Evolutia Presei Sportive In Romania Studiu de Caz Gazeta Sporturilor

 Evoluția presei sportive în România

Studiu de caz: Gazeta sporturilor

Cuprins

Introducere

Capitolul I

I.SPORTUL – SUBIECT IMPORTANT

I.1. 124 DE ANI DE PRESA SPORTIVĂ

I.2. OLIMPISMUL, O ISTORIE A SPORTULUI

Capitolul II

II.. DE LA MASS-MEDIA, LA IMMEDIA

II.1. Presa serioasă, presa populară – o polemică deschisă

II.2. Obiectiv – subiectiv – adevăr

II.3. Tipuri de câmpuri evenimențiale

Capitolul III

Studiu de caz : Gazeta Sporturilor

Concluzii

Bibliografie

Introducere

„Evoluția presei sportive în Romania„. Studiu de caz: „Gazeta Sporturilor” este o lucrarare structurată pe trei capitole.

Primul capitol este unul teoretic, intitulat „ Sportul- Subiect important ”, în care se regăsesc aspecte care țin de apariția jurnalismului sportiv, dezvoltarea jurnalismului sportiv, dar și o istorie a sportului.

Al doilea capitol este și acesta unul teoretic, intitulat „ De la mass-media, la immedia”, în care se prezintă diferite caracteristici a jurnalismului sportiv,descriere a tipurilor de câmpuri evenimențiale, dar și tipuri de ale presei sportive.

Al treilea capitol și ultimul al lucrării mele, este un capitol practic, în care s-a realizat un studiu al celui mai important ziar de sport din România, acesta fiind „ Gazeta Sporturilor”.

Principalele caracteristici ale acestui studiu prezentat sunt legate de vechimea acestui ziar de sport, istoria ziarului, momentele de vârf, dar și cele mai grele momente, stilurile sportive adoptate, tabloidizarea presei sportive din Români, dar și despre cel mai important om de la „Gazeta Sporturilor”.

 Evoluția presei sportive în România

Capitolul I

I. SPORTUL – SUBIECT IMPORTANT

John Hartley, reafirmând truismul că știrile „au ca subiect societatea”, grupează preocupările principale ale acesteia în șase subiecte majore: politica, economia, relațiile internaționale, știrile autohtone, știrile ocazionale, sport. Ultimul, dar nu cel din urmă – sportul – aduce publicației viața ardentă din acest domeniu, viul arenei, relații socio-umane dintr-o lume fabuloasă, dacă este să urmărim cum se naște un performer, cum devine el o personalitate cu zeci de milioane de fani. Paavo Nurmi, Jesse Owens, Pele, Beckham, Ronaldo, Nadia Comăneci, Leonard Doroftei, Jacques Anquetil, Eddie Mercks, Lance Armstrong, Nicky Lauda, Michael Schumacher, Michael Jordan ș.a. sunt astfel de personalități confirmate, prin muncă, în arenă și, prin marea lor priză, la public.

M. Mouillaud și J. Tetu fixează și ei locul sportului: „După știrile politice, urmează informațiile denumite senzaționale (violență, politică, crime, catastrofe) care constituie între 20 și 25% din totalul informațiilor provenite pe orice filieră. Restul este ocupat de informațiile de orice natură, printre care sportul ocupă cu regularitate un loc important”.

Ziaristul prezent la o competiție sportivă nu reproduce evenimentul, ci îl „dezvoltă”: (…) „ce ar mai fi o competiție sportivă, lansarea unui tren de mare viteză sau călătoria unui papă, dacă ziarele nu ar dezvolta mizele acestor evenimente pentru una sau alta din părțile implicate? Și ce ar mai fi un ziar ai cărui corespondenți sau trimiși speciali s-ar mulțumi să reproducă ceea ce oricine poate observa?”.

Toate definițiile știrii nuanțează calitatea de eveniment, după criteriile (newworthinness) care fac un text publicabil. 

Indiferent de sagacitatea și de elasticitatea definițiilor, un element le apropie: știrea este aceea care aduce noutate. Dacă ambrozia și nectarul sunt hrana zeilor, atunci trebuie acceptat faptul că noul, noutatea sunt hrana presei.

Cinci calități ar avea știrile: violența, conflictul și pericol la adresa comunității, neobișnuit, scandalul, personalitatea celor implicați. Sunt recunoscute aici elemente din criteriile de alegere a subiectelor ce merită să vadă lumina tiparului, adică actualitate, semnificație și grad de interes. Orice editor, înainte de a publica o știre, înainte de opta pentru un subiect sau altul, se întreabă dacă subiectul va avea cititori și în ce număr. În funcție de răspuns, în ziarele sportive și, respectiv, în rubricile de sport ale cotidianelor și periodicelor, sunt întâlnite unele subiecte în dauna altora.

Trebuie întărită ideea că informația este un „produs” care se supune regulilor cererii și ofertei, jucând pe piață rolul oricărui obiect care are o valoare de întrebuințare/schimb mai mică sau mai mare. „După câte știm – afirmă M. Mouillaud și J. Tetu – societatea contemporană nu stabilește nici un fel de relație între lucruri, decât în ceea ce privește valoarea lor de schimb; se pornește de Ia informație ca de oricare alt obiect”. Așteptările consumatorilor media le confirmă sau le infirmă valoarea: „în orice societate de tip capitalist, informația este un produs; știrile culese, tratate și distribuite sunt un produs în funcție de așteptările consumatorilor media și nonmedia”..

Astfel, se observă că „Gazeta Sporturilor” și „ProSport”, cotidianele sportive naționale de la noi, publică știri, interviuri, reportaje, anchete, cronici, comentarii etc. mai mult despre fotbal și în acest domeniu – mai mult despre cluburile de fotbal cu mare popularitate – Rapid, Steaua, Dinamo – și mai puțin despre celelalte cluburi (cu referire la frecvența aparițiilor în afara etapelor competiționale). Celelalte sporturi au apariții – mai modeste, unele – conjuncturale, tot după o grilă care semnalează dacă acestea întrunesc un grad de interes care să atragă un număr însemnat de cititori.

Tirajul este obsesia tuturor, motiv de îngrijorare sau de bucurie. De aceea, ziarul este, ca întreprindere de presă, o afacere de pe urma căreia trebuie să scoți profit. Cantitativ, opțiunea este fără echivoc: trei sferturi – fotbal.

O alto definiție a știrii este cea pe care a dat-o Lordul Northcliff: „Informație înseamnă ceea ce dorește cineva, undeva să ascundă; restul e numai publicitate”; „acel ceva pe care cineva cu siguranță nu vrea să-l publice” – cum spune David Randall.

Mirela Lazăr, în Manualul de jurnalism, II, volum coordonat de Mihai Coman, în capitolul „Evenimentul și mass-media” reface aproape chirurgical acest proces, o alchimie foarte complexă, cu influența cea mai mare asupra societății. Mai mult, Alvin Tofler, în cartea lui Puterea în mișcare, numea „alchimie a informației” faptul că natura puterii se poate schimba în funcție de cunoaștere, în ultimă instanță de informație.

Autoarea, Mirela Lazăr, aduce una dintre cele mai aplicate demonstrații științifice care conduc la percepția exactă a funcției formative a mass-media prin ceea ce Mc Luhan susține: „The medium is the message (mediul este mesaj). Mijlocul (medium) influențează receptarea mesajului, se implică social, cultural, psihologic în comportamentul receptorului, mesajul dobândind valoare formativă.

Pentru a înțelege mai bine acest spectacol mediatic, Mirela Lazăr adduce în atenție două planuri – cel al realului și cel al informației. Între aceste două planuri sunt redacțiile, ziariștii, practicile profesionale, deciziile staffurilor redacționale.

Alegerea faptelor – din real – pentru a deveni informații urmează un proces ce are în vedere criterii mediate de toți factorii pe care i-am enumerat.

Sintetizând părerile specialiștilor privind evenimentele mediatice, Marian Petcu oferă o tipologie a evenimentelor: A – După relevanța editorială – evenimente majore, evenimente demne de interes, evenimente de importanță medie; B – După „consistența” evenimentului – evenimente reale și evenimente „proiectate”; C – După gradul de intenționalitate = evenimente de rutină, accidentele, scandalurile, întâmplările fericite; D – După accesul la media – Evenimentul cu acces obișnuit, evenimente cu acces perturbator, evenimente cu acces direct; E – După modelul discursiv adoptat – evenimentul raportat, evenimentul coamentat și evenimentul provocat de media.

Toată această tipologie de evenimente se regăsește și în jurnalismul sportiv, cu accent pe unele sau pe altele, în funcție de interesele tactice ale publicației, de cultura jurnalistului, de opțiunile staffurilor de conducere, de perioadele anului. Legat de acestea din urmă, este observat faptul că, în sezoanele extracompetiționale, presa sportivă se antrenează în evenimente de un tip special.

Se constată o progresivitate accentuată a presei spre comercial. John Hartley observă că „istoria știrilor, începând cu secolul al XlX-Iea, a însemnat istoria translării din popular, cu sensul de «pentru popor», în popular, cu sensul de «pentru piaț㻓. După Hartley, valoarea de știre o dau câteva elemente: frecvența (1), pragul – amploarea evenimentului (2), claritate (3), capacitate de semnificare – proximitatea culturală (4), consonanța („dacă mass-media așteaptă ca ceva să se întâmple, se va întâmpla”) – (5), neprevăzutul (6), continuitatea (7), compoziția (8), referire la adresa unor națiuni de elită (9), referire la adresa unor personalități, persoane de elită (10), personalizarea (11), negativismul (12).

În legătură cu acest element de valorizare, J Hartley spune: „Veștile proaste asigură știri de calitate Ele sunt în general neprevăzute (6), clare (3), se întâmplă într-un interval scurt de timp (1), sunt consonante (5) cu expectanțele generale despre starea lumii și deci pragul lor (2) este mai coborât decât al majorității știrilor pozitive”. Acest unghi de vedere face-înțeles pe deplin conceptul tot mai uzitat „Bad news is good news” (știrile proaste sunt știri bune), fapt care încadrează respectiva știre în ceea ce se numește hard news („știri tari”, adică știri cu impact la public).

„Normalul, obișnuitul, permanentul – este de părere Yves Agnes – nu intră în categoria «de publicitate»”. Concluzia: „jurnalistul ține cronica negativului și calificativul de «gropar» îi este adesea acordat”. Consecința este limpede, lămuritoare pentru ce este azi, în marea majoritate a cazurilor, pagina întâi, vitrina ziarelor: „pagina întâi a cotidianelor este în principal consacrată relelor și turpitudinilor care agită specia umană”.

Dacă se analizează pagina întâi a celor două mari cotidiane românești de sport, sau rubricile de sport ale principalelor ziare centrale și locale se constată că „vitrinele” sunt mai mereu o provocare, prin enunțurile neliniștitoare pe care le conțin titlurile la adresa conducătorilor de cluburi, de federații, ale actorilor scenei sportive în general; o invitație la lectură.

Fără a încerca un studiu exhaustiv asupra criteriilor după care este aleasă spre publicare masa de informații, Claude-Jean Bertrand este de părere că selecția trebuie realizată astfel: „Dacă vrem să fim pe placul beneficiarilor de informație, se pare că selecția trebuie făcută după următoarele criterii: • noutatea informației: pentru unii idealul este informația obținută înaintea tuturor celorlalți (în engleză scoop); • proximitatea: cu cât evenimentul se produce mai aproape de el, cu atât publicul îl consideră mai interesant; • pertinența: legătura dintre o știre și unele probleme deja aflate sub proiectoarele presei; • importanța deosebită a persoanelor implicate; • impactul social posibil al evenimentului; raritatea (potrivit maximei „dacă un câine nu mușcă un om, asta nu e o știre; dacă un om mușcă un câine, este o știre”; emoțiile stârnite: teamă, compasiune, dorință, amuzament, mirare, erotism etc. Acestor criterii li se adaugă și altele. Unele țin de tradiție: politica și spectacolul au fost mult timp subiecte privilegiate – în timp ce se neglijau mediul înconjurător, energia, sănătatea sau știința. Alte criterii depind de starea mijlocului de informare: ziarul este local, regional sau național, serios sau popular.

În fine, alte criterii, nobile sau meschine, țin de cerințele profesionale (exactitate, obiectivitate, echilibru) și de obiectivele proprietarilor (cheltuieli reduse, dorința de a nu displace cumpărătorilor de spațiu publicitar). Riscurile unor disfuncționalități sunt mari: omiterea de informație, introducerea sau ierarhizarea ei nejustificată. În mod tradițional, sportul trece înaios sau popular.

În fine, alte criterii, nobile sau meschine, țin de cerințele profesionale (exactitate, obiectivitate, echilibru) și de obiectivele proprietarilor (cheltuieli reduse, dorința de a nu displace cumpărătorilor de spațiu publicitar). Riscurile unor disfuncționalități sunt mari: omiterea de informație, introducerea sau ierarhizarea ei nejustificată. În mod tradițional, sportul trece înaintea internaționalului, iar crima înaintea culturii. Greșelile de selecție se datorează deseori însăși personalității ziariștilor (vârstei, sexului, mediului, educației, veniturilor lor).”.

I.1. 124 DE ANI DE PRESA SPORTIVĂ

Presa sportivă românească are o îndelungată tradiție, începuturile presei românești sunt legitimate de „Curierul românesc” al lui I.H. Rădulescu, de „Albina Românească” și „Alăuta românească” – Gh. Asachi și de „Gazeta de Transilvania” și “Foaie pentru minte și literatură” – Gh. Bariț. Ne aflăm spre sfârșitul primei jumătăți asecolului al XlX-lea, perioadă în care în Țările Române presa europeană pătrundea, oferind o imagine a presei europene a acelui timp, exemple de urmat.

Eroul romanului „Săptămâna nebunilor” al lui Eugen Barbu le cerea servitorilor „fogliete”. Printre ele: Mercure de France, Journal de l'Empire, Morning, Chronicle, Moniteur, Ziarul Curții din Paris, Morgenblatt, un ziar din Tubingen și bătrânul Telegraf grecesc. Era nu cu mult după înfrângerea Eteriei.

