Evolutia Reglementarilor Privind Protectia Persoanei

Libertatea umană reprezintă un element fundamental al existenței, al condiției umane, nu numai un drept protejat prin lege. Ea contribuie la dezvoltarea personalității și conștiinței umane. Din această cauză, orice atac îndreptat împotriva libertății reprezintă o suprimare violentă a ființei umane. Orice atingere adusă libertății provoacă reacții agresive de maximă intensitate, ce sunt heteroagresive sau autoagresive (reprezentate de sinucideri individuale sau în masă).

Nu poate exista libertatea individului în lipsa libertății morale. Pentru realizarea activităților de zi cu zi, ființa umană este indispensabil legată de sentimentul de securitate, de liniște, dobândite doar în condițiile unei netulburate libertăți psihice. În sens contrar, dacă ar avea reprezentarea psihică a faptului că ar putea să i se producă vreun rău, îi provoacă acesteia o temere, o anumită stare de tulburare, care se răsfrânge asupra deciziilor pe care le ia, asupra actelor pe care aceasta le efectuează și chiar asupra comportamentului său din cadrul societății.

De aceea, o persoană care a fost vătămată psihic va fi preocupată în permanență de ce anume i s-ar putea întâmpla, nemaigăsindu-și liniștea, într-un final, toate acestea răsfrângându-se, în mod negativ, asupra participării ei la viața socială.

Prin prisma acestor aspecte, fapta prin care i se răpește persoanei libertatea psihică este o faptă care prezintă pericol social, pe care legea trebuie să o incrimineze.

Obiectul ocrotirii în cazul infracțiunii de amenințare (precum și în cazul infracțiunii de șantaj) este reprezentat de libertatea individuală a persoanei privită din punct de vedere al libertății psihice (morale), deci libertatea oferită oricărei persoane de a dispune (de a hotărî) cu privire la toate actele sale, în cadrul ordinii juridice, așa cum va considera necesar, în funcție de modul în care îi va dicta interesele, conștiința și sentimentele sale.

Legea penală definește la art. 206 NCP infracțiunea de amenințare ca fiind ” fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere ”. Față de anterioara reglementare, nu există schimbări majore în conținutul legal al acestei infracțiuni, pedeapsa rămânând neschimbată, însă este mai amplă sfera subiecților pasivi.

Din acest punct de vedere, amenințarea reprezintă o manifestare periculoasă, primejdioasă pentru securitatea persoanelor și pentru desfășurarea normală a relațiilor sociale condiționate de respectul conferit libertății persoanelor.

Periculozitatea sau caracterul periculos al infracțiunii reiese astfel din faptul că, prin săvârșirea acesteia, persoana supusă amenințării nu va mai putea să dispună de de libertatea psihică necesară unui comportament normal, deoarece se află sub influența temerii, a îngrijorării pe care i-o insuflă amenințarea, nemaiputând fi în măsură să hotărască și să acționeze cu voința liberă asupra a ceea ce trebuie să facă.

Pe de altă parte, caracterul periculos al infracțiunii de amenințare rezultă și din răsfrângerea antisocială pentru colectivitate ce o aduce atingerea libertății persoanei; bunul mers al vieții sociale presupune libertatea psihică de care să se bucure toți membrii săi.

Codul penal ne arată că doar dacă făptuitorul amenință o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni (că o va omorî, că o va lovi etc.) sau cu săvârșirea unei fapte păgubitoare (că îi va distruge un anumit bun), va putea fi tras la răspundere.

Amenințarea se poate răsfrânge și asupra unei alte persoane, chiar a soțului ori a unei rude apropiate, ori chiar asupra victimei înseși, însă numai sub condiția ca amenințarea să fie de natură a alarma victima (făptuitorul amenință victima că îi va lovi copilul, părinții etc.).

Cu privire la modul de comitere al infracțiunii, aceasta se poate comite prin cuvinte, în scris, prin semne simbolice ori chiar gesturi. Însă, cum am menționat anterior, toate aceste manifestări trebuie să fie de natură să alarmeze victima, să o tulbure, să îi insufle o temere, astfel încât aceasta să creadă în posibilitatea realizării acestora. Prin urmare, dacă o persoană spune cu ușurință anumite amenințări și nimeni nu le ia în considerare, nu se alarmează la auzul acestora, fapta nu va constitui infracțiune.

Libertatea psihică (morală) a persoanei poate să fie încălcată și prin constrângerea ei la un anumit comportament, folosindu-se și violența.

EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR PRIVIND PROTECȚIA PERSOANEI

Încă din cele mai vechi timpuri au existat preocupări masive în vederea ocrotirii persoanei, problematica drepturilor omului fiind în atenția celor mai mari filosofi și juriști ai lumii.

Grecii erau de părere că drepturile omului erau acele drepturi fundamentale, eterne și imuabile, ce trebuie respectate de orice societate umană, adică drepturile care își au izvorul în natura lucrurilor, legea nefiind decât expresia acestei naturi. În acest fel, drepturile omului izvorăsc din dreptul natural, sunt drepturi firești.

Rousseau considera că în fruntea valorilor originare, apare, ca valoare supremă, libertatea. El afirma că ” a renunța la libertatea ta înseamnă a renunța la calitatea ta de om, la drepturile umane, ba chiar și la datoriile tale. Nu există nici o despăgubire posibilă pentru cel care renunță la toate; o astfel de renunțare este incompatibilă cu natura omului”. Tot el arăta că nu se poate garanta această libertate decât prin legi capabile să împiedice pe oamenii drepți să fie oprimați de cei răi.

Libertatea individuală reprezintă expresia constituțională a stării naturale umane, omul fiind născut liber. Din acest motiv, societatea are obligația de a-i respecta și de a-i proteja libertatea.

Unul dintre raportorii Codului Penal francez din 1807, afirma că exercitarea libertății individuale „este, pentru omul trăind în societate, primul dintre toate bunurile, cel a cărei conservare interesează cel mai mult fericirea lui. Guvernanții și legea trebuie deci să o protejeze și să o apere cu o atenție religioasă contra oricărui act arbitrar din partea miniștrilor și din partea agenților lor”.

Așadar, primul document fondator (denumit ulterior „drepturile omului și libetățile fundamentale”) este reprezentat de MAGNA CARTA LIBERTATUM, adoptat în 1215, care sublinia : „Nici un om liber nu va fi arestat, nici întemnițat sau privat de bunurile sale sau declarat în afara legii, ori exilat sau lezat, indiferent de manieră și noi nu vom merge niciodată împotriva lui și nu vom trimite pe cineva împotriva lui fără judecata loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării”.

Apoi a urmat un ansamblu de norme care a luat naștere în 1679 sub denumirea de HABEAT CORPUS ACT , ulterior fiind denumit Bill of Rights, în 1689. Acestea consacrau și enumerau o multitudine de drepturi care fuseseră acordate în acte de drept anterioare, fiind acum reconfirmate și luându-se angajamente ferme în vederea respectării acestora.

Ideea că toți oamenii sunt egali și înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile este consacrată expres în Declarația de Independență a celor 13 state americane, din data de 4 iunie 1776. Printre aceste drepturi se regăsesc : viața, libertatea și căutarea fericirii. În vederea asigurării acestor drepturi, au fost instituite guverne care să conducă oamenii și care își dobândesc puterile legitime prin consimțământul guvernanților. În concluzie, ori de câte ori o formă de guvernământ devine contrară acestor scopuri, este dreptul poporului să o modifice sau să o abolească și să instituie un alt guvern.

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului – adoptată în Adunarea Constituantă, la 26 august 1789, pe fondul adâncirii procesului revoluționar în Franța și în urma unor dezbateri celebre în cadrul Adunării Constituante – proclama următoarele drepturi ale omului și cetățeanului: Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi (art. 1); scopul oricărei asociații politice este apărarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt: libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența împotriva asupririi (art.2); libertatea constă în a putea face tot ce nu este în detrimentul altuia (art.4); legea este expresia voinței generale, toți cetățenii au dreptul să contribuie personal sau prin reprezentanții lor la elaborarea ei. Ea trebuie să fie aceeași pentru toți, fie că protejează, fie că pedepsește… (art. 6).

Prin natura sa juridică, Proclamația de la Izlaz, făcută în fața unei adunări de țărani din Oltenia, era tot o declarație a drepturilor omului și cetățeanului. Ba mai mult, unii au descoperit în aceasta trăsăturile unei adevărate constituții, iar alții au considerat-o un simplu proiect de constituție ori un act constituțional. Principalele drepturi și libertăți individuale, amintite anterior și în Declarațiile franceze ale drepturilor omului și cetățeanului, erau rezumate în 22 de puncte.

Pe acest fond de reglementări a luat naștere DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, la 10 decembrie 1948. În preambulul acesteia era arătat că recunoașterea demnității inerente a tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume; că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi unde oamenii se vor bucura de libertatea cuvântului și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie, a fost proclamată ca fiind cea mai înaltă aspirație a oamenilor; că este esențial ca drepturile oamenilor să fie ocrotite expres prin lege astfel încât omul să nu fie nevoit să recurgă la revoltă împotriva tiraniei și asupririi și că este esențial să se încurajeze dezvoltarea relațiilor de prietenie între națiuni.

Laureat al Premiului Nobel, Rene Cassin, a comparat Declarația Universală a Drepturilor Omului cu un vast portical unui templu susținut de 4 coloane. Prima este reprezentată de cea a drepturilor și libertăților de natură personală : viața, libertatea, siguranța și demnitatea persoanei, protecția egală în fața legii, garanția împotriva torturii, a arestării, sclaviei și pedepselor arbitrare, recurs judiciar împotriva abuzurilor.

Cea de-a doua coloană are în vedere drepturile individului în raporturile sale cu grupurile de care aparține și cu elementele din lumea exterioară. Femeia și bărbatul, pe picior de egalitate, au dreptul de a se căsători, de a-și întemeia o familie, de a avea un cămin, chiar și un azil în caz de persecuție.

A treia coloană invederează facultățile spirituale, libertatea de exprimare, de reuniune, de asociere, dreptul de a participa la alegeri periodice corecte și dreptul de a lua parte la treburile publice. Voința poporului este proclamată ca fundament al autorității puterilor politice.

Ultima coloană este cea a drepturilor economice, sociale și culturale – dreptul la muncă, dreptul la alegerea muncii, dreptul la libertăți sindicale, la securitate socială, chiar și dreptul la recreere, la viața culturală , la educație, la protecția creației artistice sau intelectuale.

Declarația Universală a Drepturilor Omului reprezintă astfel un ideal comun spre care trebuie să se îndrepte toate popoarele și națiunile, pentru ca toate persoanele și organele societății să se străduiască să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure recunoașterea, precum și aplicarea lor, universală și efectivă, prin măsuri progresive, atât de ordin național, cât și de ordin internațional.

Problematica drepturilor omului se bucură azi de un interes larg, reprezentând o recunoaștere a originalității și complexității acestei instituții juridice și a faptului că, în lipsa acestor drepturi, nu se poate realiza, în prezent, o societate democratică și nici nu se poate realiza, pe plan extern, cadrul juridic normal, indispensabil colaborării națiunilor.

În prezent, instituția drepturilor omului reprezintă o instituție complexă, care ține atât de ordinea juridică internă, cât și de ordinea juridică internațională.

După revoluția din 1989, poporul român și-a manifestat ferm hotărârea de a merge pe această cale democratică, România adoptând o atitudine nouă față de problematica drepturilor omului, precum și față de cooperarea internațională.

Karel Vasac arată că, pentru ca drepturile omului să devină o realitate juridică trebuie îndeplinite 3 condiții. Mai întâi, trebuie să existe o societate organizată sub forma unui stat de drept, appoi, în interiorul statului, să se exercite drepturile omului într-un cadru juridic prestabilit, variabil, totuși, în funcție de natura drepturilor și de circumstanțe și, în sfârșit, exercitarea drepturilor omului de către titularii lor să fie însoțită de garanții juridice precise.

Respectarea tuturor drepturilor și libertăților fundamentale este inseparabil legată de garantarea efectivă a acestora și constituie o condiție esențială a statului de drept, a societății democratice și a dezvoltării durabile. A fost nevoie de un razboi cumplit, cu consecințe incomensuabile, să zguduie lumea pentru ca, odată încheiat, opinia publică mondială să redescopere că pacea și progresul omenirii depind de respectul acordat drepturilor și libertăților omului .

Constituția României, în titlul II, intitulat "Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor", însumează o enumerare clară și sistematică a tuturor drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, enunțând garanții de natură să asigure respectul ferm al acestora. Trebuie subliniat faptul că la elaborarea textelor s-a avut în vedere în primul rând convențiile internaționale privind drepturile omului: Declarația universală a drepturilor omului, cele două Pacte internaționale cu privire la drepturile omului (Pactul privind drepturile civile și politice și Pactul cu privind drepturile economice și sociale). Au fost avute în vedere, totodată, și reglementările corespunzătoare, modul în care aceste drepturi si libertăți au fost enunțate în constituțiile principalelor state democratice.

O contribuție importantă în vederea asigurării drepturilor și libertăților omului consacrate de Constituție o aduce și legea penală.

Este binecunoscut faptul că omul reprezintă valoarea cea mai importantă dintre toate valorile sociale și de aceea legea penală îl ocrotește, atât cu privire la existența sa fizică, cât și cu privire la toate celelalte drepturi și interese ce îi sunt recunoscute. Această protecție este realizată în modul specific dreptului penal, ceea ce înseamnă că sunt incriminate faptele care aduc atingere ființei, precum și drepturilor și intereselor sale legitime.

Realizând o paralelă între faptele ce prezintă pericol social îndreptate împotriva drepturilor absolute ce privesc existența fizică și principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele de pericol social îndreptate împotriva celorlalte drepturi și interese ale persoanei, pe de altă parte, legiuitorul român le-a inclus în categoria de infracțiuni denumită „infracțiuni contra persoanei”. Ele constituie conținutul Titlului I, capitolul VI, din Partea Specială a Codului Penal în vigoare.

Dreptul la libertate este un atribut fundamental al persoanei alături de dreptul la viață, dreptul la integritate corporală și dreptul la sănătate. În absența dreptului la libertate, celelalte drepturi (dreptul la viață, la integritate corporală etc.) își pierd considerabil din valoare, aceasta deoarece doar în măsura în care este liber, omul se poate bucura pe deplin de viață și de celelalte drepturi care îi sunt recunoscute. Astfel, dreptul la libertate, reprezintă dreptul de a valorifica în practică toate însușirile, interesele, atributele și dorințele legitime și raționale ale omului, ce impune respectul datorat aceluiași drept recunoscut semenilor săi.

Libertatea este ocrotită și prin incriminarea faptelor prin care i se aduce atingere. Aceste fapte constituie „infracțiuni contra libertății persoanei”, cărora legiuitorul le-a consacrat capitolul VI din Noul Cod Penal.

Două din faptele ce aduc atingere libertății psihice (morale) a persoanei, incriminate de legea penală în cadrul acestui capitol sunt infracțiunile de amenințare și șantaj.

În Codul Penal din Transilvania, amenințarea era prezentată numai ca modalitate de săvârșire a altor delicte ori crime (săvârșirea crimelor contra pudoarei – crima de viol, șantaj și tâlhărie), nefiind incriminată ca un delict. Astfel, art. 77 al acestui cod accentua că „nu este imputabilă infracțiunea aceluia care o săvârsește fiind constrâns printr-o forță căreia nu a putut rezista sau prin amenințări, care constituiau un pericol direct pentru viața sa, pentru integritatea sa corporală sau pentru viața sau integritatea corporală a unei persoane din intimitatea sa, dacă pericolul nu a putut fi înlăturat într-alt mod”.

