Evolutia Presei Militare

INTRODUCERE

Cât de veche este comunicarea și cum s-a manifestat ea de-a lungul timpului? În fond, scrisul nu a existat dintotdeauna, iar omul a conștientizat de timpuriu că nu este singur pe Terra, și că trebuie să comunice cu semenii lui de aproape sau de departe.

În orice timp, nevoia de știri, de informații a fost imperioasă. De-a lungul evoluției sale omul a intuit că informația însemnă putere, pentru că doar atunci când cunoști ceva poți să previi. Prin urmare, cum va spune Pierre Albert, nevoia de informații este una dintre datele fundamentale ale omenirii. Din cele mai vechi timpuri, valoarea știrilor crește atunci când acestea sunt exclusive. Forma cea mai primitivă a comunicării reprezenta semnele si semnalele. O crestătură făcută într-un copac putea să însemne: “ferește-te!” un mesaj pentru primii oameni putea sa fie o piatra colorată, o crenguță ruptă, etc.

Presa a avut o evoluție îndelungată, înainte să ajungă ceea ce este în zilele noastre. Până la apariția tiparului, informația era transmisă prin viu grai. Însă comunicarea a suferit un impact major în momentul apariției tiparului. Ziarele au constituit un mijloc ideal de informare publică, iar prin dezvoltarea sistemului educațional, s-a  format,,opinia publică’’.  Succesul de care se va bucura presa scrisă va determina o dezvoltare și o diversificare a acesteia. Apar reviste, publicații specializate pe domenii precum politică, economie, cultură, iar jurnaliștii sunt supuși unor exigențe mai mari din partea publicului ,,devorator de presă scrisă’’. „Dorința de informare și, în definitiv, de culturalizare, este o nevoie firească a omului, prin care individul se formează ca cetățean. Presa are în principal rolul de  formator de opinie. Ea generează reacțiile cititorilor cu privire la informațiile prezentate.

O evoluție semnificativă în domeniul jurnalismului o constituie apariția internetului. Creșterea ratei publicării online și dezvoltarea rapidă a site-urilor au generat o reacție pozitivă din partea cititorilor, și de aici creșterea popularității acestui mijloc de informare. Fiind ușor de realizat și nu foarte costisitoare, presa online a devenit extrem de accesată, mai ales în ultimii ani.

Lectura presei scrise ajută la crearea unui sentiment de apartenență la grup, realizând o comunicare indirectă între cititori, ziarul apărând astfel ca un partener personificat care oferă cititorului un sentiment de siguranță pe care uneori nu-l găsește în familie sau societate.”

CAPITOLUL I.

ISTORIA PRESEI

Începuturile presei. Comunicarea în lumea veche

Nevoia de informație este una dintre datele fundamentale ale întregii vieți sociale. Am putea găsi echivalențe ale jurnalismului la civilizații care nu au cunoscut tiparul. Curiozitatea publicului a suscitat întotdeauna vocația povestitorilor de istorii, care de la greci până la trubadurii Evului Mediu, îndeplineau funcția de comunicare și adeseori și de informare. Preocuparea de a păstra povestirea marilor evenimente și de a descrie lumile străine, de la Homer până la cronicarii sfârșitului de Ev Mediu și de la Herodot la Marco Polo, a dat naștere unor opere care se înrudesc cu reportajele zilelor noastre.

Pentru necesități administrative, marile ca și micile imperii ale Antichității sau ale Evului Mediu au creat rețele de colectare și difuzare de informații, prin care mesagerii transmiteau oral sau în scris, noutăți care puteau fi aduse la cunoștința unui public mai mult sau mai puțin larg, prin vocile cele mai diverse, de către vestitorul public sau prin intermediul afișelor. În toate civilizațiile care au cunoscut scrisul, în limita rețelelor ,,oficiale’’, corespondențele private constituiau, pentru comunitățile organizate și pentru membrii claselor conducătoare, o sursă periodică de noutăți care depășeau cadrul strâns al relațiilor personale sau profesionale.

Dacă este posibil să regăsim în fiecare tip de civilizație și în toate societățile organizate ,,străbuni’’ ai ziarului și al ziariștilor nu ar fi potrivită folosirea de antecedente atât de îndepărtare și similitudini atât de vagi pentru a explica apariția presei periodice, ale cărei origini recente sunt atât de precise. Vorbind despre istoria presei, Pierre Albert afirma fără echivoc: “obiectul istoriei presei este greu de delimitat pentru că aidoma altor ramuri ale istoriei generale, istoria presei nu se poate construi și nici nu se poate înțelege fără o constantă în revenirea la evoluția societății în ansamblu,,.

Presa este domeniul care reflectă cel mai fidel starea politico-economică a vremii, organizarea socială, cultura și modul de a fi al unui popor. În orice timp presa a oglindit o paletă largă de probleme și de atitudini. Prin urmare, a oglindit adevărul nu tocmai ușor de decelat, pe care componența mediatică a societății le-a vehiculat de la începuturi și până astăzi. Dificultățile delimitărilor în istoria presei se datorează imensității sale în timp și în spațiul jurnalistic. În 1700, Pierre Bayle deja afirma: “Numărul jurnalelor și al altor lucrări care ar merita acest nume (de ziar), s-a multiplicat atât de mult încât ar fi timpul să le studiem istoria”.

În occident, avem de-a face cu o timpurie aglomerare de jurnale, de altfel, despre amploarea fenomenului de presă, Pierre Albert scria: “Încă din secolul al XVII-lea noțiunea de presă periodică acoperea o masă puternică de publicații, iar în secolele următoare, categoriile lor s-au diversificat într-o asemenea măsură încât varietatea titlurilor ascunde cel mai adesea unitatea ansamblurilor”. În același timp, autorul unei recente istorii de presă, tipărită la Institutul European din Iași, afirma că ziarele reprezintă adevărate arhive ale cotidianului. Altfel spus, ele sunt o adevărată sursă obiectivă de istorie generală. Dar până a vorbi despre semnificația presei, despre menirea și desfășurarea ei în timp, să vedem pe unde sunt primele începuturi.

Apariția și evoluția presei europene.

În ansamblul mijloacelor de comunicare, presa deține – și nu de astăzi – un loc privilegiat atât prin vechimea, cât și prin desăvârșirea la care a ajuns, ca principal instrument de informare și de interpretare a realității, determinând, de cele mai multe ori, ideile, gesturile și reacțiile cotidiene, simpatiile și antipatiile „curente”din cadrul unei comunități sociale. Apariția și evoluția presei este fixată, în general, după inventarea tiparului, dar nu trebuie să pierdem din vedere și așa-zisa ,,preistorie” a acesteia, deoarece dorința de informare s-a manifestat înainte de apariția scrisului și, evident, înainte de apariția și generalizarea tiparului.

„Cele mai multe dintre studiile și lucrările consacrate perioadei de început a presei europene au evidențiat faptul că primele manifestări, care pot fi încadrate în categoria genurilor și speciilor jurnalistice, sânt rezultatul apariției buletinelor din Roma antică – Acta publica, Acta diurna populi romani sau Acta senatus –, datând din vremea lui Iulius Caesar (100-44 î. Hr.). Evenimentele importante ale fiecărui an erau notate cronologic pe tabule, acestea erau numite ,,analele pontifilor” (dar și Annales maximi, Annales Pontificum etc.), fiind accesibile la început doar patricienilor, apoi și plebeilor. Ele erau dublate de Acta Senatus și Acta diurna, care conțineau informații despre adunările senatului, cuprinzând părți din procesele verbale, extrase din discursuri, proiecte de legi, evenimente de la Curte, evenimente militare, informații despre spectacole sau ceremonii, fapte ale actorilor, procese, calamități și chiar ceea ce astăzi am numi ,,faptul divers”. Prin intermediul acestora, cetățenii erau informați asupra principalelor decizii ale autorităților, noutățile zilei fiind afișate în piața publică sau în forum.„

Un rol important în apariția primelor forme de manifestare a presei din Europa l-a avut, desigur, inventarea tiparului, de avantajele căruia astăzi nu se mai îndoiește nimeni, deși plenul Sorbonei hotărâse, în 1533, distrugerea mașinilor de tipărit: ,,…aceste invenții drăcești care dau naștere în fiecare zi la o mulțime mare de cărți vătămătoare”. Apariția la Strasbourg (după unii autori la Mainz), în anul 1438, a acestei tulburătoare invenții a lumii occidentale, datorate lui Johann Guttenberg, a condus la tipărirea primei cărți din Europa (Lyon, 1473) și la apariția, în Franța, a unor fascicule de dimensiuni limitate numite ,,ocazionale” (ofereau informații generale, fiind editate sub forma unor foi mici de 4, 8, sau 16 pagini, din care nu lipsea senzaționalul, prin titluri care urmăreau să atragă atenția: evenimente de la Curte, cataclisme, miracole etc.), iar în Italia, ,,gazzette”.

3. Presa din România

„În spațiul cultural românesc, începuturile presei sunt târzii, comparativ cu țările apusene. Cele dintâi încercări se fac abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când în sud-estul Europei mișcarea iluministă a determinat semnificative mutații pe linia afirmării individualității culturale a majorității popoarelor, vitregite de o viață culturală normală. Dacă pentru cele mai multe dintre țările occidentale secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au reprezentat perioada de consolidare și de profesionalizare a presei, primele inițiative de tipărire a periodicelor în limba română au fost demarate abia spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, tentativele fiind aproape concomitente și în alte țări din centrul și răsăritul Europei (Ungaria, Grecia, Serbia). Cauzele care au condus la întârzierea tipăririi și difuzării acestor utile și necesare mijloace de comunicație în limba națională sânt numeroase și, în general, cunoscute: dominația străină îndelungată, ca și dezvoltarea tardivă a burgheziei, constituind elemente de prim ordin”.

Până la apariția primelor ziare și reviste, strâns legate de un proces complex de modernizare a culturii și civilizației noastre, mijloacele de informare sânt foarte dificile, iar anumite evenimente politice, literare sau științifice erau receptate cu o explicabilă întârziere. Este elocventă în acest sens mărturia episcopului Amfilohie Hotiniul (1730-1800), care, în 1795, vorbea cu o evidentă nesiguranță despre o anumită revoluție care ar fi avut loc în Franța. Știri despre legăturile noastre prin presă sau prin substituenții ei mai vechi cu restul lumii avem în timpul domniei lui Mihai Viteazul, ale cărui fapte de arme sânt menționate în avvisile redactate în străinătate. Câțiva ani mai târziu, după moartea tragică a voievodului, o gazetă, Relation (4-6 pagini), printre primele din Europa, imprimată și pusă în vânzare în 1605 de Johann Carolus, tipograf din Strasbourg, anunța că va oferi cititorilor știri asupra evenimentelor importante din Germania, din Franța, Italia, Scoția, Anglia, Ungaria, Polonia, Transilvania, Valahia, Moldova, Turcia. Johann Carolus a continuat tipărirea ziarului până la momentul anexării Strasbourgului regatului Franței, în 1681. Știrea menționată în gazeta din Strasbourg atestă, după toate probabilitățile, crearea unui așa-zis serviciu de corespondenți de presă, care își desfășura activitatea în anturajul domnitorilor români.

Începuturile presei românești datează încă din prima jumătate a secolului al XlX-lea iar pornind de la teza lui Nicolae Iorga, conform căreia "istoria ziaristicii ardelene este cea mai frumoasă pagina din istoria Ardealului de o sută și mai bine de ani încoace", lucrarea tinde sa înfățișeze întreaga plaja a presei românești de pe teritoriul Transilvaniei și din principalele teritorii românești. Istoria presei românești nu poate fi privită ca un segment în sine, a cărui existență s-a desfășurat paralel cu viața societății, ci ca o parte componentă a acesteia.

Perspectiva asupra trecutului presei, îmbină principiile lungii durate, al metamorfozei și al interferențelor pentru că presa a prevestit și a reflectat mișcările tectonice interne si externe ce-au privit societatea românească și lumea din afară, dar și nenumăratele fapte diverse care constituie în bine și în rău cotidianul cititorului, a afirmat principii care s-au aflat în sensul mersului înainte al istoriei, al civilizației ce trebuie să cuprindă toate structurile țării noastre, dar a combătut formele spectaculoase, strălucitoare care s-au dovedit lipsite de aderența cu fondul național.

„Presa a demascat tot ce a însemnat deviere de la normele morale, oricine ar fi fost autorul lor, dar nu o dată a trecut din naivitate sau din interes de partea autorilor acestor fapte. A dovedit neînfricare în apărarea unor principii, înfruntând pericole, punând în joc totul, dar s-a și grăbit să îmbrățișeze și să salute noile întocmiri chiar când acestea erau la antipod una față de cealaltă, adică trecerea de la o zi la alta de la democrație la dictatură și de la dictatură la democrație. Presa a fost receptorul vieții trepidante sau stagnante a societarii romanești, a avut rolul esențial în informarea, dar și în dezinformarea cititorilor, a contribuit la formarea, dar și la manipularea opiniei publice. A fost un factor colectiv de conștiință, în ciuda abaterilor de la normele morale a unora dintre reprezentanții ei, care clamau aceste principii. Dar mai presus de aceste sinuozități de atitudine, a trecerilor dintr-o tabără în alta, a schimbărilor de opinie în funcție de mutațiile puterii, în paginile presei a fost ținut treaz spiritul de veghe a unei societăți față de cei ce au avut în mâinile lor pârghiile de conducere esențiale, ca și față de cei care se aflau pe diferitele trepte ale exercitării unui mandat permanent sau temporar.”

O privire lucidă asupra istoriei presei românești trebuie să țină seama de doi factori: „reflectarea clipei, a evenimentului care s-a petrecut odinioară sau se desfășoară în prezent, privește existența cotidiană a cititorului sau răspunde curiozității sale – nu o dată nesănătoasă – și dezbaterea căilor pe care, pe termen lung sau imediat, mergea sau trebuia sa meargă societatea românească. Aceasta pentru că istoria presei românești reprezintă, înainte de toate, o istorie a ideilor, a curentelor care s-au manifestat în societatea românească și i-au determinat mersul.”

