Evolutia Reglementarilor Internationale In Domeniul Concurentei

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1. Noțiunea de concurență și de drept al concurenței

1.1. Definiția noțiunii de concurență

1.2. Definiția noțiunii de drept al concurenței

1.3. Formele concurenței. Analiză comparativă

1.4. Practici anticoncurențiale

Capitolul 2. Evoluția reglementărilor în legislația națională

2.1. Reglementări naționale în economia de stat centralizată înainte de 198

2.2. Reglementări naționale – acord asociere

2.3. Reglementări naționale – preaderare

2.4. Reglementări naționale – post aderare

2.5. Reglementări naționale – România – stat membru

2.5.1. Constituția României

2.5.2. Legea concurenței nr. 21/1996

2.5.3. Ajutorul de stat – în raport cu normele concurențiale

Capitolul 3. Evoluția reglementărilor europene în domeniul concurenței

3.1. Tratatul stabilind Comunitatea Europeană (TCE)

3.3. Regulamente și directive – Regulamentul Consiliului 17/1962 (1/2003) privind

concurența

3.4 Tratatul de la Lisabona

Capitolul 4. Evuluția reglementărilor internaționale în domeniul concurenței

4.1. Legea antitrust – Sherman Act 1890

4.2. Acordul general pentru Tarife și Comerț (GATT)

4.3. Organizația Mondială a Comerțului (OMC)

4.4. Acorduri internaționale privind concurența

Concluzii

Bibliografie selectiva

INTRODUCERE

”Prezentul ne oferă o lume globalizată, cu foarte multe oportunități economice, globalizare care permite desfășurarea unui comerț liber, la dimensiuni internaționale, comerț la care întreprinderile s-au adaptat destul de repede, iar statele trebuie să procedeze la fel. Libertatea de a întreprinde activități economice va funcționa însă doar dacă există concurență pe piață, în condiția unei economii de piață libere, de bază fiind existența unei concurențe nedistorsionate. În acest context, statele sunt obligate să aplice o politică de concurență cât mai eficientă, fiind un element de reglare a economiei de piață.”

Concurența este un mod de manifestare a economiei pe piață, unde existența unui singur producător devine, efectiv, imposibilă.

Concurența este o problemă importantă atât pentru producători și consumatori, cât și pentru intermediari. Astfel, preocuparea fiecărei firme este de a fi cât mai competitivă, iar ca urmare, câștigul net să fie cât mai bun. Totodată, acțiunile unei firme nu depind numai de aceasta, depind și de acțiunile concurenților ei. Dacă concurenții nu ar fi existat, orice întreprindere pe piață avea posibilitatea de a stabili liber prețurile la un nivel ridicat.

În funcție de numărul de concurenți și gradul de diferențiere al produselor întâlnim:

Concurența imperfectă – este situația de pe piață în care condițiile necesare pentru existențaconcurenței perfecte nu sunt satisfăcute. Formele de concurență imperfectă se împart în cinci categorii :.

Monopol – situație în care există un singur vânzător al unui bun economic.

Oligopol – situația în care există un număr redus de vânzători ai unui bun economic.

Concurența monopolistă – situație în care există mai multi vânzători de bunuri total diferite.

Monopson – situație în care există un singur cumpărător al unui bun economic.

Oligopson – situație în care există un număr restrâns de cumpărători ai unui bun economic.

Concurența imperfectă apare pe anumite piețe în cazul lipsei de informare a vânzătorilor și cumpărătorilor în ceea ce privește bunurile de pe piață și prețurile.

Concurența perfectă este un model al teoriei economice. Acest model descrie o formă ipotetică a pieței în care nici un producător sau consumator nu are puterea de a influența prețurile de pe piață. Acest lucru conduce la un rezultat eficient, ținând cont de definiția standard a economiei.

În cadrul pieței, firmele pot avea în vedere satisfacerea acelorași nevoi de consum sau a unor nevoi diferite, ele adresând acestora produse sau servicii substituibile, asemănătoare sau identice. În funcție de acestea, concurența variază, poate fi fie directă, fie indirectă.

 Concurența directă este cea mai ușor de observat și poate fi:

▪ concurență de marcă  – are loc între firme ce oferă aceleași servicii și bunuri destinate satisfacerii acelorași nevoi. Diferențierea între concurenți se realizează în acest caz prin intermediul mărcii. Exemplu: producătorii pâine, benzină, bere, etc.

▪ concurență la nivel de industrie – are loc între firme ce oferă produse similare care satisfac diferit aceeași nevoie. În acest caz competiția se realizează prin diferențierea calitativă a produselor, iar aici vorbim despre serviciile sau produsele substituibile în consum, ca și exemplu putând fi date industria alimentară, industria confecțiilor, etc.

 Concurența indirectă este privită mai ales din punct de vedere al pieței iar aceasta poate fi:

▪ concurență formală  – are loc între firme ce oferă produse/ servicii care satisfac aceeași nevoie în moduri diferite. Exemplu: nevoia de a petrece timpul liber se satisface particpând la o excursie sau vizionând un film.

▪concurența generică – se întâlnește la nivelul întregii piețe, firmele disputându-și de fapt veniturile cumpărătorilor, care sunt obligați să își ierarhizeze nevoile.

Pe parcursul acestei lucrări se va putea observa faptul că, în sens larg, ,,această concurență este prezentă la nivelul tuturor relațiilor sociale, în orice societate, iar această noțiune de ”concurență” are mai multe semnificații. Planul economic însă, este principalul plan în care concurența joacă însă un rol esențial , dezvoltarea activității ecoomice depinzând în mod necesar de existența unei concurențe reale și efective între competitori.”

În primul capitol al acestei lucrări vor fi prezentate felurile concurenței, de la concurența pură și perfectă la concurența imperfectă, cu precizarea că, ,,în dreptul Uniunii Europene, în aplicarea regulilor privind concurența, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) are în vedere tipul de concurență eficientă (”workable competition”) sau altfel spus, un nivel de concurență necesar pentru a fi respectate exigențele fundamentale și a fi atinse obiectivele Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, în special, formarea unei piețe unice realizând condițiile similare cu cele ale unei piețe interne.”

Următoarele capitole sunt realizate pe același tipar, urmărind să surprindă evoluția dreptului concurenței atât la nivel național și european, cât și internațional, urmărind cum modificările legislative se influențează unele pe celelalte.

În România, abia după adoptarea Legii concurenței nr. 21 din 10 aprilie 1996, există o reglementare coerentă și în deplină concordanță cu dispozițiile europene în materie.

Având în vedere faptul că la nivelul oricărei societăți se urmărește să se creeze un mediu concurențial sănătos, un mediu care să atragă agenții economici să desfășoare activități concurențiale, în această lucrare de licență vor fi subliniate toate acele etape legislative care au influențat dezvoltarea mediului concurențial.

Cele mai importante mijloace de protecție împotriva piedicilor care pot fi aduse concurenței sunt: interdicția înțelegerilor anticoncurențiale între întreprinderi; interzicerea abuzului de poziție dominantă a întreprinderilor; controlul concentrărilor economice; controlul intervențiilor publice care pot deforma concurența între întreprinderi. Atât la nivelul Dreptului Uniunii Europene dar și la nivelul legislației naționale, aceste mijloace de protecție sunt apărate și consacrate.

Art. 4 din Legea nr. 21/1996 prevede în alin. 1 că: „Prețurile produselor și tarifele serviciilor și lucrărilor se determină în mod liber prin concurență, pe baza cererii și ofertei. Prețurile și tarifele practicate în cadrul unor activități cu caracter de monopol natural sau al unor activități economice, stabilite prin lege, se stabilesc și se ajustează cu avizul Ministerului Finanțelor Publice, cu excepția celor pentru care, prin legi speciale, sunt prevăzute alte competențe.”

Însă, actul normativ nu presupune utilizarea concurenței în mod arbitrar și discreționar. Abuzul este sancționat de lege și intolerabil, fie că se manifestă sub forma practicilor monopoliste, fie că se manifestă în acte de concurenta neloială, ilicită.

Printre cuvintele cheie care sunt caracteristice domeniului se numără: tratatele Uniunii Europene, concurența ilicită, concurența licită, abuzul de poziție dominantă, concurența, mediu concurențial, monopolul.

CAPITOLUL I.

NOȚIUNEA DE CONCURENȚĂ ȘI DE DREPT AL CONCURENȚEI.

1.1. Definiția noțiunii de concurență

Din punct de vedere istoric, noțiunea de ”concurență” este una cunoscută încă din cele mai vechi timpuri, de mai multe domenii, în special de cele legate de sfera economicului.

,,Noțiunea de ”concurență” provine din limba latină ”concurrere” – ”a concura” și este asociată cu relațiile comerciale și de afaceri, însă acestea nu îi epuizează conținutul, ea regăsindu-se inclusiv în raporturile de dreptul muncii.”

În primul rând, ”concurența reprezintă un mod de manifestare a economiei de piață, caracterizat prin confruntarea economică a mai multor agenți economici pe aceeași piață, pentru atingerea unor obiective economice specifice: preț, vânzări și/sau cota de piață.”

Definind-o ca o confruntare specifică dintre agenții economici vânzători, respectiv ofertanți pentru a atrage de partea lor clientela, concurența a cunoscut în ultimele decenii forme extrem de sofisticate.

Concurența exercită o presiune permanentă pentru scăderea prețului, restrângerea costurilor de producție și comprimarea pieței deoarece cantitatea cerută de consumator este cu atât mai mare cu cât prețul este mai mic.

Este destul de des întâlnită în economia de piață și se desfășoară într-un anumit mod când este vorba de piața monopolistă. Concurența în afara prețului se desfășoară între agenții economici ofertanți, folosindu-se instrumente și metode specifice: reclama, forma de prezentare a produsului etc. Concurența reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea dintre agenții economici vânzători – ofertanți, pentru a atrage de partea lor clientelă.

Privită din punct de vedere economic, concurența este întotdeauna legată de tranzacțiile de piață, de procesul schimbului, de cerere și de ofertă. Chiar se poate vorbi de existența concurenței economice, în cazul în care consumatorul poate alege între mai multe alternative și poate alege alternativa cea mai convenabilă. De aici se poate deduce că, concurența este în strânsă legătură cu libertatea de a alege.

Fiecare agent economic este preocupat pentru conducerea activității sale astfel încât firma lui să fie cea mai competitivă, iar câștigul net cel mai bun. Problema concurenței reprezintă un interes major în rândul producătorilor, însă ea se manifestă și între consumatori.

”Dreptul concurenței a jucat dintotdeauna un rol important în cadrul dreptului comunitar. Funcția sa precisă este, însă, discutabilă. Prin intermediul politicii concurenței pot fi urmărite o serie de obiective diferite, dintre care nu toate sunt compatibile.”

,,Concurența te determină să te îmbunătățești tot timpul”. Aceasta este o afirmație sugestivă și reprezintă esența dreptului concurenței. Concurența are rolul de a încuraja participanții la actul de concurență, de a da rezultate cât mai bune pentru a atrage clienți, în acest mod ei putând să își mărească profitul.

Concurența însă, poate ”încuraja’’ apelarea la modalități de îmbunătățire care, cu toate că sunt apte de a da rezultate cu un cost mult mai mic și într-un ritm mult mai rapid, acsetea nu sunt reglementate ca fiind legale.

Revenind la definiția ”concurenței”, aceasta este definită de către Octavian Căpățână: ”un complex de reglementări specifice destinate să asigure, în raporturile de piață interne și invorbi de existența concurenței economice, în cazul în care consumatorul poate alege între mai multe alternative și poate alege alternativa cea mai convenabilă. De aici se poate deduce că, concurența este în strânsă legătură cu libertatea de a alege.

Fiecare agent economic este preocupat pentru conducerea activității sale astfel încât firma lui să fie cea mai competitivă, iar câștigul net cel mai bun. Problema concurenței reprezintă un interes major în rândul producătorilor, însă ea se manifestă și între consumatori.

”Dreptul concurenței a jucat dintotdeauna un rol important în cadrul dreptului comunitar. Funcția sa precisă este, însă, discutabilă. Prin intermediul politicii concurenței pot fi urmărite o serie de obiective diferite, dintre care nu toate sunt compatibile.”

,,Concurența te determină să te îmbunătățești tot timpul”. Aceasta este o afirmație sugestivă și reprezintă esența dreptului concurenței. Concurența are rolul de a încuraja participanții la actul de concurență, de a da rezultate cât mai bune pentru a atrage clienți, în acest mod ei putând să își mărească profitul.

Concurența însă, poate ”încuraja’’ apelarea la modalități de îmbunătățire care, cu toate că sunt apte de a da rezultate cu un cost mult mai mic și într-un ritm mult mai rapid, acsetea nu sunt reglementate ca fiind legale.

Revenind la definiția ”concurenței”, aceasta este definită de către Octavian Căpățână: ”un complex de reglementări specifice destinate să asigure, în raporturile de piață interne și internaționale, existența și exercițiul normal al competiției dintre agenții economici, în lupta pentru câștigarea, extinderea, păstrarea clientelei”.

O altă definiție este redată de dicționarul explicativ al limbii române (DEX), potrivit căruia concurența presupune ”întrecere, rivalitate într-un domeniu de activitate” sau ”rivalitate comercială, lupta dusă cu mijloace economice între industriași, comercianți, monopoluri, țări etc.

Noțiunea de ”concurență” a inspirat atât autorii literaturii de specialitate, cât și personalități din alte domenii care au oferit citate celebre despre aceasta. De exemplu:

”Concurența este sufletul comerțului”, Gustave Flaubert

”Concurența sănătoasă se extinde, asemenea ciumei”, Robert Maric

”Izbânzii nu-i place concurența”, Publilius Syrus

”Surprizele făcute de concurență pot scoate o firmă de pe piață’’, Michel Esposito

”Concurența se naște ca emulație. Iar la maturitate devine rechinism”, Vasile Ghica

” Definiția noțiunii de ”concurență” trebuie să fie privită din două perspective.

Astfel, concurența poate fi privită din perspectiva generală care atestă: ”concurența este o confruntare între tendințe adverse, care converg spre același scop”, dar și din “perspectiva economică, întrucât prima dată concurența a fost privită ca un factor decisiv care asigură, în mod spontan, divizarea muncii între întreprinderi, precum și condițiile normale ale producției, ale schimburilor și ale consumului de bunuri.”

Concurența este caracterizată de o anume situație a pieței în raport cu o serie de variabile. Aceste variabile sunt: gradul de transparență a pieței, gradul de diferențiere a bunurilor care satisfac nevoile umane, talia și numărul cumpărătorilor și vânzătorilor, gradul de libertate a determinării prețurilor, raportul dintre cerere și ofertă, restricțiile și facilitățile la intrarea în ramură, gradul de mobilitate a factorilor de producție.

Concurența, forma activă a liberei inițiative, reprezintă o confruntare deschisă, o rivalitate între agenții economici (vânzători – ofertanți) pentru a atrage de partea lor clientelă (cumpărători – solicitanți), având ca obiectiv obținerea de profituri maxime pentru vânzători și satisfacerea nevoilor pentru consumatori. Aceasta se desfășoară cu ajutorul unor instrumente ale luptei de concurență specifice, de natură economică și extraeconomică.

Prin efectele pe care le produce, concurența se poate poziționa printre cele mai importante legi ale reglării vieții economice, ale realizării progresului tehnico – economic al societății.

Atunci când există libertate de pătrundere pe piață și atunci când pe această piață există mai mulți vânzători alternativi, se poate spune că, concurența poate avea loc. Concurența poate avea loc între firme mici sau firme mari, firmele concurente putând intra în competiție atât pe piețele locale și regionale cât și naționale sau chiar și pe piețe mondiale.

Principalele obiective ale concurenței sunt: o distribuție corectă și legală a veniturilor; satisfacerea dorințelor consumatorilor; limitarea puterii economice și implicit, a celei politice; promovarea inovației; alocarea eficientă a resurselor.

Concurența se materializează prin comportamentul agenților economici din aceeași ramură, care au ca obiectiv maximizarea profitului pe seama utilizării capitalului investit. Fiecare agent economic care acționează pe piața liberă este preocupat de activitatea firmei sale, astfel încât aceasta să fie cea mai competitivă dintre toate, iar câștigul net să fie cel mai bun.

O importantă cale economică, de purtare a concurenței pe piață, este aceea de a întreprinde acțiuni ce reduc nivelul costurilor bunurilor oferite sub cele ale concurenței.

Această metodă este eficientă atât pentru agentul economic care o promovează, pentru că aceasta conduce la sporirea masei profitului, cât și pentru economia națională în general, întrucât aceasta imprimă eficiența proceselor economice, fiind un factor intensiv în dezvoltare.

Mecanismele concurenței ajută la realizarea progresivă a unor creșteri a veniturilor reale ale populației, ca urmare și la îmbunătățirea condițiilor de viață.

Pe măsură ce concurența progresează, apare o luptă intensă între agenții economici, apare spionajul economic și chiar utilizarea unor metode din arsenalul violenței.

Mecanismul concurenței are foarte multe aspecte pozitive de necontestat, ajutând la îmbunătățirea progresului general, creând competiție între întreprinzători și manageri, luând în considerație interesele consumatorilor.

O piață neconcurențială reprezintă o rămânere în urmă față de standardele de civilizație și progres, un odios și un antiprogresist monopol al producătorilor, cu alte cuvinte o ignorare aproape absolută a intereselor consumatorilor.

Cel mai important rol al concurenței, atunci când există o economie de piață echilibrată este acela de a determina reduceri de prețuri, concurența loială opunându-se scumpirii.

Viața economică a validat pe ansamblu concurența ca fiind un factor de progres economic și social. Avantajele sunt net superioare în raport cu dezavantajele conceptului.

Pe piața contemporană există mai multe tipuri de concurență caracterizate fie în funcție de numărul participanților la actele de vânzare – cumpărare pe piață, fie în funcție de gradul de diferențiere a bunului care satisface o nevoie umană, de nivelul general al dezvoltării economiei naționale, de funcționalitatea rețelei piețelor, și, nu în ultimul rând de diversificarea și varietatea produselor.

Concurența perfectă, în lumea contemporană, nu există, adică acea concurență în care toți vânzătorii să-și vândă întreaga producție, respectiv toate mărfurile, fără ca vreunul dintre acești vânzători sau toți laolaltă să exercite un rol hotărâtor, iar, pe de altă parte, toți cumpărătorii să poată cumpăra ceea ce au nevoie și cât doresc din fiecare bun, fără a-l putea modifica după bunul lor plac.

Concurența ajută la lărgirea pieței în ceea ce privește cantitatea cerută de consumatori, unde, cu cât prețul este mai mic, cantitatea este mai mare.

O altă definiție a noțiunii de ”concurență” este următoarea: ”confruntarea dintre agenții economici cu activități similare sau asemănătoare, exercitată în domeniile deschise pieței, pentru câștigarea și conservarea clientelei, în scopul rentabilizării proprii întreprinderi”.

Noțiunea de ”concurență” are mai multe accepțiuni. Astfel, ,, în economie înseamnă rivalitatea dintre diferiți ofertanți pentru a câștiga clienți, în sport concurența este o manifestare organizată, în natură este o luptă a diferitelor vietăți pentru supraviețuire, în condițiile resurselor limitate, în drept este o aplicabilitate a mai multor resurse în aceleași circumstanțe, etc.”

,,În timp, concepția despre ”concurență” s-a schimbat fiind recunoscut faptul că, în principiu, concurența definește atât un anumit tip de comportament al întreprinderilor dar și un mod specific de organizare a activității de piață.”

Concurența este un concept global care determină orientarea tuturor politicilor concurențiale asupra produselor destinate pieței și a calității producției.

Problematica concurenței și a protecției ei în economia concurențială, reprezintă un subiect de actualitate și destul de complex. Cu privire la acest subiect, prioritare sunt măsurile și politicile în domeniul protecției concurenței, pentru menținerea și crearea unui mediu concurențial funcțional și sănătos.

În strânsă legătură cu noțiunea de ”drept al concurenței” se află și noțiunile de ”concurență neloială”, respectiv ’’concurență loială”.

Așadar, ”concurența loială” semnifică ansamblul metodelor care se încadrează în uzanțele și regulile admise de reglementările comerciale în vigoare și este descrisă astfel: ”concurența licită este considerată acel tip de concurență în care, în domeniile pe care legea le lasă deschise competiției operatorilor economici, aceștia se bucură de facultatea deplină de a se confrunta pe piață, dar cu bună-credință, respectând regulile de deontologie profesională”.

Protecția concurenței vizează atât protecția consumatorilor cât și concurența economică, atât de necesară pentru dezvoltarea și progresul economiei libere.

Concurența este privită și abordată ca o garanție și o condiție a progresului.

Libertatea concurenței își are limită în obiceiurile comerciale cinstite, partenerii având datoria să respecte un minimum de moralitate. Depășirea acestor limite transmite concurenței caracterul neloialității și angajează răspunderea celui care a săvârșit acte de o asemenea calificare.