Pentru prima dată fapta de amenințare a fost incriminată în Codup Penal de la 1864 în art. 235 – 237. În perioada respectivă exista o împărțire a infracțiunilor în 3 categorii : crime, delicte și contravenții, iar fapta de amenințare era considerată un delict.

Așadar, conținutul legal al delictului amenințare era următorul :

Art. 235 – "Acela care va fi amenințat, prin înscris, anonim, sau subscris, de a asasina, de a otrăvi, ori de a face asupra vreunei persoane orice alt atentat, supus la muncă silnică pe toată viața sau pe timp mărginit, se va pedepsi cu recluziunea, dacă amenințarea se va fi făcut cu cerere de a depune o sumă de bani la un loc hotărât, sau de a îndeplini orice alte condițiuni".

Art. 236 – "Dacă amenințarea în scris nu va fi însoțită de nici o cerere sau condițiune, osânda va fi închisoarea de la 1 an la 2, și amenda de la 100 pâna la 500 lei".

Art. 237 – "Dacă amenințarea însoțită de cerere sau vreo condițiune s-a făcut prin grai, culpabilul se va osândi la închisoare de la 3 luni până la un an și la o amendă de la 100-500 lei".

Codul Penal al regelui Carol al II – lea (din 1936) a păstrat împărțirea anterioară a infracțiunilor, însă delictul de amenințare a fost incriminat la art. 494 al Codului Penal.

Acest articol a păstrat conținutul art. 235 – 237 din codul de la 1864, dar a fost completat și cu alte cazuri semnalate de jurisprudență și concretizate în art. 339 și art. 612 de Codul Penal italian. Astfel, art. 612 prevede următoarele : „Oricine amenință pe alții cu un prejudiciu nedrept, se pedepsește, la plângerea persoanei lezate, cu amendă pâna la 500 lire. Dacă amenințarea e gravă sau s-a comis printr-unul din mijloacele arătate în art. 339, pedeapsa este recluziunea până la 1 an și se procedează din oficiu”.

Art. 494 din Codul Penal al lui Carol al II-lea avea următorul conținut:

"Acela care, într-un mod susceptibil de a alarma, amenință o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau cauzarea unui prejudiciu, întrucât faptul nu ar constitui o infracțiune mai gravă, comite delictul de amenințare și se pedepsește, la plângerea părții vătămate, cu închisoare corecțională de la una la 6 luni.

Pedeapsa este închisoarea corecțională de la unu la 5 ani, în următoarele cazuri :

Dacă amenințarea este însoțită de o cerere pentru depunerea unei sume de bani sau a oricărei alte valori într-un anumit loc sau timp;

Dacă este însoțită de semne simbolice sau alte mijloace, spre a face să creadă că amenințarea vine din partea unei puternice asociații secrete, adevărată sau închipuită;

Dacă se amenință cu moartea, cu vătămarea integrității corporale sau a sănătății, ori cu incendiul;

Dacă infractorul a simulat prin orice mijloc o calitate oficială sau a întrebuințat un ordin falsificat al unei autorități publice;

Dacă amenințarea s-a făcut de o persoană travestită sau mascată;

Dacă amenințarea s-a făcut cu arme".

Codul Penal adoptat în 1969 a renunțat la sistemul trinitar, lăsând loc unei concepții unitare cu privire la infracțiune. În acest sistem, contravențiile au ieșit din sfera de reglementare a justiției penale, iar în rest, toate faptele prevăzute de legea penală și în condițiile prevăzute de lege, reprezintă infracțiuni, fără nici o altă distincție; prin adoptarea acestui cod s-au adus modificări infracțiunilor de amenințare și șantaj, ele fiind prevăzute în art. 193 și respectiv 194 Cod Penal.

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Penal, infracțiunea de amenințare este prevăzută la art. 206, iar infracțiunea de șantaj la art. 207, nefiind aduse modificări majore conținutului acestor infracțiuni.

ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

Libertatea, ca atribut fundamental al persoanei, este ocrotită în legislațiile tuturor statelor.

În Codul Penal italian , infracțiunile contra persoanei sunt reglementate în cadrul Titlului XII, Cartea a II- a. În acest titlu , sunt prevăzute la capitolul III delictele împotriva libertății individuale.

În a treia secțiune a acestui capitol sunt reglementate infracțiunile îndreptate împotriva libertății persoanei. În cadrul art. 612 este incriminată infracțiunea de amenințare. Aceasta prezintă următorul conținut : „Cel care amenință pe alții cu o faptă păgubitoare, este pedepsit, să despăgubească persoana prejudiciată. Iar dacă, amenințarea este gravă, sau este făcută în unul din modurile arătate în art. 339 pedeapsa este închisoarea până la 1 an, iar acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.”

Codul Penal italian incriminează și infracțiunea de „ Privare de libertate a unei persoane în scop de tâlhărie sau șantaj” la art. 630, care are următorul cuprins : „Oricine sechestrează o persoană în scopul de a obține pentru el sau pentru alții un folos injust ca preț al eliberării este pedepsit cu închisoare de la 8 la 15 ani și cu amendă.”

Noul Cod Penal francez incriminează în Cartea a II- a „Crime și delicte împotriva persoanelor”. În prima secțiune, denumită „Atentate săvârșite cu intenție împotriva integrității persoanei”, la capitolul II, denumit „Atentate la integritatea fizică și psihică a persoanei”, din cadrul Titlului al II- lea (Atentate împotriva persoanei umane), regăsim infracțiunea de amenințare în cadrul art. 222-17 și respectiv 222-18.

Art. 222-17 are următorul conținut :

„Amenințarea cu comiterea unei crime sau a unui delict împotriva persoanelor, a cărui tentativă este pedepsibilă, se pedepsește cu 6 luni de închisoare și amendă, atunci când amenințarea este fie reiterată, fie materializată printr-un înscris, o imagine sau prin orice alt obiect.

Pedeapsa se mărește la 3 ani de închisoare dacă este vorba de o amenințare cu moartea.”

Art. 222-18 cuprinde următoarele :

„Amenințarea, prin orice fel de mijloace cu comiterea unei crime sau a unui delict împotriva persoanei, este pedepsită cu 3 ani de închisoare și amendă, dacă este făcută în scopul îndeplinirii unei condiții.

Pedeapsa este de 5 ani închisoare și amendă dacă este vorba de o amenințare cu moartea.”

În Codul Penal elvețian , infracțiunea de amenințare este incriminată în Titlul IV, denumit „Crime și delicte contra libertății”, care reglementează această infracțiune la art. 180.

În acest articol sunt stipulate următoarele : "Cel care, prin intermediul unei amenințări grave, va alarma sau va speria o persoană, va fi, în urma plângerii prealabile, pedepsit cu închisoare sau amendă".

În cadrul art. 181, codul penal elvețian incriminează și o altă faptă, accea de infracțiune de constrângere, care prevede că : "Cel care, utilizând violența împotriva unei persoane, care o amenință cu un pericol grav sau care și împiedică în orice alt mod libertatea de acțiune în scopul de a o obliga să facă, să nu facă sau să sufere consecințele unui act, va fi pedepsit cu închisoare sau amendă".

Codul Penal suedez dedică cea de-a doua parte , mai exact capitolul IV, denumit „infracțiuni contra libertății și a liniștii persoanei”, incriminării infracțiunii de amenințare la art. 5, articol care are următorul conținut :

"Dacă o persoană îndreaptă o armă împotriva altuia sau în orice alt mod amenință cu săvârșirea unui act delictual de natură a provoca victimei o temere întemeiată pentru securitatea sa sau a bunurilor sale sau pentru securitatea unei alte persoane sau a bunurilor acesteia, se va pronunța, pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare ilegală, o condamnare la pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 2 ani".

Codul Penal spaniol incriminează delictele împotriva libertății în cadrul titlului VI, în care infracțiunea de amenințare este reglementată la art. 169 – 171, prevăzute în Capitolul II, denumit „Despre amenințări”.

Aceste articole au următorul cuprins :

Art. 169: „Cel care va amenința pe altul cu săvârșirea împotriva lui, a familiei sale sau a altor persoane cu care acesta este în strânsă legătură, a unui rău care să constituie infracțiunile de omucidere, vătămări, avort, contra libertății, tortură și împotriva integrității morale, libertății sexuale, intimității, onoarei, patrimoniului și ordinii socio-economice, va fi pedepsit:

Cu pedeapsa închisorii de la 1-5 ani, dacă s-a făcut amenințarea cerându-se ceva sau impunându-se oricare altă condiție, chiar dacă nu este ilicită, iar făptuitorul a obținut ceea ce a cerut. Dacă nu obține ceea ce a cerut, se impune pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Pedepsele prevăzute în paragraful anterior se vor aplica în jumătatea lor superioară dacă amenințările s-au făcut în scris, prin telefon sau prin oricare mijloc de comunicare sau reproducere, ori în numele unor entități sau grupuri reale sau imaginare.

2. Cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani, când amenințarea nu a fost condiționată”.

Art. 170: „Dacă amenințarea cu un rău care constituie infracțiune, a avut ca scop sperierea locuitorilor unei comunități, grup etnic, sau a unui mare grup de persoane și ar avea gravitatea necesară pentru a o obține, se vor aplica, corespunzător, pedepsele mai mari în grad decât cele prevăzute în articolul anterior”.

Art. 171: „Amenințările cu un rău care nu constituie infracțiune, vor fi pedepsite cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani sau amendă, în funcție de gravitatea și circumstanțele faptei. Dacă făptuitorul a obținut scopul propus se va aplica pedeapsa în jumătatea sa superioară.

Dacă cineva cere altei persoane o sumă de bani sub amenințarea cu dezvăluirea sau difuzarea unor fapte referitoare la viața sa personală sau la relațiile de familie care nu sunt cunoscute publicului și care ar putea afecta faima, încrederea sau interesul acesteia, va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 2 la 4 ani, dacă a obținut în tot sau în parte ceea ce a cerut, iar dacă nu a obținut ceea ce a cerut cu închisoare de la 6 luni la 2 ani”.

CAPITOLUL II. ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNILE ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA LIBERTĂȚII PERSOANEI

În cadrul capitolului VI al primului titlu din noul cod penal, denumit „infracțiuni contra libertății persoanei”, se regăsesc incriminate faptele prin care se aduce atingere relațiilor sociale a căror existență și desfășurare normală sunt condiționate de apărarea libertății persoanei, ca valoare socială și atribut fundamental al acesteia, împotriva faptelor de lipsire de libertate în mod ilegal, amenințare, șantaj și hărțuire.

Prin ocrotirre libertății persoanei, cuprinzând toate aceste aspecte, legea penală asigură deasemenea și realizarea principiului reglementat în Constituția țării noastre, și anume inviolabilitatea persoanei.

Deși un asemenea principiu îl găsim exprimat în constituțiile tuturor statelor, realizarea sa efectivă depinde de orânduirea social-economică existentă în fiecare stat. Faptele arată că despre o adevărată libertate a persoanei nu se poate vorbi decât acolo unde a fost înlăturată asuprirea economică și politică a majorității cetățenilor și unde grija pentru persoana umană a devenit țelul principal al statului.

Obiectul infracțiunilor contra libertății pesoanei

În vedrea realizării analizei obiectului specific acestei categorii de infrațiuni, trebuie mai întâi să facem o deosebire între obiectul generic al infracțiunilor îndreptate împotriva libertății persoanei, obiectul juridic specific fiecărei infracțiuni componente ale acestei categorii și obiectul material al infracțiunii.

Obiectul juridic generic al infracțiunilor ce aduc atingere libertății persoanei este reprezentat de relațiile sociale referitoare la apărarea libertății persoanei din punctul de vedere al totalității atributelor sale (viață, integritate corporală, libertate fizică și psihică, demnitate, inviolabilitate sexuală).

Gradul de pericol social ridicat al infracțiunilor contra persoanei este determinat, în principiu, de importanța valorilor sociale ce constituie obiectul protecției penale precum și de urmările deosebit de grave ce pot afecta comunitatea prin săvârșirea acestor infracțiuni, în al doilea rând, de faptul că aceste infracțiuni sunt înfăptuite, deseori, prin folosirea unor modalități sau mijloace violente, care au, de cele mai multe ori, o frecvență mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

În ceea ce privește obiectul juridic special al infracțiunilor ce intră în componența Capitolului VI, Titlul I, al Părții Speciale din NCP, acesta este reprezentat de relațiile sociale, a căror existență și desfășurare normală depind de protejarea libertății fizice a persoanei, de apărare a libertății vieții domestice împotriva oricăror acte de violare a domiciliului, de ocrotire a libertății psihice.

Aceste drepturi mai sunt întâlnite și sub denumirea de „drepturi personale nepatrimoniale”, fiind indispensabil și indisolubil legate de om. Prin intermediul acestora este garantată și protejată personalitatea omului sub cele 2 aspecte ale sale : fizic – material, împotriva faptelor ce aduc atingere existenței persoanei sau integrității sale corporale și sub aspectul drepturilor persoanei de a se putea manifesta liber în societate respactând atributele personalității sale.

Deasemenea, în doctrina penală este recunoscut faptul că în sfera protecției penale intră și acele drepturi absolute, intim legate de ființa umană, care sunt cunoscute și sub denumirea de „drepturi ale persoanlității”, garantate prin relațiile instituite de stat pentru a apăra diferitele atribute fundamentale ale omului.

Referitor la obiectul material, acesta poate exista în cazul infracțiunilor contra libertății persoanei atunci când acțiunea făptuitorului este îndreptată împotriva corpului persoanei ori locuinței acesteia (ele constituind obiect material). Deasemenea, obiectul material poate lipsi în situațiile în care urmările acțiunii ori inacțiunii făptuitorului se răsfrâng asupra unui drept subiectiv (libertatea persoanei) – cum se întâmplă în cazul amenințării și al șantajului.

Subiecții infracțiunilor contra libertății persoanei

Când vorbim de subiecți ai infracțiunilor, avem în vedere subiectul activ, cel care realizează activitatea infracțională, și subiectul pasiv, cel care are de suferit în urma săvârșirii acesteia sau asupra căruia este îndreptată acțiunea ori inacțiunea făptuitorului.

În ceea ce privește subiectul activ (nemijlocit) al acestei categorii de infracțiuni, poate fi, în principiu, orice persoană ce îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal, deoarece legea nu prevede cerința ca subiectul activ să aibă o anumită calitate, deci se poate spune că subiectul activ este necalificat (necircumstanțiat). Subiect activ calificat, care trebuie să îndeplinească o anumită calitate, se cere în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal la alin. 3, sub forma unei forme agravante a infracțiunii.

Infracțiunile contra persoanei pot fi comise și în participație, caz în care va exista și o pluralitate de subiecți activi, fie că vorbim de o participație proprie, fie de una improprie.

În ccea ce privește subiectul pasiv, el este reprezentat de persoana fizică a cărei libertate, fizică sau psihică, a fost lezată în urma săvârșirii faptelor, respectiv persoana ce a fost privată de libertate, persoana care folosește locuința ce a fost violată, persoana față de care s-au exercitat violențe sau amenințări.

În principiu, subiect pasiv poate fi orice persoană, indiferent de vârstă, sex, stare de sănătate, rasă etc. Însă, în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, în cazul alin. 2, subiectul pasiv este circumstanțiat (ex. : calitatea de minor).

Latura obiectivă a infracțiunilor contra libertății persoanei

Din punct de vedere al elementului material, de regulă, infracțiunile contra libertății persoanei se comit prin acțiune. Aceasta poate consta în pătrunderea fără drept în locuință, amenințare, violențe etc. Însă, în ceea ce privește lipsirea de libertate în mod ilegal, elementul material poate fi realizat și printr-o inacțiune (refuzul de a părăsi locuința).

În toate cazurile, infracțiunile contra libertății persoanei produc și o urmare imediată, prevăzută expres în norma de incriminare. Raportat la existența urmării imediate, vor fi deosebite infracțiunile de rezultat de cele de simplă acțiune.