Configurația presei noastre a fost modelată încă de la începuturile ei de prezența unor intelectuali precum cei doi ctitori, Gh. Asachi și Ion Heliade Rădulescu, și simultan, de personalitatea lui Mihail Kogălniceanu, considerat primul mare ziarist român. Fără sincope, acestor trei le-au urmat B.P. Hașdeu, Titu Maiorescu, Mihail Eminescu, N. Iorga, C. Rădulescu-Motru, G. Călinescu, Nae Ionescu, alături de scriitori a căror operă a rămas o referință perenă, precum I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Nichifor Crainic, Ion Vinea, Perpessicius, etc. Din generația care s-a afirmat în anii dintre cele două războaie, Mircea Eliade, C. Noica, Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu sunt exemplele cele mai relevante ale unei pasiuni ziaristice prezente chiar de la începuturi, însoțind în unele cazuri operele lor reprezentative.

Prezența acestor creatori, continuă sau desfășurată pe mai lungi perioade de timp, cu o anume frecvență în paginile cotidienelor, săptămânalelor sau lunarelor, a conferit presei noastre o altitudine intelectuală și o permanență mai presus de faptul cotidian, înscriind-o pe spirala duratei. Ceea ce a dominat multă vreme mentalul colectiv a fost efemeritatea actului ziaristic, repede eliminat de evenimentul apărut in orele următoarele.

„Presa românească a cunoscut un număr impresionant de ziariști profesioniști, care s-au dedicat scrisului cotidian: Gheorghe Bariș, Alexandru Beldiman, Ioan Nădejde, Gh. Panu, C. Bacalbașa, Pamfil Șeicaru, C. Graur, B. Brănișteanu, Grigore Gafencu, N. Carandino, Romulus Seișanu, Tudor Teodorescu-Braniște, Ghiță Ionescu, Dem Theodorescu, C.A. Rosetti etc., iar în ceea ce privește reportajul, F. Brunea-Fox. Unii dintre ei aveau înzestrări native, un temperament de luptător; oameni pentru care arena publică era locul privilegiat al existenței lor. Cei mai mulți posedau o cultură generală care depășea cu mult orizontul studiilor lor superioare – în general facultatea de drept – prin lecturi îndreptate către toate orizonturile. De aceea „comentariul, indiferent că era politic, social, intern sau extern capătă la noi, mai ales începând din primul deceniu al secolului XX, valențe care îl fac sa se înscrie dincolo de fluxul cotidianului, să constituie o analiză pluridisciplinară, o explicare a fenomenelor care au generat faptele respective sau pe care acestea le-au provocat și le-au influențat.”
În opinia lui Valeriu Râpeanu, cea de-a treia structură a celor care au ilustrat paginile presei noastre este reprezentată de specialiști, de cei s-au ilustrat într-un domeniu anume, dar nu s-au limitat doar la studii, compoziții, cercetări științifice, interpretări, ci au fost deopotrivă cronicari, eseiști. Aceștia sunt muzicieni precum Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Cella Delavrancea, Virgil Gheorghiu, C.C. Nottara, artiști plastici ca N. N. Tonitza, Francisc Șirato, oameni de știință ca S. Irimescu, Octav Onicescu, Eugen Anghelescu, dramaturgi ca Victor Ion Popa, George Mihail-Zamfirescu, Victor Eftimiu, Al. Kirițescu. După primul război mondial, critica de specialitate se profesionalizează, astfel încât nu numai săptămânalele sau lunarele vor găzdui rubrici permanente încredințate aceluiași colaborator, ci și presa cotidiană va chema în paginile ei nume care se dedică integral unui anumit domeniu cultural. Acum, indiferent de format, de structură și de profil apar cronicile care urmăresc fenomenul cultural, iar critica devine o parte componentă a domeniului de creație respectiv. și vom cita aici pe G. Călinescu, Șerban Cioculescu, E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius pe tărâmul criticii literare; G. Oprescu, Oscar Walter Cisek, Aurel D. Proșteanu, Al. Busuioceanu, Petru Comarnescu, critici de artă; G. Breazul, Emanoil Ciomac cronicari muzicali; Ion I. Cantacuzino, D.I. Suchianu critici de film; Ion Marin Sadoveanu, Alice Voinescu, Tudor Șoimaru, pe tărâmul teatrului.

3.1.  Începuturile presei din România

În comparație cu țările apusene în spațiul cultural românesc începuturile presei sunt târzii, primele încercări regăsindu-se la sfârșitul secolului 18. În acel moment, în S-E Europei existau semnificative mutații pe linia afirmării individualității culturale la majoritatea popoarelor. Primele inițiative de tipărire a periodicelor în limba română au fost aproape concomitent cu cele existente în răsăritul și Centrul Europei, mai precis în Grecia, Serbia și Ungaria.  Dintre cauzele care au dus la amânarea momentului tipăririi ziarelor în limba națională, amintim dominația străină îndelungată și dezvoltarea unor clase sociale cum ar fi burghezia. 

Primele știri despre presă le regăsim în timpul domniei lui Mihai Viteazu, ale cărui fapte sunt menționate în așa numitele avvisii, redactate însă în străinătate. După moartea tragică a voievodului, o gazetă numita Relations (4-6 pag.) printre primele apărute în Europa anunță că va oferi cititorilor săi știri despre evenimentele importante petrecute în Italia, Franța, Ungaria, Transilvania , Valahia, Moldova și Turcia. Cu certitudine, știri despre provinciile românești erau menționate în primele reviste care apăreau în Europa. Interesul pentru publicațiile periodice apărute peste hotare depășea simpla curiozitate, iar acest fapt explica tentativele de înființare încă de la sfârșitul secolului al 18-lea a unor foi asemănătoare în limba română.

Anul 1829, atunci când apare Curierul românesc si Albina românească reprezintă un moment de referință pentru publicistica românească, în ciuda unor afirmații care fixează începuturile presei românești cu mai multe decenii înainte. Inițiativele cărturarilor români de la sfârșitul secolului al 18-lea si modestele apariții gazetărești de la sfârșitul secolului 19-lea au netezit drumul către adevărata presă care a început cu adevărat in 1829.

Din acel moment se poate vorbi de presă în sensul modern al termenului care implică

o informație de actualitate, continuitate, periodicitate.

 In legătură cu inițiativele publicistice din răsăritul și Centrul Europei reținem faptul ca primii care reușesc să editeze un ziar în limba națională sunt ungurii 1780. În Transilvania primul periodic maghiar apare la Sibiu, și ulterior se mută la Cluj. Ideea creării primelor ziare in Transilvania a fost rezultatul firesc al influentei  iluministe, de aceea foile  volante din 1786 popularizau  reformele iluministe. 

Primul ziar apărut pe teritoriul țării noastre a fost editat la Sibiu și avea un profil teatral. Din păcate nu au fost tipărite decât 12 numere, în schimb experiența dobândită de tipografi ( sași, maghiari și români) au condus la apariția unor jurnale de aceasta data sub formă de ziare. Ca urmare a revoluției franceze, în jurul anului 1790, se observă o tendință din partea popoarelor est-europene de a marca un moment bine individualizat de presă proprie. Excepție fac turcii si bulgarii care vor dobândi o presă națională mult mai târziu (1884 Bulgaria și 1825 Turcia).

 Începuturile presei în principatele românești se regăsesc în 1790 când apare la Iași Curier de Moldavie, ziar tipărit în limba franceză, precedat de un așa numit prospect în care se aduceau precizări referitoare la difuzare și preț. Ziarul apare doar în 5 exemplare care se regăsesc astăzi în fondul de periodice din Rusia. Ulterior acesta avea o periodicitate săptămânală, era tipărit pe o singura coloană , numerotarea făcându-se în primele două numere de la 1 la 4, iar începând cu cel de al treilea s-a trecut la numerotarea continuă de la 9 la 20. Apariția acestui ziar a fost apreciată ca o realizare ce a stimulat interesul pentru presă. În ciuda faptului că inițial s-a dorit ca ziarul să apară în limba română este foarte probabil ca printre redactori și colaboratori  să  se  regăsească și români. 

Proiectele în vederea instituirii presei transilvănene nu vor fi abandonate nici la începutul secolului al 19-lea, fapt dovedit de publicațiile menționate în diferite studii. De exemplu în 1814 este menționată o ,,înștiințare,, , apariția unui bisăptămânal numit ,,nouvelle,,. În 1821 apare un almanah de tip magazin cu o apariție neregulată, imprimat cu caractere chirilice la o tipografie din Buda. Almanahul nu a avut preocupări strict literare, ci și-a propus să informeze cititorii despre istoria , cultura și mentalitățile lor.

În articolul despre literatură, de exemplu, se încearcă o definire a literaturii, este redată o fabulă a lui Gheorghe Asachi și sunt introduse completări sub formă de anecdote sau povești. Din păcate publicația a fost cunoscută mai mult sub forma de almanah, de aceea nu a corespuns ca tematică, mod de abordare, exigentelor acelei vremi. O altă reușită gazetărească o regăsim într-un centru de cultură renumit, Leipzig, unde în 1827 apare un ziar tipărit cu litere chirilice pe 4 pagini cu profil informativ pe frontispiciul căruia se regăsește motto-ul ,,primiți precum trimit,,.

3.2. Istoria presei romanești

Constantin Antip arată că adevăratele începuturi ale presei în România au avut loc spre sfârșitul celui de-al treilea deceniu al secolului al 19-lea, când procesul de destrămare a feudalismului se intensifica, făcând loc în acest fel relațiilor economice de tip capitalist. În această vreme, cresc numeric și profesorii, forțele de producție, se dezvoltă piața internă, se amplifică legăturile comerciale cu străinătatea. Apare în acest context dorința unor intelectuali români de a contribui la dispariția privilegiilor feudale. Această idee se va reflecta în primul rând în marile frământări sociale ale epocii, în ideile de mișcare condusă de Tudor Vladimirescu la 1821.

Interesele burgheziei își găseau expresia în planul ideilor  prin atitudini  antifeudale cu deosebire îndreptate împotriva iobăgiei și prin manifestarea dorinței de

independență națională. De asemenea, cultural, era vădită lupta noilor pături pentru deșteptarea conștiinței naționale prin dezvoltarea învățământului, științei, literaturii și artei. Aceste deziderate de afirmare a ideilor iluministe, reclamau apariția unei prese militante care să dea curs revendicărilor burgheziei în ascensiune și a celorlalte clase și pături sociale interesate de lichidarea feudalismului și de renaștere a societății pe alte baze economice, capitaliste. În acest context, în 1829 apar Curentul Românesc (la 8 aprilie), prin grija lui Ion Heliade Rădulescu șitot atunci Albina Românească (1 iunie) la Iași sub grija lui Gheorghe Asachi, pentru ca 9 ani mai târziu la Brașov, Gh. Barițiu să scoată Gazeta de Transilvania (1838). Toate acestea înseamnă că începuturile presei sunt reprezentate de trei publicații care apar aproape unul după altul în toate trei provinciile.  N. Iorga despre cei 3 corifei ai presei afirmă: “întemeietorii presei periodice sunt trei scriitori fruntași, Heliade Rădulescu, Gh. Asachi, Gh. Barițiu, redactori ai Curierului, Albinei și al Gazetei de Transilvania.

Se poate face o analogie despre apariția presei cu celebrul ostaș de la Maraton. Astfel, se poate spune că „Întâiul și unul dintre cei mai mari jurnaliști din toate timpurile a fost ostașul care a alergat de la Maraton la Atena, pentru a vesti acolo victoria: o știre extraordinară, de care depindea soarta Greciei și a viitoarei civilizații europene”. Ostașul de la Maraton :

– a avut comportamentul unui jurnalist: a înregistrat, ca martor ocular, un eveniment, propunându-și sa transmită de îndată știrea celor interesași; are, așadar, vocația reporterului. Vrea să comunice știrea cu maximă rapiditate. În lipsa altui mijloc, aleargă până la epuizare, obsedat de îndeplinirea misiunii ce și-o asumase.

– în momentul îndeplinirii ei, găsește formula cea mai concisă și mai expresivă: „Bucurați-vă, am învins!” și cade mort, ca atâția urmași din tagma, care-și vor sacrifica viața în serviciul culegerii și transmiterii prompte, cu orice risc, a informațiilor importante.

Această analogie nu e menită să abată convingerea că presa e un fenomen specific modern. Nici una dintre critici, aspre uneori, cu care adesea e copleșită nu o pot elimina din peisajul cotidian și dintre necesitățile intelectuale ale lumii și societății noastre. O întâlnim gratulată într-una cu epitete ca: superficială, pătimașă, incorectă, semidoctă sau rău scrisă, coruptă și câte altele, chiar mai grave. Unul din marii și numeroșii ei detractori, Balzac, în romanul Iluzii pierdute, a acoperit cu sarcasme, pe zeci de pagini, presa și moravurile jurnaliștilor și editorilor. A mers până la a spune odată că: „Dacă presa n-ar exista, ea n-ar trebui inventată”.

Pentru că sunt încă și mai multe și mai consistente argumentele prin care acuzațiile aduse presei se resping. Unul din ele este la îndemâna bunului simț, al celui mai comun: oricâte defecte i s-ar descoperi și imputa, un fenomen care a pătruns atât de adânc în preocuparea a sute de milioane nu mai poate fi contestat și condamnat în ansamblu. Presa a devenit o necesitate absolută, s-a constituit într-o funcție socială din cele mai importante.

„Un grup social, scria Bernard Voyenne, poate, la rigoare, să înceteze de a schimba bunuri materiale. Dar dacă încetează de a face schimb de informații, orice legătură socială dispare, nu mai există comunitate. Intercomprehensiunea este condiția existenței și a acțiunii sociale”.

În raport cu mijloacele primitive de comunicare incipientă, presa, urmata de mass-media contemporană, este o modalitate superlativă, în prezent, de satisfacerea a nepotolitei nevoi de exteriorizare a gândurilor omului, „flecarul universului”, cum l-a ironizat Cioran.