Conservarea principiului libertății de concurență între cei care exercită aceeași activitate urmărește un scop asemănător sau chiar același scop.

Problematica consumatorilor și cea a concurenței, cuprinzând aspecte legate de un comportament cinstit și corect, de o disciplină, în contextul reglementărilor legale, face obiect de activitate și de studiu al juriștilor, este importantă și necesară pentruca toți cei care se pregătesc să devină specialiști, juriștii având obligația de a cunoaște aspectele economice.

,,În doctrină, același concept de ”concurență loială” este regăsit și sub denumirea de ”concurență leală”.

”Concurența neloială” în schimb, presupune ansamblul metodelor care nu se încadrează în normele și uzanțele comerciale, fiind considerate metode extraeconomice.

,,Totodată, concurența neloială poate îmbrăca două forme. Pe de – o parte acapararea agresivă de către cei puternici a unor segmente de piață prin intermediul practicilor anticoncurențiale sau monopolistice și, pe de altă parte exercitarea abuzivă a concurenței, cu scopul de a exclude de pe piață întreprinderile concurente sau de a le capta clientela, prin intermediul actelor de concurență neloială.”

”În relațiile de piață, în confruntarea dintre competitori, concurența poate fi distorsionată sau chiar eliminată, atunci când competitorii recurg la practici anticoncurențiale sau la practici neloiale. Mediul concurențial poate fi deci afectat negativ atât la nivel macroeconomic, prin practici anticoncurențiale ale întreprinderilor, concentrarea interzisă a întreprinderilor ori prin subvențiile acordate de stat (ajutoarele de stat) doar unora dintre întreprinderi (ceea ce le creează o poziție avantajoasă față de ceilalți concurenți pe piața respectivă), care pot duce la distorsionarea ori chiar eliminarea concurenței, cât și la nivel microeconomic, prin comportamentele neloiale ale competitorilor (conduitele neoneste denaturează jocul normal al concurenței și duc la disfuncții ale pieței).”

1.2. Definiția noțiunii de drept al concurenței

Dreptul concurenței ca și disciplină distinctă de studiu a apărut mai târziu decât alte asemenea discipline, mai ales având în vedere că mulți doctrinari au considerat că ,,actualul drept al concurenței reprezintă o ”ramură composită” care îmbină elemente din dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul procesual civil precum și din dreptul comercial.”

Luând în considerare faptul că este necesară crearea unui mediu concurențial, Constituția prevede că economia României este o economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență. Art. 135 alin. 1 Constituția României constituie sediul materiei pentru promovarea concurenței și asigurarea respectării principiilor care stau la baza ei.

În prezent, România beneficiază de un climat concurențial normal care creează premisele necesare oricărui mediu de afaceri sănătos.

Aceste premise sunt protejate de legislația națională în domeniul concurenței pe deplin armonizată cu acquis-ul comunitar, iar la nivelul organismelor înființate, consiliul concurenței reprezintă o instituție independentă și solidă în aplicarea sancțiunilor de fiecare dată când echilibrul concurențial este tulburat.

”Pe lângă termenii utilizați în această reglementare, constatăm apariția termenului de ”concurență loială”, fapt ce argumentează rolul și importanța concurenței într-o economie de piață. Astfel, se explică de ce această disciplină s-a desprins din dreptul afacerilor și treptat a devenit disciplină de sine stătătoare, care face parte din curricula universitară pentru Facultățile de Drept din România, după model european și internațional. Ca o dovadă a celor afirmate, există deja literatură de specialitate pentru disciplina Dreptul european al concurenței, care se studiază la programele de studii postuniversitare cât și la masterat.”

Dreptul concurenței, ca ramură de drept consacrată, prezintă atât principii proprii cât și trăsături caracteristice.

,,Dat fiind faptul că dreptul concurenței are o finalitate economică și influențează în mod decisiv funcționarea în condiții legale și profitabile a unei afaceri, influențând chiar o bună funcționare a economiei de piață la nivel național, dreptul concurenței reprezintă o ramură de drept specifică economiei, fiind considerat un ”drept economic.”

Deoarece dreptul concurenței îmbină elemente specifice altor ramuri de drept, acesta este considerat o ramură de drept multidisciplinară.

În doctrină, dreptul concurenței este considerat un drept intervenționist deoarece orice încălcare în domeniul concurenței este aspru sancționată, nu numai la nivel național dar și la nivel european.

Dreptul concurenței este un drept în continuă evoluție, fiind influențat atât de celelalte ramuri cu care stabilește relații cât și de societate.

O altă trăsătură specifică dreptului concurenței este faptul că acesta reprezintă un drept intersubiectiv care are nu numai un caracter obiectiv dar și un caracter subiectiv. Caracterul obiectiv reflectă evoluția economicului în timp ce influențarea comportamentului firmelor, profesionaliștilor, îi conferă caracter subiectiv.

Dreptul concurenței are anumite principii care stabilesc parametrii desfășurării oricărei activități specifice dreptului concurenței, a căror încălcare este sancționată de legiuitorul român dar și de organisme constituite la nivel european, respectiv internațional.

Principiul liberei concurențe.

Art. 135 din Constituția României prevede că în România există o economie de piață bazată pe libera inițiativă și pe concurență, care oferă fiecărui agent economic libertatea de a-și stabili planul de desfășurare a activității, momentul când intră sau iese de pe piață, precum și mijlocele pe care înțelege să le folosească pentru realizarea afacerii. Acest principiu constituțional trebuie să se regăsească în conduita subiectelor de drept întrucât contribuie la consolidarea încrederii între agenții economici, la formarea unui mod de viață care se bazează pe libera inițiativă și pe competiția valorilor.

Principiul eticii concurențiale.

Art. 1 din legea nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale reprezintă sediul materiei pentru principiul eticii concurențiale: ”comercianții sunt obligați să își exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale. ”

3. Principiul eficacității.

Acest principiu confirmă legătura indisolubilă a dreptului concurenței cu dreptul afacerilor și presupune că desfășurarea unei afaceri într-un mod profitabil dar în același timp și legal trebuie să respecte normele legale în materie de concurență.

Nu în ultimul rând, este important de scos în evidență faptul că în timp ce dezvoltarea dreptului concurenței a stagnat în Europa, în timpul secolului XIX-lea, în anul 1889, România a adoptat ceea ce este actualmente considerat ”statutul primei competiții din timpurile moderne”.

Sectiunea 3. Formele concurenței. Analiză comparativă

Concurența perfectă

În primul rând, piața cu concurență perfectă este un tip ideal de piață, motiv pentru care este greu, dacă nu imposibil, de găsit în realitate.” Concurența perfectă este un model al teoriei economice. Acest model descrie o formă ipotetică a pieței în care niciun producător sau consumator nu are puterea de a influența prețurile de pe piață. Aceasta ar conduce la un rezultat eficient, ținând cont de definiția standard a economiei. Analiza piețelor perfect competitive asigură fundamentul teoriei cererii și ofertei.”

Această formă a concurenței se caracterizează prin numărul și mărimea firmelor; gradul de similitudine sau de diferențiere a produselor diferitelor firme; ușurința intrării pe piață și a ieșirii de pe piață a firmelor.

În al doilea rând, concurența pură și perfectă are loc numai între un număr foarte mare de producători și consumatori, care niciunul dintre ei, luat individual, nu poate influența prețul, iar pe această piață, cumpărătorul are o mare libertate de alegere.

Concurența perfectă se bazează pe existența simultană a câtorva premise, cum sunt: atomicitatea participanților la tranzacții și omogenitatea bunurilor și o elasticitate perfectă.

Concurența perfectă desemnează acea situație de piață în care toate firmele pot să vândă întreaga producție la prețul pieței, fără a-l influența, iar toți cumpărătorii pot cumpăra la prețul pieței ceea ce doresc, fără a-l putea modifica. Acest tip de concurență se definește prin următoarele condiții : atomicitatea participanților la tranzacții, respectiv existența unui număr mare de vânzători și cumpărători pe piață, de puteri economice aproximativ egale și relativ reduse, astfel încât fiecare are un rol minim pe piață; omogenitatea bunurilor aparținând aceleiași ramuri, astfel încât cei ce le cumpără le este indiferent de la cine le cumpără; libera intrare pe piață a producătorilor; transparența pieței, cunoașterea de către cei interesați a cantităților oferite și cerute, a calității și tranzacțiilor încheiate; fluiditatea pieței, adaptarea fără restricții a ofertei la cerere și invers la modificarea prețului; perfectă mobilitate a factorilor de producție.

Concurența perfectă este utilizată de către specialiști drept model de studiu și analiză a pieței concurențiale, ea neexistând în realitate.

Concurența semnifică o situație în care are loc o confruntare liberă, completă între agenții economici, atât la nivelul ofertei, cât și al cererii de bunuri și capitaluri. Privită ca un procedeu deschis de confruntare, în care indivizii învață, printr-un proces să-și îmbunătățească situația, concurența este apreciată de unii economiști, între care și G. Von Hayek drept “calea ce mai bună de satisfacere a intereselor tuturor”, respectiv de maximizare a satisfacerii nevoilor pentru consumatori. Concurența eficientă, acolo unde ea poate fi creată, este un mijloc superior de ghidare a eforturilor individuale pentru a obține efectul benefic.

Formarea și conținutul concurenței au evoluat odată cu modificările tehnice și economice din fiecare țară, dar studierea modalităților de determinare ale prețului de echilibru și a condițiilor de stabilitate ale acestuia, se realizează pentru o piață căreia îi este caracteristică concurența perfectă.

Premisele concurenței perfecte.

Atomicitatea cererii și ofertei – adică existența unui “număr mare” de agenți economici de talie identică, ce participă pe piață în calitate de ofertanți și cumpărători. Fiecare are o dimensiune neglijabilă în raport cu dimensiunea pieței, negociind cantități mici de bunuri, astfel încât o modificare a cererii și ofertei individuale nu poate să determine o schimbare a cererii și ofertei globale.

Omogenitatea produsului – toate firmele sunt producătoare ale aceluiași produs sau pe piață există numai produse echivalente și perfect substituibile. Indiferent de producător, produsele nu sunt diferențiate și nu există publicitate.

Fluiditatea deplină – adică există intrare și ieșire liberă în sau din ramura respectivă, nu există îngrădiri juridice sau instituționale la intrarea noilor producători sau concurenți. Există posibilitatea adaptării cu ușurință a ofertei la cerere și invers.

Transparența perfectă a pieței, ceea ce înseamnă că toți agenții economici sunt informați exact cu privire la piață. Aceștia au informațiile necesare despre natura și calitatea produsului, cantitatea cerută și oferită.

Mobilitatea perfectă a factorilor de producție, care presupune că agenții economici pot găsi și folosi fără restricții factorii de care au nevoie la un moment dat. Factorii de producție se îndreaptă liber spre acele utilizări în care se obține o rentabilitate ridicată.

Concurența perfectă are menirea de a asigura funcționarea cea mai eficientă a sistemului economic. Ea este “corolarul” suveranității consumatorului și a echilibrului ideal. În căutarea profitului, producătorul se supune voinței consumatorului.

Modelul concurenței perfecte are la bază că partenerii sunt independenți de acțiunile lor.

Concurența perfectă presupune și existența unui sistem complet de piețe care semnifică situația în care toate bunurile dispun de o piață unde agenții economici pot face tranzacții.

Concurența pură și perfectă

În eforturile lor de reflectare și analiză a piețelor concurențiale, economiștii teoreticieni au constituit modelul pieței cu concurență pură și perfectă.

Concurența pură și perfectă este o abstracție științifică, ce servește ca model de analiză teoretică a mecanismului pieței, pentru înțelegerea concurenței reale. Puține piețe reale respectă regulile concurenței pure și perfecte.

Concurența imperfectă

Piața cu concurență imperfectă reprezintă acea situație de pe piață în care condițiile necesare pentru existența concurenței perfecte nu sunt satisfăcute.

Tipul de piața în care agenții economici producători și consumatori în confruntarea dintre ei sunt capabili prin acțiunile lor unilaterale să influențeze raportul dintre cerere și oferta, precum și prețul bunurilor și serviciilor poartă denumirea de piață cu concurență imperfectă.

Concurența imperfectă apare pe anumite piețe în primul rând din cauza lipsei de informare a cumpărătorilor și a vânzătorilor despre prețuri și despre bunurile de pe piață.

Această formă de concurență caracterizează realitatea economică din țările cu o economie de piață dezvoltată, ca urmare a apariției companiilor naționale și transnaționale.

Formele pieței cu concurență imperfectă sunt următoarele:

Piața cu concurență monopolistică, care se caracterizează prin diferențierea produselor și existența pe piață a unui număr suficient de mare de producători ofertanți și de consumatori. Pe această piață ofertă și cererea au caracter de atomicitate, dar se pierde omogenitatea produselor. Datorită existenței unui număr mare de producători și diferențierii produselor, acest tip de piață permite o mai bună satisfacere a cererii, deoarece cumpărătorii au posibilitatea de a alege din număr mare de vânzători, pe cei care le satisfac mai bine dorințele;

Piața cu concurență de oligopol, care reprezintă tipul de piață unde un număr mic de producători ofertanți dau cea mai mare parte a ofertei unui anumit produs, acesta fiind solicitat de numeroși consumatori.

Piețele producției siderurgice, ale automobilelor, ale mașinilor și echipamentelor destinate energeticii și industriei chimice, reprezintă piețe oligopoliste întrucât complexitatea utilajelor și tehnologiilor nu permit apariția mai multor firme mici.

Oligopolul este definit în felul următor: ”formă a concurenței imperfecte, reprezintă o structură de piață caracterizată printr-un număr foarte limitat de vânzători mari, care asigură cea mai mare parte a ofertei unui anumit bun său serviciu, solicitat de numeroși cumpărători sau consumatori, și care sunt conștienți de interdependența lor în adoptarea de decizii strategice, privitoare la prețul, volumul producției și calitatea produselor, fapt care le conferă o poziție dominantă colectivă.”

Oligopolul permite influențarea pieței și în general a activității economice prin deciziile pe care le iau ofertanții în privința producției și a prețului, dar nu permite controlul total din partea unor agenți economici. Astfel, fiecare producător ofertant trebuie să țină seama de deciziile celorlalți producători și de efectul propriilor sale decizii. După numărul producătorilor aflați în concurență, se poate vorbi de duopol, când sunt doar doi producători, și de oligopol, când sunt mai mulți producători (cel puțin trei).

Piața cu concurență oligopolistă este cea mai răspândită piață în principalele ramuri industriale din țările cu economie de piață.

Piața de monopol se caracterizează prin faptul că oferta pentru un anumit produs este concentrată în mână unui singur producător, ceea ce îi permite să controleze piața, și să fixeze prețul produsului – numit preț de monopol.

Prețul de monopol este mai ridicat decât prețul de pe piața cu concurență monopolistică sau oligopolistă. Cu toate acestea ”a avea monopol asupra unei piețe nu înseamnă totuși succes asigurat, fiindcă trebuie să existe și cerere pe piață pentru respectivul produs său serviciu monopolist”.

Piața de monopol impune dominația producătorului asupra consumatorului și îngrădește sau chiar elimină concurența. Monopolul reprezintă de fapt opusul concurenței întrucât nu există concurență, lipsind concurenții.

Fiind un singur ofertant, piața de monopol nu poate asigura maximum de satisfacție pentru cumpărătorul-consumator. Din acest motiv, în toate țările cu economie de piață dezvoltată, pentru a proteja consumatorul, statul intervine prin promovarea unor 1egi anti-monopoliste prin care se urmărește limitarea tendinței de monopolizare a producției și a pieței;

Piața cu concurență monopsonică se caracterizează prin existența unui număr foarte mare de producători ofertanți și a unui singur cumpărător, caz în care piața este monopsonică. În cazul în care sunt câțiva cumpărători piața este oligopsonică.

Noțiunea de monopson provine din limba greacă și înseamnă ”singur” – ”monos” și ”a se aproviziona” – ”opsonein.”

”Monopsonul anulează concurența economică în sfera cererii dar o va menține în sfera ofertei (diametral opus comparative cu monopolul).”

Concurența imperfectă se manifestă în acea situație de piață în care agenții economici, vânzătorii și cumpărătorii pot să influențeze prin acțiunile lor unilaterale, raportul dintre cerere și ofertă de mărfuri, ca și prin nivelurile de costuri, în intenția de a obține profituri mari și stabile. Cele mai răspândite forme de piață imperfectă sunt cele de gen diagonal, care sunt dominate de câțiva producători – vânzători, de regulă, aceștia fiind de mare talie.

În procesul efectiv al concurenței imperfecte se implică și statul, care adoptă legi antimonopoliste sau pentru sancționarea aspectelor de concurență neloială.

Privind lucrurile de pe poziția producătorului, pentru el, monopolul producției și a ofertei reprezintă o situație ideală care îi permite guvernarea pieței în ansamblu și obținerea unui profit maxim. Când piața se deschide, situația de monopol nu mai poate fi păstrată, apare concurența.

Concurența imperfectă desemnează acea situație de piață în care agenții economici, în confruntarea dintre ei, sunt capabili, prin acțiunile lor reale, să influențeze raportul dintre cerere și ofertă. În acest caz, mai multe sau toate trăsăturile concurenței perfecte sunt încălcate.

În funcție de categoria agenților economici vânzători și cumpărători, concurența imperfectă cunoaște mai multe forme de manifestare, și anume:

Concurența monopolistică – păstrează toate trăsăturile concurenței perfecte, cu excepția omogenității produselor, care este întocmită cu diferențierea lor. În această situație, cumpărătorii au posibilitatea să-și aleagă produsul pe care-l doresc, iar vânzătorii pot să-și impună cantitatea prin politica noilor sortimente.

Concurența oligopolistică – se caracterizează prin existența a câțiva producători, de regulă de talie mare (oligopol), a doi producători (duopol) sau a unui singur vânzător (monopol).

Concurența de monopol – formă a concurenței imperfecte în care piața unei industrii este dominată de un singur producător – vânzător, care, în relațiile cu consumatorii, își impune condițiile de calitate.

Concurența imperfectă se manifestă prin situații distorsionate între vânzători și cumpărători. Fie vânzătorii, fie cumpărătorii urmăresc să-și impună condițiile în raport cu ceilalți. Dominația pieței poate veni dinspre producători sau dinspre cumpărători.

Piața contemporană se caracterizează prin așa – numita concurență imperfectă, care conform definirii ei de către Joan Robinson, este o combinație reieșită din îmbinarea caracterelor celor două situații pe piață, concurență și monopol.

Concurența imperfectă desemnează o situație de piață când agenții economici, ofertanți sau cumpărători sunt capabili prin acțiunile lor să influențeze prețul produselor.

După P. Samuelson, “concurența imperfectă” nu este nici perfectă competitivă, nici perfect monopolistă.

Monopolul este o situație de piață imperfectă concretizată prin aceea că o marfă este vândută de o singură firmă, respectiv prin controlul exercitat de un ofertant al unui bun economic pentru care nu există înlocuitor. Atunci când este vorba de monopolul cumpărătorilor, el este numit monopson.

Concurența neloială

Concurența neloială presupune metode care nu se încadrează în uzanțe și normele comerciale (metode extraeconomice) ca de exemplu: înțelegeri cu caracter monopolist, răspândirea de informații false despre concurenții, spionajul economic, corupția etc., acțiuni care contravin regulilor democratice, imprimând concurentei un caracter neloial. Concurență neloială are efecte nocive asupra economiei.

Prin concurență neloială, conform legislației românești, se înțelege „orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.”

Comercianții sunt obligați să-și exercite activitatea de bună-credință și potrivit uzanțelor cinstite.

Constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite astfel de condiții încât să fie considerate, conform legii penale, infracțiuni:

Încălcarea de către persoanele fizice a interdicțiilor prevăzute la legea nr. 11/1991, care prevede inclusiv care sunt faptele considerate drept acte de concurență neloială.

Oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent sau acceptarea unei asemenea oferte;

Dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind activitatea acestuia, către un concurent;

Încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unei prestații în mod avantajos, cu condiția aducerii de către client a altor cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie acte asemănătoare;

Încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un premiu, care depinde exclusiv de o tragere la sorți sau de hazard;

Comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmații asupra întreprinderii sale sau activității acesteia, menit să inducă în eroare și să-i creeze o situație de favoare în dauna unor concurenți;

Comunicarea sau răspândirea, de către un comerciant, de afirmații mincinoase asupra unui concurent sau a mărfurilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunul mers al întreprinderii.

Comunicarea făcută confidențial este socotită un act de concurență neloială numai când autorul comunicării știa că faptele nu corespund adevărului;

Oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit de daruri sau avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanților acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaște sau a folosi clientela sa, ori pentru a obține alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;

Concedierea a unor salariați ai unui comerciant, în scopul înființări unei societăți concurente care să capteze să capteze clienții acelui comerciant sau angajarea salariaților unui comerciant în scopul dezorganizării activității sale.

