Evolutia Psihologica a Copilului Prescolar

I.2.Evoluția psihologică a copilului preșcolar

Trăsătura esențială a copilului este aceea de a exista ca ființă în devenire căci, după cum afirmă E. Claparede (1974) copilul nu este copil fiindcă e mic, el este copil ca să devină adult. In opinia lui P. Osterrieth copilăria „este o cale dechisă spre cele mai neașteptate și mai minunate realizări ale psihicului uman ale cărui bogății și posibilități poate că nici nu le bănuim ” (P.Osterrieth,1976, p. 25).

Orice ființa umana constituie o îngemânare unică și irepetabilă de trasături psihice, motiv pentru care studiul evoluției sale pe durată vieții trebuie individualizat în funcție de trasaturile specifice și definitorii ale fiecarei persoane.

Din punct de vedere psihologic, în perioada preșcolară, copilul face progrese remarcabile, ce vor fi prezentate în continuare.

A. Pe plan sensorial se remarcă progrese remarcabile ale sensibilitații tuturor organelor de simț. Ca o consecința a dezvoltării motorii, spațiul în care se mișcă copilul este tot mai vast și mânat de imensa sa curiozitate, dorește să exploreze totul în jur. Astfel, copilul are posibilitataea să-și exerseze toate capacitațile sale senzoriale, lucru posibil și datorită maturizării tuturor analizatorilor. Sensibilitatea tactilă se perfecționează, ca urmare a dorinței copilului de a pipăi tot ceea ce vede. Datorită dezvoltării motricitații, copilul poate, nu numai să manipuleaze obiectele dar și să le pipăie, reușind astfel să descopere și alte caracteristici ale acestora cum ar fi: moliciune, rugozitate, netezime,etc. . Diferențierea funcțională dintre cele două mâini, permite o complementarizare mai bună și o relativă specializare, ceea ce face să crească aportul lor în cunoașterea lumii. Percepțiile tactile permit acumulări importante de experiențe personale cu lucruri, iar însușirile tactile sunt mai bine verbalizate de copii. Crește posibilitatea integrării într-un tot a informațiilor tactile, preșcolarul putând să recunoască un obiect doar dacă îl pipăie. La preșcolarul mare, tactul pierde din teren în favoarea auzului și văzului. Percepțiile vizuale devin cele mai importante componente ale cunoașterii senzoriale,văzul integrand toate celelalte informații de la ceilalți analizatori. Copilul e capabil de discriminări vizuale tot mai fine și, cu ajutorul cuvântului, poate să le identifice mai ușor și apoi să le fixeze mai bine în memorie. Prescolarul recunoaște culorile și le denumemește corect, percepe corect pozițiile spațiale și folosește corect cuvintele care semnifică raporturile spatiale: aici, aproape, departe, deasupra, jos, stanga, dreapta, etc., au structuri perceptive stabilizate pentru figurile geometrice pricipale (triunghi, patrat, rotund ), diferențiază vizual particularitați mai fine de forma și au deja mecanismele neurofuncționale ale constantelor perceptive aproape ca ale adultului. Percepțile auditive se dezvoltă în toate cele trei planuri principale: auz fizic, muzical și fonematic. În primul rând, sensibilitatea auditivă va devine de două ori mai fină decât în perioada precedentă. Auzul fonematic este mai bun, copilul aude mai bine cuvintele, recepționează corect mesajele primite de la cei din jur și evident, pronunția cuvintelor și a frazelor se îmbunătațeste. Auzul verbal global, încă nu-i permite preșcolarului să distingă ușor sunetele din stuctura cuvantului. Auzul fizic este foarte bine dezvoltat, copilul identificând orice sunete sau zgomote din natură și îl raportează corect la sursă. Auzul muzical devine mai fin, copilul reușind să își controleze mai bine emisiile vocale. Preșcolarul învața să cânte și e capabil să reproducă linii melodice simple.

Copilul face progrese și pe plan gustativ și odorific, mediul de proveniență având un rol decisiv în reglarea preferințelor sau a aversiunilor pe acest plan.

Se realizează progrese și în ceea ce privește percepția timpului care este favorizată de ritmicitatea programului zilnic și de comunicarea cu adultii. Copii percep succesiunea evenimentelor, le verbalizează corect, însă întâmpină dificultăți în folosirea unor verbe la timpul trecutși viitor (ex:a ploua ). Unii preșcolari pot să citească cu aproximație ceasul însă durata evenimentelor este mai greu percepută pentru că copiii se lasă furați de desfășurarea lor. Deficitare la acestă vârstă ramân percepția mărimii si a constanței percepției mărimii (strîns legată de percepția distantei) și a volumului obiectelor.

Tinca Cretu, sintetizează principalele carcteristici ale perceptiilor copiilor de 3-6 ani:

Percepțiile copiilor de 3-6 ani, prezintă cateva caracteristici:

,,-sunt stimulate și susținute de curiozitatea de cunoastere;-

-saturate emoțional, percepțiile preșcolarilor sunt foarte vii;

-explorarea perceptivă este facilitată de transferurile mai ușoare de la tact și auz ,la văz, așa încât, dacă preșcolarul doar vede un obiect, poate să se refere și la celelalte calitați ale lui;

-pot apărea uneoriperformanțe discriminative surprinzătoare pentru cei din jur, dar în ansamblul ei,percepția ramâne globală,mai ales cea a structurilor verbale;

-percepția școlarului poate beneficia de experiența anterioară,dar uneori transferurile sunt deformate astfel dacă vede un recipient ca un cilindru spune că e pahar, dacă vede la gradina zoologică un lup spune ca e un câine mare;

-percepția școlarilor poate fi dirijată verbal de un adult, în special de catre educatoare” (Tinca Cretu ,2009.p 138).