O lucrare unică despre istoria presei sportive românești este cea a lui Nicolae Postolache: „Presa sportivă din România”. Această lucrare confirmă nu numai meritul unicității ei, ci și caracterul complet al muncii autorului ca arheolog ce a căutat printre atâtea publicații și a scos la lumină filonul presei sportive.

Pe parcursul excursului nostru în Jurnalismul sportiv vorbim și despre funcțiile presei, implicit ale celei sportive. Vom observa, luând din când în când, din diferite momente ale devenirii presei sportive românești, eșantioane din programele publicațiilor, că ideea servirii mișcării sportive în fondul ei a fost mereu în atenția acestora.

Chiar dacă există referiri la lumea sportului, primul ziar sportiv din România este socotit a fi Sportul (București, 1 februarie – 15 martie 1880, 1-4.2 pe lună. Redactor și proprietar: C. Blaramberg. Secretar: Al. G. Galeșescu. Tip. Ștefan Mihăilescu).

Opinia acestora privind concepul de sport este exprimată astfel: „A intitula acest ziar Sportul și a nu arăta ce se înțelege prin cuvântul Sport, de origine engleză și prin urmare străin cuvintelor noastre, am comite cea mai mare eroare exilându-1 în deșert în loc de a-1 încetățeni. Vorba generică Sport are o mulțime de accepțiuni, prin ea se înțelege cursele de cai, exercițiile corpului, manegiul, creșterea și dresarea cailor, canotagiu, vânătoarea, billeardul, patinagiul, gymnastica etc. Din toate acestea se vede lămurit câmpul întins ce cuprinde și varietatea și diversitatea materialelor ce îmbrățișează. Fără a neglija multiplele accepțiuni ale cuvântului, ziarul acesta se prezintă lectorilor având principala preocupațiune și tratând de preferință cestiunile hyppice. Creșterea cailor la noi în țară a fost, sunt acum câteva secole, nu numai un izvor de venituri, dar încă putem zice și un obiect de mândrie… Sunt motive puternice a crede că nu unul din caii țării noastre au contribuit la formarea acelei masse pur- sânge, pe care astăzi lumea întreagă o întrebuințează pentru regenerarea rasei cailor”.

De-a lungul timpului, multe publicații au purtat numele SPORTUL. La 20 martie 1945 apare Sportul popular, care, de la 11 noiembrie 1967, până la 22 decembrie 1989, poartă numele de Sportul.

Nicolae Postolache, prezentând „evoluția istorică în producția periodicelor pe provinciile românești, pe orașe, decade etc.”, observă: „Semnalăm doar (referindu-se la presa sportivă interbelică – n.n.) că în acest „sfert de secol” «1919-1944», au apărut un număr de 372 de publicații de specialitate, ceea ce reprezintă o medie de 14,9 pe an. Dintre acestea, 182 (deci circa 50%) au apărut numai în Capitală, 66 în limba maghiară și 23 în limba germană”.

La sfârșitul secolului al XlX-lea. La 15 martie 1892 apărea la București „Gimnasicul român – Revistă mensuală pentru propagarea gimnasticei în școle, societăți și armată”. Apare în trei serii, ultima în 1925, când se subintitulează „Buletinul Federațiunei societăților de gimnastică din România”.

Revista a avut un ambițios program: ;„Este meritul revistei, al fondatorului ei (n.n. – prof. D. Ionescu) de a fi prezentat și supus dezbaterii publice asemenea probleme într-o vreme când puține țări făceau acest lucru, după cum tot un merit rămâne și introducerea în conținutul unor articole teoretico-metodice a sintagmelor «educație fizică» și «cultură fizică», concepte moderne pe care popoarele vecine (cu care se fac uneori comparații) le vor introduce în terminologia de specialitate abia mult mai târziu.”.

În 1893 se remarcă apariția „primei reviste velocipedice în România” – „Bicicleta”. Articolul-program era prezentat astfel: „În ceea ce privește velocipedia în România, să avem convicțiunea că recunoscându-i-se foloasele, ea nu va întârzia a prinde rădăcini și trebuie să stăruim cu toții, cei care ținem la plăcutul nostru sport în acest sens”.

Tot în această perioadă se remarcă două publicații scoase de doi scriitori: „Revista sportivă” și „Foot-ball”. Prima a apărut la 3 martie 1896, condusă de Alexandru Davila – „organ al sporturilor pătrunse în toate straturile noastre sociale (…), un letopiseț modern și atent care să consemne evoluțiunea lor atât de repede și în care să se afle activitatea desfășurată în alte țări”.

În 1937, Camil Petrescu își fonda revista „Foot-ball” – „revistă săptămânală pentru deprinderea jocului corect în sport, artă, literatură, viață socială”. Directorul – N. Grămătic (pseudonimul autorului „Jocului ielelor”) – apăra o idee – fair-play-ul – monedă scumpă, prin raritatea ei, și azi.

Publicațiile care apar însoțesc și ele, firesc, realitatea vieții sportive românești din acea perioadă:

„Din cele 111 publicați periodice – observă N. Postolache – câte au apărut în intervalul 1901-1918 (dintre 99 numai în Capitală), 52 (deci peste 50%) erau numai de hipism (…) Privind azi, din perspectiva istoriei, se «vede» foarte clar disproporția existentă între ziarele de hipism și cele cu altă tematică sportivă, disproporție greu de preîntâmpinat. Această abundență a limitat dimensiunile procesului de dezvoltare a presei (…) sărăcind-o din punct de vedere ideatic.”

La 14 septembrie 1924 (pînă în 18 aprilie 1947) apare Gazeta Sporturilor. Reapare, în serie nouă, la 24 decembrie 1989.

După 1989, sectorul care a cunoscut cea mai puternică dezvoltare în România, bucurându-se din plin de libertatea de expresie, a fost presa. Explozia din domeniu s-a manifestat și în presa sportivă.

În 1991, apare Sportul românesc. În foarte mare măsură echipa de aici fondează Pro Sport în 1997, ca în 2003, să scoată seria nouă a Gazetei Sporturilor.

Dacă în 1989 era un singur ziar sportiv, în 1990 au apărut 39 de publicații, cu acest profil, din care 18 numai în București. Treptat-treptat, lucrurile se mai așază; nu sunt de ajuns doar entuziasmul și banii. Nevoia de profesionalism pe de-o parte, ca și problemele economice ale tranziției fac ca numărul publicațiilor sportive să scadă, în 1997, la 1 august mai rămăseseră doar două cotidiane centrale: Gazeta Sporturilor și Pro Sport. Ele activează și acum.

I.2. OLIMPISMUL, O ISTORIE A SPORTULUI

Este un fapt pe care nu ostenim să-l repetăm: rubrica de sport, adresându-se precumpănitor tinerilor, are un imens rol educativ- formativ. Facem referie aici la impactul pe care-1 au asupra sa campionul, performerul, vedeta – acceptată ca atare în societate.

Așadar, N. Postolache considera că “a aprecia esența sportului înseamnă a nu eluda niciodată – chiar dacă tentația mondenului a pătruns adânc și aici – „armele” sportului, ale campionului: munca, ambiția, tenacitatea, spiritul de sacrificiu, respectul față de partener, respectul față de regulile întrecerii, spiritul de echipă”.

Toate acestea, transferate în viața socială, au – cel puțin teoretic, dar noi consideră că și practic – un rol favorabil. Spiritul sportului întreține un fair-play social, cu implicații imediate și pe termen lung.

Jurământul olimpic nu este decât un legământ față de acest spirit al sportului pe care rostește, la deschiderea fiecărei olimpiade, din 1920, un sportiv celebru, exemplar prin cariera sa.

„Jurăm că vom lua parte la Jocurile Olimpice, în luptă dreaptă, respectând regulamentele, dornici să ne întrecem în spiritul adevăratei sportivități, pentru gloria sportului și onoarea țărilor noastre”.

Pierre de Coubertin (1863-1937) definea astfel olimpismul: „Olimpismul tinde să întrunească într-un mănunchi luminos toate principiile care contribuie la perfecționarea omului”.

La 19 iulie 1908, la Londra, în timpul J.O., episcopul de Pennsylvania spunea: „Important la aceste concursuri nu este să câștigi, ci să iei parte”. Courbertin a adăugat ideile sale, nemuritoare și azi: „Importantă în viață nu este victoria, ci lupta, esențialul nu este să câștigi, ci să lupți bine”.

Istoria sportului începe cu prima olimpiadă – 776 î.H.

Victor Bănciulescu, un mare admirator al olimpiadelor, cel mai avizat cronicar al lor, sublinia în cartea sa „Jocurile olimpice de-a lungul veacurilor”, că, din patru în patru ani, se instaura, indiferent de conjunctură „hieromenia” (lumea sacră), când „echecheiria” (pacea sacră) consfințea intangibilitatea Olimpiadei, locul jocurilor. Traversarea acestui teritoriu cu armele în mână era pedepsită cu amenzi. Din păcate, pacea olimpică a fost grav încălcată și în antichitate, și în vremurile modeme.

A fost o violare a ceea ce Cicero spunea: „Inter arma silent musae” („în vreme de război, muzele amuțesc”).

Adunarea Generală a Națiunilor Unite a votat în unanimitate, pentru prima oară în istoria ONU, rezoluția înaintată de Grecia pentru aplicarea Armistițiului Olimpic ce prevede încetarea tuturor confruntărilor armate în timpul desfășurării Olimpiadei, adică în perioada 13-29 august 2004. Ministrul de externe elen a caracterizat Armistițiul Olimpic ca fiind cel mai longeviv acord de pace din istorie și i-a invitat pe reprezentanții comunității internaționale să trimită un mesaj simbolic de pace și colaborare popoarelor: “Dacă putem avea pace timp de 16 zile, atunci poate că vom avea pace pentru totdeauna.” – a spus ministrul Papandreu..

Pentru a evidenția evoluția olimpismului și implicit a sportului, este important de subliniat următoarele evenimente:

• împăratul roman Teodosius a emis, în 393, un edict de suprimare a Jocurilor Olimpice.

• încoronarea olimpionicilor. Premiul era cununa din ramuri de măslin: „măslinul sacru” al lui Hercule, din care un copil, suflet neprihănit, tăiamaruaile cu un cuțit de aur.

• Primele probe: stadiul. Era de 192,27 m la bărbați și de 160,22 m la femei.

• La 12 decembrie 1892, la Sorbonna, Pierre de Coubertin proclama: „Trebuie să internaționalizăm sportul trebuie să organizăm noi Jocuri Olimpice.

• La Paris, în 1894, Congresul pentru restaurarea Jocurilor Olimpice. Primul președinte al Comitetului Olimpic Internațional – grecul Dimitrios Bikelos. Secretar – Pierre de Coubertin.

• 6 aprilie, 1896 – Atena – prima Olimpiadă a erei modeme.

• Istoricul probei de maraton. La 13 septembrie 490 î.H. s-a dat, în timpul celei de a 73-a olimpiade, bătălia de la Marathon. Perșii au debarcat la Atica, pe câmpia din apropierea localității Marathon. Miltiade, comandantul grec, i-a învins, distrugându-le mitul invincibilității.

Soldatul grec, hoplitul Filipide, a pornit în goană spre Atena să anunțe istorica victorie. Atât a mai putut rosti: „Bucurați-vă, am învins!” și a murit.

Francezul Michel Breal a propus, în 1896, crearea unei curse pe distanța Marathon-Atena (142,195 km).

• Trofeul internațional fair-play „Pierre de Coubertin” se acordă în fiecare an sportivilor cu o carieră exemplară, care – cum spunea Rene Maheu, un director al UNESCO – „dovedesc că omul își poate subordona corpul și pasiunile unor valori etice”. Trofeul pentru 1974 a fost atribuit atletei Lia Manoliu. Avea 20 de ani de activitate sportivă, 6 participări la olimpiade, cu un loc I (1968) și două locuri III (1960, 1964), la aruncarea discului.

• Din 1961, în fiecare an, la Olimpia, locul unde s-au născut Jocurile Olimpice, își ține cursurile Academia Internațională Olimpică. Este centrul cultural internațional care ține vie ideea de olimpic și cea de fair-play.

• 1906 — Paris. La Conferința consultativă a artelor, literelor și sportului, convocarea îi invita pe artiști „să vină să studieze în ce măsură și sub ce formă artele și literele ar putea participa la celebrarea Olimpiadelor moderne și, în general, să se asocieze la practicarea sporturilor pentru a trage foloase de pe urma lor și a le înnobila.

• 1912 – Stockholm – prima manifestare de acest fel, în timpul Jocurilor Olimpice. întrecerea literară a fost câștigată de George Hohrod și M. Eschbasch, cu „Odă sportului”. „Autorii”? După 25 de ani, s-a dovedit că era vorba de un pseudonim al lui Pierre de Coubertin.

În 1936, la Berlin – 774 de candidați și-au trimis lucrările. în 1948, la Londra, tradiția olimpiadei artelor s-a încheiat. Olimpiada artelor (arhitectură, pictură, sculptură, muzică, literatură) – „pentatlonul muzelor” lua sfârșit.

 Capitolul II

II. DE LA MASS-MEDIA, LA IMMEDIA

Presa în general și mai ales cea sportivă, îndreptată cu toate simțurile lucrătorilor ei spre un sector foarte dinamic – în care competitivitatea naște mereu învingători și învinși, situații arhetipale de viață sau, dimpotrivă, situații speciale, de excepție – se mișcă într- un spațiu cu două borne profesionale la fel de importante: a face informație și a fi în informație.

Între aceste borne se nasc și mor instituții de presă, cresc și dispar ziariști, apar vedete ale scrisului care acompaniază, cu același succes ca al acestora, vedetele din arena sportivă, se îmbogățesc sau dau faliment patroni de ziare ș.a.m.d.

Sportul, ca fenomen social, dobândește sau nu, în funcție de scriitura jurnalistului, o vizibilitate comunitară, semnificativă sau neimportantă.

„Jurnalismul este viața”, iar „jurnalistul este un vânător de știri” care are o mare obsesie: „să fii primul care să dai știrea”.