De asemenea constituie infracțiune de concurență neloială:

Întrebuințarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;

Producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare unor mărfuri purtând mențiuni false privind brevetele de invenții, originea și caracteristica mărfurilor, precum și cu privire la numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a duce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari.

În primul rând, dreptul concurenței neloiale s-a desprins din dispozițiile de drept comun privind răspunderea civilă, parte componentă a dreptului civil cu care încă păstrează legături strânse.

”În prezent însă, dispozițiile privitoare la concurența neleală au dobândit o semnificație mai largă, urmărind ca și dreptul concurenței, în general, o dublă protecție: nu numai pe aceea a comercianților sau industriașilor, a întreprinderilor care desfășoară o activitate economică, dar și protecția colectivității împotriva abuzurilor săvârșite de cei dintâi, atât în exercitarea activității profesionale, cât și utilizarea mijloacelor publicitare.”

”Concurența ilicită se consideră situația în care, din dorința de a pătrunde rapid sau de a câștiga o cotă cât mai mare de piață, o firmă prejudiciază direct, și de cele mai multe ori, intenționat activitatea concurenților, apelând la practici ilegale: denigrare (vehicularea de informații inexacte sau false despre activitatea acestora), concurența ”parazitară” (obținerea de avantaje ca urmare a confuziei create între mărci, ș.a), concurența ilicită, frauda fiscală (încălcarea legislației fiscale), dumpingul, ”furtul” de clientelă.”

În doctrină se face deseori diferență între concurența neleală și concurența interzisă sau concurenta ilicită.

În timp ce concurența interzisă ar reprezenta anumite restricții formale care rezultă din lege sau din contract, concurența neleală presupune săvârșirea de acte criticabile în scopul atragerii de clientelă.

Dintre normele cele mai importante destinate să asigure reprimarea practicilor neloiale în relațiile economice internaționale, cele mai importante sunt reprimarea practicilor neloiale în relațiile economice internațional, în special cele adoptate sub egida G.A.T.T, România devenind membră din octombrie 1971 în virtutea protocolului din 15 octombrie 1971, ratificat prin decretul nr. 480 din 27 ianuarie 1972.

Sectiunea 4. Practici anticoncurențiale

Apariția tot mai frecventă a abuzurilor și a formelor comerciale anticoncurențiale, în lupta pentru putere economică, a făcut ca problema respectării și apărării concurenței reale și loiale să facă obiectul reglementărilor legale și procedurilor de urmărire și sancționare, de reprimare.

Prin activitatea care îi revine, Consiliul Concurenței și oficiul concurenței urmăresc protecția, menținerea și stimularea concurenței pentru asigurarea unui mediu concurențial normal și promovarea intereselor consumatorilor (art. 1 din legea nr. 21/1996). În competența acestora intră combaterea practicilor anticoncurențiale, constând în acorduri de tip monopolist, abuzul de poziție dominantă și concentrările economice care depășesc limitele legale (art. 27).

Practicile anticoncurențiale sunt acte și fapte la care recurg întreprinderile.

Protecția concurenței privește atât concurența economică, atât de necesară pentru dezvoltarea și progresul economiei libere, cât și protecția consumatorilor.

Concurența este privită ca o condiție și o garanție a progresului.

Libertatea concurenței își are limită în obiceiurile comerciale cinstite, partenerii având datoria să respecte un minimum de moralitate. Depășirea acestor limite transmite concurenței caracterul neloialității și angajează răspunderea celui care a săvârșit acte de o asemenea calificare.

Conservarea principiului libertății de concurență între cei care exercită aceeași activitate urmărește același scop sau un scop asemănător.

Problematica concurenței și cea a consumatorilor cuprinzând aspecte legate de o disciplină, de un comportament corect și cinstit, în contextul reglementărilor legale, face obiect de studiu și de activitate al juriștilor, este la fel de necesar ca toți acei care se pregătesc să devină specialiști, iar juriștii trebuie să cunoască aspectele economice.

Principalele practici care restrâng concurența, considerate anticoncurențiale și interzise prin lege sunt: acordurile, asocierile și practicile concertate care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea semnificativă a jocului concurenței pe piață; limitarea sau controlul producției; a piețelor de desfacere; a investițiilor, împărțeala surselor de aprovizionare.

Se interzice unuia sau mai multor agenți economici să profite în mod abuziv de o poziție dominantă pe piață prin următoarele practici: crearea de obstacole la intrarea noilor concurenți pe piață sau la expansiunea celor existenți și limitarea producției.

Sunt interzise în relațiile concurențiale directe dintre agenții economici următoarele fapte: difuzarea informațiilor false sau denaturate în scopul de a provoca pierderi sau să aducă prejudicii reputației acestora în afacerile cu alți agenți economici; reclame incorecte; difuzarea neautorizată a unor informații științifice, tehnice și de producție; condiționarea vânzărilor unui produs sau prestării unui serviciu.

Practica pieței concurențiale sintetizează trei strategii anticoncurențiale, și anume:

Strategia efortului concentrat, exprimă efortul depus de un producător pentru a obține supremația asupra vânzării unui produs, a unei categorii de clientelă, sau a unei regiuni de desfacere a mărfurilor.

Strategia elitei, concretizată în efortul depus de producător pentru a scoate pe piață un produs de excepție care, prin performanțele sale tehnico – economice, funcționale, să elimine concurența, strategia “mercedes”.

Strategia costurilor, exprimă efortul depus de producător de a obține supremația pe piață prin practicarea unor prețuri mici datorate unor costuri mici, strategia japoneză.

Dacă lupta de concurență se duce de către parteneri cu mijloace economice legale, agenții economici au acces liber la piață, cunosc reglementările legale privind transparența pieței, concurența este loială, în caz contrar folosirea de metode și mijloace agresive care periclitează situația agenților economici sau chiar a consumatorilor, aici avem de-a face cu o concurență neloială.

Practicile verticale anticoncurențiale cel mai des se referă la un producător aflat într-o poziție dominantă pe piața vânzării de distribuitorii săi. Motivul care îi determină pe aceștia din urmă să ia parte la acest tip de practici anticoncurențiale este acela că, dacă refuză să o facă, producătorul aflat în poziție dominantă poate să le refuze, fără nici o motivație certă, aprovizionarea, distribuitorii nemaigăsind un alt furnizor.

Principalele tipuri de practici anticoncurențiale pare le poate folosi o întreprindere aflată într-o poziție dominantă sunt:

Refuzul de a negocia

În acest caz, un producător aflat într-o poziție dominantă, distribuitorul se va confrunta cu dificultăți, deoarece el își pierde sursa de aprovizionare și nu va reuși să găsească un alt furnizor, deoarece producătorul care și-a manifestat refuzul se află într-o poziție de monopol. Pentru a evita aceste neplăceri, distribuitorul va consimți să accepte aceste practici neconcurențiale.

2. Negocierea exclusivă

Presupune angajamentul unui producător că va furniza, în mod exclusiv, produsele sale unui distribuitor pe o piață dată, garantând astfel distribuitorului monopolul pe acea piață.

3. Exclusivitatea reciprocă

Presupune angajamentul distribuitorului de a vinde exclusiv bunurile furnizorului său, iar acesta din urmă se angajează aprovizioneze exclusiv pe distribuitor cu produsele sale.

4. Impunerea prețului de vânzare

Producătorul fixează prețul și îl obligă pe distribuitor să vândă produsele la acest preț. În acest fel, distribuitorul este împiedicat să-și fixeze propriul adaos. Dacă va reduce prețul fixat de producător pentru bunurile respective, acesta din urmă va înceta aprovizionarea.

5. Vânzarea legată

Producătorul îl forțează pe distribuitor să preia mai multe bunuri decât dorește sau are nevoie, însă în alte cazuri distribuitorul este forțat să preia gama de produse oferite de producător, această practică fiind numită “forțarea seriei complete”.

6. Fixarea diferențiată a prețurilor

În ceea ce privește fixarea diferențiată a prețurilor, producătorul vinde produsele sale la prețuri diferite către clienți diferiți, indiferent de calitatea sau cantitatea oferită.

7. Prețurile de transfer

Stabilirea prețurilor de transfer de către societatea mamă și filiale pot avea ca rezultat prețuri de ruinare. Societatea mamă poate să factureze livrările către filialele sale la prețuri reduse cu scopul ca acestea să aibe costuri de producție foarte scăzute, în timp ce concurenții săi vor fi aprovizionați la prețuri excesiv de mari. În consecință, filialele vor fi capabile să reducă prețurile până când concurenții vor fi eliminați din afacere. Astfel, filialele dobândesc o poziție de monopol sau o poziție dominantă pe piață, în țara în care operează. O astfel de poziție dominantă pe piață mai poate fi obținută prin furnizori sau preluări abuzive.

Când negocierea exclusivă este un aranjament de afaceri uzual, pot apărea abuzuri atunci când una din părți se află într-o poziție dominantă și impunere, restricții adiționale, cum ar fi cele la punctele: exclusivitatea reciprocă; impunerea prețului de vânzare; vânzarea legată; fixarea diferențiată a prețurilor; prețurile de transfer sau alte practici care restricționează concurența.

Practica anticoncurențială când este des întâlnită în legătură cu contractele de exclusivitate este prohibirea exportului sau refuzul de a furniza unor importatori în paralel. De multe ori producătorul interzice distribuitorului exclusiv de pe o piață mai ieftină să revândă produsele la export, cu scopul de a bloca importurile paralele.

CAPITOLUL 2. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR ÎN LEGISLAȚIA NAȚIONALĂ

Reglementări naționale în economia de stat centralizată după 1989

În cultura publică de afaceri de după 1989 s-a înrădăcinat credință conform căreia o societate poate să se dezvolte accelerat, practicând un management intuitiv-speculativ . Prăbușirea economiei româniei după 1989 a fost principalul factor al creșterii exponențiale a multor firme, factorul managerial având un rol de multe ori nesemnificativ. Odată cu creșterea concurenței, modificarea comportamentului clienților și sporirea autorității în aplicarea cerințelor legale și reglementare, aplicarea managementului calificat, bazat pe principii, proceduri, instrumente și tehnici specifice, devine o necesitate pentru firmele care doresc să supraviețuiască și să se dezvolte.

Firmele românești, datorită specificului economic din românia de după revoluție, au apărut și s-au dezvoltat aparent din „nimic”.

Economia României funcționa înainte de revoluția din 1989 ca o corporație a cărei președinte era chiar Președintele României (dictatorul) și, ca orice corporație competitivă, avea un sistem centralizat de planificare, organizare, coordonare, control (a se vedea modul de organizare al unor corporații de astăzi cum ar fi: Microsoft, Toyota etc.).

Înainte de 1989 totalitatea întreprinderilor care formau economia româniei era deținută de cetățenii româniei, sub o formă nenominala, colectivă – toți cetățenii României aveau statut echivalent de „acționar/ asociat” al corporației numită „economia româniei”.

Competitivitatea unei corporații (firme) este dată de capacitatea de a se dezvolta pe o piață intens concurențială și, în mod esențial, de capacitatea de a obține profit – este o perspectivă specifica capitalismului – urmărește interesul acționariatului/ asociaților.

Această abordare  este ascunsă de cele mai multe ori de capitaliștii contemporani prin diverse elemente de propagandă –   mesajele oficiale, misiunile enunțate oficial de companii, în cea mai mare măsură, sunt concentrate pe transmiterea unei imagini care evidențiază rolul benefic al companiei pentru comunitate, efectul  benefic pe care aceasta îl aduce bunăstării angajaților și, evident, mediului.

În cazul economiei României de dinainte de 1989, acționarii/ proprietarii (care erau cetățenii româniei) nu aveau putere de decizie asupra distribuirii beneficiilor (a profitului).

Deciziile erau luate de Președintele României (de dictator), acesta se  considera „împuternicit” de cetățenii României (proprietarii de drept) să acționeze după cum crede de cuviință.

Ca urmare, acesta (Președintele României – dictatorul), din dorința de acumulare (poate similar ca personajul literar Hagi Tudose din nuvela cu același nume scrisă de B.Delavrancea) era mai interesat de reinvestirea „profitului” pentru a câștiga mai mult (pentru a crește economia) și în foarte mică măsură era interesat de bunăstarea populației.

Reglementări naționale – acord asociere

În România, ca și în celelalte țări din Europa Centrală și de Est, în perioada de după 1989, s-au înregistrat numeroase transformări economice, politice și sociale. Una dintre cele mai importante transformări economice prin care au fost nevoite să treacă țările din fostul bloc comunist, a fost tranziția de la alocarea resurselor printr-un sistem de planificare centralizată, la economia de piață care presupune alocarea resurselor pe baza mecanismelor pieței. Această tranziție a fost însoțită de numeroase transformări politice și instituționale. În acest context, regulile și instituțiile care reglementează funcționarea piețelor capătă un rol fundamental.

Astfel, după Codul com. din 1887, circa 50 de ani concurența neonestă era tratată ca un delict civil conform art. 998-999 Cod civ. (o lege din 1884 asupra comerțului ambulant ar fi adus primele norme speciale de drept al concurenței).

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când, sub formă incipientă, apare dreptul concurenței, au apărut reglementări restrictive ale libertății concurenței, proclamate inițial din necesitatea de a interveni împotriva exercitării abuzive a libertăților de concurență.

În 1932 este reglementată reprimarea concurenței neloiale. Legea română a concurenței neloiale din 18 mai 1932 a fost abrogată expres prin decretul nr. 691 din 1973 din 14 ianuarie 1974, fără a fi înlocuită cu o altă reglementare.

În 1937 este adoptată o reglementare antimonopolistă „pentru reglementarea și controlul cartelurilor”. Aceasta este completată prin legea din 1939, dar ambele acte normative sunt abrogate în 1950.

În România, neexistând o legislație specifică înainte de 1989, preluarea acquis-ului comunitar în domeniul concurenței și ajutorului de stat a început odată cu elaborarea legilor cadru:

Legea concurenței nr. 21 din 1996 care a intrat în vigoare la 1 februarie 1997, legea nr. 143 din 1999 privind ajutorul de stat care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000 și a continuat prin elaborarea legislației secundare.

Dintre reglementările interne în vigoare, cele mai importante în domeniul concurenței sunt:

Constituția din 2003, care instituie principii ce interesează și dreptul concurenței (libertatea în comerț și ocrotirea proprietății private), legea nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, așa cum a fost modificată ulterior, legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societățile comerciale, așa cum a fost modificată ulterior, legea nr. 12 din 6 august 1990 privind protejarea populației împotriva unor activități comerciale ilicite, cu modificările ulterioare, legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenței neloiale, cu modificările ulterioare, legea nr. 21 din 10 aprilie 1996, legea concurenței, cu modificările ulterioare, ordonanța nr. 21 din 21 august 1992 privind protecția consumatorilor, cu modificările ulterioare, ordonanța de urgență nr. 75 din 30 iunie 2010 privind modificarea și completarea legii concurenței nr. 21 din 1996.

Hotărârile Curții beneficiază de autoritate erga omnes (care se adresează tuturor oamenilor), toți judecătorii naționali având obligația să respecte interpretarea dată, cu posibilitatea de a solicita curții, atunci când apreciază că interpretarea poate fi modificată prin pronunțarea unei alte hotărâri.

Constituția României consfințește la articolul 135 faptul că „economia României este economie de piață, bazată pe liberă inițiativă și concurență”.

Legea concurenței nr. 21, adoptată de Parlamentul României la 10 aprilie 1996, a intrat în vigoare la 01 februarie 1997. Prin această lege se asigură României o legislație în domeniul politicii concurențiale precum și îndeplinirea obligațiilor asumate prin Acordul de Asociere dintre România și Comunitatea Europeană (1993) care prevede instituirea regulilor de concurență și armonizarea acestora cu legislația comunității europene.

Anumite prevederi în domeniul concurenței au existat și în legea nr. 15 din 1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, dar acele prevederi nu au funcționat, ci ele au apărut mai mult ca prevederi teoretice pentru că nu exista o instituție abilitată pentru a le aplica; este vorba de articolele 36-38 din legea nr. 15 din 1990 care interziceau anumite practici anticoncurențiale, cum ar fi înțelegerile monopoliste sau abuzul de poziție dominantă, în prezent abrogate de legea concurenței nr. 21 din 1996.

Apariția legii concurenței nr. 21 din 1996 a reprezentat o noutate pentru societatea românească și, în special, pentru comunitatea oamenilor de afaceri, pentru că este de neconceput o economie de piață fără o lege a concurenței. Astfel, în legea concurenței, înțelegerile și practicile concertate sunt tratate distinct în articolul 5, corespunzător articolului 105 din Tratatul de la Roma; abuzul de poziție dominantă, care poate limita concurența este interzis prin articolul 6, corespunzător articolului 106 din Tratatul de la Roma, iar controlul concentrărilor economice este conceput după modelul regulamentelor nr. 4064 din 1989 și nr. 3384 din 1994 ale consiliului comunității europene.

Legea concurenței nr. 21 din 1996, republicată a fost modificată prin ordonanța de urgență a guvernului nr. 75 din 2010. Astfel, consiliul concurenței a dobândit noi instrumente prin care poate soluționa cazurile de concurență, similare cu cele ce sunt la îndemâna autorităților de concurență ale celorlalte state membre ale Uniunii Europene.

Prin legea nr. 21 din 1996 și prin legislația secundară emisă în aplicarea acesteia, România și-a îndeplinit obligațiile prevăzute în acordul de asociere încheiat între România și Uniunea Europeană privind politica în domeniul concurenței, asigurându-se un grad înalt de compatibilitate referitor la modul de tratare și reglementare a înțelegerilor, practicilor concertate, abuzului de poziție dominantă și controlului concentrărilor economice. Legislația privind concurența a urmat, în general, linia legislației comunității. Prevederile articolelor 101 și 102 din Tratatul de la Amsterdam (inclusiv regulamentul nr. 1 din 2003 privind aplicarea acestor articole) se regăsesc în articolele 5 și 6 din legea nr. 21 din 1996. Prevederile regulamentului Comunității Economice Europene nr. 4064 din 1989 și 3384 din 1994 privind controlul concentrărilor economice sunt preluate de regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice adoptat de Consiliul Concurenței. Au fost, de asemenea, adoptate de Consiliul Concurenței, în același spirit, și alte regulamente și instrucțiuni.

Se impune precizarea că legea asigură protecția concurenței, nu a concurenților (protejarea concurenței conduce la avantaje pentru consumatori și pentru firmele eficiente, în timp ce protejarea concurenților conduce la ineficiență alocativă). Incidența reglementărilor este generală și nediscriminatorie. Legea se aplică agenților economici, definiți, în sens larg, ,,persoane fizice sau juridice – de cetățenie, respectiv naționalitate română sau străină”, indiferent de formă de organizare sau de natura capitalului social al acestora. De asemenea, legea se aplică organelor administrației publice centrale și locale în măsura în care acestea intervin în operațiuni de piață, influențând direct sau indirect concurența.

Actul normativ atribuie competenței Consiliului Concurenței să stabilească, prin instrucțiuni, condițiile și criteriile de aplicare a unei politici de clemență, care poate merge până la absolvire de răspundere pecuniară:

Promovarea și susținerea regulilor de concurență, inclusiv prin actele normative care reglementează alte domenii. Între atribuțiile Consiliului Concurentei se regăsește și aceea de a ,,adopta regulamente și instrucțiuni, emite ordine, ia decizii și formulează avize, face recomandări și elaborează rapoarte în aplicarea prevederilor prezentei legi”;

Obligativitatea publicării deciziilor emise de Consiliul Concurenței;

Stabilirea unor termene speciale de prescripție a dreptului autorității de concurență de a aplică sancțiuni pentru încălcarea prevederilor legii concurenței;

Îmbunatățirea capacitații administrative prin existența unei singure instituții responsabilă cu administrarea legislației în domeniul concurenței și ajutorului de stat.

În luna noiembrie a anului 2004, a fost adoptată legea nr. 538 privind modificarea și completarea legii concurenței nr. 21 din 1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 1130 din data de 30 noiembrie 2004. Demersurile legislative ale Consiliului Concurenței au avut în vedere preluarea recomandărilor formulate de Comisia Uniunii Europene, în scopul armonizării cu legislația europeană.

Au fost aduse modificări esențiale legii concurenței ce au condus la eliminarea tratamentului diferențiat pentru regiile autonome și societățile comerciale cu capital majoritar de stat, față de ceilalți agenți economici. Astfel, au fost abrogate prevederile articolului 6 literă (e) și (a) și articolul 7 alineatele 4 și 6.

În anul 2004, Consiliul Concurenței a elaborat și a adoptat, cu avizul consiliului legislativ, un set important de noi regulamente și instrucțiuni și a amendat sau, după caz, a abrogat unele dintre regulamentele și instrucțiunile existente. Astfel, ținând seama de evoluția acquis-ului comunitar și de noile reglementări prevăzute de legea concurenței, consiliul concurenței a adoptat 18 regulamente și 10 instrucțiuni.