Antrenarea copilului în jocuri tot mai compexe și alte activitați cu caracter educativ, generează achiziții semnificative la nivel perceptiv facând trecerea către forma superioară a acesteia și anume observatia dirijată. Prin indicații verbale și concrete, adultul orientează demersurile perceptive ale copilului spre însușirile importante ale obiectelor, îl instrumentează cu procedee de explorare perceptivă și, mai ales, îl stimulează să exprime verbal sau prin desen ceea ce observă. Pe baza experienței perceptive și a descrierilor oferite de către adult, preșcolarul își multiplică, diversifică și perfecționează reprezentările.

Reprezentările,ca fapte psihice noi la anteprescolari, cunosc acum un salt la nivel calitativ, conferind mai multa consistența și fluiditate vieții interioare, devenind deja componenete de bază în plan intern, subiectiv. Prin intermediul reprezentărilor, copilul operează cu obiectele în absența acestora, își apropie, în vederea cunoașterii, obiecte pe care nu le-a perceput, dar îi sunt evocate de adult.

Bazându-se pe caracterul concret al percepțiilor, reprezentările sunt deasemenea intuitive, situaționale, dar cu timpul ele devin tot mai clare și cu un conținut tot mai complex. La început, reprezentările sunt o transformare a impresiile senzoriale, după care evoluează, iar prin revenirea la obiectul pe baza căruia s-a format reprezentarea, devine mai schematică și mai puțin legată de concret. Pe lângă reprezentările de evocare, de completare și anticipare, copilul construiește, datorită gândirii sale magice, și reprezentări fantastice care acționeazăîn domeniul posibilului. Jocul -în general- și cel de creație -în special- valorifică reprezentările formate, amplifică varietatea, fluența, conexiunea lor.

Formarea reprezentărilor despre formă, marime, timp, spațiu, au un rol deosebit în formarea noțiunilor de mai tarziu. Tinca Crețu definește reprezentarea ca ,,un proces reconstructiv în care se implică operații mintale și ,dacă acestea nu s-au format încă, în structura imaginii se impun, fie dominante perceptive, fie ceea ce știe copilul despre acel obiect “(Crețu, 2009, p 141).

Aceste particularitați ale reprezentărilor se exprimă și în desenele copiilor,iar după Tinca Crețu,principalele caracteristici ale acestora sunt următoarele:

-nu organizează elementele desenului pe o temă dată, putând apărea și altele, care nu au nici o legatură cu ce și-a propus să facă;

-ceea ce desenează este dispus unul lângă altul, pe o linie orizontală, existând și situații când copilul desenează separate elementele unei structuri (Palaria plasată mult deasupra capului);

-nu respectă proporțiile, astfel încât oamenii pot fi la fel de mari sau chiar mai mari decât casele;

-nu respectă perspective,toate sunt puse în același plan.

Deși au destule limite, în perioada preșcolara reprezentările cunosc cea mai intensă dezvoltare ,fiind o conditțe de baza a desfășurării activității copilului și mai ales a jocului.

B.Pe plan intelectual se produce un salt calitativ și cantitativ în perioada preșcolara, deoarece toate procesele și funcțiile psihice ce intră în alcătuirea sa, înregistrează progrese de un mare potențial pentru devenirea umană.

Memoria este intens solicitată în toate activitațile copilului ,mai ales joc. Datorită dezvoltării progresive a gândirii, memoria începe să capete particularitați mai evoluate, să devină o memorie care activează cu reprezentări complexe, evocate verbal. Dacă pe la 3-4 ani predomină memoria involuntară, pe la 4 ani copilul începe să sesizeze în joc cerința fixării și păstrarii sarcinilor ce i se trasează, iar prescolarul de 6 ani utilizează procedee elementare de reproducere și face uneori încercări active de a-și aminti ceea ce a uitat. Pe măsura dezvoltării calitătii memoriei, conținutul celor memorate se îmbunătațește, iar reactualizarea acestuia se declanșează mai ușor. Cel mai semnificativ progres se realizează în ceea ce privește volumul memoriei. Copilul memorează relativ usor, chiar și dacă nu întelege, dar uita destul de repede datorită fragilitații structurilor mnezice. Se memorează mai repede acea informație care este ilustarată prin imagini plastic, așadar memoria este încă intuitiv-concretă. Preșcolarul nu poate memora idei abstracte și relații logice complexe. Are deasemenea și o puternică influentă afectivă, în sensul că ,copilul va memora mai ușor ceea ce l-a impresionat intens, fie pozitiv, fie negativ.Timpul de păstrare a celor memorate creste semnificativ de la 5-7 luni, la începutul stadiulu,.la 1 an și mai mult către sfârșitul stadiului. Dupa 4 ½ ani se pot construi amintirile. Actualizarea se face la început ca recunoaștere, apoi din ce în ce mai mult, ca reproducere. Copilul povestește logic, redă succesiunea logica a evenimentelor, pune în ordine imaginile care expima momentele principale ale unei povestiri,ține minte aproape textual felul cum se exprimă personajele, poate interpreta roluri. O altă shimbare semnificativă în acesta perioadă este apariția progresivă a memoriei voluntare, începând în jurul vârstei de 4-5 ani. Ea se manifestă, mai întâi în joc, apoi se extinde și la alte activități .Dezvoltarea memoriei contribuie la buna funcționare a celorlalte procese psihice (Tinca Crețu , 2009, p 156-157)

