, fapt care influența atât din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere religios relația dintre Bizanț și Roma. În afară de Italia, regatul ostrogot mai cuprindea și partea de nord-vest a peninsulei Balcanice și Pannonia. Priam etapă a războiului s-a desfășurat între anii 535-341, armatele imperiale ocupând Dalmația, Sicilia și Italia peninsulară până la Pad, inclusiv Roma și Ravenna. În a doua etapă, între anii 541-552, regele ostrogot Badvila, cunoscut și sub numele de Totila, a reușit să atragă de partea s-a un număr mare de țărani, coloni și sclavi latini și cu ajutorul lor a format o armată care a asediat cetatea Romei în cursul anilor 545-546. Efectivul militarii fiind slăbit, ostrogoții au recucerit o mare parte din Italia centrală și sudică, inclusiv Roma și insulele Sardinia și Corsica. Iustinian s-a văzut în situație de a mobiliza întreaga armată, care, sub conducerea generalului Narses, a reușit să învingă inamicii, în bătălia de la Tadinae, din anul 552. Până în anul 562, bizantinii au distrus și ultimele grupuri de rezistență ostrogotă și întregul teritoriul intră în posesia Imperiului Roman de Răsărit.
Mai rămânea de înlăturat de pe teritoriul bizantin un singur inimic: vizigoții. Până la începutul secolului al VI-lea, regatul vizigot cuprindea sudul și centrul Galiei și cea mai mare parte a Spaniei. După cucerirea de către franci, în anii 507-508, a Galiei centrale și sudice, în stăpânirea vizigoților au rămas numai Spania, cu excepția regiunii sale de nord-vest, unde se constituise, încă de la începutul secolului al V-lea, regatul suev și Septimania, regiune de coastă din sudul Galiei. Astfel, dintr-ul stat galo-hispanic cu capitala la Toulouse, regatul vizigot s-a transformat într-un stat aproape numai iberic, cu capitala la Sevilla, iar apoi la Toledo. Iustinian, profitând de un război civil care avea ca scop acapararea puterii politice în regat, a trimis o armată în Spania, în anul 550. Mai multe forturi și porturi au fost cucerite de bizantini și împăratul reușea să se facă stăpân peste colțul sud-estic al peninsulei, cu orașele Cartagina, Malaga și Cordoba, ca mai apoi teritoriu să se întindă până în vest la capul St. Vincent și până în est, la Cartagina. Noul teritoriu avea să fie sub stăpânirea Constantinopolului mai bine de 70 de ani.
Iustinian a încheiat un tratat de cu perșii, în anul 532, care prevedea o pace eternă. Conducătorul persan Chosroes, folosindu-se de o presupusă cerere de ajutor din partea ostrogoților, a rupt tratatul și după ce a cucerit Antiohia (unul din cele mai prospere orașe bizantine), a ajuns până pe malurile Mării Mediterane. Nici chiar Belizarie nu a reușit să stopeze înaintarea perșilor. În cele din urmă, în anul 562, Bizanțul reușește să încheie un armistițiu pe 50 de ani, care îl forța să plătească o mare sumă de bani, dar se bucura de unele facilități. Iustinian a trebuit să țină piept și imenselor hoarde de slavi și bulgari care intrau adânc în teritoriul bizantin (la sud de Dunăre), dar inamicii nu au putut fi respinși sau învinși total. Gepizii germanici și kuthrigurii, o ramură a hunilor, conduși de Zabergan, au pătruns în Tracia. Ei au atacat sistematic: o parte a atacat Grecia, o alta a pătruns în Cherson, iar cavaleria (în frunte cu Zabergan), a înaintat spre Constantinopol. Țara a fost pustiită, multe bisericii au fost distruse și panica domnea în capitala Imperiului. Belizarie a intervenit și el, iar hunii au fost învinși în toate cele trei puncte de atac, Imperiul salvându-se de la un posibil dezastru.
Campaniile militare a lui Iustinian au fost foarte costisitoare taxe excesive presau poporul, iar efortul depus a adus un beneficiu prea mic Imperiului în raport cu efortul material care s-a depus: „Din punct de vedere roman al lui Iustinian, campaniile sale apusene sunt ușor de înțeles și firești, dar din punct de vedere al bunăstării Imperiului, ele trebuie considerate inutile și dăunătoare. Prăpastia dintre Răsărit și Apus, în secolul al VI-lea era deja atât de mare, încât simpla ideea de a le reuni reprezenta un anacronism. O unire reală era în afara discuției. Provinciile cucerite puteau fi păstrate doar prin forță, iar Imperiul nu deținea nici puterea și nici mijloacele necesare. Amețit de visele sale irealizabile, Iustinian nu a înțeles importanța graniței și a provinciilor răsăritene, care reprezentau realmente interesele vitale ale Imperiului bizantin. Campaniile vestice, manifestare doar a voinței personale a împăratului, nu au putut aduce rezultate de durată, iar planul restaurării unui Imperiul roman unic a murit odată cu Iustinian, chiar dacă nu pentru totdeauna”.
III. 1. Atitudinea lui Iustinian față de disputele religioase din Imperiu
Înainte de a analiza în amănunt politica religioasă din cadrul Imperiului bizantin în timpul domniei împăratului Iustinian I, trebuie să spunem câteva cuvinte despre modul în care a tratat acest împărat bizantin problemele religioase și despre cum a perceput el relația dintre Stat și Biserică sau mai bine zis cum a încercat să facă din Biserică o instituție subordonată exclusiv Statului și puterii politice. Vom aduce aici viziunea istoricului A. A. Vasiliev privind acest aspect: „Ca succesor al cezarilor romani, Iustinian a considerat o datorie restaurarea Imperiului roman și a dorit în același timp să stabilească în interiorul Imperiului o lege și o credință. Un stat, o lege, o Biserică – aceasta a fost formula sintetică a întregii cariere politice a lui Iustinian. Fundamentându-și concepțiile pe principiul puterii absolute, e a considerat ci într-un stat bine organizat oricine este supus autorității împăratului. Conștient pe deplin de faptul că Biserica ar putea sluji ca armă puternică în mâinile statului, el s-a folosit de toate mijloacele pentru a și-o subordona. Istoricii au încercat să descopere motivele care au condus la politica bisericească a lui Iustinian; unii au ajuns la concluzia că pentru el politica a fost de primă importanță, iar religia doar o slujitoare, în timp ce alții considerau că acest al doilea Constantin cel Mare era gata să uite datoriile sale administrative oricând erau puse în joc problemele Bisericii. În dorința sa de a fi stăpân absolut al Bisericii, Iustinian nu doar și-a propus să țină în propriile mâini administrația internă și soarta clerului, inclusiv a celui de rang înalt, ci a considerat, de asemenea, un drept al său stabilirea dogmei pentru supușii săi. Împăratul bizantin avea dreptul să rânduiască viața clerului, să facă numiri în posturile bisericești cele mai înalte potrivit judecății sale, să se prezinte ca mediator și judecător în treburile clerului. A avut o atitudine favorabilă față de Biserică, protejând preoțimea și construind noi biserici și mănăstiri, cărora le-a acordat privilegii speciale. De asemenea, a depus mult efort în încercarea de a stabili unitatea de credință printre supușii săi. Adesea lua parte la disputele doctrinare, impunând decizii definitive în chestiunile controversate de doctrină. Această politică de amestec al puterii seculare în chestiunile religioase și bisericești, pătrunzând în cele mai adânci regiuni ale convingerilor religioase personale ale indivizilor, este cunoscută în istorie sub numele de cezaropapism, iar Iustinian poate fi considerat unul dintre reprezentanții cei mai tipici ai tendinței cezaropapiste. În concepția sa, conducătorul trebuia să fie atât cezar, cât și papă. El trebuia să reunească în persoana sa întreaga putere seculară și spirituală. Istoricii care accentuează partea politică a activităților lui Iustinian afirmă că motivul principal al cezaropapismului său a fost dorința de a-și asigura puterea politică, de a întări guvernarea și de a găsi sprijin religios pentru tronul său, obținut doar prin pură întâmplare”.