Modalitățile de săvârșire a faptelor sunt, în principiu, irelevante pentru existența acestor infracțiuni, dar în anumite cazuri, utilizarea unor mijloace speciale condiționează fie existența infracțiunii în formă simplă (violența ori amenințarea în ceea ce privește infracțiunea de șantaj), fie existența unor forme mai grave (ex. : mijloacele folosite în vederea săvârșirii infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal).

Totodată, timpul sau locul în care fapta a fost săvârșită, condiționează existența infracțiunii în formă simplă sau în formă calificată. Dar, în principiu, nu sunt cerute condiții speciale referitoare la timpul și locul săvârșirii infracțiunii.

Atunci când legea condiționează incriminarea de existența unei urmări materiale invocate, va trebui să fie stabilit raportul de cauzalitate dintre faptă și rezultat, în în ceea ce privește infracțiunile de o simplă acțiune, nu se pune problema existenței unei asemenea necesități.

Latura subiectivă a infracțiunilor contra persoanei

În ceea ce privește forma de vinovăție, infracțiunile contra libertății persoanei se pot comite atât cu intenție directă sau indirectă, cât și cu praeterintenție (în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal la alin. 4, agravanta care presupune ca în urma săvârșirii faptei să se fi produs și decesul victimei). Stabilirea formei de vinovăție cu care făptuitorul a acționat în vederea săvârșirii faptei, prezintă importanță pentru încadrarea juridică a faptei și, uneori, pentru individualizarea pedepsei.

În principiu, mobilul sau scopul pe care îl urmărește infractorul interesează doar pentru dozarea pedepsei și nu prezintă importanță pentru existența infracțiunii.

Doar ca excepție, rareori, legiuitorul prezintă mobilul sau scopul, fie ca circumstanță agravantă, fie ca și o cerință a conținutului incriminării (cum este în cazul șantajului.)

Forme. Modalități. Sancțiuni

FORME

Această categorie de infracțiuni este susceptibilă, de regulă, de desfășurare în timp. Prin urmare, poate avea forme imperfecte, precum actele preparatorii ori tentativa.

Deși posibilă în cazul aproape tuturor infracțiunilor contra libertății persoanei, tentativa este sancționată doar în cadrul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

Consumarea acestor infracțiuni are loc în momentul în care se produce urmarea imediată prevăzută în norma de incriminare, mai exact rezultatul vătămător ori starea de pericol.

MODALITĂȚI

Aceste infracțiuni pot să fie incriminate sub o diversitate de modalități normative, atât simple cât și calificate (atenuante sau agravante). Fiecare dintre acestea poate, la rândul său, să cunoască numeroase modalități faptice, de realizare concretă, fiind determinate de împrejurările concrete în care s-a comis fapta, raportat la mijloacele folosite, la locul și timpul săvârșirii acesteia, la relațiile dintre victimă și infractor, la mobil, putând definicomiterea infracțiunii.

SANCȚIUNI

Referitor la sancțiunile aplicate infracțiunilor contra libertății persoanei, acestea diferă în funcție de importanța relațiilor sociale ocrotite de legea penală pentru fiecare incriminare. Pedeapsa poate fi închisoarea, aplicată ca unică sancțiune, ori poate alterna cu amenda.

Astfel, în cazul lipsirii de libertate în mod ilegal în forma tip (simplă), legiuitorul prevede pedeapsa închisorii, ca unică pedeapsă, ce poate fi cuprinsă între 1 și 7 ani. Însă, în cazul agravantei în care este pusă în pericol sănătatea ori viața victimei prin săvârșirea infracțiunii, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

Pedeapsa prevăzută în cazul infracțiunii de șantaj este închisoarea de la 1 la 5 ani, în forma tip, și de la 2 la 7 ani, în cazul agravantei prevăzute la alin. 3.

În ceea ce privește infracțiunea de amenințare, pedeapsa pentru aceasta este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amenda, fără însă ca pedeapsa aplicată să depășească sancțiunea prevazută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării.

CAPITOLUL III. INFRACȚIUNEA DE AMENINȚARE

Conținutul legal al infracțiunii de amenințare

Infracțiunea de amenințare este reglementată de Noul Cod Penal la art. 206 și constă în fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva acesteia sau a altei persoane, dacă este de natură să o alarmeze.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Legea penală în vigoare, nu definește noțiunea de amenințare. De aici deducem că legiuitorul a utilizat-o cu înțelesul ei obișnuit, acela de manifestare a intenției de a răni sau de a face un rău cuiva. Altfel spus, prin amenințare se înțelege fapta prin care îi este inspirată unei persoane temerea că este sau va fi expusă unui anumit pericol sau producerii unui anumit rău.

În practica judiciară s-a reținut că, atâta timp cât activitatea inculpatului s-a limitat la amenințarea victimei cu moartea, fără ca el să fi efectuat acte de natură să învedereze intenția sa de a suprima viața acesteia (în speță inculpatul a intrat în bucătărie cu un cuțit, pe care îl ținea în sus, spunând soției sale că o omoară, dar fără să fi făcut cu cuțitul mișcări care să demonstreze această intenție), în sarcina lui nu poate fi reținută decât infracțiunea de amenințare, prevăzută la art. 193 Cod Penal (art. 206 NCP) și nu tentativa la infracțiunea de omor calificat.

Condiții preexistente

OBIECTUL INFRACȚIUNII DE AMENINȚARE

Obiectul juridic generic este comun categoriei infracțiunilor îndreptate împotriva libertății persoanei și este reprezentat de relațiile sociale referitoare la protecția persoanei, privită din punct de vedere al totalității atributelor sale (viață, libertate, demnitate, integritate corporală, inviolabilitate sexuală).

În ceea ce privește obiectul juridic special, acesta este reprezentat de relațiile sociale care i-au naștere din diverse manifestări de ordin psihic ale persoanei și a căror existență și desfășurare normală nu poate fi posibilă în lipsa protecției libertății persoanei din punctul de vedere al libertății psihice (interne, morale), în sensul de a hotărî, de a lua nestingherită decizii, fără a fi influențată de altcineva.

Libertatea individului de a se comporta după voința sa fără să fie constrâns în nici un fel, prezintă deosebită importanță pentru esența individului în statul de drept.

Apariția unor motive care provoacă alarmarea sau temerea în procesul psihic al unei persoane restrânge libertatea acesteia de a decide în raport de voința și interesele sale, o obligă la precauțiuni și limite pe care în alte condiții nu le-ar fi manifestat. De asemenea, faptele de amenințare crează o stare de temere, de neliniște persoanei amenințate împiedicând-o să-și desfășoare în bune condiții activitatea obișnuită. Faptul că există și persoane în stare să ramână indiferente la asemenea presiuni psihice, nu înlătură necesitatea – pentru marea majoritate a cetățenilor – ca legea penală să ocrotească libertatea psihică. Aceasta constituie o valoare socială, interesând nu numai pe individ, dar și societatea în întregul său.

Referitor la obiectul material, infracțiunea de amenințare nu are obiect material, activitatea făptuitorului fiind îndreptată în vederea lezării libertății persoanei, nu asupra unui anumit obiect matrial (ex. : un bun).

SUBIECȚII INRACȚIUNII DE AMENINȚARE

Având în vedere faptul că legiuitorul nu a cerut nici o condiție specială referitoare la subiectul activ, acesta este necircumstanțiat (necalificat), putând fi astfel orice persoană care îndeplinește condițiile legale de vârstă și responsabilitate.

Fapta se poate săvârși și în paticipație, care este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare și complicitate).

Fapta inculpatului de a amenința reclamantul cu o furcă constituie infracțiunea de amenințare.

Subiectul pasiv al acestei infracțiuni este reprezentat de persoane amenințată cu producerea unui rău (infracțiune sau orice faptă păgubitoare) îndreptat împotriva acesteia ori a unei alte persoane.

Subiectul pasiv trebuie să dețină capacitatea naturală de a percepe efectul psihic al amenințării (mediat ori imediat), indiferent dacă încă nu are capacitate juridică.

Referitor la acest aspect, în literatură și în practica judiciară s-a arătat că bolnavul în stare de comă, nou-născutul, persoana suferindă de o boală psihică ce, de altfel, nu are capacitatea de a înțelege ce se întâmplă în jurul său, persoana aflată în stare de beție completă (exceptând cazurile în care au asistat și alte persoane și care i-au comunicat amenințarea în momentul trezirii din beție), nu sunt susceptibile de a fi subiecți pasivi ai infracțiunii de amenințare, deoarece se consideră că nu au capacitatea de a simți și de a înțelege efectul psihic al amenințării. Însă, va exista amenințare în cazul în care pericolul cu care se amenință este extins și asupra unor persoane normale, lucide, capabile a înțelege efectul psihic al amenințării (ex. : amenințarea cu moartea a noului-născut este susceptibilă de a alarma parinții acestuia, precum și alte rude).

Infracțiunea de amenințare poate fi concepută numai în cadrul unui raport pesonal (direct ori mediat), născut între autorul amenințării și cel amenințat (făptuitor – victimă). Totuși, nu va exista infracțiunea de amenințare în cazul în care autprul se adresează unei colectivități sau unor persoane nedeterminate.

În cazul în care amenințarea este adresată unui grup determinat de persoane, va exista o pluralitate de subiecți pasivi și o pluralitate de infracțiuni, în funcție de câte persoane făceau parte din grupul respectiv.

Dacă subiectul pasiv este necircumstanțiat (procuror, polițist etc.), amenințarea va fi absorbită în conținutul altor infracțiuni (ex. : infracțiunea de ultraj prevăzută la art. 257 NCP).

S-a subliniat în practica judiciară că, fapta militarului care amenință pe un superior că îl va împușca dacă va veni în control la postul în care va fi el santinelă, constituie infracțiunea de insultă a superiorului prevăzută la art. 335 alin. 3 din anteriorul cod penal, actualmente art. 418 alin. 1 (constrângerea superiorului), și nu infracțiunea de amenințare.

Conținutul constitutiv al infracțiunii de amenințare

Latura obiectivă

ELEMENTUL MATERIAL

Elementul material este realizat printr-o acțiune de amenințare a unei persoane, cu alte cuvinte, printr-o acțiune prin care se urmărește insuflarea unei temeri victimei, că acesta din urmă ori o altă persoană, va fi expusă unui pericol sau prin care aceasta este înștiințată de autor că acesta va produce un rău unei alte persoane.

Așadar, conduita periculoasă a făptuitorului reiese din amenințarea (intimidarea) victimei, căreia îi aduce la cunoștință faptul că o va supune unor consecințe neconvenabile.

Săvârșirea infracțiunii de amenințarea poate fi realizată în scris (o scrisoare anonimă, ulterior putându-se dovedi cine este autorul acesteia, semnătură, pseudonim), oral sau prin semne grafice (un cap de mort), prin gesturi sau acte expresive (făptuitorul arată pistolul, scoate din buzunar un cuțit etc.), însoțite sau nu de cuvinte. Amenințarea poate fi directă sau indirectă, implicită sau explicită, fățișa sau reală ori simbolică, ceea ce contează este ca, în raport de circumstanțele concrete în care este produsă, sensul lor să fie neîndoielnic. Nu are importanță dacă amenințarea este condiționată („te voi ucide dacă te voi mai întâlni în drumul meu”) sau absolută („te voi ucide”). Ea trebuie să fie credibilă și serioasă, deci să poată alarma victima, să îi poată produce o temere serioasă, practic să îi poată provoca o restrângere a libertății psihice. Deasemenea, nu este necesar ca subiectul pasiv să fie prezent în momentul în care se produce amenințarea, nici chiar prin intermediul unui mijloc de comunicare directă, fiind suficient ca amenințarea să ajungă la acesta în timpul necesar pentru a-și putea exercita efectul intimidant.

Dacă, pentru instigarea la infracțiune se folosește amenințarea, faăptuitorul nu va răspunde pentru amenințare, ci ca participant la infracțiunea la care a instigat. În situația în care, în urma amenințarii nu s-a produs săvârșirea infracțiunii la care a instigat făptuitorul, acesta va răspunde pentru instigare neurmată de executare sau numai pentru amenințare, în cazul în care chiar dacă fapta nu a avut efectul urmărit de instigator, a fost totuși susceptibilă să alarmeze victima.

Ca și cerințe esențiale, acțiunea de amenințare trebuie să întrunească mai multe condiții, prevăzute în norma de incriminare.

Așadar, prima cerință are în vedere faptele care pot să facă obiectul unei amenințări cu relevanță penală.

Astfel, nu se poate considera că are caracter penal orice amenințare adresată unei persoane. Deci, poate forma elementul material al infracțiunii doar amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare.

Sub acest aspect, legea limitează obiectul amenințării la cele două categorii de fapte : infracționale și pagubitoare.

Pentru existența infracțiunii de amenințare, nu are relevanță cât de gravă este infracțiunea cu care se amenință însă, pedeapsa care se va aplica autorului nu va putea să depășească pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării. Deasemenea, nu are importanță nici dacă răul cu care se amenință se va răsfrânge doar asupra celui amenințat sau și asupra altor persoane.

În ceea ce privește amenințarea cu producerea unei fapte păgubitoare, aceasta se poate realiza prin orice acțiune aducătoare de prejudicii materiale. În acest caz, nu interesează mărimea pagubei , de care se va ține seama la individualizarea pedepsei, de altfel, legiuitorulse referă la o „faptă păgubitoare” , ceea ce înseamnă o faptă care produce un prejudiciu material.

O altă cerință pentru existența infracțiunii are legătură directă cu prima cerință, constând în eficiența intimidantă a acțiunii de amenințare, care este necesar să fie susceptibilă să alarmeze victima.

Astfel, amenințarea, prin modul în care este săvârșită și prin conținutul ei, trebuie să fie aptă să producă o temere serioasă, gravă în conștiința victimei. Tocmai din acest motiv, nu va exista infracțiunea de amenințare în situația în care făptuitorul amenință victima cu intervenția fenomenelor naturii sau cu o acțiune pe care nu are posibilitatea să o realizeze. Totuși, infracțiunea va exista atunci când victima, raportat la gradul său de cultură și experiență, va putea să creadă că amenințările sunt reale. Spre exemplu, dacă victima a fost atacată cu un pistol stricat sau fals, va exista infracțiunea de amenințare dacă se va stabili că a avut efect intimidant.

Dacă amenințările sunt susceptibile de a alarma victima, nu mai are importanță dacă aceasta a avut efectiv sentimentul de teamă sau nu.

Totuși este necesar să se constate dacă făptuitorul avea puterea (posibilitatea reală) să înfăptuiască activitatea infracțională ori faptele păgubitoare care au format obiectul amenințării victimei; apoi, dacă din atitudinea acestuia reiese posibilitatea trecerii la realizarea amenințării, adică seriozitatea cu care acționează făptuitorul; în al treilea rând, trebuie avute în vedere mijloacele pe care acesta le folosește pentru a aduce la cunoștința victimei despre amenințare și, în fine, de locul și momentul în care victima a luat la cunoștință despre amenințarea care i se aduce.

Toți acești factori pot influența, într-o mai mică sau mai mare măsură, atitudinea psihică a persoanei vizate de amenințare și pot să determine sentimentul de alarmare, de temere. Tocmai din acest motiv, legea penală face din aceasta o condiție pentru existența elementului material.

Ca să poată avea puterea de a alarma victima, amenințarea trebuie să facă referire la un pericol, la un rău determinat și nu la consecințe menționate generic, precum : „îți voi face un rău” sau „voi comite o infracțiune împotriva ta”. Aceste expresii pot să aibă, cel mult, natura unor declarații de ostilitate, însă nu pot reprezenta o amenințare. Însă, dacă se poate determina răul la care face referire făptuitorul în raport cu situația concretă în care sunt rostite aceste cuvinte, atunci va exista infracțiunea de amenințare.