Limbajul constituie un alt elemnt important pentru evoluția intelectului și pentru organizarea funcționalității psihocomportamentale a copilului preșcolar. Prin intermediul limbajului copilul își lărgește contactul cu cei din jur, își îmbogațește experiența de viață cât și pe cea socială și culturală, își dezvolta capacitatea de exprimare a gândurilor și sentimentelor, iar cu ajutorul cuvântului, imprimă dinamism și ordine la nivelul întregii vieți psihice. Formele și conținutul comunicarii devin astfel mai complexe și mai variate.

Limbajul se îmbogătește permanent, atât la nivel cantitativ,prin creștrea volumului, cât și la nivel calitativ, ca urmare a dezvoltării capacității de formulare logico-gramaticale și a frazării coerente, a organizării de mici discursuri verbale și a introducerii unor conținuturi cu sens și semnificație tot mai precise, tot mai bine structurate (Veza E., Verza F.,-Psihologia vârstelor, p 107)

La începutul stadiului predomină limbajul situativ ce este format din propoziții simple, însoțite de o gestică exagerată și multiple exclamții, interjecții, repetiții, onomatopee. Către sfârșitul perioadei își face apariția limbajul contextual ce permite copilului să poată facă referiri la o gamă largă de evenimente trăite anterior, sau la cele proiectate în viitor.T Slama Cazacu(1959) a subliniat rolul contextului în rafinarea limbajului la orice vârstă, deoarece acesta ajută întelegerea, suplinind parțial din mesajele ce se doresc a fi exprimate, dar, în același timp, stimuleaza auditoriul să găsească și sensuri ascunse.

Volumul vocabularului pasiv înregistrează creșteri de la 700-800 de cuvinte la 3 ani, la 1000 de cuvinte la 4 ani, și ajunge pînă la 2500 cuvinte la 6 ani(W.Stern), în timp ce vocabularul activ e ceva mai restrîns. Se pot remarca variații individuale în ceea ce privește volumul vocabularului la copilul preșcolar, datorită urmatorilor factori: procesul de maturizare funcțional a apratului fonator, preocuparea părinților pentru dezvoltarea copilului, prezența unor surori sau frați mai mari, frecventarea gradiniței (Vincent R. In Limbajul copilului 1970 p 163 ed, did și ped/ după Tinca Crețu 2009) ???

Expresivitatea limbajului se obține mai ales prin efecte verbale, prin conținutul și structura propoziției, prin epitete, prin cuvinte adjective privind însușirile de culoare, formă, mărime ,prin comparații, repetări, dar și prin întonație. Se dezvoltă latura fonetică a limbajului, dar datorită unor particularități ale aparatului fonator , a analizatorului verbo-motor și al celui auditiv, pronunția nu este perfectă, au loc omisiuni, inversiuni, substituiri de sunete. Structura gramaticală se dezvoltă, însă este puternic influențata de anturajul copilului. În primul rând, structurile verbale se însușesc prin imitarea părinților, apoi prin modelul propus la gradiniță. Aici se cultivă un limbaj mai elevat, pe care preșcolarul mare îl folosește din plin, ba mai mult, îi corectează pe ceilați. Tot sub influența gradiniței se folosesc mai bine timpurile verbelor, acordurile între gen și număr, deficitare fiind cele dupa caz (genitive și dative).

În general, copilul preșcolar vobește foarte mult, aproape tot timpul, își însușește rapid și cu placere cuvinte noi și folosește, ca niște clișee ,expresii uzuale folosite de adulți. Dacă întalnesc obiecte sau situații noi și nu știu să le denumească, nu cunosc cuvintele respective, fară nici o reținere le creeză. De studiul acestui fenomen, în țara noastră,s-a preocupat Prof Univ. Dr. Tatiana Slama Cazacu. Iată câteva din creațiile verbale ale copiilor exemplificate de aceasta: ,clonțesc”(ceva urât și rău), ,,pisoi urlăreț”(pisoi care urlă), hodrobete(lucruri aruncate în dezordine), însforit (legat cu sfoară), bananamen (în analogie cu supermen).

Alături dezvoltarea verbală, are loc și un proces de formare a vorbirii interioare. Pe baza acestui limbaj interior, copilul are posibilitaea să-și urmărescă mental acțiunile ce le desfășoară, să introducă ajustări și să-și regleze conduitele, în funcție de scopurile propuse și situațiile ivite ( Verza E., Verza F., p.107.). Dezvoltarea limbajului intern se face prin eliberarea vorbirii de legătura ei nemijlocită cu acțiunea concretă. La început, limbajul intern este mai spontan, mai puțin automatizat, urmând ca restrângerea lui să aibă loc odată cu intrarea copilului în școală.