Într-un eseu despre jurnalistică, din anii ’20, se putea citi următorul elogiu adus presei: „Faceți bilanțul marilor descoperiri relevate de presă, a marilor infamii dezvăluite de ea, a marilor nerecunoscuți pe care i-a consolat, a marilor parveniți pe care i-a doborât … Presa s-a înșelat adesea, dar niciodată total, iar adevărul a sfârșit prin a ieși la lumină, din vâltoarea de confruntări a libertarilor sale”. Studiile care, direct sau prin tangență, se ocupă de sociologia presei aduc în favoarea ei argumente neașteptate și nu ușor de acceptată în primă audiție. Se vehiculează, de exemplu, teza că în zilele noastre cultura nu mai înseamnă cunoașterea valorilor trecutului decât pentru cercurile de specialiști sau de paseiști obstinați. În fapt însă, ea a devenit în prezent „cunoașterea a ceea ce este actual”. În această ipostază, în care o plasează intelectul contemporanilor noștri, avid de actualitate, cultura a ajuns sa însemne, în primul rând, informație, iar reflecția, meditația tradițională asupra mesajului ei, se cheamă acum prelucrare mentala (sau electronică) a informației receptate și destinate a popula un spațiu al utilului și al previzibilității.

Din această perspectivă antitradiționalistă poate fi privită și cunoașterea istorică, precum și raporturile sale cu fixarea și comunicarea informațiilor, deci implicit și cu presa. O interesantă serie de observații ale criticului și sociologului literar francez Robert Escarpit pleacă de la premisa că acum 500 de ani apariția tiparului a constituit supremația totală a expresiei scrise a gândirii, asupra celei orale. Datorită ei, existența însăși a societății, ideile și acțiunile sale au fost fixate și memorate în texte ce n-aveau să se mai modifice prin copiere si transmitere. Plan imuabil de referință, textul tipărit a fost condiția instituirii veritabilei dezbateri a problematicii istorice, beneficiind de marturii stabile, cu un substanțial surplus de veridicitate. De atunci s-a putut dezvolta cu adevărat simțul istoric, factor constituent al uneia din viziunile fundamentale asupra lumii și societății.

Simțul istoric nu este numai așa cum simplist se crede , el înseamnă, cum de altfel îl înțeleg toate spiritele cultivate, intuiție permanentă a realității devenirii. În această perspectivă, simțul istoric se conjugă, în ultimă instanță, cu sentimentul actualității și fundamentează nu atât curiozitatea omului pentru trecut, cât tentația sa de a-și scruta viitorul pe baza experienței, de a antecalcula șansele sale. Se poate deci reveni cu insistența la aserțiunea că, pe măsura apropierii de epoca noastră, „informarea a devenit o utilitate și o funcție socială majoră, iar cultura nu mai reprezintă atât sinteza creației spirituale realizate până la noi, cât comunicarea directă între noi și procesul creației de valori – în cel mai larg

sens al acestei ultime noțiuni – în vremurile în care trăim.

În sensul acestei concepții pe care, oricât ne-ar indispune la o prima impresie, nu o putem respinge decât în parte, eventual amenda, presa încetează de a mai fi considerată ca un fenomen al culturalizării maselor; ea se instalează în cultura pe plan de egalitate, poate chiar în poziție de avangardă, în raport cu celelalte componente ale ei și conferă culturii contemporane una din notele specifice : dinamismul, căutarea febrilă, nu doar a aprofundării și diversificării cunoașterii, ci mai ales a căilor de difuzare și aplicare în viteză a adevărurilor descoperite și a valorilor create”.

Conform opiniei lui Vasile Ilincan, „un argument frecvent și cu îndreptățire invocat în favoarea locului pe care îl ocupă presa în istoria modernă și în conștiința contemporaneității este acela al constantei sale angajări în lupta pentru libertatea cuvântului si alte drepturi democratice. Multe voci s-au făcut auzite in acest sens încă de acum vreo doua secole, de când presa a început a se impune opiniei publice prin autoritatea ei, iar la rândul lor acele voci au contribuit la a-i impune prestigiul. Charles Fox, considerat cel mai mare lider al opoziției din Anglia din toate timpurile, afirma că este una din supremele datorii ale omului politic aceea de a oferi cetățenilor mijloacele pentru a-și forma o opinie”.

Contrar celor ce suntem înclinați să credem despre efectele relației jurnal-cititor, anume ca ea este o sursă de „stres”, presa este un agent psihoterapeutic în societatea de azi. Lectura presei , este, chiar dacă pare greu de admis, un factor de reechilibrare psihică. Ea oferă o compensare pentru viața monotonă din cotidian și determină orientarea conștiinței individului înspre apartenența la un grup social, politic, profesional, la diverse comunități și asociații, la un sistem de idei, de preferințe. Astfel, putem afirma cu tărie că această orientare incită individul să iasă din izolare, să participe la viața colectivității. Jurnalistica a fost instrumentul celei mai mari mișcări „de stânga” din istorie . A creat o masă de cititori, reducând drastic numărul celor din categoria „analfabetismului relativ”, adică al persoanelor care, deși capabile să citească, nu o făceau: fie ca n-aveau mijloace de a-și procura cărți, fie că n-aveau timpul necesar pentru lectura acestora și nici pregătirea aperceptivă pentru a o aborda. Tuturor acestora, jurnalul le-a devenit o lectură accesibilă din toate punctele de vedere, materiale și intelectuale. A creat în rândurile lor o cultură medie, o „mentalitate subliterară” , cum i s-a spus, care, în pofida desconsiderării sale întinse și persistente în cercurile elitare, s-a dovedit o treaptă utilă în dezvoltarea culturii propriu zise.

După ce au reușit a acredita dreptul de cetățenie al presei pe teritoriul lumii contemporane și influența exercitată de ea asupra instituțiilor politice democratice și vieții publice în general, cercetările privitoare la dezvoltarea mai recentă a jurnalisticii constată ca în ultimele vreo șapte-opt decenii ea prezintă vădite aspecte de criză. Nu de una financiară, ci de una de conținut, de opțiuni, de metode, traducându-se într-un spirit hipercritic, se apreciază, față de toate valorile și instituțiile consacrate și, oarecum surprinzător, față de cele ale democrației politice. Ceea ce „ziarul de 1 penny” din secolul trecut întreprindea în lumea interlopă, dezvăluind diferite situații, presa de acum s-ar zice că extinde cu titlu permanent și cu voluptate asupra instituțiilor, grupărilor și personalităților influente și diriguitoare.

De aici reacția acestora din urmă și a categoriei conservatoare din opinia publică de a incrimina presa, atribuind aceste porniri anarhice ambițiilor vulgare ale unor jurnaliști veleitari, dornici de a epata, poate de a profita bănește, sau aflați în serviciul vreunor interese și cercuri oculte, ce si-ar fi făcut o obișnuință din a alimenta o criza de încredere, o derută morală generalizată. In fapt, manifestările acestui gen de criză aparțin unui substrat socio-mental apărut încă demult. Fără a putea discuta aici motivațiile acestuia, constatăm doar ca el s-a reflectat în mentalitatea societății moderne, cu intensitate mereu sporită, iar presa i s-a adaptat.

În timp s-a dezvoltat ideea că din antichitate până în secolul al XVIII-lea, Europa (cu excepții individuale) crease o cultură de consens, adică una care acceptă și aprecia valorile create de ea însăși, invitând la adeziune față de acestea. In același secol „al Luminilor” însă, în cultura occidentală a început să se înfiripă „o intenție subversivă”, ea n-a însemnat numai arhicunoscutul exercițiu critic la adresa clasei social-politice și morale, ci oferta unei baze permanente de pe care intelectul să poată judeca și drămui cultura al cărei produs era el însuși. A rezultat astfel un „tip de cultură oponentă” (adversary culture), născută în matricea raționalismului modern și răspândindu-și disponibilitățile combative pe o plajă foarte largă. E ușor de întrevăzut măsura în care prezentarea acestor idei a contribuit la încurajarea în rândul jurnaliștilor a sentimentului de criză, caracterizat prin deruta încrederii în sine. Zdruncinarea convingerii în obiectivitatea actului informațional a fost agravată de circumstanțe istorice bine conturate. Paradoxal, prima dintre ele a fost dezvoltarea democrației însăși, sau, cum s-a spus mai precis „expansiunea spațiului ei social-politic”.

Acordarea votului universal și a altor drepturi a provocat irupția unei mase de populație eterogenă în perimetrul privilegiat al vieții publice care, până către începutul acestui secol, fusese rezervat elitelor politice și intelectuale sau cel mult claselor de mijloc. Sociologii și politologii americani sunt aceia care insistat asupra cazului țării lor, în „spațiul politic legal” al căreia s-au aglomerat în secolul al XX- lea imigranți din toate rasele și națiile, minorități autohtone sau alogen. Înscrierea acestora în regulile jocului democratic a instaurat între elitele de ieri și noii veniți un echilibru intermitent, superficial, camuflând tensiuni surde ce se acumulau și izbucneau uneori, în aparență fără o motivație temeinică și cu o violență de nepriceput pentru o bună parte din opinia publică, nepregătită pentru înțelegerea noii stări de lucruri. Tensiunile apărute spontan s-au concretizat curând, de o parte a baricadei, în formularea de revendicări intempestive, închegate în programe demagogice vehemente , de multe ori cu motivații reale, și în genere refractare la replică.

Din partea opusă, au intervenit încercări de explicare, implicit de demontare a acestor predispoziții bătăioase. Printre altele, a făcut carieră teoria iraționalității organice a comportamentului maselor (Gustave Le Bon). Alții au fost tentați a se adapta tensiunilor și a trage profit pe urma lor, lansându-se în proclamarea de doctrine totalitare, de dreapta sau de stânga. Erau tot manifestări ale iraționalității: negând zgomotos democrația, ele pretindeau monopolul puterii pentru un grup sau un individ, cu justificarea că arta conducerii statului rezida într-un act de iluminare sau de capacitate supradimensionată a unora de a pune în aplicare niște așa-crezute legi sociale. Iraționalul era astfel exorcizat, ridicat la rang de dogmă și i se căutau întrupări.

Într-o cuvântare rostită în 1929 în fața studenților unui colegiu, filosoful și juristul american Roscoe Pound făcea un proces aspru acestor tendințe, în expresiile lor cele mai variate. „Secolul al XX-lea este zguduit de pierderea sentimentului încrederii. Psihologia ne-a învățat să nu ne încredem în rațiune, în locul ei ni se propun aspirații inconștiente, dorințe refulate, impulsuri comportamentale de sorginte biologică… Neîncrederea în rațiune ne-a adus cu sine pe aceea în instituțiile publice. știința, cândva prețuită ca principal pilon al încrederii, ne îndeamnă astăzi să fim sceptici. Savanții ne vorbesc cu orgoliu despre dezamăgirile lor și nu mai cultivă iluzia în infailibilitatea cunoașterii științifice. Ei se întrec în a descoperi complexitate și întâmplare în locul simplicității și a ordinii pe care atâta vreme le

atribuiseră lumii”.

Bine cunoscutul jurnalist si politolog Walter Lipmann constata în 1920 în cartea sa Liberty and the News, existența unei crize a democrației, răsfrânte asupra presei în sensul insinuării încrederii în obiectivitatea actului informațional. „Când oamenii pierd controlul asupra faptelor , scria el, devin inevitabil victime ale propagandei … Punctul de referință al gândirii încetează a fi ceea ce este, deplasându-se către ceea ce se afirma ca este”. Lipmann completa prin aceasta sentință o imagine prin care exemplificase modul mecanismului democrației de a-și sustrage nivelul sau decizional de sub înțelegerea și controlul poporului. Marele public, afirmase el asista la o piesă politică asemenea spectatorilor din ultimele rânduri ale unei săli de spectacol în care, de afară, răzbate vacarmul străzii. Lor le scapă astfel multe replici rostite pe scenă și nu mai înțeleg intriga piesei și logica deznodământului ei.
Unul din evenimentele cele mai grav răspunzătoare de degradarea încrederii in corectitudinea informației de presa a fost primul război mondial. Pe parcursul acestei tragedii fără precedent, milioane de oameni au sesizat prăpastia dintre trăirea unei realități oribile și imaginea ei propagandistică. A rezultat criza morală acută prin care a trecut în anii ’20 „generația pierdută”, cum au numit-o literații și cineaștii. Demoralizarea si confuzia acestei generații au recrutat , se știe prea bine , batalioanele de marș ale doctrinelor totalitare. În preajma și în cursul celei de-a doua conflagrații mondiale, în relațiile încordate dintre puterea politică, presa și opinia publica, a survenit un intermezzo: o recrudescență a fenomenului de consens, mai intui pe considerente de securitate națională și colectivă, necesară câștigării victoriei, iar ulterior pe cele de menajare a echilibrului internațional precar, susceptibil a se prăbuși în catastrofa unei confruntări nucleare.

Această idilă forțată a luat sfârșit în lumea occidentală după vreo câțiva ani, în preajma lui 1960. Spulberarea ei a fost provocată de războiul Suezului, de incidentul U2, de criza rachetelor din Cuba, și cu deosebire, de războiul din Vietnam. În cazurile menționate, factorii decizionali au părut a fi adoptat poziții greșite sau ezitante, atrăgând după sine complicarea primejdioase a unor stări de fapte și de altfel delicate.

Dezacordul presei cu factorii puterii s-a revărsat din nou într-o contestație violentă, cu un spectru foarte larg. Se demonstrează iarăși cu patimă că urbanistica a creat și creează „slums-uri”, ca școala îndobitocește pe copii și le anihilează personalitatea, că medicina comite erori și provoacă infirmități, că psihiatria inventează pe bolnavul mintal, ca tribunalele tolerează sau chiar promovează injustiția, ca progresul tehnico-științific , în sine discutabil ca finalitate, otrăvește pe oameni și distruge mediul, iar intelectualii, savanții, nu sunt decât o castă de „noi mandarini”, infatuați și incapabili de a interveni salutar în soluționarea problemelor ce li se ridică în față. Este climatul dominant (deși nu absolut) în presa din ultimele decenii, dotat cu virulente valențe de contagiune la scară mondială.

Întrucât se constată că presa contemporană a intrat in rolul de reprezentanta a acelei ”culturi oponente” de care s-a vorbit, ca ea clamează din nou dictonul ca „nu poți avea dreptate cu guvernul”, se cuvine a scita un răspuns la întrebarea: „cat de real, de însemnat este impactul presei asupra mersului evenimentelor istorice?” Este oare calificarea ei, de acum banalizata, ca „a patra putere în stat” o certitudine, sau doar o hiperbolă retorică? Până nu prea demult, jurnalismul a crezut în forța sa. În parte, continuă să mai creadă. Au fost, de două secole încoace, evenimente ce au părut determinate de luările de poziție ale presei: căderi de guverne, schimbări de direcție ale politicii, crahuri în afaceri etc.; ele i-au făcut pe numeroși jurnaliști sa-si supraevalueze puterea. Relativ recent, pentru a evoca un caz eclatant, doi jurnaliști s-au putut flata că au provocat în SUA un cutremur politic si demisia unui președinte. Expansiunea colosală a presei ca agent de informație de masă, dimensiunea amețitoare a cifrelor sale de afaceri favorizează aceeași stare de intimidare în fața puterii și influenței sale, aparent decisive în a confecționa nu doar opinii, ci decizii și direcții de acțiune pe plan național și internațional.