Răul cu care făptuitorul amenință victima urmează să se producă în viitor (în curând ori imediat). În schimb, dacă amenințarea face referire la un eveniment trecut, nu mai are nici o valoare, spre exemplu : „dacă aveai față de mine un comportament cum ai avut față de X, ți-aș fi zdrobit oasele”. Însă, poate să constituie amenințare, referirea la un rău petrecut în trecut precum : „ai uitat ce ți s-a întâmplat acum câteva luni?”.

Dacă amenințarea implică un rău prezent, atunci infracțiunea de amenințare este absorbită în infracțiunea pe care o comite făptuitorul. Dar răul vizat de făptuitor nu poate să fie nici prea îndepărtat, întrucât dispare astfel seriozitatea amenințării, aceasta nemaiputând avea efect intimidant.

Răul viitor, nu exclude însă, ca motivul amenințării să își aibă izvorul în trecut, în prezent ori în viitor : „te voi ucide pentru ceea ce mi-ai facut” sau „pentru ceea ce îmi faci” sau „dacă mai scoți un cuvânt”.

Totodată, răul cu care se amenință trebuie să fie injust. Astfel, nu se va realiza elementul material al infracțiunii de amenințare în situația în care făptuitorul amenință victima cu realizarea unui drept în condițiile legii ori cu mijloacele oferite de lege, și nici dacă amenințarea a fost determinată de comportamentul celui amenințat, iar producerea răului depinde de modul de comportare al acestuia pe viitor. Deasemenea, nu va exista amenințare atunci când făptuitorul amenință victima cu intentarea unui proces ori că îl va denunța pentru o infracțiune sau că va introduce o plângere împotriva sa la autorități. În schimb, o să existe elementul material al infracțiunii chiar dacă făptuitorul acționează dintr-un motiv licit pentru a-și încasa o datorie, folosind mijloace ilegale, de exemplu, amenință cu moartea pe victimă.

O altă cerință are în vedere persoanele asupra cărora se îndreaptă activitatea infracțională sau fapta păgubitoare ce face obiectul amenințării, putând fi victima sau orice altă persoană, inclusiv rudele sau apropiații acesteia. Tocmai din acest motiv se apreciază că, sentimentul de temere este insuflat unei persoane nu numai când obiectul amenințării este îndreptat împotriva victimei, ci și atunci când este îndreptat împotriva celor apropiați ei.

Ca să exemplific cele arătate anterior, voi expune, în continuare, câteva cazuri în tâlnite în practica judiciară :

Dacă în cadrul unui schimb de cuvinte între două persoane una dintre acestea îi spune celeilalte că o va omorî, dar în condiții care nu sunt susceptibile de a inspira o temere temeinică și serioasă, fapta nu poate constitui infracțiunea de amenințare.

Această faptă nu poate constitui nici infracțiunea de injurii (cum în mod greșit s-a schimbat calificarea în speță), întrucât afirmația făcută nu a fost adresată și nici nu a fost făcută în scopul de a o supune batjocurii.

Nu există infracțiunea de amenințare dacă fapta nu a constat din amenințarea cu producerea unui rău determinat, constând în săvârșirea unei infracțiuni sau în cauzarea unui prejudiciu; de asemenea, nu există această infracțiune dacă fapta a constat în amenințarea folosirii unei căi legale în scopul de a obține o anumită comportare din partea reclamantului sau dacă amenințarea nu a fost susceptibilă de a alarma.

Amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni – lovire – în mod condiționat de repetarea unei anumite comportări necorespunzătoare, din partea victimei, nu este o amenințare susceptibilă de a alarma și, ca atare, nu cade sub incidența legii penale.

Fapta inculpatului de a fi spus reclamantului, în cursul unei certe, că îl va omorî, nu constituie infracțiunea de amenințare, atâta vreme cât – nefiind însoțită de gesturi sau de o anumită atitudine din care să se poată deduce intenția inculpatului de a înfăptui cele afirmate – nu a fost susceptibilă de a alarma, în sensul că nu a putut inspira reclamantului temerea vreunui pericol pentru persoana sa.

O notificare făcută prin executorii judecătorești, prin care inculpatul a somat partea vătămată că, în caz de neplată a taxelor de întreținere a apartamentului, îi va întrerupe curentul electric și îi va opri apa, nu constituie infracțiunea de amenințare.

Prin sentința penală nr. 220/1999, Judecătoria Focșani a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare, reținnd că acesta s-a ntlnit cu partea vătămată pe stradă, că avea un briceag n mnă și că i-a aplicat o lovitură cu palma n zona cefei.

Prin decizia penală nr. 223/1999, Tribunalul Vrancea a admis recursul inculpatului, a casat sentința și a dispus achitarea inculpatului n baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod de procedură penală, reținnd că n cauză nu sunt ntrunite elementele constitutive ale infracțiunii de amenințare, atunci cnd inculpatul amenință o persoană cu săvrșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare mpotriva ei, a soțului sau a unei rude apropiate, dacă este de natur să o alarmeze.

n aceste condiții, nu se reține existența infracțiunii de amenințare atunci cnd inculpatul poartă n mnă un briceag care nu este de natură să alarmeze partea vătămată.

URMAREA IMEDIATĂ

Acțiunea de amenințare ce formează conținutul elementului material al infracțiunii de amenințare trebuie să aibă ca urmare imediată producerea unei stări de alarmare, prin temerea insuflată victimei, pentru întregirea laturii obiective a acestei infracțiuni.

În cazul în care mijloacele utilizate de făptuitor sunt apte a produce asemenea temeri, urmarea este prezumată.

Însă, prezumția este relativă, deoarece există posibilitatea dovedirii că acțiunea săvârșită nu a provocat o stare de alarmare în conștiința victimei, dacă aceasta din urmă nu a luat în considerare amenințarea și nu a manifestat nici un moment un sentiment de îngrijorare ori temere.

LEGĂTURA DE CAUZALITATE DINTRE ELEMENTUL MATERIAL ȘI URMAREA IMEDIATĂ

Între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Latura subiectivă

Din punct de vedere al formei de vinovăție, infracțiunea de amenințare se comite fie cu intenție directă, fie cu intenție indirectă.

Relativ la amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni, nu prezintă importanță dacă făptuitorul a luat sau nu decizia de a comite infracțiunea respectivă, fiind astfel suficient ca acesta să fi avut reprezentarea că prin fapta comisă va provoca victimei o stare de neliniște, că o va alarma și urmărește sau acceptă posibilitatea producerii acestei urmări.

Dacă amenințarea a fost făcută în glumă, intenția nu va exista, făptuitorul neprevăzând nici o clipă că acțiunea sa ar avea natura de a alarma și de a-i produce victimei o temere sau o stare de neliniște.

Se poate înlătura incidența legii penale prin eroarea asupra caracterului expresiilor folosite la adresa unei persoane, de natură a-i insufla o temere, indiferent dacă eroarea s-a datorat culpei autorului (de exemplu, autorul fără să cunoască sensibilitatea persoanei referitor la anumite cuvinte, le utilizează, provocând astfel victimei, fără voia sa, o stare de alarmare, de temere).

Nu are importanță dacă cel ce amenință acționează în interesul său propriu ori în interesul altei persoane.

Ura sau mânia, nu exclud intenția, dar poate să justifice, în anumite situații, aplicarea dispozițiilor legale privind provocarea, dacă această stare a fost provocată de către victimă. Deasemenea, nu prezintă importanță nici scopul și nici mobilul urmărit de făptuitor. Practic, se poate constata că lipsește intenția cerută de lege, în situația în care autorul își retrage imediat cuvintele cu care a amenințat, restabilind lucrurile, fapt care dovedește că nu a urmărit și nici nu a acceptat producerea rezultatului periculos pe care legea îl cere pentru ca infracțiunea să existe. Nu va exista vinovăția făptuitorului nici dacă acesta proferă amenințări pentru a preveni o agresiune ori o infracțiune sau din dorința de a corecta o persoană.

În ceea ce privește latura subiectivă, se cere deci, ca făptuitorul să fi lucrat cu voința de a săvârși activitatea de amenințare și cu știința că aceasta este de natură să provoace pe nedrept victimei o stare de alarmare.

FORME. MODALITĂȚI. SANCȚIUNI. ASPECTE PROCESUALE.

FORME

Actele preparatorii, adică actele pregătitoare în aducerea la cunoștința victimei a unei amenințări, nu cad sub incidența legii penale și nu sunt sancționate. Ele pot deveni acte de participare, instigare ori complicitate, în situația în care amenințarea a fost săvârșită.

Infracțiunea de amenințare este una de pericol din prisma faptului că incriminarea urmărește împiedicarea autorului să treacă la realizarea concretă și efectivă a infracțiunii de amenințare.

Tentativa. Deși este posibilă, în cazul în care făptiutorul se decide să aleagă o modalitate de săvârșire a amenințării ce implică desfășurarea ei în timp (trimiterea unei scrisori de amenințare), legea nu prevede expres sancționarea ei.

Infracțiunea de amenințare este absorbită în infracțiunea pe care autorul urmărește să o realizeze prin amenințare. În acest caz, chiar dacă nu s-a realizat decât amenințarea, infracțiunea rămânând în faza tentativei în raport cu rezultatul pe care autorul urmărea să-l realizeze (de pildă, autorul intenționând să jefuiască victima prin amenințare îndreaptă arma asupra acesteia, însă executarea este întreruptă) făptuitorul va răspunde pentru tentativa la infracțiunea pe care urmărea să o realizeze prin amenințare și nu pentru amenințare. Dacă tentativa la infracțiunea a cărei realizare a fost urmărită de făptuitor nu se pedepsește, acesta va răspunde pentru infracțiunea de amenințare. Dacă făptuitorul a săvârșit ulterior infracțiunea cu care a amenințat victima, va răspunde deosebit, pentru această infracțiune.

Consumare. Fiind o infracțiune formală, amenințarea se consumă chiar în momentul în care victima (persoana amenințată) a luat efectiv cunoștință de conținutul acesteia, insuflându-i astfel starea de temere la care face referire norma de incriminare.

Dacă persoana amenințată este prezentă în momentul săvârșirii infracțiunii, acțiunea de amenințare realizându-se direct de către făptuitor, consumarea infracțiunii se produce instantaneu, chiar la momentul săvârșirii acțiunii. Acesta este și motivul pentru care tentativa nu se pedepsește.

Infracțiunea se consumă în momentul când, ca urmare a acțiunii făptuitorului, s-a produs cerința legală, anume starea de temere victimei.

Epuizare. În cazul în care faptei îi revine caracterul de infracțiune continuată, va exista și forma epuizării, aceasta producându-se în momentul comiterii ultimei acțiuni de amenințare. Dacă ulterior amenințării, făptuitorul trece la executarea infracțiunii cu care amenință, se vor aplica regulile concursului de infracțiuni.

În schimb, nu va exista concurs de infracțiuni, ci numai infracțiune complexă situația în care amenințarea reprezintă mijlocul de săvârșire a unei alte infracțiuni (o persoană este lipsită de libertate în mod ilegal, făptuitorul folosind amenințarea ca mijloc de realizare a infracțiunii) sau un element constitutiv în conținutul juridic al unei infracțiuni (șantaj, tâlhărie).

În toate aceste cazuri, infracțiunea de amenințare își pierde autonomia.

MODALITĂȚI

Infracțiunea de amenințare se incriminează sub două modalități normative :

Amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni;

Amenințarea cu savârșirea unei fapte pagubitoare.

Există o multitudine de circumstanțe ce pot oferi o imagine diferită faptei, determinând o mai mică sau mai mare gravitate a acesteia. Spre exemplu, o amenințare realizată în scris este, în cele mai multe cazuri, de o gravitate mai mare față de o amenințare verbală, la fel și cum o amenințare insiduoasă ori făcută de o persoană care vrea să nu fie cunoscută, să rămână în anonimat, alarmează mai mult comparativ cu o amenințare al cărei autor este cunoscut. Totodată, o amenințare săvârșită în timpul nopții, într-un loc anume ales, are o altă putere de intimidare, față de o amenințare realizată în timpul zilei și într-un loc destul de frecventat de oameni.

La evaluarea pericolului faptei trebuie avute n vedere procedeul și mijloacele de realizare a amenințării (prin cuvinte, n scris, prin gesturi sau semne avnd această semnificație), felul cum a fost transmisă (nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, de pildă, prin telefon, de către făptuitor ori mijlocit, prin comunicare făcută de altul), apoi gravitatea faptei ce formează obiectul amenințării și de mprejurările de loc și de timp.

SANCȚIUNI

Infracțiunea de amenințare este pedepsită de legiuitor cu închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amenda, fără însă ca pedeapsa aplicată pentru această infracțiune să depășească sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării.

ASPECTE PROCESUALE

Acțiunea penală, în ceea ce privește infracțiunea de amenințare, este pusă în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Această plângere prealabilă se adresează direct judecătoriei competente a soluționa cauza, ăîn cazul în care făptuitorul este cunoscut. În sens contrar, când făptuitorul nu este cunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală, în vederea identificării acestuia.

CAPITOLUL 4. ASPECTE DISTINCTIVE ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE AMENINȚARE ȘI ALTE INFRACȚIUNI

Asemănări și deosebiri între infracțiunea de amenințare și infracțiunea de șantaj

Cele două infracțiuni sunt reglementate la art. 206, respectiv art. 207 NCP. Ambele infracțiuni reprezintă infracțiuni contra libertății psihice a persoanei. Prin urmare, între acestea există atât asemănări, cât și deosebiri, pe care le voi prezenra, în cele ce urmează, în cuprinsul acestei lucrări.

Cum am menționat anterior, infracțiunea de amenințare, incriminată la art. 206 NCP, constă într-o faptă de amenințare a unei persoane cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare, îndreptate împotriva ei sau împotriva unei alte persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere.

Pe de altă parte, infracțiunea de șantaj este incriminată la articolul imediat următor, art. 207 NCP, și constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul dobândirii, în mod injust, a unui folos nepatrimonial, pentru sine sau pentru altă persoană. Infracțiunea este mai gravă în situația în care, constrângerea are la bază darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată sau pentru un membru de familie al acesteia, cu același scop prevăzut anterior.

Am prezentat cele două definiții ale infracțiunii de amenințare, respectiv a infracțiunii de șantaj. Din acestea putem observa că, deși, în principiu, șantajul este îndreptat împotriva libertății morale a persoanei, ca și amenințarea, se aduce atingere în subsidiar și altor anumite valori, precum : integritatea corporală, patrimoniul, sănătatea persoanei, în comparație cu infracțiunea de amenințare, care aduce atingere libertății psihice a persoanei și numai acesteia.

Totodată, este de observat și faptul că șantajul se caracterizează prin aceea că, prin comiterea infracțiunii, făptuitorul urmărește să dobândească, în mod injust, un folos.

În schimb, dacă vorbim de obiectul juridic generic , acesta este comun tuturor infracțiunilor îndreptate împotriva libertății persoanei, constând în relațiile sociale referitoare la apărarea persoanei privită din perspectiva totalității atributelor sale.

Și obiectul juridic special este asemănător între cele două infracțiuni, fiind format din valorile sociale a căror existență și desfășurare normală sunt condiționate de protecția libertății persoanei din punct de vedere al libertății psihice, împotriva acelor fapte care ar putea să o îngrădească; în ceea ce privește infracțiunea de șantaj, aceste valori sunt condiționate tot de apărarea libertății persoanei însă împotriva faptelor care ar putea pune persoana în imposibilitatea de a acționa după voința proprie sau de a fi constrânsă, prin violență sau amenințare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.