Concomitent cu dezvoltarea limbajului are loc și dezvoltarea celor mai importante funcții ale acestuia și anume: funcția de comunicare, funcția de fixare a experienței cognitive și funcția de organizare a activității.( Șchiopu, 1967, p175)

Gândirea realizează numeroase progrese pe parcursul acestui stadiu și este determinată de activitatea cotidiană a copilului, de dezvoltarea reprezentărilor și a limbajului, de implicarea în joc și în alte activități împreună cu adulții și sub îndrumarea lor.

Conform teoriei lui Piaget, gândirea copilului se află in stadiul preoperator, ce cuprinde doua substadii: preconceptual simbolic și cel intuitiv.

Până în jurul varstei de,4 ani gândirea este preconceptual -simbolică,cu următoarele caracteristici:

Egocentismul-se refera la faptul că, datorită diferențelor dintre planul subiectiv și cel obiectiv, copilul nu poate înțelege faptul că ceilalți trăiesc sentimente diferite sau gândesc diferit,de aceea el este centrat pe sine însuși, iar propriile dorințe și plăceri sunt suverane. Copilul prezintă dificultăți în a corela punctul său de vedere cu al altora, proiectează senzațiile proprii asupra celorlalți.

Animismul -se referă la faptul că obiectele și fenomenele din jur sunt privite ca fiind însulețite, vii și conștiente. Copilul trece prin câteva stadii de animism. În prima etapă, toate lucrurile din jurul copilului sunt animate, dupa 3 ani sunt animate doar jucăriile, urmând ca după 5 ani și acestea să înceteze a mai fi însuflețite.

Artificialismul – reprezintă tendința copilului de a crede că tot ce există este fabricat de om, chiar și elementele naturii.

Magismul – constă în faptul că posibilul și imposibilul se suprapun și, astfel, personajele fantastice pot interveni în viața reală. Dupa 5 ani, copiii încep să decidă asupra realitații personajelor.

Realismul gândirii – se referă la materializarea elementelor de natură spirituală, datorită nediferențierii dintre fizic și psihic. Copilul consideră numele obiectelor ca pe o însușire intrinsecă a lor și , de aici, realismul nominal.

Carcterul practic-situațional – înseamnă că judecata copilului e dependentă de experiența concretă pe care o posedă. De exemplu, deși cunoaște criteriul grupării în ființe și lucruri, el va clasifica patru cartonașe date (om, car, cal, lup), după rațiuni absolut pragmatice: omul, carul și calul , pe de o parte, iar lupul, pe de altă parte. Explicația ar fi următoarea: omul folosește carul și calul pentru a scăpa de lup.

Între 4-6/7 ani, gândirea este intuitivă, din mai multe considerente:

-gândirea este acum degajată de planul acțiunii concrete și de planul direct afectiv;

-este destinată nu atât cunoașterii adevărului, cât rezolvării unor probleme imediate, precum și achiziționării unor cunoștinte elementare de viață;

-preconceptele, ca entități cu care operează acum gândirea și care au apărut în substadiul anterior, câștiga acum în generalitate și precizie, pentru că se sprijină pe o experiența perceptivă mai bogată;

Gândirea intuitivă este înca foarte legată de percepție : ,,Copilul poate gândi ceea ce percepe, dar gândirea lui nu merge mai departe de reprezentarea elmentului perceput” (Osterrieth, 1976 ,p 106). Gândirea intuitivă se spijină mult pe reprezentare și pe un fel de ,,acțiuni executate în gând”, cum le spunea J. Piaget. Această gândire, ce se spijină mult pe imagine și rezultă din acțiunile imaginate și e denumită de același autor ,,gândire imagistică”. Aceasta realizează un progres în sensul că, acum, nu se mai aplică numai la elemente izolate ci și la ansambluri de fenomene.

Către sfarșitul acestui stadiu, conform opiniei lui Wallon (1978), copilul va opera nu numai cu reprezentări, ci și cu noțiuni concrete. În urma a numeroase exerimente realizate , Piaget arată că la vârsta preșcolară, apar o serie de dificultăți în elborarea unor noțiuni complexe ca: spațiul, timpul, viteza, cauzalitatea. De studiul conservării cantității s-au preocupat A.Szeminska și J.Piaget, iar la noi în țara M.Bejat și P.P.Neveanu, care,în urma unor experimente realizate cu mărgele sau lichide colorate ce se pun în pahare, în cazul primilor doi, sau plastilina, ca material experimental folosit de psihologii români, au ajuns la concluzia că noțiunile de conservare cantitativă sunt fragile la vârsta prescolară.(Munteanu,1998, p. 187)

Dupa vârsta de 5 ani, raționamentul transductiv (preconceptual) este înlocuit cu alte tipuri de raționamente: cel deductiv și cel inductiv (Șchiopu, 1967, p 170) Raționamentul inductiv care începe să predomine , nu are încă rigoare logică și este desfășurat sub conducerea directă a educatoarei. La copilul preșcolar se formează raționamente și judecăți în contextul unei educații precoce și intense în familie. Limitele gândirii preoperatorii ale preșcolarului pot fi depășite , dacă acesta este ajutat.

