Evolutia Protectiei Drepturilor Fundamentale In Uniunea Europeana
CUPRINS:
Capitolul I Introducere
Capitolul II Istoric Privind Evoluția Drepturilor Fundamentale Prin Prisma Tratatelor
Sectiunea 1- Tratatul De La Paris
Sectiunea 2 – Tratatul De La Roma
Sectiunea 3– Tratatul De La Bruxelles
Sectiunea 4– Actul Unic
Sectiunea 5– Tratatul De La Maastricht
Sectiunea 6– Tratatul De La Amsterdam
Sectiunea7 – Tratatul De La Nisa
Sectiunea 8 –Tratatul De La Lisabona
Capitolul III Carta Drepturilor Fundamentale Ale Omului
Capitolul IV Catalog De Drepturi Fundamentale Ale Omului
Capitolul V Concluzii
Speță
Capitolul I
Introducere
Problema cercetării drepturilor omului a cunoscut o evoluție în domeniul științelor sociale: filozofie, științe politice, teologie, inclusiv în doctrina dreptului natural (jus naturale). Ideea drepturilor omului a constituit o preocupare a înțelepților încă în epocă antică, printre aceștia fiind Socrate (470-399), Aristotel (384-322), Platon (427-347), Cicero. Această doctrina s-a răspândit mult în perioadă revolutiilor burgheze din secolele XVII-XVIII în statele Europei de Vest.
Conceptul ei a fost aprofundat în lucrările gânditorilor cu renume mondial Hugo Grotius (1583-1645), John Locke (1632-1704), Charles-Louis Montesquieu (1689-1755) și Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) etc.
Doctrina dreptului natural a fost cercetată mai profund în lucrarea juristului și eruditului olandez H. Grotius "De iure bello et pacis" (Despre dreptul războiului și al păcii), apărută în 1625, în care se preciză că "dreptul natural nu se preocupa numai de lucrurile ce nu depind de voința omului, ci are că obiect și multe lucruri care sunt urmărea unui act al voinței omenești". Deci, teoriile și concepțiile doctrinei dreptului natural (Jus naturale) pornesc de la teză potrivit căreia dreptul își are originea în natură ființei omenești. O contribuție deosebit de importantă la progresul concepției general-universale de reguli referitoare la ființă umană a adus-o Platon, care a stabilit o distincție clară între idei și cultură sau tradiție, lucrările lui având un pronunțat caracter de afirmare, descoperire a libertatilor și drepturilor omului.
În lucrarea “Politica”, Aristotel afirmă: "numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu deosebesc cu nimic. prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic" .
Cu toate acestea, a fost nevoie de ceva timp, înainte să se ajungă la recunoașterea faptului că demnitatea omului este în același timp și sursă, și fundament. Totodată, în cadrul unei societăți în care majoritatea covîrșitoare a indivizilor – sclavii sînt considerați "unelte necuvîntătoare", ideile de promovare egală a condiției umane nu s-au putut reflecta și pe plan economic, politic, social sau cultural. Aceasta nu s-a întîmplat nici în Evul Mediu, cînd filozofii creștini au încercat să dezvolte teoria în cauza, pornind de la Decalog cu cele zece porunci și enunțînd în acest mod anumite drepturi individuale fundamentale. Tot în acest context, potrivit marelui gînditor Sf. Toma d'Aquino, individul este în centrul unei ordini sociale și juridice juste, însă legea divină are preeminență absolută asupra dreptului laic, așa cum este definit de împărat, rege sau prinț. Ideile și concepțiile exprimate în operele unor filosofi și juriști de prestigiu și-au făcut locul în numeroase documente cu caracter constituțional care au pus în evidența o concepție pe deplin elaborată și structurată cu privire la drepturile și libertățile omului. Convingerea că individul, că ființă umană, dispune de drepturi iminente, intrinseci acestei calități, deși are origini îndepărtate, mai ales în conceptia creștină asupra omului, în filozofia politică și juridică s-a impus mult mai tîrziu, atunci cînd condițiile social-politice, impunătoare la un moment dat îngăduit-o.
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului constituie nu doar o realitate ci și o finalitate a întregii activități umane, bineînțeles a aceleia democratice și progresiste. De aici și atenția cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice și practice referitoare la drepturile omului, la protecția și respectul libertatilor fundamentale ale persoanei umane.
Problematica drepturilor și libertatilor fundamentale ale omului și cetățeanului este reglementată de dreptul constituțional în plan intern și este în același timp obiect al reglementărilor de drept internațional public.
Conceptele de drepturi ale omului și drepturi ale cetateanului solicita o analiză atentă în interferența, dar și în individualizarea lor, deoarece, ele se condiționează dar nu se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internațional, servește că un important suport pentru fundamentarea ideii existenței drepturilor și libertatilor cetățenești. Conceptul drepturilor omului are o semnificație mult mai largă decât acela al drepturilor cetățenești, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor ființelor umane, în timp ce drepturile cetățenești sunt, potrivit însăși denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni și anume cetățenii unui anumit stat.
O prima problemă teoretică o constituie definirea drepturilor fundamentale cetatenesti. Pentru definirea lor trebuie sa luam in consideratie ca:
a) sunt drepturi subiective;
sunt drepturi esentiale pentru cetateni;
datorita importantei lor sunt inscrise in acte deosebite, cum ar fi declaratii de drepturi, legi fundamentale (constitutii).
a) Drepturile fundamentale ale cetățenilor nu constituie o categorie de drepturi deosebite prin natură lor de celelalte drepturi subiective. La fel că orice drepturi subiective ele constituie o anumită facultate (posibilitate) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită conduită juridică sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția și sprijinul statului în realizarea pretențiilor legitime.
b) Constatând că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, nu înseamnă că se neagă utilitatea categoriei drepturilor fundamentale cetățenești; această deoarece deși nu au un specific propriu nici din punct de vedere al naturii juridice și nici al obiectului lor, drepturile fundamentale ale cetățenilor își justifica pe deplin existența că o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective datorită importanței economice, sociale și politice pe care o au.
c) Deoarece au această poziție importantă în cadrul drepturilor subiective, drepturile fundamentale sunt cuprinse în textul Constituției, care le investește cu garanții juridice speciale. Deoarece normele constituționale se găsesc în fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind să fie conforme cu normele constituționale, urmărea este că drepturile fundamentale, deoarece sunt prevăzute și garantate de Constituție, se ridica prin forță lor juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodată astăzi, sub formă de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetățenilor, spre deosebire de alte drepturi, își găsesc ocrotire și în o serie de documente tratate europene.
Ținând cont de cele precizate mai sus, prin noțiunea de drepturi fundamentale cetățenești se desemnează acele drepturi ale cetățenilor care, fiind esențiale pentru existența fizică, pentru dezvoltarea materială și intelectuală a acestora, precum și pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăși Constituția.
Conform unei alte definiții, foarte asemănătoare ,drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viață, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru liberă dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.
Considerăm că o interesantă și completă definiție este și cea care consideră drepturile omului că fiind acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic, cultural și istoric, ale unei anumite societăți.
Prin noțiunea de drepturi fundamentale individuale trebuie să se înțeleagă ansamblul drepturilor și libertatilor recunoscute atât persoanelor fizice cât și persoanelor juridice (de drept privat și de drept public) în virtutea Constituției, dar și a textelor europene, și protejate atât contra puterii executive, cât și contra puterii legislative de către judecătorul constituțional.
Din punct de vedere al terminologiei se poate observă că se folosesc frecvent termenii drept sau libertate. Spre exemplu Constituția folosește termenul drept, atunci când consacra dreptul la viață și la integritate fizică și psihică (art.22), dreptul la apărare (art.24), dreptul la informații (art.31), dreptul la învățătura (art.32), dreptul la ocrotirea sănătății (art.33), etc. În același timp Constituția folosește și termenul libertate atunci când consacra libertatea individuală (art.23), libertatea de conștiință (art.29), libertatea de exprimare (art.30), libertatea întrunirilor (art.36), etc. Această terminologie constituțională deși astfel nuanțată, desemnează doar o singură categorie juridică și anume dreptul fundamental. Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate, iar libertatea constituie un drept.
Capitolul II
Istoric Privind Evolutia Drepturilor Fundamentale Prin Prisma Tratatelor
Tentative de unificare a națiunilor europene au existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celți, iar mai târziu a fost cucerită și condusă de Imperiul Roman, centrat în Mediterană.
Aceste uniuni timpurii au fost create cu forța. Impreiul Franc al lui Carol cel Mare și Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singură administrație pentru sute ani. Uniunea vamală a lui Napoleon și mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existență tranzitorie.
Dată fiind diversitatea lingvistică și culturală a Europei, aceste încercări au implicat de obicei ocupația militară a națiunilor, conducând la instabilitate; unele încercări, însă, au durat mii de ani și au fost însoțite de porogrese economice și tehnologice, așa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman în timpul așa-numitei Pax Romana. Una dintre primele propuneri pentru o unificare pacifică prin cooperare și egalitatea statutului de membru a fost făcută de Victor Hugo în 1851.
În urma catastrofelor provocate de primul și al doilea război mondial, necesitatea formării unei (ce a devenit mai târziu) Uniuni Europene a crescut, din cauza determinării de a reconstrui Europa și de a elimina posbilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către Germania (de vest), Franța, Italia și țările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952.
Apariția Comunităților Europene are la bază declarația ministrului francez de externe Robert Schuman, care la data de 9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct impreuna cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franței de după război.
Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către 6 țări europene (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franța, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului (CECO), care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.
Prin urmare, Uniunea Europeană este rezultatul procesului decare a intrat în vigoare în iulie 1952.
Apariția Comunităților Europene are la bază declarația ministrului francez de externe Robert Schuman, care la data de 9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct impreuna cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franței de după război.
Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către 6 țări europene (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franța, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului (CECO), care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.
Prin urmare, Uniunea Europeană este rezultatul procesului de cooperare si integrare care a inceput in anul 1951, intre cele sase țări europene fondatoare.
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relațiile dintre statele membre si intre popoarele acestora, intr-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.
Reperele Istorice In Ordine Cronologică:
-1948 semnarea convenției instituind Organizația Europeană de Cooperare Economică. șaisprezece state sunt părți ale acestei convenții: Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveția si Turcia, precum si zonele occidentale de ocupație din Germania si teritoriul Triestului;
-1949 a fost creat Consiliul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia;
-9 mai 1950, ministrul afacerilor externe francez Robert Schuman face publică oferta Franței către Republica Federală Germania de a pune in comun producția de cărbune si oțel;
-1951 este semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului (CECO), care intră in vigoare pe 25 iulie 1952;
-Roma, 1957 sunt semnate Tratatele instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) si Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), care intră in vigoare pe 1 ianuarie 1958;
-Tratatul de la Bruxelles din 1965, instituind un Consiliu unic si o Comisie unică a Comunităților europene, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1967;
-Marea Britanie a adunat in jurul său in cadrul Asociației Europene a Liberului Schimb, instituită prin Tratatul de la Stockholm din 1959, state care nu voiau sau considerau că nu pot adera la Comunități, respectiv, la acea dată, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia si Elveția;
-1971, Bruxelles sunt semnate Tratatele de aderare la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei, aderarea celor trei noi membri, Danemarca, Irlanda si Marea Britanie a devenit efectivă la 1 ianuarie 1973, Norvegia respingând aderarea prin referendum;
-Grecia semnează tratatul de aderare (1979), intrând in vigoare incepând cu 1 ianuarie 1981;
-tratatul privind aderarea Spaniei si a Portugaliei a fost semnat ăn 1985 iar la 1 ianuarie 1986, Spania a intrat in CEE;
-Reuniunea din 1974 de la Paris duce la crearea Consiliului European;
-La 20 septembrie 1976 s-a hotãrât alegerea directã a Parlamentului European;
-Actul Unic European a intrat in vigoare la 1 iulie 1987;stabilea ca dată de referință 1 ianuarie 1993 pentru implementarea deplină a “ celor patru libertăți fundamentale “ : libera circulație a mărfurilor/ persoanelor/serviciilor/capitalurilor;
-1992, la Maastricht, ministrii afacerilor externe si ministrii de finanțe ai celor douăsprezece state membre au semnat Tratatul asupra Uniunii europene, intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. Prin semnarea, la 7 februarie 1992 la Maastricht, a Tratatului Uniunii Europene, in ansamblul construcției europene s-au produs schimbãri esențiale. Astfel, Uniunea Europeanã are la bazã un ansamblu de trei "piloni" (termen consacrat in jargonul comunitar: pillier – in francezã, pillar – in engleză): Comunitatea Europeanã (primul si cel mai consistent "pilon"), politicã externã si de securitate comunã (PESC) si cooperarea in domeniile justiției si afacerilor interne (JAI). Prin intrarea in vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht au fost schimbate si o serie de denumiri. Astfel, in loc de "Comunitatea Europeanã" se foloseste tot mai frecvent termenul de "Uniune Europeanã" (UE), insã nu trebuie uitat cã, in mod concret, Comunitatea Europeanã continuã sã existe ca parte esențială a Uniunii Europene.
In acelasi context, printr-o decizie a sa din 8 noiembrie 1993, "Consiliul CE" devine "Consiliul UE", iar Comisia CE a devenit "Comisia Europeanã la 1 ianuarie 1995 au devenit membre Austria, Finlanda si Suedia; Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul pregăteste temeiul pentru a aduce Uniunea Europeană mai aproape de cetățeni, de a o face mai puternică, mai eficientă si de a o pregăti pentru primirea unor noi membri.
-Tratatul de la Nisa (2001)
-1 mai 2004 – Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia si Ungaria au devenit membre cu drepturi depline.
-2007 – Bulgaria si România au devenit membre cu drepturi depline la 01 ianuarie 2007.
Sectiunea 1 Tratatul De La Paris
La 9 mai 1950 Robert Schuman, a prezentat presei internaționale o declarație a guvernului în care se arătau obiectivele construcției europene, și anume: reconcilierea francogermană,necesitatea unei politici de unificare europeană, crearea unei autorități supranaționale, independentă de guverne, cu o putere de decizie de asemenea supranațională. Era un plan revoluționar în domeniul relațiilor internaționale în care erau subliniate premisele concrete "ale unei federații europene indispensabile menținerii păcii", eliminării rivalității seculare dintre Franța și Germania, pregătirea unei "comunități economice" și a unei"comunități mai largi și mai adânci".
Metoda propusă era clar exprimată: "Europa nu se va face dintr-odată, nici într-o construcție de ansamblu, ea se va face prin realizări concrete,creând mai întâi o solidaritate de fapt". Pe plan economic, textul era construit într-o viziune liberală (fuziunea piețelor, nediscriminarea lor, dar și cu indicații dirijiste — rolul activ al Înaltei Autorități, plan de producție, plan de investiți ș.a. Fuseseră alese două materii strategice de bază: cărbunele și oțelul, amândouă absolut necesare atât unei economii de pace cât și a uneia de război. Se urmărea deci, ca întreaga producție franco-germană de cărbune și oțel să fie așezată sub o "Înaltă Autoritate" într-o organizație deschisă și altor țări europene.
Declarația la a cărei pregătire un rol decisiv l-a avut cunoscutul economist Jean Monnet (a reprezentat un plan concret de construire a Europei cu indicarea unor mijloace pragmatice de realizare. Ecoul acestei Declarații a fost deosebit de puternic și a suscitat discuții politice între guverne în scopul încheierii unui tratat. Konrad Adenauer (1876-1967), considerat ca unul din "părinții fondatori", alături de Jean Monnet, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, dorea drepturi egale pentru țara lui precum și integrarea Germaniei în vestul european, favorizând reconcilierea franco-germană. Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg au acceptat în mod oficial Declarația și, ca urmare, au semnat la 18 aprilie 1951 la Paris, Tratatul de creare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) intrat în vigoare la 25 iulie 1952.
Opinia publică din țările interesate a fost favorabilă. Congresul Statelor Unite a publicat textul Declarației.
În afara Tratatului, actele constitutive ale CECO sunt formate și dintr-o convenție referitoare la dispozițiile tranzitorii precum și din mai multe protocoale și anexe. Europa "Celor 6" se născuse; era prima organizație europeană de tip federal, independentă de guvernele statelor membre, dotată cu atribuțiile necesare pentru realizarea prevederilor înscrise în Tratat. Reținerea Marii Britanii avea drept cauză caracterul supranațional al Comunității, pe care ea îl considera ca fiind o prea mare cedare a unei părți din suveranitatea națională, și, ca urmare, CECO s-a limitat numai la "Cei 6", în care primul rol i-a revenit Franței.