III. 1. 1. Monofiziții
Aproape întreaga politică religioasă a lui Iustinian a avut de-a face cu tentativa de a soluționa divergențele dintre ortodocși (calcedonieni) și monofiziți (necalcedonieni). Politica împăratului a fost însă influențată de soția sa, Teodora, o mare susținătoare și apărătoare a monofizismului, fie de cezaropapismul atât de accentuat de către el în decursul celor aproape patru decenii de domnie.
Rivalitatea dintre cele două grupări religioase creau mari probleme în Imperiul, iar Iustinian s-a străduit să le rezolve, tocmai pentru că era conștient că impunerea unei unități de credință ducea și la ideea de unitate politică. Chiar de când a urcat pe tron (527), împăratul a emis un edict prin care mărturisea și impunea în tot Imperiului credința calcedoniană, condamnând pe Nestorie, Eutihie și Apolinarie, dar nu făcea nici o referire la patriarhul Sever al Antiohiei, conducătorul partidei monofiziților, acest lucru datorându-se și influenței soției sale, dar și pentru că el spera că va putea să atragă pe aceștia pentru Calcedon. Multor călugări și episcopi anticalcedonieni li s-a permis să se reîntoarcă în Constantinopol și chiar au putut să intre în cercurile importante care cochetau cu curtea imperială. „Fără a-i constrânge, împăratul îi provoca la discuții, sfătuindu-i să adere la hristologia calcedoniană. Dintr-un memoriu reiese că anticalcedonieni acceptau numai primele trei sinoade ecumenice condamnând atât contopirea firilor susținută de Eutihie, cât și separarea lor ca la Nestorie. După învățătura lor, Logosul, născut din Fecioara Maria, a unit în sine trupul însuflețit și rațional și ca atare trebuie să se mărturisească o sigură fire întrupată a lui Dumnezeu-Cuvântul. Înainte de întrupare erau două firi dar după întrupare nu se poate vorbi decât numai despre o fire și o singură persoană a lui Dumnezeu-Cuvântul”.
La sfârșitul anului 532 și începutul anului 533, Iustinian a organizat într-una din sălile palatului Hormisda din Constantinopol, o discuție teologică între cele două grupări religioase, în încercarea de a se soluționa problemele. Patriarhul Sever a fost invitat, dar a refuzat să participe. Se poate observa de aici intenția lui Iustinian de a se implica în soluționarea unor probleme religioase care ar fi putut distruge unitatea politică a Imperiului. Pe lângă faptul că necalcedonienii au adus o serie de argumente ambigue și au contestat decizia sinodului ecumenic din anul 451 de ai reabilita pe adversarii Sfântului Chiril al Alexandriei și ai Sinodului al III-lea Ecumenic: Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr și Ibas de Edesa, problemă care a rămas destul de controversată, până ce a fost soluționată la sinodul ecumenic din anul 553 și a purtat numele de „Cele Trei Capitole”, despre care vom vorbi mai pe larg mai târziu. La ședința a treia, a participat împăratul, patriarhul Constantinopolului, Epifanie (520-535) și senatul. Împăratul s-a arătat, la început, destul de tolerant cu necalcedonienii care au tratat toate discuțiile cu superioritate, nefiind de acord cu hotărârile Sinodului de la Calcedon și nici cu formula teopashită a călugărilor sciți care a fost acceptată de Iustinian și introdusă în mărturisirea proprie de credință din anul 528. Eșecul discuțiilor l-au marcat profund pe Iustinian care a dat dreptate Ortodoxie și chiar a emis un nou edict, la data de 15 martie 533, prin care reafirma hristologia calcedoniană și anatemiza pe Apolinarie, Nestorie și Eutihie. Ca și în anul 527, nu se face referire la monofiziți și la conducătorul lor, Sever al Antiohiei. În data de 26 martie 533, respectiv 25 martie 534, edictul a fost trimis patriarhului Epifanie al Constantinopolului și papei Ioan al II-lea al Romei (533-535).
Server al Antiohie a venit în cele din urmă la Constantinopol în primăvara anului 535, având parte de o primire fastuoasă și de protecția curții imperiale și în special a Teodorei, o mare susținătoare a cauzei monofizite. Sever a intrat în contact cu patriarhul Antim al Constantinopolului (535-536) și a mărturisit că acceptă doar hotărârile primelor trei Sinoade Ecumenice și „Henotikon”-ul emis de împăratul Zenon. Este interesant că întâistătătorul Bisericii din capitală a aderat la gândirea teologică a lui Sever și a reușit să atragă mulți episcopi ortodocși la monofizism. Această atitudine a creștinătății răsăritene a intrigat Biserica Romei, iar papa Agapet I (535-536), venind la Constantinopol la 2 februarie 536, i-a excomunicat pe toți necalcedonienii și la hirotonit pe Mina (536-552) ca patriarh de Constantinopol. Acest gest de protest i-a făcut pe ortodocși să prindă curaj care au început lupta împotriva adversarilor religioși. Moartea neașteptată a papei, la 22 aprilie 536 nu a slăbit curentul calcedonian și chiar s-au deschis lucrările unui sinod la Constantinopol la care au participat 24 de mitropoliți și episcopi printre care și însoțitorii papei Agapet. „Sinodul a hotărât depunerea din scaunul patriarhal a lui Antim al Constantinopolului acuzat de monofizism și condamnarea lui Sever al Antiohiei, Petru de Apameea și a călugărului Zoaras ca anticalcedonieni. Împăratul Iustinian a confirmat aceste hotărâri mai întâi printr-o scrisoare adresată patriarhului Mina la 10 iunie 536 iar apoi printr-un edict publicat la 6 august 536”.
Prin acest edict, publicat de împărat, formulările de credință promulgate la Calcedon devin obligatorii în tot Imperiul și Iustinian se face un apărător al Ortodoxiei. Relația dintre Stat și Biserică se reface după numeroasele tensiuni care au avut loc în ultimul deceniu. Cu toate acestea, necalcedonienii sunt totuși tolerați politic, din cauză că se bucurau de protecția Teodorei.
La Alexandria edictul a fost aplicat imediat, tocmai pentru că aici domnea peste Biserică un patriarh calcedonian, Pavel de Teba. Bisericile necalcedoniene au fost sigilate și nimeni nu mai putea pătrunde în ele pentru a săvârși slujbe, dar acest lucru nu i-a împiedicat să își facă altele. Teodora, văzând că Orientul este tot mai înverșunat împotriva protejaților ei, a încercat să atragă de partea cauzei ei Biserica Romei, dar papa Silveriu (536-537) nu a acceptat nici o concesie. El a fost imediat înlocuit, pentru nesupunerea lui, cu Vigiliu, protejatul împărătesei și aprocrisiarh la Curtea imperială, la data de 29 martie 537. Imediat după înscăunare, Vigiliu s-a lepădat de politica religioasă a Teodorei, a refuzat să anatemizeze Sinodul al IV-lea Ecumenic și îi ataca constant pe monofiziți. Împărăteasa era de-a dreptul șocată de schimbarea de comportament și mentalitate a celui pe care ea îl ajutase să obțină funcția în care se afla și spera să o ajute în demersurile ei de a reabilitate pe necalcedonieni. Papa Vigiliu se va dovedi un mare apărător al credinței calcedoniene, după cum vom vedea pe parcursul lucrării.
Cu toate aceste lupte din partea ortodocșilor, anticalcedonismul nu dispăru complet ci găsi reînviorare prin Iacob Baradai, considerat fondatorul Bisericii necalcedoniene siro-iacobite. Venind din Mesopotamia împreună cu călugărul Sergiu, Iacob a trăit ca monah în Constantinopol între anii 528-543. Tot cu sprijinul ei, Iacob și prietenul său Teodoret au ajuns episcopi în Siria unde eu reactivat clerul necalcedonian. În ciuda reacției ortodoxe, Teodoret colinda Arabia și Palestina, iar Iacob Siria, Armenia, Capadocia, Isauria, Pamfilia, Licaonia, Lichia, Frigia, Caria, Asia, Cipru, Rodos, Chios, Mitilene ajungând până la Constantinopol. Ordinul de arestare dar de împărat nu a putut fi pus în aplicare deoarece Iacob umbla travestit în cerșetor și era protejat de adepții lui. Luând pe călugării Canon și Evghenie și pe fostul patriarh Teodosie al Alexandriei exilat la Derkos, lângă Constantinopol, Iacob Baradai a plecat la Alexandria unde au fost hirotoniți episcopi Canon pentru Tarsul Ciliciei și Evghenie pentru Seleucia în Isauria. La Alexandria s-a organizat Biserica necalcedoniană subterană ca în primele secole creștine. După o activitate de aproape 40 de ani de episcopat misionar, Iacob Baradai instalase 27 de episcopi și mitropoliți, 2 patriarhi și peste 1000 de preoți. Astfel, s-a înființat cu sprijinul împărătesei Teodora (în timp ce Iustinian I se confrunta cu problema Celor trei Capitole și cu origenismul, ducând și o campanie susținută pentru încreștinarea ultimelor rămășițe păgâne prin misiunea călugărului necalcedonian Ioan de Amida, numit și Ioan de Efes), Biserica iacobită sau siriană, Biserica imperială calcedoniană.