Exclusivitatea („scoop” – engl.; coup – fr. – n.n.) este trofeul după care aleargă toată viața jurnalistul sportiv. Scena vieții, acolo unde se produce evenimentul, este vitală pentru meseria sa. Fără a fi zilnic în mijlocul ei, „jurnalismul produs este inevitabil «instituțional», fără «carne»“. „Carnea, interesul uman și forța realității concrete” – iată ce trebuie să dai ziarului tău. în „decriptarea vieții sociale”, trebuie să ai „darul ubicuității”, să te afli, cu alte cuvinte, pretutindeni, ca să contezi în „grilele de lectură a actualității” și la „producția de sens”.

Lucrarea lui Traian Ulmeanu „Introducere în jurnalismul sportiv”, este deschizătoare de drumuri, și și-a asumat conștient riscurile inerente ale oricărui îndreptar. Ziaristica este prin excelență domeniul maximei creativități. Nu poate fi vorba de dogme, pentru că scrisul jurnalistic nu este dogmatic. Așadar, confruntând rigorile științifice propuse de aceștia, ne-am îndreptat spre genurile publicistice utilizate de presa sportivă având sub condei o busolă al cărei nord profesional este unanim admis. Individualizând genurile publicistice, dezvoltând regulile acestora, am zăbovit – ca să păstrăm nordul profesional – mai mult asupra uneltelor cu care se realizează medierea între realitate și cititor și se livrează producția de sens acceptată sau nu de acesta. Presa ne apare astfel ca un produs cultural supus regulilor economiei de piață, jocului economic și cultural, al cererii și ofertei, ca o marfa supusă imperativelor publicistice de un anumit sens. Cunoașterea trebuințelor celor cărora i se adresează face ca și presa sportivă să se supună regulilor persuasiunii (propuse de L. Bellenger), perfect valabile dintr-un punct de vedere – acela al tirajului, amendabile într-o anumită măsură, atunci când conținutul proiectului editorial face loc, în proporție majoritară, comercialului, faptului divers agresiv, unei grile ce va stârni în permanență polemici profesionale. De aceea, am acordat o atenție deosebită descifrării persuasiunii pe care o desfășoară jurnalistul. Cum însă economicul prevalează, iar succesul de piață forțează rețete care și-au verificat impactul, sunt de înțeles jocurile dintre „mica actualitate” și „marea actualitate”, care au ajuns aici: „anumite cotidiane, în fapt, au renunțat să trateze această mare actualitate sau continuă s-o trateze deformând-o prin dramatizarea evenimentelor, căutarea detaliului senzațional, personalizarea faptelor sau detaliului senzațional, personalizarea faptelor sau ideilor sau schematizarea doctrinală”.

Fără a intra în dezbaterea aprofundată a eticii mass-media, să observăm că structurarea evenimentelor ce merită a fi promovate în presă – și să rămânem la această primă accepțiune a termenului media events – are în vedere două elemente de coagulare jurnalistică: ordinea și dezordinea, cu tot ceea ce decurge de aici.

Nu este locul să comentăm nuanțat substanța și consecințele acestor două orientări. Ne vine în sprijin, cu o înțelegere superioară a lucrurilor, Michel Legris: „Le Monde s-a schimbat când a trecut din mâinile unui om de caracter în acelea ale unui om de compromis”.

Translatarea sensurilor acestor afirmații este subînțeleasă. Operațiunea se acoperă de realitate raportată de fiecare dată la cazuri concrete de gesturi și mesaje mediatice ce provin din zona jurnalismului sportiv.

Influențează direct presa, în speță presa sportivă, comportamentul celor cărora i se adresează? Cât de merituoși sau, dimpotrivă, „vinovați” sunt jurnaliștii față de mesajele pe care le scot pe piața mass-media? Sunt două întrebări explozive care vor stârni mereu polemici.

John Fiske, punând față în față cele două școli – „școala- proces”, care vede comunicarea ca pe o transmitere de mesaje și „școala semiotică”, drept producție și schimb de semnificații – face o analiză a „comunicării ca interacțiune socială prin intermediul mesajelor”.

Școala-proces îndeamnă „să ne îmbunătățim aptitudinile de comunicare ce ne vor abilita apoi să ne impunem pe noi înșine asupra lumii din jurul nostru cu mai multă eficiență”.

Semiotica „nu concepe eșecul comunicării și nu se preocupă nici de eficiența sau acuratețea ei. Comunicarea trebuie să apară: cazul în care înțelesul pe care îl dau eu unui lucru este diferit de înțelesul dv. nu reprezintă un eșec al comunicării, ei un indiciu al diferențelor sociale și culturalo dintre noi. Iar divergența înțelesurilor nu este cu necesitate un lucru rău: poate, într-adevăr, să reprezinte o sursă a îmbogățirii culturale și a menținerii subculturilor”.

S-a pus accentul pe faptul că receptorii presei sportive, respectiv ai mesajului sportiv, sunt – prin marea lor întindere pe orizontală, ca vârste – de o mare diversitate. Profunzimea diferită a receptării mesajului scriiturii sportive a acestui strat foarte întins ne face să înregistrăm, în acest caz, mai multe publicuri-receptor.

Prin urmare, Lionel Bellenger (1981) vedea presa sportivă, ca de altfel întreaga presă, ca un mijloc de persuasiune, de convingere a cititorului în ceea ce privește justețea mesajului care i se adresează, atunci trebuie să știi cum să acționezi asupra „vulnerabilității altuia”.

Prin persuasiune se urmăresc aceste vulnerabilități, se operează „transferul unei opinii împunându-te rațiunii, imaginarului sau emoției altuia”.

„Ea (n.n. – persuasiunea) se interesează de «psihologia mulțimilor» a Iui G. Le Bon și se abonează la învățămintele moderne ale teoreticienilor informației, cercetărilor asupra mecanismelor schimbării forțate și asupra tehnicilor de condiționare în grup”.

Complexitatea actului decizional ce vizează proiectul editorial al rubricii sau al publicației sportive aduce în serviciul profesionalizării travaliului profesional un „arsenal de mijloace” care este ușor identificabil în exercițiile pe care le-am propus după fiecare gen publicistic. Sperăm ca principiul didactic „verba docent, exempla trahunt” (cuvintele te învață, exemplele te conving) să constituie o demonstrație practică mai utilă decât adăstarea în teorie. Citarea selectivă, la fiecare gen, a unor autori reprezintă, intr-adevăr, un act voluntar de identificare a valorilor în scrisul sportiv românesc, dar omisiunea altora nu înseamnă că operăm nerecunoașteri prin excludere; spațiul restrâns al lucrării ne-a împiedicat o citare exhaustivă fie și ca nume.

Jean Claude Bertrand, subliniind cercetările lui Maxwell McCombs și Donald Shawn aduce în atenție o realitate: „teza privind funcția de agendă a mass-media (agenda setting function) susține că există o corelare puternică între ordinea importanței acordate de mass-media unor informații și aceea atribuită acelorași informații de către public” (…); „cei doi specialiști și-au dat seama că mass-media definesc, în cele din urmă, calendarul evenimentelor, ba chiar ierarhia subiectelor despre care se vorbește. Ele nu ne spun ce trebuie să gândim, ci la ce anume să ne gândim: ne atrag atenția, într-o oarecare măsură, asupra unor probleme la ordinea zilei”.

Este evident că „Gazeta Sporturilor” și „Pro Sport”, cele două mari cotidiane naționale de sport la care ne referim cu preponderență, prin campaniile lor de după ratarea de către fotbalul românesc a încă unei calificări (la EURO 2004), în urma meciului cu Danemarca, în 2003 (celebrul meci condus de arbitrul Urs Meier – n.n.), au dezvăluit opiniei publice problemele reale ale fotbalului românesc. Au determinat un calendar al evenimentelor, o agendă a priorităților temelor în dezbatere din fotbalul autohton. De asemenea, acțiunea de presă a „Gazetei Sporturilor” din februarie 2004 – „«Marea nerușinare» „N” zile (n.n. – numărarea zilelor până la respectiva adunare) mai sunt până la Adunarea Generală a F.R.F. care ar putea hotărî schimbarea sistemului competițional încă din acest sezon. Gazeta Sporturilor încearcă să oprească luarea deciziei care va îngropa fotbalul românesc” – a fixat agenda acelor zile. Sub presiunea Gazetei, a altor mass-media – care au sesizat, de asemenea, consecințele negative ale intențiilor F.R.F. – a opiniei publice care a conștientizat „agenda”, hotărârea n-a mai fost luată, campionatul divizionar „A” rămânând la același număr de echipe. Este încă un caz al succesului presiunii mass-media asupra unui act decizional. S-a manifestat ceea ce observa Mihai Coman: „media events confirmă capacitatea mass-media de a exercita, în anumite situații, influențe puternice, pe scară largă, prin mesaje nemediate social și cu impact la toate palierele societății”.

Tipologia media events propusă de Daniel Dayan și Elihu Katz, chiar dacă „eterogenă” și în ciuda faptului că „amestecă logica factuală (caracteristicile evenimentului) și logica formelor de construire a imaginii evenimentului (caracteristicile mass-media)”, este un alt mod de selecție a evenimentului de presă de care putem ține cont: „Corpusul acestor evenimente poate fi divizat în Confruntări, Cuceriri și Consacrări (Contests, Conquests, Coronations)”.

Să recunoaștem, această tipologie este foarte operantă în jurnalismul sportiv, atent mai ales la aceste tensiuni ale domeniului, transformate cu voluptate în „excitație mediatică” cu succes la cititor.

Atenți mai mult la a înarma pe potențialul gazetar sportiv cu motivațiile științifice ale scriiturii sale, nu ne-am oprit decât asupra principiilor, normele fiecărui gen aflându-se, detaliat, în studii științifice care s-au impus în conștiința studenților de la școlile de jurnalism.

Am îmbrățișat perspectiva antropologică pe care o propune Mihai Coman (2003), găsind în ea un univers productiv, o „cheie” generoasă de citire și interpretare a scrisului sportiv. Câmpul cunoașterii deschis de dimensiunile rituale și mitologice ale comunicării de masă ne-a permis un nou unghi de a privi, de a cunoaște și de a ne însuși valorile sportului, de a înțelege impactul la public și mecanismul de creare, impunere și reflectare prin presă a vedetei sportive. “Cazul” Beckham, descifrat prin hermeneutica mitului și ritualului, dobândește astfel înțelesuri neașteptate și ajută la descifrarea mecanismelor promovării unor vedete autentice sau calpe, ca și a tehnicilor de manipulare prin scris.

Nu am avut în vedere o cercetare diacronică a presei sportive din România. Referirea la înaintași, evoluția istorică a presei sportive, am făcut-o doar atât cât a fost necesar să subliniem că presa sportivă românească nu s-a născut după 1989, anul, de fapt, al re-nașterii sale, pionierii jurnalismului sportiv probând, în proiectele lor editoriale, o viziune din ce în ce mai exactă asupra menirii scrisului sportiv.

Ne aflăm într-un moment deosebit al dezvoltării presei. Concurența pe piața mass-media nu are numai repere economice, profesionale („valoarea adăugată”, adică valoarea scriiturii jurnalistice, capacitatea acesteia de a da ziarului vizibilitate socială), ci și elemente noi, ce țin de un început de slăbire a monopolului presei scrise. Competițiile sportive sunt difuzate, mediatizate larg la radio, televiziune; Intemetul face ca rezultatele întrecerilor sportive să apară în timpul sau imediat după încheierea evenimentului. Sunt mai mulți producători de informație. Digitalizarea acesteia ne obligă să reevaluăm spațiul public – locul unde presa scrisă formează opinia publică. Noile Tehnologii de Informare și Comunicare (NTIC) ne obligă, de asemenea, să ne redimensionăm mesajele. După părerea noastră, presa scrisă nu va muri, dar va suporta transformări, va evolua spre semnificarea evenimentelor, spre comentariu, va fi un loc complementar important la atâtea magistrale ale informației, care conduc la o mondializare a acesteia.

Observația lui Bernard Miege induce multe preocupări: (…) „înmulțirea agenților sociali care pun stăpânire pe tehnicile de comunicare și interviu în spațiu public duce la fragmentarea acestuia, ba chiar, așa cum vom avea ocazia să arătăm, la crearea mai multor spații în care se formează/sunt formate opiniile”.

Există, ca o primă consecință, o fragmentare și mai accentuată a publicurilor: „In fond, tehnica ne permite să trăim cu ceilalți fără a fi obligați să intrăm în contact cu ei (…). Gestionarea cotidianului prin civismul obișnuit se deplasează înspre mașini, dispozitive care fac ca exercitarea constrângerii asupra comportamentelor obișnuite să devină invizibilă, dar care duc în același timp la ștergerea dependenței personale”.

Vom avea de-a face cu o „informație adresată, în opoziție cu informație actuală, difuzată”.

În redacțiile de sport se navighează mult pe edițiile electronice ale ziarelor, se caută informații inedite în „biblioteca lumii” – Intemetul.

Citându-1 pe Charles Goldfinger, Bemard Miege ne face atenți asupra unei denumiri noi, cu care probabil o să ne familiarizăm – „immedia”: „[…] natura media se schimbă. O nouă noțiune apare, cea de immedia. Moștenitoare directe ale media, immedia se deosebesc totuși profund de acestea. Media implică noțiunea de intermediere și de distanțare, immedia sunt, din contră, caracterizate de instantaneitate și proximitate. În cadrul immedia, suporturile fizice sunt din ce în ce mai integrate, pe de o parte din cauza presiunilor tehnologiei, pe de altă parte, prin concentrarea controlului capitalist și prin constituirea unor grupuri multimediatice. In același timp, mesajele devin mai specializate, iar publicul mai fragmentat.

Immedia nu mai vizează masa, ci grupul sau chiar individul […]. Aceștia [indivizii] pot primi un ansamblu de informații concepute după gusturile și după mijloacele lor financiare. Informația poate fi completă și selectivă, livrată continuu sau periodic, prezentată brut sau deja tratată, plătită pe utilizare sau forfetar”.

Este greu de admis perspectiva înlăturării presei scrise de către cea electronică. La sfârșitul anilor '60, Marshall Mc Luhan anunța sfârșitul erei Gutenberg: profeție neconfirmată.