Sub aspectul valorilor care sunt lezate, infracțiunea de șantaj și cea de amenințare prezintă asemănări deoarece, în ambele situații este lezată libertatea psihică a persoanei, cu precizarea că, în afară de starea de neliniște, de temere a victimei pe care o implică ambele infracțiuni, șantajul prevede și urmărirea unui scop ilicit de către cel care săvârșește infracțiunea, și anume acela de obține, în mod injust, un folos. Deasemenea, infracțiunea de șantaj are și o gravitate mai ridicată în raport cu infracțiunea de amenințare, deoarece poate fi comisă atât prin amenințare, cât și prin acțiuni violente exercitate asupra persoanei.

Comparativ cu infracțiunea de amenințare, în cazul șantajului sunt protejate, însă numai ca obiect juridic special adiacent, și relațiile sociale referitoare la protecția avutului personal ori la protecția altor valori sociale, în funcție de obiectivul urmărit de făptuitor.

În ceea ce privește obiectul material, în principiu, niciuna dintre cele două infracțiuni nu prezintă, acțiunea făptuitorului îndreptându-se spre lezarea unui drept personal (libertatea psihică). Ca excepție, dacă infracțiunea de șantaj este săvârșită prin folosirea unor acțiuni violente exercitate asupra victimei, atunci această infracțiune va prezenta obiect material concretizat în corpul persoanei ori bunurile asupra cărora s-au exercitat acțiunile violente.

Subiectul activ este necircumstanțiat în cazul ambelor infracțiuni, putând fi orice persoană care îndeplinește condițiile legale de a răspunde penal. Faptele pot fi comise și în participație, care este posibilă sub toate formele sale : coautorat, instigare și complicitate.

Subiectul pasiv, în cadrul infracțiunii de șantaj, este reprezentat de persoana împotriva căreia au fost exercitate violențele ori amenințările făptuitorului. Dacă printr-o singură faptă de șantaj au fost vătămate mai multe persoane, va exista, ca și la amenințare, atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost lezați.

În cazul ambelor infracțiuni, subiectul pasiv poate să fie orice persoană capabilă de a simți puterea amenințărilor exercitate asupra sa.

Subiectul pasiv al infracțiunii de amenințare este reprezentat de persoana amenințată cu producerea unui rău prin săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare.

Elementul material al laturii obiective al infracțiunii de șantaj constă în acțiunea de constrângere a victimei, prin care i se cere acesteia să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva contrar propriei sale voințe.

Constrângerea poate fi realizată la nivel psihic, prin utilizarea amenințării, sau la nivel fizic, prin exercitarea violenței.

Atunci când fapta este comisă prin constrângere psihică, victima este supusă, de fapt, unei amenințări. În această situație, cum am precizat și anterior când am detaliat infracțiunea de amenințare, infracțiunea de amenințare este absorbită în infracțiunea de șantaj, pierzându-și astfel autonomia.

Însă, ambele infracțiuni trebuie să fie apte să-i producă victimei o temere, o stare de alarmare, o neliniște, cu precizarea că, la șantaj, constrângerea trebuie să aibă în vedere nu producerea unui rău victimei ci, mai degrabă, să o determine la un anumit comportament.

Raportat la cele două moduri de comitere a infracțiunii de șantaj, nu prezintă importanță dacă victima a cedat sau nu amenințării sau violenței, fiind suficient ca acțiunea făptuitotrului să să fi fost susceptibilă de a exercita o presiune sau temere acesteia, ținând cont și de vârsta, experiența victimei, sănătatea acesteia etc. Ceea ce interesează este ca violența sau amenințarea să să fi fost mijlocul prin care a acționat făptuitorul la constrângerea victimei. Suferința pe care făptuitorul urmărește a o provoca victimei poate avea atât natură patrimonială, cât și natură nepatrimonială, spre deosebire de infracțiunea de amenințare, unde poate avea numai natură patrimonială.

Referitor la urmarea imediată, ambele infracțiuni au aceeași urmare reprezentată de săvârșirea acțiunii de amenințare, iar prin aceasta, în crearea unei stări de temere, de neliniște, de alarmare a victimei, cu precizarea că la șantaj, subiectul pasiv (victima), datorită constrângerii care se exercită asupra sa, se vede în situația opțiunii de a îndeplini cererile făptuitorului sau de a suporta alte consecințe, fapt care semnifică îngrădirea libertății sale psihice de a acționa conform propriei sale voințe.

Atât în cazul infracțiunii de șantaj, cât și în cazul infracțiunii de amenințare trebuie să existe o legătură de cauzalitate între elementul material (acțiunea făptuitorului) și urmarea imediată (rezultatul cerut în norma de incriminare).

Se impune a fi făcută o precizare : în cazul șantajului nu va exista această legătură în situația în care subiectul pasiv a simulat starea de temere, de alarmare, în vederea inducerii subiectului activ în eroare și, implicit, pentru a-l denunța.

Există deosebiri între cele două infracțiuni și sub aspectul laturii subiective.

Infracțiunea de amenințare poate fi săvârșită atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă, însă intenția nu va exista în situația în care amenințarea s-a făcut în glumă, făptuitorul neurmărind a-i produce o stare de temere victimei.

Făptuitorul poate acționa în interes propriu, dar și în interesul altei persoane, acest aspect neavând nici o relevanță.

Mânia nu va exclude intenția, dar poate justifica situația, dacă victima a adus făptuitorul în această stare.

Deasemenea, nu interesează nici mobilul și nici scopul urmărit de făptuitor.

Forma de vinovăție cu care acționează făptuitorul, în cazul infracțiunii de șantaj, este numai intenția directă calificată prin scop, ceea ce înseamnă că făptuitorul a acționatavând reprezentarea de a exercita constrângerea ilicită asupra subiectului pasiv în vederea determinării acestuia să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva și, totodată, urmărește să producă rezultatul în scopul dobândirii, în mod injust, a unui folos. Prin exercitarea acțiunii de constrângere, făptuitorul trebuie să urmărească înfăptuirea unui scop bine determinat, constând în obținerea unui folos, în nume propriu sau pentru altul.

A da ceva înseamnă a efectua un act de autodeposedare prin remiterea unui bun . În practica judiciară s-a reținut, în acest sens, ca infracțiune de șantaj, fapta inculpaților care au pretins sume de bani pentru a nu denunța persoanele pe care le-au surprins când au sustras mărfuri din magazin .

A face ceva înseamnă a acționa într-un anumit fel (de pildă, a semna un act, a evacua o încăpere sau imobil, a face o declarație, a recunoaște un drept, a retrage o plângere, a anula o logodnă, a-și da demisia din serviciu etc.) sau a lua o anumită atitudine impusă prin constrângere.

A nu face ceva înseamnă a se abține de a îndeplini o activitate, o prestație, de a lua o atitudine (de exemplu, a nu face un denunț, a nu declanșa un proces, a nu se prezenta la un concurs pentru ocuparea unui post, a nu face un act etc.) din cauza constrângerii .

Prin a suferi ceva se înțelege a suporta un prejudiciu, material sau moral (de exemplu, acceptarea să i se distrugă un bun, să i se ocupe samavolnic locuința, să părăsească o localitate, să îndure o situație umilitoare, să piardă o sumă de bani, să fie insultat, etc.) indiferent de natura acesteia. Nu interesează dacă victima putea sau nu să se opună constrângerii dacă depunea eforturi mai deosebite. În acest sens, în practica judiciară s-a statuat că există infracțiunea de șantaj, dacă victima este constrânsă la raport sexual sub amenințarea inculpatului că va da publicității unele fotografii compromițătoare.

Folosul trebuie să fie injust obținut. Este considerat folos injust orice folos nedatorat făptuitorului, fie referitor la cuantum, fie referitor la termen ori în legătură cu forma. Dacă se va stabili că victima datora efectiv folosul smuls de autor prin constrângere, nu va exista conduita cerută de lege, deci, nu va exista infracțiunea de șantaj, ci, mai degrabă, am putea fi în prezența infracțiunii de amenințare sau de lovire.

Cele două infracțiuni, de amenințare și de șantaj, se consumă la momentul la care se produce starea de temere a victimei (rezultatul cerut de lege) ca urmare a acțiunii făptuitorului.

Trebuie subliniat că, în ceea ce privește șantajul, nu prezintă importanță dacă victima a cedat sau nu la acțiune de constrângere exercitată de către făptuitor, adică dacă aceasta s-a conformat cerințelor făptuitorului de a da, de a face, de a nu face sau de a suferi ceva.

În privința tentativei, putem spune că aceasta este posibilă în cazul ambelor infracțiuni, însă legea nu o sanționează.

Referitor la modalitățile de comitere ale acestor infracțiuni, acestea se deosebesc prin faptul că, fapta de amenințare se incriminează în două modalități normative (amenințare cu săvârșirea unei infracțiuni și amenințare cu săvârșirea unei fapte păgubitoare), în timp ce șantajul, pe lângă modalitatea normativă din forma tip – șantaj prin întrebuințare de violență, implicit șantaj cu cererea de a da, de a face, de a nu face ori de a suferi ceva – prezintă și o modalitate agravantă constând în amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată sau pentru un membru al familiei acesteia. În acest din urmă caz, constrângerea este realizată numai printr-o amenințare de a da în vileag o faptă.

Există deosebiri și în ceea ce privește sancțiunile celor două infracțiuni prezentate. Astfel :

Infracțiunea de amenințare este pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amenda, fără ca pedeapsa aplicată să depășească sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării.

Infracțiunea de șantaj, în forma tip este pedepsită cu închisoarea de la 1 an la 5 ani, iar în forma agravantă, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Referitor la aspectele procesuale , deosebirea dintre cele două infracțiuni constă în faptul că în cazul infracțiunii de amenințare, acțiunea penală se pune în mișcare doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, care se adresează direct judecătoriei competente în cazul în care făptuitorul este cunoscut, în sens contrar, poate fi adresată organului de cercetare, pentru a depune toate diligențele în vederea identificării acestuia; în ceea ce privește infracțiunea de șantaj,acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu, iar urmărirea penală este efectuată de către organele de poliție, procesul fiind de competența judecătoriei.

STUDIU DE CAZ

Dosar nr. 6537/270/2009

Înreg. 7.10.2009 art.193,279 C.Penal

SENTINȚA PENALĂ 640

Ședința publică din data de 11.11.2010

Pe rol judecarea acțiunii penale pusă in mișcare prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Onești împotriva inculpatului …….. trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare și nerespectarea regimului armelor și munițiilor, fapte prev. de art.193 cod penal și 279 al.1 cod penal cu aplicarea art.33 lit.a cod penal.

La apelul nominal făcut in ședință publică, a răspuns pentru inculpat, avocat …………și avocat ….., partea vătămată personal și asistată de avocat ……, lipsind inculpatul.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin Compartimentul registratură la data de 10.XI. 2010, apărătorul părții vătămate, a depus la dosar un memoriu;

La solicitarea instanței, apărătorul părții vătămate, avocat …….., arată că insistă în cererea de schimbare a încadrării juridice.

Instanța pune în discuție, cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 279 alin.1- 193 al. 1 Cod penal cu aplicarea art. 33 al. a Cod penal în art. 279 alin. 1, art. 194 al. 1 cu aplicarea art. 33 al. a Cod penal.

Avocat ……, arată că schimbarea încadrării juridice este o obligație pentru instanță atunci când din actele dosarului reiese că fapta a fost săvârșită în atare împrejurări care atrag o altă încadrare juridică. Amenințarea părții vătămate cu moartea, pentru a obține în mod injust plata unei datorii creând o stare de temere și lezând libertatea psihică conduce la săvârșirea infracțiunii de șantaj.

Drept urmare, solicită transformarea infracțiunii de amenințare, în infracțiunea de șantaj, datorită scopului urmărit de inculpat, de a da ceva. Acesta arată că din probele depuse la dosar, respectiv declarațiile de la filele: 28, 31, 25, 110 dosar instanță și 18 dosar urmărire penală, consideră întemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice.

Față de cele precizate, apărătorul părții vătămate, avocat ……, solicită schimbarea încadrări juridice din infracțiunea de amenințare în infracțiunea de șantaj.

Procurorul, având în vedere probatoriul administrat în cauză, apreciază că nu se impune schimbarea încadrării juridice.

Avocat ………, pentru inculpat, arată că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru infracțiunea de șantaj. Nicio condiție nu este îndeplinită. Conflictul a pornit de la o datorie, însă nu a făcut-o în mod injust. Faptul că folosul este injust, nu poate conduce la schimbarea încadrării juridice. Față de cele precizate, solicită respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice.

Instanța se va pronunța asupra cererii de schimbare a încadrării juridice odată cu fondul.

Avocat ……., pentru inculpat, arată că expertiza a fost solicitată la mai multe termene. La termenul din 14.10.2010, expertiza a fost admisă, cu condiția ca inculpatul să depună pistolul. Aceasta solicită să se verifice caietul de ședință a grefierului.

Instanța respinge cererea, motivat de faptul că cererea privind efectuarea unei expertize balistice a fost respinsă.

Avocat ……., depune la dosar două rețete medicale și o chitanța nr. 36/01.03.2010, în cuantum de 70 lei, reprezentând contravaloare consultație.

La solicitarea instanței, procurorul și părțile, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au alte cereri de formulat.

Constatând că nu mai sunt cereri de formulat și probe de administrat, în baza art. 339 C proc. pen., instanța a declarat terminată cercetarea judecătorească și, în baza art. 340 C proc. pen. a dispus trecerea la dezbateri, dând cuvântul pe fond.

Procurorul expune situația de fapt reținută în rechizitoriu, apreciind dovedit faptul, în baza probelor administrate, că în noaptea de 25/26.04.2009, în jurul orei 00.30, inculpatul a folosit un pistol, pentru care nu avea autorizație, cu ajutorul căruia l-a amenințat cu moartea pe ……….

Situația de fapt expusă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 305 al.1 lit.c Cod penal, temei în care solicită condamarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiționată a executării pedepsei și obligarea la cheltuieli de judecată.

Avocat ……, arată că potrivit art. 15 alin. 3 Cod procedură penală, persoana vătămată, poate participa în procesul penal în calitate de parte vătămată dacă în temeiul legal se constituie parte civilă.

În ce privește cele două laturi, raportat la latura penală – împrejurările comise la data de 26.04.2009, de a amenința cu un pistol, partea vătămată, în scopul obținerii în mod injust a unei datorii, inculpatul săvârșind un concurs de infracțiuni. Fapta inculpatului de amenința partea vătămată cu moartea, dovedește o periculozitate sporită a inculpatului. Acest lucru determină instanța să constate probele mediate, declarațiile martorilor și probele directe mediate, care dovedesc săvârșirea infracțiunii. Atunci când instața, va aplica pedeapsa să se orienteze asupra gradului de pericol social. Cu privire la incidența dispozițiilor art. 74 Cod penal, dispozițiile aliniatelor b și c nu pot fi reținute. Inculpatul nu a avut o comportare sinceră, a fost doar asistat, s-a sustras urmăririi penale și nu a fost de acord cu prejudiciul. Art. 75 alin. 2 Cod penal, reclamă incidența unei agravante, instanța urmând să rețină aceste agravante, având în vedere locul producerii incidentului, în loc public, adică în stradă. În cazul infracțiunilor de omor și furt, dacă faptele se săvârșeșc în loc public, constituie agravantă. Arma se putea descărca și putea fi un omor calificat. Și acest lucru poate constitui o agravantă. Față de dispozițiile art. 75 alin. 2 Cod penal, urmează ca instanța în momentul stabilirii pedepsei să nu rețină circumstanțe atenunate și să nu i se scadă pedeapsa sub minimum. Instanța ar trebui să rețină că că inculpatul nu doar a deținut un obiect material, ci acesta l-a avut asupra sa și a uzat de el.