Imaginația este în plină dezvoltare la vârsta preșcolară, în contrast cu perioada precedentă. Acest lucru este posibil datorită dezvoltării memoriei, ce conservă experiența personală și cunoștințele, a gândirii intuitive, care îi permite să exploreze lumea și cresterea rolului limbajului in activitatea mentală în ansablulul ei. Daca la anteprescolari abia își face apriția o formă elementară de imaginație reproductivă, la vârsta preșcolară se manifestă pe deplin reconstrucția mentală a celor ascultate. Imaginația reproductivă este antrenată în ascularea poveșilor și povestirilor. Daca la 3 ani copilul dorește să i se repete de nenumărate ori aceeași poveste, pentru că astfel reușeste să-și consolideze imaginea și se supără dacă nu se respectă prima variantă prezentată, preșcloarul mare, de 4-5 ani, depășește etapa de consolidare, devine stapân pe mijloacele interne de reprezentare și vrea să audă ceva nou. Uneori, copii combină reprezentările formate în viața lui de zi cu zi , cu cele din povești, creând astfel un fel de povești modernizate. În povestea ,,Fata babei și fata moșului”, cele două fete se întalnesc cu ,,un aragaz’’ în loc de cuptor și cu o ,,chiuvetă” în loc de fântaână. (Crețu, 2009, p.160)

La preșcolarul mare se conturează imaginația creatoare, ce se manifestă mai pregnant în activitatea de construcție, în desen, modelaj și în diverse jocuri cu subiect. Cum legăturile dintre imaginație și gândire nu sunt stabilizate, în sensul că gândirea la acestă vârstă nu este înca aptă de control și evaluare, imaginația creatoare trece ușor în planul fantastic. În general, imaginația este strâns legată de trăirile afective ale copilului. Ceea ce îi stârnește interesul și are semnificație pentru el, este reliefat în imaginea mentală și se transpune și în desen. La 4 ani, desenul se realizează în baza unei intenții și tinde să se organizeze după o temă, preșcolarul mic și mijlociu se abate de la temă și adaugă multe alte elemente care nu au nici o legatură cu tema sugerată, însă la preșcolarul mare se conturează reflectarea perspectivei și a unor raporturi metrice. Desenul redă și posibilitațile copilului de aprelucra datele exprienței sale și, de aceea, el este și o expresie a nivelului mental și devine mijloc psihodiagnostic.

Asadar, sub influența lărgirii experienței și al educației, imaginatia se dezvoltă mult in perioada preșcolară și capătă un caracter activ. Dezvoltarea imaginației în acestă perioadă constituie un indiciu al dezvoltării psihice intense a copilului. Cercetări recente în privința forțelor imaginativ , creatoare ale copilului preșcolar, au dus la concluzia că ,,fantezia îngăduită și cultivată în preșcolaritate ,va genera forțele creatoare de mai tarziu” (Cretu, 2009, p 161 )

C.Pe plan reglatoriu

Atenția reprezintă una din cele mai importante condiții ale fixării și păstrarii experienței. Ea contribuie la formarea trebuinței de cunoaștere, a deprinderilor de orientare și investigatie, de concentrare și percepere. Atenția asigură și conditțiile desfășurării oricărei activități. La începutul stadului predomină atenția involuntară, care este susținută de marea curiozitate a preșcolarului.Pe la 4-5 ani, atenția este tot mai des antrenată, datorită dorințelor, intereselor, preferințelor copilului. Jocul oferă numeroase prilejuri pentru dezvoltarea atenției copilului. Datorita faptului că posibilitățile copilului de înțelegere cresc, activizarea atenției sporește, ceea ce duce la creșterea eficienței acesteia în activitățile desfășurate în grădiniță. Crește volumul atenției, preșcolarul fiind capabil să urmărească atăt propria activitate, cât și aspecte din mediul ambiant. Către sfârșitul preșcolarității se dezvolta mobilitatea, astfel copilul poate concomitant să observe ceva și să asculte explicațiile educatoarei. Cea mai importantă schimbare este apariția atenției voluntare. Ea apare mai întâi în cadrul jocului, apoi se extinde și la celelalte activități. Progrese se remarcă și în ceea ce privește creșterea capacității de concentrare și a stabilității. La preșcolarul mic,concentrarea este de doar 12 minute,la cel mijlociu de 14-15 minute,iar la cel mare de 20-25 minute (Cretu, 2009, p 161-162).În ceea ce privește stabilitatea atenției, aceasta este condiționată de caracteristicile activității în care este antrenat copilul. Astfel,activitățile tebuie să fie adecvate copilului, sa fie stimulative și antrenante.

Afectivitatea la vârsta prescolară este mai bogată și mult mai diversificată decât în antepreșcolaritate. Datorită faptului că posibilitățile generale ale copilului cresc, se lărgește sfera relațiilor cu mediul, mai întâi cu membrii familiei, apoi cu alte persoane.Prin introducerea copilulului într-un nou mediu, acela al grădiniței, apar o serie de trăiri afective variate.Acceptarea reciprocă și plăcerea întâlnirii cu educatoarea, constituie condiții ale adaptării la acest mediu nou. La unii copii se produce fenomenul de transfer afectiv și de identificare afectivă. Aceștia își transferă dagostea și atenția către educatoare,cu care se și identifică, fiind pentru o perioadă de timp,un substitut al mamei. Uzual,identificarea se produce cu modelele umane, parintele de acelasi sex.