Caracteristica Comunității a apărut cu evidență în dispozițiile Tratatului : CECO avea o vocație federalistă universală cu caracter sectorial; obiectul era crearea unei piețe
comune,limitate la cărbune și oțel, cu suprimarea taxelor vamale, a contingentelor17 și acordurilor de cartel18, deschisă și altor state. Piața comună a cărbunelui și oțelului a fost deschisă la 10 februarie 1953 pentru minereul de fier, cărbune și fier vechi; la 10 mai 1953, pentru oțel; la 10 august 1954, pentru oțeluri speciale.
Creându-se o piață comună, chiar sectorială fiind, se provoca și apropierea pe plan
politic la care a contribuit asigurarea raționalizării producției, desființarea piedicilor din calea liberei circulații, fixarea prețurilor și în consecință și ridicarea nivelului de trai pentru lucrătorii din industriile carboniferă, a oțelăriilor precum și a celor legate de acestea.
CECO dispunea și de competențe privitoare la controlul concurenței și la intervenția asupra prețurilor. Potrivit prevederilor înscrise în Tratat, CECO dispunea de competențe prin care putea interzice înțelegerile, abuzurile în materie, precum și impune obligativitatea obținerii unei autorizații prealabile pentru concentrările de întreprinderi.
Intervențiile Comunității puteau avea loc fie prin sesizarea Curții de Justiție a CECO, fie pe calea avizelor, deciziilor sau recomandărilor. Comunitatea putea interveni și prin adoptarea de măsuri în favoarea salariaților din industria cărbunelui și oțelului, acordând ajutoare sau împrumuturi, prin finanțarea unor programe de dezvoltare de noi activități pentru reconversia lucrătorilor sau reintegrarea forței de muncă.
Îndeplinirea obiectivelor din Tratat se înfăptuia prin cele patru instituții create: Înalta Autoritate, Consiliul de Miniștri, Adunarea Comună, Curtea de Justiție.Aceste patru instituții au conferit organizației marea sa originalitate. Erau instituții înzestrate cu importante puteri de decizie cu efecte concrete și imediate, cu competențe bine structurate și precise.
În aceste patru instituții s-au concentrat două caracteristici fundamentale: legitimitatea democratică și eficacitatea decizională.
Înalta Autoritate, organul înzestrat cu principalele puteri de gestiune și decizie, era formată din 9 membri numiți de comun acord de guvernele celor șase state membre. Ea a fost dotată cu puteri substanțiale să gestioneze producția de cărbune și oțel, să o modernizeze și să-i ridice calitatea, să asigure raționalizarea producției cu funcționarea întregului regim. Era compusă din personalități independente, desemnate pe o bază paritară de către guvernele statelor membre, iar deciziile emise aveau forță executorie. Primul președinte al CECO a fost Jean Monnet. Înalta Autoritate era supusă controlului
Adunării Parlamentare.
Consiliul Special de Miniștri era organul care reprezenta guvernele naționale, făcând astfel legătura între acestea și acțiunea Înaltei Autorități; asigura astfel și legătura dintre sectoarele cărbunelui și oțelului încredințate Înaltei Autorități și restul activităților economice din diferitele țări comunitare. Consiliul era format din reprezentanți ai statelor membre și era abilitat să determine — în unanimitate — prioritățile de utilizare și de repartiție între industriile interesate precum și resursele de cărbune și oțel.
Adunarea Parlamentară — Adunarea Comună — era compusă, ca și Adunarea Consultativă a Consiliului Europei, din reprezentanți ai Parlamentelor naționale și desemnați de către acestea — în total 78 de membri. Adunarea exercita un control democratic asupra Înaltei Autorități.
Curtea de Justiție a fost instituită pentru a supraveghea respectarea prevederilor înscrise în Tratat și pentru a soluționa neînțelegerile dintre țările membre sau particulari și Înalta Autoritate. Finanțarea Comunității nu se făcea prin contribuții ale țărilor membre, ci printr-un impozit european plătit direct de întreprinderi de cărbune și oțel, aceasta conferind Înaltei Autorități un plus de independență. CECO a fost proiectat pentru 50 de ani, timp în care, potrivit Preambulului din Tratat urma să se asigure premisele unei comunități "mai largi și mai profunde între popoarele mult timp opuse de divizări sângeroase".
Tratatul CECO are, fără nici o îndoială, o finalitate federativă, în sensul că el înscrie dimensiunea supranațională mult mai marcată decât în Tratatele de la Roma, în care predominantă este dimensiunea interguvernamentală.
Sectiunea 2 Tratatul De La Roma
Acțiunile care au urmat întâlnirii de la Messina în care s-au examinat posibilitățile unei relansări comunitare au fost continuate prin munca unui comitet de experți conduși de P.H. Spaak.77. Acțiunea Comitetului s-a finalizat prin două proiecte (21 aprilie 1956), unul referitor la instituirea unei piețe comune generalizate și altul la crearea unei comunități a energiei atomice.
Negocierile desfășurate între 26 iunie 1956 și 25 martie 1957 s-au încheia prin semnarea la această ultimă dată, la Roma, a celor două Tratate pentru Comunitatea Economică Europeană și pentru Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958 pe o durată nedeterminată. Tratatul CEE a depășit propunerile prevăzute în Proiectul Spaak, a instituit o nouă ordine juridică specifică prin care s-au impus obligații statelor membre, a consolidat întâietatea dreptului comunitar și, prin aceasta, a făcut din cetățeanul comunitar subiect de drept.
Tratatul enunța obiectivele economice ale Comunității și mijloacele sale de acțiune.
Articolul 2 înscrie "Comunitatea are ca misiune ca prin stabilirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul Comunității, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și cât mai strânse relații între statele membre." Este articolul care, enumerând obiectivele CEE, dă o viziune de ansamblu asupra Tratatului, obiectivele fiind detaliate în art. 3. Articolul 9 al tratatului precizează că Piața Comună se sprijină pe o uniune vamală, că se caracterizează prin libera circulație a mărfurilor, prin liberalizarea de ansamblu a tuturor formelor de producție și de schimb și că se sprijină pe mai multe politici comune: agricolă, a transporturilor, comercială.
O caracteristică a Tratatului este că, prin dispozițiile lui, Comunitatea se rupe de ordinea statală tradițională, în care suveranitatea este deplină, și de protecționismul economic de tip clasic. CEE se bazează pe aceleași idei neoliberale ale țărilor occidentale, corectate însă și prin reguli dirijiste.
Tratatul CEEA cuprinde dispoziții care vizează integrarea sectorială a energiei nucleare civile, prin formarea și creșterea accelerată a "industriilor nucleare", urmărind în același timp ridicarea nivelului de viață în statele membre și dezvoltarea schimburilor cu alte țări (art. 1). Toate competențele privesc in mod exclusiv aplicarea "civilă a atomului" (art. 2). Tratatul se referă în cele zece capitole ale sale la cooperarea în materie de cercetare nucleară, la regimul de difuzare a cunoștințelor în materie (Capitolul II), la protecția sanitară (Capitolul III), la dezvoltarea coordonată a investițiilor (Capitolul IV).Capitolele VI-VIII înscriu obiectivele și mijloacele de atingere a acestora. Aprovizionarea, care se face printr-o politică integrată (Capitolul VI), este încredințată unei agenții comerciale, autonome, dotată cu personalitate juridică și autonomie financiară. Agenția (art. 52 din Tratat) dispune "de un drept de opțiune asupra mineralelor, materiilor brute și materiilor fisionabile speciale produse pe teritoriul statelor membre, precum și de dreptul exclusiv de a încheia contracte privind furnizarea de minerale, materii brute și materii fisionabile speciale care provin din interiorul sau din exteriorul Comunității. Capitolul VII din Tratat cuprinde dispoziții privind controlul de securitate a aprovizionării cu astfel de materiale, control care urmărește în principal destinația finală a produselor din această categorie pentru a nu fi deturnate in scopuri militare (art. 77). Firmele care manipulează materii nucleare trebuie să informeze despre activitățile pe care le desfășoară (art. 78).
Articolul 84 al. 3 precizează că materiile destinate nevoilor de apărare nu sunt supuse controlului. În Capitolul X sunt înscrise dispozițiile privitoare la relațiile externe ale Comunității; Articolele 101-102 și 106 prevăd competențele de încheiere de acorduri sau de convenții.
Sectiunea 3 Tratatul De La Bruxelles
Tratatele constitutive ale celor trei Comunități au fost modificate in mai multe rânduri.Astfel, în 1957, prin Convenția referitoare la unele instituții comune, s-au unificat cele trei Adunări și Curți de Justiție. S-a creat, de asemenea, un singur Comitet Economic și Social. S-au mai produs modificări în sensul adaptării unor texte din tratate cu prilejul adeziunilor noilor state.
Tratatul instituind un Consiliu Unic și o Comisie Unică pentru Comunități s-a înscris pe aceeași linie de raționalizare și reducere organică a funcționării instituțiilor comunitare.
După lungi și laborioase discuții, tratatul a fost semnat la Bruxelles la 8 aprilie 1965 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1967.
În cele 39 de articole ale sale, grupate în cinci capitole, Tratatul înscrie competențele executivelor comunitare, în sensul că nu au suferit modificări, ci au rămas așa cum fuseseră determinate în fiecare tratat de bază. Articolul 4 a confirmat existența Comitetului Reprezentanților Permanenți (COREPER), extinzându-i competențele și asupra CECO. De mare importanță s-a dovedit a fi instituirea Comisiei Unice, datorită specificității marcate atâta Înaltei Autorități cât și a Comisiilor CEE și CEEA. Armonizarea a avut loc și prin unificarea serviciilor, a comisiilor de control al veniturilor și cheltuielilor (art. 22), unificarea bugetelor (art. 20) și a administrațiilor (art. 24), prin definirea uniformă a procedurilor de desemnare a membrilor Comisiei și a duratei mandatului lor (Articolele 10-18). S-a generalizat sistemul numirii de comun acord a membrilor (art. 10, par. 1, al. 4), cu precizarea că din Comisie trebuie să facă parte cel puțin un reprezentant al fiecărui stat membru.
Tratatul precizează că reuniunea de drept a Adunării Parlamentare trebuie să fie și aceea a prezentării raportului general de către Comisie.
În acest fel, Tratatul de Fuziune apare ca un factor de optimizare a funcționării organizației și de aceea trebuie considerat ca o etapă determinantă a construcției comunitare.
Sectiunea 4 Actul Unic
Necesitatea unei reforme instituționale care să corespundă evoluțiilor politice, economice și sociale înregistrate în Europa se făcuse puternic resimțită. În iulie 1984, la Consiliul European de la Fontainbleau, s-a constituit, sub președinția senatorului irlandez J. Dooge — fost ministru de externe al Irlandei — Comitetul pentru problemele instituționale,după modelul Comitetului Spaak, cel care a redactat Tratatele de la Roma. Raportul Comitetului, numit Raportul Dooge, afirma nevoia unui salt calitativ în sensul creării "între statele europene a unei entități politice adevărate, adică a unei Uniuni Europene". Sarcina Comitetului era de a prezenta sugestii în vederea îmbunătățirii funcționării cooperării europene în domeniul comunitar, ca și în cel al cooperării politice. În vederea realizării acestui obiectiv, Comitetul preconiza convocarea unei conferințe a reprezentanților guvernelor statelor membre care să negocieze un proiect de tratat asupra Uniunii Europene.Proiectul unui tratat asupra acestei chestiuni prezentat Parlamentului European, așanumitul Proiect Spinelli, fusese elaborat în februarie 1984, moment care a determinat relansarea dezbaterilor asupra reformelor instituționale.
Raportul Dooge cuprindea patru părți:
Prima parte preciza spiritul reformelor propuse.
Cea de-a doua parte enunța obiectivele prioritare: un spațiu economic interior omogen, promovarea valorilor comune ale civilizației europene, găsirea unei identități externe.
Spațiul economic urma să fie obținut prin desăvârșirea Tratatului de la Roma, respectiv prin realizarea unei adevărate piețe interioare, libera circulație a cetățenilor, coordonarea politicilor economice, recunoașterea reciprocă a normelor, simplificarea procedurilor vamale etc. Acestora urma să li se adauge crearea unei comunități tehnologice, consolidarea Sistemului Monetar European. Promovarea valorilor comune implica dezvoltarea politicilor în domeniul mediului, în domeniul social, cultural, în crearea unui spațiu juridic european omogen.
Găsirea unei identități externe însemna, înainte de toate, dezvoltarea cooperării politice.Structurile trebuiau consolidate prin crearea unui secretariat permanent.
Cea de-a treia parte a Raportului se referea la mijloacele de realizare a acestora, mijloace ce trebuiau obținute prin instituțiile existente cărora trebuiau însă să li se dezvolte eficacitatea și legitimitatea democratică.
Cea de-a patra parte se referea la convocarea conferinței.
După multe luări de poziție pro și contra, Conferința s-a deschis la 9 septembrie 1985 la Luxemburg și s-a încheiat prin semnarea Actului Unic European, în două etape, de către miniștrii de externe ai țărilor membre — 17 februarie și 28 februarie 1986, (această ultimă dată după referendumurile naționale din Danemarca, Italia și Grecia. Actul Unic a intrat în vigoare la 1 iulie 1987).
Actul Unic European cuprinde două părți: o primă parte consacrată modificărilor
aduse tratatelor comunitare și lărgirii domeniilor de competențe, cealaltă consacrată cooperării europene în materie de politică externă.
Actul apare astfel ca un adevărat instrument de relansare instituțională și de perfecționare a pieței interne cu un impact psihologic important și, totodată, ca suport juridic al Europei ultimului deceniu. Este și motivul pentru care Actului i se spune "unic", deoarece reunește dispoziții referitoare la modificarea și completarea celor trei tratate constitutive într-un singur act juridic și, în același timp, reunește dispoziții privind unele reforme instituționale și competențe comunitare, creează noi politici și pune bazele unei cooperări europene în materie de politică externă.
Prima parte a Actului aduce modificări tratatelor, cele mai importante privind Tratatul CEE, urmărindu-se creșterea eficacității procesului decizional, a perfecționării Pieței Comune.
Actul Unic înseamnă efortul de a suprima ultimele obstacole din calea liberei circulații, lărgirea câmpului de intervenții comunitare, cu deosebire in domeniul social, în cel al mediului, al cercetării și dezvoltării tehnologice. În intenția de a ușura adoptarea propunerilor Comisiei, Actul Unic a extins votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului.
Actul Unic European, printre alte obiective pe care le înscrie în domeniul lărgirii
competențelor comunitare, a relansat și a ridicat la rangul de preocupări prioritare și pe cele de protecție a mediului. Preocupări în această privință datau de mai mult timp. Se adoptaseră mai multe "programe de acțiune în materie de mediu" — în fapt cinci astfel de programe: în 1973, 1977, 1983, 1987 și 1993 — care vizau îmbunătățirea calității și a modului de viață prin prevenirea degradării mediului.
Prin Titlul VII din Actul Unic European, intitulat "Mediul", politica de mediu a devenit o componentă a politicilor comunitare. În speță, această politică are în vedere coordonarea acțiunilor de conservare, protejare și ameliorare a calității mediului, de protecție a sănătății oamenilor, de utilizare rațională a resurselor naturale.2 Pe plan instituțional, Actul Unic a recunoscut oficial Consiliul European, a acordat puteri legislative Parlamentului European în cadrul procedurii de cooperare și a fixat principiul creării Tribunalului de Primă Instanță.
Cea de-a doua parte a Actului Unic se referă la cooperarea europeană în domeniul
politicii externe. Este continuarea procesului început prin Acordul Davignon din 1970.
Raportul a fost întocmit de directorii politici din ministerele afacerilor externe ale celor șase țări membre, însărcinați "să studieze cel mai bun mod de realizare a progreselor în domeniul unificării politice în perspectivele lărgirii". El poartă numele președintelui Comisiei, Etienne Davignon (Belgia) și a fost supus Consiliului de Miniștri la 20 iulie 1970 și adoptat la 27 octombrie din același an. Se indică în acest document că trebuie depuse eforturi maxime pentru realizarea obiectivului dorit în domeniul organizării în comun a politicilor externe ale țărilor membre. În acest fel, cooperarea în domeniu apare ca fază preliminară a unificării politicii europene, la început prin organizarea informărilor reciproce în materie de politică externă.