Elaborarea, adoptarea și aplicarea unei legislații în domeniul concurenței în dreptul român a fost și este necesară în susținerea dezvoltării economiei românești în perioada de tranziție de la o economie centralizată la o economie de piață.

Scopul acestei legislații este de a proteja, menține și stimula concurența în folosul consumatorilor, vizând crearea condițiilor ca, într-un viitor cât mai apropiat, comportamentul agenților economici să fie apreciat pe baza unor principii unitare, adoptarea sa reflectând voința țării noastre de a asigura concurenței un loc deosebit în funcționarea piețelor, libertatea prețurilor constituind principiul fundamental.

Dispozițiile legale se aplică actelor și faptelor prevăzute la articolul 2 alineatul 1 din legea concurenței nr. 21 din 1996, când sunt săvârșite pe teritoriul României, precum și celor săvârșite în afara teritoriului țării, atunci când produc efecte pe teritoriul României. Nu se aplică prevederile acestei legi:

Pieței muncii și relațiilor de muncă;

Pieței monetare și pieței titlurilor de stat, în măsura în care libera concurență pe aceste piețe face obiectul unor reglementări speciale.

Reglementări naționale în etapa de preaderare

În ceea ce privește statele candidate, cum a fost si România, până la data aderării din 2007, nu a existat obligația formală de aplicare a normelor de drept comunitar în mod direct, însă relațiile dintre România, pe de o parte și Comunitatea Europeană pe de altă parte, au fost reglementate de acordul de asociere. Acest acord a avut la bază modelul tratatului și a stabilit pentru România, ca și pentru statele membre U.E. obligația de a respecta normele privind libera concurență. În plus, în august 2004 sa deschis pentru negocieri capitolul 6 „concurența”, pentru închiderea căruia o condiție importantă a fost capacitatea de a aplica integral acquis-ul comunitar înainte de data aderării din 2007.

În acest context, legislația română menționată a transpus aproape integral prevederile acquis-ului comunitar în materia concurenței și ajutorului de stat, însă a existat și obligația pentru autoritățile române să aplice în mod corect aceste prevederi, în spiritul și conform interpretării cristalizate la nivelul Comunității Europene, obligație ce incumbă în mod egal și asupra instanțelor judecătorești, chiar înaintea datei aderării. În practică, aplicarea efectivă întâmpină dificultăți determinate de nivelul reformelor economice și de gradul de dezvoltare insuficient al economiei funcționale, ceea ce face necesară, spre exemplu, acordarea unor ajutoare de stat în sectoarele sensibile ale economiei. Deși acest principiu este acceptat la nivel comunitar, este esențială respectarea strictă a legislației concurențiale și reducerea conformă a excepțiilor.

2.4. Reglementări naționale in etapa de post aderare

După cum ne amintim, încheierea negocierilor asupra capitolului concurență între România și Comisia Europeană a fost unul dintre cele mai problematice, ajungându-se chiar în situația blocării aderării României în cazul în care nu s-ar fi reușit adaptarea și implementarea legislației europene în domeniu. În acea perioadă (2004-2006), activarea PLATFORMEI CEFTAC,  prin parteneriatul cu Consiliul Concurentei și sprijinul direct al unui proiect finanțat inițial de Uniunea Europeană, coordonată din partea societății civile de eurolink-house of europe, a permis ca să fie depășite multe obstacole și chiar să fie elaborată și lansată pe cd, în noiembrie 2006 la Palatul Parlamentului, “Carta Albă Concurenței și Competitivității” pentru perioada anilor 2006-2008.

După aderarea României la Uniunea Europeană, mai ales în perspectiva adâncirii integrării economice în piața unică europeană și a accesării fondurilor structurale de către sectorul de afaceri din România, a finanțărilor în domeniul creșterii competitivității economice și al dezvoltării regionale, a intervenit o tot mai mare complexitate a problemelor cu care trebuie să se confrunte firmele pentru respectarea unui regim european corect și transparent în domeniul concurentei și asigurării competitivității, în noul climat al internaționalizării afacerilor și al investițiilor străine în românia. Pe celălalt plan, autoritățile de reglementare și control, în speță Consiliul Concurenței, dar și Ministerul Economiei și Finanțelor, au fost obligate să faca față exigentelor și provocărilor dar și presiunilor prin lobby tot mai mari pe fundalul a numeroase fuziuni de companii, reorganizări juridice, cereri de notificare sau plângeri ale unor competitori care reclamau diverse aspecte legate de distorsionarea regimului concurențial, carențe de informare transparentă, aspecte neconcurențiale în organizarea procedurilor de achiziții publice sau solicitării ajutoarelor de stat direct către Comisia Europeană de la Bruxelles.

Conținutul de utilitate informațională și manageriala practica, precum și componenta de influențare decizională (lobby), în favoarea cresterii disciplinei concurențiale de pe piața românească, a adaptării manageriale rapide (compliance management) a companiilor înainte sau după absorbții/fuziuni, ca și a fluentizării procesului de accesare a fondurilor europene prin o cât mai bună aplicare a legislației armonizate, reprezintă principalele argumente ale unei participări corporative a unei firme sau a unui specialist/consultant la cea de-a treia ediție a zilei europene a concurentei și competitivității în România.

În acest sens, evenimentul desfășurat după modelul și în ajunul european competition day organizată de președinția Uniunii Europene la Lisabona (noiembrie 2007), oferă participanților următoarele 4 oportunități concrete:

Confruntare și dezbatere comună cu reprezentanții Consiliului Concurentei și Comisiei Europene asupra principalelor probleme, neajunsuri, dileme și îngrijorări ale reprezentanților mediului de afaceri și al furnizorilor de consultanță în domeniu cu privire la respectarea legii concurenței, dar și a concurentei neloiale prin situații sau ilegalități, altele decât cele sancționate prin legea mai sus menționată;

Posibilitate de networking direct și lobby pentru îmbunătățirea cadrului legislativ și a aplicării acestuia de către organismele competente, ca și identificarea modalităților de dialog structurat/conlucrare mult mai strânsă și mai eficientă între asociația consultanților în concurență și pentru promovarea culturii concurenței, a asociațiilor de protecție a drepturilor consumatorilor, pe de-o parte, și departamentul specializat în pilonul 3 de activitate a Consiliului Concurenței (informarea publicului și diseminarea culturii concurentei în cooperare cu societatea civilă) și a directoratului general „competition” al Comisiei Europene;

Procurarea promptă și posibilitatea actualizării informațiilor din „îndreptarul practic de integrare economică pentru operatorii români de business”, cu accent pe

co-finanțarea investițiilor prin fonduri europene pentru România și alte programe U.E. suplimentare (berd, bei, eif-jeremie), ce va fi lansat oficial cu această ocazie;

Șansa de a vizibiliza numele, preocupările curente și activitatea propriei companii/organizații pe diverse suporturi virtuale și prin contact cu partenerii, sponsorii și reprezentanții partenerilor media prezenți la eveniment, precum și atestarea prin diploma de participare a prezenței, pentru toți cei preocupați să amelioreze comunicarea și formarea profesională individuala/organizaționala legată de aplicarea legislației concurentei și valorificarea practica a informațiilor/cunoștințelor dobândite în activitățile și proiectele viitoare.

Reglementări naționale – România stat membru

2.5.1. Constituția României

Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurențial, Constituția prevede că economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență. De asemenea, statul este obligat să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție. Legislația subsecventă dezvoltă aceste principii în legea concurenței nr. 21/1996 și în legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat. Un alt act normativ important pentru această materie este legea nr. 11/1991 privind concurența neloială care nu face obiectul prezentului studiu. Trebuie însă precizat că normele legii 11/1991 nu intră în sfera de aplicare a dreptului comunitar al concurenței, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber de legislația fiecărui stat membru U.E., urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de legile 21/1996 și 143/1999 mai sus menționate, și bineînțeles, cu normele dreptului comunitar, astfel cum vom vedea în cele ce urmează.

Aceste legi sunt puse în aplicare și detaliate prin numeroase regulamente, instrucțiuni și alte acte emise de consiliul concurenței, potrivit modelului european, având în vedere transpunerea corectă și completă a acquis-ului comunitar.

Legea concurenței nr. 21/1996

Prevederile art. 5 din legea concurenței nr. 21/1996, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 121/2003, sunt similare art. 81 TCE. Principala diferență constă, în afară de condiția restricționării comerțului intracomunitar menționată mai sus, în piața care este protejată prin aceste norme: comunitară sau națională, și bineînțeles în autoritățile competente să aplice dispozițiile în cauză. În plus, legea română dezvoltă cele 4 condiții mai sus menționate, pentru exceptarea practicilor anticoncurențiale, însă în cadrul limitelor stabilite de art. 81. Modul de aplicare, astfel cum am subliniat, trebuie să fie comun.

Fără a insista asupra prezentării amănunțite a acestor reglementări, este însă necesar să subliniem câteva concepte importante cristalizate de aplicarea în timp, în special la nivelul Comunității Europene.

Art. 81 tce, respectiv art. 5 din legea română, poate fi redus schematic la 4 noțiuni esențiale, cumulative: înțelegere între agenți economici care afectează mediul concurențial și comerțul între statele membre (condiție specifică dar necesară numai T.C.E.).

Conceptul de „agent economic”, sau întreprindere, nu este definit de legiuitor, sarcină care a revenit Comisiei Europene și Curții Europene de Justiție. Astfel, având în vedere importanța aplicării normelor de concurență unei cât mai mari părți a pieței interne, în vederea asigurării climatului concurențial, curtea a reținut o definiție extinsă a noțiunii de agent economic, incluzând nu numai societăți comerciale ci și comercianți persoane fizice. Un caz interesant este cel al agenților economici între care există legături foarte strânse, ca între o societate și filiala sa, care, chiar dacă formal sunt entități cu personalitate juridică distinctă, unitatea de comportament poate exclude aplicabilitatea art. 81, fiind considerate un singur agent economic – este și cazul grupurilor de agenți economici în cadrul cărora unul dintre aceștia deține controlul asupra celorlalți, ceea ce face ca grupul să acționeze ca un singur agent, fără a fi vorba de o înțelegere sau practică concertată.

Prin urmare, noțiunea de agent economic nu poate fi limitată la o singură entitate legală; singura condiție este implicarea entității respective în activități economice.

În ceea ce privește noțiunea de „înțelegere”, reprezintă orice acord consemnat în scris, sau oral, între unul sau mai mulți agenți economici, chiar dacă poate fi sau nu executat potrivit legii – nu este necesar ca expresia de voință a părților să constituie un contract valabil sau obligatoriu potrivit dreptului național. se observă aceeași tendință de a stabili o definiție cât mai cuprinzătoare. Înțelegerile / acordurile pot fi „orizontale” – încheiate între agenți economici aflați la același nivel al circuitului economic, de regulă competitori, sau „verticale” – spre exemplu între un producător și distribuitorul acestuia, între agenți aflați în relație vânzător – cumpărător. Cu toate acestea, înțelegerile orizontale sunt de regulă mai dăunătoare mediului concurențial decât celelalte, având ca efect restrângerea concurenței între agenți competitori în mod normal; cele verticale pot avea efecte pozitive pentru piața respectivă, spre exemplu reducând prețul final; în același timp, de regulă părțile la un astfel de acord nu sunt în poziție de concurență.

În același timp, unele înțelegeri, pot fi deghizate în forma unui comportament unilateral, spre exemplu în cazul unor agenți independenți care acceptă tacit decizii cu efect anticoncurențial din partea unui partener dominant.

Deciziile asociațiilor agenților economici presupun necesitatea existenței unor forme de organizare, însă nu are importanță felul acestora și nici modul în care sunt luate deciziile – formal sau nu. Această interpretare extinsă generează riscul ca membri ai asociațiilor respective să fie atrași în decizii anticoncurențiale; prezumția operând împotriva lor, aceștia trebuie să dovedească neimplicarea – nu au fost prezenți la reuniunile în care au fost luate deciziile respective, s-au opus, etc.

O noțiune interesantă o reprezintă practicile concertate – în primul rând datorită caracterului informal, și apoi datorită dificultății de identificare și probare. Ideea la baza incriminării practicilor concertate constă în faptul că agenții economici trebuie să-și stabilească politicile economice și strategiile de piață în mod independent. În cazul în care încalcă acest principiu și își coordonează acțiunile în mod voit, aducând atingere concurenței, comportamentul lor poate fi sancționat în conformitate cu art. 81 T.C.E. sau art. 5 din legea 21. Practicile concertate nu trebuie însă confundate cu comportamentele similare (paralele), când, fără a-și coordona acțiunile, mai mulți agenți economici, în funcție de condițiile pieței respective, au aceeași atitudine – spre exemplu creșterea prețului unui produs finit, la date apropiate, cu sume similare, dar ca urmare a creșterii prețului pentru materia primă pe piața mondială.

Pentru un exemplu de practici concertate, care de regulă reies din poziția celor implicați, este edificatoare cauza „materiilor pentru vopsit” „I.C.I. v. Comisia Europeană” soluționată în 1972 de Curtea Europeană de Justiție.

În ceea ce privește afectarea concurenței și a comerțului între state în afară de cele subliniate anterior, trebuie menționat că nu orice înțelegere, decizie a unei asociații sau practică concertată poate avea efecte negative. Astfel, Comisia Europeană, având în vedere jurisprudența curții, care a arătat că dacă o practică anticoncurențială are efecte nesemnificative asupra pieței, având în vedere spre exemplu poziția minoră a părților în domeniul respectiv, a emis o notificare numită „de minimis” amendată în mai multe rânduri prin care înțelegerile orizontale sunt acceptate în cazul în care cota de piață a părților nu depășește 5%, iar înțelegerile verticale – 10%, cu condiția suplimentară să nu cuprindă clauze interzise (ex. Fixarea prețurilor).

Este însă de observat că înțelegerile sau practicile care sunt exceptate de la aplicarea art. 81 T.C.E., pot intra sub incidența dreptului național. În ceea ce privește legea română, dispozițiile legii nr. 21/1996 nu se aplică agenților economici sau grupărilor agenților economici a căror cifră de afaceri pentru exercițiul financiar precedent practicilor susceptibil anticoncurențiale nu depășește plafonul stabilit anual de Consiliul Concurenței și cota de piață a părților nu depășește 5% pentru înțelegerile dintre agenții economici concurenți (orizontale), iar pentru înțelegerile verticale – 10%

Fără a insista mai mult asupra modurilor de încălcare a normelor care reglementează mediul concurențial, sancționate potrivit art. 81 T.C.E. și art. 5 legea 21/1996, subliniem că practicile anticoncurențiale sunt deosebit de variate, fiind exemplificate doar unele din cel mai grave și des întâlnite: înțelegeri sau practici concertate pentru fixarea artificială a costurilor, partajarea piețelor, condiții nejustificate în vederea aprovizionării, etc..

Cu toate acestea, atât dreptul comunitar, cât și cel național permit, având în vedere principiul interesului economic general, așa cum am arătat, excepții, în anumite condiții, care, pe scurt pot fi rezumate printr-un test de oportunitate: efectele pozitive depășesc pe cele negative, iar cele negative nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului propus.

În conformitate cu art. 81 alin. 3 T.C.E. sau art. 5 alin. 2 legea 21/1996, înțelegerile, deciziile asociațiilor agenților economici și practicile concertate care se încadrează în una din categoriile exceptate, potrivit regulamentului C.E. nr. 1/2003 sau, în România, potrivit regulamentelor emise de Consiliul Concurenței, sunt considerate legale, fără obligația notificării sau obținerii unei decizii în acest sens de la Comisia Europeană, respectiv Consiliul Concurenței, cu obligația pentru agenții economici în cauză de a dovedi îndeplinirea condițiilor prevăzute de legislația concurenței.

Excepțiile se încadrează în două categorii, în funcție de modul de reglementare de către autoritățile de concurență: excepții individuale și excepții de grup. Exceptările de grup (așa numitele „block exemptions”) sunt stabilite prin regulamente ale Consiliului U.E., Comisiei Europene, sau ale autorităților de concurență din fiecare stat membru pentru statul respectiv. Ele includ anumite categorii de acorduri susceptibile a aduce beneficii superioare efectelor negative reduse pe care le au asupra mediului concurențial și acoperă acorduri pe verticală: acorduri privind distribuția sau furnizarea, transporturile maritime desfacerea de autoturisme, iar pentru acordurile orizontale: acorduri privind transferul tehnologic, acordurile privind cercetarea și dezvoltarea, etc.

Înțelegerile care nu se încadrează în condițiile stabilite pentru exceptările de grup, atunci poate fi exceptat în mod individual, în urma analizării clauzelor respective, care trebuie să se circumscrie condițiilor stabilite de art. 81 alin. 3 T.C.E. sau art. 5 alin. 2 legea nr. 21/1996, mai sus menționate. În plus, la aceste exceptări se adaugă acele acorduri care, deși nu se încadrează în condițiile pentru exceptare, nu depășesc pragurile de minimis.

Abuzul de poziție dominantă

În situația în care un agent economic, sau un grup de agenți economici, deține o poziție dominantă pe piață, efectele anticoncurențiale determinate de comportamentul acestuia sunt foarte probabile, legislația în materie fiind aplicată mai strict. Sunt astfel aplicabile art. 82 T.C.E. pentru piața comunitară și art. 6 legea concurenței care interzic abuzul de poziție dominantă, cu exemplificarea unor practici anticoncurențiale, unele similare celor prevăzute de art. 81 T.C.E., respectiv art. 5 legea concurenței, analizate mai sus, altele specifice conduitei unilaterale a unui agent economic dominant. în plus, art. 82 T.C.E. impune și condiția afectării comerțului între statele membre.

Poziția dominantă per se nu este interzisă, nici pe piața comunitară, nici pe piața românească. Agenții economici care dețin o astfel de poziție, intră sub incidența normelor menționate numai dacă abuzează prin recurgerea la fapte anticoncurențiale.

În aceste context, este necesară definirea noțiunii de poziție dominantă – situația în care un agent economic este capabil, într-o măsură apreciabilă, să se comporte independent față de furnizori, concurenți și clienți, permițându-i astfel să afecteze mediul concurențial pe piața relevantă. în general, poziția dominantă derivă dintr-o combinație de mai mulți factori care, luați separat, nu sunt determinanți.

Astfel, în jurisprudența Curții s-a stabilit că, în analizarea existenței unei poziții dominante, trebuie verificate elemente ca: ușurința cu care un nou producător sau vânzător poate intra pe piața respectivă, relațiile agenților aflați în poziții de furnizor sau client, gradul de dependență al afacerilor acestora cu agentul dominant, absența unei soluții echivalente din punct de vedere economic, piața relevantă.

Acest din urmă element este esențial pentru stabilirea unui abuz de poziție dominantă, deoarece poziția dominantă se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piață, circumscris de piața produsului și piața geografică.

Piața produsului cuprinde toate produsele care sunt considerate de cumpărători ca interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, prețului și utilizării date. Acestea trebuie să fie suficient de asemănătoare, astfel încât consumatorii să poată alege între ele. În determinarea pieței relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente ca: prețurile, gradul de substituibilitate, elasticitatea cererii pentru produs, variabilitatea / disponibilitatea în timp, etc. în mod normal, piața produsului este restrânsă prin definirea tuturor acestor factori, însă Comisia Europeană menține un echilibru în stabilirea acestora, acceptat de Curtea Europeană de Justiție. În acest scop, în 1997, comisia a emis o notificare privind definirea pieței relevante.

Piața geografică relevantă cuprinde zona în care sunt localizați agenții economici implicați în distribuirea produselor incluse în piața produsului, în care condițiile de concurență sunt suficient de omogene și poate fi distinsă de zonele învecinate pe baza condițiilor de concurență diferite. Având în vedere condiția afectării comerțului între statele membre, la început, în practică, era necesar că practica anticoncurențială să implice cel puțin două state membre, dar în timp s-a ajuns ca un singur stat membru să fie afectat, pentru a fi aplicabil art. 82 T.C.E..

O dată ce piața relevantă este stabilită, trebuie determinată poziția agentului economic verificat, demers în care curtea accentuează asupra factorului „putere economică” a agentului respectiv; fără îndoială însă trebuie luați în considerare toți factorii care afectează activitatea agentului, în final o poziție dominantă rezidând în capacitatea agentului de a se comporta independent de concurenții săi și chiar față de clienți. Curtea a subliniat în mai multe decizii că existența unor cote de piață ridicate (50% sau mai mult) sunt prin ele însele probe ale poziției dominante, la fel dacă un agent are o cotă de cel puțin 40%, dar mai mare decât suma cotelor următorilor doi concurenți.

Însă pentru incidența art. 82 T.C.E. sau art. 6 legea concurenței, este necesar ca agentul să abuzeze de poziția dominantă, prin practicile anticoncurențiale menționate.

Spre deosebire de art. 81 T.C.E și art. 5 legea concurenței, nici art. 82 T.C.E, nici art. 6 legea nr. 21/1996 nu prevăd exceptări individuale sau de grup.