Fenomenul identificarii a fost studiat de P.Mussen,J.J.Conger,J.Kagen(1974) arătând că acesta se amplifică ori de câte ori preșcolarul depistează diverse similitudini cu adultul (fizice, psihice sau de conduită). Spre deosebire de vârsta antepreșcolară când asimilarea se face pe baza asimilării de conduite, în perioada preșcolară se face pe baza asemănărilor fizice și psihice între copii și modelul parental. În cursul acestui stadiu se rezolvă ,,complexul lui Oedip”, acela în care băiatul își iubeste foarte mult mama și vede în tata un rival, pe care dorește să-l înlăture. Dezvoltarea afectivă normală presupune ca parintele care a părut inițial un rival, să devină model și ideal, iar cel de sex opus să fie iubit calm, fără posesivitatea și infantilitatea primară. Tinca Cretu consideră că, prin acest fenomen, copilul își ,,cristalizeaza,, sentimentele și că, interrelațiile din triunghiul copil-mamă-tată plămădesc matrițele afectivității pentru o viață. (Crețu, 2009, p 166). Prin procesul identificării, copilul, pe de o parte adoptă conduite specifice sexului căruia îi aparține, iar pe de altă parte, i se formează superegoul (conștiința), ca o sinteză de conduitei morale. După 5 ani, fenomenul identificării se extinde și în afara spațiului familiar,iar copilul își caută modele în basme, cărți,filme, etc.

Prin intermediul diverselor activități din gradiniță, preșcolarul face cunoștință cu eroii din literatura destinată lor și astfel trăiește o serie de emoții comlexe și bogate. Astfel ,,conduita lui se modifică mult, dispozițiie devin mai persistente, emoțiile mai puternice,, (U Schiopu ,1967,p178). Crește capacitatea generală de adaptare, ceea ce duce la un echilibru mai bun cu ambianța și la o,,pozitivare progresiva și mai ampla a vieții sale afective”(T,Cretu,2009, p.164). Bucuriile și satisfacțiile sunt mai frecvente, iar preșcolarul poate să ramâna ore în șir cu o tonalitate afectiva favorabilă. Viața afectivă este încă situativă, adică este înca legată de prezent, de ,,aici și acum” și de aceea se spune că, în general, copilăria este lipsită de griji. O alta carcteristică a afectivității preșcolarului este creșterea ei în complexitate, comparativ cu antepreșcolaritatea.Acest lucru este posibil datorită influențelor unei memorii afective și a unui nivel crescut de înțelegere a faptelor. Apar stări emotive complexe,cum ar fi:

La 3 ani apare starea de vinovăție și pudoare,care, pe plan fizic, se manifestă prin eritemul de pudoare (înroșirea feței);

La 4 ani se manifestă mândria:

La 5 ani, după părerea lui Zaporojet (după U.Șchiopu, 1967, p.178), apare ,,sindromul bomboanei amare’’,ce reprezintă starea afectivă prin care trece copilul atunci când primește o recompensă nemeritată pe deplin.

La 6 ani apare criza de prestigiu, adică acea stare afectivă a copilulului ce apare în urma mustrării în public pentru o faptă reprobabilă.

Jocul oferă copilului posibilitatea de a interpreta diferite roluri și astfel crește capacitatea lui de simulare, însoțită de o deosebită expresivitate a feței.Se face trecerea la un nou nivel al dezvoltării afective și anume apariția sentimentelor (estetice, intelectuale, sociale, morale) (Șchiopu, 1967, p.178). În ceea ce priveste nuanțarea sentimentelor,copiii învață mult de la adulți. Acestă ,,invațare afectiva”(T. Crețu,2009, p.65) se realizează prin observarea conduitelor celorlalți, prin imitare, dar și prin asimilarea unor cerințe și norme. Jocul crează condițiile necesare reproducerii tuturor trăirilor afective.

Așadar, afectivitatea ramâne înca instabilă la preșcolarul mic, ca spre sfârșitul stadiului să apară unele forme de reglare a conduitei emoționale. Astfel, copii, nu mai plâng întotdeana când cad și încep să refuze mângâierile mamei sau formele de alint cu care i se adresează aceasta în prezența colegilor de la grădiniță. Climatul familial, cât și stilul educațional al părinților, joacă un rol foarte important în dezvoltarea afectivității la vârsta preșcolară, aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoțională.

Voința își construiește mecanismele inițiale tot în perioada preșcolară. Reglajul voluntar se manifestă pentru prima dată în cadrul jocului. El îl ajută pe copil să înțeleagă relația dintre atingerea unui scop, mobilizarea sa și încordarea energiei sale și, pe bună dreptate, poate fi considerat cadrul propice în care copilul își face ucenicia copilul în ceea ce privește activitatea voluntară. Dezvoltarea voinței este strâns legată de dezvoltarea funcției reglatoare a cuvântului, iar acest lucru se petrece dupa 4-5 ani. Așadar copilul întelege ceea ce i se cere, dar nu poate executa simple indicații verbale, ci are nevoie de model executiv. După instalarea funcției reglatoare și apariția voinței, preșcolarul poate să folosescă indicații verbale în situatii simple, dar mai ales, poate să-și propună scopuri și încearcă să le atingă. La preșcolarul mijlociu, reglajul voluntar se face după anumite considerente morale cum ar fi: ,,e voie”,’’nu e voie”, iar preșcolarul mare devine capabil să îndeplinească și activități care nu-i plac sau îi plac mai puțin, dacă poate face o bucurie celor din jur, sau își pregătește teren pentru o activitate plăcută.