Ca urmare a deciziilor adoptate, statele membre au dezvoltat în mod sensibil cooperarea lor în domeniul politicii externe. Încă nu se poate vorbi însă de o adevărată
politică extern a Comunităților, ci mai mult de o coordonare a politicilor externe naționale printr-un ansamblu de mecanisme care formează ceea ce se numește Cooperarea Politică Europeană (CPE). Această cooperare era limitată însă prin absența unui temei juridic,neexistând un cadru juridic și nici obligații în consecință; nimic din toate acestea nu făceau obiectul unui tratat.
Un al doilea Raport Davignon, adoptat la 23 iulie 1973, a depășit stadiul unei simple declarații de intenții a guvernelor; el a înscris că "asupra problemelor de politică externă,fiecare stat se angajează, ca regulă generală, să nu fixeze în mod definitiv propria sa poziție fără să-și fi consultat partenerii … ."
Mai târziu, la 29 decembrie 1975, în raportul său asupra Uniunii Europene prezentat Consiliului European, Leo Tindemans, fost prim-ministru al Belgiei și președinte al Partidului Popular European, preconiza transformarea angajamentului politic în obligația juridică a statelor membre de a se consulta în scopul luării unor decizii naționale și de a adopta principiul majorității pentru luarea deciziilor comune. Se cerea astfel elaborarea unei politici externe comune, ceea ce însemna un pas înainte în construcția unei Europe federale. În Raport se accentua necesitatea sporirii eficacității printr-o mai bună coordonare a organelor interguvernamentale și a celor specializate, prin întărirea instituțiilor comunitare, a organismelor independente, prin lărgirea puterilor de execuție ale Comisiei, prin întărirea autorității președintelui și învestirea acestuia de către Parlament, prin extinderea competențelor Curții de Justiție la noi domenii de activitate comunitară, prin participarea activă a Parlamentului ales prin vot universal la procesul legislativ.
Actul Unic European, prin Titlul III, reprezintă un acord de drept internațional, o codificare a cooperării în politica externă. El a permis integrarea în tratate a unor evoluții instituționale și politici în vederea consolidării procesului comunitar.
În concluzie, Actul Unic a marcat întoarcerea la votul cu majoritate calificată, a consolidat puterile Parlamentului, Comisiei și Consiliului, a extins competențele Curții de
ustiție, a oficializat Consiliul European, a deschis noi domenii de activitate în cercetare, economie, finanțe, politică socială, mediu.
Actul Unic conferă Comisiei dreptul exclusiv de inițiativă pentru toate problemele comune care necesită legiferare și îi atribuie competențe executive lărgite; Parlamentul trebuie să coopereze și nu numai să se consulte cu Consiliul; Piața Comună, unică, extinsă, trebuia să intre în funcțiune până la 31 decembrie 1992.
Sectiunea 5 Tratatul De La Maastricht
Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut prin locul unde a fost semnat la 7 februarie 1992, în Olanda, sub numele de Tratatul de la Maastricht, a fost rezultatul reuniunii la vârf desfășurată în perioada 9-11 decembrie 1991. Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. O situație deosebită a prezentat-o Danemarca, țară în care populația a respins prin referendumul din 1992 ratificarea Tratatului și l-a acceptat printr-un alt referendum în 1993 cu o mică majoritate (56,8%). Aceasta a determinat pe șefii de state și de guverne întruniți la Birmingham și Edinburgh să adopte unele decizii care vizau apropierea procesului de construire a Europei de cetățeni. Danemarca a fost autorizată să nu participe la unele părți din Tratat — cele referitoare la ultima fază a Uniunii Monetare și la politica comună de apărare.
În ceea ce privește modificările aduse în Tratat referitoare la apropierea Europei de cetățeni, ele se referă la existența cetățeniei europene, la respectarea principiului subsidiarității, la instituirea procedurii de codecizie.
Tratatul de la Maastricht reprezintă din punct de vedere istoric încheierea procesului de integrare economică început la Paris prin semnarea Tratatului CECO și totodată întoarcerea la încercarea de integrare politică eșuată prin respingerea de către Adunarea Națională a Franței a Comunității Europene a Apărării.
În același timp, Tratatul reprezintă și un punct de plecare și de dezbatere pentru revizuirea unor articole și dispoziții care au nevoie de a fi aduse la zi, abrogate sau îmbunătățite, ca urmare a schimbărilor geopolitice internaționale intervenite. Este situația creat în primul rând de răsturnarea echilibrului internațional prin prăbușirea sistemului totalitar comunist. Tratatul de la Maastricht pune astfel premisele ultimei etape a integrării europene și anume aceea a Uniunii Politice a Europei.
Noțiunea de "uniune" apare și în preambulul Tratatului de la Roma, în care este înscris că statele membre se declară "hotărâte să pună bazele unei Uniuni tot mai strânse între popoarele europene". Sintagma "uniune europeană" sau simplu "uniune" a apărut tot mai frecvent, deși înțelesul a rămas și rămâne încă ambiguu, neavând o delimitare juridică și politică strictă. Uniunea Europeană apare mai mult în sensul de proces de aprofundare și de consolidare a construcției europene, deci, ca o prelungire a Comunităților. Uniunea Europeană reprezintă în același timp o cale spre o nouă organizație, de tip federal, așa cum fusese concepută în Proiectul de Uniune Europeană adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984, cunoscut sub numele de Proiectul Spinelli; din acest punct de vedere, Uniunea se substituie Comunităților.
Proiectul de Uniune Europeană prevedea regruparea celor trei tratate comunitare și activitățile din domeniul cooperării politice, sistemul monetar european și a altor politici noi într-o arhitectură constituțională unică cu caracter federal. Se viza consolidarea capacităților de acțiune a sistemului comunitar precum și a caracterului său democratic. Comisia urma să primească toate competențele executive și totodată să capete o mai mare independență față de state prin numirea președintelui de către Consiliul European și care la rândul lui își recruta comisarii. Pentru a primi învestitura, Comisia trebuia să-și supună mai întâi programul Parlamentului care își păstra dreptul de cenzură cu o majoritate de două treimi. Puterea legislativă și bugetară nu mai era asumată doar de Consiliul de Miniștri, ci urma să fie împărțită între Parlament, Camera Popoarelor și Consiliul de Miniștri, camera Statelor. Era afirmat și principiul subsidiarității. Nu era un proiect abstract deoarece Uniunea se sprijinea pe comunități și pe cooperare politică, avea un caracter dinamic pentru că privea o trecere progresivă de la metoda interguvernamental la sistemul comunitar; era democratic pentru că asigura separarea puterilor și pentru că acorda un rol central Parlamentului; era de inspirație federală.
Avanproiectul de tratat asupra Uniunii Europene a fost adoptat la 14 februarie 1984 de către Parlamentul European.
Tratatul de la Maastricht prevede o Uniune Europeană care "marchează o nouă etapă în procesul constituirii unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei … ".
Tratatul este un text cu peste 300 de articole cărora li se mai adaugă 17 Protocoale și 33 de Declarații. El modifică sau completează numeroase dispoziții din tratatele comunitare anterioare și introduce în același timp și dispoziții noi.
Cele 7 Titluri ale Tratatului sunt următoarele:
– Titlul I: Dispoziții comune;
– Titlul II: Dispoziții de modificare a CEE;
– Titlul III: Dispoziții de modificare a CECO;
– Titlul IV: Dispoziții de modificare a CEEA;
– Titlul V: Dispoziții privind politica externă și de securitate comună;
– Titlul VI: Dispoziții privind cooperarea in domeniul justiției și afacerilor interne;
– Titlul VII: Dispoziții finale.
În preambulul Tratatului se înscrie că Uniunea se bazează pe "Comunitățile Europene completate cu politicile și formele de cooperare stabilite prin prezentul Tratat". Astfel,Comunitățile Europene continuă să existe sub denumirea de Comunitatea Europeană, ca pilon principal al Uniunii, alături de alți doi: politica externă și de securitate comună și cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne.
Titlul I cuprinde dispoziții referitoare la procesul de integrare europeană, ca etapă în realizarea Uniunii. Formula cerută de majoritatea statelor membre a fost de "proces gradual care duce la o Uniune cu vocație federală"; formula a întâmpinat opoziția Marii Britanii care a interpretat termenul de "federal" ca fiind excesiv de integrator. În fața unei asemenea situații s-a folosit expresia "o uniune tot strânsă între popoarele Europei", formulă care mai fusese utilizată în Tratatele de la Roma și chiar în Statutul Consiliului Europei.
Trebuie totuși să menționăm că cel puțin câteva obiective fundamentale ale Uniunii,cum ar fi moneda comună, spațiul fără frontiere interioare, cetățenia europeană, politica externă și de apărare comună, au o conotație federală. Pentru evitarea unor confuzii, s-a precizat că Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre.
De reținut, Tratatul nu acordă personalitate juridică Uniunii, și astfel ea nu se substituie statelor membre.
Obiectivele Uniunii Europene sunt:
– promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, cu deosebire prin
crearea unui spațiu economic integrat, spațiu fără frontiere interioare;
– consolidarea coeziunii economice și sociale și crearea unei uniuni economice și
monetare care să ducă la o monedă unică;
– pregătirea Uniunii Monetare cu urmărirea obiectivelor de stabilitate economică;
– armonizarea politicilor naționale de ocupare a forței de muncă prin Programul de
acțiune socială al Comisiei;
– adoptarea unei strategii pe ansamblul Uniunii pentru susținerea creșterii economice, a
infrastructurii europene, a concertării eforturilor naționale în domeniul cercetării;
– afirmarea identității sale pe plan internațional, în special prin punerea la punct a unei
politici externe și de securitate comună, înțelegându-se astfel și o politică de apărare comună care să ducă, dacă va fi cazul, la o apărare comună;
– dezvoltarea și consolidarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor
interne, pentru a se răspunde nevoilor crescânde de securitate individuală și colectivă;
– consolidarea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor din statele membre prin
instituirea unei cetățenii a Uniunii;
– menținerea tuturor realizărilor comunitare și dezvoltarea lor;
– organizarea într-un mod coerent și solidar a relațiilor dintre statele membre și dintre
popoarele lor;
– creșterea eficacității mecanismelor și instituțiilor comunitare; revizuirea lor potrivit procedurii înscrise în art. Nr, par. 2;
– pregătirea terenului pentru noi adeziuni.
Conferințele interguvernamentale urmau să impulsioneze negocierile privind revizuirea instituțională și pentru aceasta să se continue lucrările pentru a se depăși lacunele tratatului în vigoare și cu deosebire prin simplificarea textelor pentru a le face mai clare, pentru ca lectura lor să fie mai facilă pentru cetățeni și altele.
În vârful Uniunii, Consiliul European dă impulsurile necesare dezvoltării ei și definește orientările politice generale. Consiliul Uniunii adoptă deciziile pentru treburile comunitare și în alte domenii. Eficacitatea Consiliului este căutată prin extinderea votului cumajoritate calificată — deja realizată prin Actul Unic în ceea ce privește Piața Comună.
Consiliul Uniunii nu este responsabil în fața Parlamentului, dar și l-a asociat la puterea de decizie prin procedura "avizului conform" și prin extinderea acestei proceduri la noi domenii.
Comisia Europeană își păstrează monopolul propunerilor pentru treburile comunitare,dar dreptul său de inițiativă este limitat în alte domenii; mandatul a fost prelungit de la patru ani la cinci ani pentru a coincide cu mandatul Parlamentului. Comisia va beneficia de o "dublă învestitură democratică", aceea a guvernelor responsabile înaintea parlamentelor lor naționale și aceea a Parlamentului European ales.
Parlamentului European i-au fost sporite competențele, deja lărgite prin dispozițiile Actului Unic. El va trebui să fie consultat de guverne înainte de desemnarea președintelui Comisiei; poate aproba sau refuza prin vot învestitura Comisiei și printr-un vot de cenzură o poate sili să demisioneze. În acest fel, Parlamentul și-a dezvoltat puterea de control asupra Comisiei. Prin dreptul de "codecizie" puterea Parlamentului s-a extins și mai mult, după cum s-a extins și puterea sa de control bugetar; de asemenea, a căpătat dreptul de a institui comisii de anchetă.
Curtea de Justiție a căpătat noi competențe în ceea ce privește aplicarea de sancțiuni statelor membre, în situația încălcării de către acestea a unor obligații din tratat.
Curții de Conturi i s-au conferit puteri de control bugetar sporite.
Comitetul Economic și Social a căpătat dreptul de inițiativă prin emiterea unui aviz, în situația când o apreciază ca oportună.
În Titlul III și IV se înscriu modificările aduse Tratatelor CECO și CEEA pentru a le pune de acord cu modificările din Tratatului CEE, aduse în Titlul II. Competențele acordate Comunității Europene de către Uniune sunt mult mai largi decât cele fixate prin tratatul de la Roma, atât în domeniul economic cât și în acela al politicilor comune, mai cu seamă în instituirea unei uniuni economice și monetare. S-au atribuit și accentuat competențe, cum ar fi cele privind cetățenia europeană, cultura, sănătatea publică, protecția consumatorilor, mediul, politica socială.
Domeniile care fuseseră schițate în Actul Unic European au fost extinse, în sensul consolidării:
– politicii de coeziune economică și socială destinată să reducă diferențele dintre
nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni;
– politicii de cercetare și dezvoltare tehnologică care să regrupeze toate acțiunile
comunitare de asemenea natură;
– politicii mediului, completate cu acțiuni preventive de protecție a acestuia;
– politicii comerciale externe, prin îmbunătățirea procedurilor de negociere.
Politica de protejare a mediului a fost accentuată și prin o serie de dispoziții cuprinse în Titlul XVI — "Mediul" — art. 130R-130S-130T, devenind prin art. 2 din Prima Parte a tratatului de la Maastricht un principiu fundamental al Comunității: "Comunitate are ca misiune … să promoveze o dezvoltare armonioasă și echilibrată a activităților economice pe ansamblul Comunității, o creștere durabilă și neinflaționistă respectând mediul …". Art. 3 lit. K întărește dispozițiile de mai sus precizând că acțiunea Comunității comportă și "o politică în domeniul mediului". Art. 130R mai adaugă dispozițiilor înscrise în Actul Unic European un nou orizont care se referă la promovarea pe plan internațional a unor măsuri destinate să facă față problemelor regionale sau planetare de mediu.
S-au mai deschis numeroase câmpuri de acțiune:
– cetățenia europeană s-a constituit în scopul consolidării identității europene; ea nu suprimă cetățenia națională, dar îi conferă acesteia drepturile despre care s-a mai vorbit;
– educația și pregătirea profesională, care făcuseră deja obiectul unor programe specifice
(de exemplu, programele Erasmus și Lingua) vor fi completate și încurajate pentru a li se da o dimensiune europeană;
– cultura, pentru a se promova specificitatea culturii europene prin "promovarea culturilor naționale", cu respectarea diversității naționale și regionale;
– la fel, în domeniul sănătății publice, în cel al protecției consumatorilor, in infrastructura transporturilor, telecomunicațiilor, energiei etc.
Importanța Tratatului se manifestă și sub alte aspecte: a transformat Comunitatea
Economică Europeană (CEE) în Comunitatea Europeană (CE)9; a supus noi domenii
procesului de integrare comunitară. Ne referim, de pildă, la politica comună de vize, la
politica comună privind industria, de cooperare în dezvoltare ș.a. Dispozițiile Tratatului
consolidează competențele comunitare și în domeniul politicii sociale dezvoltând și procesul Uniunii Economice Monetare.
Tratatul de la Maastricht reprezintă, cu toate lacunele și insuficiențel sale, un rezultat important în procesul de unificare europeană. El nu ar fi fost posibil fără o lungă și laborioasă activitate de negociere, de dezvoltare a politicilor comunitare care a permis demararea unificării.
O primă lacună a Tratatului constă în inadecvarea lui la procesul de lărgire a Uniunii.
Un tratat pentru 12 și mai apoi pentru 15 state reflectă o idee care nu mai poate satisface o comunitate lărgită cu noile state ce într-un viitor apropiat vor deveni membre.
