Evolutia Presei Religioase In Romania
CUPRINS_______________________________________________________ p.2
Introducere______________________________________________________ p.3
Capitolul 1. Geneza presei religioase românești________________________ p.8
1.1.Mass-media promotor al valorilor moral-spirituale _______________ p.11
1.2.Tipologia presei religioase __________________________________ p.12
Capitolul 2. Religia, latură importantă a comunicării în procesul cultural__ p.15
2.1.Comunicarea religioasă și mass-media în România post-comunistă__ p.16
2.2. Diferențe între presa religioasă și cea laică ____________________ p.17
2.3. Noile media și valoarea lor misionară_________________________ p.21
Capitolul 3.Fenomenul religios și mass-media_________________________ p.25
3.1. Mediatizarea religiei. Clericalizare și secularizare________________p.28
3.2.Personalizare și specializare în comunicarea religioasă____________ p.29
3.3. Creștinarea și des-creștinarea mesajului mass-media _____________p.32
Capitolul 4.Caracteristicile mesajului religios __________________ p.35
4.1. Misiunea prin mass-media__________________________________ p.37
4.2. Comunicarea mediatică în Biserică___________________________ p.41
4.3. Dificultăți ale sistemului în mass-media religioase_______________p.45
Capitolul 5. Studiu de caz – Presa religioasă din Dobrogea______________ p.44
5.1. Radio Dobrogea__________________________________________p.48
5.2. Radio Vocea Speranței și Speranța TV________________________ p.52
5.3. Radio Vocea Evangheliei__________________________________ p.58
5.4. Radio Trinitas și Trinitas TV________________________________p.62
5.5. Radio Renașterea_________________________________________p.63
5.6. Radio Reîntregirea________________________________________p.64
5.7. Radio Ortodoxia__________________________________________p.65
5.8. Radio Lumina ___________________________________________ p.65
5.9. Credo TV_______________________________________________ p.66
5.10.Alfa Omega TV__________________________________________p.68
Concluzii________________________________________________________p.76
Bibliografie______________________________________________________p.87
INTRODUCERE
,,La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu”. Ioan 1,1.
„La început era Cuvântul” (Ioan 1, 1) spune Evanghelistul, prin aceasta arătând rolul extrem de important pe care Logosul divin îl are în comunicare: Mesajul devenit și Mesager. Deoarece omul este chip al lui Dumnezeu, rezultă imediat că și omul, prin cuvânt, are putere de a crea valori spirituale dar și de a administra lumea materială, prin rațiune și conlucrare cu Dumnezeu. Astfel, cuvântul omenesc rostit, care devine act de comunicare ce poartă amprenta divină, este esențial pentru misiunea Bisericii în comunitate și pentru realizarea comuniunii în iubire dintre oameni.
Termenul „cuvânt” vine de la latinescul „conventus”, care înseamnă „adunare de oameni”, așa cum ne arată și Mihai Eminescu în caietele sale. El are următoarele sensuri:
– ipostasul divin al Cuvântului lui Dumnezeu, cuvântul devenit Persoană;
– cuvântul rostit de Hristos;
– cuvântul transmis de Sfânta Scriptură;
– cuvântul rostit cu ajutorul vocii;
– cuvântul interior, care există în inimile noastre;
– cuvântul artificial, prefăcut, rostit fără rost, denumit și în Scriptură „cuvânt deșert” (Matei 13, 36).
Dintre acestea, cuvântul transmis de Sfânta Scriptură și cuvântul rostit cu ajutorul vocii pot fi socotite mijloace prin care se realizează propovăduirea mediatică, pentru a se forma, în receptorii mediatici, cuvântul interior spre desăvârșirea vieții creștine. Aceasta este perfect posibil deoarece „prin cuvânt omul stăpânește, conduce sau avertizează lumea… Dumnezeu ne-a dăruit darul cuvântului, ca să descoperim unii altora simțămintele inimilor, să facem cunoscute gândurile noastre. Prin cuvânt, omul comunică, invită și se descoperă. Cuvântul este elementul de bază al comunicării și al comuniunii.
Cuvântul este cea mai mare putere din lume; el poate dărâma sau zidi în ordinea spirituală.” Cuvântul este așadar un mijloc de comunicare prin mijloacele massmedia, după cum exclama sofistul lui Platon: „Ce teribil sau ce uimitor lucru poate fi cuvântul”. La rândul sau, Sf. Ap Iacov, descrie magistral puterea cuvântului rostit, prin intermediul limbii, ca organ al vorbirii: „Așa și limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată puțin foc și cât codru aprinde! Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul și aruncă în foc drumul vieții, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare și de păsări, de târâtoare și de vietăți din mare se domolește și s-a domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte.
Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu și Tatăl, și cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după semănarea lui Dumnezeu. Din aceeași gură ies binecuvântarea și blestemul. Nu trebuie, frații mei, să fie acestea așa.” (Iacov 3, 5-10). La rândul sau, Sf. Grigorie de Nazianz arată că „Cuvintele sunt temelia vieții, prin ele mă deosebesc de animale, prin ele am clădit cetăți și am născocit legi, cu ele preamăresc puterea lui Dumnezeu.”
Cuvântul este însă unitatea de baza a vorbirii, acest minunat dar cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Prin cuvânt și vorbire, omul reușește să exprime gândurile, judecățile, raționamentele sale, în acest fel cuvântul devenind un mijloc indispensabil de comunicare al omului cu semenii săi, dar și cu Cuvântul-Dumnezeu. Așadar, cuvântul este elementul de bază cu care se alcătuiește un mesaj mediatic, mesaj care însă devine purtător de informație, iar aceasta, la rândul ei, generează o atitudine spirituală, pe care Părinții o numesc mai simplu „duh”.
Lucrarea de față își propune să treacă în revistă instituțiile de presă religioase din Dobrogea, totodată reliefând diferențele dintre jurnalismul religios și cel laic, în contextul evoluției jurnalismului în perioada post-comunistă. În continuare voi prezenta metodele științifice utilizate la realizarea prezentei lucrări. Metoda istorico-descriptivă a fost utilizată pentru a prezenta cadrul istoric al dezvoltării valorilor și pentru a descrie evenimentele legate de dezvoltarea publicațiilor creștine. Expunerea s-a bazat și pe metoda analizei, pe compararea diferitelor fapte, opinii, declarații și observații, care au contribuit în mod esențial la posibilitatea de a avea o opinie proprie despre subiectul tratat.
O altă metodă utilizată a fost interviul, prin intermediul căruia a fost cerută părerea specialiștilor cu referire la problema cercetată.
În sfîrșit, abordarea sistemică a permis abordarea subiectului lucrării ca un tot întreg, ca un sistem coagulat. Pe parcursul a 5 capitole voi relata, treptat, fenomenul presei religioase, după cum urmează:
Capitolul 1 analizează fundamentele și principiile misiunii Bisericii, dar și relația dintre misiune și Evanghelie, ca „Vestea cea bună” a umanității, care trebuie comunicată acesteia, în scopul mântuirii întregii făpturi. Voi cerceta temeiurile dogmatice ale misiunii, scopurile acesteia, trăsăturile ei distincte dar și raportul dintre misiune și Evanghelie. Voi analiza modul în care misiunea este reflectată în Sfânta Scriptură, de activitatea misionară și influența progresului tehnologic al umanității asupra misiunii Bisericii, viziunea Bisericii asupra tehnologiei și felul în care tehnologia a interacționat cu teologia, în special cu misiunea, prin apariția mesajului mediatic.
Capitolul 2 va studia comunicarea mediatică, ca parte integrantă a misiunii Bisericii. Mă voi preocupa de religie ca latură importantă a comunicării în procesul cultural, de comunicarea religioasă și mass-media în România post-comunistă, după care vom vedea care sunt diferențele între presa religioasă și cea laică în funcție de contextul în care cuvântul mediatic este folosit. În finalul capitolului, voi arăta care este scopul ultim al comunicării mediatice misionare, care este realizarea comuniunii, ca mod de viață creștină prin noile tehnici de comunicare în masă, în special cele vizuale care modelează atitudini și comportamente influențând oamenii în felul de a percepe propria lor existență. Direcția analizată va fi: misiunea prin emisiune duce la comuniune.
Capitolul 3 cercetează fenomenul religios și exigențele misiunii contemporane în contextul unei mass-media secularizante și secularizate. Un aspect aparte îl constituie acele spații secularizate în care Biserica are de-a face cu o îndepărtare de la spiritualitatea creștină, în forme care variază de la indiferentism religios, până la ostilitate deschisă. În ultima parte a capitolului voi vorbi despre creștinarea și des-creștinarea mesajului mass-media. Biserica este cea care, prin mesajul evanghelic, poate să încreștineze mesajul mass-media, pentru a avea un scop în formarea duhovnicească a omului.
Capitolul 4 are ca temă principală misiunea presei relegioase, ca mijloc de comunicare mediatică. Voi explica motivațiile care stau la baza existenței presei religioase ca mijloc de misiune. Un punct interesant va fi observarea istorică și analizarea misiunii presei religioase românești ce s-a întreprins până acum, care sunt dificultățile sistemului în mass-media religioase și ce direcții noi trebuie abordate pe viitor, astfel încât misiunea prin emisiune să devină o realitate în spațiul societății. Apoi, voi încerca să definesc personalitatea unui jurnalist creștin, ca misionar modern pentru actualele vremuri secularizate și secularizante, prin prisma calităților pe care trebuie să le dețină, în raport cu cerințele profesionale.
Capitolul 5 este un studiu de caz în care voi analiza situația celor trei radiouri religioase existente în Constanța și anume Radio Dobrogea, Radio Vocea Speranței și Radio Vocea Evangheliei. Voi analiza istoricul fiecărui post de radio, aspecte ale conținutului editorial, dar și scopurile misionare ale acestor „voci eterice”, după care voi aminti și celelalte posturi de radio și televiziune confesionale existente în România.
Concluziile vor căuta să răspundă frământării întregului expozeu, anume dacă presa religioasă poate și trebuie să fie un instrument mediatic pentru misiunea Bisericii de evanghelizare și de re-evanghelizare a lumii secularizate și post-moderniste actuale.
CAPITOLUL 1. GENEZA PRESEI RELIGIOASE ROMÂNEȘTI
„Istoria presei religioase românești se confundă cu însăși istoria României moderne. Într-un anume sens, modernitatea României de până la mijlocul primului război mondial este mai degrabă ea însăși o invenție a presei românești, care o premerge și o prefigurează”
Comunicarea mediatică în Biserică a fost la început prin cuvânt vorbit, după care s-a trecut la consemnarea în scris a cuvintelor și faptelor Mântuitorului. În acest sens, primele documente „mediatice” ale Bisericii sunt cărțile Noului Testament, urmate apoi de scrierile Părinților Apostolici, ale Sfinților Părinți, ale scriitorilor bisericești etc.
O bună perioadă de timp, cuvântul vorbit și scris au fost mijloacele principale prin care Biserica își exercită misiunea sa. „Un capitol deosebit de interesant în istoria comunicării creștine este reprezentat de epistolografie. În lumea greco-romană modalitatea curentă de transmitere a textelor scrise era epistola și scrisoarea. Creștinismul timpuriu a întrebuințat genul epistolar, mărturii fiind scrierile neotestamentare, baze duhovnicești ale unei arte cultivate apoi de Părinții apostolici, de Sfinții Părinți și dascăli ai Bisericii. Genul epistolar va cunoaște secole de-a rândul o dezvoltare înfloritoare în Europa creștină. Biserica a păstrat până astăzi această formă de comunicare în scrisorile pastorale adresate de ierarhi credincioșilor din eparhie cu prilejul marilor sărbători sau în alte ocazii. Curând după inventarea tiparului, Biserica a adoptat o nouă tehnică în activitatea sa liturgică, pastorală și misionară”. Primele tipărituri vin din China, care este și inventatoarea hârtiei. Prima carte tipărită se intitula „Diamond Sutra” și a fost scrisă în anul 800 folosindu-se o placă de lemn pe care s-au încrustat literele inversate, acoperite cu cerneală și apoi presată pe hârtie. Mai târziu, inventatorul german Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg va pune în aplicare un nou tip de presă tipografică ce folosea, pentru prima dată în Europa, litere mobile. În 1445, la Mainz, Gutenberg tipărește un fragment din „Cartea Sibilelor”, mai precis o poezie germană din secolul XIV. Apoi tipărește fragmente din gramatica lui Aelius Donatus, un calendar astronomic în 1448, o bulă papală contra otomanilor și chiar formulare pentru indulgențe în anul 1454. În 1448, Gutenberg se înhamă la un proiect care, în final, se dovedește a fi prea mare pentru el. Începe să împrumute bani pentru a cumpăra materialele necesare tipăririi Bibliei. Deoarece tot nu făcea față cheltuielilor, în 1450 și 1452 împrumută 800 de florini de la Johannes Fust, fratele primarului din Mainz, acesta devenind și asociat în afacerea sa. Aproape de sfârșitul marelui proiect, la finele anului 1455, Fust profită de faptul că datoria era scadentă și preia întreaga afacere, ajutat de Peter Schoffer, care fusese calfa lui Gutenberg, astfel încât în august 1456, tipărește Biblia cu 42 de rânduri, considerată o bijuterie a artei tipografice, cuprinzând 2 volume și un total de 741 de pagini cu aproximativ 2.500.000 de semne.
Calitatea sa, aranjarea în pagină și finețea cu care a fost întocmită o fac să rivalizeze cu cele mai pretențioase manuscrise ale vremii. După această experiență, Gutenberg nu a abandonat activitatea tipografică, reușind între 1458 și 1460 să tipărească pentru Konrad Humery o nouă ediție a Bibliei (Biblia cu 36 de rânduri) și un Catolicon, care reproduce enciclopedia latină a lui Baldus de Janua din 1286.
În privința ziarului, așa cum apare el astăzi, istoria consemnează că prima “gazetă” apare în 1631, datorită francezului Theophraste Renaudot, care va publica la Paris, ziarul „La Gazette”, care devine, un adevărat forum de viață culturală și științifică. La noi, istoria tipăriturilor începe undeva în secolul XV, în tinda Bisericii, deoarece primii mari tipografi români sunt slujitori ai Bisericii: ieromonahul Macarie și diaconul Coresi. „Ca meșter tipograf al primelor trei cărți apărute la noi în limba slavonă (Liturghier 1508, Octoih 1510 și Tetia-evanghel 1512) era indicat «ieromonahul Macarie». S-au purtat până acum multe discuții dacă acest meșter tipograf este «ieromonahul Macarie din Cerna Gora», sau sunt două persoane diferite. Majoritatea cercetătorilor admit că este un singur meșter tipograf, cu numele Macarie, originar din Muntenegru.”
Primele tipărituri românești apar sub semnătura lui Filip Moldoveanul: Catehismul din 1544 și Tetraevanghelul slavo-român din 1551-1553. Însă, cel mai de seamă reprezentant al tipăriturilor românești va fi Diaconul Coresi, socotit „părintele limbii românești”, deoarece datorită tipăriturilor coresiene, scrisul românesc s-a răspândit tot mai mult, începându-se procesul de lungă durata al înlocuirii limbii slavone din slujba bisericească și din cancelariile domnești. Prima carte românească tipărită de Coresi a fost Tetraevanghelul. „Tipărirea acestei voluminoase cărți, de 246 foi, a durat nouă luni, de la 3 mai 1560 până la 30 ianuarie 1561. La baza acestei ediții a Tetraevanghelului au stat vechile traduceri românești ale Sfintei Scripturi, cu îndreptările de limba necesare făcute desigur de preoții de la biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului.” Publicațiile periodice românești apar în prima jumătate a secolului al XIX-lea, o dată cu anul 1829, când se inițiază apariția de publicații românești: Albina Românească, tipărită la Iași de către Gheorghe Asachi, Curierul Românesc, redactat de I.Heliade – Rădulescu în Țară Românească și Gazeta de Transilvania a lui G. Barițiu, apărută la Brașov. Aceste trei titluri stau la baza presei periodice românești.
1.1.Mass-media promotor al valorilor moral-spirituale
Evenimentele din 1989 au adus societății românești o eliberare în plan comunicațional. „Primul fruct al libertății este însăși comunicarea” spunea Radu Preda, neuitând însă precizarea faptului că „peisajul mediatic bisericesc se prezintă, în ansamblul său schimbat, și în bine și în rău”. Mijloacele de comunicare în masă existente la nivel bisericesc, în acest moment, sunt: presa scrisă, mijloace audiovizuale (radio, televiziune) și mai nou, un sistem care le cuprinde într-un mod specific pe cele anterioare: Internetul (conține atât mesaje sub formă scrisă, cât și audio-vizuală). Tot aici, putem enumera și mijloacele multimedia de comunicare, care presupun distribuirea unor mesaje prin intermediul unor suporturi de memorare electronice de tip CD, DVD, Blu-Ray, etc. Mai mult, Conciliul Vatican îi îndeamnă pe catolici să utilizeze mijloacele de comunicare socială „fără întârziere și cu cea mai mare eficientă în multiplele opere de apostolat”. Aceasta deoarece mijloacele de comunicare mediatică sunt privite ca daruri ale lui Dumnezeu, pentru a spori comuniunea între oameni. „Biserica le consideră instrumente „concepute de providență divină” pentru dezvoltarea comunicării și a comuniunii dintre oameni în timpul peregrinării lor pe pământ”.
1.2.Tipologia presei religioase
Discursul religios, așa cum rezultă din clasificarea lui Morriseste predominant prescriptiv și injonctiv , în sensul de a fi normat și normativ. Acest fapt vizează legea aspectului discursiv rezultat din ceea ce este religia că produs al credinței umane.
Credința în sine nu poate fi nici normată, nici poruncită. Dar ea este cea care conduce la acceptarea regulilor și, de aici, la formarea comunității oamenilor credincioși, creată după aspectul normat dorit și acceptat liber de către om. Altfel spus, credința, aflată înlăuntrul omului, este încadrată în anumite reguli acceptate firesc de către omul credincios. El își asumă o normă, o regulă, acceptând astfel aspectul injonctiv al unei religii.
Prin urmare, credința este manifestată prin religiozitate, care derivă din acceptarea diferențiată a unei anumite religii. Diferiții oameni care acceptă regulile și normele unei anumite religii, creează comunitatea religioasă, iar în creștinism prima comunitate religioasă a fost cea apostolică. Cei doisprezece apostoli au format comunitatea inițial, apoi, după anumite criterii propovăduite neamurilor, au format comunități locale care și-au mărit numărul prin discursul prezentat în itinerariul lor propovăduitor, ajungându-se azi la comunitatea bisericească.
O interesantă analiză a tipurilor de discurs religios mediatic găsim la Pătrașcu Alexandrina, în propria ei teză de doctorat. Astfel, în viziunea autoarei, există 8 tipologii de discurs mediatic, în presă românească post-comunistă:
1. Discursul religios de prezentare (discurs evenimențial). Discurs prin care sunt prezentate evenimentele religioase firești ale Centrelor Eparhiale și este singurul discurs în care presa și Biserica converg.