În ce privește latura civilă, depozițiile martorului ………, fila 30 dosar, sunt necesare, acesta arată că ulterior după ce s-a mai întâlinit cu partea vătămată, aceasta a precizat că îi este frică de inculpat. Martorul …….., arată că partea vătămată a fost afecatată de cele petrecute. Actele medicale depuse sunt din 2010. Starea de anxietate, a persistat din momentul producerii faptei și până în prezent. Față de cele precizate, solicită condamnarea inculpatului la plata sumei de 10 mii lei, daune morale, daune materiale și la dobânda legală cuvenită. Cu cheltuieli de judecată.

Apărătorul părții vătămate, avocat ………, depune la dosar practică judiciară.

Apărătorul inculpatului, avocat ……., arată că inculpatul s-a prezentat în instanță și a dat declarație. Inculpatul lucrează în Italia, și poate de aceea partea vătămată consideră că are de unde plăti. Partea vătămată s-a prezentat la psihiatru după un an de zile, în toată această perioadă, putând fi și alți factori, care puteau determina starea părții vătămate. Dacă le punea imediat după comiterea faptei, era o justificare. Instanța poate stabili dacă s-au încălcat dispozițiile legale. Când ………, a venit din Italia în țară, acesta a rugat partea vătămată de mai multe ori să-i achite datoria, dar aceasta nu a dat curs. Prima expertiză nu a lămurit situația. Glontele nu știe de la ce armă a provenit. S-a demonstrat instanței s-a folosit un pistol marca Bruni, care era cu gloanțe oarbe. Acestea sunt apreciate ca fiind muniție ? În aprilie 2009, era necesară autorizație pentru pistol cu gloanțe oarbe ? pistolul găsit asupra sa în Italia se folosea pentru a te apăra de păsări! La dosar nu sunt toate elementele pentru a se vedea dacă infracțiunea s-a consumat.

În cauză să fie aplicat principiul „ in dubio pro reo” , iar inculpatul să fie achitat.

În subsidiar, apărătorul inculpatului, avocat …….., arată că nu se știe dacă în pistol mai erau și alte gloanțe. Pentru un singur glonț, nu poate fi condamnat la pedeapsa închisorii, cu executare. Instanța va vedea dacă inculpatul se face vinovat de infracțiunea de amenințare. Acesta nu este un vagabond, un boschetar, el lucrează în Italia, împreună cu familia. El cere clemență. Față de cele precizate, solicită să se dispună suspendarea condiționată a pedepsei, fiind destule elemente.

În ce privește latura civilă, apărătorul inculpatului, arată că nu este de acord cu plata daunelor morale, suma fiind mult prea mare. Parții vătămate nu i se cuvin daune morale. Procesul nefiind este o sursă de câștig.

Avocat …….., arată că partea vătămată nu dorește să se îmbogățească, aceasta dorește doar repararea prejudiciului, potrivit art. 998-999 cod civil.

Cauza a rămas în pronunțare.

I N S T A N Ț A

Deliberând asupra cererii de față, constată că:

Prin rechizitoriul nr. 1266/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Onești a fost trimis în judecată ,în stare de libertate, inculpatul ………, cercetat pentru comiterea infracțiunilor de „ amenințare”, prevăzută și pedepsită de art. de art. 193 al. 1 Cod Penal și „nerespectarea regimului armelor și munițiilor ” prevăzută și pedepsită de art. 279 alin. 1 Cod penal.

În esență, prin actul de sesizare al instanței s-a reținut că în noaptea de 25/26.04.2009, în jurul orei 00.30, a folosit un pistol asemănător celui marca „Walter”, fără a poseda autorizație, cu care a amenințat-o cu moartea pe partea vătămată ……., în timp ce acesta se afla la discoteca „Disco Boll” din ………, jud. Bacău.

În faza de urmărire penală a fost administrat următorul probatoriu: plângerea și declarația părții vătămate (fl. 7-8 dosar urmărire penală), declarații martori (fl. 10-24 dosar urmărire penală), raport de constatare tehnico-științifică (fl. 26-36 dosar urmărire penală), verificări și investigații cu referire la persoana inculpatului (fl. 38-48 ddosar urmărire penală).

În cursul cercetării judecătorești, partea vătămată a declarat că își însușește martorii din lucrări în dovedirea laturii penale și a propus și proba cu înscrisuri, iar inculpatul a solicitat instanței proba testimonială și proba cu înscrisuri .

Instanța, în baza art. 67 Cod procedură penală a admis aceste probe ca fiind utile și concludente soluționării cauzei , iar martorii au fost audiați pe parcursul cercetării judecătorești , sub prestare de jurământ, relatând situația de fapt pe care au perceput-o personal. La dosarul cauzei s-au depus și înscrisuri.

Din oficiu, instanța a luat declarații inculpatului și părților vătămate, părți care s-au constituit părți civile, în termen legal.

Fiind legitimat și interogat în fața instanței inculpatul ……… , asistat de apărător ales, a avut o poziție relativ sinceră.

Examinând ansamblul materialului probator administrat în cauză în ambele faze ale procesului penal, instanța reține următoarea situație de fapt :

În noaptea de 25/26.04.2009, inculpatul Sprinciană Bogdan Ionuț s-a deplasat la discoteca organizată de S.C. DISCO BOLL S.R.L. ……… unde a avut o scurtă discuție, la intrare, cu numiții …….. și …… care asigurau ordinea publică, spunându-le să nu intervină după ce va intra în acel loc, deoarce se va produce un scandal public.

În această împrejurare, la scurt timp după discuția purtată, din discoteca a ieșit partea vătămată ……. însoțit de inculpat, care s-au deplasat către autoturismul acestuia din urmă, parcat în apropiere. Odată cei doi ajunși lângă autoturism, inculpatul a deschis brusc portiera și a luat din interior un pistol asemănător celui marca “Walter”, fără serie, de calibrul 8 mm, pe care l-a armat și apoi l-a îndreptat în direcția capului părții vătămate, amenițând-o cu moartea.

În condițiile arătate, una din cele două persoane care asigurau ordinea publică și anume ……. a încercat să-l imobilizeze pe inculpat, apucând cu mâna stângă de țeavă pistolului, dar operațiunea nu a reușit, pentru că au intervenit mai multe persoane necunoscute în sprijinul lui …….. De la fața locului a fost ridicat un cartuș de calibrul 8 mm, care a sărit din încărcătorul pistolului în timp ce acesta a fost armat, aspect nebăgat în seamă de autorul agresiunii.

După intervenția oamenilor de ordine și a celorlalți necunoscuți, inculpatul a plecat de la locul faptei la volanul autoturismului proprietate personală, amenițându-l în continuare pe vătămat că va reveni în scurt timp pentru a-l împușca, promisiune parțial îndeplinită, întrucât a revenit în apropiere, dar a rămas în autoturism, fără a mai întreprinde alte acte.

Modalitatea și împrejurările comiterii faptelor au fost cunoscute și de martorii ……. și ……..

În cauză s-a dispus și efectuarea unei constatări tehnico-științifice cu privire la cartușul ridicat de la fața locului, concluzionându-se că acesta constituie muniție destinată pentru pistoalele de start sau de autoapărare, putând fi utilizat la orice armă pe care pentru detonare folosește același principiu cu armele de autoapărare sau de star.

Situația de fapt arătată mai sus a fost reținută din coroborarea declarațiilor părților vătămate cu depoziția inculpatului, a martorilor ……., …….n, ….., ……., ……, ….. și cu raportul de constatare tehnico științifică, probe care dovedesc vinovăția inculpatului în comiterea celor două infracțiuni.

La ședința din data de 11.11.2010 instanța, a pus în discuția părților cererea formulată de către partea vătămată prin apărător privind schimbarea încadrării juridice a faptelor dată prin actul de sesizare a instanței din infracțiunile prevăzute de art. 193 al. 1 Cod Penal și art. 279 al. 1 C.P. , cu aplicarea art. 33 lit. a C.P. în art. 194 al. 1 C.p: și art. art. 279 al. 1 C.P. , cu aplicarea art. 33 lit. a C.P..

Având în vedere faptul că din ansamblul probelor administrate în cauză nu rezultă că partea vătămată a fost constrânsă să facă ceva împotriva voinței sale , fapta nefiind comisă cu scopul de a obține inculpatul un folos injust ( martorii declarând că la locul comiterii faptei s-a discutat despre o datorie anterioară a părții vătămate către inculpat ) , instanța va respinge cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor.

Având în vedere situația de fapt reținută, ÎN DREPT, fapta inculpatului ……. de a amenința partea vătămată cu săvârșirea unei infracțiuni ,care a fost de natură să o alarmeze, având reprezentarea faptului că acțiunea sa va produce un asemenea rezultat pe care, de altfel, l-a urmărit prin comiterea faptei întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „amenințare”, prev și ped. de art.193 al. 1 Cod Penal.

Astfel, sub aspectul laturii obiective a existat o acțiune de amenințare (partea vătămată fiind amenințată de inculpat cu comiterea unei infracțiuni îndreptate împotriva ei), o urmare periculoasă ( starea de temere provocată părții vătămate) .

Sub aspectul laturii subiective, instanța reține că fapta a fost săvârșită de inculpat cu vinovăție în forma intenției directe , acesta prevăzând rezultatul faptei sale și urmărind producerea lui prin săvârșirea faptei.

De asemenea, având în vedere situația de fapt reținută, ÎN DREPT, fapta inculpatului …… de a deține și folosi un pistol asemănător celui marca “ Walter” , fără a poseda autorizație întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „nerespectarea regimului armelor și munițiilor ” prevăzută și pedepsită de art. 279 alin. 1 Cod penal .

Astfel, sub aspectul laturii obiective a existat o acțiune de deținere de către inculpat a unei arme , fără drept, fără a deține o autorizație legală. Astfel, potrivit raportului de constatare tehnico-științifică ( fila 34 d.u.p.) efectuat în faza de urmărire penală , s-a stabilit cu privire la cartușul expertizat, ridicat de la fața locului , că acesta constituie muniție destinată pentru pistoalele de start sau autoapărare , putând fi utilizat la orice armă care pentru detonare folosește același principiu cu armele de autoapărare sau de start.

Sub aspectul laturii subiective, instanța reține că fapta a fost săvârșită de inculpat cu vinovăție în forma intenției directe , acesta prevăzând rezultatul faptei sale și urmărind producerea lui prin săvârșirea faptei.

Reținând vinovăția inculpatului …….. în ceea ce privește săvârșirea infracțiunilor de amenințare și nerespectarea regimului armelor și munițiilor deduse judecății, instanța urmează a-i aplica câte o pedeapsă pentru fiecare infracțiune în parte.

La stabilirea și individualizarea judiciară a pedepselor se va ține seama de prevederile art. 72 Cod Penal și anume: dispozițiile părții generale, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului Penal , de gradul de pericol social concret a fiecărei fapte săvârșite determinat atât de modul de producere, cât și de importanța valorilor sociale încălcate. Vor fi de asemenea, avute în vedere datele personale ale inculpatului, respectiv faptul că se află la primul conflict cu legea penală (din fișa de cazier judiciar rezultă că inculpatul nu a mai fost sancționat penal) și poziția relativ sinceră a acestuia.

În ceea ce-l privește pe inculpat, instanța reține că acesta este o persoană tânără și că , ulterior săvârșirii infracțiunii în cursul judecății, acesta a avut în mod constant o conduită procesuală corespunzătoare ,un comportament relativ sincer, recunoscând parțial comiterea faptelor .

Toate aceste împrejurări favorabile vor fi calificate drept circumstanțe atenuante judiciare, potrivit disp. art. 74 lit. a Cod Penal.

În consecință, reținând incidența art. 74 lit. a Cod Penal raportat la art. 76 alin. 1 lit. e și d C.pen., instanța va aplica inculpatului câte o pedeapsă orientată sub minimul special prev. de lege considerând că aceaste pedeapse sunt suficiente pentru atingerea scopurilor prevăzute de art. 52 C.pen., de reeducare și de prevenire a săvârșirii altor fapte penale.

Având în vedere că infracțiunile deduse judecății au fost comise de către inculpat înainte de a fi fost condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, se constată că sunt aplicabile dispozițiile art. 33 lit.a C.p. ce reglementează concursul real de infracțiuni.

În baza art. 33 lit. a, art. 34 lit. b C.pen., vor fi contopite pedepsele mai sus aplicate inculpatului in pedeapsa cea mai grea ce va fi și pedeapsa rezultantă ce urmează a fi executată de către inculpat.

Cu referire la pedeapsa accesorie, instanța reține că natura faptei săvârșite și, implicit gradul de pericol social al acesteia duc la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și b din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, motiv pentru care exercițiul acestora va fi interzis pe perioada executării pedepsei.

În ceea ce privește individualizarea executării pedepsei, instanța reține că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile pentru incidența instituției suspendării condiționate a executării pedepsei, prevăzute la art. 81 C.pen. Astfel, pedeapsa aplicată de instanță este mai mică de 3 ani închisoare, inculpatul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, așa cum rezultă din cazierul judiciar depus la dosar și, ținând cont de circumstanțele săvârșirii faptei, precum și de circumstanțele personale ale inculpatului, analizate mai sus, instanța apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.

În consecință, în temeiul art. 81 raportat la art. 82 C.pen., va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pe perioada unui termen de încercare de 3 ani de zile.

În temeiul art. 71 alin. 5 C.pen., va suspenda executarea pedepselor accesorii prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a și b din C. pen pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.

În baza art. 359 C.proc.pen., raportat la art. 83 , 84 C.pen., va atrage atenția celui condamnat asupra dispozițiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

Sub aspectul laturii civile, partea vătămată ….. s-a constituit parte civilă, în termenul legal prevăzut de art. 15 alin. 2 Cod procedură penală, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 10.000 lei (RON ) cu titlu de daune morale .

Instanța apreciază că daunele morale solicitate se justifică întrucât partea vătămată a trăit un timp cu sentimentul de frică ca i se poate întâmpla ceva rău. Dar cuantumul solicitat de către această parte este exagerat si instanța apreciaza ca fiind suficientă suma de 2.000 lei cu titlu de reparație a unui drept nepatrimonial . Prin urmare, acțiunea civilă va fi admisă în parte.

Se va lua act că inculpatul a fost asistat de către avocat ales.

În baza art. 118 alin. 1 lit. b Cod Penal se va dispune confiscarea de la inculpat în favoarea statului a unui cartuș cal. 8 mm, aflat în Camera de corpuri delicte a Judecătoriei Onești.

Se va dispune restituirea către inculpat a unui pistol marca BRUNI model 92, calibru 8 mm K-9 mm PAK, aflat în Camera de corpuri delicte a Judecătoriei Onești, având în vedere faptul că din ansamblul probelor nu rezultă că este pistolul folosit de inculpat.

Ca o consecință a condamnării, inculpatul va fi obligat și la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, inclusiv la cheltuielile judiciare avansate de partea vătămată (onorariu de avocat și cheltuieli medicale).

Pentru aceste motive,

În numele legii,

H O T Ă R Ă Ș T E:

Respinge cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor, ca neîntemeiată.

În baza art. 193 alin. 1 Cod Penal cu aplicarea art. 74 lit. a Cod Penal și art. 76 lit. e Cod Penal condamnă pe inculpatul ……., fiul lui …. și ……., născut la data de ….. în …… jud. Bacău, domiciliat în ……., jud. Bacău, fără ocupație, fără antecedente penale, CNP-…… , la o pedeapsă de :

– 2 (două ) luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „amenințare” .

În baza art. 279 alin. 1 Cod Penal cu aplicarea art. 74 lit. a Cod Penal și art. 76 lit. d Cod Penal condamnă pe inculpatul …… la o pedeapsă de :

– 1( un ) an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „nerespectarea regimului armelor și munițiilor ” .

În baza art. 33 lit. a Cod Penal , art. 34 lit. b Cod Penal contopește pedepsele aplicate și inculpatul execută pedeapsa cea mai grea de 1( un ) an închisoare .