Producția de informație va suferi modificări în substanțialitatea ei și mai ales în difuzare; „persuasiunea” se va adapta și ea sub presiunea NTIC.

„În ziarul viitorului, politica ne mai ocupând decât locul pe care ea îl va ocupa în viața popoarelor, va fi așezată între Sport și Anunțuri..

„Stadionul constituie poate singurul centru de gravitate al umanității” – afirma Raymond Thomas (1983, p. 3). Continuând ideea, afirmăm și noi că „homo ludens”, omul care face din sport un izvor de sănătate, dar și de măsurare a resurselor sale în sensul olimpic al îndemnului „Citius, altius, fortius” („Mai repede, mai sus, mai puternic”), va continua să fie o lume cu grad înalt de interes social, că sportul va rămâne un câmp mediatic de referință al presei.

Din acest motiv, o re-legitimare a profesiei de jurnalist sportiv este necesară. Chiar dacă vor continua disputele între cei care văd profesionalizarea prin transmiterea empirică a unei experiențe profesionale și cei care pledează pentru punerea la punct a unui învățământ profesional, nu răspunsul tranșant contează, ci disponibilitatea ca redactorii sportivi să dobândească uneltele modeme ale scrisului.

II.1. Presa serioasă, presa populară – o polemică deschisă

Se vorbește foarte mult, polemic, despre cum trebuie să arate presa și, în cadrul ei, presa sportivă: serioasă, sobră sau populară – noțiune, în acest ultim caz, care ar semnifica, potrivit specialiștilor, aplecarea spre un fapt divers agresiv, senzațional, dezvăluiri ale vieții intime, chiar un anumit fel de erotism.

Este clar că presa în general, nu numai cea sportivă, se află, acum, într-un moment în care apele nu s-au despărțit de pământ și nu se poate da un verdict. Mulți doresc o presă sobră, serioasă, ceea ce – în accepțiunea generală ar însemna respect față de cititor și față de valorile umane, culturale în general. Nu puțini au însă succes pe piața presei românești din așa-numita presă populară (ce se trage din Penny press și din Journal ă un sou).

Ne aflăm, într-un fel, chiar în „captivitatea cuvintelor”, cum a spus-o Karel Capek în cartea cu același titlu.

Presa este cea mai mare devoratoare de evenimente, o imensă „fierărie a lui Iocan”, unde se „clevetește”, „se pune țara la cale” și se privește evenimentul pe toate fețele. Eroii moromețieni comentează actualitatea cu o ironie de calitate, îndoindu-se de primul sens al cuvintelor. “Newsmakerii” (“făcătorii de știri”), oameni ce au studiat cererea pieței, introduc în malaxorul interesului public ceea ce cred ei că este așteptat de cititor.

John Hartley este confirmat în totalitate de realitate atunci când afirmă: „veștile proaste asigură știri de calitate”.

Este predilectă, de aceea, aplecarea presei spre hard news (știri șocante) în detrimentul așa-numitelor soft-news. Cât privește evergreen news (știri neperisabile, mereu valabile), acestea sunt pe ultimul plan al opțiunilor.

Viitorul jurnalist sportiv, citind presa de specialitate, are o plajă largă de exemple de cum trebuie să se scrie ca să fii citit cu interes.

Intuiția lui îl conduce spre criterii practice. Cunoașterea „bucătăriei” meseriei îl va ajuta mai târziu să facă ceea ce trebuie: cu metodă, cu continuitate, folosind ingredientele succesului profesional autentic.

David Randall aduce criterii verificate pentru ceea ce specialiștii numesc „valoare de informare” a știrii: „Cel mai jos pe scală se află articolele despre ceea ce se declară. Următoarele pe scala valorilor știrilor sunt articolele despre ceea ce se spune că se va întâmpla. Urmează articolele despre ceea ce se întâmplă sau s-a întâmplat… în vârf sunt articolele despre ce s- a întâmplat. Un element important în judecarea valorii de informare este numărul de cititori care vor fi interesați de un anume subiect. Cu cât efectul lucrurilor despre care informezi este mai îndelungat, cu atât mai bun și mai important este articolul”.

La întâlnirea de dimineață, când șefii departamentelor propun redactorului șef o primă schiță de sumar a numărului, oferta ține cont de câteva criterii sensibile: diversitate, actualitate, subiecte ascuțite, conflictuale, polemice, intr-un diapazon potrivit politicii editoriale a publicației, continuității acesteia și profilului cititorilor ei.

II.2. Obiectiv – subiectiv – adevăr

Se spune că ziarul este un mare devorator de noutăți. Sunt două tipuri de informații care se construiesc, nu numai la un ziar sportiv, pentru a satisface nevoia de informare a cititorului: informația gnoseologică și cea evenimențială.

Important de precizat este faptul că informația gnoseologică face apel la tezaurul cunoașterii; folosirea (frecventarea) cunoștințelor dintr-un domeniu sau altul ține de cultura fiecăruia. Noțiunea de informație gnoseologică se poate lesne asocia cu elemente din „evergreen”-uri. Cu siguranță, informația gnoseologică este cea care legitimează experiența gazetarului și-i arată calificarea, căci lumea, respectiv mișcarea sportivă, n-a început cu fiecare dintre noi; are o istorie ce trebuie cunoscută.

Informația evenimențială este aceea care departajează mass-media cu apariție jurnalieră. Ambele tipuri de știri țin de documentarea ziaristului, de flerul lui, de capacitatea de a-și face, păstra și dezvolta surse de informare, chiar de a crea evenimente. Doi ziariști autentici au percepții diferite, ochii lor privesc aceeași realitate în registre diferite, altfel (un altfel, ce ține de personalitatea fiecăruia, de simțul de observație al fiecăruia); este evident că, în funcție de surse, ei vor aduce prospețime, inedit, chiar câmpuri eveni- mențiale diferite. Acest din urmă element accentuează autoritatea profesională a ziaristului sportiv, originalitatea lui și a publicației și motivează în bună măsură succesul la public. Stăpânirea mai multor câmpuri evenimențiale dă concretețe strădaniei ziaristului de a acoperi cerințele fundamentale ale informației, ale știri: „news is news” (știrea este noul), „news is now” (știrea este acum, azi), „new is hear” (știrea este aici – apropo de legile proximității), „yesterday is history” (ieri este istorie).

Mai mult, „Condiția sine qua non a scriiturii de presă – informaționalitatea, fără de care ziarul își pierde rațiunea de a fi”.

Această informaționalitate ține de stăpânirea actualității. De aceea, fiecare ziar își are „istoria” sa, mai bogată sau mai săracă. Cu cât „istoria” pe care o oferă este mai relevantă, cu atâta are mai mulți cititori, care citesc ziarul la mai multe niveluri. „Ziarul – spun M. Mouillaud și J. Tetu – deschide prezentul actualității prin titlurile sale, ai căror referenți nu au alt raport decât prezentul însuși. În fiecare din narațiunile pe care le schițează (privirea este aici limitată, în amonte și în aval, în timp), dimpotrivă, ziarul deschide calea spre o istorie singulară. în acest mod, putem citi ziarul la mai multe niveluri. Primul este un proces fără început sau sfârșit, care elimină, în fiecare zi, un trecut (cel al numărului precedent) și deschide un nou prezent. Cel de-al doilea permite, în fiecare zi, citirea hărții lumii conform liniilor sale de departajare, unele mobile (istorice) și celelalte permanente (tematice). Cel de-al treilea leagă timpurile prezente de inelele istoriei care le înlănțuie.”

Așadar, în continuare sunt analizate zonele știrogene, câmpurile evenimențiale pe care le supraveghează atent ziaristul sportiv.

Competițiile la toate nivelurile. S-a făcut deja o departajare atunci când s-a afirmat că în procesul opțiunii structurii ziarului sportiv mai ales, dar și a rubricii sportive de la un cotidian, operează criteriul popularității disciplinei sportive, al aderenței la public a unui club, a unui sportiv care are deja regim de vedetă. Acestea sunt premisele majore în care se cântărește de obicei tirajul.

Este evident că fotbalul își taie partea leului de fiecare dată. Apoi, operează criteriul importanței competiției și mai ales interesul față de ea; se are în vedere nivelul întrecerilor (mondiale, europene, zonale, naționale) și participarea unor sportivi români de mare valoare – la acele întreceri.

Documentarea personală este primordială pentru a acoperi orizontul de așteptare al cititorului. În practica activității redacționale, ziariștii își împart ariile informaționale. Astfel, se ajunge ca sporturile să fie „date” pe oameni; ei „răspund” de fotbal, volei, sporturile cu motor, atletism etc. Au sub observație federații, cluburi, secții, sportivi, competiții. în funcție de specializare, jurnalistul sportiv începe să-și croiască o documentare personală, efortul ajungând să se împlinească într-o adevărată bancă de date care-i ușurează munca redacțională.

În acest fel, el are o continuitate care-i permite, pe de o parte, cunoașterea integrală a domeniului, iar pe de alta o rapiditate în informare și scriere. 

Este de ajuns ca un singur element de noutate să apară și ziaristul – cunoscător al evoluției activității clubului, sportivului, antrenorului (un fel de elemente de „background”) – poate oferi redacției știrea completă. În acest fel, eficiența redactorului este maximă, iar ziarul este considerat unul informat.

Dacă toate competițiile reprezintă palierul știrilor planificate – pe care le are, în mod obișnuit, și concurența din acest tip de observare jurnalistică, în schimb, din funcționalitatea băncii de date se face diferența dintre publicații.

Prin documentarea și cunoașterea aprofundată a unui domeniu care i se repartizează, jurnalistul ajunge să dispună de acele elemente profesionale prin care este asimilat aproape ca un specialist. Nu este de mirare că, în multe situații, ziariștii au ocupat funcții importante în sport. Spre exemplu Saldanha care a ajuns antrenorul selecționatei Braziliei. După '89, într-o întrunire publică, lui Cristian Țopescu i s-a cerut să fie ministru al Sportului (calitate pe care reputatul comentator sportiv a refuzat-o).

Toate redacțiile vor avea elemente din comunicate, din dosare de presă puse la dispoziția ziariștilor la conferințe de presă sau cu ocazia altor briefmguri, declarații oficiale, reuniuni, sau din materiale- sinteză. Ele nu sunt însă, potrivit scalei valorice a lui Randall, semnificative, importante; nu reprezintă acele hard-news așteptate de cititori.

Ziaristul trăiește o „dictatură a faptului de actualitate în semnificația sa imediată”. O dictatură însă de sub care se sustrage într-un fel aparte: „jurnaliștii nu fac cel mai adesea decât să dea răsunet faptelor, aducându-le la cunoștința publicului, dându-le importanță”; „jurnalismul dezvăluie, dramatizează, amplifică”.

în aceste condiții, valorile profesiei sunt puse pe o balanță care ,joacă” între adevăr-neadevăr, onestitate-neonestitate, obiectivi- tate-subiectivism. Este interesant să urmărim cum „bate” acul acestei balanțe.

„Obiectivitatea – susține Y. Agnes (ibidem, p. 63) – implică exhaustivitate, distanță maximală, răceala textului. Jurnalistul prezentul însuși. În fiecare din narațiunile pe care le schițează (privirea este aici limitată, în amonte și în aval, în timp), dimpotrivă, ziarul deschide calea spre o istorie singulară. In acest mod, putem citi ziarul la mai multe niveluri. Primul este un proces fără început sau sfârșit, care elimină, în fiecare zi, un trecut (cel al numărului precedent) și deschide un nou prezent. Cel de-al doilea permite, în fiecare zi, citirea hărții lumii conform liniilor sale de departajare, unele mobile (istorice) și celelalte permanente (tematice). Cel de-al treilea leagă timpurile prezente de inelele istoriei care le înlănțuie.”

Și totuși „subiectivitatea” ziaristului de bună-credință nu intră în contradicție cu respectarea adevărului, aceasta rămânând un motor puternic al meseriei de a informa: „Adevărul, în schimb – ca să ne menținem în demonstrația pe care o face Y. Agnes – este un ideal către care trebuie să tinzi. A ști cum s-a desfășurat exact un eveniment, care sunt responsabilii unei afaceri, ce scopuri sunt urmărite într-un proiect. Cercetarea adevărului este un motor puternic al meseriei de a informa. Jurnalistul bun adună suficiente elemente pentru a aprecia cel mai bine posibil un eveniment sau o situație. El nu este satisfăcut decât atunci când impreciziile, zonele de umbră au fost eliminate și când el poate senin să Ie spună cititorilor săi ce s-a petrecut sau să descrie situația. Această muncă vizează esențialmente strângerea faptelor, nu confruntarea opiniilor. «Pentru și contra» sunt de domeniul interpretării, nu al «adevărului»”.

Nu trebuie să se înțeleagă că jurnalistul primește derogări în aprecierea onestității sale, dacă își exercită meseria contra cronometru, între două probe, între două meciuri, sub tirania orei apariției ziarului unde își transmite relatarea, uneori de la mii de kilometri.

Astfel, Y. Agnes susține că: „Onestitatea este, deci, nu umilință, una dintre valorile morale cardinale ale jurnalismului. A fi onest înseamnă să nu deformezi fapte sau informații. Înseamnă să verifici și să verifici mereu pentru a fi sigur de exactitatea a ceea ce se raportează. Înseamnă să nu te încrezi într-o singură sursă care poate să deformeze sau să mintă. Înseamnă, de asemenea, a nu lăsa pe alții grija de a face munca dumneavoastră (un exemplu recurent: numărarea/aprecierea manifestațiilor de stradă; a te lăsa pe «organizatori» sau pe «poliție» care are câteodată interesul să diminueze amploarea protestului — este pur și simplu lene; cu puțină metodă se poate evalua un cortegiu, chiar foarte important.). A fi onest este a-ți cita sursele, ceea ce este o indicație importantă pentru cititor. Este, de asemenea, să rectifici cât mai repede posibil când te-ai înșelat sau când ai fost înșelat, o informație eronată; cititorul iartă eroarea comisă din bună-credință, el n-are aceeași indulgență dacă jurnalul sau jurnalistul refuză să recunoască greșeala, «cotita», eschiva, vrea să aibă cu orice preț dreptate și manifestă astfel o formă de orgoliu și de dispreț”.