Intuind dilema și voind ca printr-o parțială „retragere strategică” să prevină o înfrângere mai gravă, tot mai mulți jurnaliști au început să avertizeze împotriva încrederii excesive în posibilitățile presei de a influența hotărâtor mersul istoriei. Avertismentele lor revin asupra ideii ca atare, încrederea este de-a dreptul periculoasă, expunând pe cei ce o împărtășesc la îndepărtarea de realitate, la autocultivarea de iluzii. Întotdeauna, mai spun ele, când a părut că presa a exercitat o influență decisivă în determinarea unor schimbări în politica (sau în alte domenii publice), în „arriere-planul” acestor efecte s-au aflat tendințe și forțe mai puternice decât ale paginilor jurnalelor. În toate cazurile, presa a sesizat un proces, l-a conștientizat, a catalizat opinii preformate latente, dar ea niciodată n-a creat și n-a putut crea istorie după capul ei. Influența sa e de recunoscut, dar nu în proporția pe care o parte a ei și-o arogă.

Misiunea pe care presa ar fi bine sa se simtă chemată sa o îndeplinească în acest sfârșit de secol devastat de catastrofe și profund marcat de ele, ar fi, credem , aceea de a se concentra asupra reeducării morale, intelectuale și politice a oamenilor, renunțând de a-i mai dezorienta prin opera acelei secțiuni a ei care nu cunoaște alte scrupule decât lipsa de scrupule dictată de setea profiturilor. Dacă aspiră să fie a patra putere în stat, să ia aminte la magistrala sentință a lui David Hume: „Cea mai mare putere dată omului este aceea de a organiza gândirea altora”.

Instaurarea comunismului a însemnat pentru presa acceptarea și promovarea unui tip de discurs total neadaptat societarii civile si nevoilor sale de informație și de cunoaștere. În contradicție cu presa scrisă dinaintea comunismului, unii jurnaliști se transformau în propagandiști, iar scriitura lor era disimulată, mobilizatoare și falsă. Mesajele mass-media facilitau îndoctrinarea cu idei comuniste, eliminând aproape complet rolul sau de informare, de cunoaștere și de îndrumare a opiniei publice spre alte orizonturi înafara celui comunist, iar perioada de tranziție de la jurnalismul de obediență la cel de opoziție a avut dificultăți dintre cele mai diverse, de la cele de natură tehnologică, până la cele legate de mentalitate, greu de eradicat.

4. Cenzura în presa românească

             Printre caracteristicile regimului comunist asupra presei scrise, aspectul cel mai drastic îl reprezintă cenzura, fiind suprimat, chiar înainte de publicare, orice cuvânt, expresie a unei păreri, a unei idei în contradicție cu ideologia comunistă. Din nefericire, măsurile restrictive nu se impuneau doar în presa scrisă, cenzura și cenzorii de diferite specializări subzistau și în cinematografie, teatru, operă sau literatură, unde nici o carte, film sau alta operă artistică nu putea fi exploatată dacă nu primea viza de control.

            Poate sectorul cel mai afectat de cenzură îl reprezintă televiziunea și radioul, unde cenzorii erau cei mai numeroși. Faptul că, Televiziunea Română transmitea din anul 1959 un program de 81 de ore pe săptămână, iar după anii '80 a ajuns să transmită în jur de 14 – 30 de ore săptămânal, iar în grila de programe majoritatea emisiunilor erau politice și patriotice, demonstrează că mesajul transmis nu era altceva decât propaganda comunistă. Totuși, trebuie să menționăm că emisiunile de divertisment erau produse de jurnaliști cu talent, iar, în limita timpului disponibil, se transmiteau spectacole de teatru, emisiuni culturale și filme artistice care erau vizionate cu multă plăcere de către telespectatori. 

            Acest control al Partidului Comunist Român și mai cu seamă controlul exercitat de către Elena Ceaușescu, devine tot mai mare pe la mijlocul anilor '70, atingând proporții patologice în următoarea decadă. Era aproape imposibilă apariția unor mass-media alternative sau de opoziție, cele câteva tentative de a publica materiale critice la adresa autorității comuniste erau repede înăbușite, însă, cu timpul, oamenii au învățat să citească printre rânduri. Totuși, teama sancțiunilor sau a represaliilor de orice natură, îi conducea pe jurnaliști să își fixeze interdicții dincolo de cele impuse de autorități, îi conducea la autocenzură, iar o astfel de autolimitare reprezenta o amenințare mai mare pentru libertatea de exprimare și de informare.   

             În concluzie, posibilitățile cetățenilor  de a se informa corect, dintr-o sursă sau alta, erau infime, iar interdicțiile impuse, fie pentru împiedicarea apariției publicațiilor ilegale sau clandestine, erau exagerate. S-a ajuns până la neputința de a-ți procura o mașină de scris proprie doar cu aprobarea scrisă a autorităților. Este evident că, pentru introducerea doctrinei comuniste și a cultului personalității, Ceaușescu s-a folosit de toate mijloacele și tehnicile manipulării în masă și a reușit, ce-i drept și prin forță, să-și ducă la bun sfârșit strategia.

5. Limbajul de lemn din presa românească

           Despre limbajul de lemn se vorbește din ultimele decenii ale secolului nostru, iar în spațiul românesc, doar după revoluția din decembrie 1989. Fenomenul lingvistic este anticipat de către George Orwell în romanul O mie noua sute optzeci si patru  dar mai cu seama în eseul Politics and English Language si The Principles of Newspeak. Limbajul de lemn este o trăsătură a regimurilor totalitare și era utilizat în mod determinat pentru a masca realitatea și pentru a impune formelor de comunicare socială și membrilor societății, posibilitatea de ai manipula pe alții, de a le induce moduri de gândire conforme cu ideologia.

Ca subsistem al unei limbi, nonvorba, așa cum mai este denumită, desemnează elemente lexicale și unități frazeologice specifice, cu caracter de expresii fixe și clișee, ceea ce oferă o minimă transparență și o exprimare codificată. Astfel, prin receptarea și utilizarea frecventă în diverse mijloace de comunicare, se ajunge la anihilarea gândirii maselor receptoare si supunerea lor unei sugestii colective. Totuși, acest stil de lemn nu a fost folosit doar de regimurile totalitare sau de factori de putere, îl întâlnim și astăzi în discursurile politice din tari democratice, unde politicienii evita prin limbaj sa spună adevărul, îl ocolesc. Cert este că, în societatea românească, acest blestem lingvistic a dăinuit ani de zile după extirparea comunismului și îl întâlnim, de multe ori și în mass-media, chiar dacă sub o formă mai nouă, sau în anumite profesii, unde sunt reproduce mecanic fraze prefabricate care ne dau impresia unei cunoașteri superioare, când de fapt, acele expresii sunt lipsite, aproape complet, de informații. Chiar si cu mult timp în urma, limba de lemn era folosită, dintr-un motiv sau altul, în diferite situații.

Dramaturgul I.L.Caragiale ne-a dăruit o amplă descriere, parodiată ce-i drept, asupra societății în care trăia, societate plină de franțuzisme și expresii fără sens, o societate în care personajele vorbeau despre exact ceea ce le lipsea. De fapt, dacă analizăm bine situația, limbajul de lemn este etern și universal, căci până și Platon, în urma cu 400 de ani înaintea erei noastre, scria si îi ironiza pe sofiști cu ale lor "vorbe în vânt". 

           Fiind cel mai puternic instrument de influențare a opiniei publice, mass-media a jucat un rol foarte important în transmiterea noului limbaj si educarea maselor prin intermediul acestuia. O ultimă remarcă asupra situației presei înainte de '89, dar nu cea mai Putin importanta, ar fi cadrul legislativ, care, sintetizat, reprezenta dependența totală a mass-mediei față de politica PCR. Din Legea Presei tragem câteva concluzii, și anume, faptul că întreaga scriitură jurnalistică avea o tematică direcționată și concretizată în misiunea de făurire a "societății socialiste multilateral dezvoltate", ceea ce elimină posibilitățile de exprimare jurnalistică, îngrădite mai ales în genuri comparative si comentative. Articolul al doilea din Legea Presei stabilește raporturile presei cu partidul, unde întreaga activitate a presei era direct subordonata si controlata de PCR, fapt ce cultiva în rândul maselor conștiința socialistă, iar prin îndoctrinare creștea treptat nivelul de cunoaștere a ideologiei comuniste în rândul populației.

           Odată cu revoluția, mass-media a contribuit pe deplin la orientarea publicului și informarea lui asupra noului sistem politic si anume, democrația. Sarcina era grea, complexă și nouă pentru jurnaliștii proaspăt ieșiți din controlul comunismului.

6. Situația presei românești după 1989

         Perioada 1990-1996 se dovedește o perioadă grea pentru mass-media, pentru că o data cu abolirea comunismului, jurnaliștii sunt presați să găsească soluții la probleme care parca nu-și găseau rezolvarea, probleme de ordin economic, ivite pe neașteptat, sau probleme de ordin deontologic, necesare într-o societate democratică. Cu suișuri și coborâșuri, mass-media în perioada postcomunistă s-a dezvoltat haotic, datorată în mare parte necunoașterii, neprofesionalizării meseriei de jurnalist.

După anul 1989 presa scrisă se diversifică și este caracterizată prin creșterea subiectelor tratate, a titlurilor si a tirajelor, fapt ce demonstrează atât nevoia jurnaliștilor de a scrie neînlănțuiți, cât și nevoia cititorului de a afla noi tipuri de idei și noi informații. Astfel, presa scrisă se dezvoltase cel mai repede, apăruseră peste o mie de publicații noi, atât la nivel național cât și local, iar subiectele abordate erau diverse, de la cele din domenii specializate pentru cititorul intelectual, până la cele satirice sau pornografice, pentru un public larg. Acest fapt era benefic pentru o societate în drum spre democrație, căci îi stimula pe oameni să se comporte și să gândească diferit față de până acum. Tot atunci se diversifica si genurile jurnalistice, iar discursul mediatic se putea transmite prin mai multe posibilități, de la critica și comentariu la anchetă, adică la un jurnalism de investigație notabil ceea ce face din noul jurnalism o producție mai serioasă și mai credibilă.

          Totuși, presa scrisă a avut de înfruntat mari probleme de ordin economic, datorită creșterii prețului la materie primă, impozitelor și a costurilor la investiții, multe publicații apăreau peste noapte ca ciupercile și puține reușeau să supraviețuiască. La această problemă se adaugă salariile mici și asimetrice acordate cu deosebire celor cu funcții mici și diminuarea treptată a formelor de sprijin direct sau indirect din partea statului. În aceste condiții, apare pentru prima data ideea formei de proprietate, astfel se consemnau două tipuri de proprietate, cea de stat, existentă ca și până acum, si cea nou înființată, proprietatea sectorului privat, care va deveni cu timpul cea mai eficientă. Tot sistemul economic precar a afectat mass-media si din punct de vedere tehnologic, unde metodele de productivitate erau cu mult depășite, și pentru adaptarea la cerințele occidentale, costurile erau mult prea mari, deși participarea cu capitalul străin exista, era totuși slabă.  

          Proaspăt ieșit din ghearele cenzurii si a limbajului de lemn, jurnalismul post-revoluționar urma să parcurgă un drum spre profesionalizare și specializare, un drum al autodefinirii, atât ca și o profesie cât și ca o știință, prin coduri etice și limbaje noi specifice.

         Mult timp după revoluție, în mass-media existau jurnaliști din generația veche, care încă foloseau, prin modul de prezentare a informațiilor, limbajul stereotip, hibrid, al fostului regim. Chiar dacă apetitul de lectură a publicului era ridicat, cititorii erau saturați de mesajele și formulările orweliene, iar problemele de ordin economic, ce îi obstrucționau ritmul normal al dezvoltării, au făcut ca, o mare parte din cititori să își piardă încrederea în presa scrisă și să se orienteze spre audiovizual. Astfel se explică faptul că în 1990, în privința tirajelor, ziarele ca Adevărul și România Liberă apăreau în 1,5 milioane de exemplare zilnic, iar în 1992 pentru aceleași ziare s-a semnalat o scădere rapidă, între 200.000 și 250.000 de exemplare pe zi.

          Aspectele explicate până acum, dar și faptul că în jurnalismul românesc post-revoluționar există o avalanșă de tineri jurnaliști mai mult sau mai puțin specializați, au dat prilejul mass-media să-și înceapă procesul de autodefinire și autoprofesionalizare, mai exact, au dat prilejul de a se forma într-o instituție specializată. Astfel, ei trebuiau, întâi de toate, să-și concentreze sarcinile și îndatoririle într-o nouă lege a presei și într-o serie de coduri etice și deontologice ale meseriei. 

         Perioada 1990-1996 a satisfăcut în parte nevoia de legi noi, liberale și democratice, adică noncomuniste. Au fost adoptate doua legi majore, și anume Legea Audiovizualului și Legea Radioului și Televiziunii care reglementau acordarea licențelor de difuzare pentru radio și televiziune, regulamente privind publicitatea, tratarea alegerilor, sau afilierea și crearea de rețele. Totuși, chiar dacă în acea perioadă se făcuseră progrese din punct de vedere legislativ, multe dispoziții nu erau puse în aplicare la începutul anului 1996, fapt ce demonstrează conducerea arbitrară, supusă manipulării politice, directe sau indirecte de către putere.