III. 1. 2. Călugării sciți și theopasismul
După schisma acaciană, era nevoie de o formulă dogmatică ce ajuta la apropierea dintre calcedonieni și necalcedonieni. Cei care au reușit să emită o astfel de cerință a lumii teologice au fost călugării sciți. Aceștia un ajuns la concluzia că următoarea formulă ar putea rezolva problema de atunci: „Unul din Sfânta Treime a pătimit în trup”, care a rămas în istorie sub denumirea de theopasism. „Călugării legau această mărturisire de expunerea dogmatică a Sfântului Chiril al Alexandriei: Singura firea a lui Dumnezeu-Cuvântul întrupat, care era, de asemenea, acceptată și de monofiziți. Ei mai prezentaseră ca argument faptul că mărturisirea lor fusese folosită și de Arhiepiscopul ortodox Proclu al Constantinopolului (435). Mărturisirea a fost folosită cu siguranță de către Arhiepiscopul Proclu, în special împotriva lui Teodor de Mopsuestia, dar până la expresia «în trup». Aceasta a fost adăugată de călugării sciți, care o găsiseră în scrierile teologice ale Sfântului Chiril al Alexandriei. Astfel, în noua sa formă, mărturisirea putea fi explicată nu numai în înțeles monofizit, ci și în înțeles ortodox. Ea exprima comunicarea atributelor celor două firi ale lui Hristos, datorită unirii lor în Persoana lui Hristos. Înseamnă că a doua persoană a Sfintei Treimi a suferit nu în natura Sa dumnezeiască, ci în trup, adică în firea omenească, unită cu firea dumnezeiască a lui Hristos. Astfel, se arată lămurit unirea celor două firi în Hristos. Monofiziții considerau că această unire fusese micșorată prin formula dogmatică a Sinodului de la Calcedon: în două firi”. Cu alte cuvinte, călugării sciți veneau să ajute Biserica să fie din nou unită.
Teoria călugărilor sciți i-a atras atenția lui Iustinian, care a încercat din răsputeri, în perioada 519-521 ca formula să fie acceptată de calcedonieni. Acest lucru nu s-a realizat pentru că nu avea acceptul nici unuia din cele patru Sinoade Ecumenice. În anul 521 are loc o întâlnire la Constantinopol, la care erau prezenți împăratul Iustin, Iustinian și papa Hormisda, dar arhiereii prezența au evitat să se pronunțe. Iustinian, în schimb, când a ajuns pe tronul imperial, în anul 527, făcea referire la teopashism în mărturisirea de credință. La adunarea din anul 532, când Iustinian a încercat împăcarea calcedonienilor cu necalcedonienii, dar pentru că nu s-a ajuns la nici un consens (datorită monofiziților extremiști care nu erau deloc deschiși spre dialog), împăratul a emis un edict prin care obliga la acceptarea teopashismului, iar cei care nu respectau hotărârile imperiale erau pedepsiți. Astfel, formularea de credință a călugărilor sciți a ajutat la formularea unui răspuns destul de plauzibil la încercările monofiziților de a anula hotărârile Sinodului Ecumenic de la Calcedon și de a statornicii învățătura de credință ortodoxă, formulată de Sfinții Părinți, prin luminarea Duhului Sfânt, la cele patru sinoade ecumenic.
III. 1. 3. „Cele Trei Capitole”
Problema „Celor Trei Capitole” reprezintă cea mai delicată problemă din întreaga politică religioasă a împăratului Iustinian I. Monofiziții îi acuzau pe calcedonieni că la sinodul ecumenic din anul 451 nu au fost condamnați și, deci, reabilitați, unii adversari ai Sinodului al III-lea Ecumenic și ai Sfântului Chiril al Alexandriei. Numele care s-au vehiculat cel mai mult în discuția acestui subiect au fost Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr și Ibas de Edessa.
Teodor de Mopsuestia († 428) a fost un mare exeget și precursor la nestorianismului. Originar din Siria, născut în jurul anului 350, a învățat pe lângă celebrul retor Libaniu și l-a avut ca și prieten apropiat pe Sfântul Ioan Gură de Aur. După ce petrece o bună perioadă de timp în asceză și studierea Sfintei Scripturi este hirotonit preot în anul 383, de către episcopul Flavian, în Antiohia. După noua ani este ales episcop de Mopsuestia, dar această perioadă din viața sa este puțin cunoscută. Teodor, deși era un mare învățat al timpului, cocheta doar cu personalități obscure în gândire din acea perioadă și cu persoane care erau adesea catalogate ca fiind eretice de diverse sinoade. Spre exemplu, Iulian de Eclanum, depus de papa Zosima pentru convingerile sale pelagiene și Nestorie, patriarhul Constantinopolului care a fost depus în anul 431 de Sinodul Ecumenic de la Efes. Sfântul Chiril al Alexandriei, analizând și comentând operele sale spune că mentalitatea sa a fost covârșitoare pentru dezvoltarea ereziei nestoriene.
Teodoret de Cyr († 458) s-a născut în Antiohia pe la anul 393, iar studiile și le-a făcut la școala mănăstirească Sfântul Euprepiu din Antiohia. La 20 de ani devine lector, la 25 este hirotonit diacon, iar la vârsta de 30 de ani este ales episcop de Cyr. Până la izbucnirea controversei nestoriene, Teodoret era un model de episcop, dar mai apoi l-a susținut pe Nestorie, care i-a fost coleg de școală. Când Chiril al Alexandriei a emis cele „12 Anatematisme”, a fost un dușman înverșunat al acestora catalogându-le ca fiind apolinariste. La Sinodul Ecumenic de la Efes a fost în tabăra antiohienilor și nici nu a semnat simbolul de credință redactat în anul 433 pentru împăcarea antiohienilor cu alexandrinii. A continuat să îl atace pe Sfântul Chiril până la moartea acestuia, în anul 444. După acest an, când a apărut monofizismul l-a condamnat mai ales în lucrarea Eranistes (Cerșetorul sau omul cu mai multe forme), în patru cărți, scrisă în anul 447. Pentru că a fost un opozant al eutihianismului, Sinodul de la Calcedon l-a reabilitat.
Ibas de Edesa († 457) este un alt reprezentat al curentului antiohian. Era acuzat că după anul 433 a trimis o scrisoare episcopului Maris Persanul sau Ardașir, prin care critica Sinodul al III-lea Ecumenic și doctrina lui Chiril și nici nu accepta hotărârile ecumenice din anul 431 și nu îl condamna pe Nestorie. Ibas a negat cu vehemență că această scrisoare i-ar aparține, dar tot a fost depus din scaunul episcopal. La Sinodul al IV-lea Ecumenic, el acceptă hotărârile de la Efes, în condamnă pe Nestorie și neagă cu vehemență paternitatea scrisorii în cauză. Din acest motiv, la Sinodul de la Calcedon este reabilitat, nu pentru că acea scrisoare ar avea un conținut ortodox, ci pentru că a acceptat mărturisirea de credință a primelor patru sinoade ecumenic.