2. Discursul de recuperare a identității prin care se dorește recăpătarea identității religioase a audienței.
3. Discursul religios justificativ. Discursul prin care ierarhia Bisericii încearcă justificarea erorilor sau mecanismelor ce au dus la apariția unui subiect de presă. Aici apar alte două sub-categorii: Discurs justificativ de natură istorică – a compromisurilor făcute în perioada 1945-1989 (colaboraționism, demolări de biserici); Discurs justificativ al măsurilor pentru cazuri de natură morală de ieșire
din tipare a clericilor B.O.R. (cazul Tanacu, cazuri de clerici imorali);
4. Discursul religios critic. Discurs prin care Biserica aduce critici mecanismelor sociale, culturale sau politice. În această categorie am inclus și critică clericilor asupra ierarhiei;
Discurs critic – social (diminuarea numărului căsătoriilor); se adresează maselor;
Discurs critic – politic ce vine în contradicție cu necesitățile și evoluția morală a românilor (legalizarea prostituției, scoaterea icoanelor din școli); se adresează clasei politice;
Discurs critic – cultural. Se adresează produselor culturale și producătorilor
culturali; (cazul Pippidi, filme de factură religioasă);
5. Discursul religios al sacrului de-spiritualizat. Este un discurs apărut în zona dintre armonia discursului tipic religios și aspectul despiritualizat al sacrului, care nu poate fi atins înlăuntrul său, deci nu poate fi desacralizat, ci doar dezbrăcat de haina sacră pe care, prin cult, o poate reâmbrăca (cazul Tanacu, indisciplina clericală);
6. Discursul religios-mistic. Discurs în care reprezentanți ai laicatului sau ai clerului tratează aspecte ale vieții lăuntrice-duhovnicești;
7. Discursul religios-naționalist. Discurs în care aspectul religios este îmbinat cu cel naționalist, plecând de la sintagma „ne-am născut creștini și români.”
8. Discursul religios despre apocalipsa, în care se atrage atenția asupra venirii iminente a Apocalipsei. La nivelul comunității bisericești, discursul religios este principalul mijloc de asigurare a activității creștine .
Pe baza acestui discurs se poate scrie istoria bisericii, se poate urmări evoluția acesteia în timp și spațiu, el fiind ampreta lăsată în istorie începând de la primele manifestări discursive-religioase, apostolice, până la discursul credinciosului conectat la internetul zilelor noastre sau manifestat prin filmul religios.
CAPITOLUL 2. RELIGIA, LATURĂ IMPORTANTĂ A COMUNICĂRII ÎN PROCESUL CULTURAL
Nicicând omenirea nu a tipărit atâtea cuvinte, nicicând nu a lansat în eter atâtea vorbe ca azi și totuși „ochiul nu se satură de câte vede și urechea nu se umple de câte aude” (Eccl. 1, 8). De ce? Pentru că multe vorbe de astăzi nu mai hrănesc, fiind goale de sens. Cuvintele devin pline de sens, însă atunci când se întorc la sensul lor principal: acela de a forma pe om.
Din fericire, prin natura ei, Biserica este un mediu de comunicare: între Dumnezeu și umanitate, între Cer și pământ, între persoanele umane dar și între om și creația divină în totalitatea ei.
De aceea, presa religioasă reprezintă șansa misionară reală a Bisericii, prin „cuvântul care zidește și re-zidește” și prin arătarea către lume a Adevărului-Hristos, într-un ocean global de idei manipulatoare și desacralizante. Însă, misiunea acesteia, deși frumoasă și înălțătoare, este delicată și nu de puține ori dificil de realizat, datorită ispitelor ce apar în vacarmul mediatic galopant și globalizant, care tinde să devină din ce în ce mai asurzitor. Presa religioasă reprezintă însă un mod de a face teologie practică.
2.1.Comunicarea religioasă și mass-media în România post-comunistă
Evenimentele din decembrie 1989 au adus evidențele unei libertăți ce ține mai degrabă de sfera spiritualului decât de realitatea concretă, cea din urmă implicând remodelarea, în timp îndelungat, a mentalității și a practicilor sociale. Libertatea spiritual, deși este o liberate pe care o poți experimenta și într-un sistem totalitar, și-a reinstituit, după perioada comunistă, forme de expresie pregnante atât în comunicarea rituală din spațiul bisericilor, cât și în comunicarea informală/ formală din spațiul mass-media.
Necesitatea recuperării comunicării religioase în cele două spații a devenit o preocupare atât pentru mediile ecleziale cât și pentru mediile de comunicare. Asistăm astăzi, (la peste douăzeci și cinci de ani de când în România s-a reinstalat libertatea cuvântului), la o necesitate a comunicării spirituale din amvon, dublată de necesitatea comunicării prin diferite alte mijloace.
Vechile Epistole, ca mijloace de propovăduire, sunt astăzi continuate de televiziune, de presă audio și de cea scrisă. Însă toate acestea au tendința de a fi înglobate de intemet, ca mijloc de comunicare în care poți găsi fie știri de televiziune, de radio sau de ziare care au uitat ce înseamnă tiparul și care își evidențiază ,,tirajele" prin numărul de accesări.
În toată această invazie a comunicării, religiosul este un spațiu asumat sau căutat de mulți dintre noi, fie permanent, fie cu intermitențe, în funcție de necesitățile spirituale diferite, necesități dictate de lumea în care trăim: lumea reală și cea imaginară, creată de fiecare individ în parte. Cert este că fiecare dintre cele două lumi ne creează personalitatea. Prin credința, manifestată sau nu religios, realitatea transcende lumea materială, făcând apel la imaginarul nostru la care participă mesajul și limbajul religioase.
Mesajul și limbajul religioase sunt componente de baza ale fiecărei religii. Creștinismul, mozaismul, islamismul, credințele politeiste orientale sau alte concepții de natură religioasă ne sunt prezentate diferențiat, nu numai printr-o doctrină specifică, ci și prin mesaj și limbaj diferențiate. Dacă diferențierea ar fi fost doar docrinară, religiile lumii ni s-ar fi prezentat ca simple partide cu doctrină proprie, și prin umare nici una dintre ele nu ar fi pus în discuție revelația dumnezeiască.
Măsura în care mesajul religios reușește să fie recuperat și experimentat în pleiada media este o problemă ce ține de experiența și darul fiecărui comunicator religios în parte. Ca problematică de studiu însă este necesară o abordare interdisciplinară a impactului pe care îl are spuitualitatea asupra vieții omului în această eră a comunicării cibernetice.
Este unanim acceptat că factorul religios, spiritual are un impact imens asupra ființei umane, însă filtrarea lui, comunicarea lui prin intermediul mijloacelor de comunicare este o chestiune care, cu siguranță, va face obiectul unor studii sociologice, psihologice, teologice care vor preocupa mult timp mediile academice.
Prin urmare, nu pun la îndoială impactul spiritualului asupra vieții omului prin mesaj mediatic, însă am o rezervă în privința împărtășirii adevăratelor experiențe spirituale în afară cadrului sacru.
Rezerva derivă din acea latură a comuniunii în duh ce nu poate fi în niciun fel mediată, după cum nici gestul ritual nu poate fi substituit prin aplicarea unei taste de înaintare a unui pomelnic on-line, spre exemplu.
Comuniunea, ritualul și limbajul sunt componente integrale, fără de care nu există deplinătatea discursului religios creat într-un timp și spațiu recuperat.
,,Astfel, o recuperare a comunicării religioase în mass-media din România de după 1989, s-a dovedit a fi mai mult decât naturală. Singura problemă ține de adaptabilitatea mesajului și de rămânerea lui în integrum, neafectat de mediologia actuală.”
O comunicare religioasă care să își atingă scopul (transformarea și evoluția spirituală a lumii materiale) trebuie să țină cont de limitele conferite de acea comunicare în absența comuniunii, comuniune ce semnifică mai mult decât rezonanță cu faptul cotidian, fiind ancorarea la viață și empatia Tainelor ce le-a lăsat Mântuitorul lumii acesteia prin discursul său pentru a fi mereu actualizată viața Sa și reînnoită creația Sa.
Discursul său, în ansamblu a penetrat istoria omenirii și i-a schimbat destinele, a schimbat omul ca predispoziție sufletească și a făcut posibilă o nouă percepție asupra lumii, vieți și morții. Însă nu este suficientă o îmbrățișare a pământului prin Crucea Sa, este mai mult decât importantă acceptarea acestei îmbrățișări de către cei pentru care s-a răstignit. Odată acceptată, îmbrățișarea reciprocă schimbă omul începând dinlăuntrul său. De aceea discursul Hristic a rămas ca model, ca discurs fondator, ajungând pînă în zilele noastre cu același scop: de a reface legătura dintre Dumnezeu și om.
Dacă există puterea de a schimba ceva în sufletul omului ea aparține unui discurs (ca ansamblu de aspecte discursive) trăit și reprodus în trăirea iubitoare a Mântuitorului. Doar în acest caz se poate spune că interlocutorul este cel prin care se verifică eficacitatea discursului religios, fiind foarte importantă nu atât percepția, cât efectele sale asupra stării sufletești a omului.
Noțiunea de comunicare religioasă se regăsește în două dintre cele opt accepțiuni enumerate de Daniela Rovența-Frumușani, și anume un discurs poate fi un enunț considerat în accepțiunea să interactive:,,puterea de acționa asupra interlocutorului, înscrierea în situația de enunțare, obiect al teoriei enuntarii pragmaticii”. În același timp, nu trebuie neglijată nici ultima dintre definițiile date discursului în general, dar care vizează tocmai faptul că mesajul religios, deși unitar, nu aparține unei singure entități sociale.
Comunicarea religioasă este difuzată prin diferitele mijloace de informare în masă (birouri de presă, purtători de cuvant, publicații, transmisiuni radio și TV. etc.), însă dincolo de a fi comunicat, expunerea religioasă mediată este comunicantă, care vorbește despre o evoluție în spațiu și timp, fapt ce conturează și ne creează harta unei comunicări religioase exterioare, însă nu desprinsă de cea interioară, ci creată pe temelia celei dintâi. De asemenea, simbolic vorbind, la nivel de discurs religia este expresia unei încrederi în existența unei realități absolute (Supremul, Sacrul, Dumnezeu) de care omul depinde.
2.2. Diferențe între presa religioasă și cea laică
Jurnalismul religios nu este o specie fundamental diferită de jurnalismul laic. Respectă aceleași reguli ale jurnalismului clasic, numai că, printr-o punere în oglindă cu ceea ce furnizează astăzi o mare parte a presei din România, presa religioasă promovează discuții libere, fără partizanat politic, în care există respect pentru toate opiniile, expunere echilibrată, nu abordează agresiv invitații, indiferent de opiniile lor sau de responsabilitățile publice pe care și le îndeplinesc sau nu. Singura agendă pe care o are presa religioasă este cea pe care o regăsesc în valorile fundamentale ale creștinismului biblic. Diferența ar fi așadar mai degrabă la nivelul respectării unui cod deontologic al meseriei pe care o practică.
Radiourile comerciale românești pun mare accent pe divertisment și limitează informația la doar sursele instituționale. Singura rațiune a creării grilelor de programe este rating-ul, adică audiența. De aceea, spațiile dedicate educației, informației și aprofundărilor culturale și religioase sunt foarte restrânse, aproape inexistente, pentru că se presupune că aceste subiecte nu creează audiență. Face excepția Radioul Public, care însă, rezervă acestui tip de emisiuni spații orare de audiență redusă. Se constată un dezechilibru între spațiul excesiv destinat politicii și economiei, și acela rezervat culturii și religiei.
Diferența principală este orientarea non-profit a jurnalismului religios, față de cel laic, întrucât urmărește beneficii nemateriale. Alt aspect este faptul că jurnalismul religios e mai orientat în a modela caractere și principii morale în audiența sa, urmărește mai degrabă valori ("ce trebuie spus"), și nu rating ("ce vrea să audă audiența") .
Oamenii au o nevoie spirituală de care uneori nu sunt constienți. Societatea materialism-dialectică a încercat să ascundă și să nege nevoia oamenilor de Dumnezeu. Un post de radio și TV creștin, trebuie să îi ajute pe oameni să își identifice aceasta nevoie și să raspundă acestei nevoi.
Media laică nu poate surprinde în mod obiectiv fenomenul religios, pentru că nu își propune acest lucru și pentru că operează cu alte standarde și valori.
2.3. Noile media și valoarea lor misionară
,,Ceea ce contează este să vedem în omnipotența obsedantă a mediaticului un adevărat simptom de criză. În procesul destul de van pe care democrația îl instruiește neâncetat împotriva mass-media, propriul său proces și propria sa prăbușire sunt în joc”. J.-C. Gillebaud
O prima recunoaștere a valorii misionare a mass-media o constituie faptul că, încă de la apariția presei scrise, cel puțin la noi în țară, au fost tipărite și primele ziare și reviste religioase. Mai mult decât atât, periodicul Telegraful Român de la Sibiu este singura publicație românească tipărită fără întrerupere de la înființare (3 ianuarie 1853) și până astăzi. Actualmente, aproape nimeni nu mai poate scapa de comunicarea mediată, fiind cu toții asaltați de mass-media, indiferent dacă este vorba de presa scrisă, de radio, de cinema, de televiziune sau internet.
Sa creat un adevărat imperiu al mijloacelor de comunicare în masă și asta pentru că, prin intermediul lor, se ,,recreează” lumea, în ambele accepțiuni ale termenului. Se recreează ca lume tehnicistă, fără suflet și se recreează prin ea, în sensul relaxării, dar o relaxare lipsite de pace, de echilibru și liniște. Ea va naște mereu concurență și va întreține din dorința de a fi cât mai vizibil cum ar fi (faceebook și alte rețele de socializare), în ideea de a fi văzut și adulat de cât mai multă lume. Prin această este reluată promisiunea biblică dinaintea căderii, ,,Veți fi ca Dumnezeu” (Geneza, 3,5), promisiune ce urmărește de atunci neamul omenesc, dar care firesc, rămâne doar o iluzie.
Noile tehnici de comunicare în masă, în special cele vizuale, modelează atitudini și comportamente influențând oamenii în felul de a percepe propria lor existență. Din păcate însă, adeseori mass-media impune modele anticreștine, inventate, rupte de realitatea spirituală și chiar de cea fizico-socială a lumii acesteia, a creației lui Dumnezeu.
Faptul că Biserica nu trebuie să ignore noile media este de la sine înțeles, întrucât tendința de transfer a puterii de la media de tip clasic la noile media este foarte clară, astfel că, probabil, va fi vorba doar de câteva decenii până când publicul va ignora media clasică în favoarea noilor tehnologii. Acest fapt arată că puterea din jurnalism se mută de la jurnaliști, la ceea ce publicul își dorește. Audiența glisează de la canalele de comunicare tradiționale, presa, televiziunea, către noile media, media on-line. În această situație, jurnaliștii trebuie să-și redefinească rolul și trebuie să lupte pentru a le păstra în continuare.
Păritele Ion Bria a sesizat, în lucrarea ,,Liturghie după Liturghie” rolul contemporan al mass-media: ,,Presa, radioul și televiziunea sunt mijloace pedagogice de mare influență de care Biserica trebuie să știe să se folosească pentru a recâștiga popularitatea ei. Dar Biserica trebuie să fie și să rămână ea însăși, nu ceea ce politicienii sau mass-media ar dori să fie”. Cu alte cuvinte, Biserica să fie cea care să folosească mijloacele de comunicare în masă, și nu ea să fie cea folosită în scopuri politice sau economice.
Așadar, rolul și rostul noilor mijloace de comunicare în masa vor putea fi discutate pe măsura ,, roadelor” comunicării, în cazul nostru cea religioasă. Dacă în Pilda Semănătorului ,, „Iată, semănătorul a ieșit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânță a căzut lângă drum și au venit păsările și au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit și, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut și au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun și a dat rod: un grăunte a dat o sută , altul, șaizeci și altul, treizeci. Cine are urechi de auzit să audă.”(Matei, cap.13,3-9) Hristos arată explicit care ar trebui să fie efectul unei comunicări religioase, și anume să aducă rod, putem vorbi și astăzi despre același scop în ,,semănare”, al cuvintelor. Cât despre tehnica de semănare, astăzi se poate vorbi despre ieșirea ,,semănătorului” să semene sămânța sa cu ajutorul tehnologiei. Importanța nu este tehnică, ci locul unde cade sămânța, adică în mintea și inima celui care vede, aude, caută pe internet, citește despre religie în general. Cât despre al doilea element esențial al comunicării, căutarea acesteia exclusiv în lumea tehnică ne poate distruge ca ființe umane, ne robotizează, anulează chipul lui Dumnezeu din noi și nu puțini sunt cei care își pervertesc sentimentele și simțirile ,,trăindu-și” viața în lumea internetului și sfârșesc distrugându-se. Sfântul Maxim (sec al VII-lea) spunea:,, Dacă sufletul se va folosi bine de puterile sale și potrivit cu scopul lui Dumnezeu, străbătând înțelepțește lumea sensibilă prin rațiunile duhovnicești din ea, va veni la Dumnezeu cu înțelegere; dar dacă se va folosi rău, privind lumea prezentă contrar rațiunii cuvenite, nu e greu de înțeles cum, căzând în patimi de necinste, va fi aruncat pentru veșnicie, după cuviință din slava dumnezeească, luând ca osândă înfricoșată pentru veacuri, nesfârșita înstrăinare de Dumnezeu”.
Prin urmare, omul ar trebui să fie cel care se folosește de dinamica tehnologiei, nu tehnologia de dinamică sufletească a omului. Dar asta se întâmplă doar dacă rămâne neclintit în credința sa, nedominat de mijloace, ci dominându-le, independent de ele, însă dependent de impulsul inițial. Acesta pune în mișcare întreaga creație, întreaga istorie, cultură, civilizație… Dependența omului de cuvânt, de Însuși
Cuvântul întrupat, este cea care însuflețește comunicarea religioasă și care poate rodi în sufletul sau pacea, bucuria, dragostea, dorința de comuniune, de apropiere și de iubire față de aproapele. Doar comuniunea este cea care validează relațiile interumane și face ca expunerea religioasă să fie roditoare și revelatoare.
Altfel spus, deși putem auzi cuvinte înălțătoare, deși le putem simți înfiorați citind pe internet despre orice temă ce poate face obiectul expunerii religioase, dacă acele cuvinte nu au finalitate în viață noastră lăuntrică, schimbându-ne pe noi și prin noi lumea, atunci discursul religios este asemenea oricărei semințe căzute fie pe piatră, fie pe drum, fie printre spini și pălămidă.
O comunicare religioasă ce transformă, în noi, preocupările vieții, ducându-ne către căutarea lăuntrică finalizată în comuniune, este o comunicare ce și-a atins scopul. Acesta este poate marele merit al internetului, stochează informația și oricând poți găsi ceva care să te poată conduce către comuniunea reală, ce te va desprinde de tehnică, te va face independent de mijloc, dar dependent de mesajul ce se actualizează doar în Biserica prin intermediul Sfintelor Taine.
Nu trebuie să ne rupem definitiv de lumea tehnicizată, însă, folosirea ei trebuie să fie rațională. În această lume a comunicării globale, mijlocul prin care ne putem găsi calea poate fi descoperit chiar și prin intermediul internetului sau al televizorului, însă a afla nu este tot una cu a trăi, de aceea pentru creștinul autentic, tehnica poate fi considerată caietul pe care notăm prima lecție de religie ce ne va duce către descoperirea lui Dumnezeu și a noastră.
CAPITOLUL 3. FENOMENUL RELIGIOS ȘI MASS-MEDIA
Misiunea Bisericii este, în esență, vestirea către lume a mesajului mântuirii și desăvârșirii în Iisus Hristos.
Actualmente însă, în mod major, lumea nu mai poate fi definită ca un spațiu
necreștin de misiune, ci, dimpotrivă, avem de-a face cu o misiune a Bisericii într-un spațiu creștin, dar în care Evanghelia nu a devenit o realitate concretă în care oamenii urmează lui Hristos. În acest fel, termenul „lume” descrie mai degrabă spațiul societății secularizate de astăzi, și, foarte rar, un spațiu necreștin. Acest spațiu secularizat este foarte vast și foarte divers, de aceea Biserica a trebui să-și adapteze misiunea funcție de specificul acestor spații.