         Din punct de vedere etic, deontologic și stilistic, jurnaliștii trebuiau sa-ți modeleze comportamentul în conformitate cu pregătirea modernă, occidentală, să-și fixeze "agenda" opiniei publice ți obiectivele jurnalistice, adică să treacă de la jurnalismul rutinier tradițional, îndoctrinat, limitat tematic ți încorsetat stilistic, la știința și tehnologiile moderne din țările occidentale. Chiar dacă, datorită potențialului, multe lucruri au fost îmbunătățite, și anume îmbogățirea scriiturii prin subiecte noi sau diversificarea genurilor și stilurilor jurnalistice, practicarea acestei profesii în spațiul românesc, mai avea multe de învățat. În aceasta situație, s-au înființat noi școli și universități cu profil jurnalistic, publice sau private și mulți absolvenți de licee s-au orientat spre acestea, prilej cu care, formatorii în jurnalism au reușit să recupereze decalajele rămase din perioada comunistă. Astfel se făcuseră progrese din punct de vedere lexical și stilistic, se definiseră conceptele și sistemul mass-mediei prin tehnici de redactare, prin realizarea funcțiilor socio-culturale și definirea efectelor comunicării de masă, iar după o perioadă de aproape zece ani, jurnalismul românesc devenise o profesie dar și o știință cu statutul, condițiile și obiectivele ei bine conturate.

        Chiar dacă jurnalismul românesc a întâmpinat probleme, atât în timpul comunismului, cât și în perioada precedentă, a reușit, într-un fel sau altul sa-și  îndeplinească rolul de a patra putere în stat, a reușit să educe și mai mult să ajute, la schimbarea mentalităților și comportamentelor cetățenilor. Perioada de tranziție s-a dovedit dificilă, însă mass-media de azi reușește să răspundă la întrebările publicului și să le dea soluții. Dar mai mult de-atât, prin acea perioada de tranziție, de evoluție forțată, mass-media a contribuit la orientarea si înțelegerea opiniei publice asupra noului sistem democratic.

Capitolul II

PRESA MILITARĂ DIN ROMÂNIA. ISTORIC ȘI EVOLUȚIE.

Prima publicație militară în limba română

Perioada de glorie a oastei românești va apune începând cu Mihai Viteazu, Radu Șerban, Matei Basarab și Constantin Șerban, aceștia fiind considerați de către istorici „ultimii domni militari”, de Acum încolo turcii vor impune pe tronul țărilor române doar domnitori obedienți cărora le erau suficienți câțiva slujitori cu atribuțiuni de gardă personală, poliție și îndeosebi de adunare a birurilor.

Numai după ce Napoleon Bonaparte va zdruncina din temelii înțelegerile oculte ale superputerilor vremii, deja uzate de trecerea secolelor, între care și Imperiul Otoman – se va revigora și sistemul nostru militar. După creșterea Rusiei, când otomanii vor pierde terenul la gurile Dunării și mare parte din bazinul Mării Negre, românii vor redobândi privilegiul de a avea o armată proprie, inclusiv posibilitatea de a-și instrui ofițerii și de a fabrica anumite categorii de armament și munții.

Întâmplător sau nu abia de acum se va putea vorbi și despre presa militară, care s-a născut odată cu noua armată română, s-a dezvoltat și s-a modernizat în ritm cu aceasta și a decăzut concomitent cu ea.

Novitale de la armie – „Experimentul” Asachi

În primăvara anului 1829, Gheorghe Asachi, tipărea primul buletin militar din istorie în limba română (păstrat în colecții), intitulat Novitale dela armie. Termenul acesta de foaie militară sau buletin militar va apărea formulat în presa noastră ceva mai târziu, în perioada premergătoare Războiului de Independență, dar nu există dubii că Asachi, atât una dintre mințile luminate ale epocii sale cât și mai ales un boier cu rang militar, demnitar de stat știa ce face și, mai ales, în acele triste vremuri pentru poporul român – nevoit să suporte dominația a două dintre cele mai nefaste imperii pentru destinul său istoric, rus și otoman. În condițiile grele în care pană și o poezie era greu de publicat dacă nu era pe placul celor de la putere Gheorghe Asachi scoate la Iași nu mai puțin de trei numere din Novitale dela armie, buletin cu caracter cert militar atât prin denumire, siglă cât mai ales prin conținut.

Pentru a reuși în demersul său Asachi a apelat la o adevărată stratagemă reușind să păcălească autoritățile. La 20 februarie 1829 Gheorghe Asachi a solicitat să i se permită editarea periodicului Albina românească , care din punct de vedere al conținutului se angaja să aibă știri culese din publicații oficiale iar știrile de pe front urmau să fie introduse numai în conformitate cu indicațiile guvernului. Sub pretextul de a populariza operațiunile militare rusești din Balcani Gheorghe Asachi forțează nota și publică în deschiderea Albinei românești, ca numere de încercare un buletin pur militar.

Prin editarea sub plină stăpânire rusă a trei numere din buletinul Novitale dela armie, publicație cu caracter militar incontestabil, vel – aga Gheorghe Asachi este considerat întemeietorul presei militare din Moldova și implicit din România.

2. Presa militară din România voievodală

Chiar dacă după apariția novitalelor nu a mai existat vreo încercare de acest gen au existat totuși cel puțin trei militari cu inițiativă gazetărească, aceștia sunt: Mihai Kogălniceanu, C.A.Rosetti și Nicolae Bălcescu.

Mihail Kogălniceanu (1817 – 1891), om politic, istoric, făuritor de gazete și autorul unei opere de cert interes științific – este încadrat în armată pe funcția de aghiotant domnesc și trimis în misiune în Franța ca însoțitor al beizadelelor voievodului Mihail Sturdza, moment care marchează intrarea sa în istoria reportajelor de călătorie prin relatarea în scrisorile trimise către tatăl său a tot ce a văzut de-a lungul drumului până în Occident și ce a trăit acolo. Lui Mihail Kogălniceanu i se datorează și redactarea revistei Dacia Literară (30 ianuarie 1840, Iași)

C. A. Rosetti (1816 – 1885), celebru revoluționar pașoptist, ziarist, tipograf și om politic – sublocotenent și aghiotant al domnitorului Alexandru Ghica a fondat Românul în anul 1857, publicație reprezentativă a timpului, tipărit într-un tiraj de 4000 de exemplare și interzis în Austro – Ungaria.

Nicolae Bălcescu (1819 – 1852), istoric militar, scriitor și om politic. Descendent al unei familii boierești în anul 1838 se înrola ca voluntar în armată cu gradul de iuncher, ocazie cu care a organizat în cazarma Dudești o școală pentru soldați. Își aprofundează studiile istorice și scrie „Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum”, are un rol deosebit în revoluția de la 1848.

Primul oficios al armatei principatelor unite

La 23 iulie 1859, de sub pana locotenentului de artilerie în demisie Grigore Lipoianu apare Observatorul Militar, ziar politic și literar, tipărit cu scopul de a fi citit nu doar la București, de către ofițeri ci difuzat în întreg cuprinsul Principatelor Unite, având un tiraj de cel puțin 500 de exemplare.

Considerat primul periodic militar din România și printre primele publicații militare de opinie din lume, Observatorul Militar rămâne unul dintre ziarele destul de complexe și complete care apăreau în București până la acea oră, prospectul fiind semnat de colonelul Ion Voinescu, nume cu greutate în societatea militară dar și culturală a capitalei. Primul număr a fost imprimat în tipografia lui C.A.Rosetti, în caractere semichirilice, după care a apărut regulat o dată pe săptămână, tematica fiind axată pe evoluția științei și artei militare pe plan național și internațional, pe instruirea trupelor, pe tactică, informații militare interne și externe, armament și tehnică de luptă etc.

A rezistat până la 3 decembrie 1859, editorii fiind obligați să abandoneze proiectul deoarece articolele care atacau fenomenul corupției din mediul militar începuseră să deranjeze. În ciuda acestui fapt ideea ca armata să aibă un ziar al ei a prins și peste trei săptămâni a apărut Monitorul oastei, ”primul ziar oficial al armatei noastre”.

Primul ziar militar oficial al armatei române. România militară

Ziarul oficial al Țării Românești, și imediat mai apoi al Principatelor Unite (de la 18 iunie 1860), respectiv al României a fost nu Observatorul Militar ci Monitorul Oastei , fondat în 6 februarie 1860, inițial cu apariție săptămânală, apoi bilunară și lunară, la București. Și-a încetat apariția în anul 1946. Din 1934 se subintitula publicație periodică oficială militară, abordând o relativ vastă tematică, de la înalte ordine (porunci de zi), de decizii ministeriale, chestiuni administrative și de personal, până la legi și regulamente militare.

România militară

Apreciată drept cea mai importantă publicație a armatei apărută în timpul domniei lui Al. I. Cuza, însă cu o denumire mai mult decât provocatoare la acea vreme, a fost România militară, revistă generală lunară de stiință, artă și istorie militară, format 16×22 cm, 128 pagini. Rostul României militare și condițiile în care a fost posibilă tipărirea acesteia reies din prospectul primului număr care vorbește de la sine: ,,Cu cât regimul politic al unei nații devine mai liber, cu atât organizarea sa militară trebuie să fie mai tare. Acest adevăr este recunoscut astăzi de toți românii, de aceea într-un glas ei cer organizarea unui sistem capabil d-a apăra înăuntru legea, ordinea și dreptul și-n afară naționalitatea”. Prin urmare, revista avea misiunea de „a aduna și a cerceta instituțiile vechi militare ale Patriei, instituții ce au făcut atâtea veacuri gloria României și ne-au asigurat existența,,.

Tot în primul număr al României militare, și nu tocmai întâmplător, se află și articolul intitulat Drumurile de fier considerate ca linii de operații militare, semnat de Gheorghe Slăniceanu, care prefigurează, de fapt, înființarea uneia dintre cele mai dificile specialități ale armatei române, ulterior devenită armă, și anume căi ferate – cu subdiviziunea ei transporturi militare (apărută în 1875), rămasă în istoria recentă, din păcate, drept prima armă desființată după ieșirea discretă a României din Pactul de la Varșovia și începerea cochetării cu NATO. România militară nu reprezintă doar cea mai prestigioasă revistă pe care a avut-o armata română vreodată, ci și o mare provocare pentru acea vreme. Mai exact, faptul că, deși țara nu era independentă, dar revista și-a zis România…, este considerat un act de mare îndrăzneală, semnalat și comentat ca atare de către teoreticienii presei militare de mai apoi. Totodată, România militară este prima publicație militară de la noi premiată la nivel internațional, în Franța, cu ocazia Expoziției generale de la Paris (1900), când a obținut medalia de aur „pentru valoarea intelectuală și ideile interesante susținute în paginile ei”. De domnia lui Cuza se leagă, prin urmare, apariția unuia dintre cele mai importante ziare particulare destinate armatei – Observatorul militar, 1959 -, editarea primei publicații militare oficiale românești – Monitorul oastei, 1860 – și, nu în ultimul rând, debutul celei mai prestigioase reviste de artă, știință și cultură militară din întreg secolul al XIX-lea românesc – România militară, 1864.

Presa militară și războaiele românilor

Detronarea popularului voievod Al. I. Cuza și „înlocuirea” sa cu un alt ofițer, cunoscut azi sub numele de Carol I de România (1839-1914), au deschis o nouă pagină de istorie națională, nu mai puțin importantă și benefică pentru țară. Pe acest fundal, cu atât mai mult cu cât numărul militarilor este, de acum, în creștere, deși cu mari sincope și fără o frecvență care să impună o anumită constanță în rândul cititorilor, presa militarilor își continuă dezvoltarea. Astfel, chiar la câteva luni de la urcarea pe tron a lui Carol I, la 1 august 1866, într-o zi de luni, iese de sub tipar foaia militară Luptătorul. Publica extrase din Monitorul oficial cu privire la armată, respectiv militari (decrete și ordonanțe domnești, decizii ministeriale, proiecte de lege precum cel privind organizarea puterii armate în România etc.), probleme de justiție militară, informații de larg interes. Totuși există un anume gen de publicație care, o dată inaugurat primul număr, în 1864, își menține relativa continuitate, anume Anuarul militar al oastei române, sau, mai simplu, Anuarul armatei române.

5.1.Presa armatei regale

Moment politic de mare prestigiu în plan european, ziua de 10 mai 1881, când România s-a declarat și a fost recunoscută ca regat, marchează intrarea într-o nouă etapă istorică valabilă inclusiv pentru presa militară.

5.2. Presa veteranilor de război

Săptămânalul Veteranul, organ al veteranilor cu ilustrații militare, a apărut, inițial, în toate duminicile, în București, în format 27×36 cm, 4 pagini, fondat fiind în anul 1884 de către căpitanul Constantin M. Moroiu. Începând cu numărul 15/8 septembrie 1885, devine organ al intereselor militare, mai apoi organ indipendent și imparțial al intereselor militare și naționale, apărând miercurea, vinerea și duminica. Din 6 iulie 1886, Veteranul își schimbă formatul în 32×47 cm, dar și subtitlul, de acum devenind organ independent și imparțial al intereselor militare, naționale și antisemitic, reapărând ca și prima dată, doar duminica.

5.3 Prima „societate” profesională a jurnaliștilor militari

La scurtă vreme după Războiul de Independență, în paralele cu „plutonul” de gazetari militari încolonat deja sub Carol Davila, se conturează un altul a cărui valoare profesională fusese probată sub zidurile Plevnei. Aproape concomitent cu punerea la cale a reapariției seriei a doua a revistei România militară, acest grup de ofițeri avea să fondeze, în București, societatea Publicațiunile militare (1889), reorganizată, în 1892, sub denumirea Cercul publicațiilor militare, care a editat un buletin săptămânal, mai apoi, din 1896, unul lunar, în scopul informării ofițerilor cu literatura militară europeană și națională de ultimă oră.

Revista armatei fusese înființată de către colonelul Alexandru Tell, și a apărut lunar, uneori și bilunar (pe 10 și 25 ale lunii), până în 1914. Ca tematică, aborda în principal probleme de strategie, de tactică și organizare militară, informații despre armatele străine, dezbateri pe marginea regulamentelor, bibliografii și traduceri, informații privind marile manevre.

5.4. Presa de război românească

La o lună de la intrarea în Primul Război Mondial, mai precis la 11 septembrie, 1916, avea să apară, în București, prima publicație oarecum similară celor editate de armatele moderne ale Europei acelui timp. Ivită din necesitățile obiective nu neapărat ale războiului, ci mai degrabă din instinctul unor profesioniști ai condeiului școliți prin Franța și Germania, și care va fi adresată acelora care duceau greul măcelului, în speță soldaților. Este vorba despre săptămânalul Gazeta ostașilor. Era un „ziar de front” apărut în doar două numere, la inițiativa armatei, redacția fiind încadrată cu personalități marcante ale spiritualității românești la acea oră: Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Ion Minulescu, Octavian Goga și Onisifor Ghibu.