În preșcolaritate, în condiții favorabile de dezvoltare, se pun bazele unor trăsături pozitive ale voinței, cum ar fi: stapânirea de sine și ierarhizarea motivelor actțiunii. Acestea au o mare imortanță, deoarece devin component ale aparatului operativ al caracterului.

Momentele actului voluntar (deliberarea, luarea deciziilor, actul voluntar), prezintă o insuficientă stabilitate. În ceea ce privește deliberarea,,Unii copii nu pot delibera aproape deloc,(impulsivii, nervoșii, instabilii), uniideliberează defectuos (egoistii, egocentristii, capriciosii), iar alții acționează totdeuna contra rcelor sugerate de adulti (încăpațânații, negativiștii). Referitor la momentul de luare a deciziei, ca moment central al actului voluntar, trebuie menționat că unii copii nu știu să ia hotarâri (nehotărâții), iar alții iau decizii grăbite (pripiții, necugetații). Cât despre acțiune, nu toți copii știu sa parcurgă diferitele etape ale acțiunii de executare a hotărârii(neperseverenții),unii nu știu să revină asupra acțiunii dacă aceasta se dovedește că ea este ineficientă, iar o treia categorie, schimbă mereu motivația și direcția acțiunii (schimbătorii)(Șchiopu, 1967, p184).

Carențele volitive au la bază, de cele mai multe ori, greșeli de educatie (rasfăț, neglijență, inconstanță, etc.). În educarea voinței, o influeță pozitivă o au sarcinile constant executate de copil, atât în familie cât și la grădiniță cum ar fi: udatul florilor, ștersul prafului, aranjatul jucăriilor, etc. . Motivația este unul din factorii imortanți în susținerea voinței.

D.Personalitatea

Semnificația deosebită a preșcolarității pentru dezvoltarea psihică în ansamblu este ,,conturarea și cristalizarea multor componente ale personalități și construirea structurilor ei de bază. Acest proces se constituie sub forma constituirii unor însușiri psihoindividuale, a unei tendințe generale de orientare, a construirii unor linii de perspectivă datorită formării primelor interese, aspirații, năzuițe”(U. Șchiopu, 1967, p186). Progresele pe care le-a înregistat copilul în plan cognitiv, afectiv și volitiv, constituie premisele dezvoltării personalității. Dintre factorii care au cea mai mare importanță în formarea personalității, Tinca Crețu (2009) menționează: o nouă etapă de maturizare neurofuncțională, o gamă largă și bogată de stimulări, caracterul mai complex al relațiilor cu familia, atingerea apogeului în cea ce privește jocul, ca activitate fundamentală la această vârstă, influeța exercitată de grădiniță, interreleționarea cu cei de aceeași vârstă.(Cretu,2009, p ) Sub influența acestor factori apar și se manifestă urmatoarele componente ale personalității:

a)Interesele, în accepțiunea Ursulei Schiopu, reprezintă ,,atitudini active, comprehensive ale ființei umane fața de lumea înconjurătoare în procesul activității ‘’(Schiopu,1967, p ).În perioada preșcolară se poate vorbi de o serie de interese generale. Interesul pentru joc este foarte activ în acest stadiu și reprezintă stimulentul principal al dezvoltării și complicării psihice a copilului. Interesul de cunoaștere se exprimă printr-o atitudine exploratorie a copilului ce se manifestă oriunde s-ar afla. Preșcolarul observă atent plante, animale, activități ale oamenilor ,punând mereu întrebări. La baza intereselor de cunoaștere sta(……) specific umană de cunoaștere în vederea adaptării la condițiile și cerințele mediului. Interesul și trebuința de cunoaștere dezvoltă tot mai mult curiozitatea cognitivă generală, atitudinea interogativă față de fenomenele din ambianță, apoi, în alte stadii ale dezvoltării, contribuie la diferențierea și specializarea ei, adică la stimularea curiozității.

Apar, într-o formă incipient, și interesele artistice. Ele se manifestă ca sensibilitate și receptivitate față de frumos, tendința de a răspunde exigențelor artistice în ceea ce fac și prin exprimarea sinceră a propriilor aprecieri. Cultivarea acestui interes duce la dezvolatrea gustului pentru frumos și a aptitudinilor artistice. Prezent înca din anteprescolaritate, interesul pentru învațare se manifestă acum mai frecvent. Cartea începe să capete pentru copii, funcții informationale-formative. Plăcerea și frecvența cu care copii se joacă ,,de-a scoala,, surprind interesul copiilor pentru învățare, de o mare însemnătate pentru perioada viitoare. Nivelul acestui interes este un obiectiv major al grădiniței și unul din indicatorii de bază ai pregătirii copilului pentru școală.