În schimb, față de materialele «servite» ca mape de presă, cronica sau relatarea unui eveniment planificat poate deveni altceva, când valoarea de informare a scriiturii jurnalistice este sporită și de informații care provin din surse personale: relația strânsă cu competitorii (antrenori, jucători, oficiali ai clubului), prezentarea la stadion înainte de competiție cu mult timp, pentru a nu scăpa tocmai eventualul eveniment, observarea atentă a culiselor, capacitatea de a sesiza amănuntul picant etc. Ziaristul este un fel de șacal la pândă; ca și acesta, el este mereu acolo unde este „prada”- evenimentul în curs de coagulare.

Spre exemplu, la un meci de fotbal al FC Argeș, un fotbalist piteștean, la un duel cu portarul oaspeților, a căzut. Peste el, cu mingea în mână, a „aterizat” și goal-keeperul. Accidentat, jucătorul piteștean a fost scos afară din teren.

A doua zi, numai un ziarist a dat știrea, neplanificată: acel fotbalist a urinat sânge la vestiar, a fost dus, din acest motiv, la spital și prognosticul a fost sever: declanșarea unei afecțiuni renale. Transportat la București, fotbalistul a avut o dramă: sângele provenea de la ruperea unui rinichi. A fost operat: i s-a scos rinichiul compromis. Ziaristul „norocos” (dar nu credeți că mai degrabă este vorba de ziaristul… ziarist?) a avut apoi și follow-up-uri (articole de urmărire) citite – acele reveniri la un subiect de interes public: cum a decurs operația, ce medici au facut-o, reacția familiei, consecințele pe plan sportiv etc.

Cu cât accesibilitatea sursei este mai dificilă, cu atât sămânța de știre va rodi mai fructuos. Știrile „servite”, intoxicarea din partea oficialilor îi satisfac de obicei pe emițători, în continuă preocupare de imagine, sau interesați să arunce pe piață un anumit tip de informație. De aceea se vorbește despre „fiabilitatea” sursei.

Referindu-se la aceasta, Mihai Coman face referire la condițiile care trebuie întrunite ca o instituție sau o persoană să fie considerată drept sursă: „După J. Charon, jurnaliștii invocă șase criterii care permit evaluarea fiabilității unei surse:

a) productivitatea — măsoară capacitatea sursei de a produce informații interesante și de calitate, în cantități suficiente și constante;

b) credibilitatea — exprimă încrederea jurnaliștilor în fidelitatea materialelor primite;

c) vizibilitatea socială – este definită prin poziția sursei în sistemul de ierarhii al unei societăți; d) autoritatea sursei – experiența și competența ei în raport cu redacțiile din mass- media; e) flexibilitatea – reprezintă puterea sursei de a se adapta la procedurile de lucru, la limbajul, ritmul și codul profesional al jurnaliștilor.

Dintr-o perspectivă definită, Mark Fischman susține că «reporterul lucrează cu o pluralitate de lumi ale informației – adică de surse ale știrilor. Aceste surse sunt diferite, după locul în care sunt fixate; după timpul, cât și când sunt disponibile; după mijloacele prin care pot fi contactate (telefonic, relație personală, întâlnire cu o oficialitate, contact clandestin); după atitudinea față de jurnalist – cooperantă sau recalcitrantă». În procesul de identificare a surselor utile și eficiente, redacțiile trebuie să decidă sub presiunea a două forțe: aceea a timpului – care generează problema accesibilității – și aceea a siguranței informației – care generează problema credibilității”.

Știrile din sport se supun poate cel mai exact întrebărilor clasice ale lui Quintilian (30, 40 – 96 e.n.): quis, quid, ubi, quibus auxiliis, cur, quomodo, quando (cine, ce, unde, prin ce mijloace, de ce, cum, când).

Asumându-și cerințele consumului rapid de informație din acest domeniu, ziaristul sportiv are în vedere actualitatea, originalitatea, ineditul, utilitatea, gradul de interes public, dar și verosimilitatea/credibilitatea sursei știrii sale.

Știrea sa trebuie să aibă acuratețe: cine a realizat recordul, ce record, când l-a realizat, cum – în ce condiții, unde – în ce competiție, dacă a fost omologat și de ce are relevanță în domeniu.

II.3. Tipuri de câmpuri evenimențiale

a) știri din competiții – rezultate, informații despre competitori (ce echipament poartă, cu cine are contract de publicitate; ce mănâncă, dacă s-a cazat cu delegația sau nu; gesturi care ies din tipar; teste antidoping; sume câștigate; contracte noi cu cluburi, sponsori, chiar cu o nouă federație); declarații deosebite; accidentări – controale medicale; relații cu antrenori, conducători; întâmplări deosebite – pierderea bagajelor, agresiuni în arenă sau în afara ei, prietenii, cereri în căsătorie etc.;

b) știri de la antrenamente, din perioadele de pregătire precompetițională: participarea la program; accidentări; performanțe, sau, dimpotrivă, contraperformanțe care devin semnificative în perspectiva campionatelor, a întrecerilor oficiale; metode noi de antrenament; întâmplări ciudate; tot ceea ce interesează pe plan sportiv și chiar din viața intimă care ar putea fi pus în legătură cu competiția în vederea căreia se pregătește (un deces în familie, un divorț etc. afectează randamentul, participarea la pregătiri);

c) știrile de „cortină” – în ziua competiției, înainte și după desfășurarea ei. Este o adevărată pândă, asemenea paparazzilor, pentru a lua declarații, pentru a afla – mai devreme, mereu mai devreme decât concurența – de ce sportivul a abandonat, de ce este accidentat, ce i s-a întâmplat cu o oră și chiar cu un minut mai devreme de a intra în arenă sau imediat după. Oricât de bine dotat cu mijloace tehnice este ziaristul sportiv, tot flerul, experiența, relațiile pe care a știut să le cultive, credibilitatea sa, ca ziarist, în fața potențialelor surse, îi asigură succesul, adică râvnitul trofeu – știrea în exclusivitate;

d) știri de la conferințele de presă care se fac în deschiderea evenimentului sportiv și la finalul meciului (competiției).

Este vorba, de așa-numitele „știri servite”. Este nevoie și de acestea, dar unele trebuie privite cu suspiciune; oficialii – sunt mai atenți la imaginea lor decât la interesul reprezentanților mass-media, pe care nu ezită să-i intoxice, să le abată atenția.

De obicei însă, un „bătrân lup de mare” al presei, un ziarist pur-sânge, indiferent de vârstă, nu trage glonțul ca să împartă „vânatul” cu toți cei care-și notează comod răspunsul la întrebarea cu care el i-a surprins pe toți. Va aștepta un moment potrivit, va profita de un scurt moment de tete-â -tete pentru a punea acea „întrebare deșteaptă”, de a cărei paternitate să se bucure din plin. Nu-i mai puțin adevărat că un ziarist adevărat nu mănâncă de obicei de la masa altuia, dacă se respectă.

Apropo de paternitate. După conferințele de presă, în momentul în care își predau articolele spre publicare, jurnaliștii sportivi (dar nu numai ei) sunt, în general, neatenți la paternitatea întrebărilor și dau răspunsurile ca și cum întrebările le-ar fi aparținut. Se face referire desigur, la întrebările cu timbru foarte personal, nu la cele de ordin general. Primului gen de întrebări ar trebui să li se atribuie paternitatea, tocmai datorită unghiului personal care n-ar trebui să fie însușit/furat; cele de ordin general se clasifică ele însele. Pe de altă parte, jurnalistul sportiv nu trebuie să dovedească o reținere nejustificată, o pudibonderie tară nici un fel de productivitate; atunci când un element tehnic sau de orice altă natură i-a scăpat și acesta este socotit a fi important în economia cronicii sportive sau a evaluării unei faze/situații/chiar a rezultatului, nu trebuie să ezite să întrebe.

Philippe Gaillard socotește conferințele de presă și comunicatele oficiale drept tentative de dezinformare și de manipulare, numindu-le, nici mai mult, nici mai puțin, „această SIDA a comunicării”.

e) știri de la colegi. De fapt, nu știri, ci „ponturi”, cum se zice: subiecte de știri, piste de informare. În exercitarea meseriei, ajungi să te cunoști bine cu cei acreditați, ca și tine, pe lângă cluburile, federațiile de specialitate, sporturile pe care le urmărești cu prioritate.

f) știri provocate. Se întâlnesc cu o frecvență care crește. Ziaristul recurge la o „regie” simplă: ia un interviu sau o declarație unei personalități -conducător sau sportiv – și agață cu un element polemic al acestei declarații pe altcineva; „Ce părere aveți despre declarația lui X?” „Y” cade adesea în plasă. Relația de conflict mocnit, preexistentă, dintre X și Y este speculată și îngroșată. Am putea da exemple din lumea fotbalului: modul în care s-au speculat declarațiile Gigi Becali – Hagi, Gigi Becali – ceilalți Becali, frații Ion și Victor, declarațiile lui Dumitru Dragomir și ale fotbaliștilor din așa- numita „generație de aur”. Mircea Lucescu declara că nu o dată presa turcă i-a pus în seamă situații în care n-a fost și declarații pe care nu le-a dat. Așa se naște un mic sau un mare conflict care alimentează o rubrică sau alta.

Știrile provocate țin de ceea ce unii numesc deja presa detectivistă. Ne grăbim să precizăm însă că nu este vorba de presa de investigații, ci de apetitul de a ține sub observație permanentă pe cineva pentru rubrica “mondene” vizând viața privată a vedetelor. Este un segment din care așa-numita presă populară (de care nici presa sportivă nu vrea să se depărteze, acceptând și riscurile) și-a făcut un teren de spectacol de care profită. Există, într-adevăr, un public care vrea să vadă rufele pe gard.

John Hartley aduce în acest sens – spre mai buna înțelegere a mecanismului emoțional pe care ziaristul vrea să i-1 inducă cititorului – observația lui Roland Barhes:

„Roland Barthes remarca distincția între două categorii de plăcere provocată de lectura textelor: plaisir și jouissance. Plaisir înseamnă mulțumire, în timp ce jouissance descrie un mod mult mai exploziv de bucurie — în limba franceză, cuvântul este sinonim cu plăcerea sexuală.”

Este evidentă plăcerea ziaristului și a editorului – interesat de tiraj – de a-1 face pe cititor să trăiască jouissance atunci când îl face părtaș pe acesta la privirea prin gaura cheii a vieții vedetelor.

Capitolul III

Studiu de caz-Gazeta Sporturilor

În ultimul timp sportul a cunoscut o mare dezvoltare în mass-media. El oferă acelasi număr de pagini sau aceeasi durată de transmisie indiferent de ceea ce se întâmplă în lume. Mai mult, reportajele din domeniul politic sunt adesea considerate plictisitoare de către multe persoane.

Sportul este exact opusul acestora. Este previzibil, în sensul că persoanele din domeniul mass-media stiu cu câteva luni înainte data la care au loc marile evenimente, are parte de propria agitatie si de propiul lui dramatism, precum si de o distributie de vedete.

Sportul este atât de important pentru organizatiile mass-media, încât chiar si cele mai mici dintre ele îsi creează propriile departamente sportive, incluzându-le în echipele lor editoriale, din care fac parte jurnalisti sportivi experimentati. În sectorul ziaristic, sportul, atât la nivel national, cât si zonal constituie unul dintre cele mai importante departamente.

Jurnalismul sportiv este o formă specializată a scrierii, împărțit in secțiuni mici. Principalele sporturi, cum ar fi fotbalul, baschetul, cursele de mașini, tenisul, trebuie dezbătute în general de specialistii în aceste domenii. Suporterii și fanii cunosc extrem de bine echipele si sporturile favorite, iar dacaă jurnaliștii sportivi vor ca ziarul pentru care scriu sa fie citit, atunci ei trebuie sa fie la un nivel mai ridicat din punct de vedere al cunoștințelor.

Principiile jurnalismului sportiv sunt identice in general cu cele a jurnalismului pur si simplu, acestea sunt : rapiditate, obiectivitate, corectitudinea și in primul rând imparțialitate. Stilul materialelor sportive sunt aparte având un limbaj destul de profesionist si adecvat, dar nici nu înseamnă ca trebuie musai scris doar pentru fanii și cititorii dintr-un singur domeniu, el trebuie scris chiar pentru înțelegerea tuturor și să capteze atenția tuturor. Ziaristul de sport nu trebuie să scrie pentru el, dar nici pentru redacții, acesta trebuie să știe că se află acolo pentru auditoriul lui și interesul lui este acela ca auditoriu să fie cel mai larg posibil.

Una din cele mai importante evolutii în jurnalismul sportiv din ultimii ani este cresterea foarte mare a publicatiilor online. Cel mai mare avantaj al jurnalismului online fată de celelalte forme constă în faptul că elimină termenele limită. Un sit poate fi actualizat oricând, iar tehnologia permite ca subiectele arzătoare să ajungă direct pe calculatoarele utilizatorilor. Siteurile reprezintă un punct de atractie pentru cei care vor să afle cele mai recente stiri, pe măsură ce se petrec, sau vor să citească relatări despre anumite evenimente sportive chiar în momentul derulării lor. Cele mai multe organizatii sportive imortante si-au făcut propriile siteuri, îmbinând scopul informational cu cel comercial. Unul din cele mai importante avantaje oferit de Web jurnalistilor sportivi este acela că oferă o sursă de informatii rapidă si usor accesibilă.

Din punct de vedere cantitativ, România stă foarte bine la capitolul presă sportivă, fiind printre putinele tări din Europa în care sunt editate două cotidiane de profil, ProSport si Gazeta sporturilor. În Franta există un singur ziar sportiv, iar în Anglia si Germania nici unul. Singurele tări care depăsesc România din acest punct de vedere sunt Spania si Italia.

Gazeta Sporturilor este cel mai vechi și cunoscut ziar de sport din România.