În baza art. 71 alin.2 Cod Penal aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a teza a II a și lit. b Cod Penal.

În baza art. 81 Cod Penal dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 3 (trei) ani reprezentând termen de încercare, potrivit art. 82 Cod Penal.

În baza art. 71 alin.5 Cod Penal pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei suspendă inculpatului și executarea pedepselor accesorii.

Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.83,84 Cod Penal în condițiile art. 359 Cod procedură penală.

Admite în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă ……..

În temeiul art. 14 alin.3 litera b și art . 346 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art.998 Cod Civil obligă inculpatul să achite suma de 2000 lei (RON) către partea civilă ……, reprezentând daune morale .

În baza art. 118 alin. 1 lit. b Cod Penal dispune confiscarea de la inculpat a unui cartuș cal. 8 mm , aflat în Camera de corpuri delicte a Judecătoriei Onești.

Dispune restituirea către inculpat a unui pistol marca BRUNI model 92, calibru 8 mm K-9 mm PAK, aflat în Camera de corpuri delicte a Judecătoriei Onești.

În baza art.191 alin. 1 Cod Procedură Penală obligă inculpatul la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat reprezentând cheltuieli judiciare în faza de urmărire penală ( 100 lei) și în faza de judecata (200 lei) .

În temeiul art. 193 alin 1 Cod Procedură Penală obligă inculpatul la plata sumei de 1.070 lei către partea civilă, reprezentând cheltuieli judiciare (onorariu avocat și onorariu medic psihiatru ).

Cu drept de apel în termen de 10 zile de la pronunțare pentru partea civilă și de la comunicare pentru inculpat.

Pronunțată în ședință publică, azi 11.11.2010.

Studiu de caz cu privire la elementele distinctive dintre infracțiunea de amenințare și infracțiunea de ultraj

Curtea de apel TÂRGU MUREȘ, Decizia Nr. 510R din 25 noiembrie 2010

Amenințare. Ultraj. Elemente distinctive.

Codul penal, art. 193, art. 239

Infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 C. pen este una complexă. Amenințarea – componentă a infracțiunii complexe- poate fi făcută fie nemijlocit, fie prim mijloace de comunicare directă.

Termenul de comunicare directă, ca a doua modalitate în care poate fi săvârșit ultrajul, nu exclude și interpunerea unei alte persoane, cu condiția ca făptuitorul să-i ceară persoanei interpuse să comunice părții vătămate amenințările, sau să fie sigur că acestea vor fi transmise.

Prin sentința penală nr. 111/24 august 2004 pronunțată de Judecătoria Sighișoara, instanța a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit.a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit.d C.pr.penală achitarea inculpatului S.F. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de ultraj, prev. de art. 239 al.1 Cod penal. A luat act că părțile vătămate O.E. și O.S.S. nu s-au constituit părți civile în cauză.

În motivare, instanța a reținut că inculpatul a fost acuzat că în data de 13 mai 2008, după ce martorii A.V. și B.C., polițiști în cadrul Poliției Municipiului Sighișoara – Biroul de investigații criminale, aflați la sediul Poliției Orașului Dumbrăveni i-au comunicat că urmează să fie audiat într-o cauză penală, și că printr-o ordonanță emisă de partea vătămată procurorul O.E., din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighișoara, a fost prelungită măsura preventivă a obligării sale de a nu părăsi localitatea Șaroș pe Târnave, județul Sibiu, inculpatul a început să amenințe părțile vătămate, procurorii O.E. și O.S.S., cu incendierea imobilului lor și cu moartea, în prezența celor doi martori, care au încercat să-l calmeze pe inculpat, reușind în cele din urmă acest lucru, după care au luat declarații inculpatului și concubinei acestuia. Ulterior, cei doi martori au adus la cunoștință părților vătămate amenințările făcute de inculpat la adresa lor.

Prima instanță a avut în vedere împrejurarea că, potrivit art. 239 al.1 C.penal, ultrajul constă în amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

Analizând latura obiectivă a acestei infracțiuni, prima instanță a constatat că infracțiunea de ultraj presupune înainte de toate o amenințare săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, faptă care trebuie săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Fapta se săvârșește nemijlocit atunci când amenințarea are loc în prezența fizică a funcționarului ultragiat. Săvârșirea faptei prin mijloace de comunicare directă nu presupune prezența fizică a funcționarului, ci folosirea de către inculpat a unor mijloace care, datorită specificului lor, fac ca amenințarea să ajungă la cunoștința acestuia, de exemplu telefonul.

În speța de față, prima instanță a constatat că nu este întrunită această cerință esențială a laturii obiective, mai exact amenințarea nu a fost săvârșită de inculpat nici nemijlocit și nici prin mijloace de comunicare directă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg.Mureș.

În motivarea apelului, Parchetul a arătat că inculpatul a știut de la început că amenințările vor fi aduse la cunoștința părților vătămate, și că a dorit acest lucru, ceea ce s-a și întâmplat. În urma amenințărilor primite, părțile vătămate au solicitat și primit protecție de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureș. În subsidiar, Parchetul a precizat că, oricum, inculpatul trebuie condamnat fie și pentru infracțiunea de amenințare prev. de art. 193 Cod penal.

Analizând apelul declarat prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, în conformitate cu prev art 371 alin 2 Cod pr. pen., instanța de apel l-a considerat fondat.

Considerentele pe care instanța de apel le-a avut în vedere sunt următoarele:

Textul art. 239 alin. 1 Cod penal prevede într-adevăr, așa cum a reținut prima instanță, condiția ca amenințarea să fie săvârșită prin nemijlocit (adică în prezența fizică a victimei) sau prin mijloace de comunicare directă (spre exemplu, prin telefon). Cele invocate de Parchet cu privire la faptul că amenințarea a ajuns în final la urechile părților vătămate sunt concludente doar pentru reținerea infracțiunii de amenințare, care într-adevăr presupune condiția să ajungă la cunoștința persoanei vătămate. Condițiile de existență ale infracțiunii de ultraj sunt altele, mai sus precizate.

Ca urmare, în baza art. 334 Cod procedură penală, s-a considerat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptei din două infracțiuni de ultraj prev. de art. 239 alin. 1 cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal în două infracțiuni de amenințare prev. de art. 193 cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.

Întrebate fiind conform art. 286 Cod pr. pen., părțile vătămate au arătat că nu formulează plângere pentru amenințare.

Ca urmare, în baza art. 379 pct.2 lit.a Cod procedură penală Tribunalul Mureș a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg.Mureș, a desființat integral sentința atacată și în rejudecare, după schimbarea încadrării potrivit celor de mai sus, a dispus încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f Cod procedură penală, ca urmare a lipsei plângerii prealabile.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MUREȘ și inculpatul S.F.

În motivarea recursului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș susține că soluțiile de achitare a inculpatului pronunțate de instanța de fond și cea de apel sunt netemeinice, deoarece faptele săvârșite de inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de ultraj.

În motivarea recursului său, inculpatul revine asupra poziției de nerecunoaștere a comiterii faptelor, manifestată pe parcursul procesului penal și arată că cele descrise în rechizitoriu corespund realității.

Examinând recursul promovat de Parchet, din prisma dispozițiilor art. 3859 pct. 17 și 18 rap. la art. 52 și art. 62-68 Cod procedură penală, instanța de control judiciar îl găsește fondat, pentru următoarele considerente.

Sub aspectul stării de fapt, aceasta a fost corect reținută de către judecătorie și tribunal – pornind de la conținutul materialului probator administrat pe parcursul desfășurării procesului penal.

Pentru a face o asemenea apreciere, instanța de control judiciar constată că din conținutul materialului probator administrat, rezultă fără putință de tăgadă faptul că la data de 13 mai 2008, martorii A.V. și B.C., polițiști în cadrul Poliției municipiului Sighișoara – Biroul de Investigații Criminale, s-au deplasat la Poliția orașului Dumbrăveni, în vederea aducerii la cunoștință inculpatului S.F. a faptului că printr-o ordonanță dată de procurorul O.E., i-a fost prelungită măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea Șaroș pe Târnave, județul Sibiu. De asemenea, cei doi polițiști intenționau să le ia declarații inculpatului și concubinei sale, L.L., într-o altă cauză penală. Astfel, inculpatul împreună cu concubina sa Lunca Luminița, au ajuns la sediul poliției Orașului Dumbrăveni în jurul orelor 11,30 și după ce martorii A.V. și B.C. le-au zis că urmează să fie audiați într-o cauză penală, aceștia i-au adus la cunoștința inculpatului că printr-o ordonanță emisă de partea vătămată procurorul O.E., din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighișoara, a fost prelungită măsura preventivă a obligării sale de a nu părăsi localitatea Șaroș pe Târnave, județul Sibiu. Imediat, inculpatul a început să amenințe părțile vătămate, procurorii O.E. și O.S.S., cu incendierea imobilului lor și cu moartea, în prezența celor doi martori, care au încercat să-l calmeze pe inculpat, reușind în cele din urmă acest lucru, după care au luat declarații inculpatului și concubinei acestuia.

Motivarea primei instanțe constă în faptul că amenințările făcute de inculpat la adresa părților vătămate au fost transmise acestora prin cei doi agenți de poliție, situație care nu se încadrează în modalitatea de săvârșire a infracțiunii prin mijloace de comunicare directă în sensul art. 239 alin. 1 Cod penal, faptelor lipsindu-le astfel un element constitutiv.

Cei doi agenți de poliție au adus la cunoștința procurorilor O.E. și O.S.S. situația cu care s-au confruntat. Părțile vătămate, cărora li s-a creat în mod cert o stare de temere, au solicitat Parchetului de pe lângă curtea de Apel Tg.Mureș acordarea protecției împotriva aducerii la îndeplinire a amenințărilor formulate de către inculpat, iar de la acel moment au beneficiat de pază atât a locuinței, cât și pe parcursul deplasării de la domiciliu la serviciu, cu atât mai mult cu cât părțile vătămate afirmă că inculpatul cunoștea localizarea domiciliului lor și chiar au fost urmăriți la un moment dat de către un autoturism aparținând unei persoane din anturajul învinuitului.

Părțile vătămate au declarat că afirmațiile inculpatului le-au creat o stare de temere atât în ceea ce privește integritatea fizică a lor și a fiului lor, precum și a imobilului, cu atât mai mult cu cât și fiul lor le-a comunicat că prieteni de-ai săi i-au spus că inculpatul „le poartă sâmbetele”.

Infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 C. pen este o infracțiune complexă. Amenințarea poate fi făcută fie nemijlocit, fie prim mijloace de comunicare directă.

În cazul de față, așa cum s-a reținut, amenințările au fost săvârșite în prezența celor doi lucrători de poliție, trimiși de procuror pentru înmânarea ordonanței prin care s-a dispus o măsură preventivă față de inculpat.

Termenul de comunicare directă, ca a doua modalitate în care poate fi săvârșit ultrajul, nu exclude și interpunerea unei alte persoane, cu condiția ca făptuitorul să-i ceară persoanei interpuse să comunice părții vătămate amenințările, sau să fie sigur că acestea vor fi transmise.

Inculpatul a proferat amenințările în sediul poliției, în prezența celor doi agenți, cunoscând că ordonanța care i-a fost înmânată era emisă de una dintre părțile vătămate. Voința cu care a acționat inculpatul a fost chiar intenția directă, urmărind ca amenințările să ajungă la cunoștința părților vătămate.

Prin natura activității lor profesionale, agenții de poliție sunt subordonați procurorului și aveau obligația să-l informeze despre incidentul provocat de inculpat cu ocazia înmânării ordonanței prin care s-a dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Așadar, amenințările au fost făcute în legătură cu actele exercitate de procuror în virtutea atribuțiunilor de serviciu (fiecare dintre cei doi procurori au avut în instrumentare mai multe dosare ale inculpatului), amenințările au ajuns la cunoștința părților vătămate și au fost de natură să le alarmeze, producându-le o teamă efectivă pentru viața lor, a copilului și a bunurilor lor.

În drept, faptele inculpatului S.F., de a amenința cu incendierea imobilului celor doi procurori O.E. și O.S.S. și cu moartea, motivul fiind emiterea de către d-na procuror O.E. a unei ordonanțe prin care se dispunea prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea în sarcina lui S.F., precum și faptul că cei doi procurori instrumentaseră sau aveau în soluționare dosare penale privind pe făptuitor, întrunește elementele constitutive a două infracțiuni de ultraj, fapte prev. și ped. de art.239 alin.1 Cod penal și art. 239 alin.1 Cod penal.

Încadrarea în drept presupune și reținerea stării de recidivă postexecutorie și a celei de concurs real în care au fost săvârșite faptele, prev. de art. 37 lit. b și art. 33 lit. a C. pen.

Față de cele reținute, a fost admis recursul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL MUREȘ împotriva deciziei penale nr. 172/A/03.06.2010, pronunțată de Tribunalul Mureș.

A fost casată integral decizia penală atacată și parțial sentința penală nr. 111/24.08.2009 pronunțată de Judecătoria Sighișoara și rejudecând cauza pe latura penală:

A fost schimbată încadrarea juridică a faptelor din două infracțiuni de amenințare în stare de recidivă postexecutorie și în stare de concurs real, prev. de art. 193 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b și art. 33 lit. a C. pen, în două infracțiuni de ultraj în stare de recidivă postexecutorie și în stare de concurs real, prev. de art. 239 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b și art. 33 lit. a C. pen.

La stabilirea fiecărei pedepse, în baza art 72 C. pen, Curtea a ținut seama de limitele speciale prevăzute de art. 239 alin. 1 C. pen, de gradul de pericol social ridicat al infracțiunilor, de modalitatea concretă în care au fost comise. În sediul poliției, în prezența mai multor agenți, care cu greu au reușit să-l liniștească pe inculpat, de calitatea părților vătămate, procurori cu carieră îndelungată, de urmările produse, respective temerea insuflată părților vătămate pentru viața și bunurile lor, precum și a copilului lor, fiind nevoite să solicite protecție. Inculpatul este o persoană cu antecedente penale, faptele fiind săvârșite în stare de recidivă postexecutorie. A suferit numeroase condamnări pentru infracțiuni cu violență, inclusive pentru alte infracțiuni de ultraj, iar în perioada 2005-2008 a fost cercetat într-un număr de 23 dosare de urmărire penală. Vom ține seama și de starea de concurs în care au fost săvârșite infracțiunile.

Recunoașterea manifestată abia în fața instanței de recurs nu poate fi reținută ca o circumstanță atenuantă, deoarece această recunoaștere nu a fost de natură să ducă la înlesnirea desfășurării procesului penal, inculpatul manifestând permanent o atitudine de nerecunoaștere a faptelor până inclusiv la judecarea apelului.

Curtea a apreciat că două pedepse de câte 8 (opt) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de ultraj în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 239 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b C. pen sunt de natură să ducă la reeducarea inculpatului, potrivit art. 52 C. pen.

În baza art. 34 lit. b rap. la art. 33 lit. a C. pen, au fost contopite cele două pedepse stabilite în pedeapsa cea mai grea de 8 (opt) luni închisoare, pe care inculpatul urmează să o execute.

S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 lit. a, b C pen.

Au fost menținute dispozițiile din hotărârea primei instanțe prin care s-a constatat că părțile vătămate nu se constituie părți civile.

Față de declarația dată de inculpat în fața instanței de control judiciar, s-a luat act de retragerea recursului declarat de acesta.

A fost obligat inculpatul la 1.400 lei cheltuieli judiciare, reprezentând 600 lei cheltuieli judiciare aferente fondului, 500 lei cheltuieli judiciare aferente apelului și 300 lei cheltuieli judiciare aferente recursului, din care suma de 600 lei reprezentând onorariile celor trei apărători desemnați din oficiu va fi avansată Baroului Mureș din fondurile Ministerului Justiției.