Un aspect aparte îl constituie acele spații secularizate în care Biserica are de-a face cu o îndepărtare de la spiritualitatea creștină, în forme care variază de la indiferentism religios, până la ostilitate deschisă. Punctele comune ale acestor spații îl constituie hedonismul și materialismul, adică preocuparea covârșitoare sau exclusivă a omului pentru satisfacerea plăcerilor sau a nevoilor materiale. Acestea, la rândul lor, se bazează pe concepții deiste și autonome despre lume, care au condus la filozofia conform căreia lumea funcționează asemenea unui mecanism, în mod independent și autonom față de divinitate.
O contribuție majoră la răspândirea acestei concepții o au mass-media seculare, alături de separația domeniului public de cel privat. În acest fel, spațiul public a devenit un spațiu în care știința sau economia se manifestă în mod predilect, iar religia a fost transformată într-o chestiune de opinie personală, ceea ce a determinat concluzia eronată că religia, fiind o chestiune personală, nu are valoare pentru toată lumea.
În acest fel, spațiul public a fost supus unei tentative de „sterilizare religioasă”, iar religia a devenit o chestiune de subiectivism uman. Astfel, se ajunge la următorul paradox: omul dobândește o importanță mai mare decât Dumnezeu (care este exclus din spațiul public), însă el nu se mai distinge fundamental de animale și plante, ca urmare a lipsei de identitate spirituală. Utilitatea acestui paradox însă este mai mult decât evident la nivel mediatic: dezvoltarea globalizanta a manipulării.
Prin urmare, postmodernitatea are ca program formarea unei societăți de tip laic, cu o spiritualitate de tip secular, în care religia tradițională devine facultativă, nu interzisă. Câteva elemente structurale ale acestui program au fost identificate de părintele Gheorghe Petraru:
– ideal de desăvârșire umană;
– filozofie politică a legii, elaborată într-o dialectică a emancipării;
-educație orientată integral pe autonomia intelectuală și pe universalizarea vieții spirituale într-un orizont limitat de rațiune;
– raționalism exigent și exagerat;
– considerare distanțată a diferitelor versiuni de interogație metafizică.
Riscurile acestui program sunt evidente, mai ales în civilizația occidentală:
analfabetismul religios, incultura spirituală, laxismul moral, degradarea și chiar distrugerea ființei umane.
Însă efectele dezastruoase ale secularizării nu se văd numai în plan religios. Pornind de la planul religios, întregul sistem de valori al umanității a fost serios zdruncinat, astfel că apar probleme în plan științific, ecologic, economic, juridic, social etc., aproape toate domeniile vieții sociale de astăzi fiind serios afectate de secularizare. Desigur că massmedia nu pot face excepție, din moment ce ele însele sunt propovăduitoarele secularizării.
Biserica trebuie să combată secularizarea, ținând seama de experiențele societății, prin afirmarea fermă a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în viața omului. Este necesară o coordonare a adevărului revelat și realizat în persoana lui Iisus Hristos cu aspirațiile cele mai profunde ale omului. Totodată, Biserica trebuie să critice și să condamne conceptele care domină cultura secularizată, mai cu seamă ținând cont de noile tendințe ale dialogului dintre știință și teologie, care converg în afirmarea realității că materia este energie, iar cauzele existenței lumii de azi țin mai mult de transcendent decât de imanent. De asemenea, Biserica nu trebuie să neglijeze dialogul cu lumea politico-administrativă a societății, deoarece există tendința de disociere sau de refuz a creștinismului din partea lumii politice, odată cu tendința paralelă de a adopta legi străine sau chiar contrare creștinismului. De aceea, Biserica este chemată să redescopere lumii sensul progresului spiritual, care contribuie în chip major la progresul real al societății, prin cultivarea iubirii adânci și curate, care duce la îndumnezeirea prin har a omului.
Una dintre cele mai eficiente căi de combatere a secularizării este propovăduirea mediatică sistematică a unui program de predici și cateheze, care să cuprindă expunerea istoriei mântuirii pe baza Sfintei Scripturi, explicarea și dezvoltarea Simbolului de credință precum și explicarea cultului, îndeosebi a Sfintei Liturghii, în scopul promovării angajamentul personal și a trăirii a ceea ce se simbolizează prin cult.
3.1. Mediatizarea religiei. Clericalizare și secularizare
În ultimii 10-15 ani, conceptul de secularism a căpătat o turnură nouă. Această schimbare are legătură cu ceea ce mulți numesc ,,postmodernism’’, termen care a fost folosit pentru prima dată în contextul noilor tendințe din arhitectură. În multe aspecte, generatia tânără de astăzi, adesea numită ,,postmodernistă’’, constituie opusul prsoanelor secularizate tradiționale. Dacă cei din urmă își trăiesc viața fără a-l lua p Dumnezeu în considerare, oamenii secularizați postmoderniștii tind să fie foarte spirituali.
E posibil să petreacă un timp destul de însemnat în rugăciune personală. Există și tendința de a participa la închinarea religioasă, mai ales când aceasta include elemente de muzică și stil contemporan. Le pace să citească despre Dumnezeu și îi apreciază pe cei al căror traseu spiritual este diferit de al lor. Peroanelor secularizate postmoderniste le place socializarea destinsă din grupele mici, câtă vreme nu își iau un angajament pe termen lung. Cu alte cuvinte, astfel de persoane caută și mențin adesea o relație vie cu Dumnezeu. Spiritualitatea reprezintă o componentă crucială a stilului lor de viață.
Ceea ce îi face secularizați este aversiunea puternică pe care o au față de formele și instituțiile religioase. E posibil să aibă o relație cu Dumnezeu, dar nu doresc să aibă nimic de-a face religiile organizate instituțional. Astfel de persoane prezintă două din cele patru caracteristici ale secularismului tradițional – autonomia și relativitatea. Cred în Dumnezeu și caută o relație cu El, dar, în general, nu sunt interesate de regului impuse din exterior și de cerințe morale. Preferă să fie ele însele ghizi propriei călătorii spirituale. Prin urmare, postmoderniștii au în constituția lor o puternică aversiune față de autoritate, opunându-se celei exercitate de instituțiile religioase.
Fie că ne referim la persoanele secularizate tradiționale sau la cele postmoderniste, ar trebui să evităm presupunerea că le putem clasifica ușor. Distincția dintre cele două tipuri de persoane secularizate este imortantă și utilă, dar nu există o dihotomie clară. Există oameni care se încadrează clar într-una din cele două categorii, dar sunt alții care prezintă caracteristicile ambelor clase sau care se află în tranziție de la un mod de gândire secularizat tradițional spre unul postmodernist. Această diversitate este, cu siguranță, consecința inevitabilă a relativității. Dacă nu există niciun standard absolut privind viața, va exista o mare diversitate de credințe și stiluri de viață printre oamnii secularizați. Ce mai mulți oameni secularizați nu sunt atei și nici nu au luat în mod conștient decizia de a fi ,,persoane secularizate’’. E posibil să creadă în existența lui Dumnezeu sau a religiei, în deciziile și acțiunile fiecărei zile nu reprezină o prioritate. Persoana secularizată tipică nu este ostilă religiei, dar nici nu adoptă practici religioase consacrate, cum ar fi rugăciunea, participarea la serviciile religioase sau citirea Bibliei. Dar ce înțegem prin oameni secularizați? O definiție scurtă, dar practică, este orice individ care își trăiește viața zi după zi raportându-se prea puțin sau deloc la Dumnezeu sau la practicile religioase.
3.2.Personalizare și specializare în comunicarea religioasă
„Misiunea Bisericii realizată prin mass-media este aceea de a propovădui Evanghelia și de a chema oamenii la comuniune sfântă. Ea are în prezent o importanță deosebită, întrucât Dumnezeu ne dăruiește noi căi de comunicare a Cuvântului Său mântuitor și de trăire a prezenței Sale iubitoare, prin comuniunea de credință a unei comunități bisericești extinse. Prin prelungirea mesajului credinței din lăcașul de închinare în casele și în sufletele oamenilor aflați departe unii de alții, se adună sufletele lor în aceeași credință, în același duh de rugăciune și în aceeași lumină a faptelor bune. (…) Într-o epocă în care cea mai puternică influență asupra opiniei publice este exercitată prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă (inclusiv Internetul), Biserica folosește aceste mijloace de comunicare în masă pentru promovarea valorilor evanghelice în societate, dar și pentru a face cunoscute activitățile ei multiple.”
De altfel, Patriarhia Română a făcut în ultima perioada eforturi susținute pentru înființarea și dezvoltarea Centrului de Presă „Basilica”, inaugurat în 2007.
În Statutul de organizare și funcționare al Centrului de Presă „Basilica”
sunt definite 7 obiective majore:
a) Cultivarea unei relații active și a unei colaborări fructuoase între cler și credincioși, între Biserica și societate.
b) Prezentarea în societate a instituțiilor, activităților și atitudinilor Bisericii, cu deschidere spre dialog și cooperare.
c) Cultivarea valorilor moralei creștine și promovarea activităților cultural-
educative în societate, sprijinirea dezvoltării comunităților locale.
d) Mediatizarea programelor social-filantropice și cultural-misionare ale Bisericii.
e) Promovarea obiectivității și respectarea principiilor deontologiei jurnalistice în relatarea evenimentelor, în prezentarea persoanelor și a instituțiilor.
f) Stabilirea de parteneriate cu instituții de presă, de cultură și de educație din țară și din străinătate.
g) Încurajarea dialogului credinței creștine cu filosofia, știință, artă și alte domenii de manifestare ale spiritului uman creator de valori perene. O precizare mai sintetică a scopului prezenței și folosirii mijloacelor de comunicare mediatică de către Biserică ar arata în felul următor:
-catehetic, având în vedere lacunele mari pe care mulți credincioși le au în acest domeniu. Aici se pot aborda prezentarea marilor teme ale credinței în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție și reflectarea lor în slujbele Bisericii;
-apologetic, adică apărarea credinței în fața atacurilor, sau sublinierea compatibilităților dintre știință și teologie;
-practic, prin abordarea problemelor curente ale omului și societății;
-artistic, promovarea artei autentice ca aspirație a omului după Dumnezeu.
Deși într-o prima fază Biserica a amânat întrebuințarea noilor medii de comunicare, din anumite motive, este mai mult decât evident că Biserica are dreptul de a utiliza formele de comunicare mediatică în scop misionar.
însă trebuie avut în vedere modul în care aceste mijloace, asemenea unor unelte, se întrebuințează, deoarece ele pot aduce și mari deservicii misiunii.
Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că: „Dacă sufletul se va folosi bine de puterile sale și potrivit cu scopul lui Dumnezeu, străbătând înțelepțește lumea sensibilă prin rațiunile duhovnicești din ea, va veni la Dumnezeu cu înțelegere; dar dacă se va folosi rău, privind lumea prezentă contrar rațiunii cuvenite, nu e greu de înțeles cum, căzând în patimi de necinste, va fi aruncat în viitor, după cuviință din slavă dumnezeiască, luând ca osândă înfricoșată pentru veacuri nesfârșita înstrăinare de Dumnezeu.”
3.3. Creștinarea și des-creștinarea mesajului mass-media
Biserica este cea care, prin mesajul evanghelic, poate să încreștineze mesajul mass-media, pentru a avea un scop în formarea duhovnicească a omului. Astfel, la violență se poate răspunde cu îndemnuri la pace, la ură, cu dragoste și la o lume fără Dumnezeu se poate aduce aminte că ea nu poate exista fără purtarea de grijă a Lui. Acest lucru este posibil deoarece există o „spiritualitate a comunicării”.
Despre creștinizarea presei se vorbea pe meleagurile dobrogene încă din anul 1925 când, G. M. Ivanov spunea: „A creștiniza presa înseamnă a introduce în foile laice elementul religios. Nu elementul de doctrină, de exegeză, de știință înaltă, ci elementul religios realizat în faptul creștin. Acest fapt creștin există, deși nimeni nu vorbește de el, nimeni nu-l propagă, nimeni nu-l contrapune vieții indiferente sau anticreștinești sau direct criminale. (…) Indiferența și a societății și a preoțimii de a se apăra prin realizări creștine a aruncat un criminal anonimat asupra acțiunilor creștinești.”. Așadar, se observa foarte clar încă de pe atunci o necesitate a implicării mediatice a Bisericii în societate.
Mass-media are pretutindeni în lume o importanță deosebită, constituindu-se astăzi într-o forță imensă, care nu numai că informează, dar și modelează atitudini și comportamente. Mass-media îi influențează profund pe oameni în felul de a înțelege viața, lumea și propria lor existență; influențează, deci, un univers care ține prin excelență de rosturile și competențele Bisericii.
De altfel, într-o fulminantă cuvântare rostită la deschiderea celui de-al III-lea Congres al Federației Generale a Presei de la Constanța din anul 1934, episcopul de atunci al Constanței, PS Gherontie Nicolau, vedea rolul important al presei în societate. Iată câteva fragmente din strălucitorul și atât de actualul cuvânt:
„Astăzi și la noi, presa e socotită o putere de netăgăduit în stat, pentru că ea este tălmăcitoarea gândului obștesc. Presa veacului nostru e apoi un acumulator de gânduri și un difuzor de idei și simțăminte; este un mijloc de luminare și moralizare a lumii, un ferment de transformare a societății. Fiind o materializare a opiniei tuturor, însă, presa are posibilitatea să fie „o floare din grădina sufletului omenesc”, dar ea mai poate fi și „o buruiană, răsărită din putreziciune publică”. Ea poate fi stegara adevărului, după cum poate fi și o școală a minciunii. (…)
Și acum, înainte de a sfârși, mă întreb: Este îndreptățită oare Biserica, să afirme cu toată convingerea că presa reprezintă a patra putere, în cadrul organizației statului nostru modern ? Răspund: Este, și pe bună dreptate. Presa, este însă, o putere specific spirituală căci ea nu se confundă nici cu puterea legislativă, fiindcă nu stă în atribuția sa de a legifera, nici cu puterea judecătorească, pentru că nu sancționează actele omenești, (…) și nici cu cea executivă, pentru că nu dispune de aparatul de constrângere, pe care-l utilizează această din urmă, ci, pe cel al conștiinții morale. Presa este — încă odată — esențialmente, o putere — prin excelență — spirituală. Nu se confundă cu celelalte, dar le dă sugestii, le direcționează și le corijează la vreme. (…) Căci, numai presa, susținută de un suport divin, numai aceea, care se adapă de la depozitara adevărului Dumnezeiesc: Sfânta Scriptură, poate să conducă pe oameni —ireproșabil — spre culmile idealului”.
Se poate observa cu ușurință, prospețimea și actualitatea mesajului, dar și ochiul atent al ierarhului, fin observator al fenomenului mediatic.
Ca mesaj retransmis de la amvon, slujind Evanghelia, Biserica are astăzi posibilitatea de a se sluji de mass-media. Astfel lumea întreagă poate primi cuvintele ziditoare transmise nu numai prin intermediul publicațiilor religioase, ci și prin radio, televiziune, internet.
Mijloacele de comunicare au devenit o realitate în Biserica noastră, acestea influențând decisiv comunicarea bisericească. Desigur, contează mult cum vom reuși să utilizăm aceste mijloace de comunicare, profitând de influența mass-media în societate, integrând mesajul evanghelizării în această „cultură nouă” creată de comunicațiile moderne. Acestea nu trebuie înțelese doar ca un mod de a ajunge la cât mai multe persoane, ci un mod de transmitere a mesajului creștin în realitățile sociale, pe care mijloacele de comunicare le construiesc zi de zi. Este vorba, desigur, de un limbaj de transmitere convingător, mai ales atunci când se pune problema informării asupra fenomenelor cu caracter religios. Efectele acestor
mijloace de comunicare socială nu pot fi decât bune și importante în afirmarea valorilor creștine.
CAPITOLUL 4. CARACTERISTICILE MESAJULUI RELIGIOS
Așadar, până acum am realizat că misiunea Bisericii presupune existența unui mesaj evanghelic, transmiterea lui către credincioși și explicarea corectă a acestuia.
Se poate observa însă cu ușurință că Biserica poate fi ajutată la împlinirea acestui țel misionar de către mass-media. Aceasta deoarece mass media are un punct comun cu Biserica: comunicarea. Nu putem vorbi de propovaduire și transmitere a credinței, fără a aduce în discuție actul de comunicare. Nu degeaba s-a spus adeseori că Biserica, prin natură ei, este mediu de comunicare, între Dumnezeu și umanitate, între cer și pământ, între persoanele umane create după chipul Creatorului, între om și creația divină în totalitatea ei.
Ce este însă mass-media? Sintagma, atât de des întrebuințată în limbajul curent, vine din limba engleză și reunește două cuvinte de origine latină: massa, prin care înțelegem „o cantitate mare de entități agreate” și medium, la plural media care înseamnă „mijloc de transmitere a ceva” sau „mijloace de comunicare în masă” înțelese că „seturi de tehnici și metode de transmitere, de către furnizori centralizați, a unor mesaje, către audiențe largi, eterogene și dispersate geografic”. În cadrul acestui sistem avem de-a face cu o comunicare de masă, care leagă conglomerate sociale, unde un grup de emițători profesioniști transmit mesaje către un număr foarte mare de receptori, prin intermediul unor instalații tehnice și instituții complexe: edituri, tipografii, librării, redacții, producție audio-video, firme de publicitate etc.
Christian Baylon și Xavier Mignot merg și mai departe, afirmând că, de fapt, mass-media vulgarizează conținuturile: „Comunicarea de masă desemnează ansamblul procedeelor prin care grupuri de specialiști întrebuințează massmedia
pentru a vulgariza un conținut informativ sau simbolic.”
Pentru a înțelege însă massa trebuie să precizăm că, „conceptul sociologic de masă desemnează un anume mod de agregare a indivizilor (diferit de alte moduri de agregare cum ar fi grupul, publicul, mulțimea); masa reprezintă un conglomerat uriaș de oameni care nu se cunosc între ei, nu se află în relații de proximitate spațială, nu comunică, nu au valori și scopuri comune și pe care nu-i leagă decât un singur lucru – consumul aceluiași produs cultural, distribuit pe scară largă prin tehnologii moderne”. În comunicarea de masă avem de-a face cu difuzarea unui mesaj realizat de către un grup de specialiști către mai mulți receptori, media reprezentând suportul, tehnic sau instituțiile prin care se asigură circulația mesajelor, într-un mod din ce în ce mai rapid, pe arii geografice din ce în ce mai extinse, către conglomerate din ce în ce mai numeroase de oameni. Mai mult, specialiștii studiază tendința actuală prin care termenul media are tendința să se rupă de termenul de mass, astfel încât se vorbește din ce în ce mai des numai de media, ca ansamblul tehnicilor de comunicare în care se integrează mesajele produse de specialiști alături de instituțiile de comunicare către mase.
4.1. Misiunea prin mass-media
Misiunea creștină își are temeiul și punctul de plecare în comuniunea veșnică a Sfintei Treimi, în mișcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt și către întreaga lume. De aceea, esența misiunii creștine înseamnă trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei și a integrării oamenilor în Împărăția lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin coborârea Duhului Sfânt, Împărăție ce se va manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos întru Slavă.
Pe de altă parte Biserica este condiția misiunii; numai ea poate face misiunea adevărată. Dar Biserica nu este numai condiția și instrumentul misiunii, ci ea reprezintă și scopul și realizarea misiunii, deoarece Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei.
Actul misionar este și rămâne deci un act eclezial. De la începutul creștinismului, răspândirea Evangheliei s-a concretizat în încorporarea în trupul eclezial al lui Hristos prin convertirea personală, în urma primirii cuvântului propovăduit de Biserică, botezarea în numele Sfintei Treimi și creșterea spirituală în acest Trup prin participarea la viață liturgică-sacramentală, împlinirea poruncilor, mărturie și slujire.