”Rostul acestei prime gazete ostășești, se preciza în articolul-program, era ca soldații noștri de pe front să-și găsească hrana lor sufletească, să le aducă vești și răvașe de pe la casele lor, să le dea lămuriri și sfaturi de-ale vieții ostășești și să le însemne vitejiile, spre știrea tuturor”. Pornită sub auspicii bune din punctule de vedere al profesioniștilor care trudeau la apariția ei, această indispensabilă ”hrană pentru sufletul soldaților” avea să iasă din joc, nu mai târziu decât după cel de-al doilea număr.

6. Primul cotidian al armatei române

După apariția sporadică a altor câteva publicații, în anul 1917, pe 2 februarie, apare la Iași cea mai titrată publicație de război a armatei române de până atunci, și, totodată, primul cotidian militar din istoria presei noastre intitulat România. Meritul înființării acestui ziar îi va reveni în mare măsură generalului Constantin Prezan, care va conștientiza nu numai importanța unui astfel de mijloc în situația mai mult decât disperată în care ajunsese în acea oră armata română, ci va avea și forța de a-l materializa. Acest proiect a fost realizat la inițiativa gazetarilor și scriitorilor de profesie care întocmiseră un memoriu în acest scop, despre care amintește Sadoveanu în raportul rău către Marele Cartier General înaintat la 11 februarie 1917.

Referitor la scopul în sine al cotidianului, rolul său și obiectivele urmărite, în mare parte acestea sunt explicate chiar de Sadoveanu în raportul din 2 ianuarie 1917, în care se nota: „s-a avut în vedere în vedere, fără îndoială, că o asemenea publicație trebuie să tindă a ridica moralul soldaților și al populației civile, căutând a risipi infiltrațiile veninoase ale spionilor și colportorilor de știri false. In felurite rubrici ale gazetei ar urma deci să se trateze între alte chestiuni incidentale cam acestea: a) ideea biruinței noastre; b) combaterea propagandei germane; c) cruzimile nemțești; d) raporturile cu aliații noștrii, strângerea legăturilor dintre ei și noi, f) solidaritatea națională în legătură cu participarea întregului popor, prin toate mijloacele, la acest război; g) lupta împotriva dușmanilor interni; h) țăranul soldat și binefacerile acestui război cu privirea la dobândirea dreptului definitiv potrivit cuvântului regesc; i) educația urei împotriva inamicului cotropitor; j) situația militară pe frontul nostru și al aliaților; k) un foileton-cronică cu subiectul de preferință militar, impresii și povestiri de pe front etc. Pe lângă aceste rubrici gazeta ar mai cuprinde părțile obicinuite ale tuturor gazetelor zilnice, știri amănunțite ale zilei, informații, comunicate, telegrame, extractele interesante din presa străină. In sfârșit o ilustrație în armonie cu propaganda și tendințele ce urmărim”

Din acest raport, se deduce că, armata română nu avea mai nimic pregătit pentru tipărirea unei publicații de front, nici cerneală, nici hârtie și nici mână de lucru specializate pentru activitatea efectivă de imprimare. Debutând, ca și celelalte publicații descrise anterior, tot sub zodia improvizației și adaptării la situația de moment, România, avea totuși marea șansă că, dincolo de autoritatea conferită de faptul că, pe întreaga durată a conflictului, urma să fie patronată de Marele Cartier General, în plus, în materie de redactare a articolelor, beneficia de cele mai tari condeie ale momentului, adevărați maeștri ai cuvântului scris și rostit, un pluton cu adevărat de aur, cum nici o gazetă românească nu mai grupase în redacție ei până atunci, și nici nu va mai avea să o mai facă de acum încolo. Astfel, în afară de Mihail Sadoveanu, autoritatea incontestabilă încă de pe atunci a literelor românești și de Octavian Goga. Au mai combătut aici preotul militar Ion Agârbiceanu, poetul Vasile Militaru, scriitorii Barbu Delavrancea, Al. Vlahuță și Radu D. Rosetti, poetul George Tutuveanu, Demostene Botez, Eugeniu Goga.

Până la 6 martie 1917, România a ieșit în doar 2 pagini și în Formatul 40×54 cm, abia apoi în formatul mai mare, consacrat, de 47×64 și în 4 pagini, cum stabiliseră de la bun început artizanii ei. Prin urmare, de la soldați la generali, toți ostașii români se vor regăsi în paginile României, și nu este deloc o întâmplare că, aidoma unui veritabil propagandist și, totodată, reporter de front, deși va rămâne cunoscută mai degrabă pentru serviciile ei în domeniul sanitar, din numărul 14/15 februarie 1914 apare semnătura inconfundabilă a reginei Maria; articolul De la inima mea la a lor, un cald material despre soldații țărani care pleacă pe front urându-i să ajungă împărăteasă, mai exact „împărăteasa tuturor românilor”.

Ieșind din război cu fruntea sus, ca și armata română în final, demonstrându-și din plin utilitatea, de cu statut privat, România va continua să rămână mai departe cronicarul cotidian al crizei postconflict în care Europa, și odată cu ea țara întreagă, se va adânci în cel mult un an de acum încolo. În paginile ziarului sunt reflectate, între altele, știri despre lichidarea magazinelor de coloniale, de papetărie și de conserve, despre luptele în plină desfășurare, încă, ale bolșevicilor cu finlandezii.

În paginile ziarului România au fost relatate faptele de vitejie ale soldaților români, un loc aparte ocupând povestea Ecaterinei Teodoroiu, „eroina de la Jiu”, ridicată onorific la gradul de sub locotenent, a fost supranumită astfel datorită faptelor sale de vitejie, ca fiind prima femeie soldat din armata română. Cotidianul România va continua să apară și după război, dar articolele sale vor fi puternic cenzurate de către conducerea politică a vremii.

Publicații editate de serviciile speciale (de informații) ale armatei române

În anul 1915 prin înființarea Serviciului Știrilor Directe, armata române lua primele măsuri ferme de limitare a culegerii și dispersării secretelor militare. Acest lucru se va prin editarea unor buletine de informații. La începutul anului 1917, generalul Constantin Prezan a aprobat Instrucțiunile asupra organizării și funcționării Serviciului de Informații în care, pentru prima dată în armata română, a fost introdus un regulament clar și concis, cu capitole care arată scopul, organizarea și compunerea, atribuțiile și mijloacele, modul de efectuare a interogatoriului, analiza documentelor și a presei, precum și întocmirea buletinului de informații.

Presa militară a celui de-al doilea Război Mondial

Înainte de intrarea României în cea de-a doua conflagrație mondială, în contextul unei situații politice complicate, datorită presiunilor politice externe, publicațiile militare care apar cu un puternic caracter propagandistic. În condițiile în care România începe să piardă teritoriile recuperate în urmă cu 22 de ani, apar câteva publicații între care Prutul, Sentinela și Gazeta militară. Dincolo  de rolul lor pur informativ, toate publicațiile militare proiectate și lansate pe piață în anii celui de-al Doilea Război Mondial urmăreau cu deosebire întărirea moralului grav afectat al militarului român obligat peste noapte să evacueze în pas alergător teritoriile recuperate cu atâtea jertfe în urmă cu 22 de ani, fără a trage, măcar un foc de armă.

Prutul, ,,în realitate era o gazetă tipică de front pentru zona de frontieră, cea mai vulnerabilă, la vremea apariției ei, la propaganda inamică. Un fel de gazetă militară în rezervă, fiind activată la nevoie, în cazul de față la război.” Tipărită în format mare, a apărut la Iași, în ziua de vineri, 27 octombrie 1939, sub direcția avocatului Gheorghe Stati, director administrativ și redactor responsabil fiind căpitanul Dumitru Rusu. Având în cotidianul Prutul un vârf de lance, toate celelalte publicații militare Sentinela, Gazeta militară, Soldatul, (cu edițiile sale în limbile germană și italiană, Der Soldat, respectiv Il Soldato), etc., s-au implicat puternic în susținerea și ridicare moralului soldatului român angrenat în cea mai mare dintre bătăliile veacurilor. Unele, ce-i drept, precum Cei din linia I-a, revista Regimentului 7 Roșiori, fondată de locotenentul Corneliu Dabija în Iași, în vara anului 1940, dincolo de denumire nu vor spune mare lucru.

Altele, însă, cum ar fi Prutul – ziar care apăruse nu neapărat întâmplător tot în Iași, în ziua de vineri, 27 octombrie 1939 – și mai ales săptămânalele Gazeta militară (București, 3 noiembrie 1939) și Sentinela (București, 25 decembrie 1939) se vor constitui, într-un final, în adevărate și nesperate cronici ale acelor „ceasuri” de efectivă „zdruncinare a României și de sfâșiere a Neamului!”, cum se va exprima nu peste multă vreme, într-o „Proclamație către Țară”, transmisă la radio, dar fixată pentru eternitate și în pagini de ziar, generalul Antonescu.

Gazeta militară, organ independent în serviciul apărării naționale, ”ulterior tribună liberă” în serviciul apărării naționale, cu apariție săptămânală în București, din 3 noiembrie 1939 (până în mai, 1944), fondată de generalul Constantin Dona, simpatizant legionar, prefect al poliției, în Capitală, în timpul guvernării legionare din 1940.

Foaie propagandistică, Sentinela, scoasă de Carol al II-lea cam în aceeași perioadă cu lansarea bonurilor de înzestrare a armatei, a cărților poștale, a timbrelor și a celorlalte artificii menite să întărească pe ultima sută de metri șubredul buget al armatei, adică în momentul în care a simțit că România era izolată și în plină bătaie de săgeți, fiind următoarea pe lista de agresiuni a URSS, după ce aceasta încheie cu Finlanda. Era scoasă sub egida Ministerului Propagandei, condus atunci de Al. Bădăluță, apărând duminica la București, 8 pagini, format 32×48 cm. Se deschidea cu mesaje regale sau cuvântări, ordinele de zi către armată ale ministrului apărării, ale miniștrilor categoriilor de forțe, publicând inclusiv poezii patriotice, portrete de voievozi, povestiri eroice, memorii de război, sfaturi folositoare, calendarul soldatului, câte un articol per număr fiind semnat de un sold și mai ales de gradați. Sentinela a continuat să apară pe tot parcursul participării României alături de forțele Axei la luptele duse împotriva rușilor relatând pe un ton mai mult propagandistic evenimentele de pe front.

Într-un final, ca orice armă a unei forțe militare combatante, gazeta Sentinela a tras în plin atâta vreme cât inamicul s-a aflat la distanța convenabilă de baricada ei. S-a prăbușit odată cu armata română, la 23 august 1944. Practic, după ce ieșise regulat până la 20 august 1944, cum 23 august a picat la jumătatea săptămânii, avea să mai revină abia pe 3 septembrie, apoi încă trei numere, până la 24 septembrie 1944.

Un rol important în dezvoltarea presei militare în timpul celui de-al doilea război mondial l-a avut Mareșalul Ion Antonescu, el însuși fiind ziarist militar. Conștient de puterea cuvântului scris, în perioada cât el a comandat armata română au apărut cele mai mult și mai importante publicații militare de tranșee. Sentinela prin articolele publicate, s-a arătat tot mai curajoasă, nemai ocolind subiectul delicat al țintei noastre imediat următoare, anume trecerea Prutului pentru… „dezrobire” pe calea armelor, singura variantă posibilă, a Basarabiei și a Bucovinei. Pas cu pas de acum, soldatului român a început să i se inoculeze ideea că momentul acțiunii va veni cu certitudine, mai devreme sau mai târziu, un articol în acest sens fiind cel semnat de căpitanul Ioan Mailat în nr. 24/1 iunie 1941, pag. 5, „Armata română și evenimentele trăite de la 17 martie 1939 până azi”: …Hotarul României trebuie să fie pe Nistru la Miază-Noapte și Răsărit; iar în Vest la Poarta Someșului, așa cum ni l-au lăsat părinții noștri prin moartea celor 800.000 de eroi. Românii au lăsat în teritoriile cedate școli frumoase clădite prin sudoarea frunții noastre în cele mai îndepărtate sate pentru a se învăța românește și nu ungurește sau rusește. Armata va avea ca ideal, în viitor, să facă a nu se mai tângui românii, cântând „De la Nistru pân’ la Tisa, tot românu plânsu-mi-s-a”.

Cel mai reprezentativ, prin natura împrejurărilor, a fost – numărul 27/22 iunie 1941, pe copertă cu o grafică standard, de acum, intitulată „Camarazi în luptă”, inspirată din frăția de arme româno-germană. Ca un făcut, de parcă ziua atacului dezrobitor ar fi fost anume aleasă ca să se suprapună cu aceea a ieșirii de sub tipar a unei noi ediții a acestei gazete, „Sentinela” din această zi demonstrează că la nivelul conducerii, cel puțin, ziua declanșării ostilităților se știa suficient de exact ca să poată fi introduse apeluri solemne de cea mai acută actualitate, precum cel intitulat „Ostași ai României”, din pagina 2, nu atât de vibrant precum Ordinul generalului Antonescu din numărul imediat următor, dar suficient de explicit și, mai ales, mobilizator: „Sună goarna. Ceasul de plată și răsplată a sosit. (…) ÎNAINTE! Ne așteaptă frații îngenuncheați să le redăm bucuria libertății; ÎNAINTE! Dumnezeu e cu noi în lupta contra celor fără Dumnezeu; puterea e cu noi, victoria e a noastră; ÎNAINTE!”