Problema „Celor Trei Capitole” l-a implicat destul de mult în viața Bisericii. Sub influența origenistului și necalcedonianului episcop de Cezareea Capadociei, Teodor Askidas, a emis un edict, în anul 543, prin care condamna „Cele Trei Capitole”. Sub presiunea curții imperiale, cei patru patriarhi orientali, Mina al Constantinopolului, Zoil al Alexandriei, Efrem al Antiohiei și Petru al Ierusalimului, au semnat edictul, pe când papa Vigiliu s-a opus cu vehemență, motiv pentru care problema nu a fost soluționată abia în anul 553, când a fost convocat al V-lea Sinod Ecumenic.
III. 1. 4. Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol (553)
Împăratul Iustinian dorea ca prin convocarea acestui Sinod Ecumenic să soluționeze probleme religioase precum „Cele Trei Capitole” și origenismul, care ducea la dezbinare și la certuri interminabile între calcedonieni și necalcedonieni. Așa că, la data de 5 mai 553, sub președinția patriarhului Constantinopolului, Eutihie, în absența papei Vigiliu și în prezența a 150 de episcopi, dintre care numai 8 erau occidentali s-au deschis lucrările Sinodului din Constantinopol. Împăratul, prin reprezentantul său, făcea public faptul că el dorește anatemizarea celor trei personalități ale Bisericii care l-au condamnat pe Sfântul Chiril și că dorește refacerea unității. S-a acordat o mare importanță cazului lui Teodor de Mopsuestia, încercând să se i-a o decizie corectă și era o dilemă privind condamnarea numai a operei sau și a persoanei și s-a luat următoarea decizie: „Cine apără pe prea nelegiuitul Teodor și scrierile sale, în care el a turnat blasfemiile menționate și altele nenumărate împotriva marelui Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și nu-l anatemizează pe el, lucrările sale nelegiuite și pe cei care-l primesc, îl apără sau susțin că el a învățat ortodox, sau care a scris despre el și despre scrierile sale nelegiuite și care gândesc sau au gândit cândva la fel și au rămas până la sfârșit într-o asemenea erezie, să fie anatema”. Anatematisma aceasta vine să soluționeze cazul și să arate că este condamnată nu numai opera, ci și persoana lui Teodor de Mopsuestia.
În ce privește opera lui Teodoret de Cyr s-a recurs la condamnarea numai acelor lucrări care atacă doctrina hristologică chiriliană, iar conținutul scrisorii lui Ibas al Edesei a fost catalogat ca fiind nestorian și, prin urmare, condamnat. În ședința din 26 mai, sinodalii au discutat cazul papei Vigiliu. E a refuzat să se prezinte la sinod și chiar a emis un memoriu numit „Constitutum”, prin care respingea condamnarea „Celor Trei Capitole”, acțiune emisă în prima ședință a Sinodului de la începutul lunii. În acest caz, sinodalii l-au catalogat ca fiind nestorian, a fost depus și exilat de către împărat la data de 14 iulie 553, pe o insulă din Marea Marmara.
În ce privește origenismul, el era deja condamnat prin edictul emis de Iustinian în anul 543, iar sinodul s-a ocupat doar tangențial de această problemă, Origen fiind catalogat ca fiind eretic pentru că s-a inspirat din filosofia păgână și este pus alături de Pitagora, Platon și Plotin. „Prin urmare, Sinodul al V-lea ecumenic, a anatematizat pe Origen și adepții lui în contextul condamnării celorlalți eretici, fără a discuta cazul lui, ci luând act de edictul imperial și de hotărârile presinodului din anul 553. Prin condamnarea lui Origen și a origenismului, era condamnată de fapt filosofia platonică și neoplatonică. Se deschide astfel drumul spre scolastica medievală influențată de aristotelism, proces început odată cu închiderea școlii din Atena, în anul 529. Creștinismul răsăritean mai păstra concepte neoplatonice încreștinate prin mistica promovată de Dionisie Pseudo-Areopagitul și Sfântul Maxim Mărturisitorul, deoarece gândirea teologică adaptată la filosofia formei și a categoriilor aristotelice fusese deja postulată prin Leonțiu de Bizanț. Fără îndoială, motivarea imediată a condamnării origenismului a fost stoparea disputelor teologice din mănăstirile palestiniene care, alături de disputele calcedoniene tulburau liniștea și unitatea religioasă și politică la care împăratul Iustinian I ținea foarte mult. Prin condamnarea lui Origen, reprezentant de seamă al școlii și teologiei alexandrine de care făcea caz anticalcedonienii, se urmărea distrugerea rezistenței acestora și triumful hristologiei calcedoniene în întreg Imperiul”.
Sinodul s-a încheiat pe data de 2 iunie 553, care, deși este perceput astăzi ca o acțiune contrară Bisericii, a avut un mare merit în conturarea și evidențierea formulărilor de credință mai puțin digerabile a primelor patru Sinoade Ecumenice. De asemenea, un mare merit a avut și mărturisirea de credință a împăratului Iustinian I, care a realizat o sinteză destul de precisă a teologiei hristologice și prin care a încercat împăcarea celor care acceptau hotărârile de la Calcedon și care nu făcea acest lucru. Papa Vigiliu a cedat în luna decembrie a anului 553 și emite la data de 23 februarie 554 un al doilea „Constitutum” prin care acceptă hotărârile Sinodului al V-lea Ecumenic și moare în drum spre Roma, la Siracuza, în primăvara anului 554. Statutul lui este preluat de Pelagiu, un diacon de la Curtea imperială bizantină care era întemnițat pentru faptul că nu era de acord cu condamnarea „Celor Trei Capitole”. Când a fost ales ca și suveran pontif și-a schimbat gândirea teologică total și devine un militant pentru impunerea hotărârilor Sinodului Ecumenic din anul 553. Cu toate acestea, Apusul s-a arătat destul de intolerabil cu mentalitatea teologică impusă de Orient, dar Sinodul al V-lea Ecumenic avea să fie acceptat în timpul papei Grigorie cel Mare, care a afirmat că acest sinod nu a influențat mărturisirea de credință ortodoxă, ci doar a reglementat și clarificat unele chestiuni care datorită ambiguității lor iscau o serie de dispute și controverse de ordin religios care aducea dezbinare și tensiune nu doar pe plan bisericesc, ci și politic.
III. 2. Iustinian I și ajutorul său oferit Bisericii
Iustinian a militat destul de mult pentru unitatea Imperiului și a încercat să rezolve disputele religioase care pot afecta destul de mult relația dintre oameni. Deși a fost pe principiul că Biserica trebuie să se supună Statului și a promovat un cezaropapism destul de evidențiat a reușit să remedieze cât de cât problemele religioase mai ales după Sinodul Ecumenic din anul 553. Am discutat până acum relația dintre Stat și Biserică în contextul disputelor religioase în care împăratul era când în tabăra necredincioșilor, când în cea ortodocșilor, influențat fiind și de cei din jurul lui. Cu toate acestea rămâne un mare teolog, care a încercat să refacă vechiul Imperiul Roman atât din punct de vedere politic cât și religios. Trebuie să vedem cum a ajutat Iustinian Biserica și din alte puncte de vedere, lăsând la o parte problemele de ordin teologic, pentru că în timpul său s-au realizat lucruri mărețe pentru Biserică care s-au păstrat până astăzi și din care se vede o armonie între Stat și Biserică.
III. 2. 1. Prevederile legislative ale lui Iustinian I privind instituțiile Bisericii
În opera sa legislativă, Iustinian I vorbește despre importanța pe care o are morala propovăduită de Biserică pentru echilibrul din Stat și acest lucru favorizează Curtea imperială în mai facila conducere a mulțimilor de oameni. „Novella” a VI-a scoate foarte frumos în evidență acest aspect: „Căci, dacă preoțimea este pretutindeni fără pată, iar împărăția plină de credință în Dumnezeu este condusă cu dreptate și chibzuință, va fi bine pentru toți și toate binefacerile se vor revărsa peste omenire. Pentru aceasta, noi avem cea mai mare grijă pentru respectarea legilor dumnezeiești și a cinstirii preoțești care, dacă sunt bine păstrate, vor aduce mult folos de la Dumnezeu pentru noi, asemenea și în păstrarea celor de care ne bucurăm și toate cele pe care nu le-am primit le vom avea în viața veșnică”. Episcopii erau văzuți ca și urmași ai Apostolilor și trebuiau să se ridice la moralitatea și conduita pe care și aceștia o aveau în primul secol creștin. Episcopul, după părerea lui Iustinian era apărătorul celor nevinovați și un militant pentru respectarea legilor Statului. Astfel, prin lege episcopii puteau acuza chiar și pe guvernatorii provinciei și puteau să îi prezinte împăratului pe cei care încălcau legea. În anumite cazuri, episcopilor li se încredința prin lege puterea de a îndeplini anumite îndatoriri care reveneau în mod normal autorităților politic din acea provincie. Astfel, atunci când Iustinian a dat o lege prin care interzicea ca femeile să fie obligate să joace în teatre, a adresat legea nu autorităților, ci episcopilor. Uneori, episcopii supravegheau lucrările publice. De asemenea, încercau să verifice dacă era aplicată legea privind jocurile de noroc.