S-a făcut resimțită nevoia imediat a unei reforme instituționale globale a Uniunii
Europene care să determine cu rapiditate și eficacitate mecanismele de decizie, criteriile de numire a comisarilor, raporturile dintre Parlament și Consiliu. Cu prilejul conferinței interguvernamentale din 29 martie 1996 de la Torino, s-a cerut generalizarea deciziilor luate cu majoritate și în politica externă, eliminarea dreptului de veto, extinderea competențelor Parlamentului, crearea treptată a unei apărări comune prin integrarea Uniunii Europei Occidentale, o alianță militară a europenilor, lupta împotriva criminalității, europenizarea justiției, reforma Comisiei, respectiv fiecare țară să aibă un singur comisar, Parlamentul limitat la 700 de deputați aleși după criterii care să reflecte mai bine realitățile demografice.
Uniunea Economică și Monetară (UEM). Nu putea fi realizată o mare piață interioară fără să se asigure stabilitatea parităților monetare.
O limitare a fluctuațiilor diferitelor devize fusese asigurată printr-o rezoluție a Consiliului European, reunit la 5 decembrie 1978 la Bruxelles, care a creat Sistemul Monetar European (SME). La 13 martie 1979, SME a intrat în funcțiune.
SME se caracterizează prin următoarele trăsături:
-găsirea unei rate de schimb stabile, dar care poate fi ajustată (determinarea unui "curs pivot" pentru fiecare monedă în raport cu un punct de referință constituit de ECU;marginile de fluctuație sunt determinate de intervenția băncilor centrale ale țărilor interesate);
-căutarea unei repartiții juste a sarcinilor de intervenție a băncilor. SME a creat așa-numiții indicatori de divergență care să dea posibilitatea cunoașterii monedei al cărei curs a variat cu ľ din marginea maximă autorizată în raport cu ansamblul monezilor, adică în raport cu fostul ECU, actualul euro;
-dezvoltarea solidarității între țările membre. Aceasta înseamnă punerea în comun în cadrul Fondului European de Cooperare Europeană (FECOM) a 20% din rezervele în aur și în dolari ale băncilor centrale. În contrapartidă, băncile centrale primesc euro pe care pot să-i utilizeze în reglementările dintre ele. Rostul acestor operațiuni este să descurajeze
eventualele atacuri speculative.
Toate acestea au permis și un oarecare succes în lupta împotriva inflației. În același timp cu instituirea SME, Consiliul European a preconizat și consolidarea convergenței politicilor economice, deci măsuri care să ducă la adoptarea aceleiași politici economice în toate țările membre prin coordonarea lor, evitarea contradicțiilor și a efectelor negative ale unora asupra altora determinate de diferențe de structură, de condiții economice și sociale, de opțiune politică.
Procesul de creare a unei uniuni economice și monetare are două origini. Mai întâi, în 1970, planul Werner și apropierea politicilor monetare care i-au urmat în cadrul "șarpelui monetar", înlocuit cu SME. În al doilea rând, Actul Unic European, care prevedea definitivarea pieței interioare. Est clar că piața unică permite condițiile de realizare ale unei uniuni monetare, în timp ce uniunea monetară este indispensabilă bunei funcționări a pieței unice. De aici și faptul că Uniunea Economică și Monetară s-a impus ca o etapă majoră a construcției europene.
Obiectivul Uniunii este definit în art. 2 astfel: "Comunitatea are ca sarcină, prin stabilirea unei piețe comune și a unei uniuni economice și monetare … să promoveze o dezvoltare armonioasă și echilibrată a activităților economice în ansamblul Comunității, o creștere durabilă și neinflaționistă, cu respectarea mediului, un grad înalt de convergență a performanțelor economice, un nivel de ocupare a forței de muncă și de protecție socială ridicat, creșterea nivelului și calității vieții, a coeziunii economice și sociale și a solidarității între statele membre."
Acțiunile întreprinse se înscriu în două direcții: politica economică și politica monetară. În ceea ce privește politica economică, fiecare stat și-o conduce pe a sa, dar cu respectarea regulilor comune al căror obiectiv principal este îndreptat spre reducerea deficitelor publice. În privința politicii monetare, obiectivul principal este menținerea stabilității prețurilor.
Moneda unică europeană euro.
Trecerea la Uniunea Monetară s-a realizat în trei etape:
– prima etapă a început la 1 iulie 1990, fază în care s-a realizat libera circulație a capitalurilor precum și convergența politicilor macroeconomice ale statelor membre;
– o a doua etapă a început la 1 ianuarie 1994, ca fază esențială, tranzitorie spre moneda unică, menită să asigure trecerea la faza a treia;
– cea de-a treia etapă, 1997-1999, a avut drept punct culminant adoptarea monedei unice. Pentru adoptarea monedei unice au trebuit să fie îndeplinite o serei de condiții: stabilitatea prețurilor, limitarea deficitului public, menținerea fluctuației în limitele Sistemului Monetar European, fixarea nivelului dobânzilor pe termen lung. S-a stabilit că în situația în care aceste condiții nu vor fi satisfăcute, se vor acorda derogări unor state.
Moneda unică europeană a intrat în funcțiune în tranzacțiile bancare la 1 ianuarie
1999, când vechiul ECU a fost înlocuit cu euro, și o dată cu aceasta a fost adoptat și un nou sistem monetar european. A urmat introducerea monedei europene în circuitul general la 1 ianuarie 2002. Bancnote și monezile au circulat o perioadă în paralel cu valutele naționale.
Din punct de vedere tehnic drumul spre moneda unică a fost pregătit cu multe eforturi. Încă din 1996 la Paris au fost reproduse monezi în euro — nouă modele, de la 5 centime până la 5 euro. Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, a studiat gama de bilete de bancă. Mașinile de calcul și programele calculatoarelor au fost modificate. Personalul bancar a trebuit să capete o nouă formație, potrivită monedei unice. Mașinile care distribuie biletele de bancă au trebuit adaptate. Salariile, declarațiile de impunere, documentele de securitate socială au trebuit de asemenea schimbate.
Uniunea Monetară este una din realizările cele mai importante ale istoriei comunitare,iar introducerea unei monede unice este un eveniment fără precedent în istoria monetară a continentului. Credibilitatea și stabilitatea monedei unice a fost determinată de o politică fiscală riguroasă. Însă nici politica monetară unică, prin ea însăși, nu a putut garanta singură stabilitatea prețurilor. Ea a fost însoțită de o disciplină fiscală adecvată la nivelul întregului ansamblu al Uniunii Economice și Monetare.
De o importanță deosebită apare problema cooperării între băncile centrale naționale și cea a politicilor monetare ale statelor membre, cooperare asigurată la început de un Institut Monetar European (IME). Institutul avea rolul de a supraveghea funcționarea Sistemului Monetar European și de a prelua funcțiile Fondului european de cooperare monetară (FECOM) și de a facilita utilizarea euro.
Institutul Monetar European, creat la 1 ianuarie 1994, a fost un organism provizoriu care a acționat in cea de-a doua fază a Uniunii Economice și Monetare. El a fost condus de un Consiliu format dintr-un președinte și de guvernatorii băncilor centrale naționale. Sarcina acestuia a fost de a pregăti aspectele tehnice ale trecerii la cea de-a treia etapă. O dată cu intrarea în vigoare a acestei etape, aparatul instituțional al Uniunii Economice și Monetare a devenit operațional.BCE și băncile centrale naționale au format un Sistem European de Bănci Centrale (SEBC) al cărui obiectiv prioritar este asigurarea stabilității prețurilor. În acest scop, SEBC a beneficiat de o completă autonomie, garantată în mod formal de Tratatul de la Maastricht, autonomie față de autoritățile politice naționale și europene. Sistemul moștenește și credibilitatea băncilor centrale naționale, de altfel cele mai prestigioase, pe care le înglobează.
În concluzie, Uniunea Europeană, potrivit dispozițiilor Tratatului de la Maastricht cuprinde statele membre în jurul a trei piloni de acțiune comună:
Primul pilon este cel reprezentat de comunitățile europene create în 1951 și 1957 care toate sunt angajate pe calea Uniunii Economice și Monetare și dezvoltă politici comunitare în domeniile mediului, de sănătate, de educație, de cercetare etc.;
Cel de-al doilea pilon, politica externă și de securitate comună (PESC) își are baza juridică principală în termenii Titlului V, art. J(1-11) al Tratatului asupra Uniunii Europene și în art. 228A al Tratatului Comunității Europene. PESC acoperă toate domeniile de politică externă și de securitate. Obiectivele acestuia sunt protecția și dezvoltarea unor valori comune, cum sunt independența, securitatea, pacea, democrația și
respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Obiectivele sunt realizate prin
cooperarea statelor membre, prin acțiuni întreprinse în comun.
Cel de-al treilea pilon, cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne (CJAI) își are temeiul juridic principal în dispozițiile Titlului VI, art. K(1-9), din Tratatul asupra Uniunii și în art. 100 (C și D) din Tratatul Comunității Europene. Articolul K1 definește patru tipuri de cooperare: judiciară civilă, penală, vamală, și a polițiilor. În același timp, se mai enunță cinci noi domenii: politica de azil, cea de trecere a frontierelor exterioare și exercitarea controlului la acestea, politica de emigrare și politica față de cetățenii unor terțe state, lupta împotriva toxicomaniei și a fraudei internaționale.
Este de semnalat că Uniunii Europene i s-a asigurat un cadru instituțional comun capabil să-i asigure coerența și continuitatea acțiunilor duse în toate aceste trei domenii.
Sectiunea 6 Tratatul De La Amsterdam
La 2 octombrie 1997 cei 15 miniștri ai afacerilor externe din țările membre ale Uniunii Europene au semnat la Amsterdam tratatul redactat în iunie 1997 cu prilejul încheierii Conferinței interguvernamentale care a avut loc la acea dată în capitala olandeză. Tratatul de la Amsterdam reprezintă o etapă de mare importanță în desfășurarea procesului de reformă a instituțiilor comunitare în sensul adâncirii integrării prin creșterea calității democratice a Uniunii, a identității ei în perspectiva lărgirii organizației, toate acestea trebuind să determine o Europă mai apropiată de cetățeni.
În acest fel, Tratatul de la Amsterdam nu constituie încheierea unei evoluții instituționale ci o fază a unui proces cu o dezvoltare constantă. Probleme deosebite sunt ridicate atât din punct de vedere al adâncirii integrării cât și din punct de vedere al lărgirii Uniunii. Aparent distincte, cele două aspecte ale construcției europene sunt legate strâns. Adâncirea integrării înseamnă consolidarea solidarității dintre statele membre. Este vorba deci de a se atribui noi competențe Uniunii, de crearea monedei unice, consolidarea uniunii economice și monetare etc. Lărgirea organizației înseamnă procesul de extindere geografică prin adeziunea unor noi țări membre; cu alte cuvinte, lărgirea înseamnă aspectul spațial în construirea Europei și ca urmare și una și alta se succed: prima permite reușita celei de-a doua. O Europă care va avea într-un viitor nu prea îndepărtat circa 30 de state membre cere reforme structurale pe toate planurile, reforme de mare eficacitate și din punct de vedere democratic. Procesul de integrare cu o deschidere largă spre viitor, perfectibil fără încetare, se bazează pe câteva principii fundamentale: democrație, libertate, drepturile omului, statul de drept, justiție socială, solidaritate și coeziune pe o reală transparență.
Tratatul a lăsat intacte multe din prevederile Tratatului de la Maastricht cum sunt de pildă cele din capitolul referitor la Uniunea Economică și Monetară așa cum au fost completate prin noul Pact privitor la stabilitate și folosirea forței de muncă. În competențele Uniunii Europene vor intra sau se vor accentua noi domenii ca de pildă acelea privitoare la un nivel crescut de ocupare a forței de muncă, la o dezvoltare echilibrată și neinflaționistă, durabilă, la definirea progresivă a politicii de apărare comună ș.a. A devenit evident că o politică externă și de securitate comună (PESC) nu poate avea o temelie solidă și nici o capacitate operațională fără o politică comună de apărare. De asemenea, o temă majoră a noului tratat este și accentuarea dezvoltării unui spațiu de libertate, securitate și de justiție în cadrul căreia să fie asigurată libera circulație a persoanelor prin măsuri adecvate controlului la frontierele Uniunii Europene, controlului imigrărilor, azilului precum și prevenirii criminalității.
Tratatul de la Maastricht a fost completat cu texte mai ample și precise și în ceea ce privește politica de mediu. S-a înscris expres nevoia de promovare a unei dezvoltări durabile cu "un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului", formulă care a înlocuit-o pe cea din Tratatul de la Maastricht de "respectare a mediului". O altă schimbare constă și în înscrierea principiului "egalității dintre bărbați și femei" alături de "promovarea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție socială". Principiul egalității între bărbați și femei în procesul muncii constituie una din dispozițiile cele mai importante ale Tratatului. A fost lărgită considerabil și definirea noțiunii de egalitate în ceea ce privește remunerarea muncii. Din acest punct de vedere, Tratatul de la Amsterdam reprezintă și o codificare a principiului nediscriminării în funcție de sex, principiu fundamental și în dreptul comunitar.
Se știe că necesitatea creării unei cetățenii europene a fost recunoscută pentru prima dată în scris în proiectul de tratat asupra Uniunii Europene (Raportul Spinelli) și adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984. Tratatul de la Maastricht a dat expresie juridică acestui concept și a pus în evidență caracterul evolutiv legat de progresul construcției comunitare, de libertatea absolută de circulație și de alegere a domiciliului, de participare la viața politică a cetățenilor oricărui stat comunitar, de egalitatea de tratament între cetățenii tuturor statelor în materie de protecție diplomatică și consulară.
Tratatul de la Amsterdam a dat o mai bună definiție cetățeniei europene și a legat o mai strâns de respectarea drepturilor omului stabilind o regrupare a drepturilor referitoare la cetățenia europeană într-un capitol unic. În acest fel s-a subliniat că definirea cetățeniei europene precum și o mai înaltă respectare a drepturilor omului constituie un obiectiv prioritar de realizat în cadrul reformei Uniunii.
Analiza făcută de Parlamentul European a învederat calitățile dar și lacunele pe care Tratatul de la Amsterdam nu a reușit încă să le elimine. Tratatul, deși cuprinde multe dispoziții care să avanseze reforma instituțiilor comunitare, lasă nerezolvate multe aspecte importante cum sunt cele care aparțin problemelor sociale, ocuparea forței de muncă, reducerea șomajului, armonizarea fiscală. Toate acestea se cer soluționate in cele mai mici detalii pentru a nu se întârzia noile adeziuni.
S-a apreciat că Tratatul de la Amsterdam privilegiază în principiu metoda comunitară și că a reușit să circumscrie în mod acceptabil riscurile unei integrări diferențiate. Progrese reale trebuie înregistrate în perfecționarea mecanismelor pieței unice, în suprimarea barierelor pentru investițiile garantate de guverne, reducerea practicilor birocratice și a șomajului, consolidarea politicilor de protecție socială, asigurarea unui sistem fiscal capabil să încurajeze crearea de locuri de muncă și deci a pieței muncii.
În acest sens, s-au pronunțat și unele grupuri politice în cadrul Parlamentului European. De pildă, Grupul socialiștilor europeni a publicat în zilele de 29 și 30 ianuarie 1999 un manifest în care se propune reorientarea construcției europene. S-a cerut elaborarea unui pact european pentru locuri de muncă, o mai bună coordonare a politicilor economice pentru aplicarea unei strategii europene de creștere care să se bazeze pe moneda unică, pe consum și pe investiții. S-a propus dezvoltarea unor ample lucrări de infrastructură, un dialog mai strâns între Banca Centrală Europeană (BCE) și instanțele de politică economică ale Uniunii. S-a mai propus elaborarea unei carte europene a drepturilor fundamentale civile, economice, sociale și culturale, care să accentueze subiectul egalității de șanse între femei și bărbați. De asemenea și o reformă a bugetului european este necesară pentru găsirea de noi surse de finanțare a investițiilor prin prisma constrângerilor bugetare impuse de Pactul de stabilitate adoptat la Amsterdam.