Forțarea Prutului, însă, este redată destul de plat în presa militară a vremii, abia ulterior, în cărțile unor reporteri de front precum Drumuri de sânge. De la Prut la Odesa, a lui George Pâslaru (1913-1961), Ard malurile Nistrului, a lui Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992), și ale altora asemenea, apărute către finele lui 1941 și puse la secret, ulterior, de regimul comunist, epopeea și drama infanteristului român este surprinsă cât de cât la reala ei dimensiune.” Deocamdată, conform Sentinelei, …”În zorii zilei sortită să înceapă sfânta ofensivă germano-română, tunul prinde să bubuie înfricoșător de-a lungul Prutului, de la izvor la vărsare. Este clipa solemnă, în care se așteaptă ordinul atacului dezrobitor. Ochii tuturor scrutează zarea, cuprinzând întinderea pe care vor purta războiul dreptății românești. /…/ O companie de poduri metalice se afla sus pe Siret, debarcată într-un sat cu însărcinarea de a înainta în direcția Prutului”. Desigur, soldații noștri porniți ca să răpună hidra comunistă sunt altminteri foarte disciplinați, cu elan, animați de spirit de combativitate, ca și nemții, de altminteri, pe când soldații ruși, cotropitorii, sunt tocmai la polul opus, adică lasă impresia unor mercenari prost plătiți, obligați cu baioneta la coaste să se bată pentru o idee care nu le convine.

Aviatorii bolșevici, mai ales, sunt foarte slab instruiți, execută bombardamente la întâmplare, fără ca să aibă un obiectiv militar anume identificat, și sunt date câteva exemple la îndemână când aceștia și-au aruncat zecile de bombe fie asupra unui car nevinovat, cu boi, surprins aiurea, pe drum, și fără să-l nimerească, bineînțeles, fie au mitraliat, tot fără spor, vreun curier descoperit pe câmp. Dar, sigur, misiunea pentru aceste momente a presei militare este în primul rând una propagandistică și nu de consemnare curată a faptelor de arme, acestea vor avea spațiul lor atent rezervat ceva mai încolo.

Deocamdată, în numărul imediat următor asaltului Basarabiei (28/29 iunie), cu o grafică extrem de sugestivă pe coperta întâi – în care Prutul, transpus sub formă de lanț, este spulberat de baionetele româno-germane – apar documentele uzuale, de felicitare și de răspuns ale comandanților… supremi, regele și generalul Antonescu, mai exact, primul doar cu numele, evident, extrem de încântat de isprava trupelor noastre deși, cum s-a comentat ulterior, nu era chiar așa, întrucât aflase mărețul eveniment la fel ca românul de rând, adică din… ziare,,. 

Primele gazete militare comuniste (bolșeviste) de pe teritoriul României

Presa comunistă adresată militarilor avea să apară pe meleagurile noastre chiar din timpul Primului Război Mondial, când bolșevicii au pus mâna pe putere manipulând masele de soldați abrutizați de front, prin intermediul unor gazete tipărite, aproape, pe întreg spațiul imensului imperiu țarist și chiar mai mult, din Siberia până la Iași, deci inclusiv pe teritoriul românesc, dintre publicațiile acestea, amintim Vestnik Rumînskago Fronta, Izvestia „Rumcerod”, Respublicaneț, Ukraina ș.a. Acestea, desigur, nu aveau prea multe în comun cu eventualii cititori români (poate cu excepția celor de dincolo de Prut), numai că după stabilizarea situației, în speță după cucerirea puterii de către soviete, situația se va schimba radical în ceea ce ne privește. Mărturii a acestui fapt stau lucrările lui Ilie Ceaușescu – UTC și tineretul în armată și Publicistică militară în serviciul apărării naționale” de Constantin Antip, ambele apărute la Editura Militară, unde sunt descrise câteva dintre ziarele editate de P.C.R. special pentru militari, cu scopul atragerii acestora în șuvoiul luptei revoluționare: Viața ostășeașcă, Avangarda, Cuvântul soldatului, Goarna, Lupta ostășească, Tânără gardă, Asaltul antimilitarist, care cuprindeau rubrici permanente referitoare la soldați, scopul fiind inițierea și activarea celulelor comuniste în armată, cu rol instigator și, după cum se știe foarte bine acum, cu efect destructiv. Cele mai importante gazete au fost, deși pe termen scurt, Asaltul antimilitarist, organ antimilitarist al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist din România – editată special pentru soldați, în 1932, și care, sub pretextul îmbunătățirii regimului de viață din cazărmi, urmărea, de fapt, atragerea ostașilor la lupta revoluționară organizată – și Cazarma (care apărea și în ungurește), axată pe publicarea unor scrisori primite, chipurile, de la soldați, în care aceștia de plângeau de viața amară din cazarmă (bătăi, corvezi, carceră). Redactate rudimentar, la mașina de scris, multiplicate la șapirograf, aceste publicații aveau ca țintă nu doar recruții, ci și rezerviștii, indiferent de armă, dar în special dorobanții și jandarmii, nu în ultimul rând aviatorii, ca elemente cu știință de carte comparativ cu soldatul-țăran de la infanterie, adresându-li-se apeluri ca să nu participe, între altele, la acțiunile de reprimare a mișcărilor greviste muncitorești. Într-un plan, era vizată bineînțeles inclusiv destabilizarea armatei române prin sădirea otrăvii comuniste în cazărmi și pe câmpurile de instrucție, conform tacticii de mare succes care a funcționat în vremea bolșevizării armatei țariste, în 1917-1918. Majoritatea acestor publicații erau dirijate (finanțate) de Moscova, mulți dintre artizanii lor regăsindu-se în funcție cheie mai apoi, după 23 august 1944, în structurile de decizie politică, economică militară ale României.

Etalonul ziaristicii militare din perioada sovietizării României

Organ pentru cultură și educație ostășească, apoi organul central al oștirii, organul central al Ministerului Apărării Naționale (Forțele Armate), Glasul armatei a fost inființat la 15 iulie 1945 de către locotenent-colonelul – la acea oră – Dumitru Petrescu.

Glasul armatei, conținea, în mod obișnuit, 4 pagini, inițial fiind editat săptămânal (între 15 iulie și 16 septembrie 1945), apoi bisăptămânal. La 12 august 1946, ieșea de sub tipar ediția Glasul armatei cu numărul 100, motiv întemeiat pentru ministrul de război de atunci, generalul de corp de armată Constantin Vasiliu-Rășcanu, să-l citeze prin Ordin de zi pe armată (numărul 7/12) august 1946). Conform obiceiului vremii, practicat și de nemți în cursul războiului, cu această ocazie sunt recompensate, desigur, și cadrele, în speță ziariștii militari, pentru munca și devotamentul lor închinat binelui oștirii.

Începând cu numărul 3/martie 1953, deși abia apăruse la rampă cu noul nume, Lumina, cu trimitere directă la lumina care venea de la Răsărit, chipurile, Direcția Superioară Politică a Armatei constată că publicația ar trebui să poarte un nume ceva mai inspirat, și așa iese pe piață Viața militară, revistă de literatură și artă editată de Ministerul Forțelor Armate. Continuă revista Lumina, ca număr 3/martie 1953, care la rândul ei continuă Educația artistică (1947). Explicația schimbării bruște a noii denumiri după doar două apariții, formulată școlărește, spune că Direcția Superioară Politică a Armatei a constatat că publicația Lumina nu poartă o denumire corespunzătoare caracterului și conținutului ei. Pentru aceasta, DSPA a hotărât ca de la data de 26 martie 1953 să schimbe titlul revistei Lumina în Viața militară.

Apărarea patriei

Supliment pentru ostași, Organ central al Ministerului Forțelor Armate ale Republicii Socialiste România, apariție lunară, tabloid, 8 pagini, din care 4 la două culori. Primul număr a apărut în ianuarie 1972. Numărul din iunie 1972 a fost dedicat exclusiv Clubului Sportiv al Armatei – Steaua, care împlinea 25 de ani de existență, fiind realizat de un colectiv redacțional format din cei mai buni jurnaliști militari români de la acea vreme. ,,Scris pentru militarii în termen, se specifică în primul editorial, el (suplimentul, n.n.) se vrea un prieten și un tovarăș de arme al acestora, un ecou al gândurilor și sentimentelor ce-i animă, un interlocutor cu care să discute despre viață, despre idealuri și împliniri, astfel ca ei să se regăsească în coloanele lui cu munca lor, cu eforturile lor în posturile ce le sunt încredințate, cu preocupările lor pentru trecutul, prezentul și viitorul patrieri ce-o slujesc cu abnegație. […] O parte din coloanele suplimentului le punem la dispoziția creației literare și grafice a militarilor, creație circumscrisă în tematica pe care o promovăm…,, (Apărarea patriei).

9.3. Almanahul oștirii

A apărut în anii 1987-1989, sub îngrijirea redactorilor Vieții militare. În format 16,5×23,5 cm, copertă și interior color, hârtie velină, peste 250 de pagini, Almanahul oștirii începe cu de acum obligatoriul calup de articole și poeme omagiale dedicate Partidului Comunist Român, apoi Republicii – de la a cărei proclamare, la 30 decembrie 1947, tocmai se împlinesc patru decenii – și, bineînțeles, președintelui Nicolae Ceaușescu: un om pentru istorie. Punctul forte al almanahului va fi dat însă de prezența în paginile sale a unor condeie care au lăsat ceva urme în presa militară a acelor ani, printre care: Laurențiu Sfinteș, Ion Pelearcă, Petre Răileanu, Ilie Bâtcă ș.a.

Glasul armatei – Apărarea patriei

O altă publicație cu numele de Apărarea patriei continuă Glasul armatei de la numărul 17 (1701)/marți, 22 ianuarie 1952, Organul central al Ministerului Forțelor Armate ale R. P. Române, la acea dată redactor-șef fiind Gheorghe V. Zaharia. Apare tot la București, cotidian, între 1952 și până în 1965, format 42×61 cm, 4 pagini. Cu numărul 35(5739)/12 februarie 1965 până în 25 decembrie 1989, va fi tipărit săptămânal, inițial vinerea, apoi miercurea, în format tabloid. Adoptarea titlului Apărarea patriei se face în baza Ordinului Ministrului Forțelor Armate ale Republicii Populare Române numărul 5023/21 ianuarie 1952, prin care se subliniază că noua denumire exprimă mai bine înalta misiune a armatei noastre populare. Ziarul este decorat cu ordinul „Steaua Republicii Populare Române” clasa I. La acea dată, vând Vietnamul se afla în plin război, la fel și Coreea, plana primejdia unui nou conflict mondial, ca atare, se publică integral cuvântarea rostită de A. I. Vîșinschi în ședința din 17 ianuarie a Comitetului politic al Adunării Generale a ONU privind măsurile pentru întărirea păcii și prieteniei între popoare.

În perioada de apariție săptămânală, Apărarea patriei a publicat regulat Pagina gradaților și soldaților, rubrici precum Știință și tehnică, Probleme militare externe, Viața de partid, Viața UTC, Probleme de pedagogie militară, Contribuții la istoria militară a patriei, a oglindit sistematic viața și preocupările armatei.

Fiind cel mai important ziar militar al epocii, în redacția Apărării patriei se vor forma foarte mulți jurnaliști militar, unii de valoare deosebită, alții necunoscuți azi, câțiva „plantați” aici de serviciile de informații pentru un stagiu care să le justifice legenda mai apoi, când aveau să fie trimiși în misiuni specifice, inclusiv în străinătate, acoperiți ca jurnaliști de profesie.

Alte publicații militare din perioada comunistă

Servim patria

Fost Răsăritul, gazetă de educație ostășească, apare din toamna lui 1952, la Iași. Se distribuia gratuit în unitățile Regiunii I Militare, adică în toată Moldova, inclusiv Focșani, Galați, Brăila.

Revista armelor

Revistă lunară a trupelor de toate armele, București, 1954-1958. În ultimul an de apariție s-a subintitulat revistă lunară pentru pregătirea de luptă a trupelor din toate armele. Avea rubrici permanente în care se reflecta problematica fiecărei arme din compunerea armatei române, ponderea deținând-o problemele armelor întrunite, preluate din tematica revistei Pregătirea de luptă.

Revista trupelor de uscat

Revistă lunară pentru pregătirea de luptă a trupelor de uscat, organ al Ministerului Forțelor Armate (Apărării Naționale). A apărut până în 1984, apoi urmează o altă serie, din 1996, ca revistă a Statului Major al Trupelor de Uscat, la două luni, format A4, 110 pagini, copertă color, carton, interior alb-negru. La acea dată, era singura publicație a Ministerului Apărării Naționale în care fiecare armă și specialitate se regăseau într-o rubrică special destinată.

Revista căi ferate și transporturi

Publicație de armă care apare la București, bilunar, începând din ianuarie 1954, format 17×24 cm, 52 de pagini, coperta la o culoare, în scopul ridicării nivelului pregătirii de luptă și politice a ofițerilor de căi ferate și transporturi.

Flota patriei

Săptămânal (gazetă) de educație ostășească, continuator al gazetei Marina nouă, a apărut la Mangalia, între anii 1954-1960 și 1970-1982.

Buletin topografic

Editat de Ministerul Forțelor Armate, București, 1955, format 17×24,5, 68 de pagini, tiraj 1500 de exemplare, multiplicat la Tipografia Direcției Topografice militare.

Buletinul trupelor de geniu

Editat de Comandamentul Trupelor de Geniu, prin Editura Militară, apariție trimestrială, 600 de exemplare, format 17x24x92, broșat, caracter secret. Publică probleme privind organizarea, înzestrarea și modul de acțiune a unităților de diverse specialități din complexa armă a geniului, discuții pe marginea articolelor, preluări din revista sovietică Gândirea militară.

Foaia inovatorului

A apărut, în București, între 1957-1959, ocazional, sub egida Comandamentului Trupelor de Geniu. Publica date despre inovații, invenții și raționalizări realizate pe linia materialelor de geniu, precum și unele generalități privind acest domeniu de activitate.

Buletinul artileriei

Editat de Comandamentul Artileriei Forțelor Armate prin Editura Militară, la București, format 17×24, 100 de pagini, tiraj 600 exemplare, broșat, apărut în trimestrul întâi al anului 1960.

Buletinul Spatelui Forțelor Armate

Editată de Comandamentul Spatelui Forțelor Armate prin Editura Militară, București, apărută în trimestrul I al anului 1960, 600 de exemplare, format 17×24, 112 pagini, caracter secret.

Buletinul tehnic

Organ al Ministerului Forțelor Armate, editat de Marele Stat Major, Direcția cercetări științifice. În 1960 era editat de Direcția Generală a Înzestrării, prin Editura militară. A apărut în trimestrul al doilea al anului 1960, la două luni, în 800 de exemplare, format 16×27, 128 de pagini, cinci numere/an, caracter secret.