În ce privește atitudinea față de cei cinci întâistătători care ocupau scaunele patriarhale din cele cinci orașe care formau Pentarhia a păstrat hotărârile primelor patru sinoade ecumenice care vorbesc despre acest subiect. În canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon se ofereau privilegii egale cu cele oferite Romei și patriarhatului de Constantinopol: „Urmând întru totul orânduirilor Sfinților Părinți și cunoscând canonul abia citit al celor 150 de Dumnezeu prea iubitori episcopi, care s-au întrunit în împărătescul Constantinopol, în noua Romă, sub marele Teodosie, fostul împărat de pioasă amintire, aceleași orânduim și le statornicim și noi, despre întâietățile prea sfintei Biserici a aceluiași Constantinopol, a nouei Rome, devreme ce și scaunul Romei vechi, părinții după dreptate i-au dat întâietate pentru că cetatea aceea este cetate împărătească. Și cei 150 episcopi prea iubitori de Dumnezeu, îndemnați de același țel, au dăruit întâietăți egale prea Sfântului scaun al Romei noi, socotind a fi cu dreptate, ca cetatea care s-a cinstit cu împărăția și cu senatul, și care a dobândit întâietăți deopotrivă cu ale vechii Rome împărătești; întocmai ca și aceea să se facă de mare în lucrurile cele bisericești fiind a doua după aceea. De asemenea ca numai mitropoliții diecezei Pontului, a Asiei, și a Traciei, precum și episcopii din ținuturile barbare ale diecezelor numite mai înainte, să se hirotonească de către pomenitul preasfânt scaun al prea Sfintei Biserici din Constantinopol; și adică, fiecare mitropolit al diecezelor pomenite, împreună cu episcopii din eparhie, hirotonind pe episcopii din eparhie după cum se rânduiește prin dumnezeieștile canoane; iar mitropoliții pomenitelor dioceze să fie hirotoniți, după cum s-a spus, de către arhiepiscopul Constantinopolului, după ce potrivit obiceiului s-au făcut alegeri într-un glas și i s-au adus lui cunoștință”. Împăratul Iustinian, prin „Novella” a CXXXI-a aducea în vigoare același lucru, doar că se folosește de o altă formulare mai voalată, putem spune: „Hotărâm în concordanță cu hotărârile celor patru Sinoade ca Prea Sfântul Papă al vechii episcopii a Romei să fie primul (în cinstire) dintre preoți, iar Prea Fericitul Arhiepiscop al Constantinopolei, numită și Noua Romă, să fie al doilea după Prea Sfântul Scaun Apostolic al Vechii Rome, dar cu întâietate asupra celorlalte scaune episcopale”.
În ceea ce privește celelalte scaune episcopale din Imperiul nu a adus alte reglementări, dar din atitudinea sa față de acestea arăta respect și le conferea importanța cuvenită. În cadrul operei sale legislative care viza Biserica oferea privilegii și aducea în vigoarea reglementări ale sinoadelor ecumenice privind preoții și diaconii. Nu a uitat și de viața monahală și s-a arătat un mare susținător al acestui mod de manifestare și trăire a credinței. A fost un susținător al vieții de obște și încerca să descurajeze viețuirea de unul singur, în afară de o comunitate bine structurată, organizată și condusă de un stareț.
III. 2. 2. Închiderea Școlii filosofice din Atena
Iustinian, din dorința de a forma o singură orientare religioasă în Imperiul, lucru care aducea stabilitate și unitate, a închis faimoasa Școală filosofică din Atena, în anul 529. Oricum, Atena își pierduse prestigiul cultural încă din secolul al V-lea, când împăratul Teodosie al II-lea a pus bazele Universității din Constantinopol. Profesorii păgâni au fost aspru persecutați și bunurile lor și ale școlii au fost confiscate. Unii din filosofii atenieni s-au refugiat în Persia, la Curtea regelui Chosroes, un mare iubitor de cultură, dar atmosfera persană nu le-a fost favorabilă grecilor, iar regele le-a permis să se întoarcă în Imperiul Bizantin. Regele persan chiar a insistat pe lângă marele bazileu bizantin să nu îi persecute pe acești învățați de altă religie decât cea oficială din Imperiul. Iustinian s-a ținut de cuvânt și filosofii au trăit în cadrul granițelor bizantine în pace și siguranță totală. „Evreii și rudele lor religioase, samaritenii din Palestina, nemaisuportând persecuțiile statului, s-au răzvrătit, dar au fost reprimați cu o brutalitate inimaginabilă. Multe sinagogi au fost distruse, iar în cele rămase în picioare s-a interzis citirea Vechiului Testament din textul ebraic, care avea să fie înlocuit cu versiunea grecească a celor 70 de traducători (așa-numita Septuaginta). Drepturile civile ale populației au fost reduse. La fel de sever au fost persecutați și nestorienii”. După părerea noastră, măsurile luate de curtea imperială au fost mult prea drastice pentru acești oameni care erau de altă orientare religioasă. Poate curtea imperială dorea prea mult impunerea unei religii unice prin care obținea un echilibru politic, pentru că dintotdeauna religia unică într-o comunitate a fost un factor de unitate și stabilitate de natură politică. Cu toate acestea, trecând peste persecutarea acestor persoane, Iustinian a încercat prin acest fapt stabilirea unei relații armonioase între Biserica și Stat și Imperiull nu făcea decât să formeze un climat prielnic Ortodoxie în acțiunea sa de dezvoltare.
III. 2. 3. Actele de binefacere pentru Biserică și ctitoriile lui Iustinian I
Făcând abstracție de campaniile militare ale lui Iustinian din Occident care s-au dovedit a fi o mare risipă de bani și fără un efect vizibil pe viitor și trecând cu vederea unele momente în care s-a arătat destul de tolerant cu monofiziții (bineînțeles, sub influența soției sale), Iustinian a fost un mare constructor de biserici și un binefăcător al Bisericii Ortodoxe ajutând enorm nu numai la fundamentarea unor învățături dogmatice, dar și la dezvoltarea iconografiei și arhitecturii bisericești bizantine.