Ziarul Gazeta Sporturilor a aparut in 1924, cu apariție zilnică, dar și-a încetat apariția doar între 3 iulie și 7 octombrie, dar a aparut dinnou ca publicație legionară condusă de camaradul Virgil Popescu, în scurta perioadă în care gruparea lui Horia Sima s-a aflat în fruntea guvernului. După al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist în România, a mers o perioadă în paralel cu nou-înființatul Sportul Popular, după care a fost desființat de tot la sfârșitul anilor 1940. Astfel, amintitul Sportul Popular, devenit în anii 1960 Sportul, a rămas vreme îndelungată singurul cotidian de sport din acea țară. Pe 23 decembrie 1989, pe când regimul Ceaușescu se prăbușea, colectivul său redacțional a hotărât să boteze publicația Gazeta Sporturilor cotidianului de sport înființat în anii 1920, păstrându-și până în prezent acest nume. A fost printre primele ziare privatizate în România după 1990. Ulterior, în timp, a trecut prin mânile mai multor societăți. Din 1997, de la apariția cotidianului ProSport, își dispută cu acesta întâietatea din lumea presei sportive românești.

În anul 2000, ziarul a avut vânzări medii de circa 26.026 de copii (locul 2 ca ziar sportiv după Pro Sport), avansând până la 64.795 de exemplare în anul 2009, devenind lider pe piața ziarelor sportive.

După o perioadă în care s-a aflat în posesia trustului elvețian Ringier, actualmente face parte din trustul Intact, alături de Antena 1 și Jurnalul Național.

Directorul ziarului este Ovidiu Ioanițoaia, redactor-șef fiind Cătălin Tolontan. Din echipă mai fac parte jurnaliști ca Andrei Vochin, Alin Buzărin, Cristian Geambașu, Maria Andrieș și alții.

Gazeta Sporturilor este editată de Convergent Media SA, firmă care a avut în 2006 o cifră de afaceri de 6,5 milioane de euro și un profit de 700.000 de euro. Acționarii firmei sunt fiicele lui Dan Voiculescu

Cititorii Gazetei sporturilor sunt în general bărbatii, pasionati de sport în general, dar mai ales de fotbal. Segmentul de vârstă al cititorilor este foarte larg, începând de la copii de 14-15 ani si până la persoane cu vârste foarte înaintate.

Ziarul este dedicat în special fotbalului, celorlalte sporturi fiindu-le rezervate un număr foarte mic de pagini (2-3 pe editie). Doar în cazul unor evenimente sportive majore, cum ar fi Jocurile Olimpice, Campionaltul Mondial de Handbal, subiectele non-fotbal primesc mai multă atentie.

Stilul ziarelor

După ce mult timp ambele ziare apăreau în format mare, broadsheet, în urmă cu câtiva ani amândouă au decis să treacă la formatul compact de tabloid. În mod normal cele două cotidiane au un număr de 24 de pagini, împărtite în 6 coloane, însă la evenimente deosebite este tipărit în 32 de pagini pe editie, sau vara când subiectele sunt mult mai putine unele editii au un număr de doar 16 pagini. Ambele ziare sunt tipărite în totalitate color, culoarea predominantă fiind rosul.

Cu trecearea timpului nu numai formatul a ajuns unul de tabloid ci si continutul. Subiectele cu caracter strcit sportiv au devenit din ce în ce mai rare, făcând loc scandalurilor, cancanului, femeilor dezbrăcate si altor informati din sfera mondenului. (“Alice Goodwin s-a dezbrăcat într-o ședință foto incendiară pentru naționala Angliei!”; „Bătaie ca în filme la un meci de liga a patra”; „Cheryl va primi 6,8 milioane $ în urma divortului de Ashley Cole”; „Sexy-vuvuzelele, noile senzatii ale mondialului”).

Slaba calitate este reflectată încă din prima pagină. Dacă în urmă cu 9-10 ani aici apăreau editoriale scrise de mari gazetari sportivi români, cum ar fi Ioan Chirilă, Cristian Țopescu, Traian Ungureanu, în prezent primele pagini nu sunt decât niste colaje de poze foarte colorate si titluri cât mai mari si cu un caracter informativ cât mai mic.

Tabloidizarea cotidianelor sportive românesti este evidentiată si de titlurile articolelor. Se folosesc în special titluri „citat”, de cele mai multe ori extrase din context pentru a provoca noi scandaluri, titluri „otv” ( „Senzational, „Bănel”  din fotbalul american !”; “Exclusiv, Zapata, Baciu si tinerii lui Bergodi out de la Steaua ! ”; “Șocant! Ucis pentru că vroia să se uite la meci”) si, cu toate că tratatele si cărtile de jurnalism spun că ele trebuie evitate, ziaristii abuzează de titlurile interogative (“Primeste echipa Pandurii locul Tg Muresului în prima ligă?”; „Moraes, marea lovitură a Stelei?”; „S-au bătut Vidici si Pantelici?” ”Vine si Grandin la Steaua?” ).

Greselile de exprimare, de ortografiere sau confuziile generate de lipsa de informare sunt o altă mare problemă a ziarelor de sport din România. De foarte multe ori, din dorinta de a furniza cât mai multe stiri într-un timp cât mai scurt, uită să mai corecteze textele, mai ales cele din variantele online, iar astfel apar greseli care nu au ce căuta într-un ziar care se respectă (“A fost omorât de bătaie de familia sa”; „declaratiile prinde contur”; „Ivanovici aduce victoria sârbilor – în loc de Jovanovici”).

Toate aceste lucruri îndepărtează o bună parte a publicului. Dacă anul trecut Gazeta sporturilor si Prosport vindeau aproape 100 000 de exemplare pe editie, fiind printre cele mai bine vândute cotidiane din tară, acum trec cu greu de 60 000. Gazeta a încercat să readucă vânzările la nivelul de anul trecut, dar nu prin cresterea calitătii, ci prin vânzarea împreună cu ziarul a diferite Cd-uri cu muzică, DVD-uri sau reeditarea cărtilor lui Ioan Chirilă, însă numărul de exemplare vândut a rămas în continuare scăzut.

Variantele online ale celor două cotidiane sunt de o calitate si mai slabă decât cele tipărite. Aceste lucruri se observă mai ales în sutele de comentarii negative lăsate de cititori la fiecare articol. Cele mai multe astfel de comentarii se întâlnesc pe situl ProSport.ro, asta si din cauza faptului că web-editorii de la Gsp.ro sterg o mare parte din criticile aduse de cititori.

O altă problemă mare a siteurilor celor două ziare sunt reclamele. Acestea enervează atât prin numărul foarte mare cât si prin faptul că sunt intruzive, de multe ori articolele nu pot fi citite din cauza reclamelor care se suprapun peste text indiferent de câte ori le-ai închide.

Un fenomen des întâlnit pe cele două situri este auto-contrazicerea. Din dorinta de a avea exclusivitate, ziaristii publică de multe ori informatii prea putin sau deloc verificate, pentru ca după câteva ore să apără pe sit un articol care să-l contrazică pe primul.

Cătălin Tolontan este cel care manageriază activitatea redacțională a Gazetei Sporturilor.

Cătălin Tolontan înfăptuiește adecvat rolurile interpersonale corespunzator unui manager: el este imaginea reprezentativă ,are o imagine accentuată în mass-media și în audiovizual dar și in presa tipărită, el și-a constituit în cei douăzeci de ani de meserie, figura unui analist foarte bun și pertinent, comparabilă chiar cu a lui Cristian Tudor Popescu, respectat de către jurnaliștii sportivi , dar în general, de toți cei care muncesc în mass-media și foarte apreciat de public. Totodată, este cunoscut ca un manager autoritar, nu îi plac greșelile,apreciază lucrul bine făcut și corectitudinea,el sancționează prompt greșelile, iar acest aspect este observat în redacție de toată lumea, este un lider, este recunoscut așa de șefii de departament,dar și de toți cei angajați la diversele departamente. El realizează politica editorială și strategia redacțională , el este cel care aprobă nepublicarea sau publicarea unor articole, dar și paginile unde vor fi publicate diversele materiale. Reprezintă un fel de punte de legătură între directorul cotidianului, Ovidiu Ioanițoaia, și ziariștii departamentelor ,,Fotbal extern”, ,,Fotbal intern”, ,,Reporteri speciali” si altel, se ocupă și de materializarea imaginii pe care cel care a creat echipe de super jurnaliști, care Ovidiu Ioanițoaia își dorește să o demonstreze și să o pună în practică.

Cătălin Tolontan îndeplinește mai multe roluri informaționale care sunt dupa cum am zis mai sus cele de: difuzor, monitor și cel de purtător de cuvânt. Din funcția de redactorul-șef al Gazetei Sporturilor , acesta monitorizează cu deosebită atenție publicația, prin cifre de tiraj ale cotidianului și prin rapoarte, dar atent și la ziarul concurent, acesta fiind ProSport, prin analize, feedback-ul primit de la public ( comentariile de la articole, e-mail-uri primite pe adresa redacției) și prin informațiile privitoare la schimbări ale pieței.

Cătălin Tolontan are un rol important în difuzarea informațiilor. El fiind manager, este asaltat zi de zi de știri și informații de tip factual (ex.: corect sau incorect) și valoare (care țin de preferințe). Având accesul la cele mai valoroase informații, redactorul-șef al Gazetei Sporturilor coordonează în luarea deciziilor, subordonații.

Cătălin Tolontan este purtătorul de cuvânt al publicației pe care o și conduce, în mass-media el reprezintă punctul de vedere al Gazetei Sporturilor. Un foarte bun exemplu de reacție a lui, la un atac din exterior (deși din interiorul trust-ului) la adresa unor jurnaliști ai săi s-a a fost atunci când, într-o emisiune ,,În gura presei”, Mircea Badea i-a ironizat pe redactorii Andrei Crăițoiu ,Cristian Otopeanu pentru unele producții ale lor, care a fost și postată pe site-ul ziarului . Tolontan i-a răspuns ironiilor lui Badea, care a spus că jurnaliști precizați mai sus nu sunt deloc profesioniști, pe blogul său, tolo.ro, numind postul pe care l-a scris legat de acest subiect ,,Mircea Badea a avut dreptate!”. Cătălin Tolontan s-a numit responsabil pentru greșeala producției, el a afirmat că proiectul acela se afla doar la început și trebuiau făcute numeroase ajustări și dezvoltarea unei anumite experiențe pentru a fi realizată o producții cu adevărat de calitate.

În cadrul publicației, ca factor în a lua decizii, Cătălin Tolontan a fost artizanul multor schimbări din cadrul ziarului (din motive nu profesionale, ci comportamentale, a fost plecarea redactorului Eduard Zelgin, , este doar unul dintre exemple; Cristian Zagaradniuc, pe postul de șef pe departamentul online al Gazetei Sporturilor, el a fost adus de la departamentul de sport al Realității TV, unde era redactorului-șef , această decizie a fost tot a lui Cătălin Tolontan ).

Cătălin Tolontan a rezolvat cele mai multe conflicte apărute, a fost mereu de părere că în creațiile materialelor, în condițiile de cea mai bună calitate, neînțelegerile nu trebuie să existe. Dacă doi dintre cei angajați, nu au o relație foarte bună și au fost puși să producă împreună un material, ei sunt nevoiți să își îndeplinească cu rezultate foarte bune sarcina, indiferent de problemele dintre cei doi.

Achiziționarea tuturor resurselor necesare, pentru a realiza anumite proiecte ale Gazetei Sporturilor, o face Cătălin Tolontan, deci el realizează și această funcție de alocare a resurselor. El se ocupă si este responsabil, în cel mai direct mod, de editarea publicației, el fiind si director general al societății Convergent Media .

Ca negociator, Cătălin Tolontan acționează atât în interiorul organizației (a discutat, cu fiecare angajat în parte, reducerea salariilor din pricina crizei financiare și a explicat necesitatea reducerii de personal și preluarea sarcinilor redactorilor demiși de către cei rămași), cât și în exteriorul acesteia, participând la întâlniri de afaceri din partea publicației Gazeta Sporturilor.

Conform lui Fayol, managerul îndeplinește cinci activități de bază: prevederea, organizarea, conducerea, coordonarea și controlul. Cătălin Tolontan acționează în perspectivă, atunci când ia o decizie se gândește la consecințe și dorește siguranța succesului atunci când se angajează într-un nou proiect. Tolontan organizează în cel mai mic amănunt redacția, corectând eventualele greșeli ale redactorilor și sancționându-le și trasând sarcinile fiecărui departament în parte. Totodată, conduce eficient redacția, cunoscând foarte bine personalul de care dispune și aptitudinile fiecărui angajat în parte, știind în detaliu natura contractelor dintre publicație și angajații săi și insuflând simțul datoriei, prin personalitatea sa și prin seriozitatea extremă în munca depusă. Redactorul-șef al Gazetei Sporturilor îndeplinește, într-o manieră profesionistă, și ultimele activități ale managerului stipulate de Fayol: coordonarea și controlul (în toate formele sale- administrativ, comercial, tehnic și financiar).

Modelul lui Stewart, care are în vedere cerințele, constrângerile și opțiunile, se aplică perfect pe tipul de management al lui Cătălin Tolontan. El le trasează subordonaților sarcini (ceea ce trebuie să facă), le constrânge activitatea (ceea ce nu trebuie să facă) și le oferă opțiuni (ceea ce au voie să facă). De exemplu, șefii de departament sunt obligați, prin specificul muncii lor, să corecteze din punct de vedere al conținutului (pentru că din punct de vedere al ortografiei materialul este retușat de către departamentul de corectură) fiecare articol scris de redactori. În cadrul opțiunilor, au existat, de-a lungul timpului, nenumărate situații în care se putea alege una dintre mai multe variante. De exemplu, atunci când s-au făcut anumite schimbări în limba română, înlocuindu-se vechiul DOOM (Dicționar Ortografic, Ortoepic și Morfologic) cu unul nou și introducându-se cuvinte precum ,,niciun” sau ,,nicio”, Cătălin Tolontan a fost de acord cu propunerea venită din partea unor subordonați, utilizarea de către Gazeta Sporturilor a normelor vechi ale limbii și ignorarea ultimelor prevederi ale acesteia.