Înainte de a analiza normele procedurale, este importantă sublinierea unui aspect: extrateritorialitatea efectelor dreptului concurenței, ceea ce presupune că aplicarea normelor de concurență se face nu având în vedere în primul rând naționalitatea agenților economici implicați, ci locul unde se produc efectele anticoncurențiale, deci piața afectată. Astfel, în cauza wood pulp, curtea europeană de justiție a susținut decizia comisiei de a sancționa mai mulți agenți economici înregistrați în afara comunității, dar ale căror practici concertate privind stabilirea prețurilor la cherestea afectau clienții din comunitate, respingând argumentele reclamanților că o astfel de hotărâre ar încălca normele de drept internațional public sau ale unor state din afara comunității.

Ajutorul de stat – în raport cu normele concurențiale

Ajutorul de stat este orice măsură de sprijin acordată de către stat sau de către unitățile administrativ-teritoriale, din resurse de stat sau resurse ale unităților administrativ-teritoriale, ori de alte organisme care administrează surse ale statului sau ale colectivităților locale, indiferent de formă, care distorsionează sau amenință să distorsioneze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi, a producției anumitor bunuri, a prestării anumitor servicii sau care afectează comerțul dintre România și Statele membre ale Uniunii Europene, fiind considerat incompatibil cu un mediu concurențial normal."

Guvernul a adoptat, în ședința din 8 noiembrie 2006, un Memorandum propus de Ministerul Finanțelor, cuprinzând patru proiecte de scheme de ajutor de stat, care să confere continuitate în acordarea ajutoarelor de stat după data aderării la Uniunea Europeană.

Prin elaborarea acestor scheme de ajutor de stat se urmărește crearea unui cadru legislativ care să susțină mediul de afaceri din România și să încurajeze realizarea de investiții, ceea ce va conduce, după aderare, la reducerea discrepanțelor atât între regiunile din România, cât și între România și alte state europene.

1. Proiectul de schemă de ajutor de stat privind dezvoltarea regională are ca obiectiv dezvoltarea regională prin stimularea realizării de investiții și crearea de noi locuri de muncă. Bugetul total al acestei scheme este echivalentul în lei a 1.125 milioane euro, iar bugetul mediu anual este de 225 milioane de euro. Durata schemei de ajutor de stat este de 5 ani, respectiv perioada 2007-2011, cu posibilitatea prelungirii.

Numărul total estimat al agenților economici care urmează să beneficieze de ajutor de stat în temeiul acestei scheme este de 125, numărul mediu anual de beneficiari fiind de 25.

Schema de ajutor se aplică pentru agenții economici care îndeplinesc una dintre următoarele condiții: realizează investiții cu o valoare care depășește echivalentul în lei a un milion de euro; creează cel puțin 50 de noi locuri de muncă, ca urmare a realizării investiției inițiale, într-o zonă în care rata șomajului este mai mare decât media națională calculată pe ultimele 12 luni. Investițiile sau locurile de muncă nou create pot fi realizate în toate sectoarele de activitate cu excepția pescuitului, industriei carbonifere, siderurgiei, transportului, construcțiilor de nave maritime, fibrelor sintetice, producerii inițiale a produselor agricole a Tratatului de instituire a Comunității Europene.

Această schemă de ajutor de stat nu se aplică agenților economici care se află în una din următoarele situații:

sunt considerate ,,firme în dificultate", în sensul liniilor directoare comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea firmelor aflate în dificultate;

sunt firme împotriva cărora a fost emisă o decizie de recuperare a unui ajutor de stat, dacă această decizie de recuperare nu a fost deja executată.

În temeiul acestei scheme agenții economici nu pot beneficia de următoarele tipuri de ajutor de stat:

• ajutoare în favoarea activităților legate de export, și anume ajutoarele legate direct de cantitățile exportate, de stabilirea și operarea unei rețele de distribuție sau pentru alte cheltuieli de export;

• ajutor care favorizează utilizarea produselor naționale în detrimentul produselor de import;

• ajutor pentru întreprinderile mici, nou create;

• ajutor pentru operare.

Comisia Europeană va fi informată în termen de 20 de zile lucrătoare cu privire la orice alocare specifică acestei scheme.

2. Proiectul de schemă de ajutor de stat privind dezvoltarea regională prin stimularea investițiilor directe vizează agenții economici care creează unități noi, extind unitatea existentă, diversifică rezultatul unei unități prin adăugarea unor produse suplimentare noi sau o schimbare fundamentală în procesul global de producție al unei unități existente.

Bugetul mediu anual al acestei scheme este echivalentul în lei a 180 milioane de euro. Durata schemei de ajutor de stat este de 5 ani, respectiv perioada 2007-2011.

Numărul mediu anual estimat al agenților economici care urmează să beneficieze de ajutor de stat în temeiul acestei scheme este 24.

Prevederile acestei scheme de ajutor se aplică agenților economici care îndeplinesc una din următoarele condiții:

• realizează investiții cu o valoare care depășește echivalentul în lei a 50 milioane euro în una din regiunile nord-est, sud-est, sud- Muntenia și sud-vest-Oltenia și 100 milioane de euro în una din regiunile vest, centru, nord-vest și București – Ilfov;

• investiția inițială creează cel puțin 100 de noi locuri de muncă într-o zonă în care rata șomajului este mai mare decât media națională calculată pe ultimele 12 luni.

Ajutoarele de stat care depășesc echivalentul în lei a 30 de milioane euro acordate în regiunea București – Ilfov și 37,5 milioane euro acordate în celelalte regiuni se notifică Comisiei Europene, caz cu caz.

3. Proiectul de schemă privind acordarea de ajutoare de minimis prevede acordarea de ajutoare tuturor agenților economici, din toate domeniile de activitate, cu excepția:

– sectorului transporturilor rutiere;

– activitățile legate de produse din pescuit și acvacultura;

– activitățile legate de producția primară a produselor agricole;

– ajutoarelor de stat pentru export, care privesc ajutoarele legate de cantitatea exportată, de organizarea rețelei de distribuție sau privind alte cheltuieli curente legate de activitatea de export;

– ajutoarelor de stat care favorizează utilizarea produselor naționale în detrimentul produselor de import;

– sectorului carbonifer;

– sectorului siderurgic.

Agenții economici care beneficiază de „ajutorul de minimis" nu trebuie să fi primit, pe o perioadă de trei ani fiscali, ajutoare de minimis care depășesc plafonul de 200.000 euro.

Ajutoarele de minimis nu sunt supuse procedurii de notificare către Comisia Europeană. Ministerul Finanțelor Publice va furniza, însă, la solicitarea scrisă a Comisiei Europene, în termen de 20 de zile sau la termenul stabilit în solicitare, toate datele pe care Comisia Europeană le consideră necesare pentru a aprecia dacă au fost respectate condițiile impuse.

Durata schemei e de 5 ani, între 2007-2011, cu posibilitatea prelungirii. Numărul estimativ al agenților economici care vor beneficia de ajutor de minimis este de 1.000, iar numărul total pe durata de aplicare a schemei este de 5.000.

Bugetul total al acestei scheme de ajutor este echivalentul în lei a unui miliard de euro, iar bugetul mediu anual alocat este echivalentul în lei a 200 milioane euro.

4. Proiectul de schemă de ajutor privind stimularea activității întreprinderilor mici și mijlocii are ca beneficiari IMM-urile care efectuează investiții în imobilizări corporale și necorporale, achiziționarea unor servicii de consultanță și a altor servicii și activități în legătură cu întreprinderile mici și mijlocii.

Prevederile prezentei scheme se aplică tuturor întreprinderilor mici și mijlocii cu excepția celor care desfășoară activități în sectorul mineritului, siderurgiei, producției de fibre sintetice, transporturilor și a construcțiilor navale și pescuitului. De asemenea, sunt exceptate și ajutoarele legate de activitățile de export, ajutoarele de stat care favorizează utilizarea produselor naționale în detrimentul produselor din import.

Nivelul maxim al ajutorului de stat acordat fiecărui beneficiar nu poate depăși echivalentul în lei a 1 milion euro, iar bugetul mediu alocat este de 250 milioane euro. Numărul estimat al agenților economici care pot beneficia de această schemă de ajutor de stat este de circa 250.

Durata schemei este de 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2007, cu posibilitatea prelungirii.

Schema de ajutor este exceptată de la obligația notificării către Comisia Europeană, însă Comisia Europeană va fi informată în termen de 20 de zile lucrătoare cu privire la intenția de al implementa o astfel de schemă, în vederea publicării în jurnalul oficial a Comunităților Europene.

CAPITOLUL 3. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR EUROPENE ÎN DOMENIUL CONCURENȚEI

Tratatul stabilind Comunitatea Europeană (TCE)

Constituția prevede că economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență. De asemenea, statul este obligat să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție. Legislația subsecventă dezvoltă aceste principii în Legea concurenței nr. 21/1996 și în Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat. Un alt act normativ important pentru această materie este Legea nr. 11/1991 privind concurența neloială care nu face obiectul prezentului studiu. Trebuie însă precizat că normele Legii 11/1991 nu intră în sfera de aplicare a dreptului comunitar al concurenței, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber de legislația fiecărui stat membru UE, urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de legile 21/1996 și 143/1999 mai sus menționate, și bineînțeles, cu normele dreptului comunitar, astfel cum vom vedea în cele ce urmează.

Aceste legi sunt puse în aplicare și detaliate prin numeroase regulamente, instrucțiuni și alte acte emise de Consiliul Concurenței, potrivit modelului european, având în vedere transpunerea corectă și completă a acquis-ului comunitar.

În ceea ce privește normele dreptului comunitar, Tratatul stabilind Comunitatea Europeană (TCE) prevede ca activitate esențială a Comunității Europene crearea unui sistem care să asigure un mediu concurențial nedistorsionat în cadrul pieței interne. În acest sens art. 81 și 82 din același Tratat interzic înțelegerile și practicile concertate care au ca obiect sau efect restricționarea sau denaturarea concurenței pe piața comunitară, precum și abuzurile de poziție dominantă. Condiția comună pentru a fi aplicabile aceste norme comunitare este ca activitățile sau inactivitățile respective să afecteze comerțul între statele membre. În cazul în care, spre exemplu, o înțelegere care are ca efect restrângerea concurenței într-un stat membru, dar nu aduce atingere comerțului cu alte state membre, atunci situația respectivă va intra sub incidența reglementărilor naționale în cauză, fără a fi aplicabil art. 81 TCE.

Articolele 88 și 89 TCE reglementează ajutorul de stat, iar art. 86 prevede norme aplicabile agenților economici cu caracter public (ex. regii autonome, societăți comerciale la care participarea statului este majoritară, etc.), care sunt obligați să respecte regulile specifice mediului concurențial, având în vedere faptul că se află în situații speciale, privilegiate.

O caracteristică esențială a dreptului comunitar, astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiție este supremația acestuia. Materia concurenței reprezintă un domeniu în care Comunitatea are „competență exclusivă”. Prin urmare, în domeniul concurenței, statele membre nu pot legifera decât în măsura în care transpun sau aplică dreptul comunitar sau în domeniile încă nereglementate la nivel comunitar (ex. concurența neloială, activități care nu intră sub incidența art. 81-89 TCE). O dată ce Comunitatea, prin instituțiile sale a acționat, reglementând anumite raporturi juridice, statele membre sunt obligate, potrivit Tratatului, pe de o parte să se abțină de la orice acțiune de natură a aduce atingere realizării obiectivelor stabilite de Tratat, iar pe de altă parte să aducă la îndeplinire obligațiile stabilite de acesta.

În consecință normele de drept național al statelor membre, în materia concurenței, și modul de aplicare a acestora nu trebuie să contravină celor comunitare și felului în care acestea sunt interpretate.

În ceea ce privește statele candidate, cum este România, până la data aderării, nu au obligația formală de a aplica normele de drept comunitar în mod direct, însă relațiile dintre România, pe de o parte și Comunitatea Europeană pe de altă parte, sunt reglementate în prezent de Acordul de Asociere. Acest acord are la bază modelul Tratatului și stabilește pentru România, ca și pentru statele membre UE, obligația de a respecta normele privind libera concurență. În plus, în prezent este deschis pentru negocieri capitolul 6 „Concurența”, pentru închiderea căruia o condiție importantă este capacitatea de a aplica integral acquis-ul comunitar înainte de data aderării.

În acest context, legislația română menționată transpune aproape integral prevederile acquis-ului comunitar în materia concurenței și ajutorului de stat, însă există obligația pentru autoritățile române să aplice în mod corect aceste prevederi, în spiritul și conform interpretării cristalizate la nivelul Comunității Europene, obligație ce incumbă în mod egal și asupra instanțelor judecătorești, chiar înaintea datei aderării. În practică, aplicarea efectivă întâmpină dificultăți determinate de nivelul reformelor economice și de gradul de dezvoltare insuficient al economiei funcționale, ceea ce face necesară, spre exemplu, acordarea unor ajutoare de stat în sectoarele sensibile ale economiei. Deși acest principiu este acceptat la nivel comunitar, este esențială respectarea strictă a legislației concurențiale și reducerea conformă a excepțiilor.

Trebuie totodată subliniat că legislația majorității statelor membre, la fel ca prevederile legii române, preia integral dispozițiile art. 81 și 82 T.C.E referitoare la înțelegerile și practicile concertate, respectiv abuzul de poziție dominantă. Armonizarea celor două tipuri de sisteme reprezintă în principiu un aspect pozitiv, simplificând sarcina autorităților comunitare și naționale competente să aplice prevederile în cauză, precum și situația agenților vizați de acestea; nu trebuie omise însă posibilele conflicte de competență între autoritățile comunitare – Comisia Europeană, pe de o parte și autoritățile naționale de concurență. În acest sens, Regulamentul CE 1/2003 cuprinde norme referitoare la stabilirea competenței și colaborarea între autoritățile menționate.

Înainte însă de a analiza aspectele procedurale privind dreptul concurenței, considerăm necesară o scurtă prezentare a normelor de drept material și a principiilor stabilite în interpretarea acestora la nivel comunitar, în special în jurisprudența Curții Europene de Justiție, interpretare obligatorie și la nivel național. Pentru facilitarea înțelegerii conceptelor respective vom prezenta comparativ normele de drept comunitar și cele naționale.

Înțelegerile între agenții economici și practicile concertate sunt definite în Tratatul stabilind Comunitatea Europeană în art. 81 ca fiind incompatibile cu piața internă toate înțelegerile între agenții economici, deciziile asociațiilor agenților economici și toate practicile concertate, susceptibile de a afecta comerțul între statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței pe piața comună. Același articol prevede câteva exemple din tipurile de practici anticoncurențiale cu risc ridicat pentru mediul concurențial: fixarea prețurilor, limitarea sau controlul producției, distribuției, împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare etc. Este important de subliniat că acestea sunt doar exemple, autoritățile de concurență având obligația să sancționeze orice practică anticoncurențială, care se încadrează în definiția respectivă și care nu poate fi exceptată. Alin. 3 al art. 81 prevede excepțiile de la interdicțiile stabilite de primul alineat. Astfel, pot fi exceptate practicile care, deși intră sub incidența alineatului 1, îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

contribuie la îmbunătățirea producției sau distribuției produselor sau la promovarea progresului tehnic sau economic,

asigură consumatorilor un beneficiu echitabil prin raportare la cel realizat de părțile la înțelegerea, decizia sau practica respectivă,

nu impun agenților economici implicați restricții care nu sunt indispensabile în realizarea obiectivelor respective,

nu elimină concurența de pe o parte substanțială a produselor sau serviciilor la care se referă.

Prevederile art. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 121/2003, sunt similare art. 81 T.C.E. Principala diferență constă, în afară de condiția restricționării comerțului intracomunitar menționată mai sus, în piața care este protejată prin aceste norme: comunitară sau națională, și bineînțeles în autoritățile competente să aplice dispozițiile în cauză. În plus, legea română dezvoltă cele 4 condiții mai sus menționate, pentru exceptarea practicilor anticoncurențiale, însă în cadrul limitelor stabilite de art. 81. Modul de aplicare, astfel cum am subliniat, trebuie să fie comun.

În ceea ce privește afectarea concurenței și a comerțului între state în afară de cele subliniate anterior, trebuie menționat că nu orice înțelegere, decizie a unei asociații sau practică concertată poate avea efecte negative. Astfel, Comisia Europeană, având în vedere jurisprudența Curții, care a arătat că dacă o practică anticoncurențială are efecte nesemnificative asupra pieței, având în vedere spre exemplu poziția minoră a părților în domeniul respectiv, a emis o notificare numită „de minimis” amendată în mai multe rânduri prin care înțelegerile orizontale sunt acceptate în cazul în care cota de piață a părților nu depășește 5%, iar înțelegerile verticale – 10%, cu condiția suplimentară să nu cuprindă clauze interzise (ex. fixarea prețurilor).

Este însă de observat că înțelegerile sau practicile care sunt exceptate de la aplicarea art. 81 TCE, pot intra sub incidența dreptului național. În ceea ce privește legea română, dispozițiile Legii 21/1996 nu se aplică agenților economici sau grupărilor agenților economici a căror cifră de afaceri pentru exercițiul financiar precedent practicilor susceptibil anticoncurențiale nu depășește plafonul stabilit anual de Consiliul Concurenței și cota de piață a părților nu depășește 5% pentru înțelegerile dintre agenții economici concurenți (orizontale), iar pentru înțelegerile verticale – 10%

Fără a insista mai mult asupra modurilor de încălcare a normelor care reglementează mediul concurențial, sancționate potrivit art. 81 T.C.E și art. 5 Legea 21/1996, subliniem că practicile anticoncurențiale sunt deosebit de variate, fiind exemplificate doar unele din cel mai grave și des întâlnite: înțelegeri sau practici concertate pentru fixarea artificială a costurilor, partajarea piețelor, condiții nejustificate în vederea aprovizionării, etc..

Cu toate acestea, atât dreptul comunitar, cât și cel național permit, având în vedere principiul interesului economic general, așa cum am arătat, excepții, în anumite condiții, care, pe scurt pot fi rezumate printr-un test de oportunitate: efectele pozitive depășesc pe cele negative, iar cele negative nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului propus.

În conformitate cu art. 81 alin. 3 T.C.E sau art. 5 alin. 2 Legea 21/1996, înțelegerile, deciziile asociațiilor agenților economici și practicile concertate care se încadrează în una din categoriile exceptate, potrivit Regulamentului CE nr. 1/2003 sau, în România, potrivit regulamentelor emise de Consiliul Concurenței, sunt considerate legale, fără obligația notificării sau obținerii unei decizii în acest sens de la Comisia Europeană, respectiv Consiliul Concurenței, cu obligația pentru agenții economici în cauză de a dovedi îndeplinirea condițiilor prevăzute de legislația concurenței.

Excepțiile se încadrează în două categorii, în funcție de modul de reglementare de către autoritățile de concurență: excepții individuale și excepții de grup. Exceptările de grup (așa numitele „block exemptions”) sunt stabilite prin regulamente ale Consiliului UE, Comisiei Europene, sau ale autorităților de concurență din fiecare stat membru pentru statul respectiv. Ele includ anumite categorii de acorduri susceptibile a aduce beneficii superioare efectelor negative reduse pe care le au asupra mediului concurențial și acoperă acorduri pe verticală: acorduri privind distribuția sau furnizarea, transporturile maritime desfacerea de autoturisme, iar pentru acordurile orizontale: acorduri privind transferul tehnologic, acordurile privind cercetarea și dezvoltarea, etc.

Înțelegerile care nu se încadrează în condițiile stabilite pentru exceptările de grup, atunci poate fi exceptat în mod individual, în urma analizării clauzelor respective, care trebuie să se circumscrie condițiilor stabilite de art. 81 alin. 3 TCE sau art. 5 alin. 2 Legea nr. 21/1996, mai sus menționate. În plus, la aceste exceptări se adaugă acele acorduri care, deși nu se încadrează în condițiile pentru exceptare, nu depășesc pragurile de minimis.

În situația în care un agent economic, sau un grup de agenți economici, deține o poziție dominantă pe piață, efectele anticoncurențiale determinate de comportamentul acestuia sunt foarte probabile, legislația în materie fiind aplicată mai strict. Sunt astfel aplicabile art. 82 TCE pentru piața comunitară și art. 6 Legea concurenței care interzic abuzul de poziție dominantă, cu exemplificarea unor practici anticoncurențiale, unele similare celor prevăzute de art. 81 TCE, respectiv art. 5 Legea concurenței, analizate mai sus, altele specifice conduitei unilaterale a unui agent economic dominant. În plus, art. 82 TCE impune și condiția afectării comerțului între statele membre.

Poziția dominantă per se nu este interzisă, nici pe piața comunitară, nici pe piața românească. Agenții economici care dețin o astfel de poziție, intră sub incidența normelor menționate numai daca abuzează prin recurgerea la fapte anticoncurențiale.

În acest context, este necesară definirea noțiunii de poziție dominantă – situația în care un agent economic este capabil, într-o măsură apreciabilă, să se comporte independent față de furnizori, concurenți și clienți, permițându-i astfel să afecteze mediul concurențial pe piața relevantă. În general, poziția dominantă derivă dintr-o combinație de mai mulți factori care, luați separat, nu sunt determinanți.