Potrivit legii lui Iustinian, sărac era cel care avea venituri mai mici de 50 de nomisma, iar acestora li se furniza gratuit pâine. Legea însă era aplicată doar asupra celor care nu cerșeau și nu puteau să muncească pentru că anumite neputințe fizice nu le permiteau acest lucru. A construit diverse case pentru săraci și chiar avea sume pregătite pentru ajutorarea celor care erau afectați de anumite calamități. A avut grijă și de transportul pe uscat din acea perioadă, pentru că era destul de afectat de hoții tot mai mulți din acea vreme. Așa că, a zidit mai multe case pentru călătorii săraci la răspântii de drumuri, cum ar fi Casa lui Isidor, Casa lui Arcadie sau casa de oaspeți de la Ierihon. Toate acestea se făcea și cu sprijinul împărătesei care rea o mare susținătoare a acțiunilor de ajutorare și filantropice care se întreprindeau în cadrul granițelor Imperiului. Multe astfel de case și altele construite erau folosite ca aziluri pentru bătrâni și ca spitale. Iustinian avea mare grijă de cei bolnavi și a construit spitale atât în capitală, cât și în alte părți ale Imperiului (Antiohia, spre exemplu) cărora le dona câte o anumită sumă de bani pentru întreținere. Aceleași lucruri ar trebui repetate și în ceea ce privește contribuția. Împăratului la îngrijirea copiilor abandonați și a orfanilor. Neîncetatele invazii barbare, îndelungatele războaie ale lui Iustinian pentru recâștigarea Africii și a Apusului, cutremurele etc. au lăsat, fără îndoială, un număr mare de orfani și copii fără apărare. Îndelungata tradiție grecească, romană, iudaică și creștină a impus nu numai asupra contemporanilor săi grija față de acești copii, ci și asupra lui Iustinian însuși. Bisericile, mănăstirile și persoanele particulare, împreună cu Statul, au contribuit la creșterea lor. Aparent, judecând după legile lui Iustinian, numărul acestor instituții era mare și ele se aflau pe tot teritoriul împărăției. În Novellele sale, Iustinian vorbește adesea despre orfelinate și rezolvă anumite probleme pentru apărarea lor. În „Novella” a CXXXI-a, cap. XV, împăratul dă drepturi importante administratorilor de orfelinate, ca și porunci pentru averile orfanilor și orfelinatelor. Iustinian era un conducător militar care trimitea bani pentru răscumpărarea prizonierilor de război. De asemenea, era preocupat de problema imoralității și chiar a emis unele legi prin care pedepsea cu moartea pe proxeneții care racolau fete, amăgindu-le, pentru a scoate bani din prostituarea acestora. Teodora chiar a recurs la răscumpărarea fetelor de la proxeneții lor pentru a le elibera și chiar le-a ajutat să înceapă o nouă viață. Astfel, Iustinian chiar susținea moralitatea religioasă pe care o promova Biserica și chiar era un exemplu pentru creștinii de atunci prin actele sale de caritate.
În ce privește construcția de biserici, vom aminti cele mai importante ctitorii ale sale. Cea mai mare și mai importantă dintre acestea era catedrala Sfânta Sofia. Constantin cel Mare este primul care a construit o biserică închinată Înțelepciunii Divine, dar a fost distrusă în timpul răscoalei NIKA, din anul 532. După ce Iustinian a suprimat această acțiunea de revoltă prin capabilul său general Belizarie, a recurs la reconstruirea acestei biserici. Angajând cei mai celebrii arhitecți ai timpului, Anthemios din Tralles și Isidor din Milet, celebra construcție a fost terminată și sfințită la data de 27 decembrie 537, în prezența patriarhului Mina al Constantinopolului. Cupola avea un diametru de 31 m și era ridicată la mai bine de 50 de m deasupra pământului. Poate îndrăzneala arhitecților a fost prea mare, pentru că în urma unor cutremure survenite în anii 553 și 557, cupola s-a prăbușit la data de 17 mai 558. Isidor cel Tânăr a reconstruit-o și a fost finalizată în anul 563 și s-a păstrat până astăzi. După cucerirea Constantinopolului de către trupele otomane conduse de Mahomed al II-lea Cuceritorul, celebrul locaș de cult a fost transformat în moschee, iar în prezent este muzeu. Cu toate acestea se poate vedea și astăzi cât de impunătoare este celebra construcție a lui Iustinian I.
Împăratul a construit și alte biserici, pe lângă catedrala Sfânta Sofia. La Constantinopol se mai păstrează biserica Sfinții Serghie și Vach, având o formă octogonală și Sfânta Irina, care este construită după forma primelor bazilici creștine. În Occident, de pe timpul lui Iustinian, s-au păstrat bisericile din Ravenna, San Apollinare in Classe, San Apollinare Nuovo și San Vitale. La Tesalonic a refăcut biserica Sfântul Dumitru, care se păstrează în forma sa originară până astăzi, iar la Efes, ca și ctitorie iustiniană, aveam biserica Sfântului Evanghelist Ioan. A ajutat și așezarea monahală de pe muntele Sinai, care purta ca ocrotitoare pe Sfânta Muceniță Ecaterina. El l-a trimis aici pe un oarecare Dulas, care avea să devină și egumenul mănăstirii, pentru a întemeia aici o mănăstire cu fortificații puternice care să o apere de acțiunea piraților.
Toate aceste acțiuni ale împăratului Iustinian nu au făcut decât să întărească relația dintre Stat și Biserică, care a fost uneori tensionată pe perioada celor 38 de ani de domnie, datorită disputelor teologice în care Curtea imperială s-a implicat destul de profund. Cu toate acestea, Iustinian, deși milita pentru o subordonare a Bisericii în fața Statului, a fost un împărat ortodox care a ajutat enorm Biserica prin acțiunile sale și chiar a ancorat-o mai bine în lumea politică, oferindu-i prin opera sa legislativă o mare importanță.
CONCLUZII
„Biserica – învață Sfântul Ioan Gură de Aur – este neamul omenesc mântuit în Hristos”. Prin Biserică, deci înțelegem pe toți cei ce au aceeași credință (care respectă, venerează aceeași divinitate, conturându-și viața după principiile morale impuse de aceasta) și care se comportă sau acționează într-un anumit fel. Constrângerea fundamentală impusă acțiunii creștinului este dată de conceptul de dreptate. Nimic nu iubește creștinul mai mult decât lucrarea dreptății, aceasta fiind realitatea care îl unește cu Dumnezeu și cu oamenii. Dar pentru că Biserica este o instituție divino-umană, fiind dublu ancorată, atât în material cât și în imaterial, trebuia să aibă tangență și cu societatea laică. De fapt, să încerce să armonizeze ideologia de dreptate divină și dreptate umană.
Persecuțiile de la Nero și până la Dioclețian nu au făcut decât să se impună dreptatea umană, în detrimentul celei divine, dar cea din urmă a biruit în cele din urmă și acest lucru se vede că deși persecuțiile au fost care mai de care mai odioase ele nu au decimat numărul creștinilor, ci acesta creștea vizibil. Constantin cel Mare, cel mai prolific împărat bizantin, chiar înainte de a ajunge unic stăpânitor în imperiu (după anul 324),se arată un simpatizant al creștinilor. Acest lucru se reflectă din politica sa religioasă și putem spune că numai un om într-adevăr pătruns de credință poate să realizeze ceea el a realizat pentru Biserică, dar și pentru societatea de atunci. Deși au fost unele decizii imperiale care au tensionat Biserica, precum excomunicarea lui Atanasie cel Mare și reabilitarea lui Arie, dar trebuie să luăm în considerare faptul că împăratul i-a decizii în urma unor sfaturi și îndemnuri ale unor demnitari apropiați lui. Nu avea de unde să știe situația religioasă numai din gura acestora, iar dacă îi erau prezentate denaturat informațiile, nu poate fi acuzat de nimic.
După împăratul Constantin cel Mare, Iulian Apostatul încearcă să reabiliteze păgânismul, dar moartea subită a împăratului adus și la trecerea definitivă a păgânismului sub anonimat. De fapt, reabilitarea păgânismului lui Iulian a fost văzută ca o ultimă zvâcnire a unui concept care murea. Teodosie I face din Ortodoxie religie de stat și faptul că face acte de penitență la cererea lui Ambrozie al Milanului, tocmai pentru a consolida relația dintre Stat și Biserică. Mulți ar fi tentați să spună că Biserica a devenit o autoritate atât de puternică încât a eclipsat și chiar subordonat puterea politică. În mintea unor oameni de astăzi, care nu mai cunosc nici măcar teoretic, ca să nu mai vorbim de practică, termenul de penitență, ascultare, tăiere a voii și detașare de orgoliul propriu, nu își pot explica cum Teodosie a fost în stare să facă penitență publică. Acest gest arată nu faptul că Statul de denigrează pe sine în fața Bisericii, ci că politicul se supune unor reguli bisericești, așa cum și Biserica a respectat și de multe ori a dat curs inițiativelor Statului. Numai așa se poate vorbi de o relație dintre două elemente: fiecare parte respectă și se supune rigorilor impuse de fiecare parte.