Lupta împotriva șomajului este considerată în toate statele membre ale Uniunii ca fiind o problemă economică și socială majoră. Încă din 1992, Consiliul European de la Edinburgh și cel întrunit la Copenhaga în 1993 a fost adoptată Inițiativa europeană pentru creștere care a dat un impuls luptei împotriva șomajului la nivel comunitar. Întrunirea la vârf de la Essen (1994) a enunțat o serie de principii in acest sens. Ca urmare a acestor dezbateri, în Tratat a fost introdus un capitol (Capitolul 3) consacrat problemelor de ocupare a forței de muncă. Dispozițiile cuprinse în acest capitol au obligat statele membre să se angajeze în elaborarea și în desfășurarea unei strategii coordonate pentru ocuparea forței de muncă.
Tratatul de la Amsterdam a încorporat (Capitolul 4) Acordul asupra politicii sociale clarificând astfel obiectivele acestei politici: îmbunătățirea mediului de muncă, a condițiilor de muncă, informarea și consultarea lucrătorilor, egalitatea de șanse pe piața muncii, de tratament între bărbați și femei, integrarea persoanelor din afara pieței de muncă, îmbunătățirea securității sociale, protecția lucrătorilor în situația pierderii locurilor de muncă, reprezentarea colectivă a lucrătorilor și patronatului ș.a.
Și-au făcut loc în dispozițiile Tratatului (Capitolul 5) și problemele de mediu și de
protecție a acestuia, probleme care să fie integrate în politicile și obiectivele comunitare. Au mai fost înscrise dispoziții privitoare la asigurarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății (Capitolul 6) care să fie încorporate în toate politicile și activitățile comunitare, de protecție a consumatorilor (Capitolul), de luptă împotriva utilizării frauduloase a fondurilor comunitare (Capitolul 8), de consolidare a dezvoltării regionale și cooperării transfrontaliere ș.a. A fost formulată cerința importantă a aplicării corecte și consecvente a principiului subsidiarității (Capitolul 9) atât de necesar în perspectiva noilor etape de integrare; în aceeași măsură, a fost formulat și principiul transparenței ca o regulă fundamentală a democrației (Capitolul 10).
Calitatea legislației comunitare a făcut obiectul unui mănunchi de prevederi înscrise în Tratat (Capitolul 10) în sensul că legislația trebuie să fie mai comprehensibilă, mai clară pentru cetățeni. Au fost reformulate dispoziții din Tratatul de la Maastricht în scopul de a se asigura eficacitatea și coerența ansamblului de acțiuni externe ale Uniunii Europene în cadrul politicilor de relații externe, de securitate, economice și de dezvoltare (Secțiunea C).
Evident, o importanță deosebită a fost acordată și reformei instituțiilor comunitare (Secțiunea D). În acest fel, reformele aduse prin dispozițiile Tratatului de la Amsterdam vor produce efectele lor practice într-un viitor cât mai apropiat. Multiplele proceduri de decizii au fost reduse la trei: codecizia, avizul conform, consultarea, și astfel Consiliul și Parlamentul au fost puse pe picior de egalitate în procesul legislativ. Prin extinderea procedurii de codecizie la 24 de noi domenii Parlamentul (Capitolul 14) a obținut o participare la responsabilitatea legislativă în aproape toate domeniile legislației comunitare.
În ceea ce privește perfecționarea metodelor de lucru în cadrul Consiliului (Capitolul15) o reformă esențială a privit extinderea votului cu majoritate calificată. În perspectiva lărgirii Uniunii, Comisiei (Capitolul 16) îi revine un rol de mare importanță, Parlamentul rezervându-și însă dreptul de a numi președintele Comisiei la propunerea Consiliului European. A rămas însă nesoluționată fixarea numărului de comisari; la ora actuală, Comisia este formată din 20 de comisari, iar creșterea numărului de state membre ar duce la un număr excesiv de comisari. În ceea ce privește Curtea de Justiție (Capitolul 17), Tratatul nu aduce modificări notabile.
În dispozițiile Tratatului (Capitolul 18) Curții de Conturi i s-a conferit statutul de instituție a Uniunii Europene, întărindu-i-se astfel poziția instituțională. Cu noile dispoziții referitoare la cooperarea vamală și la lupta împotriva fraudei, Curtea de Conturi va fi în măsură să aducă îmbunătățiri însemnate finanțelor comunitare. Tratatul consolidează și rolul Comitetului Economic și Social și pe cel al Comitetului Regiunilor în procesul legislativ al UE.
Elaborarea Tratatului a pretins o activitate îndelungată și dificilă. A fost rezultatul unei serii întregi de analize desfășurate în cadrul instituțiilor comunitare, cu deosebire în Parlamentul European, analize care s-au încheiat cu rezoluții adoptate în perspectiva Conferinței interguvernamentale din 17 mai 1995, 13 martie și decembrie 1996 (Torino și Dublin), 16 ianuarie, 13 martie, 11 iunie și 26 iunie 1997, ultima fiind reuniunea de la Amsterdam a Consiliului European. Activitatea Conferinței interguvernamentale s-a desfășurat pe problematica revizuirii Tratatului de la Maastricht după intrarea în vigoare a acestuia. Este astfel evident că procesul de revizuire a Tratatului a început practic încă din momentul intrării lui în vigoare, pentru că, așa cum s-a cerut, Europa trebuie să avanseze "cu hotărâre dar și cu prudență".
Inițial Conferința interguvernamentală își propusese să aducă corecții referitoare la rolul Parlamentului, la ierarhia actelor comunitare, la dezvoltarea politicii externe și de securitate comună (PESC), la modul de funcționare a celor trei piloni ai Uniunii Europene, precum și extinderea competențelor comunitare în noi domenii precum energia, protecția civil și turismul.
Evenimentele interne și externe au lărgit în mod considerabil misiunile Conferinței interguvernamentale. În ceea ce privește evenimentele interne, o dată cu ratificarea Tratatului de la Maastricht popoarele statelor membre au denunțat tehnocrația europeană precum și îndepărtarea tot mai resimțită dintre instituțiile comunitare și cetățean.
În privința evenimentelor externe probleme deosebite au fost puse de perspectiva lărgirii Uniunii cu țări din Europa Centrală și de Est (PECO).
În aceste condiții, Conferința interguvernamentală a avut de rezolvat obiective foarte importante și în primul rând apropierea Europei de cetățenii săi, viitoarele lărgiri ale Uniunii Europene, acestea pretinzând reforme adânci în funcționarea instituțiilor comunitare, reforme care să le facă mai eficace și mai democratice. Au trebuit găsite modalități de aplanare a divergențelor dintre țările mari și cele mai mici în vederea angajării acestora în mod ireversibil pe calea uniunii politice. Trebuiau găsite soluții comune pentru a nu se asista la stagnarea dinamicii europene sau chiar la reculul acesteia.
Toate acestea au pretins consultări laborioase, s-au cerut avize diferitelor organe ale Uniunii Europene: Comisiei de afaceri externe, Comisiei de securitate și de apărare, Comisiei de agricultură și de dezvoltare rurală, Comisiei de buget, Comisiei economice, Comisiei monetare, Comisiei de politică industrială, Comisiei de cercetare și dezvoltare tehnologică, Comisiei juridice și de drepturi ale cetățenilor, Comisiei de relații economice externe, Comisiei de afaceri sociale, Comisiei forței de muncă și altele încă. S-au cerut avize și unor organizații neguvernamentale.
S-a apreciat de către Parlamentul European că multe din aspectele politice al Uniunii Europene sunt încă limitate și că din această cauză și procesul de construire a unei uniuni politice europene "este neterminat".
Într-un amplu raport înaintat Parlamentului European la 5 noiembrie 1997, raportorii detaliază cele 9 secțiuni ale tratatului de la Amsterdam astfel:
I Introducere
II Obiectivele Uniunii Europene și ale comunităților europene
III Secțiunea A – Libertate, securitate și justiție
Capitolul 1 Drepturile fundamentale și nediscriminarea
Capitolul 2 Realizarea progresivă a unui spațiu de libertate, securitate și justiție
IV Secțiunea B – Uniunea și cetățeanul
Capitolul 3 Ocuparea forței de muncă
Capitolul 4 Politica socială
Capitolul 5 Mediul
Capitolul 6 Sănătatea publică
Capitolul 7 Protecția consumatorilor
Capitolul 8 Alte politici comunitare
Capitolul 9 Subsidiaritatea
Capitolul 10 Transparența
Capitolul 11 Calitatea legislației comunitare
V Secțiunea C – O politică externă eficace și coerentă
Capitolul 12/13 Politica externă și de securitate comună. Relațiile
economice externe
VI Secțiunea D – Instituțiile Uniunii
Capitolul 14 Parlamentul European
Capitolul 15 Consiliul
Capitolul 16 Comisia
Capitolul 17 Curtea de Justiție
Capitolul 18 Alte probleme instituționale
Capitolul 19 Rolul parlamentelor naționale
VII Secțiunea E – Cooperare mai strânsă – "Flexibilitate"
VIII Secțiunea F – Simplificarea și codificarea tratatelor
IX Consecințe pentru Parlamentul European
Sectiunea 7 Tratatul De La Nisa
Tratatul de la Amsterdam a adus modificări importante Tratatului asupra Uniunii Europene și Tratatului care a instituit Comunitatea Europeană. Prin acest tratat, s-au adus clarificări asupra garanțiilor în materie de protecție a drepturilor fundamentale, cu deosebire în ceea ce privește egalitatea dintre femei și bărbați, nediscriminarea și tratarea datelor cu caracter personal. Tratatul a mai adus precizări în domeniul liberei circulații a persoanelor în spațiul comunitar; a fost consacrată cooperarea politică și judiciară în materie penală și au fost precizate condițiile de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul juridic al Uniunii Europene; a fost dezvoltat conceptul de cetățenie europeană, au fost definite strategiile comune în favoarea ocupării locurilor de muncă precum și coordonării politicilor naționale; a fost consolidată politica de protecție a mediului, de promovare a unui nivel ridicat de sănătate publică; au fost aduse clarificări în materie de protecție a consumatorilor.
În scopul unei mai bune valorificări a intereselor Uniunii Europene pe scena internațională, Tratatul de la Amsterdam a extins politica comercială comună și a consolidat reforma politicii externe și de securitate comună. În perspectiva lărgirii Uniunii Europene au fost explicitate câteva reforme instituționale, cum sunt consolidarea rolului Parlamentului European, extinderea votului cu majoritate calificată, structura și funcționarea Comisiei Europene, consolidarea rolului Curții de Conturi, al Curții de Justiție, al Comitetului Economic și Social și al Comitetului Regiunilor, a fost consolidat principiul subsidiarității ș.a. Evoluția integrării europene va solicita alte reforme capabile să răspundă unor probleme de mare importanță, cum sunt adaptarea și perfecționarea instituțiilor europene la procesul de extindere a Uniunii Europene sau la unele aspecte referitoare la politica externă și de securitate comună.
Trebuie amintit că funcționarea și structura instituțiilor europene au fost concepute pentru anii '50, atunci când Uniunea nu număra decât 6 membri, respectiv Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda.
Anul 2004 a marcat aderarea a încă 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria. In 2007, Bulgaria și România au aderat si ele la Uniunea Europeana.
Consiliul European, reunit la Köln la 3-4 iunie 1999, a decis să se demareze lucrările pregătitoare ale unei noi conferințe interguvernamentale care să trateze reforma prevăzută în "Protocolul instituțional". În cadrul conferinței interguvernamentale, care s-a deschis la 14 februarie 2000 la Nisa, s-au dezbătut o serie de probleme cu privire la necesitatea confirmării într-un text "constituțional" a drepturilor și obligațiilor cetățenilor europeni, a angajamentului instituțiilor europene de a ține seama de preocupările lor în materie de utilizare a forței de muncă, de mediu. S-au pus în discuție probleme legate de identitatea proprie a Uniunii Europene, de creare a unei Europe a apărării, de politica comercială, de reformă în materie instituțională ș.a.
Între 7-11 decembrie 2000, întâlnirea la vârf a șefilor de state și guverne, care a avut loc la Nisa, a adoptat textul tratatului, care a fost semnat la 26 februarie 2001 de către Consiliul Uniunii Europene și, ca urmare, a fost deschis spre ratificare.
Semnarea Tratatului de la Nisa a încheiat conferința interguvernamentală mai sus amintită. Obiectul conferinței a fost adaptarea funcționarii instituțiilor europene în vederea primirii de noi membri. Astfel, Tratatul a deschis calea celei mai mari lărgiri preconizate de Uniune, cu perspectivele unei păci durabile, stabilității și prosperității pentru ansamblul țărilor europene democratice.
Tratatul de la Nisa nu este însă decât o etapă. El a marcat un nou pas în pregătirea lărgirii Uniunii cu țări din zonele centrale, estice, mediteraneene și baltice ale Europei. Deciziile finale privind modificările aduse tratatelor au fost adoptate de șefii de state și guverne ai statelor membre, reuniți în Consiliul European.
Tratatul aduce modificări următoarelor instituții europene: Parlamentul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi, cărora li se adaugă și două organe comunitare consultative, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor.
Aceste modificări sunt:
-Modificări legate de Parlamentul European. Prin Tratat s-a consolidat rolul colegislator al Parlamentului European. A fost creată o nouă bază juridică în scopul de a permite Consiliului să fixeze statutul partidelor politice la nivel european. În perspectiva lărgirii, Tratatul a limitat numărul maxim de deputați europeni la 732. De asemenea, a fost prevăzută repartizarea locurilor între statele membre și țările candidate. Acestea din urmă nu vor deține locuri în Parlament decât ulterior aderării.
-Modificări legate de Consiliu. Într-o Uniune care va număra într-o zi aproximativ 30 de state membre, un acord unanim va fi foarte greu de atins, existând riscul ca acțiunea Uniunii Europene să fie paralizată. Se impunea deci ca această reformă să reducă numărul situațiilor în care un stat membru poate ridica veto-ul său. În asemenea condiții, Tratatul permite o majoritate calificată asupra deciziilor ce vor fi adoptate pentru aproximativ 30 de dispoziții, care până acum erau guvernate de regula unanimității. În ceea ce privește politicile comunitare, aproximativ 12 dispoziții permit luarea deciziei cu majoritate calificată. Este vorba de decizii în domeniul cooperării judiciare civile, în domeniul acordurilor comerciale privind serviciile sau proprietatea intelectuală. Referitor la ponderarea voturilor, noul Tratat a prevăzut că ea va fi modificată începând cu 1 ianuarie 2005.
-Modificări legate de Comisia Europeană. Din momentul aderării la Uniune a celorlalte 12 state, prin menținerea actualului sistem Comisia ar număra 33 de membri. Tratatul limitează numărul comisarilor, astfel că începând cu 2005 fiecare stat membru va avea un singur comisar. Tratatul de la Nisa a decis consolidarea puterii președintelui Comisiei, ca o măsură indispensabilă pentru asigurarea coerenței unui colegiu lărgit la peste 20 de membri. Președintele Comisiei decide repartizarea portofoliilor și poate să remanieze responsabilitățile comisarilor, având totodată dreptul să ceară demisia unui comisar, care trebuie însă aprobată de plenul Comisiei.
-Modificări legate de Curtea de Justiție. Ținându-se seama de supraaglomerarea cazurilor de rezolvat, și de faptul că numărul este în crește și mai mult o dată cu aderarea noilor membri, situație care ar duce la mari întârzieri în soluționare, Tratatul de la Nisa a repartizat mai eficient competențele între Curte și Tribunalul de primă instanță. S-a prevăzut posibilitatea creării de camere jurisdicționale, specializate în anumite domenii. Conform Tratatului, în condițiile Uniunii lărgite, Curtea va număra atâția judecători câte state membre vor alcătui Uniunea. Pentru a se evita convocarea plenului, Tratatul prevede posibilitatea întrunirii Curții într-o Mare Cameră, alcătuită din 13 judecători.
-Modificări legate de Curtea de Conturi. Tratatul a stabilit că această instituție trebuie să fie alcătuită dintr-un reprezentant al fiecărui stat. Numirea membrilor este validată de Consiliu, cu majoritate calificată, pentru un mandat de șase ani. Curtea de Conturi poate să creeze Camere pentru adoptarea anumitor categorii de rapoarte sau avize. Curtea și instituțiile de control naționale sunt invitate să-și îmbunătățească cooperarea prin crearea unui comitet de contact cu președinții instituțiilor naționale.