Astfel, în jurisprudența Curții s-a stabilit că, în analizarea existenței unei poziții dominante, trebuie verificate elemente ca: ușurința cu care un nou producător sau vânzător poate intra pe piața respectivă, relațiile agenților aflați în poziții de furnizor sau client, gradul de dependență al afacerilor acestora cu agentul dominant, absența unei soluții echivalente din punct de vedere economic, piața relevantă.

Acest din urmă element este esențial pentru stabilirea unui abuz de poziție dominantă, deoarece poziția dominantă se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piață, circumscris de piața produsului și piața geografică.

Piața produsului cuprinde toate produsele care sunt considerate de cumpărători ca interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, prețului și utilizării date. Acestea trebuie să fie suficient de asemănătoare, astfel încât consumatorii să poată alege între ele. În determinarea pieței relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente ca: prețurile, gradul de substituibilitate, elasticitatea cererii pentru produs, variabilitatea / disponibilitatea în timp, etc. În mod normal, piața produsului este restrânsă prin definirea tuturor acestor factori, însă Comisia Europeană menține un echilibru în stabilirea acestora, acceptat de Curtea Europeană de Justiție. În acest scop, în 1997, Comisia a emis o notificare privind definirea pieței relevante.

Piața geografică relevantă cuprinde zona în care sunt localizați agenții economici implicați în distribuirea produselor incluse în piața produsului, în care condițiile de concurență sunt suficient de omogene și poate fi distinsă de zonele învecinate pe baza condițiilor de concurență diferite. Având în vedere condiția afectării comerțului între statele membre, la început, în practică, era necesar ca practica anticoncurențială să implice cel puțin două state membre, dar în timp s-a ajuns ca un singur stat membru să fie afectat, pentru a fi aplicabil art. 82 TCE.

O dată ce piața relevantă este stabilită, trebuie determinată poziția agentului economic verificat, demers în care Curtea accentuează asupra factorului „putere economică” a agentului respectiv; fără îndoială însă trebuie luați în considerare toți factorii care afectează activitatea agentului, în final o poziție dominantă rezidând în capacitatea agentului de a se comporta independent de concurenții săi și chiar față de clienți. Curtea a subliniat în mai multe decizii că existența unor cote de piață ridicate (50% sau mai mult) sunt prin ele însele probe ale poziției dominante, la fel dacă un agent are o cotă de cel puțin 40%, dar mai mare decât suma cotelor următorilor doi concurenți.

Însă pentru incidența art. 82 TCE sau art. 6 Legea concurenței, este necesar ca agentul să abuzeze de poziția dominantă, prin practicile anticoncurențiale menționate.

Regulamentul Consiliului CE nr. 1/2003 este extrem de important în această materie, întrucât stabilește un nou set de norme pentru aplicarea art. 81 și 82, inclusiv de către autoritățile naționale.

După cum am subliniat anterior, până la data aderării, România nu aplică Regulamentul respectiv, ci legislația națională, care transpune legislația comunitară. De la data aderării însă, regulamentele, potrivit art. 249 TCE, devin direct aplicabile și obligatorii, producând drepturi și obligații întocmai ca un act normativ de drept intern. Prin urmare, este extrem de importantă cunoașterea acestor acte comunitare încă înainte de data aderării.

În acest context, unul dintre cele mai importante principii stabilite de Regulamentul 1/2003, urmând deciziile anterioare ale Curții Europene de Justiție, este că art. 81 și art. 82 TCE sunt direct aplicabile nu numai de către Comisia Europeană, ci și de către autoritățile naționale de concurență și de instanțele naționale, potrivit prevederilor procedurale interne.

În ceea ce privește relația dreptului național cu dreptul comunitar, mai ales având în vedere faptul că autoritățile naționale au posibilitatea să aplice și normele de drept comunitar și pe cele interne, Regulamentul stabilește că aplicarea dreptului național nu trebuie să conducă la interzicerea înțelegerilor, deciziilor asociațiilor de agenți economici sau practicilor concertate care nu cad sub incidența art. 81 alin. 1 sau care pot fi exceptate potrivit art. 81 alin. 3. Cu toate acestea, autoritățile naționale pot aplica în statele respective reguli mai stricte care să sancționeze comportamentul unilateral al agenților economici.

Regulamentul introduce procedura angajamentelor, potrivit căreia în cazul în care Comisia identifică un acord care încalcă art. 81, poate accepta de la agenții economici în cauză angajamente, în vederea eliminării aspectelor anticoncurențiale relevate în evaluarea preliminară a Comisiei. În cazul nerespectării angajamentului, schimbării circumstanțelor, descoperirii altor informații, Comisia poate redeschide procedura. Această procedură nu aduce atingere competențelor autorităților naționale de concurență și instanțelor din statele membre.

Autoritățile naționale, inclusiv instanțele și Comisia Europeană sunt obligate reciproc să facă schimb de informații, inclusiv confidențiale, cu obligația păstrării acestui caracter și a folosirii exclusiv în scopul în care au fost solicitate. În ceea ce privește instanțele naționale care soluționează cauze de concurență, statele membre sunt obligate să transmită copii ale hotărârilor pronunțate, în urma comunicării acestora către părți. Autoritățile naționale din statele membre, dar și Comisia Europeană, pot transmite opinii scrise și, cu permisiunea instanței, pot interveni oral. De asemenea, instanțele pot solicita informații precum și opinia Comisiei Europene.

Având în vedere jurisprudența Curții Europene de Justiție, art. 16 din Regulament prevede că instanțele naționale nu pot pronunța, în aplicarea art. 81 și 82 TCE, hotărâri contrare deciziilor Comisiei Europene. În cazul în care investigațiile sunt în desfășurare în cadrul Comisiei, instanțele pot decide să suspende soluționarea unor cauze a căror soluționare ar putea implica riscul pronunțării unor hotărâri contrare.

În ceea ce privește relația cu autoritățile naționale de concurență, prerogativele Comisiei Europene sunt mai pronunțate. Astfel, autoritățile naționale sunt obligate să informeze Comisia Europeană nu mai târziu de 30 zile înainte de data adoptării unei decizii în aplicarea art. 81 sau 82. Este totodată important de menționat că inițierea de către Comisie a procedurilor în vederea adoptării unei decizii în aplicarea art. 81 sau 82, conduce la pierderea competenței autorităților naționale de a aplica dreptul comunitar în cauza respectivă; în cazul în care cauza este pe rolul autorităților naționale, Comisia poate prelua cazul numai în urma consultării autorităților respective.

Rezumându-ne la prezentarea acestor aspecte esențiale ale Regulamentului nr. 1/2003, trebuie subliniat că toate aceste prevederi au fost stabilite în vederea asigurării unei interpretări unitare a dreptului comunitar la nivelul C.E, având în vedere că, prin normele anterioare Regulamentului, Comisia Europeană deținea monopolul aplicării art. 81 și 82. În plus, Comisia Europeană, autoritățile naționale de concurență și instanțele naționale competente formează, potrivit Regulamentului, o rețea europeană pentru aplicarea dreptului concurenței, care trebuie să funcționeze unitar, pentru a crea un mediu concurențial și o piață internă competitivă, potrivit obiectivelor prevăzute și asumate prin Tratatul C.E.

3.2. Tratatul de la Maastricht 1992

Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E) marchează o nouă etapă în procesul de integrare europeană, deoarece permite demararea integrării politice. Acesta instituie o Uniune Europeană fondată pe trei piloni: Comunitățile Europene, politica externă și de securitate comună (P.E.S.C) și cooperarea în domeniul polițienesc și judiciar în materie penală (J.A.I). Tratatul: instituie o cetățenie europeană, consolidează puterile Parlamentului European și lansează Uniunea Economică și Monetară (U.E.M). Pe de altă parte, C.E.E devine Comunitatea Europeană (C.E).

Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E), semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat este rezultatul atât al unor elemente externe, cât și interne. Pe plan extern, prăbușirea comunismului în Europa de Est și perspectiva reunificării Germaniei au condus la luarea angajamentului privind consolidarea poziției internaționale a Comunității. La nivel intern, statele membre doresc să continue progresele înregistrate prin Actul Unic European prin intermediul altor reforme.

Aceste elemente au condus la convocarea a două Conferințe interguvernamentale, una privind U.E.M și cealaltă privind uniunea politică. Consiliul European de la Hanovra din 27 și 28 iunie 1988 a încredințat unui grup de experți, prezidat de Jacques Delors, misiunea de a elabora un raport care să propună etape concrete pentru realizarea uniunii economice. Consiliul European de la Dublin din 28 aprilie 1990, pe baza unui memorandum belgian privind relansarea instituțională și a unei inițiative franco-germane care invita statele membre să ia în considerare accelerarea construcției politice a Europei, a decis să examineze necesitatea modificării Tratatului CE pentru a avansa în procesul integrării europene.

Cu ocazia Consiliului European de la Roma, din 14 și 15 decembrie 1990, au fost lansate cele două Conferințe interguvernamentale. Lucrările s-au încheiat după un an cu reuniunea la nivel înalt de la Maastricht, din 9 și 10 decembrie 1991.

OBIECTIVE

Prin Tratatul de la Maastricht, obiectivul economic inițial al Comunității, și anume realizarea unei piețe comune, a fost în mod clar depășit și vocația politică a fost exprimată.

În acest context, Tratatul de la Maastricht răspunde la cinci obiective esențiale:

consolidarea legitimității democratice a instituțiilor;

creșterea eficienței instituțiilor;

introducerea unei uniuni economice și monetare;

dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunității;

instituirea unei politici externe și de securitate comune.

POLITICI

Tratatul introduce politici comunitare în șase domenii noi:

rețelele transeuropene;

politica industrială;

protecția consumatorilor;

educația și formarea profesională;

tineretul;

cultura.

PROTOCOLUL PRIVIND POLITICA SOCIALĂ – din punct de vedere al concurentei

Prin Protocolul privind politica socială anexat la Tratat, competențele comunitare în domeniul social sunt extinse. Regatul Unit nu participă la acest Protocol. Obiectivele Protocolului sunt:

promovarea ocupării forței de muncă;

ameliorarea condițiilor de viață și de muncă;

o protecție socială corespunzătoare;

un dialog social;

dezvoltarea resurselor umane care permit un nivel ridicat și durabil de ocupare a forței de muncă;

integrarea persoanelor excluse de pe piața forței de muncă.

MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI

Tratatul de la Amsterdam (1997)

Tratatul de la Amsterdam permite extinderea competențelor Uniunii și instituirea unei politici comunitare a ocupării forței de muncă, transferul unei părți din materiile care intrau anterior sub incidența Cooperării în domeniul justiției și a afacerilor interne, măsuri menite să apropie Uniunea de cetățeni, posibilitatea unor cooperări mai strânse între anumite state membre (cooperări consolidate). Pe de altă parte, acesta extinde procedura de codecizie, precum și votul cu majoritate calificată și simplifică și renumerotează articolele tratatelor.

Tratatul de la Nisa (2001)

Tratatul de la Nisa este consacrat în special „reminiscențelor” de la Amsterdam, și anume problemelor instituționale cu privire la extindere, care nu au fost soluționate în 1997. Este vorba despre componența Comisiei, despre ponderarea voturilor în Consiliu și despre extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta simplifică utilizarea procedurii de cooperare consolidată și eficientizează sistemul jurisdicțional.

Tratatul de la Lisabona (2007)

Tratatul de la Lisabona introduce vaste reforme instituționale. Acesta elimină vechea arhitectură instituțională introdusă de Tratatul de la Maastricht și înlocuiește Comunitatea Europeană cu Uniunea Europeană. Acesta introduce, de asemenea, modificări semnificative privind modul de funcționare al instituțiilor europene, procesul decizional și repartiția competențelor între UE și statele membre. Obiectivul este îmbunătățirea procesului de adoptare a deciziilor într-o Uniune extinsă, cu 27 de membri. Tratatul de la Lisabona modifică, în plus, numeroase politici interne și externe ale UE. Acesta permite în primul rând instituțiilor să legifereze și să ia măsuri în domenii politice noi.

3.3. Regulamente si directive – Regulamentul Consiliului 17/1962 (1/2003) privind concurența

Conform art. 83 TCE, Consiliul Uniunii Europene a adoptat legislația secundară în vederea punerii în aplicare a normelor respective. Între cele mai importante se distinge Regulamentul nr. 17/62 pentru aplicarea art. 81 și 82, înlocuit prin Regulamentul nr. 1/2003, în vigoare din mai 2004. Principalele modificări aduse de noul regulament, care va fi prezentat în ultima secțiune, vizează înlocuirea sistemului centralizat, în care rolul cel mai important revenea Comisiei Europene, cu un sistem bazat pe aplicarea descentralizată a normelor privind concurența, competențe esențiale fiind transferate autorităților naționale de concurență, inclusiv instanțelor judecătorești, potrivit normelor procedurale specifice fiecărui stat membru.

În urma prezentării celor două seturi de acte normative, este important să analizăm relația între acestea, pentru a înțelege necesitatea cunoașterii dreptului comunitar, în paralel cu cel național, și mai ales a modului de aplicare a acestuia, în interpretarea instituțiilor comunitare, cu precădere cea stabilită de Curtea Europeană de Justiție.

În vederea realizării obiectivului de aplicare uniformă a dreptului comunitar, noul regulament crează un sistem mixt de colaborare și control între Comisie și autoritățile naționale. Rețeaua europeană pentru concurență (în continuare, REC) urmărește pe de o parte, întărirea cooperării orizontale între autoritățile naționale și curțile naționale și pe de altă parte, dezvoltarea cooperării verticale între acestea și Comisie prin schimbul de informații, acordarea de asistență tehnică și a numeroaselor consultări asupra mecanismelor de aplicare în vederea unei uniformizări a implementării regulilor de concurență în interiorul Comunității. Cooperarea în cadrul REC permite evitarea controlului multiplu care ar determina în final alocarea ineficientă a resurselor. Plecând de la considerații pragmatice, s-a ajuns la un consens potrivit căruia orice afacere să poată fi condusă de autoritatea cea mai bine plasată pentru a adopta decizia, motiv suficient de argumentat pentru ca celelalte autorități sau Comisia să suspende analizarea aceluiași dosar.

Consecință a desființării sistemului de notificare și a necesității de întărire a controlului pentru lupta împotriva restricțiilor și a abuzurilor din poziție dominantă, reforma regulamentului 17/1962 acordă o putere mai mare de anchetare Comisiei (articolul 18 si 19 din Regulamentul 1/2003). Una din principalele modificări este inclusă în textul articolului 21 din Regulamentul 1/2003 care dă dreptul reprezentanților europeni de a face descinderi la domiciliul managerilor de întreprinderi, administratorilor sau a altor membri din staff- ul companiei dacă există suspiciunea că sunt pastrate documente sau alte informații doveditoare cu privire la constituirea unui cartel. Această dispoziție a condus la o confruntare directa între apărătorii drepturilor fundamentale ale cetățenilor și juriști a căror argumente sprijină obiectivul PCC de a fi interzise acordurile care restrâng concurența. Ideea de la care s-a plecat a fost cât se poate de practică, deoarece de foarte puține ori cei care încalcă legea lasă documentele justificative la locul „crimei”. O altă putere acordată Comisiei este dreptul de a amenda cu maximum 1% din valoarea cifrei de afaceri întreprinderile care nu cooperează cu Comisia în activitatea de investigare. Un alt aspect important al procedurilor de investigare este dorința întreprinderilor de a colabora. În acest sens, după modelul american, a fost pus în funcțiune un program de clemență în 1996, modificat în 2002 care încurajează întreprinderile membre ale unui cartel să-și denunțe participarea și să colaboreze cu instituțiile naționale și comunitare prin furnizarea de informații necesare derulării anchetelor. După principiul 'first in door', programul de clemență acordă imunitate singurei și primei întreprinderi care își anunță parteneriatul la un cartel nedescoperit și o reducere de până la 50% din nivelul amenzilor pentru disponibilitatea spre colaborare a celorlalte întreprinderi din cartel.

Noul regulament întărește puterile Comisiei nu doar la nivel administrativ, dar și legislativ și instituțional. Din nevoia de a fi revizuită legislația secundară din considerente ce țin de expirarea valabilității (regulamente de scutire în bloc, notificări, comunicări) în contextul modernizării, începutul anilor 1995 a adus o extindere a puterilor legislative ale Comisiei. În domeniul instituțional, un prim impuls ne-ar putea face să credem că puterea constituțională a autorității comunitare a fost redusă prin transferul către autoritățile naționale de concurență a atribuțiilor de aplicare a articolelor 81 și 82.

In fata descentralizarii, a aplicarii directe a articolelor 81 si 82 de autoritatile nationale pentru concurenta si a desfiintarii sistemului de notificare s-au ridicat o serie de temeri care tin in principal de riscul unei aplicari neomogene, incoerente ca urmare a posibilitatilor de aplicare multipla sau a crearii unui forum shopping. Cativa specialisti in materie recurgand la o analiza detaliata si completa a continutului noului regulament au demonstrat ca aceste fenomene au foarte putine sanse sa creasca frecventa aparitiei lor o data cu aplicarea noului regulament. In primul rand, autoritatile nationale pentru concurenta, chiar si cele din Europa Centrala si de Est au putut castiga o maturitate, o experienta in aplicarea legilor concurentei, iar noul sistem nu face decat sa le dea o putere deplina pentru aplicarea lor, inlaturand limitarea jurisdictiei lor in privinta acordurilor trimise spre notificarea Comisiei. Chiar si pentru curtile nationale care sunt mai putin familiarizate cu aplicarea articolelor 81 si 82, pentru a fi evitata orice divergenta in aplicare, au fost create instrumente care dau posibilitatea recurgerii la consultari cu Comisia si cu alte autoritati nationale din cadrul REC. Mai mult, in cadrul REC, autoritatilor nationale le revine rolul de sateliti care graviteaza in jurul Comisiei care are misiunea de a veghea si garanta in Comunitate aplicarea corenta a Regulamentului 1/ 2003. Inclusiv dreptul Comisiei de a prelua un dosar, indiferent de stadiul de investigare reprezinta un instrument eficient pentru a nu se ajunge la o aplicare necorespunzatoare a dreptului comunitar.

Pentru moment, marea provocare lansata de Regulamentul 1/2003 ramane aplicarea omogena si coerenta. Daca prima etapa a constat intr-o armonizare legislativa, anii ce vor veni trebuie sa apartina omogenizarii procedurale in toate statele membre pentru inlaturarea imaginii de 'peticire procedurala'[4] care creaza conditii neprielnice aplicarii omogene a Regulamentului 1/ 2003.

Functionarea REC constituie o alta provocare lansata de noul regulament in vederea asigurarii celei mai bune cooperari la nivel orizontal si vertical. Intr-adevar, inca de la inceput, s-a cazut de acord ca delimitarea clara in cadrul sistemului a competentelor si atributiilor Comisiei si a autoritatilor nationale pentru concurenta este esentiala pentru a nu seajunge la un control multiplu sau la o risipa a resurselor prin activitati inutile. Astfel, Comisia, in rolul de autoritate centrala, trebuie sa se aplece cu precadere asupra analizei acordurilor si practicilor de dimensiune comunitara care implica mai multe state membre sau care trec dincolo de granitele UE, iar autoritatile nationale sa se centreze asupra cazurilor care isi au centrul de gravitate pe teritoriul statului respectiv.

Privita din punctul de vedere al oamenilor de afaceri, reforma a fost in general bine primita in mediile de afaceri. Reforma aduce sfarsitul notificarilor- un sistem al birocratiei excesive si al costurilor insemnate. O data cu intrarea in vigoare a noului regulament, acesta le determina sa devina mai responsabile decat pana acum; intreprinderile sunt cele care preiau riscurile, in sensul ca, analizeaza ele insusi compatibilitatea comportamentelor cu dreptul european al concurentei, plecand de la vasta cazuistica construita in mai bine de 40 de ani de activitatea desfasurata de Comisie si de Curtea Europena de Justitie. Dincolo de dezavantaje, sistemul notificarii le conferea un grad de sigviranta legala asupra compatibilitatii acordurilor cu mecanismele Pietei Comune. Daca avem in vedere sistemul francez si american care nu prevad obligatia notificarii prealabile a acordurilor oficialii europeni nu ar avea motive de ingrijorare, deoarece este asigurata o fiinctionare eficienta a politicii concurentiale prin intarirea controlului ulterior. O parte din raspundere este transferata catre intreprinderi care eliberate de povara obligatiei notificarii vor trebui sa devina mai mature pentru a evalua singure daca potentialele acorduri ar restrange concurenta si daca ar putea beneficia de o scutire in temeiul articolului 81 (ex art. 85) paragraf 3, facand distinctie intre practicile legale si cele care prezinta un pericol real asupra concurentei.