Iustinian I, începând cu anul 527, considerându-se un posibil restaurator la vechiului imperiu roman a conturat o puternică politică ofensivă în Occident, eliberând de vizigoți și ostrogoți Spania și Italia. Toate aceste acțiuni s-au dovedit a fi zadarnice, tocmai pentru că exista deja ruptură de mentalitate, cultură și religie între Răsăritul și Apusul creștin. Aceste acțiuni militare au fost încununate cu succes, dar au golit visteria imperială. În timp ce generalii lui Iustinian erau ocupați cu recucerirea teritoriilor romane din mâna invadatorilor, Iustinian se ocupa de sistemul legislativ al Statului, dar și de probleme religioase care tensionau starea generală de spirit a Bisericii. Monofiziții au fost un factor permanent de tensiune și cauza, putem spune, a tuturor problemelor religioase care au existat în imperiul condus de Iustinian I. Adesea influențat de soția sa, Teodora, o mare susținătoare a monofiziților, Iustinian a dat dreptate când monofiziților, când ortodocșilor.
Problema Celor Trei Capitole, un important element de atac la adresa canonicității și ecumenicității Sinodului al IV-lea Ecumenic, a provocat un val de dispute între partida monofiziților și cea a calcedonienilor fapt ce a dus la condamnarea acestora în cadrul Sinodului al V-lea Ecumenic (553).
Un element important al politicii lui Iustinian a fost cezaro-papismul. Acesta reprezenta concentrarea puterii politice și religioase în aceleași mâini ce poate fi ori șef de stat, ori conducător de biserică. Un exemplu de cezaro-papism este absolutismul politic și religios al împăraților bizantini dar și al papilor Bisericii de Apus, de-a lungul secolelor XI-XVII, și mai puțin manifestat după Renaștere. Cezaro-papismul lui Iustinian a fost destul de renumit în timpul domniei sale și chiar a fost acuzat de o prea mare implicare a acestuia în viața Bisericii, chiar impunând unele criterii după care Biserica era obligată să le respecte. Cu toate acestea, împăratul a ajutat destul de mult Biserica și chiar a încercat să contureze o singură orientare religioasă în imperiu.
Împăratul Iustinian era un ortodox convins, fiind un sprijinitor ferm al Bisericii și un susținător al dezvoltării monahismului. După ce Teodosie I proclamase creștinismul ca singura religie acceptată în stat, legislația iustiniană vine cu noi întăriri, suprimând dreptul necreștinilor de a accede la funcții publice. Notabilă pentru această epocă este și reforma justiției, prin codificarea și actualizarea dreptului roman, o măsură care se impunea cu stringență, datorită confuziei create de nenumăratele legi date de împărații precedenți, de multe ori fără a se ține cont de cele date anterior. Astfel că se ajunsese la situația în care legile se contraziceau între ele ori deveniseră complet inaplicabile. Dincolo de valoarea practică a acestei măsuri, pentru epoca lui Iustinian, există și o însemnătate deosebită pentru cei care studiază dreptul, chiar și în zilele noastre. Datorită inițiativei lui Iustinian este cunoscut dreptul roman și, mai mult decât atât, este un lucru unanim recunoscut că toate sistemele juridice europene actuale s-au inspirat din Codul lui Iustinian.
Iată care este părerea unor istorici cu privire la politica lui Iustinian, la general vorbind: „Faptele împăratului privind problemele religioase ale vremii sunt în armonie deplină cu credința sa ortodoxă. Între credința sa ortodoxă și faptele sale există o relație internă care ne conduce la concluzia că prima reprezintă cauza principală și temelia celei de-a doua. Această relație cauzală dintre credință și fapte în cazul lui Iustinian se vede clar în multe din acțiunile sale. Astfel, de pildă, implicarea sa și participarea activă la rezolvarea diferitelor probleme religioase din vremea sa, lucrarea sa legislativă, acțiunile de binefacere și așa mai departe pot fi înțelese și considerate ca roade ale credinței sale. În plus, existența însușirilor comune dintre credință și practică, adică doveditul caracter absolut al ambelor, prezența elementelor conservatoare etc. dovedesc legătura și dependența reciprocă dintre ele. Suntem de părere că toate acestea întăresc și lămuresc concluziile și opiniile noastre prezentate în această lucrare față de politica religioasă și de credința lui Iustinian”.
BIBLIOGRAFIE
A. IZVOARE:
*** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prefericitului Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2014.
EUSEBIU DE CEZAREEA, Cuvântarea ținută cu prilejul sărbătorii a treizeci de ani de domnie ai împăratului Constantin (Treicennalia), în vol. Scrieri. Partea întâi. Traducere, studiu, note și comentarii de Teodor Bodogae, col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 13, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991.
EUSEBIU DE CEZAREEA, Viața împăratului Constantin și alte scrieri, ediția a II-a, revizuită și adăugită, studiu introductiv de Emilian Popescu, traducerea din limba greacă și note de Radu Alexandrescu, col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 8, București, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2012.
LACTANȚIU, Despre moartea persecutorilor. Traducere de Cristian Bejan, Iași, Editura Polirom, 2011.
PROCOPIUS DE CEZAREEA, Războiul cu goții. Trad. H. Mihăescu, București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963.
PROCOPIUS DE CEZAREEA, Istoria secretă, București, Editura Gramar, 2006.
B. CĂRȚI:
BĂBUȘ, Emanoil, Bizanțul, istorie și spiritualitate, București, Editura Sophia, 2003.
BĂBUȘ, Emanoil, Introducere în Istoria Bisericească Universală, București, Editura Sophia, 2003.
BOBRINSKOY, Boris, Taina Bisericii. Trad. Vasile Manea, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2002.
BOROIANU, Dimitrie G., Istoria Bisericii creștine de la începutul ei și până în zilele noastre, vol. IV, ediție îngrijită și actualizată științific de Daniel Benga, cu o prefață de Radu Boroianu, București, Editura Anastasia, f. a.
BREZEANU, Stelian, O istorie a imperiului bizantin, București, Editura Albatros, 1981.
BULGAKOV, Serghei, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, București, Editura Paideia, 1990.
CARY, M., SCULIARD, H. H., Istoria Romei. Traducere de Simona Ceaușu, București, Editura All, 2008.
CHAMPLIN, Edward, Nero. Traducere de Gabriel Tudor, București, Editura Bic All, 2006.
CHIFĂR, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. I, Iași, Editura Trinitas, 1999.
CIZEK, Eugen, Istoria Romei, București, Editura Paideia, 2002.
DIEHL, Charles, Figuri bizantine, vol. I, traducere de Ileana Zara, prefață și tabel cronologic de Dan Zamfirescu, București, Editura Pentru Literatură, 1969.
DIEHL, Charles, Teodora împărăteasa Bizanțului. Traducere de Teodora Popa-Mazilu, București, Editura Ulise, 1993.
DONCIU, Ramiro, Împăratul Maxențiu și victoria creștinismului, Filipeștii de Târg, Editura Antet XX Press, p. 2007.
EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia. Trad. de Irineu Ioan Popa, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.
Floca, Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1991.
GABOR, Adrian, Biserică și Stat în timpul lui Teodosie I cel Mare (379-395), București, Editura Bizantină, f. a.
GEORGESCU, Maria, Istoria Bizanțului, ediția a III-a revizuită, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2007.
GEROSTERGIOS, Asterios, Iustinian cel Mare. Sfânt și Împărat. Traducere de Ovidiu Ioan, București, Editura Sophia, 2004.
GHEORGHIU, Virgil, Gură de Aur, atletul lui Hristos. Traducere de Maria Cornelia Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 2004.
GREGORY, Timothy E., O istorie a Bizanțului. Traducere de Cornelia Dumitru, Iași, Editura Polirom, 2013.
KAPLAN, Michel, Bizanț, traducere Ion Doru Brana, București, Nemira, 2010.
KARASTATHIS, Kostas V., Marele Contanstin. Învinuiri și adevăr. Studiu istoric. Traducere din limba greacă de Ion Andrei Gh. Țârlescu, Galați, Editura Egumenița, 2013.
LE GLAY, Marcel, LE BOHEC, Yann, VOISIN, Jean-Louis, Istorie romană. De la origini la Imperiu. Roma stăpână a lumii. O altă lume romană. Traducere de Elena Dan, București, Editura Historia, 2007.
MAC CULLOGH, Diarmaid, Istoria creștinismului. Traducere de Cornelia Dumitru și Mihai-Silviu Chirilă, Iași, Editura Polirom, 2011.