Astfel, misiunea Bisericii în lume are un caracter permanent și dinamic, care are în vedere permanent contextul vieții sociale. Reușita misionară a Bisericii va depinde de modul în care aceasta va ști să gestioneze spiritual relația cu societatea, cu tinerii, cu intelectualii, cu mass-media, în general de modul de implicare într-un dialog sincer, eficient și constructiv cu scopul de a-i descoperi omului contemporan motivul existenței sale în lume.
În acest sens, Biserica trebuie să se adapteze la societate, fără a se confunda cu aceasta, pentru că „acțiunea socială, în Biserica Ortodoxă, nu a fost niciodată considerată, de tradiția creștină, separat de viață spirituală a omului creștin”.
Însă, pentru realizarea acestui scop, Biserica are nevoie de misionari, sau „lucrători”, deoarece „secerișul este mult” (Luca 10, 2), altfel spus, „martori” ai Domnului, deoarece misiunea este a acestora, în calitatea lor de „preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (1 Petru 2, 9).
Astfel, în acțiunea de propovăduire a Evangheliei, misionarii creștini nu se limitează la relatarea unor fapte, gesturi sau cuvinte ale lui Iisus, ci exprimă adeseori și convingerea lor personală, identificându-se cu cauza pentru care dau mărturie, astfel că ei mărturisesc public și propria credință.
Această mărturisire se face sub diverse aspecte, fie verbală, fie prin fapte care culminează uneori chiar cu sacrificiul suprem al vieții, motiv pentru care termenul „martir”, arată pe creștinul care își varsă sângele pentru credință. În acest fel, se împlinea de fapt o direcție fundamentală în misiunea Bisericii, anume cea de evanghelizare, de transmitere a Evangheliei – Vestea cea bună – prin propovaduire orală sau scrisă, alături de acea împlinire a vieții creștine prin cult, Sfintele Taine, rugăciune, spiritualitate, diaconie (că opera social-filantropică), acte prin care ființă oamenilor se înnoiește spiritual și este transfigurată de iubirea lui Dumnezeu.
Ceea ce ne interesează însă aici este aspectul vorbit al propovăduirii, după cum se da mărturie în Scriptură că „credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos.” (Rom. 10, 17), deoarece propovăduirea Evangheliei este prima exigență a misiunii creștine. De altfel, este bine-știut faptul că Însuși Iisus Hristos a ales ca mijloc de propovăduire cuvântul oral, neexistând nici o scriere pe care să o fi lăsat. Și aceasta nu din comoditate, ci dintr-o iconomie tainică a comunicării orale, care lasă de înțeles că prin comunicare orală, credinciosul va trece la împlinirea celor auzite, iar prin împlinire, se va vădi oamenilor, cu fapta, calea către Împărăția Cerurilor: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Mt. 5, 16). Prin urmare, pare că în viziunea lui Hristos nu ar mai fi nevoie de suporturi mediatice (papirus, hârtie, suporturi electronice moderne) pentru a propovădui valorile creștine în societate. Am fi însă naivi dacă am crede că deja trăim într-o asemenea societate, desigur ideală în viziunea Mântuitorului. Să nu uităm că tot Dumnezeu este Cel ce va da lui Moise tablele Legii „scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ies. 31, 18), semn al faptului că în fața unei lumi care tinde spre uitare și păcat, este necesar ca voia lui Dumnezeu să rămână bine fixată în memoria timpului, dar și totodată o invitație la a ne aduce aminte că Scriptura, insuflată de Dumnezeu, trebuie să rămână veșnic în memoria umanității.
Hristos folosește cuvântul rostit, pentru că ființa umană să fie chemată în întregul ei să primească mesajul divin, însă cuvântul revelat „se slujește de un limbaj plurisenzorial, cu o extraordinară putere de sugestie”. Chiar Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este un act care marchează o restaurare a puterii creatoare a cuvântului rostit, care se pervertise, ca urmare a căderii în păcatul strămoșesc. Cuvintele lui Hristos au câteva caracteristici, de care misiunea mediatică trebuie să țină cont: exprimă întotdeauna adevărul, sunt încărcate cu putere împărătească și au puterea de a ierta păcatele oamenilor precum și de a aduce vindecare sufletelor și trupurilor.
Însă, acest mecanism al propovăduirii pe cale orală a cuvântului evanghelic se împletește în mod esențial cu îndrumarea în tâlcuirea acestuia „Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva” (F. A. 8, 31). „Graiul este mijlocul prin care are loc înțelegerea umană”. Aceasta deoarece, în urma auzirii și tâlcuirii, se ajunge în cele din urmă la convertire, înțeleasă ca transformare profundă a sistemului de valori, practic o transfigurare a întregii vieți a omului. Apoi, după convertire va urma creșterea mlădiței în vița-Hristos „hrănirea mădularului din seva Trupului Tainic al lui Hristos care este Biserica”, ceea ce nu poate avea ca final decât mântuirea. De aceea, pe lângă transmiterea cuvântului evanghelic, necesar pentru fundamentarea și amplificarea credinței, misiunea Bisericii presupune și explicarea acestui cuvânt, pentru a fi înțeles în mod corect de către credincioși.
În concluzie, cuvântul este un dar esențial făcut omului de către Însuși Cuvântul divin. Mai mult, cuvântul este chip al Cuvântului, înzestrat cu putere creatoare specifică în relațiile interumane, generând idei și devenind mijloc de exprimare a legăturii transcedentale a omului cu Dumnezeu. Prin urmare, forță cuvântului este esențială în misiunea mediatică, deoarece, prin cuvânt, putem mărturisi, în chip misionar, Cuvântul, care trebuie vestit lumii pentru că toată lumea să-L cunoască și să-L preaslăvească.
Însă, în aplicarea acestui principiu trebuie avut în vedere și faptul că, tot prin cuvânt, se poate ajunge și la o deformare duhovnicească a omului. „Cuvântul poate avea putere formatoare sau deformatoare pentru om, poate fi cuvânt ziditor și slujitor, coerent cu datele duhovnicești ale persoanei sau, dimpotrivă, poate fi cuvânt în dezacord cu Binele, Adevărul și Frumosul, propagând răul în lume”.
4.2. Comunicarea mediatică în Biserică
„Ce înseamnă viața omului dacă i se ia comunicarea?”
O întrebare retorică, pusă de Marko Ivan Rupnik, care ne face să realizăm brusc importanța comunicării în viața noastră. De aceea, vom încerca să analizăm câte ceva din abisurile acestui fenomen de origine divină. Astfel, comunicarea care are loc în Biserică și prin Biserică constă în proclamarea Evangheliei lui Iisus Hristos, ca veste bună adusă umanității. Este proclamarea Evangheliei „că un cuvânt profetic și eliberator, adresat bărbaților și femeilor din timpul nostru; este o mărturie adusă adevărului divin și destinului transcendent al persoanei umane, în fața unei secularizări radicale; în fața conflictelor și a diviziunilor, este alegerea dreptății, în solidaritate cu toți credincioșii, în slujba comuniunii dintre popoare, națiuni și culturi.”
Dacă misiunea Bisericii constă în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, înseamnă că actul de propovăduire este, în esență, un act de comunicare. De aceea, încă de la început constatăm că între misiune și comunicare este o strânsă legătură, în sensul în care misiunea este comunicare, iar orice mesaj comunicat este, în esență sa, un mesaj trimis către un receptor, așadar un mesaj de tip misionar.
Trăind într-o lume dominată de comunicare mediatică, Biserica trebuie să ia în calcul folosirea noilor tehnologii de comunicare din cel puțin trei motive:
a) Omul contemporan este influențat de către comunicarea mediatică.
b) Mesajele mediatice adeseori nu ignoră Biserica, ci abordează subiecte cu tematică religioasă.
c) Instrumentele de comunicare mediatică sunt compatibile cu misiunea Bisericii și chiar este recomandată folosirea lor.
De aceea, în cele ce urmează vom studia elementele ce compun actul comunicării mediatice în Biserica, dar și interacțiunea dintre ele.
Principiile misionare enunțate sunt următoarele:
1. Umblarea în dragostea lui Dumnezeu. Creștinii cred că Dumnezeu este sursa iubirii și, în consecință, mărturisind despre El, ei sunt chemați să trăiască o viață plină de dragoste și să-și iubească aproapele ca pe ei înșiși (cf. Matei 22:34-40; Ioan 14:15).
2. Imitarea lui Iisus Hristos. Creștinii sunt chemați să urmeze exemplul și învățăturile lui Iisus Hristos în toate aspectele vieții, și mai ales în cele privitoare la mărturia lor, împărtășind dragostea Sa și dând slavă și cinste lui Dumnezeu Tatăl, prin puterea Duhului Sfânt (cf. Ioan 20: 21-23).
3. Virtuțile creștine. Creștinii sunt chemați să aibă un comportament integru, plin de generozitate, compasiune și umilință și să înlăture orice formă de aroganță, condescendență și discreditare (cf. Galateni 5:22).
4. Slujirea și justiția. Creștinii sunt chemați să acționeze în spiritual dreptății și să arate o dragoste plină de sensibilitate (cf. Matei 6:8). Pe lângă acestea, ei sunt chemați să slujească altora și astfel să-L recunoască pe Hristos în surorile și frații lor, chiar și în cei mai neînsemnați dintre ei (cf. Matei 25:45). Slujirea în domeniul educației, al asistenței medicale, al intervenției în caz de calamități, cât și sprijinul dat unor cauze drepte sunt parte integrantă a mărturisirii Evangheliei. Exploatarea sărăciei și a nevoilor aproapelui nu își are locul în misiunea creștină. În acțiunile lor de slujire, creștinii trebuie să condamne în mod deschis și să se abțină de la a recurge la orice mijloace de ademenire a altora la propria religie, inclusiv prin stimulente financiare și recompense.
5. Discernământul în slujbele de vindecare. Ca parte integrantă a mărturisirii Evangheliei, creștinii slujesc pentru vindecarea celor bolnavi.
Ei sunt chemați să dea dovadă de discernământ atunci când sunt implicați în această slujire, respectând pe deplin demnitatea umană și având grijă să nu fie exploatate vulnerabilitatea aproapelui și nevoia sa de vindecare.
6. Respingerea recurgerii la violență. În mărturia lor, creștinii sunt chemați să respingă toate formele de violență, chiar și pe cele psihologice sau sociale, inclusiv abuzul de putere. Ei resping, de asemenea, violența, discriminarea nedreaptă sau represiunea exercitată de către orice autoritate religioasă sau laică, inclusiv profanarea sau distrugerea lăcașelor de cult și a simbolurilor sau a textelor sacre.
7. Libertatea religioasă și de conștiință. Libertatea religioasă, inclusiv dreptul personal de a afirma, de a practica, de a propaga în mod public și de a-și schimba religia, decurge din însăși demnitatea ființei umane și are ca bază faptul că toate ființele umane sunt create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Geneza 1:26). Astfel, toate ființele umane au drepturi și responsabilități egale. Acolo unde religia este folosită ca instrument în scopuri politice sau în cazul în care au loc persecuții religioase, creștinii sunt chemați să se angajeze în mărturisire profetică, denunțând astfel de acțiuni.
8. Respectul reciproc și solidaritatea. Creștinii sunt chemați să lucreze cu toți oamenii în spiritul respectului reciproc, promovând împreună dreptatea, pacea și binele comun. Cooperarea interreligioasă este o dimensiune esențială a unei astfel de angajări.
9. Respectul față de toți oamenii. Creștinii recunosc că Evanghelia poate să confrunte, dar poate și să îmbogățească cultura. Chiar și atunci când Evanghelia pune sub semnul întrebării anumite aspecte culturale, creștinii sunt chemați să-i respecte pe toți oamenii. Creștinii sunt chemați, de asemenea, să discearnă acele elemente din propria cultură care sunt puse sub semnul întrebării de Evanghelie.
10. Renunțarea la falsa mărturie. Creștinii trebuie să vorbească cu sinceritate și respect; ei trebuie să-i asculte pe ceilalți pentru a le descoperi și înțelege convingerile și practicile, și sunt încurajați să recunoască și să aprecieze ceea ce au ele adevărat și bun. Orice comentariu sau abordare critică trebuie făcută într-un spirit de respect reciproc, având grijă să nu acuzăm pe nedrept alte religii.
11. Respectarea discernământului personal. Creștinii trebuie să recunoască faptul că schimbarea religiei este un pas decisiv, pentru care este nevoie de un timp suficient de gândire și de o pregătire adecvată, printr-un proces care asigură deplina libertate a individului.
12. Construirea unor relații interreligioase. Creștinii ar trebui să continue a construi relații de respect și de încredere cu oameni de diferite religii, care să faciliteze o înțelegere reciprocă mai profundă, cât și reconcilierea și cooperarea pentru binele comun.
4.3. Dificultăți ale sistemului în mass-media religioase
Mass-media religioase au, în general, o problemă de susținere financiară (nu difuzează publicitate) pentru a reuși să ofere programe bine realizate din punct de vedere tehnic. Din acest motiv nu pot concura cu televiziunile comerciale pentru câștigarea unui segment mai larg de public.
Posturile de radio creștine în România sunt marginalizate. Este foarte dificil de obținut o licență de emisie pentru un post de radio creștin. Și chiar atunci când sunt obținute, deseori licențele sunt fragmentate. Promovarea valorilor creștine nu este "în trend". România și Europa în general, devin anticreștine. Promovarea nonvalorilor este apreciată, promovarea valorilor biblice, care au creat și modelat societatea și cultura europeană sunt văzute ca și degradante.
Se poate observa cu ușurință, oriunde în societate, pătrunderea secularizării prin intermediul mass-media. „Comercializarea nereglementată și privatizarea difuzării au consecințe profunde. În practică, și adesea în mod oficial, responsabilitatea publică a actului difuzării este subevaluată.
Există tendința de a evalua succesul propriu în funcție de profit, și nu de serviciu. Motivele de profit și interesele operatorilor din publicitate exercită o influență anormală asupra conținutului media: se preferă popularitatea în detrimentul calității și tot mesajul mediatic se aliniază la numitorul comun cel mai mic.”
CAPITOLUL 5. STUDIU DE CAZ – PRESA RELIGIOASĂ DIN DOBROGEA
Începuturile radiofoniei religioase din România a început cu rugăciunea „Tatăl nostru”, aceasta fiind prima emisie pe unde hertziene a postului de radio public în anul 1928. „Acest moment ne arată credința neamului românesc, care a început activitatea radiofonică în România, cu rugăciunea Domnească.” De altfel, semnalul de început al emisiei zilnice (extras din arhiva audio a anului 1941) ne prezintă mai întâi un „cucurigu” al unui cocoș (subliniind difuzarea semnalului în perioada dimineții), apoi clopotul care bate de 7 ori (ora de început a programului era ora 7), apoi urmează o voce de copil care recită integral Rugăciunea Domnească, „Tatăl Nostru”.
După acest strălucit start al radiofoniei creștine, emisiunile religioase au căpătat periodicitate. La numai zece zile de la prima emisiune în eter debuta seria conferințelor radio cu subiect religios.
Primele preocupări ale Bisericii în domeniul radiofonic datează de prin anii 1920, în America de Nord. Denominațiunile religioase stabile începeau să intre pe spațiile de antenă oferite de către posturile comerciale, prima emisiune religioasă fiind difuzată într-o duminică de 2 ian.1921, sub coordonarea Bisericii episcopale din Pittsburg.
În cadrul acestui capitol, doresc să analizez situația celor trei radiouri religioase existente în Constanța și anume Radio Dobrogea, Radio Vocea Speranței și Radio Vocea Evangheliei. Vom analiza istoricul fiecărui post de radio, aspecte ale conținutului editorial, dar și scopurile misionare ale acestor „voci eterice”, după care voi aminti și celelalte posturi de radio și televiziune confesionale existente în România.
Dobrogea este un mozaic etnic și cultural, regiunea României cu cele mai multe minorități. În mod miraculos, acestea au reușit, de-a lungul timpului, să conviețuiască pașnic, dincolo de religie, etnie, sau rivalități din trecut.
După cum mărturisesc dovezile istorice, vestea cea bună a Evangheliei lui Hristos a fost adusă de către Sf. Apostol Andrei, în vremea formării poporului român din daci și romani. În acest fel, istoria mărturisește că poporul român s-a născut în același timp și creștin. Ca atare, vechimea creștinismului din țara noastră, precum și tezaurul de date și descoperiri istorice, mărturisesc faptul că poporul român are o însemnată tradiție creștină ce provine încă din timpul Sfinților Apostoli, urmași direcți ai Mântuitorului Hristos.
De aceea, prima eparhie ortodoxă a neamului nostru, cea a Tomisului, a dorit împletirea tradiției bimilenare creștine cu actualitatea mesajului evanghelic transmis prin mijloacele moderne de comunicare. Astfel, la inițiativa IPS Teodosie, în anul 2004, la Constanța sa înființat postul de radio Dobrogea, patronat de Arhiepiscopia Tomisului.
Din motivațiile privind necesitatea înființării acestui post de radio extrag câteva idei-cadru:
a) Motivații istorice. Dobrogea, pământ românesc, constituie poarta de intrare a creștinismului în România, deoarece, așa cum mărturisesc dovezile istorice, Sf. Apostol Andrei a fost cel care a adus vestea cea bună a Evangheliei lui Hristos, în acest colț de țară. În acest fel, Dobrogea devine locul de începere a creștinismului românesc.
b) Motivații culturale. Bogăția multiculturală și multietnică a tradițiilor, obiceiurilor și culturii musicale, în această parte a țării, precum și nenumăratele vestigii arheologice descoperite în urma săpăturilor dovedesc faptul ca Dobrogea era un ținut cu o aleasă viață comunitar-creștină. Un alt motiv cultural îl constituie dezvoltarea vertiginoasă a învățământului teologic tomitan. La data înființării radio Dobrogea, în Eparhia Tomisului existau o Facultate de teologie ortodoxă, trei Seminarii Teologice și două Școli de cântăreți.
c) Motive misionare. Specificul etnico-religios al zonei este favorabil existenței unui post de radio creștin.
Majoritatea populației dobrogene s-a stabilit în aceste ținuturi în ultimii 50 de ani, și ea provine din toate regiunile țării; se poate vorbi, de aceea, de un consistent grad de dezrădăcinare. În aceste condiții, chiar dacă trăiesc într-o vecinătate foarte strânsă (în unele cazuri găsim blocuri de 30-50 de apartamente), persoanele rămân străine unele de altele. Se adaugă acel individualism generat de condițiile economice precare, care fac ca lumea să fie preocupată aproape în exclusivitate de ziua de mâine.
În această arie umană, Biserica, cu instrumentele sale de comunicare tradiționale – cultul, predica – nu ajunge sau ajunge prea puțin și ocazional.
În acest sens, misiunea sa suferă la nivel primar, adică acela de a face cunoscută tuturor Vestea cea Bună descoperită de Dumnezeu.
Un mijloc de comunicare ca radioul ar răspunde în mod adecvat acestei imposibilități fizice a Bisericii de a ajunge, cu mesajul propriu, la toate straturile sociale și la toate persoanele. Acest instrument modern ar deveni o prelungire capabilă să răstoarne termenii problemei: nu credincioși care să se îndrepte spre biserică, ci Biserica, cea care se adresează direct propriilor credincioși, întâlnindu-i în locurile lor obișnuite de viață. În acest fel se poate construi și cultiva un nou sentiment al apartenenței, reântemeind sau întărind identitatea persoanei. Radioul ar constitui și un fir între diferite comunități parohiale în măsură să promoveze un nou dialog între ele, să facă cunoscute, să comunice evenimente și activități.