CAPITOLUL 5. CAUZE CARE DETERMINĂ COMITEREA INFRACȚIUNII DE AMENINȚARE ȘI A INFRACȚIUNILOR ÎN GENERAL

"Crimele sunt determinate de lipsa de cultură, proasta educație și greșita organizare a statului." (Platon)

Acțiunea și influența diferiților factori precum și raportul dintre ei variază, îmbinările în care pot fi realizați aceștia fiind nelimitate.

Între acești factori există o interdependență pentru că ei se creează între ei sau îi întăresc pe ceilalți, fapt care conduce la apariția unor variate combinații, având numeroase efecte.

Traian Pop, profesor universitar de drept penal la Universitatea din Cluj în perioada 1913-1949, considera despre aceste cauze ale criminalității că s-ar caracteriza atât prin interdependența lor, cât și prin complexitate, numai că diferă între ele prin prisma preponderenței lor, nefiind unică, stabilă, egală, însă toate sunt prezente și contributive.

El afirma că : „crima a existat și va exista întotdeauna; vor exista întotdeauna criminali, precum există săraci și neputincioși. Această inegalitate este inerentă în societate, este o utopie a ne gândi la stăpânirea absolută a criminalității; tot ceea ce putem face este ca s-o reducem și s-o îmblânzim. Criminalitatea este un fenomen natural al vieții sociale”.

Este imposibil de creat o teorie superioară generală a comportamentului criminal, tocmai din punctul de vedere al complexității și diversității cauzelor care îl determină.

Din acest motiv, este general acceptat faptul că nici o crimă nu seamănă cu alta, fiecare având caracteristicile sale proprii; nici măcar aceeași persoană nu va putea să comită, în condiții perfect similare, două fapte identice.

În continuare voi prezenta cele mai importante cauze sau factori care conduc individul spre un comportament criminal.

FACTORI EXOGENI

Economici

Datorită faptului că economia determină suprastructura socială, culturală, instituțională, politică, este de așteptat ca situația economică a unui stat sau a unei anumite zone, să determine variate comportamente umane, cum este și cel infracțional.

Majoritatea infracțiunilor se comit, din această perspectivă, pe fondul sărăciei, în principal, și pe fondul prosperității, în subsidiar.

În categoria factorilor economici care determină un comportament infracțional, cei mai preponderenți sunt :

Șomajul, are și el o contribuție în determinarea comiterii infracțiunilor, prin scăderea excesivă și, uneori, bruscă a nivelului de trai, provocând astfel o instabilitate financiară și emoțională, un dezechilibru interior, punând individul în imposibilitatea de a-și mai putea realiza aspirațiile prin mijloace legale.

Nivelul de trai, dorința de a avea din ce în ce mai mult sau de a avea strictul necesar, în cazul sărăciei, împinge persoana spre a comite diverse infracțiuni, prin care să își poată realiza scopurile, în principal infracțiuni de amenințare și de șantaj.

Industrializarea, care are și efecte nocive, în acest caz, afectând grav echilibrul ecologic unde sunt create industriile, având efecte negative prin crearea de stări de stres muncitorilor și celorlalți participanți la platformele industriale.

Socio-culturali

Acești factori au un rol preponderent în influențarea indivizilor.

Familia, reprezintă structura de bază a societății având rol funcțional în structura socială permite socializarea primară a copiilor și stabilizarea adulților.

Orice perturbare în interiorul acestei structuri poate avea efecte negative asupra copiilor din punct de vedere al personalității dar și al adaptării lui în societate.

Comportamente antisociale apar, de cele mai multe ori, în familiile care nu se preocupă de creșterea sau educarea copiilor (în general, în cazul familiilor divorțate sau separate) sau care asigură copiilor,intenționat, modele de socializare negative,cum se întâmplă în familiile infractoare care își implică copiii în diverse activități infracționale, sau care le insuflă percepte contrare eticii societății.

Tocmai din acest motiv, în ultimii ani, delincvența juvenilă a căpătat proporții enorme.

Nivelul de instruire școlară

Deși școala este menită să dezvolte aptitudinile, să formeze, să dezvolte și să consolideze lucrurile pozitive, anumiți indivizi refuză să participe sau li se interzice participarea, chiar de propria lor familie. Din această cauză au dificultăți evidente și pronunțate, au un volum redus de cunoștințe, nu respectă valorile și normele sociale, practic nu fac diferența între bine și rău, între ceea ce este licit și ceea ce este ilicit.

De aceea, nivelul precar al cunoștințelor, pregătirea școlară redusă, precum și anturajul necorespunzător, conduc, în final, spre calea delincvenței.

Mijloacele de informare

Deseori au influență negativă, mai ales mijloacele de informare în masă, prin detalierea unor acte agresive, în presă sau televiziune, care pot conduce la reproducerea lor de către cei care le iau la cunoștință.

Activitățile din timpul liber

Pentru anumiți indivizi, timpul liber înseamnă, deseori, asocierea sau participarea în cadrul unor grupuri care comit infracțiuni, acest lucru creînd un dezechilibru care conduce la infracționalitate.

Alcoolismul

Conduce direct la creșterea mortalității, la conflicte, stări tensionate și neînțelegeri între indivizi, și constituie cel mai frecvent factor crimogen pe care îl invocă cei care săvârșesc infracțiuni.

În diverse studii s-a constatat că alcoolismul, însoțit de anumite personalității atipice (impulsivitate) conduce la comiterea infracțiunilor.

Politici

Aceștia predomină, îndeosebi în două situații :

Revoluția, care reprezintă o luptă pentru câștigarea puterii politice. Când se instalează criza, repercursiunile cad asupra sistemului legislativ, nemaifiind respectat, precum și supra organelor de control social, care nu își mai pot îndeplini atribuțiile ori sunt eliminate.

În această perioadă, criminalitatea poate atinge cote inimaginabile iar revenirea la o limită normală este pusă, uneori, sub semnul întrebarii, iar de cele mai multe ori este destul de dificilă.

Războiul, produce efecte puternic crimogene.

În această situație, nu interesează natura conflictului, deoarece indivizii deja știu ce vor, se ignoră complet sistemul legislativ, instaurându-se haosul și anarhia, fapt care favorizează infractorii care au câmp ideal de acțiune, această conjunctură încurajându-i la săvârșirea de infracțiuni chiar și pe cei care nu au avut asemenea intenții sau comportamente în trecut.

FACTORI EXOGENI

Psihologici

Pot conduce la un comportament criminal. Aceștie pot fi motivaționali (emoții, țeluri, dorințe, tendințe etc.), conativi (aplicarea dorinței și a ideii de a săvârși infracțiunea), cognitivi (intelectivi, perceptivi etc.).

Un rol deosebit în cadrul acestor factori îl au temperamentul (impulsivitate), caracterul (agresivitate), firea umană (retrasă), dar și trăsăturile nevrotice ori psihopatice, patologia psihică (schizofrenia, paranoia).

Ereditari

S-a constatat că în multe familii de infractori, acest lucru este moștenit și de descendenții acestora. Tocmai de aceea se încearcă oprirea actelor antisociale de către organele abilitate în acest sens.

Fizici

Se referă la aspecte corporale, precum înfățișarea umană a criminalului (cap membre etc.).

Cel mai mare impact îl are sănătatea acestuia și dimensiunile sale corporale (înălțime, greutate).

Indivizii pot comite infracțiuni pe fondul unor deficiențe fizice (auz, văz etc.), sensibilitate slabă, încetineală în mișcări.

CONCLUZII

Preocuparea oricărei societăți pentru prevenirea sau diminuarea criminalității este determinată de trei rațiuni fundamentale:

infracțiunea subminează încrederea indivizilor în capacitatea autorităților de a le garanta securitatea și protecția;

infracțiunile și delictele penale împiedică funcționarea deziderabilă și predictabilă a vieții sociale, atentând la exigențele ei de ordine;

"costurile infracțiunii sunt extrem de ridicate atât din punct de vedere economic cât și social-uman”.

Infracționalitatea, violența și în special crima reprezintă trăsături caracteristice incontestabile ale sfârșitului de mileniu, îmbinate în mod paradoxal cu cibernetica, electronica și în general cu știința, care le favorizează propagarea, reverberând concomitent ecoul spre milioane de spectatori.

Pe măsură ce secolul XX s-a apropiat de final, rata criminalității a fost într-o continuă creștere.

Comportamentele agresive vizează persoane, colectivități sau entități neselectate, au motivații dintre cele mai bizare și s-au răspândit pe toate meridianele fără a mai fi corelate cu gradul redus de cultură, apartenență etnico-religioasă ori cu orânduirea politică.

În ceea ce privește prevenirea, aceasta a reprezentat dintotdeauna unul dintre capitolele importante ale științelor penale.

La nivelul deciziei de politică penală – în multe state aparținând unor zone geografice dintre cele mai diferite – s-a înțeles că adoptarea unor măsuri de prevenire a criminalității poate avea un impact mult mai puternic asupra evoluției fenomenului, fiind totodată – în cadrul unei evaluări globale complexe – o soluție mai rentabilă în raport cu costul general al crimei.

În România, după 1989, activitatea în câmpul prevenirii criminalității a stagnat. Fiind considerată ca un atribut al fostului regim comunist, ponderea sa în cadrul strategiilor de combatere a crimei a înregistrat o considerabilă diminuare. Din nefericire, fenomenul criminalității a luat amploare, devenind organizat, specializat, manifestându-se sub forma unor rețele formale și informale de organizații și indivizi. În acest context, elaborarea unui program eficient de reducere a criminalității se impune a fi impetuos adoptat.

Trebuie să se ia în considerare respectarea vieții personale a individului, dreptul la autodeterminare și responsabilitatea cetățenilor. De aceea, spre exemplu, statul si societatea pot numai să influențeze răspunderea părinților pentru educarea copiilor lor, atunci când există riscuri evidente în ceea ce privește comportamentul acestora. Măsurile vor fi, mai întâi, educative, de cooperare, ceea ce înseamnă că persoanele interesate trebuie să fie implicate în acest proces și numai după aceea, în caz de eșec, măsurile pot deveni represive.

Funcționarea sistemului preventiv este legată de foarte strânsa colaborare reciprocă dintre stat, populație și instituțiile guvernamentale locale, ca și de cooperarea dintre guvern, biserică și mass-media.

Corelația dintre crimă și dezvoltarea economică indică dimensiunea problemei criminalității și semnalizează necesitatea unei politici flexibile. Astfel, politica prevenirii delincvenței trebuie sa fie sub o constantă urmărire, evaluare și adaptare.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate

VINTILĂ DONGOROZ – Explicații teoretice ale codului penal, vol. III, Editura Academiei R. S. R., București, 1971

TEODOR VASILIU și alții – Codul penal comentat și adnotat, Editura științifică și enciclopedică, București, 1975

VINTILĂ DONGOROZ – Codul penal "Regele Carol II" adnotat, partea specială, vol. III, Editura Librăriei SOCEC & Co., S.A., București, 1937

Prof. univ. dr. GEORGHE NISTOREANU, prof. univ. dr. ALEXANDRU BOROI, – Drept penal. Partea specială, Editura All Beck, București, 2002

Prof. univ. dr. VASILE DOBRINOIU, lector. univ. NICOLAE CORNEA – Drept penal. Partea specială – Teorie și practică judiciară, vol. I, Editura Lumina Lex, 2000

OCTAVIAN LOGHIN, AVRAM FILIPAȘ – Drept penal romn – partea specială, Casa de Editură și Presă "Șansa" S.R.L., București, 1992

OCTAVIAN LONGHIN, TUDOREL TOADER – Drept penal romn. Partea specială, Editura "Șansa", București, 1999

O. A. STOICA – Drept penal. Partea specială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976

Prof. univ. IOAN MURARU – Drept Constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998

GABRIELA PALITIC, Criminologie, Editura Fundația Chemarea, Iași, 1996

MEDEANU TIBERIU-CONSTANTIN, Crime și criminali – Geneza crimelor și descoperirea criminalilor, Editura Lumina Lex, București

SORIN M. RDULESCU, Sociologia devianței. Teorii, Paradigme, Arii de cercetare, Editura Victor, București, 1998

MATEI BASARAB, VIOREL PAȘCA, GHEORGHIȚĂ MATEUȚ, TIBERIU MEDEANU, CONSTANTIN BUTIUC, MIRCEA BĂDILĂ, RADU BODEA, PETRE DUNGAN, VALENTIN MIRTIȘAN, RAMIRO MANCAȘ ȘI CRISTIAN MIHEȘ, Codul penal comentat. Partea specială, vol. III, Ed. Hamangiu, București, 2009

ALEXANDRU BOROI, Pruncuciderea și uciderea din culpă, Editura Ministerului de Interne, 1992

C. PĂUNESCU, Agresivitatea și condiția umană, Ed. Tehnică, București, 1994

ȘTEFAN GEORGESCU, Filosofia dreptului – O istorie a ideilor, Partea I, Ed. All Educational S.A. , București, 1998

VICTOR DUCULESCU, GEORGETA DUCULESCU, CONSTANȚA CĂLINOIU, Constituția României comentată și adnotată, Ed. Lumina Lex, București, 1997

Articole și studii de specialitate

Prof. univ. dr. ADRIAN NĂSTASE, "Universalitatea, indivizibilitatea și interdependența drepturilor omului", n Revista Drepturile omului nr. 3/1995 (editată de Institutul Romn pentru Drepturile Omului)

DAN MARȚIAN, "Declarația universală a drepturilor omului – Gnduri la un moment aniversar", n Revista Drepturile omului nr. 4/1998 (editată de Institutul Romn pentru Drepturile Omului)

Prof. univ. dr. IRINA MOROIANU ZLĂTESCU, "Un ideal comun pentru toate națiunile: Declarația universală a drepturilor omului", n Revista Drepturile omului nr. 4/1998

Declarația universală a drepturilor omului

Codul penal român și Noul cod penal român

Codice Penale – Codice di procedura penale, Testo unico delle leggi di P.S. – Regulamento e leggi penali speciali, Casa Editrice "Universale", Roma, 1964.

Nouveau Code Penal entree en vigoeur le 1 mars 1994, Ed. Dalloz, 1994

Practică judiciară

Trib. jud. Galați, dec. nr. 850/1972, R.R.D. nr. 1/1972

Trib. jud. Mureș, dec. nr. 1905/1973, "Practic judiciară penală", vol. III

VASILE DOBRINOIU, Drept penal. Partea specială – Teorie și practică judiciară, vol. I, Ed. Lumina Lex, Buc, 2000

GHEORGHIȚĂ MATEUȚ, Drept penal partea specială – Sinteză de teorie și practică judiciară, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1999

Trib. reg. Maramureș, dec. pen. nr. 783/1960, "L.P." nr. 6/1961; Trib. Suprem, Col. pen., dec. nr. 654/1960 (nepublicată)

Trib. reg. Iași, dec. pen., nr. 2145/1965, "J.N.", nr. 6/1966

Trib. raion. Sighișoara, sent. pen., nr. 97/1962, "J.N.", nr. 8/1962

Trib. reg. Bacău, dec. pen., nr. 1211/1962, "J.N.", nr. 2/1963

Trib. reg. Brașov, dec. pen., nr. 196/1963, "J.N." , nr. 3/1964

Trib. reg. Timișoara, dec. pen., nr. 3614/1955, "L.P.", nr. 10/1955, p.1222

Trib. reg. Suceava, dec. pen., nr. 1813/1965, "J.N." , nr. 7/1966

Trib. reg. Oltenia, dec. pen., nr. 1390/1965, "J.N." nr. 11/1966

T. S., Secț. pen., decizia nr. 1493/1976 în V. Papadopol, M. Popovici – "Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980", Ed. Științifică și Enciclopedică, București,1982

Surse internet

http://www.studiijuridice.ro

http://legeaz.net