3.4. Tratatul de la Lisabona

CAPITOLUL 4. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR INTERNAȚIONALE ÎN DOMENIUL CONCURENȚEI.

4.1. Legea antitrust – Sherman act 1890

În 1890 Congresul SUA a adoptat prima politică privind reducerea puterii de monopol, prin Actul Sherman Antitrust.

Partea 1 a Actului Sherman exprimă clar: “Orice contract, combinație sub forma de trust sau altfel, în scopul de constrângere a comerțului… este declarat ilegal”, partea a doua declara:”Orice persoană care va monopoliza, va combina sau conspira cu orice alta persoana sau persoane in scopul de a monopoliza orice parte a schimburilor sau comerțului…va fi vinovat și pedepsit de lege “.

În 1914 Actul Clayton a fost adoptat si astfel a crescut puterea guvernului care a permis astfel lărgirea cadrului legal împotriva practicilor anticoncurențiale.

Legislația antitrust va fi de ajutor dacă, spre exemplu Microsoft ar vrea sa fuzioneze cu Sun Microsystems, avocații si economiștii din cadrul Departamentului de Justiție ar studia propunerea de afacere și pot decide daca fuzionarea va reduce substanțial concurenta pe piața software, astfel împiedicând ca aceasta fuzionare sa se realizeze.

Legislația antitrust de asemenea permite Guvernului SUA să descompună companii, precum AT&T în 1984.

Legislația de asemenea previne situații în care companii diferite își pot coordona astfel activitatea încât să reducă competiția.

Există și critici aduse legilor antitrust. Unii specialiști au îndoieli în ceea ce privește capacitatea guvernului de a evalua dacă o fuzionare sau orice altă înțelegere este cu adevărat distructivă pentru societate. Aceasta întrucât adeseori fuziunile cresc beneficiile sociale atâta timp cât își desfășoară activitatea eficient.

4.2. Acordul general pentru tarife și comerț (GATT)

Acordul general introduce anumite principii fundamentale derivate din GATT din 1947, în special:

principiul general al clauzei națiunii celei mai favorizate: conform acestui principiu, fiecare membru al OMC acordă produselor altui membru un tratament nu mai puțin favorabil decât tratamentul pe care îl acordă produselor similare provenite din orice altă țară (conceptul de nediscriminare);

principiul tratamentului național în materie de impozitare și reglementări interne: potrivit acestui principiu, fiecare membru al OMC acordă produselor altui membru un tratament de reglementare și fiscal nu mai puțin favorabil decât tratamentul acordat produselor naționale.

De asemenea, acordul prevede reducerea și consolidarea taxelor vamale, interzicerea restricțiilor cantitative la import și la export și obligația de notificare din partea întreprinderilor comerciale de stat. Acordul tratează problema taxelor antidumping și reglementează subvențiile și măsurile de salvgardare. Dispozițiile privind consultările și soluționarea litigiilor sunt explicitate în normele OMC referitoare la soluționarea litigiilor.

În plus, acesta stabilește un număr de criterii privind zonele de liber schimb și uniunile vamale, precum și obligațiile care revin membrilor acestor zone sau uniuni. Dispozițiile adăugate în 1965 prevăd norme și avantaje speciale pentru țările în curs de dezvoltare.

Protocolul de la Marrakech

Protocolul de la Marrakech anexat la GATT din 1994 este instrumentul juridic care integrează în GATT din 1994 listele de concesii și angajamente privind mărfurile negociate în cursul Rundei Uruguay și stabilește autenticitatea lor și modalitățile de punere în aplicare a acestora. De fapt, fiecare membru al OMC întocmește o listă a concesiilor privind mărfurile. Această listă face parte din GATT din 1994. Fiecare listă reia toate concesiile oferite de membrul în cauză pe parcursul Rundei Uruguay sau a negocierilor anterioare. În temeiul articolului II din GATT din 1994, fiecare membru este obligat să acorde celorlalți membri, din punct de vedere comercial, un tratament nu mai puțin favorabil decât cel prevăzut în partea corespunzătoare a listei în cauză.

Produse industriale

În ceea ce privește produsele industriale, obiectivul Rundei Uruguay era de a reduce barierele tarifare cu cel puțin o treime în cinci ani și de a crește numărul taxelor vamale consolidate (guvernele angajându-se să nu crească nivelul acestor taxe). Astfel, reducerile tarifare convenite de fiecare membru sunt puse în aplicare în cinci tranșe egale, începând cu 1 ianuarie 1995, dacă nu există alte specificații în listele de concesii.

Datorită acestor angajamente, taxele vamale percepute de țările dezvoltate asupra produselor industriale importate din toate regiunile din lume au fost reduse, în medie, cu 40 %, de la 6,3 % la 3,8 %.

În ceea ce privește Comunitatea Europeană, aproape 40 % din importurile sale industriale sunt scutite de taxe vamale. De fapt, taxele vamale aplicate de CE asupra produselor industriale sunt printre cele mai scăzute din lume și marea lor majoritate vor fi fost eliminate până în 2004, conform angajamentelor luate de către Comunitate în cadrul Rundei Uruguay.

Produse agricole

Conform Acordului privind agricultura, accesul pe piețele produselor agricole va face obiectul unui regim bazat numai pe taxe vamale. Măsurile netarifare la frontieră se înlocuiesc cu taxe vamale care asigură o protecție echivalentă. Noile taxe vamale care rezultă din procesul de „tarifare”, precum și alte taxe care se aplică produselor agricole, ar trebui reduse, în medie, cu 36 % în șase ani în cazul țărilor dezvoltate și cu 24 % în zece ani în cazul țărilor în curs de dezvoltare. Țările mai puțin dezvoltate nu au obligația de a-și reduce taxele vamale.

Membrii OMC au obligația de a reduce atât cheltuielile pentru subvenții la export, cât și cantitățile de exporturi subvenționate pentru anumite produse. Pentru produsele care nu fac obiectul angajamentelor de reducere a subvențiilor la export, Acordul privind agricultura precizează că, pe viitor, nu se va putea utiliza nicio subvenție de acest tip. Țările dezvoltate sunt obligate să reducă valoarea acestor subvenții directe la export cu 36 % în raport cu nivelul din perioada de bază 1986-1990 pe o perioadă de punere în aplicare de șase ani și să scadă cantitatea de exporturi subvenționate cu 21 % pe aceeași perioadă. Țările în curs de dezvoltare trebuie să efectueze reduceri echivalente cu două treimi din reducerile efectuate de țările dezvoltate, pe o perioadă de șase ani (reducere nulă pentru țările mai puțin dezvoltate).

În ceea ce privește măsurile interne de sprijin pentru agricultori (susținere a prețurilor), acestea sunt reglementate printr-o reducere a măsurii agregate de sprijin total (MAS total). Țările dezvoltate s-au angajat să reducă MAS-ul lor total cu 20 % în șase ani (1986-1988 fiind perioada de bază utilizată pentru calcularea reducerilor). Țările în curs de dezvoltare trebuie să își reducă MAS-ul total cu 13 % în zece ani. Aceste angajamente nu se aplică măsurilor care au un efect de denaturare a comerțului nul sau minim (așa-numitele măsuri de „categorie verde”, cum sunt cercetarea sau formarea agricolă furnizate în cadrul programelor publice).

Acest set de măsuri este conceput ca un proces continuu, al cărui obiectiv pe termen lung constă în reducerea substanțială și progresivă a sprijinului și a protecției în domeniul agricol.

Textile și confecții

Acordul multifibre (AMF) din 1973, care se referă la fibrele naturale și sintetice și la produsele conexe, a exclus comerțul cu produse textile din regimul comun al GATT. De fapt, acest acord a instituit un regim derogatoriu prin legalizarea acordurilor bilaterale de autolimitare între state, altfel spus, a restricțiilor cantitative, interzise de GATT.

Negocierile din Runda Uruguay aveau ca obiectiv asigurarea unei integrări fără obstacole a sectorului textilelor și confecțiilor în cadrul GATT din 1994. Astfel, Acordul privind textilele și confecțiile (ATC) prevede eliminarea în etape a Acordului multifibre (AMF) înainte de 1 ianuarie 2005. Este vorba despre eliminarea progresivă a restricțiilor cantitative, în special a contingentelor bilaterale negociate în cadrul AMF. Integrarea înseamnă că, odată ce produsul este integrat, comerțul cu acest produs este reglementat de normele generale din GATT din 1994. Programul de integrare cuprinde patru etape și toate produsele trebuie integrate cel târziu până la 1 ianuarie 2005. Acordul prevede și că toate restricțiile la importul textilelor și confecțiilor care nu sunt prevăzute în AMF trebuie notificate și trebuie să se conformeze cu GATT în termen de un an începând de la data intrării în vigoare a ATC sau trebuie eliminate progresiv, într-un interval de timp care să nu depășească durata acordului (până în 2005).

Se vor putea adopta măsuri de salvgardare pentru țările ale căror industrii locale vor avea dificultăți de adaptare. Aceste măsuri cu o durată de maximum trei ani vor face obiectul unei supravegheri stricte din partea Comitetului de supraveghere textilă.

NORME PRIVIND MĂSURILE NETARIFARE

Bariere tehnice în calea comerțului

Acordul privind barierele tehnice în calea comerțului (BTC) are ca obiectiv garantarea că regulamentele tehnice și normele, precum și procedurile de evaluare a conformității, nu creează bariere inutile în calea comerțului internațional. Acordul recunoaște dreptul țărilor de a adopta astfel de măsuri atunci când contribuie la realizarea unui obiectiv legitim, cum ar fi protecția sănătății și securității persoanelor sau protecția mediului înconjurător. Regulamentele tehnice și normele nu trebuie să aibă ca efect discriminarea între produsele naționale și produsele similare importate. În paralel, acordul încurajează aplicarea normelor internaționale și armonizarea și recunoașterea reciprocă a regulamentelor tehnice, a normelor și a procedurilor de evaluare a conformității.

Acordul conține un cod de practică pentru elaborarea, adoptarea și aplicarea normelor de către instituțiile guvernamentale centrale, precum și dispozițiile referitoare la elaborarea și aplicarea regulamentelor tehnice pentru instituțiile publice locale și organismele neguvernamentale. Acordul prevede că procedurile de evaluare a conformității produselor cu normele naționale nu trebuie să aibă un efect discriminatoriu asupra produselor importate. De asemenea, acordul prevede instituirea unor puncte naționale de informare, pentru a facilita accesul la informații privind regulamentele tehnice, normele și procedurile de evaluare a conformității în fiecare stat membru.

Măsuri sanitare și fitosanitare

Acordul privind aplicarea măsurilor sanitare și fitosanitare (SPS) se referă la toate măsurile SPS care pot afecta, direct sau indirect, comerțul internațional. Măsurile SPS sunt definite ca fiind măsurile aplicate pentru protejarea vieții persoanelor și a animalelor sau pentru protejarea plantelor de riscurile generate de aditivi, contaminanți, toxine sau organisme patogene prezente în produsele alimentare; sau pentru a proteja o țară de daunele provocate de pătrunderea, instalarea sau răspândirea paraziților.

Acordul recunoaște dreptul țărilor membre de a lua măsuri SPS fondate pe principii științifice, însă acestea trebuie să se asigure că aceste măsuri nu au un efect discriminatoriu asupra altor țări. În plus, măsurile SPS nu trebuie să fie utilizate în scopuri protecționiste. Țările membre sunt încurajate să își stabilească măsurile pe baza normelor, directivelor sau recomandărilor internaționale, ori de câte ori acest lucru este posibil. Aplicarea normelor se poate contesta și se instituie o procedură de soluționare a litigiilor.

MĂSURI DE APĂRARE COMERCIALĂ

Măsuri antidumping

Articolul VI din GATT din 1994 autorizează membrii să aplice măsuri antidumping. Aceste măsuri nu pot fi însă impuse decât dacă sunt îndeplinite trei condiții:

produsul se vinde la un preț de export mai mic decât valoarea sa normală, și anume la un preț inferior prețului comparabil practicat pentru un produs similar pe piața țării exportatoare;

importurile care fac obiectul dumping-ului trebuie să provoace sau să amenințe să provoace prejudicii ramurii de producție internă din țara importatoare;

trebuie să se stabilească în mod clar existența unei legături de cauzalitate între importurile care fac obiectul unui dumping și prejudiciul important cauzat ramurii de producție.

Acordul privind punerea în aplicare a măsurilor antidumping se bazează pe acordul negociat în Runda Tokyo, însă introduce reguli mai precise și mai clare în ceea ce privește metoda de determinare a dumping-ului și procedurile de urmat pentru efectuarea anchetelor. Acordul aduce mai multă transparență, prin prevederile conform cărora deciziile antidumping trebuie notificate fără întârziere Comitetului pentru practici antidumping instituit prin acord. De asemenea, acordul prevede o procedură de soluționare a litigiilor.

Subvenții și măsuri compensatorii

Noul acord privind subvențiile și măsurile compensatorii, spre deosebire de cel adoptat în urma Rundei Tokyo, definește termenul „subvenție” și precizează că doar subvențiile specifice fac obiectul prevederilor sale. Acesta indică criteriile pe baza cărora se poate stabili dacă o subvenție este specifică unei întreprinderi sau unei ramuri de producție sau unui grup de întreprinderi sau de ramuri de producție. Acordul clasifică subvențiile într-una dintre următoarele trei categorii: cele care sunt interzise, cele care pot fi supuse unei acțiuni și cele care nu pot fi supuse unei acțiuni. Acordul prevede măsuri corective diferite pentru fiecare categorie de subvenții.

Acordul conține și dispoziții referitoare la utilizarea măsurilor compensatorii, și anume taxele impuse de țara importatoare pentru a compensa efectul subvenției. Este vorba despre norme similare cu cele care se aplică în cazul acțiunilor antidumping.

Măsuri de salvgardare

Acordul privind măsurile de salvgardare stabilește norme pentru aplicarea măsurilor de salvgardare prevăzute în articolul XIX din GATT 1994. Articolul permite membrilor OMC să ia măsuri de salvgardare pe o bază nediscriminatorie pentru limitarea importurilor atunci când sunt întrunite anumite condiții, pentru protejarea unei ramuri de producție internă de un prejudiciu grav sau de o amenințare de prejudiciu grav provocată de o creștere a importurilor.

Acordul interzice așa-numitele măsuri de „zonă gri”, cum sunt măsurile de autolimitare a exporturilor sau celelalte înțelegeri de împărțire a pieței. Acordul prevede și o clauză de caducitate pentru toate măsurile de salvgardare existente. În plus, acesta face precizări privind procedurile și normele care trebuie urmate pentru luarea măsurilor de salvgardare.

ALTE NORME PRIVIND MĂRFURILE

Măsuri privind investițiile și legate de comerț (MIC)

Acordul referitor la măsurile privind investițiile și legate de comerțul cu mărfuri (MIC) recunoaște că anumite măsuri privind investițiile pot avea un efect de restricționare și de denaturare a comerțului. Membrii OMC se angajează să nu aplice MIC care sunt incompatibile cu principiul tratamentului național stabilit prin GATT sau cu interdicția restricțiilor cantitative. Anexa la acord cuprinde o listă exemplificatoare a MIC incompatibile cu aceste dispoziții (obligația de a achiziționa o cantitate determinată de produse de origine internă, etc.)

Toate MIC trebuie să fie notificate și eliminate în termen de doi ani pentru țările dezvoltate, în termen de cinci ani pentru țările în curs de dezvoltare și în termen de șapte ani pentru țările cel mai puțin dezvoltate. Supravegherea acestor angajamente este asigurată de un Comitet pentru măsurile privind investițiile.

Între altele, membrii au decis să stabilească ulterior dacă va fi oportună completarea acordului cu dispoziții referitoare la politica în materie de investiții și la politica în materie de concurență.

4.3. Organizația mondială a comerțului (OMC)

Actul final al Rundei Uruguay, care a marcat nașterea OMC, este documentul prin care participanții la negocieri:

– au convenit Acordul de creare a OMC, precum și o serie de declarații și decizii ministeriale;

– se angajează să supună acceptării, conform procedurilor naționale, acordul privind crearea OMC.

OMC este concepută ca o organizație independentă, în afara sistemului ONU dar care conlucrează cu instituții și organizații cu caracter economic, inclusiv cele din sistemul ONU.

OMC este forul multilateral de punere în aplicare a ansamblului măsurilor de liberalizare a comerțului cu mărfuri, servicii, și drepturi de proprietate intelectuală, de desfășurarea de noi runde de negocieri pentru extinderea liberalizării în comerțul cu produse agricole, industriale și cu servicii, precum și de supraveghere multilaterală a punerii în aplicare a prevederilor referitoare la regulile, disciplinele și practicile de comerț convenite.

OMC are un caracter permanent și înlocuiește structura juridică și instituțională a GATT, care din 1948 a funcționat pe o bază contractuală.

OMC are o sferă mult mai largă de cuprindere decât GATT (Anexa 2), incluzând, pe lângă reglementarea comerțului cu mărfuri, și reglementarea comerțului cu servicii (Acordul GATS), precum și aspecte ale drepturilor de proprietate intelectuală (Acordul TRIPS) Structura instituțională a OMC cuprinde: Conferința ministerială (care se întrunește cel puțin o dată la 2 ani), Consiliul General (conduce activitatea OMC între Conferințele ministeriale – acesta cuprinde și 2 Organisme distincte pentru revizuirea politicii comerciale și pentru reglementarea diferendelor dintre statele membre), Consilii (Consiliul pentru comerțul cu mărfuri, Consiliul pentru aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, Consiliul pentru comerțul cu servicii), Comitete de lucru (precum Comitetul pentru comerț și dezvoltare, Comitetul pentru restricții de balanțe de plăți, Comitetul pentru buget, finanțe și administrație).

În plus, OMC are în subordine un Secretariat însărcinat, în principal, cu atribuții administrative.

Până în prezent au avut loc următoarele Conferințe ministeriale: Singapore (9-13 decembrie 1996), Geneva, (18-20 mai 1998), Seattle, 30 noiembrie – 3 decembrie 1999), Doha (9-13 noiembrie 2001), Cancún (10-14 septembrie 2003).

În perioada 13-18 decembrie 2005 s-a desfășurat la Hong Kong o nouă Conferință ministerială.

În cadrul OMC, luarea deciziilor are la bază principiul consensului, după modelul GATT. Consensul se referă la situația în care, în cadrul unei reuniuni de negociere, nici un stat membru nu obiectează în mod oficial cu privire la decizia propusă. Totuși, există situații în care consensul nu poate fi atins, situația în care decizia este luată prin vot.

În prezent, OMC are 148 de țări membre și 33 de țări cu statut de observator.

Sediul organizației este la Geneva, în clădirea fostului GATT, organizația dispune pentru anul 2005 de un buget de 169 milioane franci elvețieni și de un personal format din 630 funcționari. Începând cu data de 01.09.2005, Directorul general al OMC este domnul Pascal Lamy.

Acordurile încheiate în cadrul OMC conțin o serie de prevederi relevante pentru politica în domeniul concurenței.

Un exemplu este reprezentat de prevederile care vizează tratamentul special și diferențial. Aceste prevederi au ca scop sporirea oportunităților comerciale prin asigurarea accesului la piețe, protejarea de către membrii OMC a intereselor statelor în curs de dezvoltare, o mai mare flexibilitate a angajamentelor, perioade mai lungi de tranziție, asistența tehnică.

Majoritatea țărilor membre OMC au adoptat în plan național legislații în domeniul concurenței. În viziunea OMC, acest cadru legal oferă mijloacele necesare combaterii practicilor anticoncurențiale, inclusiv fixarea prețurilor sau alte înțelegeri de tip cartel, abuzul

de poziție dominantă, concentrările economice care restricționează concurența, ori înțelegerile dintre furnizori și beneficiari (înțelegerile verticale) care împiedică deschiderea pieței către alți concurenți.

Alături de legislația din domeniu, conceptul de politică în domeniul concurenței înglobează și celelalte măsuri întreprinse în vederea promovării concurenței în economiile naționale, așa cum sunt reglementările sectoriale și politicile de privatizare.

Ideea proiectării unui cadru multilateral privind politica în domeniul concurenței a generat diferențe de opinii între statele membre OMC. Unele dintre aceste sunt de părere că un astfel de cadru ar contribui la implementarea politicii în domeniul concurenței și ar reduce potențialul de conflict din acest domeniu. Alte state nu îmbrățișează această idee, fiind adeptele unei abordări bilaterale/regionale în această arie de interes.

Cu privire la aceste aspecte, s-a ajuns la un rezultat cu ocazia Conferinței ministeriale de la Doha, care a recunoscut necesitatea unui cadru multilateral care să îmbunătățească rolul politicii în domeniul concurenței asupra comerțului și dezvoltării internaționale, precum și nevoia unei asistențe tehnice îmbunătățite și formării de competențe în acest domeniu.

Negocierile pe acest subiect au fost proiectate să înceapă după Conferința ministerială de la Cancún.