Toate acestea înseamnă prezența Bisericii într-o lume de care nu se poate fugi fără o înstrăinare de propria misiune.
d) motive sociale și jurnalistice. Radioul creștin va oferi o alternativă, o îmbogățire și chiar un reper moral tuturor celor care operează și produc în domeniul informației, răspunzând astfel unei nevoi a societății.
Din acest motiv, presa religioasă reprezintă o alternativă jurnalistică și va acorda mai mult spațiu aspectelor neglijate de alte media românești, punând un accent deosebit pe aspectele spiritual și culturale, fără de care, o societate nu poate să aibă o dezvoltare normală.
Teme precum: conviețuirea între grupuri diferite după religie și etnie, religiozitatea, manifestări culturale, educația, acțiunile pozitive care descoperă
valori umane profunde (fără a cădea în tentația triumfalistică), vor găsi mai mult spațiu în grila de programe a posturilor de radio creștine. În acest fel, radioul Bisericii încearcă să fie un reper moral pentru celelalte emițătoare oferind și o altă viziune asupra realității care să contribuie la o mai bună înțelegere a ei.
5.1. Radio Dobrogea – „Un radio pe pământ apostolic”
Prima emisie a postului de radio Dobrogea a avut loc pe 29 iunie 2005, pe 104, 4 FM, la partaj cu alte două posturi de radio confesionale, Vocea Evangheliei și Vocea Speranței. Spațiul de emisie era zilnic, între orele 5-14, iar pe Internet era non-stop, prin reluarea emisiunilor difuzate în intervalul de emisie eterică.
În prezent, Radio Dobrogea a trecut cu emisia pe o nouă frecvență, 99, 7 FM, unde emite în regim non-stop. Astfel, grila de programe a fost îmbunătățită, atât prin introducerea unor noi programe, dar și prin valorizarea eficientă a raportului emisiune / audiență cu ajutorul unor tehnici de programare a unor reluări de emisiuni. În plus, din anul 2009, radio Dobrogea a început emisia pe Internet și în format video, valorificând astfel la maxim potențialul de comunicare radiofonică prin Internet. De fapt, putem asemăna radioul cu un clopot, pe care chiar dacă nu-l putem privi, îl putem totuși auzi.
El ne cheamă la o viață în Hristos, pentru viața cea veșnică. Înțelege astfel rolul misionar modern extrem de important al radioului. El trebuie să fie prietenul ascultătorilor în fiecare zi, prin care se mângâie și se întăresc în credință prin ascultarea marilor duhovnici și ierarhi care aruncă sămânța cuvântului în inimile tuturor. În interviul pe care l-am realizat cu părintele Eugen Tănăsescu, directorul Radio Dobrogea cu privire la noutatea și obiectivele postului de radio, acesta a declarat:
Pr.Tănăsescu- ,,Radio Dobrogea’’, încearcă să fie un reper moral, oferind și o altă viziune asupra realității, care să contribuie la o mai bună înțelegere a ei, reprezintă o alternativă jurnalistică și va acorda mai mult spațiu aspectelor neglijate de alte media românești, punând un accent deosebit pe aspectele spirituale și culturale, fără de care, o societate nu poate să aibă o dezvoltare normală.
L.M – Care sunt diferențele dintre jurnalismul religios și cel laic, în contextul evoluției jurnalismului în perioada post-comunistă?
Preot.Tănăsescu- Radiourile comerciale românești pun mare accent pe divertisment și limitează informația la doar sursele instituționale. Singura rațiune a creării grilelor de programe este rating-ul, adică audiența. De aceea, spațiile dedicate educației, informației și aprofundărilor culturale și religioase sunt foarte restrânse, aproape inexistente, pentru că se presupune că aceste subiecte nu creează audiență. Face excepția Radioul Public, care însă, rezervă acestui tip de emisiuni spații orare de audiență redusă. Se constată un dezechilibru între spațiul excesiv destinat politicii și economiei, și acela rezervat culturii și religiei.
L.M – Credeți că media laică surprinde în mod obiectiv fenomenul religios?
Pr.Tănăsescu- Din păcate, societatea suferă de o tendință de alterare a procesului comunicațional, accentuată și de o mare parte a mass-media, care constă în pauperizarea cuvântului, în deprecierea puterii misionare și ziditoare a cuvântului, în apariția pălăvrăgelii „comerciale”, a vorbirii fără sens, uneori eretice, cu tendințe de hulire a divinității sau chiar cu aspect de bășcălie mondializată. Mai grav, putem astăzi vorbi chiar de un anti-limbaj, semn al rupturii păcătoase dintre om și Dumnezeu-Logosul. Mijloacele de comunicare sunt numai mijloace. Ele nu fac nimic rău sau bun prin ele însele, deoarece sunt instrumente folosite pentru a comunica. Adeseori însă ele sunt și instrumente folosite pentru a sluji interesele celor care le utilizează.
L.M – Care sunt dificultățile sistemului în mass-media religioase?
Pr.Tănăsescu- Se poate observa cu ușurință, oriunde în societate, pătrunderea secularizării prin intermediul mass-media. „Comercializarea nereglementată și privatizarea difuzării au consecințe profunde. În practică, și adesea în mod oficial, responsabilitatea publică a actului difuzării este subevaluată.
Există tendința de a evalua succesul propriu în funcție de profit, și nu de serviciu. Motivele de profit și interesele operatorilor din publicitate exercită o influență anormală asupra conținutului media: se preferă popularitatea în detrimentul calității și tot mesajul mediatic se aliniază la numitorul comun cel mai mic.”
L.M – Radioul creștin – poate să facă unele ,,compromisuri’’ sau să se coboare la nivelul posturilor comerciale pentru a-și atrage audiența?
Pr.Tănăsescu- O privire rapidă asupra statisticilor mediatice globale ne arată că înmulțirea mijloacelor mediatice, implicit a mesajelor transmise prin acestea, au ca rezultat o scădere drastică a calității vieții spirituale și morale a societății umane. În acest fel misiunea mediatică a Bisericii necesită o urgență realocare de resurse combative spre o eficientă misiune prin emisiune.
L.M – Este biserica sceptică față de mass-media ?
Pr.Tănăsescu- Trăind într-o lume dominată de comunicare mediatică, Biserica trebuie să ia în calcul folosirea noilor tehnologii de comunicare. Biserica se poate folosi de mijloacele tehnice în activitatea sa misionară, cu singura condiție ca acestea să nu îngrădească sau să aducă atingere relației omului cu Dumnezeu, sau să oblige efectuarea anumitor compromisuri asupra activității Bisericii.
Plecând de la observația „Mass-media este Evanghelia zilelor noastre; este lumina după care se călăuzesc masele de oameni care așteaptă vestea cea bună a fericirii pământești”, vom înțelege că este necesar ca Evanghelia să fie prezentă în sistemul mass-media, sau, așa cum spunea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, „Scriptura cea una este citită, receptată și exprimată în forme multiple, verbală, vizuală, muzicală, arhitecturală… mediatică”. Aceasta întrucât impactul comunicațiilor media este foarte puternic.
L.M – Care sunt avantajele și dezavantajele mass-media?
Pr.Tănăsescu- Desigur că se pot scrie tratate întregi și ține discursuri fulminante și interminabile despre natura sau caracterul acestei puteri a mass-media, dar fondul ramâne acelasi: mass-media este astăzi o forță în ceea ce priveste comunicarea. O forță care ocupă un loc central în viața noastră, invadând și globalizând toate aspectele acesteia1. O forță care poate fi folosită cu succes de Biserică în misiunea Ei, atunci când se stapâneste bine fenomenul de către cei responsabili. Însă, folosirea mass-media în Biserică poate fi și un răsunator eșec, atunci când puterea ei nu este pe deplin înteleasă și stapânită; astfel că puterea mass-media ne apare ca o sabie cu două tăișuri: ea poate ajuta la zidirea duhovnicească a omului în drumul spre mântuire, dar îl și poate abate pe acesta de la Calea Mântuirii.
L.M – Este nevoie nevoie de mass-media creștină?
Pr.Tănăsescu- Trăind într-o lume dominată de comunicare mediatică, este nevoie acută de mass media creștină. Biserica trebuie să ia în calcul folosirea noilor tehnologii de comunicare din cel puțin trei motive: a) Omul contemporan este influențat de către comunicarea mediatică. b) Mesajele mediatice adeseori nu ignoră Biserica, ci abordează subiecte cu tematică religioasă. c) Instrumentele de comunicare mediatică sunt compatibile cu misiunea Bisericii și chiar este recomandată folosirea lor. Pr Eugen Tanasescu Director Radio Dobrogea
5.2. Radio Vocea Speranței
Radio Vocea Speranței Constanța a fost înființat la sfârșitul anului 1993, este un post de radio confessional, de nișă, preponderent cu profil spiritual, dar care oferă programe variate, de la talk show-uri pe teme politice, economice, sociale până la emisiuni de sănătate, educație sau lifestyle. Emite zilnic între orele 19-05, pe fregvența 104,4 FM. Face parte din rețeaua mondială Adventist World Radio, înființată în anul 1971, care transmite programe în întreaga lume, în peste 70 de limbi, însumând mii de ore de emisie zilnic.
Noutatea față de celelalte posturi cu profil similar constă atât în deschiderea pe care o manifestă pentru nevoile complexe ale ascultătorului modern, cât și dezbaterile libere la care sunt invitați preoți din toate cultele recunoscute de stat, cât și cei care nu au convingeri religioase. Promovează valorile fundamentale ale creștinismului într-o manieră accesibilă publicului de astăzi, ținând cont de agenda sa, într-o manieră elegantă și prietenoasă.
Grila de programe cuprinde emisiuni ce au caracter religios, cultural, social, muzical și informativ. Programele radioului încearcă să promoveze valorile moralei creștine și se doresc a fi aducătoare de liniște în sufletele oamenilor.
Prin acest post de radio se dorește cultivarea frumosului spiritual, întrucât toate cuvintele rostite cu responsabilitate pe postul de radio vin să înnobileze sufletul și să-l determine la o mișcare continuă spre Biserică, acolo unde este Hristos.
Așadar, la Vocea Speranței putem vorbi despre o misiune prin sunet și cuvânt, adresată tuturor credincioșilor, spre folosul lor spiritual, ca ajutor spre mântuire. Pentru a înțelege mai bine misiunea acestui post de radio și dificultățile sistemului în mass-media religioase, am realizat un interviu cu domnul Cristian Măgură Director de programe Radio Vocea Speranței și Speranța TV.
Luminița Martin- Ce ne puteți spune despre postul de televiziune Speranța TV și Radio Vocea Speranței ? Ce aduce nou și care sunt obiectivele?
Cristian Măgura- Speranța TV și RVS sunt posturi de nișă, preponderent cu profil spiritual, dar oferă programe variate, de la talk show-uri pe teme politice, economice, sociale până la emisiuni de sănătate, educație sau lifestyle. Noutatea față de celelalte posturi TV cu profil similar constă atât în deschiderea pe care o manifestăm pentru nevoile complexe ale telespectatorului modern, cât și dezbaterile libere la care sunt invitați preoți din toate cultele recunoscute de stat, cât și cei care nu au convingeri religioase. Ne asumăm această cromatică bogată a dezbaterilor, că oglindă fidelă a pluralismului pe care îl regăsim în România de astăzi. Dorim să promovăm valorile fundamentale ale creștinismului într-o manieră accesibilă publicului de astăzi, ținând cont de agenda să, într-o manieră elegantă și prietenoasă.
L.M- Care sunt diferențele dintre jurnalismul religios și cel laic, în contextul evoluției jurnalismului în perioada post-comunistă?
C.M- Jurnalismul religios nu este o specie fundamental diferită de ceea ce numești jurnalism laic. Respectăm aceleași reguli ale jurnalismului clasic, sau cel puțin depunem toate eforturile în această direcție, numai că, printr-o punere în oglindă cu ceea ce furnizează astăzi o mare parte a presei din România, noi promovăm discuții libere, fără partizanat politic, în care există respect pentru toate opiniile, expunere echilibrată, nu abordăm agresiv invitații, indiferent de opiniile lor sau de responsabilitățile publice pe care și le îndeplinesc sau nu. Singură agenda pe care o avem este cea pe care o regăsim în valorile fundamentale ale creștinismului biblic. Diferența ar fi așadar mai degrabă la nivelul respectării unui cod deontologic al meseriei pe care o practicăm.
L.M- Credeți că media laică surprinde în mod obiectiv fenomenul religios?
C.M- Media din România nu surprinde în mod obiectiv fenomenul religios. Cred că nu există jurnaliști specializați în această zona și se acordă puțină atenție pentru o abordare echilibrată a eventualelor probleme pe care presă le identifica în viață internă a bisericilor, iar atunci când o face, folosește de aceleași automatisme specifice reflectării vieții politice. Fenomenul religios este mult mai complex și mai subtil în comparație cu imaginea prezentată în mod simplist de presă laică.
L.M- Care sunt dificultățile sistemului în mass-media religioase?
C.M- Mass-media religioase au, în general, o problema de susținere financiară (nu difuzează publicitate) pentru a reuși să ofere programe bine realizate din punct de vedere tehnic. Din acest motiv nu pot concura cu televiziunile comerciale pentru câștigarea unui segment mai larg de public.
L.M- Televiziunea creștină – poate să facă unele ,,compromisuri’’ sau să se coboare la nivelul posturilor comerciale pentru a-și atrage audiența?
C.M- Televiziunea creștină de astăzi are nevoie de o abordare flexibilă, deschisă față de nevoile publicului larg. Nu este un amvon bisericesc, dar nici nu poate face compromisuri de dragul audienței. Publicul trebuie câștigat, dar numai dacă o televiziune știe să abordeze nevoile lui într-o manieră convingătoare, fără dogmatism, rămânând fidelă totuși valorilor pe care le promovează. Pe scrut, trebuie să găsească o linie de mijloc înțeleaptă între predicare și manieră de a face presă astăzi.
L.M- Este biserica sceptică față de mass-media ?
C.M- Biserica este deschisă față de mass-media. Biserica adventistă, spre exemplu, a încurajat imediat după revoluția din 89 dezvoltarea unui post de radio, a presei scrise și, mai târziu, a televiziunii sau a publicațiilor on line. În același timp a încurajat cele mai bune relații cu presă laică. Nu sunt puțini jurnaliștii din presă centrală care au fost invitații în studiorile RVS sau STV.
L.M- Care sunt avantajele și dezavantajele mass-media?
C.M- Mass-media prezintă avantajul uriaș al difuzării mesajului nostru într-un ritm și pe o arie de neegalat până în prezent. Putem ajunge foarte ușor la un public pe care nu l-am putea aborda prin alte metode. În același timp, acest tip de comunicare nu este cel mai potrivit pentru conținutul mesajului religios. Spre exemplu, lectură Bibliei trebuie să fie personală, cu o atitudine potrivită față de un ”cuvânt” sacru, cu o înțelegere diferită de cea pe care o folosim în față oricărei alte cărți de istorie, filosofie sau literatură. Nu este întotdeauna ușor să oferim publicului instumentele necesare pentru o asemenea înțelegere sau, cel puțin, să personalizăm adecvat mesajul pentru nevoi ori pentru curiozități foarte diferite.
L.M- Este nevoie nevoie de mass-media creștină?
C.M- Este nevoie de publicații, de posturi radio și de televiziuni cu profil spiritual pentru că în acest fel suntem o voce prezentă în spațiul public, o alternativă pentru cei care nu sunt dispuși să între într-o biserică, dar au nevoie de viață spirituală.
Cristian Măgura Director de programe Radio Vocea Speranței și Speranța TV
5.3.Radio Vocea Evangheliei
Radio Vocea Evangheliei Constanța este un radio confesional, susținut de bisericile evanghelice din România (Bisericile baptiste, penticostale și de creștini după evanghelie), Începând cu data de 24 Mai 2005, emite în fiecare zi între orele 14:00 – 19:00 pe 104,4 FM si 24 de ore pe internet, cuprinde o rețea de 10 stații de radio în România.
Grila de programe cuprinde emisiuni cu caracter religios, cultural, social, muzical și informativ, emisiuni ce se doresc a fi spații de întâlnire dintre Evanghelie și sensibilitățile omului contemporan. Este un post de radio care își propune promovarea valorilor și moralei creștine, biblice, în societatea românească. Se promovează o muzică selectă: simfonică, religioasă, ambientală. Pentru a afla mai multe despre acest post de radio am realizat un interviu cu domnul Aurel Silivestru, directorul postului de radio ,,Vocea Evangheliei’’.
Luminița Martin- Ce ne puteți spune despre postul de radio Vocea Evangheliei? Ce aduce nou și care sunt obiectivele?
A.S – Radio Vocea Evangheliei este un radio susținut de bisericile evanghelice din România (Bisericile baptiste, penticostale și de creștini după evanghelie). Vocea Evangheliei cuprinde o rețea de 10 stații de radio în România. Este un post de radio care își propune promovarea valorilor și moralei creștine, biblice, în societatea românească.
L.M – Care sunt diferențele dintre jurnalismul religios și cel laic, în contextul evoluției jurnalismului în perioada post-comunistă?
A.S – Posturile de radio laice sunt posturi de radio comerciale. Ele sunt orientate pe profit. Un astfel de post urmărește "cererea" și încearcă să vină cu o "ofertă". Conținutul grilei de programe este dictat de audiență. Vocea Evangheliei ține cont și de "nevoile audienței", dar în plus își propune să educe audiența. Oamenii au o nevoie spirituală de care uneori nu sunt conștienți. Societatea materialism-dialectică a încercat să ascundă și să nege nevoia oamenilor de Dumnezeu. Un post de radio creștin, trebuie să îi ajute pe oameni să își identifice această nevoie și să răspundă acestei nevoi.
L.M – Credeți că media laică surprinde în mod obiectiv fenomenul religios?
A.S – Media laică nu poate surprinde în mod obiectiv fenomenul religios, pentru că nu îți propune acest lucru și pentru că operează cu alte standarde și valori.
L.M – Care sunt dificultățile sistemului în mass-media religioase?
A.S – Posturile de radio creștine în România sunt marginalizate. Este foarte dificil de obținut o licență de emisie pentru un post de radio creștin. Și chiar atunci când sunt obținute, deseori licențele sunt fragmentate, este și cazul Radio Vocea Evangheliei Constanța, care are doar 5 ore de emisie pe zi. Promovarea valorilor creștine nu este "în trend". România și Europa în general, devin anticreștine. Promovarea nonvalorilor este apreciată, promovarea valorilor biblice, care au creat și modelat societatea și cultură europeană sunt văzute că și degradante.
L.M – Radioul creștin – poate să facă unele ,,compromisuri’’ sau să se coboare la nivelul posturilor comerciale pentru a-și atrage audiența?
A.S – Radioul creștin trebuie să își propună standarde înalte de calitate și profesionalism. Radioul creștin nu trebuie să facă "orice" pentru a place, dar trebuie să țină cont de audiență și să fie în stare să "ambaleze" frumos valorile creștine, pentru a fi atractive și "digerabile" de către o audiență preponderent necreștină. Noi nu credem că trebuie să schimbăm valorile, acestea sunt vechi de 2000 de ani, dar forma în care ambalăm aceste valori trebuie să fie modernă și atractivă.
L.M – Este biserica sceptică față de mass-media ?
A.S – Cu siguranță bisericile evanghelice din România și din lumea întreagă nu sunt sceptice față de mass-media. O dovadă o reprezintă existența Radio Vocea Evangheliei dar și a altor posturi de radio și televiziune creștine în România. De altfel Radio Vocea Evangheliei este în parteneriat cu posturi și rețele de stații radio foarte prestigioase din lumea întreagă, NRB și Moody Radio sunt doar câteva exemple concrete.