-Modificări legate de Comitetul Economic și Social. Tratatul precizează că această instituție trebuie să fie compusă din reprezentanți ai diferitelor categorii ale societății civile organizate. Numărul membrilor a fost limitat la 350, ceea ce permite menținerea numărului actual de membri pentru fiecare stat.
-Modificări legate de Comitetul Regiunilor. Numărul membrilor săi a fost limitat la 350. Tratatul de la Nisa impune, de asemenea, membrilor Comitetului, să aibă mandat din partea colectivităților pe care le reprezintă sau să răspundă politic în fața acestora.
Modificări importante au fost aduse și în alte domenii. În mecanismul de cooperare consolidată, Tratatul de la Amsterdam a prevăzut condiții riguroase care limitau posibilitățile practice de a recurge la el. În scopul de a face mai operațional acest mecanism, Tratatul de la Nisa a suprimat posibilitatea ca fiecare stat membru să-și exprime veto-ul la declanșarea unei cooperări consolidate. A fost fixat la opt numărul minim de membri necesar pentru instaurarea unei asemenea cooperări și a fost prevăzută posibilitatea instaurării cooperărilor consolidate în domeniul politicii externe și de securitate comune (PESC), cu excepția însă a domeniului apărării.
În ceea ce privește problematica drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Tratatul de la Nisa prevede că, prin majoritate de patru cincimi din membrii Consiliului, după avizul conform al Parlamentului European și după audierea statului membru în cauză, Consiliul poate să constate dacă există un risc clar de violare gravă de către un stat membru a drepturilor și libertăților fundamentale pe care este întemeiată Uniunea.
În asemenea situație, Consiliul poate să-i adreseze recomandări corespunzătoare. Dreptul de inițiativă pentru o astfel de decizie aparține unei treimi din state, Comisiei sau Parlamentului European.
La Nisa a fost proclamată Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii. Carta fixează un ansamblu de drepturi civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni, grupate în șase categorii: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție. Aceste drepturi sunt întemeiate pe drepturile și libertățile fundamentale recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe tradițiile constituționale ale țărilor din Uniunea Europeană.
Tratatul de la Nisa are anexată o "Declarație asupra viitorului Uniunii". De asemenea, cu acest prilej s-a hotărât convocarea unei Convenții privind viitorul Europei care să ofere variante de soluții la întrebările privind viitorul Europei. Sarcina principală a fost aceea de a elabora un text constituțional plecând de la următoarele premise:
-simplificarea tratatelor prin regruparea dispozițiilor fundamentale ale celor patru Tratate într-unul singur, ce va trebui să fie redactat mai clar și mai lizibil pentru cetățeni;
-delimitarea competențelor la nivelul Uniunii sau al statelor membre, asigurarea unei mai bune modalități prin care diferitele niveluri ale acțiunilor legislative și administrative să se completeze reciproc cu mai multă eficiență;
-statutul Cartei drepturilor fundamentale (încorporarea ei în viitoarea Constituție Europeană);
-rolul parlamentelor naționale în arhitectura europeană
-noile dimensiuni ale politicii externe și se securitate comună.
Reprezentanții României la Convenția privind viitorul Europei au propus o serie de drepturi colective, care să fie recunoscute alături de drepturile individuale clasice comunităților locale sau culturale. De asemenea, o propunerea foarte importantă a vizat necesitatea ca în viitor Uniunea Europeană să adere la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adoptată de Consiliul Europei și care instituie primul mecanism de protecție a drepturilor omului la nivel regional prin intermediul Curții Europene a Drepturilor Omului – de altfel, toate statele membre ale Uniunii sunt și membre ale Consiliului Europei, și implicit au ratificat Convenția Europeană.
Constituției europene și adoptarea ei de către Parlamentul European la începutul anului 2005 reprezintă un pas enorm în drumul spre realizarea unei reforme fără precedent în istoria Uniunii Europene.
Sectiunea 8 Tratatul De La Lisabona
Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.
Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona pe 19 octombrie 2007, iar tratatul a fost semnat pe 13 decembrie de către reprezentanții celor 27 de state membre ale UE. Intrarea în vigoare a Tratatului este programată pentru 1 ianuarie 2009, după ratificarea de către toate statele membre.Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.
-O Europă mai democratică și mai transparentă, în care Parlamentul European și parlamentele naționale se bucură de un rol consolidat, în care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați și care definește mai clar ce este de făcut la nivel european și național și de către cine.
-Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales direct de către cetățenii Uniunii Europene, va avea noi atribuții privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziție de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene.
-O mai mare implicare a parlamentelor naționale: parlamentele naționale vor participa într-o măsură mai mare la activitățile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obține rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarității). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naționale va conduce la consolidarea caracterului democratic și la creșterea legitimității acțiunilor Uniunii.
-O voce mai puternică pentru cetățeni: datorită inițiativei cetățenilor, un milion de cetățeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
-Cine și ce face: relația dintre statele membre și Uniunea Europeană va deveni mai clară odată cu clasificarea competențelor.
-Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaște explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
-O Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții eficiente și moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.
-Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorității calificate se va baza pe sistemul dublei majorități, a statelor membre și a populației, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obține atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii.
-Un cadru instituțional mai stabil și mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcția de președinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani și jumătate, introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei și rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European și la reducerea numărului de comisari și include reguli clare privind cooperarea consolidată și dispozițiile financiare.
-O viață mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi și pentru cetățenii săi precum libertatea, securitatea și justiția (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalității). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă și la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spațiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism și cooperare administrativă.
-O Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni.
-Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică și consolidează valorile și obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referință pentru cetățenii europeni și să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.
-Drepturile cetățenilor și Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special, garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor acesteia forță juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale.
Libertate pentru cetățenii europeni: Tratatul de la Lisabona menține și consolidează cele „patru libertăți”, precum și libertatea politică, economică și socială a cetățenilor europeni.
-Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea și statele membre acționează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
-Mai multă siguranță pentru toți: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de acțiune în materie de libertate, securitate și justiție, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce privește capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalității și terorismului. Noile prevederi în materie de protecție civilă, ajutor umanitar și sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la amenințările la adresa securității cetățenilor europeni.
-Europa ca actor pe scena internațională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.
-Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care va fi și unul din vicepreședinții Comisiei, va crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a UE.
Noul Serviciu european pentru acțiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.
-Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.
-Progresele în domeniul politicii europene de securitate și apărare vor menține unele modalități decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.
Capitolul III
Carta Drepturilor Fundamentale Ale Omului
Respectarea drepturilor fundamentale este unul dintre principiile de baza ale Uniunii Europene si conditia esentiala pe care se bazeaza legitimitatea acesteia.
In primul paragraf din Articolul 6 (F) al Tratatului Uniunii Europene se mentioneaza ca 'Uniunea are la baza principiile libertatii, democratiei, respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului si statului de drept, principii comune Statelor Membre,' in timp ce al doilea paragraf al articolului subliniaza ca:
'Uniunea va respecta drepturile fundamentale garantate de Conventia Europeana pentru Protectia Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale, semnata la Roma pe 4 noiembrie 1950, drepturi izvorate din traditiile constitutionale comune Statelor Membre, ca principii generale ale dreptului comunitar'.
Curtea de Justitie a reafirmat in repetate randuri aceasta obligatie a Uniunii Europene.
Tratatul de la Amsterdam a inclus o noua prevedere in cadrul Articolului 7 (F1) din Tratatul asupra Uniunii Europene, care subliniaza: 'Consiliul, reunit la nivelul sefilor de stat sau guvern, actionand in unanimitate, be baza unei propuneri inaintate de o treime din membri sau de catre Comisie si obtinand acordul Parlamentului European, poate sa determine existenta unei incalcari serioase si repetate a principiilor enuntate in Articolul 6(1) de catre un Stat Membru. In aceasta situatie, Consiliul, actionand prin intermediul unei majoritati calificate, poate decide suspendarea temporara a drepturilor rezultate din Tratatele in care sunt implicate tarile respective. Consiliul European de la Nisa (7-11 decembrie 2000) a propus introducerea unui avertisment preliminar in eventualitatea in care un Stat Membru ar risca sa incalce principiile fundamentale ale UE.
Drepturilor Sociale ale Muncitorilor, adoptata pe 9 decembrie 1989 la summit-ul de la Strasbourg al sefilor de stat si guvern din Statele Membre, sub forma unei Declaratii.
Carta enumera aceste drepturi in sase capitole. Capitolul sapte acopera prevederile generale.
Astfel, Carta consolideaza toate drepturile individuale intr-un singur text, implementand principiul indivizibilitatii drepturilor fundamentale.
Aceasta Carta stabileste o distinctie, pe care textele europene si internationale o evidentiasera deja, intre drepturile civile si politice, pe de o parte, si drepturile economice si sociale pe de alta parte, si enumera toate drepturile grupate in functie de principiile de baza ale demnitatii, libertatii, egalitatii, solidaritatii, drepturile cetatenilor si justitie.
In cadrul principiului universalitatii, majoritatea drepturilor enumerate sunt conferite tuturor oamenilor, indiferent de nationalitatea lor sau de locul de rezidenta.
Cu toate acestea, de drepturile legate direct de cetatenia Uniunii beneficiaza numai cetatenii (precum dreptul de a lua parte la alegeri pentru Parlamentul European sau la alegerile municipale), iar o serie de drepturi se refera la anumite categorii (ca de exemplu drepturile copiilor sau anumite drepturi sociale ale muncitorilor).
Acest document isi propune sa raspunda problemelor generate de actualele si viitoarele evolutii din domeniul tehnologiei informatiei sau ingineriei genetice, stabilind o serie de drepturi precum protectia datelor cu caracter personal sau drepturi legate de bioetica.
Documentul, in acelasi timp, raspunde cererii legitime cu privire la transparenta si impartialitate in functionarea administrativa a Comunitatii, incluzand dreptul de a avea acces la documentele administrative ale Comunitatii si dreptul la o buna administrare, care insumeaza cazuistica Curtii de Justitie in domeniu.
In principiu, Carta reprezinta 'o lege deja stabilita', cu alte cuvinte ea aduna intr-un singur document drepturile fundamentale recunoscute de Tratatele Comunitare, de principiile constitutionale comune ale Statelor Membre, de Conventia Europeana a Drepturilor Omului si de Cartele Sociale ale Consiliului Europeni.
Documentul stabileste clar faptul ca scopul sau este acela de a proteja doar drepturile fundamentale ale indivizilor in ceea ce priveste actiunile desfasurate de institutiilor Uniunii Europene si de statele membre in aplicarea tratatelor UE.
In momentul in care s-a propus redactarea unei carte a drepturilor fundamentale nu s-a luat nici o decizie in privinta statutului acesteia. Acest lucru urma sa fie stabilit ulterior, dupa adoptarea textului. In contextul procesului 'post-Nisa', Consiliul European va decide daca aceasta Carta va fi incorporata in Tratate, ceea ce ar transforma-o intr-un document cu forta juridica obligatorie pentru Statele Membre si institutiile comunitare.
Carta Drepturilor Fundamentale (CDF) cuprinde toate drepturile civile, politice, economice si sociale ale cetatenilor europeni. Ea este impartita in sase capitole, ce poarta denumiri simbolice: Demnitate, Libertate, Solidaritate, Egalitate, Cetatenie si Justitie. Adoptarea Cartii Drepturilor Fundamentale constituie o etapa hotaratoare in domeniul asigurarii unei protectii adecvate a drepturilor fundamentale ale cetatenilor europeni, continuand pe linia trasata de Tratatul de la Amsterdam in vigoare de la 1 mai 1999.
Carta Drepturilor Fundamentale reprezinta o parte din noul Tratat de la Lisabona si va deveni obligatorie pentru institutiile europene. Acest caracter obligatoriu implica ca cetatenii statelor membre vor putea introduce o actiune in fata Curtii Europene de Justitie de la Luxembourg, in vederea obtinerii unei protectii efective a drepturilor prevazute de catre Carta. Carta devine astefel parte integranta a cadrului legal al Uniunii Europene.
Este important de mentionat ca acest nou instrument juridic se aplica din punct de vedere al sferei de competenta rationae materiae doar in cazul actelor si al legislatiei Uniunii Europene, cand acestea sunt implementate direct de Comisie sau indirect de statele membre sau autoritatile locale. Ea nu isi gaseste aplicare in sfera actiunilor strict nationale, ce nu au nici o legatura cu dreptul comunitar.
Odata cu proclamarea Cartei pe data de 12 decembrie, cetatenii europeni vor dispune de un dublu sistem de protectie a drepturilor lor fundamentale la nivel european: catalogul prevazut de Conventia pentru Drepturile Omului adoptata in 1951 de Consiliul Europei de la Strasburg ce poate fi invocat in fata CEDO si cel prevazut de noua Carta adoptata in decembrie 2000 la Nisa invocabil in fata Curtii de la Luxemburg. Aceste doua instrumente juridice nu se suprapun decat partial: Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene este mult mai vasta si mai moderna decat textul adoptat de catre Consiliul Europei. Ea include drepturi moderne ce s-au impus in peisajul juridic european pe masura progresului tehnic, economic si social, precum dreptul la protectia consumatorului, dreptul la o buna administratie publica, dreptul la protectia datelor sau interzicerea clonarii fiintelor umane.
Din punct de vedere al fizionomiei actuale a dreptului comunitar, Carta joaca un rol important in unificarea europeana, intrucat arata ca UE isi protejeaza cetatenii si nu este doar o piata unica. Ea este astfel o expresie a Europei cetatenilor si nu a Europei statelor.
Pentru a marca importanta proclamarii caracterului obligatoriu al Cartei Drepturilor Fundamentale, la ceremonia speciala de la 12 decembrie vor participa José Sócrates, reprezentant al Presedintiei Consiliului, Hans-Gert Pöttering, Presedintele Parlamentului European, si José Manuel Barroso, Presedintele Comisiei Europene.
Elaborarea unei Carte a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost decisă la Consiliul European de la Köln, din 3-4 iunie 1999. Aceasta trebuia să “regrupeze drepturile fundamentale în vigoare din Uniunea Europeană, astfel încât să le confere o mai mare vizibilitate și care să marcheze importanța lor excepțională”.
Adoptarea unei Carte este mai întâi de toate un mesaj politic al celor 15 State Membre1 către cetățeni, reafirmînd drepturile fundamentale care stau la baza construcției europene.
Elaborarea Și Adoptarea Cartei
Proiectul de cartă a fost redactat de către o Convenție compusă din 62 de membri: 15 reprezentanți ai șefilor de stat sau de guvern, 30 de reprezentanți ai parlamentelor naționale (cîte doi din fiecare stat membru), 16 reprezentanți ai Parlamentului European și un reprezentant al Comisei Europene.
La lucrările convenției, au asistat, în calitate de observatori, doi reprezentanți ai Curții de Justiție și ai Consiliului Europei. În plus, au fost audiați membri ai Comitetului Economic și Social, ai Comitetului Regiunilor, Ombudsmanul European, reprezentanți ai țărilor din Europea Centrală și de Est, experți și reprezentanți ai organizațiilor non-guvernamentale.
Societatea civilă a fost îndelung consultată, mai ales prin intermediul unui site internet care a adunat contribuțiile numeroaselor asociații sau grupuri.
Proiectul de Cartă a fost adoptat de către Convenție la începutul lunii octombrie 2000. Consiliul European de la Biarritz, din 13-14 octombrie 2000, a aprobat, în unanimitate proiectul și l-a înaintat Parlamentului European și Comisiei Europene.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de președintele Comisiei Europene, președintele Parlamentului European și al Consiliului, urmare a Consiliului European de la Nisa din 7 decembrie 2000.
Drepturile Fundamentale
Preambulul Cartei face cunoscut faptul că “Uniunea se întemeiază pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; ea se sprijină pe principiul democrației și principiul statului de drept. […] Ea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii Europene și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.”
Drepturile pot fi grupate pe trei axe:
– drepturi civile: drepturile omului și drepturile procedurii juridice, precum cele garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, semnată la Roma, pe 4 noiembrie 1950, sub egida Consiliului Europei;
– drepturi politice care sunt specifice cetățeniei europene stabilită prin tratate;
– drepturi economice și sociale, enunțate de Carta drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, adoptată, în 1989, de către statele membre ale Comunităților Europene, cu excepția
Marii Britanii, care a semnat acest document în 1998.