Criza economică mondială a adâncit și mai mult problema instituțiilor mass-media, care se află acum într-o concurență mai acerbă ca niciodată: pentru publicitate, pentru rating (în cazul televiziunilor), pentru tiraje (în cazul ziarelor). Greșelile instituțiilor media sunt mai puțin tolerate în această perioadă și efectele negative sunt mult mai pregnante decât erau la începutul anilor ’90 în România, când presa a avut o popularitate extraordinară (pentru prima dată ziarele erau, cel puțin formal, libere și independente)- se citea enorm și se tipăreau foarte multe publicații.

În această perioadă, chiar și ziarele de succes, precum Gazeta Sporturilor, au un profit redus. În anul 2009, Gazeta Sporturilor a înregistrat un profit de 70.000 de euro, în timp ce în urmă cu 2-3 ani realiza un profit de peste 2 milioane de euro, iar managerul companiei care editează ziarul, Cătălin Tolontan, se arăta mulțumit că ziarul pe care îl conduce a înregistrat profit. În situația de față orice greșeală în mass-media se plătește și se plătește scump, chiar și cu falimentul deoarece piața de publicitate a scăzut drastic, interesul publicului pentru mass-media este din ce în ce mai redus, iar patronii nu mai sunt la fel de potenți din punct de vedere financiar.

Managerierea situațiilor de criză în domeniul mass-media se face printr-o comunicare foarte bună (prin recunoașterea greșelii și asumarea responsabilității sale) și prin inițierea unei campanii de refacere a imaginii.

Într-o instituție mass-media orice schimbare generează imediat anumite efecte, precum scăderea ratingului (în cazul posturilor de televiziune), micșorarea tirajului (în cazul publicațiilor), diminuarea numărului de ascultători (în cazul posturilor de radio).

O schimbare, indiferent că se petrece la nivelul de top-management sau de middle-management, declanșează o altă abordare în organizare. Modul de lucru obișnuit se poate schimba complet, în funcție de viziunea noului venit, sau parțial (pot fi păstrate lucrurile pe care noul manager le consideră bune).

O schimbare recentă în domeniul mass-media este cea din cadrul trustului Realitatea Media, care a fost preluat de către omul de afaceri Sebastian Ghiță de la Sorin Ovidiu Vântu. În urma acestei tranzacții, Sebastian Ghiță deține 80% din acțiunile trustului Realitatea, în timp ce Sorin Ovidiu Vântu a rămas cu 20%. În momentul achiziției, Sebastian Ghiță a afirmat că cel mai important lucru pentru el este profitul, „80 pentru mine și 20% pentru Vântu”, semn că toate acțiunile sale se vor îndrepta spre atingerea acestui obiectiv. Dacă pentru Sorin Ovidiu Vântu trustul Realitatea reprezenta mai puțin o afacere în sine, ci un mijloc prin care alte afaceri s-ar fi putut dezvolta și o modalitate de ,,spălare” a imaginii publice (grav afectată după episodul FNI), pentru Sebastian Ghiță Realitatea Media trebuie să reprezinte o afacere profitabilă, semn că vor exista schimbări de strategie.

În cazul în care un șef de departament este demis sau părăsește instituția mass-media în care activa ca reprezentant al middle-management, persoana care îl urmează trebuie să evalueze munca din interiorul departamentului și să păstreze aspectele pozitive, înlocuindu-le pe cele negative.

Informația este, conform Dicționarului explicativ al limbii române (DEX), o ,,comunicare, știre care pune pe cineva la curent cu o situație, veste”. Informația este un element indispensabil domeniului mass-media. În realitate, aceasta este elementul central, jurnalistul fiind cel care ,,lucrează cu informații”, le asamblează, le pune în context și mai apoi le livrează publicului.

Redacțiile mass-media sunt asaltate zilnic de o mulțime de informații, din cele mai diverse domenii. Treaba jurnalistului este să le selecteze pe cele care vor fi difuzate către public. Odată ce deține informația, jurnalistul este liber să o folosească așa cum dorește, să aleagă unghiul de abordare în realizarea articolului de presă, să decidă dacă informația va fi publicată sub formă de știre sau dacă va constitui obiectul unui articol mai amplu etc.

Una din cele mai importante sarcini care îi revin jurnalistului este ierarhizarea informațiilor. Unele informații sunt mai importante decât altele în domeniul mass-media. Așa cum se afirmă în manualele de jurnalism, o informație devine o știre în momentul în care apare în mass-media. Jurnalistul evaluează informațiile în funcție de mai multe criterii: interesul uman, proeminența personajelor (gradul de cunoaștere a acestora de către public), ineditul situației, neobișnuitul său (conform unei vechi sintagme din domeniul mass-media, ,,știrea nu este atunci când un câine mușcă un om, ci atunci când un om mușcă un câine”).

Luminița Roșca susține că ,,filtrarea informațiilor în mass-media nu este un demers făcut la întâmplare, în funcție de subiectivitatea autorului. Ea ține de natura informației, a canalului de transmisie (presa tipărită, radio, televiziune) și de tipul de text pe care autorul are intenția să-l realizeze (știre, reportaj, anchetă, interviu, comentariu)” (Manual de jurnalism, 2008, vol. 1, ,,Textul jurnalistic”).

Albert Kientz identifică un model de tratare a informației în presa scrisă, considerând că jurnalistul utilizează următoarele criterii în managementul informației: originalitatea mesajului, gradul de inteligibilitate al acestuia, gradul de implicare a publicului, profunzimea psihologică a informației transmise (Kientz, 1971, ,,Pour analyser les medias. L’analyse de contenu”).

Originalitatea mesajului se referă la ceea ce aminteam mai sus, la neobișnuitul unei informații. Cu cât un fapt este mai diferit de cotidian, cu atât el are un potențial mai mare de a ajunge știre sau de a constitui obiectul unui articol mai amplu (reportaj, anchetă, comentariu etc.).

Gradul de inteligibilitate este reprezentat de claritatea mesajului. Jurnalistul trebuie să redacteze un articol în așa fel încât să nu lase loc de echivoc, să evite termenii abstracți și frazele lungi în cazul articolelor de informare (precum relatarea sau știrea) și să pună accent pe informația cea mai importantă din text.

În funcție de gradul de implicare a publicului, jurnalistul alege genul publicistic (știre, reportaj, interviu, anchetă).

Ultimul criteriu de tratare a informațiilor al lui Kientz se referă la impactul asupra psihicului uman. Informația este reținută cu ușurință de către public dacă atinge straturi profunde ale psihicului uman (subconștientul). Referirile la violență, sex, viață de familie ating aceste straturi profunde ale psihicului, de unde rezultă succesul presei de tip ,,tabloid”, care exploatează astfel de subiecte.

În presa sportivă, domeniul mass-media în care am lucrat, managementul informațiilor se realiza la fel ca în celelalte domenii media specializate.

Informațiile cele mai importante erau legate de jucătorii români cei mai cunoscuți și de eventualele transferuri ale acestora la grupări cunoscute din străinătate. În perioada în care Cristi Chivu a părăsit AS Roma, paginile ziarelor sportive erau pline de posibile destinații ale acestuia: Inter, Real Madrid, Barcelona. În cele din urmă, jucătorul a fost direcționat de către impresarul său, Ioan Becali, către Inter Milano. Totodată, scandalul ,,Sibutramina”, iscat după depistarea lui Adrian Mutu cu această substanță la un test anti-dopping, a fost extrem de mediatizat, precum și procesul lui Mutu cu gruparea engleză Chelsea. Proeminența personajului este elementul cel mai important în presa sportivă. Jurnalistul specializat în domeniul sportiv evaluează informațiile în primul rând după acest criteriu. Performanțele echipelor românești în cupele europene, fie că este vorba de fotbal, handbal sau un alt sport, stârnesc interesul publicului și ca atare sunt tratate pe larg în presa sportivă. Este de remarcat că fotbalul are monopol în presa sportivă românească, lui îi sunt destinate cele mai multe pagini, în timp ce sporturi precum rugby-ul sau voleiul sunt tratate foarte puțin, deși ar merita o atenție mai mare.

Informațiile din așa-zisul sport-rege primează. Deși România a obținut anul trecut locul 3 la Campionatul European de handbal feminin, paginile ziarelor sportive s-au deschis tot cu subiecte din fotbal deși în acest sport rezultatele nu mai sunt nici pe departe la fel de concludente.

În concluzie, managementul informațional în cadrul instituțiilor mass-media este procesul de evaluare și ierarhizare a informațiilor și se realizează de către ,,profesioniștii informațiilor”, adică de către jurnaliști.

Comunicarea reprezintă un proces de emitere a unui mesaj și de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării (Vlăsceanu, Zamfir, 1998).

În fiecare dintre funcțiile managementului, comunicarea este fundamentală. Specialiștii au ajuns la ideea că aceasta, face parte dintre elementele manageriale foarte importante, și anume:

– comunicarea ( reprezintă un schimb de informații pe cale orala sau scrisă de natură diferită ), din timpul de lucru, aceasta ocupă aproape o treime;

– managementul tradițional (controlul, luare de decizii și planificarea), care aproximativ, ocupă din timpul de lucru cam tot o treime;

– coordonarea (interacțiunea prin comunicare, cu cei din jur, din exteriorul și interiorul unei organizații), care ocupă din timp aproape o cincime;

-managemetul resurselor umane( încurajare/motivare, sfătuire/disciplinare, personal de angajat, controlul asupra conflictelor).

Acțiunile manageriale, toate, au ca suport fundamental, comunicarea, dintre elementele menționate.

Managerul prin comunicare asigură circulația informație și informația corectă și utilă trebuie să ajungă acolo unde trebuie în momentul planificat, astfel ca eforturile să interacționeze. Prin comunicare, în general se înțelege un proces de trimitere a tuturor informațiilor, sub forma mesajelor simbolice, între două sau mai multe persoane, unele cu statut de emițător, altele cu statut de receptor, prin intermediul unor canale specifice.

Tehnicile fundamentale de comunicare pot fi grupate în:

– tehnici de primire a mesajelor;

– tehnici de înțelegere a mesajului;

– tehnici de transmitere a mesajelor.

Comunicarea, indiferent de forma ei de exprimare, se caracterizează prin: fluxul în dublu sens al informațiilor; emiterea și recepționarea mesajelor, existența unui cod acceptabil, bazat pe existența unui vocabular bine înțeles, asigurarea unei concordanțe între realitate și sensul mesajelor; menținerea pe tot parcursul desfășurării fenomenelor; legătura inversă (feedback) ca mijloc de comunicare în dublu sens între emițător și receptor.

Pentru realizarea obiectivelor sale, managerul se va baza pe următoarele funcții ale comunicării:

– funcția de informare – organizațiile au nevoie de interacțiuni în mediul exterior în care funcționează, dar și în interiorul acestora, între componentele structurale, dar și între personalul organizației

Managerul este pus în fața monitorizării a două feluri de informație: informația externă (trimisă și primită prin intermediul activităților de marketing, reclamă, aprovizionare, relații etc.) și informația internă (care circulă prin canalele formale și informale de comunicare).

– funcția de comandă și instruire – această funcție a comunicării se referă la modalitățile prin care managerii se asigură că oamenii și departamentele acționează continuu în direcția obiectivelor organizației

– funcția de influențare și convingere, îndrumare și sfătuire- prin această funcție se realizează moduri specifice de control asupra informației și asupra comportării membrilor organizației

– funcția de integrare și menținere – se referă la următoarele aspecte: păstrarea organizației în stare operațională prin cursivitatea informației; folosirea corectă a canalelor de comunicare pentru a evita încărcarea cu informație inutilă; sortarea și verificarea datelor; integrarea părților în întreg prin raportarea lor la acesta și la contextul în care părțile trebuie să funcționeze.

Mediul (modalitatea) de comunicare trebuie să arate cum se comunică în cadrul organizației:

A) Comunicarea orală

Situațiile specifice de comunicare managerială orală sunt următoarele:

– Comunicarea față în față cu o persoană are avantajul că este directă și că permite folosirea tuturor mijloacelor verbale și nonverbale de comunicare. De asemenea, poate fi interactivă, permițând ajustarea mesajelor pe parcurs, pe baza feedback-ului verbal și nonverbal.

– Comunicarea interpersonală este importantă în situații de evaluare a performanței și motivare, de dare de instrucțiuni, de rezolvare de conflicte, de negociere etc. Comunicarea interpersonală focalizată pe construirea de relații interpersonale este necesară în procesul de îndrumare și sfătuire a angajaților.

– Comunicarea managerială în grup are funcțiuni caracteristice cum sunt: ajută la definirea grupului, sprijină procesul de implementare a deciziilor și schimbării. O formă a comunicării în grup este comunicarea în fața unui auditoriu; ea are ca scop formarea unei imagini proprii, a grupului sau a organizației. Comunicarea orală, ca mod de comunicare a managerului, trebuie să țină cont de mulți factori de context cum ar fi: cultura organizațională, experiențele avute de-a lungul comunicării anterioare, diverse motive care stau la baza relațiilor personale, sociale și profesionale. Comunicarea orală are ca forme specifice mai importante: prezentarea, briefingul, raportul de situație și raportul final.

Prezentările pot avea loc în interiorul organizației sau în exteriorul ei. În cazul prezentărilor în interiorul organizației se presupune, în general, că auditoriul are caracteristici comune. În legătură cu prezentările în fața unui auditoriu extern organizației, pot apărea două probleme importante:

– dificultatea adaptării prezentării și a vorbitorului la auditoriul și cadrul extern, mai puțin cunoscute;

– faza dificilă a întrebărilor și răspunsurilor.

Câteva din disfuncționalitățile frecvente, în legătură cu prezentările atât interne cât și externe, pot fi:

– prezentările sunt confuze (informația trebuie astfel organizată încât să poată fi urmată și înțeleasă)

– prezentările sunt prea lungi (concizia, alături de claritate, este întotdeauna apreciată pozitiv)

– prezentările sunt neconvingătoare (auditoriul trebuie convins că informația este importantă și că argumentele sunt corecte)

– stilul de prezentare a informațiilor este deficitar.

Briefingul este o prezentare mai scurtă cu scop de rezumare a unor informații sau cu scop de informare la zi privind activitățile de afaceri, proiecte în desfășurare, programe sau proceduri.