L.M – Care sunt avantajele și dezavantajele mass-media?
A.S – Mass-media este o unealtă. Ea poate fi folosită în scopuri pozitive sau negative. Mass-media poate ajuta la construirea unei societăți orientate spre valori sau poate fi un mijloc de manipulare și degradare. Un exemplu negativ de folosire a mass-media este propaganda organizațiilor teroriste în vederea atragerii de noi adepți și câștigarea simpatiei populației.
L.M – Este nevoie nevoie de mass-media creștină?
A.S – Cel mai bun răspuns la această întrebare îl putem găsi privind la miile de europeni care s-au alăturat mișcărilor teroriste gen ISIS. Europa începe să culeagă ce a semănat. Eliminarea valorilor creștine din societate și înlocuirea lor cu nonvalorile nu poate duce la o societate mai bună. Biblia spune că natura omului este "nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea" (Ieremia 17:9). Ne naștem în păcat și moștenim o natură păcătoasă. Fără Hristos omul este pierdut pentru totdeauna. Doar întâlnirea cu Hristos poate schimba inima și viața unui om. Este nevoie de mass-media creștină? Valorile creștine au construit Europa și America de astăzi, lipsa acestor valori au construit comunismul, nazismul, și Statul Islamic.
Aurel Silivestru – Director Radio Vocea Evangheliei Sucursala Constanța
Din cele expuse până aici, se observă că radioul poate deveni un mediu al întâlnirii omului cu Dumnezeu, așa cum constata actualul Patriarh la Bisericii Ortodoxe Române: „Prin el (radio n.n.) sufletul fiecăruia devine biserică, adică adunare în iubire sfântă, fraternă dar și împărtășire din iubirea lui Hristos și a Preasfintei Treimi. În acest context spiritual, mass-media se transfigurează în mediul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Undele hertziene poartă mesaje harice, iar tehnica informațională susține teologia și lucrarea misionară a Bisericii….Când el transmite cuvinte sfinte, cântări și rugăciuni sfinte, care îndeamnă la viață sfântă și fapte bune, postul de radio primeste binecuvântare de la Dumnezeu și recunoștință de la oameni”.
În plus, din anul 2009, aceste posturi de radio – Radio Dobrogea, Vocea Evangheliei și Vocea Speranței, au început emisia pe Internet și în format VIDEO, valorificând astfel la maxim potențialul de comunicare prin Internet. De asemenea, interacțiunea directă cu ascultătorul a fost dezvoltată prin includerea noilor tehnologii de comunicare (e-mail, SMS, rețele de comunicare), dar și prin transparentizarea discursului radiofonic, prin realizarea, tot în premieră națională în rândul radiourilor religioase, a unor emisiuni de tip „forum”, în care ascultătorii propun temele de discuție. Până acum am vorbit despre presa religioasă din Dobrogea, în cele ce urmează voi aminti și posturile de radio și televiziune religioase din România.
5.4. Radio Trinitas – Un radio pentru sufletul dumneavoastră
Radio Trinitas este primul post de radio confesional ortodox înființat în România, prin urmare, primul post de radio din istoria Bisericii Ortodoxe Române. A fost întemeiat, în 1996, ca un departament al Institutului Cultural – Misionar Trinitas din cadrul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, institut care cuprindea, pe lângă radio, o editură și o tipografie.
În viziunea inițiatorului radioului, la acea dată Mitropolitul Daniel Ciobotea, „această formă modernă de comunicare face în așa fel încât Biserica intră în casele oamenilor, transformând astfel întregul oraș într-un fel de biserică. Apoi, în emisiunile radiofonice se pot introduce nuanțe și se poate expune într-o manieră diversă și mai bogată credința. Este cazul programelor dedicate familiei, artei, prezenței Bisericii în societate, raportului între știință și credință, între liturgic și social. În plus, prin participarea dinamică a ascultătorilor la emisiunile interactive, radioul devine un spațiu al exercițiului libertății de expresie, ceea ce nu e posibil în cadrul cultului Bisericii.”
Deci, radioul este văzut ca un instrument capabil să ajute Biserica în lucrarea de a transmite lumii mesajul mântuitor al lui Dumnezeu..
Radio Trinitas și-a început emisia în data de 17 aprilie 1998 ce emite live 24 de ore din 24 pe diferite frecvențe în banda FM dar și online pe internet direct pe stream live, în Constanța emite pe fregvența– 92,40 MHz, iar în anul 2007 a fost înființat și un post de televiziune purtând același nume Trinitas TV.
În cei 17 ani de activitate neîntreruptă, Radio Trinitas și-a definit o personalitate proprie în mass-media, prin sobrietate și optimism creștin, prin obiectivitate în oglindirea evenimentelor și prin preocuparea de a contribui permanent la educația religioasă, morală și civică a ascultătorilor.
„Radio Trinitas este deodată al Bisericii și al fiecăruia dintre ascultători (…) În acest context spiritual, mass-media se transfigurează în mediul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Undele hertziene poartă mesaje harice, iar tehnica informațională susține teologia și lucrarea misionară a Bisericii”.
Radio Trinitas este principalul post misionar ortodox din România, care dezvoltă parteneriate cu celelalte posturi de radio ortodoxe din România, pe care le voi prezenta în continuare.
5.5.Radio Renașterea – „Un radio pentru sufletul tău“
Postul radiofonic a început să emită în data de 1 mai 1999, în Cluj, pe frecvența 91,2 MHz. Cinci ani mai târziu, pe 1 mai 2004, sesizând oportunitățile Internetului, Radio Renașterea începe să emită și pe Internet, iar un an mai târziu, în 2005, aria de emisie se extinde cu o nouă frecvență în localitatea Bistrița, al doilea oraș ca importanță din Arhiepiscopia Clujului, pe 102 Mhz.
Grila de programe cuprinde emisiuni cu caracter religios, cultural, social, muzical și informativ, emisiuni ce se doresc a fi spații de întâlnire dintre Evanghelie și sensibilitățile omului contemporan. Se adaugă teme specifice fiecărei perioade liturgice a anului bisericesc, fiecărui post de peste an, fiecărei sărbători. Se promovează o muzică selectă: simfonică, religioasă, ambientală dar nu sunt uitate nici tradițiile și muzica populară.
Față de Radio Trinitas, Radio Renașterea este mai puțin orientat către transmisiunile liturgice și mai mult către programele culturale.
Putem să spunem, în ciuda pretenției declarate de a se adresa tuturor, că, în timp ce Radio Trinitas este radioul credincioșilor practicanți, Radio Renașterea este medium-ul elitelor intelectuale, al persoanelor interesate mai ales de subiectele culturale și de muzica cultă.
5.6. Radio Reîntregirea – „Emite spre sufletul tău”
Radio Reîntregirea este al treilea post ortodox, în ordine cronologică, apărut în România, la inițiativa IPS Andrei Andreicuț, sub patronajul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române de Alba-Iulia. Postul și-a început emisia pe 25 dec. 2001, de Crăciun, iar actualmente emite pe trei frecvențe: 89,6 FM în jud. Alba, 97,3 FM în Munții Apuseni și 98,6 FM în jud. Mureș. Totodată, postul dispune de emisie pe Internet, ca și un site propriu, cu o secțiune inedită în peisajul radiofonic: o secțiune de discuții on-line – forum.
Radioul promovează prin emisiunile sale o adevărată cultură ortodoxă, prin care a prelungit și a tradus mesajul Bisericii în societatea contemporană. Scopul declarat este acela de a fi o prelungire a misiunii Bisericii în societate, o porta-voce a mesajului Evangheliei și o antenă a Bisericii în lumea post-modernă și post-creștină pe care o trăim.
5.7.Radio Ortodoxia – Brașov
Radio Ortodoxia a fost înființat la Brașov de către un grup de mireni și preoți, cu binecuvântarea ierarhului locului din acea perioadă: IPS Antonie Plămădeală, iar în prezent funcționează cu binecuvântarea IPS Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului.
Prima emisie a avut loc în data de 17 apr. 2003, pe frecvența 94, 6 Mhz, frecvență ce este partajată cu două radiouri protestante: Vocea Evangheliei și Vocea Speranței. Spațiul de emisie este de 12 ore zilnic, între orele 9-13 și 21-05. Redactorii acestui radio lucrează benevol, nu au finanțare din partea Bisericii, radioul nefiind un proiect al Mitropoliei Ardealului sau al vreunei parohii din municipiu.
5.8. Radio Lumina – „Pentru sufletul tău”
„Radio Lumina” este postul de radio creștin-ortodox al Episcopiei Severinului și Strehaiei și a fost înființat din inițiativa Prea Sfințitului Părinte Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei. Pe 23 aprilie 2005, de ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, Ocrotitorul Severinului, s-au auzit pentru prima dată în eter, pe 90, 4 FM, programele acestui post de radio al Bisericii. Radioul este unul din mijloacele moderne de misiune ale Episcopiei Severinului și Strehaiei și constituie un element de prezentare ale activităților bisericești, culturale și sociale din Mehedinți. Din data de 23 aprilie 2006, programele radioului pot fi ascultate si pe Internet. În România există patru posturi de televiziune creștine și anume: Trinitas TV, Speranța TV, Credo TV și Alfa Omega TV. Despre Trinitas TV și Speranța TV am vorbit în continuare voi face o scurtă prezentare urmatoarelor posturi de televiziune religioase din Romania.
5.9. Credo TV
Este o televiziune care se adresează sufletelor oamenilor și care promovează valorile fundamentale ale societății fondată în anul 2004 de către Cultul Creștin Penticostal din România. În intrepretarea Scripturii, Credo TV încearcă să păstreze o linie de mijloc, fără extreme și își propune să ofere un "medicament naturist" pentru individ și societate a declarat domnul Iosif Mureșan Dir. Executiv Credo TV, in interviul pe care l-am purtat cu privire la obiectivele și noutățile pe care le aduce Credo TV. Cu privire la diferențele, dificultățile și compromisurile în sistemul mass-media religioase iată ce a declarat.
L.M- Care sunt diferențele dintre jurnalismul religios și cel laic, în contextul evoluției jurnalismului în perioada post-comunistă?
I.M- Credem că democrație nu înseamnă libertinism nelimitat și haos. Goana după rating a hidoșit media laică, iar aceasta ne mutilează zilnic națiunea. O societate sănătoasă trebuie să fie condusă de o minoritate educată, iar jurnalismul adevărat (religios) trebuie să contribuie la acest demers.
L.M- Credeți că media laică surprinde în mod obiectiv fenomenul religios?
C.M- Nu, deoarece îi lipsește profunzimea de a-l înțelege.
L.M- Care sunt dificultățile sistemului în mass-media religioase?
I.M- În zona religioasă, schimbările se fac foarte lent, iar media se mișcă foarte rapid. Astfel puțini creștini reușesc să înțeleagă fenomenul și să-i țină pasul.
L.M- Televiziunea creștină – poate să facă unele ,,compromisuri’’ sau să se coboare la nivelul posturilor comerciale pentru a-și atrage audiența?
I.M- O televiziune creștină trebuie să promoveze valorile și principiile sănătoase. Predica este teoria practicii pe care trebuie să o experimentăm zi de zi.
O emisiune, un film, pe o tema socială, cu o morală bună, face uneori mai mult decât o predică. Putem împrumuta ce-i valoros de oriunde, însă fără a face compromisuri de dragul audienței și păstrând standardele morale.
L.M- Este biserica sceptică față de mass-media ?
I.M- Având în vedere că media are un impact puternic asupra societății, iar această se degradează logaritmic, biserica este destul de sceptică.
L.M- Care sunt avantajele și dezavantajele mass-media?
Avem multe informații, dar ne lipsește maturitatea de-a le selecta. Suntem ca la groapa de gunoi, unde căutăm lucruri de valore. Se găsesc, dar mai rar și trebuie scormonit mult, într-un miros neplăcut. Ca de GPS, într-o zona pe care nu o cunoști. Iosif Mureșan Dir. Executiv Credo TV
5.10. Alfa Omega TV
Este un post TV creștin evanghelic fondat în anul 1994 cu deschidere interconfesională creștină (sunt deschiși spre toate cultele creștine, nu reprezintă un cult anume). Oferă multe filme și documentare, comparativ cu alte posturi creștine, și au o largă diversitate de programe, stiluri de muzică, predici, etc. Scopul lor principal este să facă misiune prin mijloace media – în principal prezentarea Evangheliei celor care nu sunt credincioși, educarea/formarea celor ce sunt credincioși pentru a-i asista "să crească" în credința lor, și reflectarea diverselor evenimente și inițiative creștine din țară a declarat domnul Sorin Pețan redactor, Alfa Omega TV în interviul pe care l-am realizat cu privire la apartenența postului de televiziune Alfa Omega. Cu privire la diferențele, dificultățile și compromisurile în sistemul mass-media religioase iată ce a declarat.
L.M- Care sunt diferențele dintre jurnalismul religios și cel laic, în contextul evoluției jurnalismului în perioada post-comunistă?
S.P- Dificil de răspuns fără a intră în filosofii adânci. Diferența principala este orientarea non-profit a jurnalismului religios, față de cel laic, întrucât urmărește beneficii nemateriale. Ai putea să le compari pe cele două că fiind un ONG față de o firma for-profit. Alt aspect este faptl că jurnalismul religios e mai orientat în a modela caractere și principii morale în audiență să, urmărește mai degrabă valori ("ce trebuie spus"), și nu rating ("ce vrea să audă audiență") .
L.M- Credeți că media laică surprinde în mod obiectiv fenomenul religios?
S.P- Media laică suprinde până la un punct fenomenul religios. Anumite evenimente, acțiuni, discursuri sunt clare și ușor de interpretat pentru oricine, oricât de inițiat ar fi în religie. Însă inima anumitor manifestări nu poate fi surprinsă sau reflectată de media laică întrucât prin natura laicității sale, nu poate surprinde fenomenul religios sufletesc/spiritual, nerațional.
L.M- Care sunt dificultățile sistemului în mass-media religioase?
S.P- Un răspuns ar fi lipsa de resurse, atât financiare, cât și sub formă de producții media valoroase. Aceste resurse sunt mult mai abundente în mediul laic, din cauza orientării pe profit.
L.M- Televiziunea creștină – poate să facă unele ,,compromisuri’’ sau să se coboare la nivelul posturilor comerciale pentru a-și atrage audiența?
S.P- Întrebarea presupune două nivele, și televiziunea creștină "se coboară" la nivelul posturilor comerciale. De ce nu ar fi invers?
Dincolo de asta, întrebarea e foarte complexă, și ar merita abordată pe două nivele: 1. tehnic+valoarea producției, și 2. Dpdv al conținutului. De obicei televiziunile creștine stau mai prost decât cele comerciale la pc. 1 – tehnică și "production value" (decoruri, grafică video, abordare redacțională) al materialelor produse și/sau difuzate – față de cele laice. Televiziunile creștine ar trebui să crească calitatea producțiilor lor, la un nivel cât de cât comparativ cu cele comerciale care dau tonul în acest punct de vedere.
Ca și conținut, există două abordări posibile ale unei organizații de media.
Prima: Poate predica Cuvântul și difuza muzică creștină, încercând să prezinte cultura creștină și relevanța Bibliei și a culturii creștine pentru societate. A doua abordare este discutarea unor probleme sensibile ale societății de azi (orice subiect de tip: războiul din Ucraina, politică, probleme de mediu, etică în afaceri, imigrație, sexualitate, tehnologie, etc) și a încerca să prezinte o perspectiva biblică asupra lor. Acolo e o limita de scandal/can-can/calomniere/tendențiozitate pe care o organizație de media creștină nu ar trebui să o treacă.
L.M- Este biserica sceptică față de mass-media ?
S.P- A fost în trecut, în ultimii 10 ani nu mai este, decât cei mai în vârstă. A crescut în ultimii ani capacitatea de analiză și filtrare a mesajelor transmise (însă încă e insuficient), precum și cele câteva canale TV și radio creștine au ajutat în a modela pozitiv percepția Bisericii față de mass-media, că fiind un mijloc, nu un inamic în sine. Însă tendința credincioșilor este să asculte exclusiv anumite canale media ce corespund cu credința lor personală.
L.M- Care sunt avantajele și dezavantajele mass-media pentru presa religioasă?
S.P- Avantaje: informare mult mai largă decât e posibil pe cont propriu, (pentru media creștină) educare și formare prin posibilitatea ascultării unui număr uriaș de vorbitori, predicatori sau specialiști în domenii foarte variate.
Dezavantaje: Media poate fi folosită pentru manipulare sau prezentare distorsionată a evenimentelor, lucru cu atât mai sensibil întrucât religia totdeauna a stârnit pasiuni, uneori violente.
L.M- Este nevoie nevoie de mass-media creștină?
S.P- O întrebare la care răspunsul e destul de evident. Mass-media creștină este o alternativă la media seculară, o altă perspectivă, nu se concurează. Suplimentar, mass-media creștină ajunge în locuri în care creștinii individuali nu pot ajunge fizic. Este o extensie a Bisericii în mediul digital, extrem de influent azi. Redactor Sorin Pețan, Alfa Omega TV
Dimensiunea cea mai specifică a Bisericii este să transmită mesajul lui Dumnezeu prin cuvântul vorbit. Dumnezeu Însuși a comunicat oamenilor voința Sa, în revelația vechi testamentară, prin viu grai, fără să Se arate în dumnezeirea Sa pentru a nu-i vătăma pe receptori. Iisus Hristos a transmis Vestea cea Bună în același fel, vorbind mulțimilor. Conținutul învățăturii Sale s-a răspândit la început din gură în gură și apoi și prin cuvântul scris în Sfânta Scriptură. Așa s-au născut primele comunități bisericești care, ulterior, s-au extins, prin opera misionară, în întreaga lume. Deși a fost folosit și cuvântul scris, necesar pentru a depăși distanțele fizice și temporale, cuvântul vorbit a rămas ca principal vehicul care transmite oamenilor nu numai conținutul formal al mesajului, dar și căldura sa, încărcătura de dragoste, esențiale pentru o comunicare interpersonală deplină.
În cele ce urmează, vom analiza specificul canalului radiofonic, religios.
a) Oralitatea
Înainte de toate, canalul radiofonic are o puternică particularitate: oralitatea. Elementul de bază al comunicării este cuvântul, prezentat în formă vorbită sau cântată, iar mesajul este primit prin intermediu auzului.
Virtuțile vocii umane personalizează, la radio, textul discursului. „Vocea nu e neutră față de text, nici textul nu e același fără voce. Vocea însuflețește textul, îl transformă, îl îmbogățește, îl completează.
Și televiziunea folosește vocea, dar nu reușește să-i pună în valoare toată potența. Într-o emisiune de televiziune există imaginile: ele tind să ocupe în primul rând atenția noastră, foarte adesea ne îndepărtează de text și vocea apare ofuscată de bombardamentul culorilor și al cadrelor care se succed abundent.” Aici putem vorbi și despre calitățile unei voci radiofonice: timbrul să fie plăcut, să aibă tonalități care să nu deranjeze sau să obosească urechea ascultătorului, modulația vocii să fie adecvată semnificației textului și tipului de emisiune, dicție, pronunție și tehnică de respirație îmbunătățite.
În plus, solicitarea umană este mult mai mică în cazul audiției, față de alte tipuri de comunicare (televiziune, tipărituri) care presupun un efort de concentrare mai mare. Aceasta duce la avantajul că ascultătorul radio poate desfășura și alte activități simultane.