Cu toate acestea, concluziile Conferinței ministeriale de la Cancún au relevat faptul că în acest domeniu nu s-a ajuns la un numitor comun între statele membre. Grupul de lucru privind interacțiunea dintre comerț și politica în domeniul concurenței a fost însărcinat să clarifice motivele de divergență existente, în vederea definitivării modalităților concrete de începere a negocierilor. Acest Grup de lucru a fost înființat la Conferința Ministerială de la Singapore din decembrie 1996.

În perioada 1997-1998, Grupul de lucru s-a concentrat asupra unei Liste de probleme propuse spre analiză, care a fost redactată în cadrul primei întâlniri a grupului.

În principal, analiza efectuată a vizat:

• relația dintre obiectivele, principiile, conceptele, scopul și instrumentele comerciale și politica în domeniul concurenței, precum și relația dintre acestea și creșterea/dezvoltarea economică;

• inventarierea și analizarea instrumentelor existente, standardelor și activităților privind comerțul și politica în domeniul concurenței, inclusiv experiența acumulată în implementarea acestora;

• interacțiunea dintre comerț și politica în domeniul concurenței, inclusiv considerații referitoare la următoarele subpuncte:

– impactul practicilor anticoncurențiale ale întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi în domeniul comerțului internațional;

– impactul monopolurilor de stat, drepturilor exclusive și politicilor de reglementare sectorială asupra politicii în domeniul concurenței și comerțului internațional;

– relația dintre aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală și politica în domeniul concurenței;

– relația dintre investiții și politica în domeniul concurenței;

– impactul comerțului asupra politicii în domeniul concurenței.

Rezultatele analizei realizate de către Grupul de lucru au fost prezentate într-un raport întocmit în luna decembrie 1998. De asemenea, raportul prezintă poziția statelor membre OMC asupra unor subiecte precum relația de sprijinire reciprocă dintre liberalizarea comerțului și politica în domeniul concurenței, categoriile de practici anticoncurențiale ce pot avea un impact negativ asupra comerțului internațional și asupra investițiilor, precum și potențialele contribuții ale politicii în domeniul concurenței pentru dezvoltarea economică. În plus, în colaborare cu UNCTAD și Banca Mondială, Grupul de lucru a organizat o serie de simpozioane având ca subiect elemente aflate pe agenda sa de lucru.

Conform deciziei Consiliului general al OMC, în anul 1999 au fost adăugate alte trei subiecte pe agenda Grupului de lucru:

• relevanța principiilor OMC privind tratamentul național, transparența și tratamentul națiunii celei mai favorizate asupra politicii în domeniul concurenței și reciproca;

• abordări asupra promovării cooperării și comunicării între membrii OMC, inclusiv în domeniul cooperării de ordin tehnic;

• contribuția politicii în domeniul concurenței în îndeplinirea obiectivelor OMC, inclusiv promovarea comerțului internațional.

Un document deosebit de important care reflectă o parte dintre concluziile Grupului de lucru este reprezentat de Nota întocmită de Secretariatul general OMC cu privire la relevanța principiilor fundamentale ale tratamentului național, clauzei națiunii celei mai favorizate și transparenței asupra politicii în domeniul concurenței.

4.4. Acorduri internaționale privind concurența

Articolul 101 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) interzice acordurile care pot aduce atingere comerțului dintre țările Uniunii Europene (UE) și care împiedică, restrâng sau denaturează concurența. Acordurile care produc avantaje suficiente pentru a compensa efectele anticoncurențiale sunt exceptate de la această interdicție prin articolul 101 alineatul (3) din TFUE.

Acordurile verticale sunt acorduri pentru vânzarea și cumpărarea de bunuri și servicii încheiate între companii care acționează la diferite niveluri ale procesului de producție sau de distribuție. Acordurile de distribuție dintre producători și comercianții cu ridicata sau cu amănuntul sunt exemple tipice de acorduri verticale. Acordurile verticale care determină doar prețul și cantitatea pentru o anumită tranzacție de vânzare-cumpărare nu restricționează în mod normal concurența. Se poate produce însă o restricționare a concurenței dacă acordul conține restricții asupra furnizorului sau a cumpărătorului. Aceste restricții verticale pot să aibă nu doar efecte negative, ci și efecte pozitive. De exemplu, ele pot ajuta un producător să intre pe o piață nouă sau să evite situația în care un singur distribuitor „parazitează” eforturile promoționale ale unui alt distribuitor sau pot permite unui furnizor să amortizeze o investiție făcută pentru un anumit client.

Adesea, depinde de structura pieței dacă un acord vertical restricționează într-adevăr concurența și dacă, într-un asemenea caz, avantajele compensează efectele anticoncurențiale. În principiu, este necesară o evaluare individuală. Comisia a adoptat însă Regulamentul (UE) nr. 330/2010, Regulamentul de exceptare pe categorii (REC), care creează o zonă de securitate pentru majoritatea acordurilor verticale. Prin exceptare pe categorii, Regulamentul (UE) nr. 330/2010 face inaplicabilă interdicția din articolul 101 alineatul (1) din TFUE în cazul acordurilor verticale care îndeplinesc anumite cerințe.

Prezentele orientări descriu abordarea în cazul acordurilor verticale care nu sunt acoperite de REC. În special, REC nu se aplică în cazul în care cota de piață a furnizorului și/sau a cumpărătorului depășește 30 %. Totuși, depășirea pragului de 30 % al cotei de piață nu creează o prezumție de ilegalitate. Acest prag are doar rolul de a face distincție între acele acorduri care beneficiază de o prezumție de legalitate și cele care necesită examinare individuală. Aceste orientări ajută societățile să efectueze o asemenea examinare.

Orientările stabilesc norme generale pentru evaluarea restricțiilor verticale și oferă criterii pentru evaluarea celor mai obișnuite tipuri de restricții verticale: impunerea unei mărci unice (obligațiile de neconcurență), distribuția exclusivă, alocarea clientelei, distribuția selectivă, franciza, furnizarea exclusivă, redevențele de acces inițial, acordurile de gestiune pe categorii, restricțiile privind vânzarea legată și prețul de revânzare.

Norme generale pentru evaluarea restricțiilor verticale

Comisia aplică următoarele norme generale când evaluează restricții verticale în situațiile în care nu se aplică REC.

În cazul unei examinări individuale de către Comisie, Comisiei îi revine sarcina de a demonstra că acordul în cauză încalcă articolul 101 alineatul (1). Întreprinderile care invocă beneficiul articolului 101 alineatul (3) din TFUE au sarcina de a dovedi că sunt îndeplinite condițiile necesare.

Evaluarea efectelor unui acord vertical privind restrângerea concurenței se va realiza prin analiza situației reale sau probabile în viitor pe piața relevantă în condițiile existenței restricțiilor verticale, în comparație cu situația care ar fi existat în absența respectivelor restricții verticale.

Un acord este susceptibil să aibă efecte anticoncurențiale semnificative atunci când cel puțin una dintre părți are sau obține un anumit grad de putere de piață și acordul contribuie la crearea, menținerea sau consolidarea acestei puteri de piață sau permite părților să exploateze această putere de piață.

Efectele negative pe care le pot produce restricțiile verticale asupra pieței și pe care legislația UE în domeniul concurenței își propune să le împiedice sunt următoarele:

blocarea pieței pentru alți furnizori sau alți cumpărători;

reducerea concurenței și facilitarea coluziunii între furnizor și concurenții acestuia;

reducerea concurenței dintre cumpărător și concurenții acestuia și facilitarea coluziunii dintre aceștia;

crearea de obstacole în calea integrării pieței.

Pe o piață în care distribuitorii individuali comercializează marca/mărcile unui singur furnizor, restrângerea concurenței dintre distribuitorii aceleiași mărci va duce la reducerea concurenței în cadrul mărcii între acești distribuitori. Totuși, dacă există o concurență acerbă între mărci, este puțin probabil ca reducerea concurenței în cadrul mărcii să aibă efecte negative asupra consumatorilor.

Acordurile exclusive sunt, în general, mai în detrimentul concurenței decât acordurile neexclusive. De exemplu, în temeiul unei obligații de neconcurență, cumpărătorul nu poate să achiziționeze decât o singură marcă. Pe de altă parte, impunerea unui volum minim de achiziții poate lăsa cumpărătorului libertatea de a achiziționa bunuri concurente, gradul de blocare a pieței fiind deci (mult) mai scăzut.

Restricțiile verticale referitoare la produsele fără marcă sunt, în general, mai puțin dăunătoare decât restricțiile care afectează distribuția de produse de marcă. Distincția între produsele fără marcă și cele de marcă va coincide adesea cu distincția între produsele intermediare și produsele finale.

Este important să se recunoască faptul că restricțiile verticale pot avea efecte pozitive, în special prin încurajarea concurenței pe alte criterii decât cel al prețului și prin stimularea creșterii calității serviciilor. Cele mai justificate din punctul de vedere al creșterii eficienței sunt, în general, restricțiile verticale cu o durată limitată, care contribuie la introducerea pe piață a unor noi produse complexe protejând investițiile specifice unei relații contractuale sau facilitând transferul de know-how.

CONCLUZII

Concurenta este forta regulatoare, cea mai importanta a economiei de piata. Privita din punct de vedere economic, concurenta este întotdeauna legata de tranzactii pe piata, de cerere si oferta si de procesul schimbului.

Mai precis, se poate spune ca exista concurenta, atunci cand cineva poate alege între mai multe posibilitati si poate astfel sa aleaga posibilitatea cea mai convenabila preferintelor sale. In concluzie, concurenta este strâns legata de libertatea de a alege.

“Competitia conduce la continua perfectionare si eficientizare a productiei. Ea determina producatoru 1 sa elimine risipa si sa scada costurile, astfel încât sa vânda la un pret mai mic decât altii. Îi elimina pe cei ale caror costuri ramân ridicate si face astfel încât sa concentreze productia în mâinile acelora ale caror costuri sunt mai mici.” (Clair Wilcox)

Concurenta are loc atunci când exista libertatea de a patrunde pe o piata si când, în acelasi timp, pe acea piata exista mai multi vânzatori alternativi.

Concurenta poate avea loc între firme mari sau firme mici, firmele rivale putând intra în competitie pe piete locale, regionale, nationale sau chiar pe piete mondiale.

Cele mai importante scopuri ale concurentei sunt:

– satisfacerea cererii consumatorilor;

– promovarea inovatiei;

– alocarea eficienta a resurselor;

– limitarea puterii economice si a celei politice;

– justa distributie a veniturilor.

Concurenta constituie mijlocul necesar prevenirii si/sau diminuarii puterii economice concentrate în mâinile statului si ale persoanelor si întreprinderilor private.

De aceea, concurenta reprezinta un mijloc important pentru organizarea societatii.
Principala cerinta careia orice economie trebuie sa-i faca fata este alocarea resurselor sale într-un mod în care sa îi satisfaca cel mai bine pe membrii societatii respective, atât producatori, cât si consumatori. Astfel, trebuie sa se hotarasca:

– ce fel de bunuri si în ce cantitati trebuie produse;

– în ce mod trebuie sa fie distribuite bunurile produse între membrii societatii;

– cum trebuie directionate resursele în producerea bunurilor si ce metode de productie se vor folosi.

Piata libera presupune actiunea libera a mai multor agenti economici (producatori sau cumparatori)
Concurenta este unul dintre factorii importanti ce actioneaza asupra agentilor economici, astfel încât acestia sa-si adapteze oferta la cerere. Pe o piata libera, concurenta actioneaza în strânsa legatura cu pretul. Agentii economici producatori pe o piata libera urmaresc prin intermediul concurentei cu ceilalti producatori maximizarea profitului, prin minimizarea costului, pretului si cresterea calitatii bunurilor produse.

Economia de piata libera se identifica cu economia de piata moderna si se bazeaza pe conservarea principiului libertatii de concurenta. Aceasta este reglementata printr-o serie de acte normative care au ca efect reprimarea abuzurilor de la regulile normalitatii concurentei.

Concurenta devine mai puternica, atunci când preturile sunt mai mici si creste cererea de bunuri. Concurenta se materializeaza prin comportamentul agentilor economici din aceeasi ramura, care urmaresc maximizarea profitului pe seama utilizarii capitalului investit. Fiecare agent economic, care actioneaza pe piata libera, este preocupat de activitatea firmei sale, astfel încât aceasta sa fie cea mai competitiva dintre toate, iar câstigul net sa fie cel mai bun.

Problema economică este una a utilizării resurselor disponibile în cel mai eficient mod, și nu ceea ce ar trebui să facem dacă situația ar fi diferită de ceea ce este de fapt. Nu are niciun sens să vorbim de o utilizare a resurselor ca și cum o piață perfectă “ar exista”, dacă acest lucru înseamnă că resursele ar trebui să fie diferite de ceea ce sunt sau să polemizăm asupra a ceea ce o persoană, care beneficiază de cunoaștere absolută, ar face dacă sarcina noastră este să găsim cea mai bună utilizare a cunoștințelor existente.

Argumentul în favoarea concurenței nu se bazează pe condițiile care ar exista dacă ar fi perfectă. Deși, dacă datele concrete ar face posibil concurenței să se apropie de perfecțiune, acest lucru ar asigura, de asemenea, utilizarea mai eficientă a resurselor, și, cu toate că există motivații pentru înlăturarea obstacolelor umane din calea concurenței, acest lucru nu înseamnă că aceasta nu duce de asemenea la o utilizare cât mai eficientă a resurselor ce poate fi adusă prin oricare alte mijloace cunoscute dacă prin natura situației acesta trebuie să fie imperfectă.

Chiar și acolo unde intrarea liberă nu va asigura mai mult decât că, în orice moment, toate produsele și serviciile pentru care ar exista o cerere efectivă, dacă acestea ar fi disponibile, sunt, de fapt, bunuri care pot fi produse la cea mai puțin costisitoare (curentă) alocare de resurse, dată fiind situația istorică, chiar dacă prețul pe care consumatorul este determinat să-l plătească este considerabil mai mare și abia sub costul următorului cel mai bun mod în care nevoia sa ar putea fi satisfăcută – acest lucru, recunosc, este mai mult decât ne putem aștepta de la orice alt sistem cunoscut.

Argumentul decisiv este încă acela elementar și anume faptul că este foarte puțin probabil ca, fără obstacole artificiale pe care activitatea guvernului fie le creează, fie le poate elimina, orice marfă sau serviciu va fi disponibilă pentru orice perioadă de timp doar pentru un preț la care cei din afară ar putea aștepta o rată a profitului mai mult decât normală, dacă au "intrat în joc".

Lecția practică a tuturor acestor lucruri, cred eu, este că noi ar trebui să ne facem mult mai puține griji dacă concurența într-un anumit caz este perfectă și mult mai multe griji întrebându-ne dacă măcar există concurență. Ceea ce modelele noastre teoretice referitoare la industrii distincte ascund este faptul că, în practică, o prăpastie mult mai mare desparte concurența de lipsa de concurență decât concurența perfectă de cea imperfectă.

Cu toate acestea, actuala tendință adusă în discuție, este de a fi intolerant la adresa imperfecțiunilor și de păstra tăcerea asupra împiedicării concurenței. Probabil, putem încă afla mai mult despre semnificația reală a concurenței prin studierea rezultatelor care apar, de regulă, dacă este suprimată concurența în mod deliberat decât prin concentrarea asupra deficiențelor concurenței efective în raport cu un ideal care nu este relevant pentru faptele date.

Eu spun, după multă chibzuință, "unde concurența este suprimată în mod deliberat", și nu doar "unde aceasta este absentă", deoarece efectele sale principale sunt, de obicei, chiar dacă mai încet, în funcțiune atâta timp cât nu este pur și simplu înăbușită cu ajutorul statului.

Relele pe care experiența le-a dovedit a fi consecințe obișnuite ale suprimării concurenței, se află pe un plan diferit de cele pe care imperfecțiunile concurenței le poate provoca. Mult mai grav decât posibilitatea ca prețurile să nu corespundă costului marginal este faptul că, în cazul unui monopol fortificat, costurile vor fi probabil mult mai mari decât este necesar.

Pe de altă parte, un monopol bazat pe eficiență superioară, dăunează, în mod comparativ, puțin atât timp cât se asigură faptul că acesta va dispărea atunci când oricine altcineva devine mai eficient în satisfacerea nevoilor consumatorilor.

În concluzie, vreau pentru o clipă să mă întorc la punctul de la care am inceput și să redefinesc cea mai importantă concluzie într-o formă mai generală.

Concurența este în esență un proces al formării opiniei: prin răspândirea informației, acesta creează acea unitate și coerență a sistemului economic pe care le presupunem atunci când ne gândim la el ca la o singură piață. Acesta creează opiniile pe care oamenii le au despre ceea ce este cel mai bun și mai ieftin, iar mulțumită acestuia oamenii știu, măcar atât cât știu, despre posibilități și oportunități.

Prin urmare, este un proces care implică o schimbare continuă a datelor și a cărui semnificație trebuie să fie, așadar, complet omisă de orice teorie care tratează aceste date ca fiind constante.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Cursuri, monografii, tratate

        Academia Română, Institutul de lingvistică ”Iorgu Iordan”, Dicționar explicativ al limbii române, ed. a II-a, București, 1998.

        Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale, Concurența neloială pe piața internă și pe piața internațională, Editura Lumina Lex, București, 1994.

        Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale, Concurența patologică, Monopolismul, Editura Lumina Lex, București, 1993.

        Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

        Coman Giorgiu, Concurența în drept intern și european, Editura Hamangiu, București, 2011

        Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tănăsescu Simina Elena, Constituția României, revizuită, Editura All Beck, București, 2004.

        Craig Paul, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Editura Hamangiu, Ediția a IV-a, București, 2009 .

        Eminescu Yolanda, Concurență neleală. Drept român și comparat, Lumina Lex, București, 1993.

        Eminescu Yolanda, Tratat de proprietate industrială, vol.3, Editura Academiei Române, București, 1984.

        Fuerea Augustin, Drept comunitar al afacerilor, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006.

        Giorgiu Coman, Teză de doctorat ”Concurența în dreptul intern și european”, Academia de Poliție ”Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011.

        Mihai Emilia, Dreptul concurenței, Editura All Beck, București, 2004.

        Păun Roxana-Daniela, Dreptul Concurenței, Universitatea Spiru Haret, Editura Fundației România de Mâine, București, 2013.

Articole în reviste de specialitate

        Raport Consiliul Concurenței, ”Piața Unică, Piața Națională: politica de concurență în sectoarele cheie”, 2009

        Raportul Consiliului Concurenței pe anul 2013

        Raportul Consiliului Concurenței pe anul 2012

Acte normative

        Legea 21/1996 – Legea concurentei republicata cu modificarile ulterioare

        Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale

Adrese web

        www.beckshop.ro

        http://www.citatepedia.ro/index.php?q=concurenta

        www.consiliulconcurentei.ro

        www.europa.eu.com

        www.euroavocatura.ro

        www.mastermrufeaa.ucoz.com

        www.socio-umane.ct-asachi.ro

        www.univnt.ro

        www.wikipedia.ro

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Cursuri, monografii, tratate

        Academia Română, Institutul de lingvistică ”Iorgu Iordan”, Dicționar explicativ al limbii române, ed. a II-a, București, 1998.

        Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale, Concurența neloială pe piața internă și pe piața internațională, Editura Lumina Lex, București, 1994.

        Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale, Concurența patologică, Monopolismul, Editura Lumina Lex, București, 1993.

        Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 1998.

        Coman Giorgiu, Concurența în drept intern și european, Editura Hamangiu, București, 2011

        Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tănăsescu Simina Elena, Constituția României, revizuită, Editura All Beck, București, 2004.

        Craig Paul, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Editura Hamangiu, Ediția a IV-a, București, 2009 .

        Eminescu Yolanda, Concurență neleală. Drept român și comparat, Lumina Lex, București, 1993.

        Eminescu Yolanda, Tratat de proprietate industrială, vol.3, Editura Academiei Române, București, 1984.

        Fuerea Augustin, Drept comunitar al afacerilor, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006.

        Giorgiu Coman, Teză de doctorat ”Concurența în dreptul intern și european”, Academia de Poliție ”Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011.

        Mihai Emilia, Dreptul concurenței, Editura All Beck, București, 2004.

        Păun Roxana-Daniela, Dreptul Concurenței, Universitatea Spiru Haret, Editura Fundației România de Mâine, București, 2013.

Articole în reviste de specialitate

        Raport Consiliul Concurenței, ”Piața Unică, Piața Națională: politica de concurență în sectoarele cheie”, 2009

        Raportul Consiliului Concurenței pe anul 2013

        Raportul Consiliului Concurenței pe anul 2012

Acte normative

        Legea 21/1996 – Legea concurentei republicata cu modificarile ulterioare

        Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale

Adrese web

        www.beckshop.ro

        http://www.citatepedia.ro/index.php?q=concurenta

        www.consiliulconcurentei.ro

        www.europa.eu.com

        www.euroavocatura.ro

        www.mastermrufeaa.ucoz.com

        www.socio-umane.ct-asachi.ro

        www.univnt.ro

        www.wikipedia.ro