Ca format, briefingul este de obicei o comunicare într-un singur sens, de la vorbitor spre auditoriu; procesul de informare poate să implice și auditoriul. Raportul are ca scop analiza situației unei activități sau a unui proiect și constă în prezentarea de informații relevante pentru o anumită fază a acestora sau pentru finalizarea lor.

Raportul de situație se face printr-o prezentare de 30-40 minute. Scopul raportului de situație este de a familiariza auditoriul cu starea la zi a proiectului sau activității și, uneori, să facă referiri la proiecții în viitor.

Raportul final este o prezentare formală majoră de 40-60 minute, destinată analizei muncii la întregul proiect, de la început până la sfârșit. Are ca scop recomandarea pentru luarea unor decizii sau rezolvarea unei probleme, prezentarea unui rezultat final al muncii în cadrul unui proiect. Situațiile neprevăzute de comunicare orală apar frecvent în activitatea de comunicare a managerului. Calitatea acestei forme de comunicare poate crește dacă avem în vedere faptul că perioada de grație (intervalul dintre întrebare și răspuns) furnizează timpul necesar pentru a decide asupra ideilor ce se vor emite și pentru a lua decizii legate de mesaj.

Alt tip de comunicare orală este cea prin telefon. Aspectul distinctiv al acestei comunicări este lipsa din mesaj a elementelor de natură nonverbală. Aceasta generează o distanță psihologică față de interlocutor care duce în mod firesc la un conținut depersonalizat al mesajului.

Comunicarea cu mass-media poate îmbrăca forme diferite: interviurile exclusive și spontane, comunicatele de presă, conferințele de presă.

Planurile strategice ale organizației trebuie să includă și un plan în legătură cu relațiile de comunicare cu mass-media.

B) Comunicarea în scris

Caracteristicile pe care trebuie să le posede un mesaj scris pentru a fi eficient sunt următoarele: trebuie să fie ușor de citit, trebuie să fie corect, trebuie să fie adecvat direcției de transmitere și trebuie să fie bine gândit.

C) Comunicarea non-verbală

Managementul aprovizionării este o activitate cu ajutorul căreia se asigură piesele materiale și tehnice care sunt necesare producției, în volumul și structura care să permită o realizare a obiectivelor generale ale firmei, în condițiile unui profit cât mai mare posibil și unor costuri cat mai mici.

În literatura de specialitate, lafel ca în practica economică, sunt folosiți des termeni precum: asigurare, achiziționare, cumpărare, aprovizionare și alimentare.

Termenii au însă o semnificație asemănătoare sau diferită, după caz. Astfel, "achiziționarea" reprezintă o acțiune de angajament financiar "de cumpărare" a unor resurse materiale sau produse, fiind o tranzacție efectivă (formele prin care se realizează, de către unitățile economice, devenind relativ uniforme). În raport cu achiziționarea, "aprovizionarea" are un conținut mai larg.

Achiziționarea este doar un moment al procesului complex de aprovizionare cu materiale și echipamente tehnice. Achiziționarea, ca o componentă a activității de aprovizionare, este precedată, de exemplu, de acțiunile de identificare a nevoilor, de stabilire a dimensiunii acestora și a momentelor de satisfacere (care declanșează emiterea cererii sau a comenzii), fiind urmată apoi de negocierea condițiilor de furnizare, de aducere efectivă a resurselor materiale etc.

"Asigurarea materială și cu echipamente tehnice" se apreciază în general ca termen similar noțiunii de "aprovizionare"; în practica economică de specialitate asigurarea are o sferă de cuprindere mai extinsă, aceasta incluzând atât aprovizionarea, cât și acțiunea de completare a bazei materiale și tehnice necesare cu resurse din surse proprii deci interne, ale întreprinderii (ne referim la resursele care se consumă într-o anumită proporție sau integral în aceeași întreprindere în care se și produc: SDV, anumite forme de energie, diferite piese, subansamble, materiale noi și refolosibile). În sfârșit, "alimentarea" este o acțiune de finalizare a procesului de aprovizionare (sau de asigurare) prin trecerea în consum a resurselor materiale aduse – sosite de la furnizori sau fabricate chiar în întreprinderea consumatoare. Alimentarea se desfășoară, deci, în interiorul unității economice prin trecerea materiilor prime din depozite la punctele de prelucrare – consum în concordanță cu programele elaborate în prealabil. Alimentarea se încadrează în sistemul logistic intern al unității, care cuprinde fluxul de resurse, sistemul de transport intern și cel informațional decizional.

Terminologia folosită în literatura economică de specialitate din unele țări anglofone sau din Franța pentru definirea conceptului de aprovizionare materială se rezumă, în general, la noțiunile: "cumpărare" și "aprovizionare" (achat și approvisionnement în literatura franceză, purchasing și procurement în cea anglofonă). Uneori se apelează și la termenul de "logistică", iar în contextul sistemelor integrate de producție de tip JAT la cel de "gestiunea fluxurilor materiale". Interpretarea conținutului acestor termeni este, în multe cazuri, diferită, cu mențiunea că vest-europenii și nord-americanii acordă mai mică atenție conținutului semantic al termenilor, accentul fiind așezat pe evidențierea "imaginii" pe care doresc să o transmită. De exemplu, H.Lewis și W.England definesc termenul de "cumpărare" ca un act comercial care cuprinde identificarea nevoilor, alegerea furnizorilor, negocierea prețului și a altor condiții de tranzacționare și urmărire a comenzilor până la livrarea acestora". Printr-o definiție de acest gen se extinde artificial sfera de cuprindere a termenului de cumpărare în raport cu conținutul real al actului în sine (așa cum s-a evidențiat mai înainte). În același sens, S.Heinritz exprimă termenul "a cumpăra" prin obiectivele pe termen scurt care trebuie să le îndeplinească activitatea de asigurare materială în raport cu consumul, astfel: "se definește funcția de cumpărare prin activitatea de procurare a materialelor de calitatea și în cantitatea dorită, la momentul dorit, la un preț bun și de la o sursă bună”. Prin această definiție se asigură de asemenea o sferă mai extinsă acțiunii de cumpărare.

În cadrul cotidianului sportiv Gazeta Sporturilor, aprovizionarea este realizată de către departamentul Achiziții, după directivele directorului de publishing, Daniel Matiescu. Directorul de publishing al companiei care editează Gazeta Sporturilor se ocupă de aprovizionarea tuturor publicațiilor din trustul Intact Media Group.

INTACT Media Group reprezintă prima afacere media de tip greenfield din Romania postrevoluționară, fiind o investiție 100% romanească. Din 1991, de la apariția primei entități — Tipografia Intact — și până în prezent s-au lansat sub aceasta umbrela multe dintre cele mai importante brand-uri din audiovizualul și presa din România.

Succesul și competența acestor nume dau masura profesionalismului Intact. De-a lungul timpului, am crezut în autentic și am sprijinit valorile veritabile. Prin produsele noastre media am oferit o alternativa publicului, celebrând spiritul românesc ți sustinând încrederea în resursele locale.

Grupul nostru nu reprezintă doar o insiruire de branduri în excelență. INTACT Media Group înseamna o puternică echipa de profesioniști. Pentru noi, performanța de a impune noi branduri de succes și de a crea conținut de calitate înseamnă cea mai puternică motivație.

Intact Media Group oferă astăzi, la 20 de ani de la lansare, publicului larg și comunității B2B conținut de calitate, cu relevanță locală, creat și dezvoltat de o echipa de profesioniști, fiind în același timp, un partener media de încredere.

Pentru o bună funcționare a lucrurilor se încearcă numeroase mijloace și tipuri de comunicare, însă preponderent este cel descendent, în formă scrisă, având în vedere sediile multiple pe care le deține trustul, dar și colegii noștri din teritoriu. Toate informațiile sunt transmise de managerul general sunt comunicate de catre departamentul de comunicare cu ajutorul intranet-ului, a newsletter-urilor, dar și prin ședințe periodice sau de urgență cu managerii fiecarui departament sau entitate, care la rândul lor comunică, prin diferite forme, subalternilor săi.

În ceea ce privește comunicarea laterală, aceasta este ceva mai defectuoasă. Între departamente comunicarea la nivelul angajatului este mai mult informală în funcție de cunoștințele avute în rândul celorlalți angajați, însă atunci când este nevoie de colaborarea departamentelor pentru a realiza un proiect la nivelul trustului, este antrenat tot personalul util realizării lucrării respective, indiferent de entitatea din care provine sau sub conducerea cui se află.

O problemă accentuată în Intact Media Group este reprezentată de faptul că deținând atât de multe entități sub umbrela sa, a apărut nevoia constituirii diferitelor departamente pentru fiecare brand în parte, iar acest lucru a condus la o comunicare mai defectuasă, deoarece sunt momente în care interesele unui brand dezavantajează un alt brand, iar fiecare caută să stralucească mai bine, și nu împreuna așa cum este normal.

Trecând peste aceste probleme de comunicare laterală, ajungem ușor la comunicarea ascendentă, care dintotdeauna a avut un accent puternic atât în interiorul trustului, cât și în afara acestuia. Toate deciziile, înștiințările, dar și impulsionările și laudele sunt transmise în mod indirect, prin e-mail-uri adresate unei întregi echipe, dar și face-to-face în ședințe oficiale sau într-un mediu mai puțin formal.

Spre exemplu, eu sunt angajată a Intact Media Academy, cred că cea mai mică parte a grupului, fiind doar 5 angajați, un manager de proiect și un membru în Consiliul Director, și tocmai din această cauză, la noi comunicarea este mai mult informală, deși toate deciziile, indiferent de modalitatea lor de transmitere și de tonul foarte de adresare sunt arhivate pentru siguranța profesională (bineînțeles aici ne referim strict la comunicarea scrisă).

Există și în această entitate comunicare ascendentă realizată în ședințe oficiale, însă, chiar și atunci, tonalitatea adoptată și formalizarea sunt prea puțin aspre, făcând angajații mai încrezători, mai motivați și mult mai performanți.

Concluzii

„Evoluția presei sportive în România”. Studiu de caz „Gazeta Sporturilor ”, a fost o lucrare care a prezentat istoria presei sportive si caracteristicile presei sportive.

Am inceput lucrarea cu un prim capitol, Sportul ca subiect important in presa, am continuat cu 124 de ani de istorie sportivă și am terminat primul capitol de prezentare a sportului si istoria sportului prin olimpismul ca istorie a sportului.

În al doilea capitol De la mass-media, la immedia, au fost definiti termenii,am continuat cu o asa zisa polemica intre presa serioasa si presa populară, am continuat cu tipuri de stiri si informații, obiectiv, subiectiv sau adevar și am terminat cu tipuri de câmpuri evenimențiale.

Partea practică a lucrari este studiul de caz realizat pe Gazeta Sporturilor, prin care am observat si demonstrat că presa sportivă este destul de importantă în România, dar și ca presa sportivă are parte de jurnaliști de mare calitate.

Bibliografie

Yves Agnes, Manuel de journalisme, Ecrire pour le journal, La Decouverte, Paris, 2002

Pierre Albert, Histoire de la presse, PUF, 1970

Lionel Bellenger, L’Expression ecrite, PUF, Paris, 1981

Claude- Jean Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom, Iași, 2001

Karel Capek, În captivitatea cuvintelor, Ed. Univers, București, 1972

J. Charon, „Les medias, les sources et la production de l’information”, în „Les journalistes, les medias et leurs sources”, Quebec, Gaetan Morin Editeur, 1991

Mihai Coman, Mass-media, mit și ritual. O perspectivă antropologică, Ed. Polirom, Iași, 2003

John Fiske, Introducere în științele comunicării, Ed Polirom, Iași, 2003

Philippe Gaillard, Technique du journalism, PUF, 1971

John Hartley, Discursul știrilor, Ed. Polirom, Iași, 1999,

Michel Legris, Le Monde, tel qu’il est, PLON, 1976

Moiullaud Maurice, J. Francois Tetu, Presa cotidiană, Ed. Tritonic, București, 2003

Bernard Miege, Societatea cucerită prin informație, Ed. Polirom, Iași, 2000

Michael Palmer, Bătălia pentru știri, Ed. Tritonic, București, 2003

Marian Petcu, Sociologia mass-media, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genurile redacționale. Ed. Tritonic, București, 2003

Nicolae Postolache, Presa sportive din România, Ed. Profexim, București, 1997

David Randall, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Ed. Polirom, Iași

Alvin Toffler, Powershift (Puterea în mișcare), Editura Antet, București, 1995

Traian Ulmeanu, Introducere în jurnalismul sportiv, Ed. Pralela 45, Pitești, 2004

Bibliografie

Yves Agnes, Manuel de journalisme, Ecrire pour le journal, La Decouverte, Paris, 2002

Pierre Albert, Histoire de la presse, PUF, 1970

Lionel Bellenger, L’Expression ecrite, PUF, Paris, 1981

Claude- Jean Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Ed. Polirom, Iași, 2001

Karel Capek, În captivitatea cuvintelor, Ed. Univers, București, 1972

J. Charon, „Les medias, les sources et la production de l’information”, în „Les journalistes, les medias et leurs sources”, Quebec, Gaetan Morin Editeur, 1991

Mihai Coman, Mass-media, mit și ritual. O perspectivă antropologică, Ed. Polirom, Iași, 2003

John Fiske, Introducere în științele comunicării, Ed Polirom, Iași, 2003

Philippe Gaillard, Technique du journalism, PUF, 1971

John Hartley, Discursul știrilor, Ed. Polirom, Iași, 1999,

Michel Legris, Le Monde, tel qu’il est, PLON, 1976

Moiullaud Maurice, J. Francois Tetu, Presa cotidiană, Ed. Tritonic, București, 2003

Bernard Miege, Societatea cucerită prin informație, Ed. Polirom, Iași, 2000

Michael Palmer, Bătălia pentru știri, Ed. Tritonic, București, 2003

Marian Petcu, Sociologia mass-media, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genurile redacționale. Ed. Tritonic, București, 2003

Nicolae Postolache, Presa sportive din România, Ed. Profexim, București, 1997

David Randall, Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Ed. Polirom, Iași

Alvin Toffler, Powershift (Puterea în mișcare), Editura Antet, București, 1995

Traian Ulmeanu, Introducere în jurnalismul sportiv, Ed. Pralela 45, Pitești, 2004