Să nu uităm că oralitatea este caracteristica definitorie a activității predicatoriale a Cuvântului lui Dumnezeu, despre care se știe că nu a lăsat nimic scris.
b) Densitatea mesajului
Radioul este un mijloc mediatic ce presupune un permanent flux informațional, unde se aude ceva în permanență. De aceea, se spune despre radio că are o densitate mare a mesajului, care creează o presiune a timpului foarte mare pentru jurnalistul radio. Majoritatea programelor de radio folosesc mesaje informative, alternate cu pauze de muzică, în acest fel apărând „info-tainment”-ul, un termen care este o combinație între „information” și „entertainment” și care, evident, sugerează un tip de comunicare ce îmbină informația cu divertismentul.
c) Interpersonalitatea
Comunicarea radiofonică, deși este o formă a comunicării de masă, rămâne foarte apropiată față de comunicarea interpersonală, tocmai datorită semnului său principal, cuvântul pronunțat de vocea unei persoane și care se adresează altor persoane.
Specialiștii subliniază această particularitate a radioului: este un mijloc de comunicare intim care se adresează fiecăruia în parte. „Distanța între jurnalist și radio ascultător este egală cu distanța de la gură la microfon plus distanța de la fotoliul ascultătorului la radioreceptor.”
Această apropiere psihologică între vorbitor și ascultător face ca radioul să fie foarte potrivit pentru comunicarea lui Dumnezeu cu omul. Mesajul religios care încearcă să pună în legătură pe om cu Dumnezeu trebuie, dincolo de cuvinte, să transmită și o anumită stare sufletească, o atmosferă care să favorizeze înțelegerea și acceptarea mesajului. În comunicarea radiofonică, acest ambient special e asigurat prin anumite procedee care nu stau la îndemâna mijloacelor scrise: căldura vocii, intonația, efectele sonore, muzica. În sinteză, comunicarea radiofonică este o comunicare afectivă.
d) Interactivitatea
Plecând de la interpersonalitatea comunicării, putem observa că radioul
se pretează foarte ușor la o comunicare de tip interactiv. Radioul este un mijloc de comunicare ce face foarte des apel la ascultători, invitândui să interacționeze, fie cu realizatorii de programe, fie cu alți ascultători, pe teme diferite, care interesează societatea. Scopul aceste interactivități, este evident, unul multiplu: atragerea audienței, luarea pulsului societății dar și o anumită formă de control a opiniei publice. Pentru a spori gradul de interactivitate, radiourile moderne folosesc un întreg arsenal de căi de interactivitate, de la banalul și clasicul telefon (vă mai amintiți „boom”-ul mediatic adus de serialul american de televiziune „Midnight caller”, care a pus în discuție utilitatea interactivității în programele de radio) și până la mai modernele forme digitale ale comunicării : SMS, Chat, Rețele Sociale, Forum.
e) Apelul la imaginație
O altă caracteristică a radioului este aceea că apelul la imaginație nu e în opoziție cu comunicarea mesajului religios, ci din contră. „Întrucât nu se poate vedea nimic în acest mijloc de comunicare, solicitarea făcută imaginației e mult mai intensă decât cea făcută de mijloacele media vizuale și aproape egală cu cea exercitată de literatură.” Realitățile care sunt descrise în programele religioase sunt deseori ascunse, inefabile, supranaturale, mai puțin concrete, și de multe ori dificil de încadrat în definiții rigide.
Concepte ca divinitate, Treime, credință, rai, iad, prezente în discursul religios cer o corespondență în înțelegerea omenească, care se formează prin imaginație și sugestie. Ascultătorul nu este limitat de nici o imagine preconcepută; stimulat de ascultare, el este liber să-și creeze în minte imaginile conforme cu propriile sensibilități și înțelegeri. De aceea putem afirma odată cu Pete Schulberg că „între media, radioul este mijlocul cel mai vast pentru că ecranul său este creierul omului. Radioul este arena fanteziei, teatrul minții cu un potențial nelimitat pentru viziunile create de cuvinte și pentru imaginile imaginate.”
f) Flexibilitatea
Flexibilitatea radioului îi permite ascultătorului să-l urmărească în aproape toate circumstanțele, fără a-l reține de la activitățile atât domestic cât și profesionale sau creative. În plus, radioul acompaniază și umple timpul liber, conferind mobilității o destinație de uz neașteptată: faptul că poate fi transportat dintr-un loc în altul, fie zilnic, fie mai rar, face ca radioul să poată exploata timpul însoțind mobilitatea cu informația, și cu o creștere a dimensiunii critice. Radioul devine astfel un însoțitor
care împarte cu ascultătorul experiența zilnică, oferind, cum observă doi jurnaliști englezi, nu numai distracție, sau un background plăcut, ci și „o terapie, o ușurare, un îndemn moral, care îl face pe ascultător capabili să găsească sens la multe aspecte ale vieții.”
Această caracteristică a radioului se împletește din nou și în mod fericit cu misiunea Bisericii, aceea de a aduce lumii speranța mântuirii care transpare din împrejurări concrete ale vieții. Mesajul care încearcă să identifice în anu-mite aspecte ale realității iubirea lui Dumnezeu pentru lume poate să aducă liniștire victimelor stresului, ușurare suferințelor bolnavilor, și tuturor celor care suferă de singurătate, poate să inspire siguranță celor cu îndoieli.
g) Accesibilitatea
Mesajele radiodifuzate pot fi recepționate de aproape oricine, chiar și de către cei ce au anumite handicapuri fizice, cum ar fi nevăzătorii sau cei imobilizați (desigur, nu ne referim la cel auditiv). Avantajul se păstrează și în cazul neștiutorilor de carte.
h) Universalitatea
Universalitatea face referire la posibilitatea publicului de a recepționa mesajele unui post de radio la distanțe foarte mari, fie prin intermediul retransmisiei printr-un lanț de emițătoare, fie prin intermediul tehnologiei globalizante denumita Internet.
i) Costuri reduse
Radiodifuziunea presupune costuri reduse, în comparație cu alte mijloace audiovizuale (în special televiziunea), fie ale producției și transmiterii programelor radiofonice, fie ale receptării lor. În condițiile concurenței dure pe piața media, care se exercită la nivelul conținuturilor oferite, dar mai ales la nivelul calității tehnice a transmisiei, mijlocul radiofonic are o poziție într-un anume fel privilegiată. Cu o investiție minimă și o echipă nu neapărat consistentă se pot transmite programe radiofonice de bună calitate, ceea ce nu e cazul pentru televiziune. Pe de altă parte, receptarea radioului necesită doar un simplu receptor de unde scurte, medii și ultrascurte (FM), al cărui cost poate fi egal cu al unei cărți și incomparabil mai puțin decât al unui televizor.
j) Rapiditatea
Specialiștii susțin că „radioul anunță, televiziunea arată și presa scrisă comentează”. Aceasta deoarece radioul deține avantajul tehnologic în privința prelucrării și difuzării în timp real a informației. În presa scrisă, timpul necesar redactării este limitat tehnologic de procesul de tipărire, însă observăm că acest dezavantaj începe să dispară prin utilizarea Internetului.
La televiziune, tehnologia necesară realizării unei transmisiuni în direct este destul de costisitoare. Însă, la radio, cu un simplu telefon mobil, un jurnalist poate transmite în direct diferite evenimente, mai ales în situația apariției neprevăzute.
Există, cu siguranță, și dezavantaje ale mijlocului radiofonic față de alte media. Jurnalista italiancă Laura de Luca, identifică trei asemenea minusuri care constituie reversul medaliei discursului făcut până aici: unisenzorialitatea, unidirecționalitatea și volatilitatea. Aceste dezavantaje sunt accentuate mai ales de apologeții mijlocului TV, fascinați de potența imaginii. Însă, non-vizibilitatea radioului îl pune doar într-un aparent raport de inferioritate față de televiziune, pentru că sunt alte calități care vin să depășească lipsa imaginilor: puterea de sugestie, tempestivitatea, flexibilitatea.
În ceea ce privește unisenzorialitatea, adică puterea limitată de sugestie a radioului, întrucât este folosită numai funcția auditivă, autorii italieni notează: „e destul să gândim că creierul omenesc răspunde cu mai mare ușurință la imagini auditive decât vizuale. Zgomotul apei care curge sugerează imediat o cascadă. Imaginea cascadei nu are nimic de sugerat, se limitează la a arăta.”
Unidirecționalitatea, sau imposibilitatea ascultătorului de a intervene asupra a ceea ce recepționează, realitate prezentă de fapt și în cazul televiziunii, poate să fie într-o anumită măsură depășită prin emisiuni interactive care solicită participarea directă a ascultătorului.
Caracterul efemer al mesajului radiofonic, numit și volatilitate, presupune faptul că o informație auzită este mai greu de reținut decât una citită. Dacă în presa scrisă, cititorul poate reveni pe text, dacă are dificultăți în înțelegerea acestuia, în cazul radioului acest lucru este imposibil.
Dezavantajul poate fi și el diminuat prin procedee redacționale: folosirea expresiilor simple, fraze scurte, un conținut redundant, repetabil și sintetic.
Așadar, dezavantajele radioului pot fi reduse la maximum printr-un uz profesionist al mijlocului de comunicare. „Trăsătura fundamentală a jurnalismului radio pune accent pe receparea reușită a acestora, sau, pe auzirea lor corectă”. În plus, aceste aparente lipsuri nu influențează capacitatea radioului de a sluji misiunea Bisericii datorită celor patru caracteristici mai sus menționate: intimitatea adresării, apelul la imaginație, flexibilitatea și costurile reduse.
CONCLUZIE
Comunicarea mediatică este la ora actuală un fenomen major, ce se desfășoară la scară globală, și care tinde să se transforme dintr-un instrument de comunicare socială într-unul de dominare socială. În esență, comunicarea mediatică este benefică pentru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, în scopul mântuirii, deoarece ea poate atrage atenția asupra așteptărilor și problemelor omenirii, pentru a cauta să fie rezolvate în cel mai scurt timp posibil și a-i uni pe oameni într-o comuniune de credință și de fapte.
În acest fel, mijloacele de comunicare mediatică pot contribui la sporirea comuniunii dintre oameni, prin practicarea dragostei de aproapele. „Viața duhovnicească se transmite de către purtătorul ei pe frecvențele lui Dumnezeu, care sunt smerenia și iubirea (pr. Paisie), și e asumată de câți sunt receptivi la mesajul lui Dumnezeu”.
La începutul mileniului trei al erei creștine, omenirea a creat o rețea mondială de transmisiune instantanee de informații, idei și judecăți de valoare în știință, comerț, educație, divertisment, politică, artă, religie și în alte direcții.
Această rețea este deja accesibilă multor persoane în casele lor, în școli, locuri de muncă, adică acolo unde pot să se găsească. Este normal să se asiste în timp real la evenimente care au loc în altă parte a lumii, de la cele sportive la conflicte armate. Se poate avea acces direct la numeroase date care, cu puțin timp în urmă, nu erau la îndemâna multor cercetători și studenți. Un individ poate să ajungă pe culmile geniului și ale virtuții omenești sau să se scufunde în abisul degradării, stând pur și simplu așezat în fața monitorului și a tastaturii.
Biserica trebuie să continue să dezvolte, să păstreze și să favorizeze propriile instrumente și programe de comunicare. Aceasta însă nu trebuie
să se dezvolte separat ci ca parte integrantă a oricărui program misionar al Bisericii, mai cu seamă cu cât credința adevărată trebuie să fie o „lumină a mântuirii și a vieții veșnice și în societatea de azi”.
Deși la momentul apariției televiziunii s-a spus că impactul imaginilor televizate va fi așa de amplu, încât radioul va dispărea, se poate observa cu ușurință din viața de zi cu zi că radioul nu a dispărut ci, dimpotrivă, datorită dezvoltării tehnologice, a luat o amploare deosebită.
Astăzi, aproape în orice comunitate urbană, se pot recepționa suficiente posturi de radio, după preferințele și gusturile diversificate ale ascultătorilor.
Extrapolând, putem afirma chiar că în anumite zone cu densitate mare de locuitori (metropole, capitale, municipii) se poate constata uneori chiar o umplere până la refuz a spectrului radiofonic, posturile de radio recepționate având o densitate mare pe scala receptorului radiofonic.
În acest peisaj, constatăm că vocea Evangheliei Mântuitorului Hristos, și-a câștigat un loc bine stabilit.
Astfel, studiind grilele de programe ale radiourilor existente, putem observa atât puncte comune, care definesc o strategie misionară coerentă la nivelul întregii Patriarhii, dar și o diversitate editorială a emisiunilor radiofonice, care izvorăște, în principal, din adaptarea mesajului misionar radiofonic la specificul local al audienței.
În acest fel, observăm cum radiodifuziunea religioasă împlinește principiul unitate în diversitate și scoate în relief adevărul ontologic al ființării Bisericii, anume că aceasta are atât un caracter universal, ecumenic, dar, în același timp, are și un profund caracter local, chestiune ce se regăsește cel mai bine în modul de organizare și conducere al Bisericii.
Prin urmare, este evident că în plan radiofonic, presa religioasă are, la ora actuală, o strategie misionară bine definită. Aceasta, desigur, nu înseamnă că trebuie să ne limităm la acest stadiu, deoarece, așa cum bine știm, câmpul activității misionare are o dinamică crescută, mai ales în contextul unei media-crații, care, cum se poate observa, pe zi ce trece, devine mai secularizată și secularizantă, propagând cu înverșunare idei contrare creștinismului, strategie prin care se caută de fapt anihilarea identității omului ca „fiu după har” al lui Dumnezeu, îndepărtarea acestuia de Dumnezeu și de valorile morale. În fața acestui război mediatic cumplit, radiodifuziunea creștină are foarte multe de făcut, atât în plan cantitativ, cât și calitativ.
De aceea, deși peisajul radiofonic religios, dobrogean, poate fi socotit drept unul mulțumitor, viitorul este cu certitudine unul provocator la adresa misiunii creștine. El este provocator mai întâi prin amplitudinea războiului mediatic, întrucât boom-ul tehnologiilor media duce la o veritabilă inflație de canale de comunicare, inclusiv în domeniul radiofonic, ceea ce înseamnă, pe de o parte, mult mai multe cai de propagare a răului în lume, dar, pe de altă parte, evident, mult mai multe cai și, implicit, șanse, de răspândire a cuvântului evanghelic-mântuitor al lui Hristos. Apoi, provocarea rezidă și în forța de pătrundere a mesajului mediatic negativ, în sufletele receptorilor, oameni care în acest fel sunt expuși unei poluări spirituale masive. Se observă cum mesajul mediatic, din dorința de a fi cât mai atrăgător și a fi recepționat cât mai masiv, se folosește de tehnici de persuadare și manipulare din ce în ce mai ostile și mai agresive, chestiune de care nu este scutită nici lumea radiofonică, prin desacralizarea, dezumanizarea și „zgomotizarea” sunetelor, fie ele vorbite sau muzicale.
Aici, deși lipsa imaginii pare a fi un dezavantaj, tocmai aceasta poate constitui un avantaj surprinzător, atunci când e vorba de formularea unei strategii misionare radiofonice, deoarece radioul este un mijloc de comunicare interpersonal, afectiv prin excelență. Rămâne numai ca „lucrătorii viei radiofonice” să fie înzestrați cu suficientă abilitate, profesionalism și vedere duhovnicească agilă, pentru a face față acestor provocări.
Aducând activitatea Bisericii în cotidian, transmițând bogăția dreptei învățături, punând în valoare poezia și dialogând în spiritul Scripturii, oferind divertismentul fundamentat pe morală creștină, construind o atitudine responsabilă și iubitoare față de Dumnezeu, om și natură, imprimând un ritm duhovnicesc menit să echilibreze viteza din ce în ce mai nebună a „secolului vitezei”, dar și promovând valorile universale ale culturii, presa religioasă are șansa de a redeveni farul călăuzitor către Hristos, sau, așa cum Hristos spune, „sarea pământului” și „lumina lumii”. Nu putem să nu observăm interesanta apropiere de sens între „lumina” și eterul propagării undelor hertziene. Această lumină se adresează atât celor ce sunt deja angajați pe calea mântuirii, pentru a le fi reper, punct de sprijin sau voce tămăduitoare a inimii, dar, în egală măsură, se poate adresa și celor ce n-au cunoscut încă pe Cel ce este Calea, Adevărul și Viața.
Astfel, ținta misiunii creștine nu este alta decât dezvoltarea unei comuniuni prin comunicare și aducerea unui serviciu indispensabil societății noastre, care se află în căutare de sens și de repere. Ieșind dintre zidurile Bisericii și pătrunzând în cotidian, Biserica are, încă odată, șansa de a aduce „cuvântul care zidește” în mijlocul unei societăți din ce în ce mai atomizate și mai dezbinate. Astfel, presa religioasă poate converti lumea la „smerenia vameșului, iubirea practică a samarineanului, pocăința fiului risipitor, conștiința de sine a femeii păcătoase, curățenia și iubirea Sf. Ap. Ioan, entuziasmul misionar curat al Sf, Ap.Petru și zelul misionar al Sf. Ap. Pavel.”
Este o bucurie faptul că Biserica și-a construit, prin strădania ierarhilor, preoților și a credincioșilor, numeroase publicații bisericești, de care este o reală nevoie, după cei 50 de ani de comunism care au dorit ștergerea identității creștine a românilor.
Pe de altă parte, încrederea românilor în Biserica, precum și așteptările acestora, sunt o adevărată provocare și responsabilizare pentru cei care ostenesc în ogorul presei religioase, într-o societate bântuită de secularizare și de alte ispite.
Un radio misionar religios trebuie să respecte câteva reguli de bază, conform specialiștilor din domeniu:
1. Fixarea priorităților și politicilor editoriale în funcție de nevoile audienței dar și de interesul propriu al publicației.
2. Stabilirea unui conținut editorial care să fie de real interes pentru public. Aici trebuie avut în vedere cunoașterea clară a nevoilor de informare și formare a publicului, precum și cunoașterea categoriilor de audiență pentru acoperirea maximală a acestora. Trebuie luate în calcul și două raporturi ce trebuie optimizate: raportul între caracterul local/național al informațiilor furnizate și raportul conținuturilor pentru publicul de specialitate/publicul ne-specialist.
3. Folosirea canalelor și a mijloacelor mediatice deja disponibile, funcție de resurse și context, pentru promovarea propriilor mijloace de presă bisericească.
4. Concizia conținutului editorial este capul de pod în orice demers de presă. Se face prin eliminarea cuvintelor, propozițiilor, frazelor și detaliilor de prisos, precum și a redundantelor. Aici avem în vedere și sublinierea, precum și accentuarea corectă, a elementelor necesare discursului publicistic.
5. Lizibilitatea conținutului editorial este esențială. Ea trebuie construită prin fraze și propoziții scurte, cuvinte simple și accesibile, pentru a face conținutul atractiv. Aici sunt de evitat banalitățile, figurile de stil, clișeele și platitudinile, personificările abuzive sau folosirea unor termini de specialitate complicați, obscuri sau neexplicati suficient. Este evident că nimeni nu va urmări ceva ce este greu de înțeles.
6. Semantica trebuie să ajute lizibilitatea conținutului editorial dar să ducă și la câștigarea încrederii publicului. Se evită folosirea cuvintelor nefamiliare publicului, a reclamei deșănțate, a exprimării cu subînțeles sau a conotațiilor. De asemenea, se recomandă evitarea cuvintelor evaluative sau a conținuturilor manipulatorii, care nu permit publicului să-și formeze propria părere. De altfel, propaganda și manipularea nu își au locul în instituția față de care românii manifestă cea mai mare încredere.