b)Aptitudinile

Diversificarea activităților, cât și trecerea la o nouă etapă a maturizării neurofuncționale, duc la dezvoltarea acelor aptitudini care au componente senzoriale cum ar fi cele pentru muzică, desen, coregrafie, limbi străine. Manifestarea aptitudinilor la această vârsta se face prin receptivitate cresută față de anumiți stimuli și printr-o posibilitate de descriminare fină, prin stocarea rapidă a informațiilor semnificative sau însușirea facilă de mișcări și acțiuni practice. Se dobândesc și unele capacități elementare cum ar fi aceea de a desena, construi, modela, de a interpreta o poezie, un rol etc.

b)Caracterul

In perioada prescolara se bun bazele dezvoltariii caracterului pe fondul constituirii reglajului voluntar, a cristalizării sentimentelor, a receptivității față de modelele de comportare propuse de parinți și de alți adulți și a dezvoltării constiinței morale primare. Familia, prin calitatea climatului oferit, cât și gradinița, prin valoarea sa formatică, constituie factorii fundamentali ce asigură formarea trăsăturilor caracteriale. Prin interacțiunea optima dintre cei doi factori se formează pimele trăsaturi caracteriale. Într-o familie în care domnește, liniștea, armonia, dragostea, respectul reciproc, copilul preșcolar își formează cu ușurință însușiri caracteriale pozitive cum ar fi: incredere în sine, optimism, independență. Dimpotivă, într-un climat familial tensionat, conflictual și cu un stil tiranic de conducere, sau în familii dezorganizate, se vor forma trăsaturi ca: teama, lipsa de curaj, supunere, agresivitatea, anxietate, etc. Stilul general al familiei și modul cum se desfașoara anumite activități în cadrul ei, pot să puna bazele unor trăsaturi caracteriale cum ar fii: harnicia,disciplina, spiritul de ordine,etc. Gradinița creează climatul favorabil pentru dezvolatrea sociabiliații copilului, a comunicabilitații, a spiritului de cooperare.

Tinca Crețu (2009) identifică două etape în formarea trasaturilor caracteriale. Prima etapă este specifică preșcoarului mic și constă în formarea componenței instrumentale, adică formarea deprinderilor și modurilor de acțiune în concordanță cu cerințele și normele formulate de adulți. La preșcolarul mijlociu și mare se contureză cea de-a doua etapă ce consta în cristalizarea componenței de orientare datorită debutului conștiinței morale primare.

Trasăturile caracteriale ce se formează în acesta perioadă, în opinia aceleiași autoare, au mai ales, două particularități specifice :1, instabilitate, determinată de slaba legatura dintre componente cât și de insuficienta consolidare a componentei de orientare;. 2. unilateralitate, ce rezultă din experiența de viață limitată a preșcolarului și o slabă generalizare a componentei de orientare.(Crețu, 2009, p ……)

c)Constiința morala

Dupa rezolvarea crizei afective de la 2 ani și jumătate, pe la 3 ani începe constituirea conștiinței morale la preșcolar. De studiul acesteia s-a preocupat J Piaget, care i-a relevat cateva particularitati.

-Este o morala primara, pentru că se formează prin interiorizarea simplă a modelelor și dorintelor parentale.

-Este o morală infantilă pentru că se întemeiază pe dragostea copiilor pentru parinți și pe autoritatea acestora. Piaget consideră autoritatea adultului cheia de boltă adezvoltării morale a copilului.

-Este concretă, adică implicate în situațiile reale de viața a copilului și presupune o ințelegere a normelor morale în concordanță cu dezvoltarea cognitive a acestuia. Pentru preșcolar, a fi bun inseamnă, a manca tot la masa’

-Este dominată de un,,realism moral’’de care vorbeste Piaget si colaboratorii sai, ce se refera la faptul ca preșcoalrii evalueaza faptele nu dupa intenții, ci dupa consecințe.(Crețu, 2005, p 97)

d) constiința și imaginea de sine

Formarea conștiinței de sine începe cu pași marunți înca de la 3 ani, cînd copilul începe să sesizeze diferențele intre sexe afimand ,,eu sunt baiatel”, ,,eu sunt fetita”, urmînd ca spre sfârsitul prescolaritații acest process să se intensifice, iar copilul se poate recunoaște în oglindă, își cunoaște numele, prenumele, vârsta, unde locuiește, care îi sunt articolele de îmbracăminte, jucariile etc… Preșcolarul recepționează aprecierile parinților și ale educatoarei facute la adresa sa, le interiorizează, apoi, pe baza acestora, motivează calitatile pe care crede că le are. Imaginea de sine se cristalizează catre 6 ani, pe trei planuri principale: eul fizic,ce se refera la însușiri fiziologice și corporale, eul spiritual, ce presupune însușiri cum ar fi că este isteț, îndraznet, etc., și eul social, ce face referire la locul pe care îl ocupă copilul printre cei de vârsta lui .

Personalitatea ,în ansamblul ei, se află încă în faza de început, însă face posibilă o orientare și o reglare mai bună a comportamentelor copilului preșcolar în funcție de împrejurari și le susține mai bine din punc de vedere energetic. Așadar, perioada preșcolară este o perioadă importantă în dezvoltarea personalității umane.