1 La vremea respectivă, Uniunea Europeană avea 15 state membre: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania,
Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania și Suedia.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
2 În Cartă, drepturile sunt clasate în 6 capitole, după cum urmează:
Cap. I – Demnitatea
Cap. II – Libertățile
Cap. III – Egalitatea
Cap. IV – Solidaritatea
Cap. V – Cetățenia
Cap. VI – Justiția
Pe lângă acestea, Carta include un al șaptelea capitol, care enunță dispozițiile generale. În total, Carta are 54 de articole.
Capitolul I – Demnitatea include: demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate.
Capitolul II – Libertatea include următoarele drepturi și libertăți:
− dreptul la libertate și la securitate, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, dreptul la educație, dreptul la muncă, dreptul de proprietate, dreptul la azil, protecția în caz de expulzare și extrădare;
− libertatea de gândire, de conștiință și libertatea religioasă, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, libertate profesională, libertatea de a desfășura o activitate comercială.
Capitolul III –Egalitatea conține prevederi privind: egalitatea în drepturi, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între femei și bărbați, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu dizabilități.
Capitolul IV – Solidaritatea include articole despre: dreptul lucrătorilor la informare și consultare în cadrul întreprinderilor, dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, dreptul la protecție în cazul concedierii nejustificate, dreptul la condiții de muncă corecte și echitabile, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la muncă, viața de familie și viața profesională, securitatea socială și asistența socială, ocrotirea sănătății, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorilor.
Capitolul V – Cetățenia conține articole care prevăd: dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European, în cadrul alegerilor locale, dreptul la o bună administrare, dreptul de acces la documente, dreptul de a sesiza Ombudsmanul European, dreptul de petiționare, libertatea de circulație și de ședere, protecția diplomatică și consulară.
Capitolul VI – Justiția prevede: dreptul la o cale de atac efectivă și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune.
Statutul Cartei
Când statele membre ale Uniunii Europene au lansat ideea redactării unei Carte a drepturilor fundamentale, nu i-au fixat și statutul. Acest trebuia să fie examinat ulterior, când textul ar fi fost definitiv adoptat, întrebarea fiind de a ști dacă ea trebuia să fie integrată în tratate, ceea ce i-ar fi conferit o valoare juridică constrângătoare pentru statele și instituțiile comunitare. La Consiliul European de la Nisa s-a decis neîncorporarea Cartei în tratate, ci examinarea problemei statutului juridic în cadrul dezbaterilor deschise pe 1 ianuarie 2001 privind viitorul Europei.
Carta Drepturilor Fundamentale a fost încorporată în Constituția Europeană. În urma respingerii prin referendum, în Franța și în Olanda, în 2005, și a perioadei de reflexie de doi ani, pe 23 iunie 2007, șefii de stat sau de guvern, reuniți în Consiliu European, au decis convocarea unei noi conferințe interguvernamentale, în vederea elaborării unui Tratat de reformă, până la sfârșitul anului 2007.
In 2007, in cadrul Tratatului de la Lisabona, se elaboreaza o noua Carte a drepturilor omului, care ar urma sa intra in vigoare dupa semnarea tratatului.
Cum va contribui Carta drepturilor fundamentale la îmbunătățirea drepturilor cetățenilor europeni ?
Tratatul de la Lisabona face trimitere la Carta drepturilor fundamentale, considerată un adevărat catalog de drepturi de care toți cetățenii Uniunii trebuie să beneficieze în raport cu instituțiile Uniunii și cu garanțiile obligatorii din punct de vedere juridic ale legislației comunitare. Cele șase capitole ale Cartei cuprind următoarele aspecte: drepturi individuale legate de demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, drepturi legate de statutul cetățeniei și justiție. Aceste drepturi se inspiră în mare parte din alte instrumente internaționale, cum ar fi Convenția europeană a drepturilor omului, oferindu-le o formă juridică în cadrul Uniunii.
Instituțiile Uniunii trebuie să respecte drepturile înscrise în Cartă. Aceleași obligații revin statelor membre atunci când pun în aplicare legislația Uniunii. Curtea de Justiție va garanta aplicarea corectă a Cartei. Includerea Cartei nu modifică atribuțiile Uniunii, ci oferă drepturi consolidate și mai multă libertate cetățen.
De ce are Europa nevoie de Tratatul de la Lisabona?
Pentru a-și valorifica întregul potențial, Uniunea Europeană trebuie să se modernizeze și să introducă reforme. Uniunea extinsă la 27 de state membre funcționează după reguli elaborate pentru o Uniune formată din 15 țări. În ultimii zece ani, Uniunea Europeană a căutat calea potrivită pentru a optimiza instrumentele pe care le are la dispoziție și pentru a-și întări capacitatea de a acționa.
În același timp, se acordă din ce în ce mai mult sprijin conlucrării în cadrul UE în domenii care ne afectează pe toți, cum ar fi schimbările climatice, securitatea energetică și terorismul internațional. Având în vedere faptul că UE a evoluat și responsabilitățile sale s-au modificat, este de la sine înțeles că trebuie actualizat modul în care funcționează Uniunea. Printre îmbunătățirile binevenite introduse de tratat se numără punerea la dispoziția UE a mijloacelor necesare pentru a face față provocărilor lumii actuale.
Există trei motive fundamentale care stau la baza Tratatului: o mai mare eficiență în procesul de luare a deciziilor, mai multă democrație prin conferirea unui rol mai important Parlamentului European și parlamentelor naționale și o mai mare coerență pe plan extern. Toate acestea vor permite UE să promoveze mai bine interesele cetățenilor săi, zi de zi.
Ce schimbări aduce Tratatul de la Lisabona pentru cetățeni?
Tratatul de la Lisabona va căuta să consolideze capacitatea Uniunii de a acționa, prin ameliorarea coerenței acțiunilor externe, lărgirea gamei de politici interne, obținerea de rezultate și realizări politice mai eficiente din punctul de vedere al cetățenilor și modernizarea instituțiilor, astfel încât acestea să garanteze funcționarea unei Uniuni cu 27 de state membre.
Tratatul de la Lisabona va oferi Uniunii Europene o poziție mai puternică și mai coerentă pe plan extern, combinând funcția de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate cu cea de Vicepreședinte al Comisiei. De asemenea, va fi creat un Serviciu european pentru acțiune externă care îl va sprijini pe noul Reprezentant în realizarea dublei sale misiuni și va ameliora asistența diplomatică și consulară oferită cetățenilor care călătoresc în țări terțe.
Tratatul de la Lisabona răspunde îngrijorărilor exprimate de cetățenii europeni. De exemplu, Tratatul reflectă fidel angajamentul politic de a face față celor două provocări interdependente, schimbările climatice și politica energetică. Pentru prima dată, tratatele vor cuprinde o secțiune dedicată energiei care stabilește următoarele obiective pentru politica Uniunii din acest sector: buna funcționare a pieței energiei, în special în ceea ce privește aprovizionarea cu energie și promovarea eficienței energetice și a economiei de energie și dezvoltarea unor surse de energie noi și regenerabile.
Au fost create noi posibilități pentru a aborda, de exemplu, efectele transfrontaliere ale sănătății publice și aspecte legate de protecția civilă și pentru a sprijini activitățile transfrontaliere în domeniul sportului. Tratatul de la Lisabona plasează libertatea, justiția și securitatea în centrul priorităților sale. Uniunea Europeană va putea să acționeze mai eficient împotriva grupărilor criminale care fac contrabandă la frontiere, să promoveze și să sprijine acțiunea în domeniul prevenirii criminalității și să ajute la combaterea terorismului prin înghețarea activelor. De asemenea, Tratatul confirmă angajamentul UE de a elabora o politică comună privind imigrația. Tratatul de la Lisabona va conține, de asemenea, o „clauză de solidaritate” potrivit căreia Uniunea și statele membre vor acționa împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului.
Aceste inovări vor da Uniunii posibilitatea de a pune în aplicare mai bine politicile sale destinate să asigure creșterea economică și competitivitatea, să amelioreze condițiile de muncă și sociale, să întărească securitatea personală și colectivă, să promoveze un mediu mai curat și condiții de sănătate mai bune, să dezvolte coeziunea și solidaritatea între statele membre, precum și progresul științific și tehnologic și, nu în ultimul rând, să-și îmbunătățească capacitatea de a acționa pe plan extern.
Tratatul de la Lisabona favorizează, de asemenea, crearea unui sistem instituțional stabil, ceea ce înseamnă că procesul de luare a deciziilor va fi mai rapid și mai transparent, controlul democratic va fi consolidat, iar principiul conform căruia deciziile se iau la nivelul corespunzător va fi respectat mult mai strict. Cetățenii vor ști mai bine care sunt responsabilitățile fiecărei părți implicate și motivele care determină Uniunea Europeană să acționeze.
Pentru prima dată, 1 milion de cetățeni din diferite state membre vor putea cere direct Comisiei să ia o inițiativă care prezintă interes pentru ei și ține de competența Uniunii.
Cetățenii vor putea înainta inițiative către instituțiile Uniunii?
Da. Tratatul de la Lisabona introduce Inițiativa cetățenilor europeni. Noua dispoziție privind democrația participativă prevede că un milion de cetățeni provenind dintr-un număr semnificativ de state membre pot lua inițiativa de a invita Comisia să prezinte orice propunere adecvată referitoare la aspecte care, în opinia cetățenilor, necesită un act legislativ al Uniunii în scopul aplicării Tratatului de la Lisabona. Detalii cu privire la această procedură vor fi stabilite prin legislație.
Capitolul IV
Catalog De Drepturi Fundamentale Ale Omului
Popoarele Europei, stabilind între ele o uniune tot mai strânsă, au hotărât să împărtășească un viitor pașnic întemeiat pe valori comune.
Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.
Uniunea contribuie la păstrarea și la dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și identitatea națională a statelor membre și organizarea autorităților lor publice la nivel național, regional și local; Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, serviciilor, mărfurilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire.
În acest scop, este necesară consolidarea protecției drepturilor fundamentale, făcându-le mai vizibile prin cartă, în spiritul evoluției societății, a progresului social și a dezvoltărilor științifice și tehnologice.
Carta reafirmă, cu respectarea competențelor și sarcinilor Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest context, carta va fi interpretată de către instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre, acordând atenția cuvenită explicațiilor redactate sub autoritatea prezidiului
Convenției care a elaborat carta și actualizate sub răspunderea prezidiului Convenției Europene.
Beneficiul acestor drepturi implică responsabilități și îndatoriri atât față de terți, precum și față de comunitatea umană în general și față de generațiile viitoare.
În consecință, Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în continuare.
DEMNITATEA
Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.
Dreptul la viață
(1) Orice persoană are dreptul la viață.
(2) Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat.
Dreptul la integritate al persoanei
(1) Orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică.
(2) În domeniile medicinei și biologiei trebuie respectate în special:
(a) consimțământul liber și în cunoștință de cauză al persoanei interesate, în conformitate cu procedurile prevăzute de lege;
(b) interzicerea practicilor de eugenie, în special a celor care au drept scop selecția persoanelor;
(c) interzicerea utilizării corpului uman și a părților sale, ca atare, ca sursă de profit;
(d) interzicerea clonării ființelor umane în scopul reproducerii.
Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante
Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
Interzicerea sclaviei și a muncii forțate
(1) Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în servitute.
(2) Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forțată sau obligatorie.
(3) Traficul de ființe umane este interzis.
LIBERTĂȚILE
Dreptul la libertate și la siguranță
Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.
Respectarea vieții private și de familie
Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.
Protecția datelor cu caracter personal
(1) Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc.
(2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea acestora.
(3) Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente.
Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie
Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi.
Libertatea de gândire, de conștiință și de religie
(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor.
(2) Dreptul la obiecție pe motive de conștiință este recunoscut în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestui drept.
Libertatea de exprimare și de informare
(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.
(2) Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.
Libertatea de întrunire și de asociere
(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere la toate nivelurile și în special în domeniile politic, sindical și civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înființa împreună cu alte persoane sindicate și de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor sale.
(2) Partidele politice la nivelul Uniunii contribuie la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii.
Libertatea artelor și științelor
Artele și cercetarea științifică sunt libere. Libertatea universitară este respectată.
Dreptul la educație
(1) Orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formare profesională și formare continuă.
(2) Acest drept include posibilitatea de a urma gratuit învățământul obligatoriu.
(3) Libertatea de a înființa instituții de învățământ cu respectarea principiilor democratice, precum și dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice și pedagogice, sunt respectate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestora.
Libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă
(1) Orice persoană are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber.
(2) Orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru.
(3) Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor member au dreptul la condiții de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii.
Libertatea de a desfășura o activitate comercială
Libertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.
Dreptul de proprietate
(1) Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.
(2) Proprietatea intelectuală este protejată.
Dreptul de azil
Dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 și de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților și în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumite în continuare „tratatele”).
Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare
(1) Expulzările colective sunt interzise.
(2) Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.
EGALITATEA
Egalitatea în fața legii
Toate persoanele sunt egale în fața legii.
Nediscriminarea
(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.
(2) În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie.
Diversitatea culturală, religioasă și lingvistică
Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă și lingvistică.
Egalitatea între femei și bărbați
Egalitatea între femei și bărbați trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește încadrarea în muncă, munca și remunerarea.
Principiul egalității nu exclude menținerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă avantaje specifice în favoarea sexului sub-reprezentat.
Drepturile copilului
(1) Copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei își pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate.
(2) În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.
(3) Orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.
Drepturile persoanelor în vârstă
Uniunea recunoaște și respectă dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viață demnă și independentă și de a participa la viața socială și culturală.
Integrarea persoanelor cu handicap
Uniunea recunoaște și respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială și profesională, precum și participarea la viața comunității.
SOLIDARITATEA
Dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii
Lucrătorilor sau reprezentanților acestora li se garantează, la nivelurile corespunzătoare, informarea și consultarea în timp util, în cazurile și în condițiile prevăzute de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.
Dreptul de negociere și de acțiune colectivă
Lucrătorii și angajatorii sau organizațiile lor au dreptul, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale, de a negocia și de a încheia convenții colective la nivelurile corespunzătoare și de a recurge, în caz de conflicte de interese, la acțiuni colective pentru apărarea intereselor lor, inclusiv la grevă.
Dreptul de acces la serviciile de plasament
Orice persoană are dreptul de acces la un serviciu gratuit de plasament.
Protecția în cazul concedierii nejustificate
Orice lucrător are dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.
Condiții de muncă echitabile și corecte
(1) Orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa.
(2) Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit.
Interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă
Încadrarea în muncă a copiilor este interzisă. Vârsta minimă de încadrare în muncă nu poate fi inferioară celei la care încetează perioada de școlarizare obligatorie, fără a aduce atingere normelor mai favorabile tinerilor și cu excepția unor derogări limitate. Tinerii acceptați să lucreze trebuie să beneficieze de condiții de muncă adaptate vârstei și să fie protejați împotriva exploatării economice sau a oricărei activități care ar putea pune în pericol securitatea, sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică, morală sau socială sau care le-ar putea compromite educația.
Viața de familie și viața profesională
(1) Familia se bucură de protecție juridică, economică și socială.
(2) Pentru a putea concilia viața de familie și viața profesională, orice persoană are dreptul de a fi protejată împotriva oricărei concedieri din motive de maternitate, precum și dreptul la un concediu de maternitate plătit și la un concediu parental acordat în urma nașterii sau adopției unui copil.
Securitatea socială și asistența socială
(1) Uniunea recunoaște și respectă dreptul de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile sociale care acordă protecție în caz de maternitate, boală, accident de muncă, dependență de alte persoane sau bătrânețe, precum și în caz de pierdere a locului de muncă, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.
(2) Orice persoană care are reședința și se deplasează în mod legal în cadrul Uniunii are dreptul la prestații de securitate socială și la avantaje sociale, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.
(3) Pentru a combate marginalizarea socială și sărăcia, Uniunea recunoaște și respectă dreptul la asistență socială și la asistență în ceea ce privește locuința, destinate să asigure o viață demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.
Protecția sănătății
Orice persoană are dreptul de acces la asistența medicală preventivă și de a beneficia de îngrijiri medicale în condițiile stabilite de legislațiile și practicile naționale. În definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor și acțiunilor Uniunii se asigură un nivel ridicat d protecție a sănătății umane.