7. Un element important îl constituie și forma în care se furnizează conținutul editorial. În funcție de specificul radiofonic al programelor, se pot folosi elemente mediatice ajutătoare, astfel încât mesajul transmis să fie îmbrăcat într-o formă captivantă. În vreme ce radiourile comerciale, influențate puternic de secularizare și curentele post-moderniste, ajung adeseori să deformeze spiritualitatea omului contemporan, un radio creștin poate constitui un mijloc de readucere în atenție a spiritualității autentice și, totodată, un mijloc de vindecare a omului modern de rănile păcatelor și patimilor acestui veac.
Prin grilele de program ale posturilor de radio și TV confesionale, se caută o formulă prin care ascultătorului să i se ofere un mijloc mass-media aparte în peisajul actual din România, un spațiu radiofonic și TV în care echilibrul și seriozitatea, spiritualitatea și slujirea mediatică să fie principalele atribute. De aceea, aceste grile de program nu își propun să transforme spațiul presei religioase, într-un spațiu al habotniciei și al mesajului divin exaltat, ci într-un loc în care ascultătorul să găsească un mod echilibrat de exprimare al învățăturii creștine, învățătură care se adresează și lui, omului de rând, care este frământat de diverse probleme ale vieții actuale.
De asemenea, este important ca Biserica să folosească Internetul într-un mod creativ, pentru a-și îndeplini propriile responsabilități misionare.
Retragerea timidă în fața dezvoltărilor noilor tehnologii media este inacceptabilă, ținând seama de numeroasele oportunități pe care le oferă Internetul.
Totuși, în ciuda imensei puteri, mijloacele de comunicare socială sunt și rămân doar mijloace, adică instrumente folosibile pentru bine sau rău. Stă în puterea noastră să alegem. Mijloacele de comunicare socială nu necesită o etică nouă, ci aplicarea principiilor stabilite în noile circumstanțe.
Jurnalistul creștin este chemat să-și exercite competența profesională în slujba mărturisirii lui Hristos, prin Evanghelie, prin răspândirea cunoașterii binelui și prin intermediul formării conștiințelor libere și responsabile. Provocarea pe care trebuie să o accepte astăzi comunicatorii creștini este cea de a conjuga profesionalismul cu citirea tuturor evenimentelor vieții prin ochii credinței. Subiectele religioase trebuie să fie tratate cu delicatețea și precauția profesională pe care o presupune conștientizarea daunelor pe care tratarea acestora le poate provoca. În plus, ele trebuie să ofere exemple de creștinism într-o lume care începe să marginalizeze pe Hristos.
Trebuie ținut cont că un bun comunicator nu este cel care se comunică pe sine, ci acela care trezește interesul pentru subiectul comunicat; se impune ca jurnaliștii creștini din mass-media să-i ajute pe ceilalți să facă o lectură a evenimentelor în lumina Evangheliei.
Comunicatorul creștin în special are mai ales o misiune profetică, o vocație: să vorbească împotriva falșilor zei și idoli de azi: materialismul, hedonismul, consumismul, meschinăria naționalistă etc., susținând un corp al adevărului moral bazat pe demnitate și pe drepturile umane, pe opțiunea preferențială pentru săraci, pe destinația universală a bunurilor, pe iubirea pentru proprii dușmani și pe respectul necondiționat pentru viața umană din momentul conceperii, la termenul său natural, urmărind scopul celei mai perfecte realizări a împărăției în această lume, rămânând conștienți de faptul că la sfârșitul timpurilor, Hristos va reface toate lucrurile și le va duce la Tatăl.
Jurnalistul se aseamănă cu un artist care are putere și vocație să creeze și să modeleze conform idealurilor și aspirațiilor sale, opinia publică – sufletul societății.
Dacă opinia publică devine indiferentă sau confuză, aceasta se datorează în primul rând jurnaliștilor care în loc să comunice, privează societatea de adevăr, bine și frumos. Numai un înalt ideal și o preocupare scrupuloasă de a acționa corect, numai cunoașterea exactă a problemelor în discuție și o conștiința sinceră a răspunderii morale pot salva jurnalismul de aservirea la interesele oamenilor de afaceri și la satisfacerea unor scopuri egoiste, opuse binelui public. De aceea, comunicatorii creștini și cei care iau decizii trebuie să se așeze în slujba necesității și intereselor reale atât ale indivizilor, cât și ale grupurilor, la toate nivelurile. Profesioniștii comunicațiilor sociale ar trebui să se implice activ pentru dezvoltarea și potențarea codurilor etice de comportament profesional, în cooperarea cu reprezentanții publici. Organismele religioase și alte grupuri merită să fie parte din acest efort constant.
În concluzie, faptele constatate până acum în domeniul presei religioase române sunt lăudabile, dar viitorul este unul provocator, căreia Biserica, mărturisind credință treimică, va trebui să-i facă față, împlinind astfel misiunea trasată ei de către Însuși Iisus Hristos, când spune că: „pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).
De aceea, presa religioasă poate și trebuie să fie un instrument mediatic pentru misiunea Bisericii de evanghelizare și de re-evanghelizare a lumii secularizate și postmoderniste actuale.
În același timp, un comunicator creștin, trebuie să acționeze în așa fel încât și el, dar și cei ce receptează mesajul mediatic creștin, să ajungă la împlinirea îndemnului Mântuitorului „cine are urechi de auzit, să audă” (Matei 13, 9).
BIBLIOGRAFIE
Izvoare, dicționare și colecții
Biblia, sau Sfânta Scriptura, E. I. B. M. B. O. R., Bucuresti, 1994.
***, Istoria Tiparului, citat la 11 iunie 2011.
***, Mărturia creștină într-o lume multireligioasă, În „Lumina de Duminică”, 16 Octombrie 2011, pe http://www.ziarullumina.ro/articole; citat la 25 ian. 2012.
***, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M.B.O.R., București, 2008, p. 1.
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a ÎI-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.
Congres al Federației Generale a Presei – Constanța 29.IX. 1934, în „Tomis”, Revistă Eparhială de Constanța, 1934, nr. 9-10, p. 225-227.
Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Aeatatis Novae, … , pct. 8
Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Aeatatis Novae, Vatican, 22 februarie 1992, citat la 1 iulie 2011, pct. 9.
Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Aeatatis Novae… , pct. 5.
Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Communio et Progressio, … , pct. 126.
Extrase din Dosarul de proiect editorial depus la registratura CNA, în data de 14 aug 2003.
Manuscrisul 2275 B, fila 93, apud Pr. Lect. Dr. Nicolae Dura, Propovăduirea și Sfintele Taine, E.I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 27.
Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, 10 ani de lumină pentru suflet…,p. 180.
Opere, articole și studii
† Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Fundamente teologie ale actului comunicaționalși coordonate ale apostolatului mediatic în epoca actuală”, în „Candela Moldovei”, nr.7-8, iulie-august 2003, p. 18.
† Daniel, Patriarhul BOR, Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin mass-media, în „Studii Teologice”, seria a III-a, anul VI, nr. 4, octombrie-decembrie 2010, București, p. 11.
† Daniel, Patriarhul BOR, Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin mass-media, în „Studii Teologice”, seria a III-a, anul VI, nr. 4, octombrie-decembrie 2010, p. 9.
† Daniel, Patriarhul BOR, Cuvântul lui Dumnezeu transmis prin mass-media…,p. 11.
† Daniel, Patriarhul BOR, Misiune pastoral-culturală prin radio, în „Teologia”,
Ed. Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, an XII, nr. 2, 2008, p. 198.
† Daniel, Patriarhul BOR, Misiune pastoral-culturală prin radio, în „Teologia”, Ed. Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, an XII, nr. 2, 2008, p. 202-203.301
† Daniel, Patriarhul BOR, Misune pastoral-culturală prin radio, în „Teologia”, An XII, Nr. 2, 2008, p. 193.
† Hristodulos, Arhiepiscop al Atenei și al întregii Elade, Comunicarea în Biserica, referat susținut la Conferință responsabililor privind presă bisericească, Atena,6 mai 2006, apud Maria Aluaș, op. cît, p. 106.
†Hristodolos, Arhiepiscop al Atenei Primat al Greciei,
Misiunea socială a Bisericii. Carte tipărită cu binecuvântarea I.P.S. Daniel Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, f.e., Iași, 2000, p. 5.
Aluas, Maria, Radioul ca mijloc de comunicare a mesajului evanghelic, în „Studii Teologice”, seria a III-a, anul VI, nr. 4, octombrie-decembrie 2010.
Aniculoaie George, „Prin mass-media, Biserica binevestește Evanghelia și cheamă oamenii la comuniune sfânta“, în „Ziarul Lumina”, 21 iunie 2009, citat la 1 iunie 2011.
Baylon Christian, Xavier Mignot, Comunicarea, Ed. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2000, p. 183.
Botezan, Pr. Dr. Florin, Biserica și mass-media, în rev. „Credința Ortodoxă”, Anul IV, Nr. 1, ianuarie-martie, 1999, Albă-Iulia, p. 125.
Botezan, Pr. drd. Florin, Biserica și mass-media, în rev. „Credință Ortodoxă”, Anul IV, Nr. 1, ianuarie-martie, 1999, Albă-Iulia, p. 125.
Bria Ion, Liturghia dupa Liturghie. Misiune apostolica si marturie crestina azi, Editura Athena, 1996, p. 134.
Buduianu, Pr. Dumitru, Biserica și mass-media, în „Glasul Adevărului”, Episcopia Buzăului și Vrancei, serie nouă, an IX, nr. 92-94, iulie-septembrie, 1998, p. 55-71.
Ciobotea Mitropolitul Daniel, Rolul comunicării radiofonice în împlinirea misiunii Bisericii, într-un interviu acordat jurnalistului și teologului Remus Rădulescu și difuzat la Radio România Actualități, aprilie 2002.
Coman Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iași, 2007, p. 16.
Crisell Andrew, Undersanding Radio, London 1995, p. 9.
Daniela Rovența-Frumusani, Analiza discursului – ipoteze si ipostasuri, Editura Triton, Bucuresti, 2005, p. 72.
Danion V., Cartea nunții. Cum să-mi întemeiez o familie, Editura Nemira, București, 2003, p. 101.
Dascălu Pr. Dr. Nicolae, Parabola făcliei aprinse. Comunicarea religioasă în era informațională, Basilica, București, 2012, p. 96.
Dascălu Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune, Ed. Trinitas, Iași, 2000, p.35-36.
Dascălu, Pr. Dr. Nicolae, , Parabola făcliei aprinse. Comunicarea religioasă în era informațională, Basilica, București, 2012, p. 195.
Dascălu, Pr. Dr. Nicolae, Parabolă făcliei aprinse…, pp. 373-393.
Dascălu, Pr. Nicoale, Biserica și mass-media sau despre metamorfozele comunicării, în „Teologie și viață” serie nouă, anul VIII (LXXIV), nr. 5-12, mai-decembrie, 1998, p. 109.
Dascălu, Pr. Nicolae, Biserica și mass-media sau despre metamorfozele comunicării, în „Teologie și Viață”, Ed. Trinitas, Iași, 1998, nr. 5-12, p. 108.
Dinu, Pr. Lect. Dr. Adrian, Cuvântul datator de viata si formarea persoanei prin cuvânt, în rev. „Theologia Pontica. Dialogul crestin si interculturalitatea”, Anul I (2008), nr. 3-4, iulie-decembrie, Universitatea „Ovidius”, Constanta, p. 125.
Dulgheru Elena, Atitudini și reflexe ale mass-media laice din România față de instituția Bisericii Ortodoxe și evenimentul religios, în „Tabor”, Anul II, Nr. 6, septembrie, 2008.
Dumitru, Pr. Conf. Univ. Dr. Valeriu, Biserica Ortodoxă Română și mass-media, în „Almanah Bisericesc” 2003-2004, Ed. Episcopiei Buzăului și Vrancei, p. 220.
Dura, Pr. Lect. Dr. Nicolae, Propovăduirea și Sfintele Taine, E.I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 27-30.
Dura, Pr. Lect. Dr. Nicolae, Propovăduirea și Sfintele Taine, E.I.B.M.B.O.R., București, 1998, p. 25.
Gherontie, Episcop de Constanța, Cuvântare la deschiderea celui de-al III-lea Congres al Federației Generale a Presei – Constanța 29.IX. 1934, în „Tomis”, Revistă Eparhială de Constanța, 1934, nr. 9-10, p. 225-227.
Gillebaud J.-C., Esprit, martie-aprilie 1993, apud Patrik Lecompte, Comunicare Televiziune, Democratie, Editura Tritonic, Bucuresti, 2004, p. 2.
Hangiu Ion, Dicționarul Presei Literare Românești 1790-1990, ediția a ÎI-a revizuită și completată, Editura Fundației Cultură Române, București, 1996, p. 23.
Horstman Rosemary, Writing for Radio, London, 1991, p. 2.
Iorga Nicolae ,Istoria presei românești, de la primele începuturi până la 1916, Editura Muzeul Literaturii Române, București 1922, p. 3.
Irene Joanescu, Radioul modern, Editura ALL Educational, București, 1999, p. 9.
Istodor, Pr. Conf. Univ. Dr. Gheorghe, Introducere în Misiologia Ortodoxă, Ed. Domino, 2009, p. 5.
Istodor, Pr. Lect. Dr. Gheorghe, Misiunea creștină că activitate permanentă și practică a Bisericii, Ed. Sigma, București, 2006, p. 13.
Ivanov G. M., Cuvântul, în rev. „Tomis”, an II (1925), nr. 8, p. 171.
Jean Bianchi, Un long désir de radio, în „Une Eglise des ondes?”, PROFAC, Lyon, 2002, p. 14.
Laura de Luca, Walter Lobino, Tu piccola sctola. La radio: fatti, cose, persone,ed. Paoline, Milano, 1993, p. 195.
Liliana Naclad, Discursul religios in mass-media, Cazul Romaniei postdecembriste. Institutul European 2013, p. 14.
Linkolnwood, Illinois, 1996, p. 1.
Mazzei Giuseppe, Notizie Radio@ttive. Manuale di giornalismo radiofonico, Edizioni RAI Eri, Roma, 2001, p. 54.
Meier Daniel, Mass-media că tema centrală a Teologiei Practice,în „Tabor”, Anul IV, Nr. 5, august 2010, p. 24.
Morris Charles, Signs Language and Behaviour.Prentice-Hall. New-York, 1946, pp. 146-148.
Nissiotis N. A., Die ekklesiologische der Mission în Die Thheologie der Ostkirche im oekume-nischem Dialog, Stuttgart, 1967, p. 186-215 apud Pr. Lect. Dr. Gheorghe Istodor, Misiunea creștină că activitate permanentă și practică a Bisericii, Ed. Sigma, București, 2006, p. 15.
Noica Constantin, Trei introduceri la devenirea întru ființă, Univers, București, 1984, p. 38.
Opriș Monica, De la cuvântul viu al Cuvântului la denaturările cuvintelor în
mass-media, în vol. „Invazia non-valorilor într-o lume multimedia”, Reîntregirea, Alba-Iulia, 2010, p. 319.
Pacescu P.Teodor, Evanghelizările neo-protestante și evanghelizarea ortodoxă, Ed. Noii Reviste Bisericești, București, 1922, p. 5-6 apud Pr. Lect. Dr. Gheorghe Istodor, op. cît., p. 13.
Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M.B.O.R., vol. I, București, 1991, p. 535.
Pătrașcu Alexandrina (Năclad), Recuperarea discursului religios în mass-media din România de după 1989, Teza de doctorat, în curs de publicare la Editura Institutul European, citat la 27 măr. 2012.
Pete Wilby, Andy Conroy, The Radio Handbook, Routledge, London, New York, 1994, p. 10.
Petraru, Pr. Conf. Univ. Dr. Gheorghe, Paradigme conceptuale moderniste și postmoderniste și impactul lor asupra teologiei și misiunii Bisericii, în vol. „Simpozionul «Modernism, postmodernism și religie»”, Universitatea „Ovidius” Constanța, Ed. Vasiliană ”98, Iași, 2005, p. 50.
Phidas, Prof. Vlassios, L’Église et les droits du l’homme en éxperience contemporaine, în vol. Religion et société, Les éditions du centre orthodoxe, Chambésy, Geneva 1998, p. 254.
Popa Gheorghe Cristian, Radio Trinitas a împlinit 13 ani, în „Vestitorul Ortodoxiei”,serie nouă, Anul IV (XXI), martie-aprilie 2011, p. 14.
Pr. Conf. Univ. Dr. Mihai Himcinschi, op. cît, p. 5.
Preda Radu, Cultura dialogului, Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p. 47.
Preda Radu, Cultura dialogului, Eikon, Cluj-Napoca, 2009, p. 63.
Rusu Gabriela, Istoria Presei, curs, Universitatea „Constantin Brâncoveanu”, Pitești, 2004, p. 36.
Schimdt Blandine, Radiographie de l’interactivité radiophonique, Mémoire pour le Master recherche en Science de l’Information et la Comunication, Spécialite Médias, Nouvelles Technologies et Sociétés, sous la direction de Jean-Jaques Cheval, Université Michel de Montaigne, Bordeaux 3, iun. 2008, p. 41-53.
Schulberg Pete, Radio Advertising. The Authoritative Handbook, ed II,
Sfantul Maxim Marturisitorul Ambigua, traducere și apărat critic, Dumitru Stăniloaie, E.I.M.BOR, 2006, P.48.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambiguă. Tâlcuiri ale unor locuri cu adânci înțelesuri din sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Telogul, P.S.B. 80, E.I.B.M.B.O.R., București, 1983, p.222.
Špidlik Tomas, Marko Ivan Rupnik, Teologia pastorala, pornind de la frumusete,Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lapus, 2007, pp. 189-190.
Špidlik Tomas, Marko Ivan Rupnik, Teologia pastorală, pornind de la frumusețe, Ed. Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș, 2007, pp. 189-190.
Stephanos, Episcop de Magians slujiri sacerdotale și harisme in Biserica ortodoxă, traducere Felicia Dumas si Adrian Dinu. Editura Institutul European, Iasi, 1998, p. 45
Tănăsescu, Pr. Dr. Eugen, în perspectiva propriei experiențe, de director al Radio Dobrogea,de la înființare și până în momentul redactării (1 feb. 2012).
Teleanu Bogdan-Aurel, Dublul limbaj, consecință a rezistenței interne practicare de Biserica Ortodoxă Română în față regimului comunist, în „Tabor”, Anul I, nr. 4, iulie 2007, p. 43.
Thomáš Špidlik; Marko Ivan Rupnik, op. cît, p. 118.
Traciuc Vasile, Jurnalism radio, Tritonic, București, 2003, pp. 37-40.
Tselenghidis Prof. Dr., Dimitrios, Premise ale vieții duhovnicești autentice, în „Revista Teologică”, nr. 3/2007.
Vanca, Pr. Drd. Dumitru, Cuvântul Liturgic: Violentarea sa și violență pe care pare să o exprime, în „Violență în numele lui Dumnezeu”, Ed. Reîntregirea, Albă Iulia, 2002, p.356-357.
Vernette Jean, Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc, Ed. Corint, București, 2003, pp. 163-173.
Zamfir Cătălin și Lazăr Vlăsceanu, Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București, 1993, p. 58.
Situri WEB:
http://www.revistateologica.ro/pdf/7%20grecu.pdf, citat la 21 apr. 2012.
http://alfaomega.tv/alfa-omega-tv/cine-suntem.
http://inginer.md/articol/articol.php?id_a=13
http://reintregirea.ro/reintregirea/prezentare.htm, citat la 25 ian. 2012.
http://www.mitropolia-clujului.ro/Cultural/Radio-Renasterea–eID21.html,citat la 15 ian. 1999.
http://ziarullumina.ro/eveniment/misiune-pastoral-culturala-prin-radio
http://www.ziarullumina.ro/
www.catholică.ro
http://www.cicero.ro/istoria.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Presei Religioase In Romania (ID: 106819)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.