MEYENDORFF, John, Teologia bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare, ediția a II-a, revizuită, Traducere din limba engleză și cuvânt înainte de Alexandru I. Stan, București, Editura Nemira, f. a.
MIHALACHE, Andreea, Dogmă și inovație în arhitectura spațiului de cult, București, Editura Universitară „Ion Mincu”, 2005.
MUNTEAN, Vasile V., Istoria creștinătății de la Hristos și până la Reformă, București, Edit. Sophia, 2004.
MUNTEAN, Vasile, Istoria creștină generală, vol. I (ab initio-1054), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2008.
ODAHL, Charles Matson, Constantin și Imperiul creștin, Traducere de Mihaela Pop, București, Editura All, 2006.
RĂMUREANU, Ioan, Istoria Bisericească Universală. Manual pentru Seminariile teologice, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004.
REMETE, George, Dogmatica ortodoxă. Manual pentru Seminariile teologice, ediția a patra, revăzută și adăugită, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007.
TELEA, Marius, Simfonia bizantină. O viziune patristică, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009.
ȚEPELEA, Marius, Biserica și Statul Roman în primele trei secole, ediția a II-a, Deva, Editura Emia, 2006.
VASILIEV, A. A., Istoria Imperiului Bizantin. Traducere și note de Ionuț Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, studiu introductiv de Ionuț-Alexandru Tudorie, Iași, Editura Polirom, 2010.
VOICU, Constantin, Patrologie, vol. II, București, Editura Basilica a Patriarhiei Române, 2009.
ZAMFIRESCU, Dan, Ortodoxie și Romano-Catolicism în specificul existenței lor istorice, București, Editura Roza Vânturilor, 1992.
C. ARTICOLE ȘI STUDII:
ALEXANDRESCU, Adrian, Arta monumentală bizantină în timpul împăratului Iustinian I (527-565), în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XLII, 1990, nr. 3 (martie), pp. 86-100.
COMAN, Ioan G., Problemele dogmatice ale Sinodului V Ecumenic, în „Studii Teologice”, anul XXXIII, 1953, nr. 5-6 (septembrie-octombrie), pp. 233-255.
COMAN, Ioan G., Momente și aspecte ale hristologiei precalcedoniene, și calcedoniene, în „Ortodoxia”, anul XLIX, 1965, nr. 1 (ianuarie-februarie), pp. 44-82.
COMAN, Ioan G., Definiția doctrinară a sinodului de la Calcedon și acceptarea lui în Biserica Ortodoxă, în „Ortodoxia”, anul LVI, 1969, nr. 4-5 (aprilie-mai), pp. 499-506.
GABOR, Adrian, Acte politice și legislative în favoarea Bisericii creștine, în timpul domniei lui Constantin cel Mare (306-337), în „Teologie și educație la Dunărea de Jos”, fascicula XII, Galați, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, 2013, pp. 123-143.
GAGU, Cristian, Martirii și mărturisitorii creștini care au pătimit după „Edictul” de la Mediolanum, din anul 313, sub stăpânirea împăratului Licinius, în „Teologie și educație la Dunărea de Jos”, fascicula XII, Galați, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, 2013, pp. 200-233.
LAZĂR, Liviu, Sfântul Atanasie cel Mare și disputa ariană, în „Ortodoxia”, anul LIX, 2008, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 266-306.
LEB, Ioan Vasile, Constantin în izvoarele vremii sale, în vol. Cruce și Misiune. Sfinții Împărați Constantin și Elena – promotori ai libertății religioase și apărători ai Bisericii, vol. II, București, Editura Basilica, 2013, pp. 89-102.
MANOLESCU, Radu, CĂZAN, Florentina, Statele feudale timpurii din Europa Apuseană, Centrală și Nordică, în Radu Manolescu (coord.), Istoria medie universală, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1980, pp. 96-133.
RĂMUREANU, Ioan, Evenimente istorice înainte și după sinodul de la Calcedon, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXII, 1970, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 179-211.
RĂMUREANU, Ioan, Posibilitatea întoarcerii Bisericilor monofizite la Ortodoxie, în „Ortodoxia”, anul XLVIII, 1951, nr. 4 (octombrie-decembrie), pp. 586-636.
RĂMUREANU, Ioan, Religia solară a împăratului Iulian Apostatul, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXXIX, 1987, nr. 6 (mai-iunie), pp. 155-189.
RĂMUREANU, Ioan, Episcopul Valentinian de Tomis. Corespondența lui cu papa Vigilius în chestiunea „Celor Trei Capitole”, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10-12 (octombrie-decembrie), 1947, pp. 213-238.
RĂMUREANU, Ioan, Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348-358. Condamnarea lui Fotin de Sirmium, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XV, 1963, nr. 5-6 (mai-iunie), 266-316.
RĂMUREANU, Ioan, Sinodul de la Sardica din anul 343. Importanța lui pentru istoria pătrunderii creștinismului la geto-daco-romani, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XIV, 1962, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 146-182.
RĂMUREANU, Ioan, Sinodul I Ecumenic de la Niceea de la 325. Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul nicean, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXIX, 1977, nr. 1-2 (ianuarie-februarie), pp. 15-60.
SIBIESCU, Gheorghe, Călugării sciți, în „Revista Teologică”, anul XII, 1936, nr. 5-6 (octombrie-decembrie), pp. 182-205.
STAN, Liviu, Împăratul Iustinian, Sinodul al V-lea și papalitatea, în „Studii Teologice”, anul XVI, 1953, nr. 5-6 (octombrie-decembrie), pp. 347-364.
D. SURSE WEB:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Licinius/ (accesat la data de 24.11.2014).
http://ro.wikipedia.org/wiki/Eusebiu_din_Cezareea/ (accesat la data de 26.11.2014).
http://ziarullumina.ro/documentar/justinian-cel-mare-imparatul-care-nu-dormea-niciodata, (accesat la 12.01.2015).
http://www.ro.biography.name/conducatori/89-italia/266-iustinian-i-482-565 (accesat la data de 13.12.2014).
http://en.wikipedia.org/wiki/Justinian_I (accesat la data de 12.01.2015).
CURRICULUM VITAE
Nume și prenume: DUMBRAVĂ LIVIU-DAN
Adresa: str. Cooperativei, nr. 34, sat. Sîncraiul de Mureș, jud. Mureș (România)
Telefon: 0755270861
Sexul: bărbătesc
Data nașterii: 10 august 1991
Naționalitatea: română
Experiență profesională: – iulie 2010 – prezent: cântăreț bisericesc în parohia Dealul Furcilor, localitatea Alba Iulia.
Educație și formare: – 1 octombrie 2010 – prezent: Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, Facultatea de Teologie Ortodoxă Alba Iulia
15 septembrie 2006 – 31 mai 2010: Seminarul Teologic Ortodox „Simion Ștefan” Alba Iulia
15 septembrie 1998 – 31 mai 2006: Școala Generală Sîncraiul de Mureș
Competențe personale: – Limba maternă: romană
– Alte limbi cunoscute: Limba engleză – nivel mediu
– Competențe de comunicare: Capacitate bună de adaptare la medii culturale, dobândite în cadrul experienței profesionale, din străinătate. Integrare ușoară în medii noi.
Competențe dobândite la locul de muncă: : O bună stăpânire a proceselor desfășurate în cadrul liturgic datorită experienței obținute în calitate de cântăreț bisericesc. Spirit de observație și abilități de leadership, dobândite în cadrul experienței internaționale.
Competențe informatice: O bună stăpânire a instrumentelor Microsoft Office (Word, Excel, Power Point). Familiarizat cu folosirea mediului informatic.
DECLARAȚIE
Subsemnatul Dumbravă Liviu-Dan, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, declar pe propria răspundere că în redactarea lucrării de licență cu titlul: EVOLUȚIA RELAȚIEI DINTRE STAT ȘI BISERICĂ DE LA CONSTANTIN I (306-337) LA IUSTINIAN I (527-565), susținută la disciplina Istoria Bizanțului, nu am folosit alte surse decât cele menționate în aparatul critic, că lucrarea nu este plagiată și îmi aparține în totalitate.
Alba Iulia, Liviu-Dan Dumbravă
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Relatiei Dintre Stat Si Biserica de la Constantin la Iustinian (ID: 167576)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.