Accesul la serviciile de interes economic general
Uniunea recunoaște și respectă accesul la serviciile de interes economic general, astfel cum se prevede în legislațiile și practicile naționale, în conformitate cu tratatele, în scopul promovării coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii.
Protecția mediului
Politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile.
Protecția consumatorilor
Politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecție a consumatorilor.
DREPTURILE CETĂȚENILOR
Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European
(1) Orice cetățean al Uniunii are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat.
(2) Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret.
Dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale
Orice cetățean al Uniunii are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat.
Dreptul la bună administrare
(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.
(2) Acest drept include în principal:
(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;
(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial;
(c) obligația administrației de a-și motiva deciziile.
(3) Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituțiile sau agenții acesteia în exercitarea funcțiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislațiilor statelor membre.
(4) Orice persoană se poate adresa în scris instituțiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor și trebuie să primească răspuns în aceeași limbă.
Dreptul de acces la documente
Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul social într-un stat membru are dreptul de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, indiferent de suportul pe care se află aceste documente.
Ombudsmanul European
Orice cetățean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul social într-un stat membru au dreptul de a sesiza Ombudsmanul European cu privire la cazurile de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene în exercitarea funcției sale jurisdicționale.
Dreptul de petiționare
Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European.
Libertatea de circulație și de ședere
(1) Orice cetățean al Uniunii are dreptul de circulație și de ședere liberă pe teritoriul statelor membre.
(2) Libertatea de circulație și de ședere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resortisanților țărilor terțe stabiliți legal pe teritoriul unui stat membru.
Protecția diplomatică și consulară
Orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru, al cărui resortisant este, nu este reprezentat, de protecția autorităților diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat.
JUSTIȚIA
Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.
Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.
Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare
(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.
(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.
Principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor
(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional.
De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă.
(2) Prezentul articol nu aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată de o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, era incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea națiunilor.
(3) Pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune.
Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune
Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.
Întinderea Și Interpretarea Drepturilor Și Principiilor Stabilite Prin Carta Drepturilor Fundamentale Ale Omului
Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.
Drepturile recunoscute prin cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate se exercită în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de acestea.
În măsura în care carta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.
În măsura în care carta recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradițiile menționate.
Dispozițiile cartei care conțin principii pot fi puse în aplicare prin acte legislative și de punere în aplicare adoptate de instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și prin acte ale statelor membre în cazurile în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, în exercitarea competențelor lor respective. Invocarea lor în fața instanței judecătorești se admite numai în scopul
interpretării și controlului legalității unor astfel de acte.
Legislațiile și practicile naționale trebuie să fie luate în considerare pe deplin, după cum se precizează în cartă.
Instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre țin seama de explicațiile redactate în vederea orientării interpretării cartei.
Nivelul de protecție
Nici una dintre dispozițiile cartei nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre.
Interzicerea abuzului de drept
Nici una dintre dispozițiil cartei nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a desfășura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile și libertățile recunoscute prin cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele prevăzute prin cartă.
Speta
Cazul: K.B. c. Agenția Națională pentru Serviciile de Sănătate și Secretarul de Stat pentru Sănătate, Marea Britanie, recurs prealabil, 7 ianuarie 2004
Situația de fapt
K.B. este infirmieră și a lucrat pentru Serviciul Național de Sănătate timp de 20 de ani, timp în care a contribuit la regimul de pensii al acestui serviciu, regim ce prevede acordarea de pensii în favoarea consortului supraviețuitor (prin această denumire înțelegându-se persoana cu care este căsătorit afiliatul)
K.B. are de mai mulți ani o relație afectivă cu R., care a suferit o operație de schimbare de sex, trecând de la sexul feminin la cel masculin. K.B. dorește ca R. să beneficieze de pensia de urmaș.
Legislația Marii Britanii împiedică căsătoria unui transsexual conform noului său sex, pentru că este imposibilă modificarea actului de naștere ce menționează sexul la origine. De asemenea legea britanică declară nulă orice căsătorie în care cei doi parteneri nu sunt de sexe diferite. Deci, împotriva voinței lor, K.B. și R. nu au putut să se căsătorească, fapt ce îl va împiedica pe R. să primească pensia de urmaș.
În consecință K.B. a introdus recurs în fața jurisdicțiilor britanice, motivând că este victima unei discriminării pe criterii sexuale și privind remunerația.
Jurisdicția britanică supune spre analiza Curții Europene de Justiție următoarea chestiune prealabilă: dacă refuzarea acordării partenerului transsexual al unei femei afiliate sistemului de pensii al Serviciului Național de Sănătate, a drepturilor de urmaș constituie o discriminare în contradicție cu art.141 TCE și Directiva 75/117.
Dreptul aplicabil
– Art. 141 TCE – principiul egalității de tratament între bărbați și femei
– Directiva 75/117/ EEC privind egalitatea de tratament între bărbați și femei
Soluția și principiile degajate de CJCE
Curtea precizează că pensia vărsată în cadrul unui sistem de securitate socială intră în câmpul de aplicare al dispozițiilor tratatului care interzic orice discriminare pe motivul sexului în ceea ce privește remunerația.
Decizia de a rezerva anumite avantaje cuplurilor căsătorite, excluzând-i pe toți aceia ce coabitează fără a fi căsătoriți, nu este contrară dreptului comunitar. Nu se instituie astfel o discriminare în funcție de sex, având în vedere că nu contează dacă solicitantul pensiei este bărbat sau femeie.
Totuși, Curtea consideră că prin condițiile de acordare a acestei pensii se creează o inegalitate de tratament, chiar dacă nu se pune direct în discuției un drept protejat de dreptul comunitar.
În speță, această inegalitate de tratament se raportează la capacitatea de a încheia o căsătorie valabilă care este o condiție prealabilă obligatorie pentru acordarea pensiei de urmaș.
Raportat la cuplurile heterosexuale, în care identitatea unuia dintre parteneri nu este rezultatul unei operații de schimbare de sex și care se pot deci căsători, cuplul format de K.B. și R. nu va putea niciodată îndeplini condiția căsătoriei, datorită legislației britanice privind căsătoria și actele de naștere.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis deja că imposibilitatea ca un transsexual să se căsătorească conform noii sale identități sexuale constituie o violare a dreptului său de a se căsători, în conformitate cu art.12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, Curtea de Justiție a Comunităților Europene constată că legislația britanică în materie este, în principiu, incompatibilă cu dreptul comunitar. Pe de altă parte, statele membre sunt competente în a determina condițiile recunoașterii juridice ale schimbării de sex.
În consecință Curtea lasă la latitudinea judecătorului național de a verifica dacă o persoană în situația lui K.B. poate să se fondeze pe dreptul comunitar, pentru ca partenerul său să beneficieze de pensia de urmaș.
Evaluare
Această speță prezintă importanță deoarece, pentru prima dată Curtea de Justiție a Comunităților Europene se pronunță în favoarea căsătoriilor transsexualilor în conformitate cu noua lor identitate sexuală, bazându-se pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Decizia Curții Europene de Justiție este o încurajare legală pentru parlamentul britanic, în care proiectul de lege pentru acordarea permisiunii de a se căsători transsexualilor a rămas blocat la Camera Lorzilor. Reglementarea actuală a căsătoriei în Marea Britanie este deci contrară dreptului comunitar.
În dreptul român, una dintre condițiile de fond ale căsătoriei este reprezentată de încheierea acesteia între persoane de sexe diferite. Astfel, căsătoria este reglementată în Codul Familiei în art. 1:
« Familia are la baza căsătoria liber consimțită între soți.
În relațiile dintre soți, precum si în exercițiul drepturilor fata de copii, bărbatul si femeia au drepturi egale. »
Deci și legislația română recunoaște doar căsătoria între un bărbat și o femeie, fără a face precizări în legătură cu situația transsexualilor. În consecință vor trebui făcute completări în lumina precizărilor făcute de Curte în această speță, precum și în jurisprudența anterioară, având în vedere faptul că există deja proiecte legislative propuse de asociații ale acestor minorități sexuale (de ex. fundația ACCEPT), dar care nu au trecut de comisiile parlamentare.
În același timp, este utilă și sincronizarea eventualelor demersuri legislative rezultate în urma evaluării acestui caz cu cele care au la bază jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care conține numeroase elemente pe această temă.
Capitolul V
Concluzii
Problematica drepturilor omului este un subiect de interes și de negocieri la orice nivel social, pentru că societatea este bazată pe cetățenii ei iar protecția acestora este foarte importantă tocmai pentru bună desfășurare a tuturor activităților ce ne înconjoară.
Am putut observa în prezența lucrare că problematica protecției drepturilor omului în Uniunea Europeana este un subiect foarte important pentru membrii Uniunii Europene iar dezbaterea și analiza felului în care se poate face acest lucru am analizat-o pe baza celor mai importante tratate începând cu cel de la Paris 1951 și incheiand cu cel de la Lisabona 2007, care s-a vrut a fi și cel mai important în protecția drepturilor omului.
Carta drepturilor fundamentale ale omului este cea mai importantă acțiune pentru protecția drepturilor fundamentale
Trebuie să reținem că Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; această se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept și situează persoană în centru acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție. Uniunea contribuie la păstrarea și la dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și identitatea națională a statelor membre și organizarea autorităților lor publice la nivel național, regional și local și caută să promoveze o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură liberă circulație a persoanelor, serviciilor, mărfurilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire.
În acest scop, este necesară consolidarea protecției drepturilor fundamentale, făcându-le mai vizibile prin carta, în spiritul evoluției societății, a progresului social și a dezvoltărilor științifice și tehnologice.
Carta reafirmă, cu respectarea competențelor și sarcinilor Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeana pentru apărarea drepturilor omului și a libertatilor fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei, precum și din jurisprudență Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Carta va fi interpretată de către instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre, acordând atenția cuvenită explicațiilor redactate sub autoritatea prezidiului
Convenției care a elaborat Carta și actualizate sub răspunderea prezidiului Convenției Europene. Beneficiul acestor drepturi implică responsabilități și îndatoriri atât față de terți, precum și față de comunitatea general de generațiile viitoare.
Uniunea recunoaște drepturile, libertățile principiile enunțate in Carta Drepturilor fundamentale ale omului.
Surse bibliografice :
Prof. Univ. Dr. Irina Moroianu Zlătescu Dr. Radu C. Demetrescu-Drept instituțional comunitar și drepturile omului-Institutul Roman Pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 2005;
Irina Moroianu Zlătescu -Drepturile omului : un sistem în evoluție, Bucuresti, Editura IRDO, 2007;
Victor Dan Zlatescu, Irina Moroianu Zlatescu ,,Drepturile omului in actiune”, IRDO, Bucuresti 1994
Victor Luncan, Victor Duculescu ,,Drepturile omului – studiu introductiv, culegere de documente internationale si acte normative de drept intern” – Partea I si II, LUMINA LEX, 1993
Irina Moroianu Zlatescu, Emil Marinache, Rodica Serbanescu, Ion Oancea – ,,Principalele instrumente internationale privind drepturile omului la care Romania este parte” , IRDO, Bucuresti 1999:
vol I – Instrumente universale;
vol II – Instrumente regionale.
Prof univ dr Tanner Beygo – ,,Spre o Curte Europeana unica a Drepturilor Omului” – revista ,,Drepturilor omului”, anul V, nr 3/1995
Ioan Muraru, Drept constitutional si institutii politice, Editura Actami, Bucuresti, 1998.
Ioana Marinache, Politica Uniunii Europene în domeniul mediului, în revista "Drepturile omului" (an VII,nr. 2/1997), IRDO, București
Barzea, C. (2001) – Politicile si institutiile Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Corint;
Cairns, W. (2001) – Introducere in legislatia Uniunii Europene, Bucuresti, Editura universala Dalsi;
Vincent Berger – prefata la ,,Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului”, IRDO, Bucuresti, 1997
Berger, P.L.; Luckmann, Th. (1999) Construirea sociala a realitatii, Bucuresti, 1999, Ed. Univers;
Berten, A. (1992) – Identite eupeenne, une ou multiple? Reflexion sur les processus de formation de l’identite. In: J. Lenoble, N. Dewandre (eds.) L’Europe au soir du siecle. Identite et democraties, Paris, Editions Esprit;
Duculescu, V. (2003) – Dreptul integrarii europene. Tratat elementar, Bucuresti, Ediura Luminalex;
Dutu, Al. (1999) – Ideea de Europa si evolutia constiintei europene, Bucuresti, Editura All ;
Gellner, E. (1994) – Natiuni si nationalisme, Bucuresti, Editura Antet CEU;
Girault, R. (sous la direction de), Identité et conscience européennes au XX ème siècle, Hachette, Paris, 1994;
Halman, L. (2001) The European Values Study: A Third Wave, Tilburg, Tilburg University/EVS;
Herzog, Philippe (2000) L’Europe après l’Europe, Paris, Editura L’Harmattan;
Ionescu, Nae. Între realitatile noastre. În: Roza vânturilor, Bucuresti, 1990;
Magnette, P. (2000) – La Constitution Europeene, Bruxelles, Universite Libre De Bruxelles;
Marga, A. (1995) – Europa si specificul european. Filosofia unificarii europene, Cluj, Biblioteca Apostrof;
Marias, E.A. (1995) Mechanisms of Protection of Union Citizens’ Rights. In: A. Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications;
Morariu, Cristina, Tratat instituind o constitutie pentru Europa, Ed.CH Beck, 2005;
Neculau, A.; Constantin, T. (2002) – Romanii si integrarea europeana; radiografia unei atitudini, Iasi, Editura Polirom;
Noica, C. (1993) – Modelul cultural european, Bucuresti, Editura Humanitas;
Pelkmans, J. (2003) – Integrarea europeana, metode de analiza economica, Bucuresti, Institutul European din Romania;
Radaelli, Claudio M., Whither Europeanization? Concept stretching and substantive change; European Integration online Papers (EIoP) Vol. 4 (2000);
Sfera politicii, nr.116-117, Cetatenia europeana-intre trecut si viitor;
Cristian Jura, Drepturile omului : drepturile minorităților naționale, Editura C. H. Beck, București, 2006
Scott, R.W. (2004) – Institutii si organizatii, Iasi, Editura Polirom;
Thiesse, A.M. (2000) – Crearea identitatilor nationale in Europa. Secolele XVIII – XX, Iasi, Editura Polirom;
Turner, B.S. (1993) Contemporary Problems in the Theory of Citizenship. In: B. S. Turner (ed.) Citizenship and Social Theory, Newbury Park, California, Sage;
Lidia Barac, Europa și drepturile omului; România și drepturile omului, Lumina Lex, București, 2001
Bianca SELEJAN-GUȚAN.- Sistemul jurisdicțional european de protecție a drepturilor omului. Curs universitar. Sibiu: Editura Universității „Lucian Blaga”, 2003
Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Justitia europeana. Mecanisme, deziderate si perspective, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.
Draganu Tudor. Declaratiile de drepturi ale omului si repersiunile in dreptul international public . – Bucuresti, 1998 3. Ciuca Aurora. protectia internationala a drepturilor omului. note de curs . – Bucursti: Lumina Lex, 2000F. Sudre, Drept european și internațional al drepturilor omului, Ed. Polirom, 2006
Bianca SELEJAN-GUȚAN.- Protecția europeană a drepturilor omului. București: Editura All Beck, 2004
Surse webliografice:
http://www.ier.ro/legislPrimara.html
http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp
http://www.europarl.europa.eu/transl_es/RO/juri/treaties/tue_consolidat.doc
http://www.uvt.ro/regulamente/leg_554_2004.pdf
www.coe.ro/down_pdf.php?abs_path=tratate_conventii/ETS%20122.pdf
http://europa.eu/institutional_reform/index_en.htm
http://europa.eu.int/abc/rights_fr.htm
www.europarl.europa.eu/charter
www.drept.unibuc.ro/biblioteca virtuala
www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=822&lang=en
http://www.irdo.ro/sectiuni.php?type=biblioteca
http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm
http://www.euroavocatura.ro/institutii/6567/Curtea_de_Justitie_a_Comunitatilor_Europene
http://ec.europa.eu/youreurope/index_en.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Protectiei Drepturilor Fundamentale In Uniunea Europeana (ID: 125599)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.