Buletinul transmisiunilor

Editat de Comandamentul Trupelor de Trasmisiuni din Ministerul Forțelor Armate ale R.P.R., prin Editura Militară, București. Format 17×24, 128 de pagini plus planșe, caracter secret. În biblioteca Muzeului Militar Național, primele numere datează din 1964.

Buletinul trupelor chimice

Editat de Comandamentul Trupelor Chimice, din 1968, format 17×24, 240 de pagini, imprimat în Tipografia Militară, caracter secret.

Magazin istoric

Revistă de cultură istorică. Apare la București, lunar, neîntrerupt, din aprilie 1967, format 17×24 cm., coperta color, hârtie semivelină, 100 de pagini. Director a fost profesorul D. Almaș. Primele numere au fost editate de Societatea de Științe Istorice și Filologie. Magazin istoric își propune „publicarea de studii, articole, documente istorice și alte materiale referitoare la principalele momente ale istoriei patriei, din cele mai vechi timpuri până în prezent, care să oglindească îndelungata luptă pentru eliberare socială și națională a poporului nostru. Rubrici: Eroi, fapte, mărturii; Memorii inedite; Enigme ale istoriei; În București acum 50 de ani etc.” Magazin istoric consacră numere speciale aniversării unor evenimente istorice, între care Războiul de Independență, Unirea Transilvaniei cu România sau unor personalități istorice, publică memorii ale unor oameni politici (Constantin Argetoianu, Armand Călinescu, Grigore Gafencu ș.a) precum și interviuri. Printre colaboratori se numără o serie de istorici militari cunoscuți. Magazin istoric a apărut, inspirat de revistele occidentale de gen, în special cele din Franța, Anglia și Germania. Era și a rămas o revistă de popularizare a istoriei naționale, dar și universale, nicidecum de propagandă, ca dovadă că, în primii ani, numele lui Nicolae Ceaușescu nu a apărut în paginile ei. Comparativ însă cu revistele de istorie occidentale, care ieșeau într-un tiraj mediu de 40.000 de exemplare, Magazin istoric a fost programat pentru 15.000 de exemplare. Numai că, trăgându-se 25.000 de exemplare pentru primul număr și epuizându-se în doar 4 ore, s-a suplimentat imediat tirajul cu încă 25.000, ulterior atingând suta de mii. Iar peste doi ani, când generalul Constantin Antip pleca de la cârma ei, ajunsese la 180.000 de exemplare.

Scrisă de specialiști, dar condusă de gazetari de meserie, această publicație este reținută aici pentru simplul motiv că primul ei redactor-șef a fost unul dintre cei mai importanți gazetari militari și profesori de istorie a presei din întreaga perioadă comunistă.

Probleme de artă militară

Revistă teoretică a Ministerului Apărării Naționale. A apărut în șase numere anual, în perioada comunistă, până la finele lui 1989, când este transformată în Gândirea militară românească. În 1960, avea un tiraj de 800 de exemplare, format 16×7 cm, 100 de pagini, broșată.

Servim patria

Gazetă pentru militarii constructori de pe șantierul Canalul Dunărea-Marea Neagră. Redacția a fost la Basarabi-Medgidia-Cumpăna, într-o baracă, iar gazeta a apărut în 1977-1984. Se tipărea pe o mașină de tip vechi, avea formatul A3, 2 pagini.

În slujba patriei

Gazetă ostășească editată de Armata a II-a, Buzău, începând din 1980. Redactor-șef: colonel Anghel Rafa. Din redacție au mai făcut parte Firiță Carp, Ion G. Toma. Desființată în 1982, va fi reînființată la 9 mai 1991, tot la Buzău.

Lupta întregului popor

Publicație specializată de istorie militară, înființată în anul 1984, în preajma zilei de 23 august, la inițiativa generalului llie Ceaușescu. Avea 96 de pagini, format 17×23,5 cm și apărea la două luni, în limba română, dar și în alte cinci limbi străine de mare circulație (rusă, franceză, engleză, spaniolă, germană). Exceptând publicațiile militare școlare, se pare că este ultima revistă militară de anvergură națională și chiar internațională apărută în perioada României comuniste, ca format copiind celebrul, de acum, Magazin istoric. Era prima revistă exclusiv de istorie militară din mass-media românească a tuturor timpurilor, s-a apreciat atunci, și era girată de Comisia Română de Istorie Militară. Tactic, deși era o publicație de sine stătătoare, pentru a se evita punerea la punct a unui nou aparat birocratic, a apărut ca supliment al revistei Viața militară.

Școlile jurnalismului militar la români

Sunt cel puțin două, școala veche, ante și interbelică, în care fondatorii presei militare și jurnaliștii militari, în genere, au fost mai întâi profesioniști ai armelor, cu pregătire indiscutabilă în domeniu, autorități fără reproș în specialitatea lor, cei mai importanți ajungând ofițeri de stat-major și comandă, generali cu grade obișnuite nu din considerente de ordin ideologic, precum în anii sălbatici ai comunismului impus de sovietici, ci pe băncile academiilor militare occidentale, în speță franceze, belgiene, germane, austriece, evident că și pe câmpul de luptă, și abia în al doilea rând ca o condiție complementară a formării lor profesionale, a atentului creator și, nu în ultimul rând, a entuziasmului lor, inclusiv calități de oameni ai condeiului, scriitori, istorici, teoreticieni, critici, etc.

Acestei prime școli, pe care o putem numi tradițională, îi urmează, prin forța împrejurărilor, școala sovietică, de factură leninistă-stalinistă, accentul căzând pe astă dată nu atât pe calitățile militare, cât pe cele strict propagandistice și pe trăsăturile de caracter specifice obedientului fără scrupule, credincios total „patronului” său spiritual și ideologic. Istoria a demonstrat că, pe termen lung, școala românească veche, cu rădăcini în însăși tradiția europeană a jurnalismului militar, este cât se poate de eficientă. Pe termen imediat, însă, în mod categoric, are câștig de cauză școală sovietică. Din această perspectivă, o a treia școală se formează azi, cu jurnaliști militari proveniți din rândul ofițerilor și subofițerilor, dar și al civililor activați pe baza relațiilor personale, ori, din considerente partizane ale politicianului așezat vremelnic în fruntea Ministerului Apărării Naționale.

Presa militară postcomunistă (25 decembrie 1989-2012)

După ce întreg blocul comunist a căzut aproape brusc, fie prin „revoluții de catifea” (cazul Cehoslovaciei), fie altfel, cazul României îndeosebi, zguduită de o revoluție destul de sângeroasă ale cărei răni nu s-au vindecat nici azi deplin. Chiar dacă ideologul Silviu Brucan afirma în zilele de după revoluție că românii vor avea nevoie de 20 de ani pentru a „învăța democrația”, previziunile sale încă nu s-au adeverit. România mai are nevoie de timp pentru a-și regăsi cadența în toate domeniile, inclusiv în cel militar.

În ceea ce privește publicistica armatei, lucrurile nu aveau cum să stea altfel. Am putut asista la un fel de paradox din perspectiva aceasta, căci în vreme ce la nivel național, chiar în primele zile ale evenimentelor din decembrie 1989, piața media a explodat, efectiv, presa militară oficială a fost la un pas de a dispărea, tirajele fiind micșorate, frecvența aparițiilor bulversată, unele reviste și emisiuni radio-TV desființate din ce în ce mai precare.

. Publicațiile editate de Ministerul Apărării Naționale

În virtutea unor principii mai mult decât democratice, aceste departamente și structuri din compunerea Ministerului Apărării Naționale au avut și au, deși nu chiar toate, propriile organe de presă, mai mult sau mai puțin profesionalizate, temporare sau permanente. Însă cu deosebire, chiar din anii celui de-al Doilea Război mondial, începând, oficiosul armatei române – fie că s-a numit Sentinela, Glasul armatei, Apărarea patriei sau Observatorul militar – s-a aflat în subordinea ministrului apărării naționale, direct sau indirect.

Dacă până în decembrie 1989, redacțiile publicațiilor centrale ale armatei erau unități militare aparte, cu indicativ și ștampilă corespunzătoare, subordonate toate, prin Biroul Presă, Direcției Superioare Politice a Armatei, cu totul altele vor fi datele problemei. Imediat după aceea s-a constituit Grupul de Presă al Armatei, format din Editura Militară, Secția Asigurare Tehnico-economică a Presei și Tipăriturilor, redacția ziarului Armata poporului, redacția Revistei de Istorie Militară, redacția revistei Viața armatei și redacția gazetei ostășești La datorie.

Începând cu 1 august 1999, pe fondul accelerării restructurărilor în Armata României, în baza Hotărârii Guvernului numărul 385/1999 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale, prin comasarea mai multor structuri care, până la data respectivă, funcționau ca unități distincte și aveau sisteme de finanțare diferite (de la buget, respectiv din venituri extrabugetare), s-a constituit Grupul mass-media al armatei (GMMA). Astfel, din venituri extrabugetare erau finanțate integral, din 1986 și până în 2000, în baza Decretului numărul 151/1975 privind autofinanțarea unor activități ale instituțiilor de stat, Centrul Tehnic Editorial al Armatei (CTEA) și Studioul Cinematografic al Armatei (SCA) care, în noile condiții, dincolo de aspectele pozitive urmărite prin restructurare, a generat și disfuncționalități în domeniul financiar privind atât achitarea la termen a obligațiunilor față de furnizorii de materiale și servicii, cât și asigurarea drepturilor salariale pentru personal, întrucât celelalte componente ale GMMA erau finanțate de la buget. Ulterior GMMA este structurat pe două „divizii” : Mass-media și Logistica, prima dintre acestea având în subordine Redacția săptămânalul Observatorul militar, cu un Birou Instruirea trupelor și trei compartimente (Relații civili-militari, Analize Politico-militare, respectiv Evenimente militare speciale) -, Redacția TV Pro Patria; Redacția radio Ora armatei; Redacția revistei ilustrate Viața armatei, revistei Spirit militar modern; Centrul de informare-documentare (cu Biroul pentru probleme tehnico-militare și Biroul pentru probleme tactic-operative și psihologie militară); Studioul Cinematografic, cu Secția Creație film militar, Secția Producție, lucrări, studio și asistență tehnică; Redacția „Editura Militară”.

După circa un deceniu de la Revoluție, pe fundalul unor prefaceri socio-politice tot mai bulversante care vor conduce la criza economică de peste puțin timp, în Ministerul Apărării Naționale, în locul grupului apare o nouă structură cu o denumire nu mai puțin semnificativă : Trustul de Presă al Armatei (TPA), temporar redenumit, într-o anumită perioadă, din motive tactice, și Trustul de Presă al Ministerului Apărării, înființat fiind la 1 septembrie 2000.

În ceea ce privește cel mai important produs de presă scrisă al Trustului de Presă al ministerului Apărării Naționale, săptămânalul Observatorul militar, statistic vorbind, de câțiva ani apare într-un tiraj constant de 12.000 de exemplare, în format tabloid (inițial a avut format mare, 12 pagini), 24 de pagini, policromie (din momentul acceptării armatei române în NATO). În mare ziarul dedică primele două-trei pagini principalelor evenimente ale săptămânii – mediatizând cu predilecție acțiunile în care sunt implicați ministrul apărării naționale, secretarii de stat de la apărare, șeful Statului Major General și șefii celor trei categorii de forțe -, o pagină este dedicată militarilor aflați în teatrele de operație (la ora de față Afganistan), alte două pagini cuprind interviuri (una cu un lider militar, cealaltă cu o personalitate din afara sistemului militar; cultură, știință, sport etc.), alte pagini sunt dedicate categoriilor de forțe (terestră, aeriană, navală), diverselor activități de pregătire pentru luptă (instrucție), subofițerii și soldații-gradați voluntar au de asemenea paginile lor special dedicate, la fel și veteranii, rezerviștii, sportivii.

În esență, chiar dacă după anul 2000 tirajul s-a micșorat, stabilizându-se la 20-25.000 de exemplare/fiecare număr (iar din 2006 la doar 11-12.000 de exemplare), prin pătrunderea sa în toate garnizoanele din țară, ajuns inclusiv la atașații militari români din toate colțurile lumii, care-l primesc prin intermediul Direcției de Reprezentare și Atașați Militari de la București, Observatorul militar române cel mai important ziar (săptămânal) al armatei române din toate timpurile.

12.2. Suplimentele Observatorului militar

Au fost mai multe și au apărut cu inconsecvență, începând cu Soldatul (ulterior Soldații), în 1999, tabloid, alb-negru, axat pe divertisment și dedicat militarilor în termen, realizat de cei mai tineri redactor ai Grupului mass-media al Armatei (C. Spânu, C. Cîrlan ș.a), însă cele mai multe aveau să iasă în perioada în care trustul a fost condus de colonelul Ion Petrescu. Între acestea, cele mai importante sunt : Steaua sport-magazin, supliment realizat de Observatorul militar și Clubul Sportiv Central al Armatei „Steaua”. Numărul 1 al seriei noi a apărut în luna mai 2001.

12.3. Alte publicații militare postcomuniste

Alma Mater Militaris

Revista Academiei Forțelor Terestre, o apariție ceva mai nouă , anul 1998, apare de doua ori pe an. Ca rubrici permanente reținem: Cultură si educație, în care sunt prezentate evenimentele culturale, simpozioane, activități care au loc cu participarea studenților academiei; Puncte de vedere, rubrica în care sunt prezentate atitudini; Evenimente, surprinde aspecte cu caracter militar, exerciții tactice, aplicații, interviuri. Nelipsita rubrică de sport și divertisment încheie publicația într-o notă optimistă și plină de viață.

Președintele de onoare al revistei este colonelul profesor universitar    dr. Alexandru Baboș, prorectorul academiei.

Coordonatorul revistei este maiorul Marius Popența.

 Revista Academiei Tehnice Militare

Apare pentru prima dată în anul 1953 și funcționează de sine stătător până în anul 1959. O perioadă de 29 de ani, până in 1989, apare in cadrul publicației  Buletinului Academiei Militare, apoi revine la forma de apariție inițial, până în prezent.

Revista are ca public țintă cadrele universitare, studenții și inginerii militari. Abordează domenii complexe și diferite, de la tehnic la socio-uman și economic.

Revista are ca redactor șef pe maiorul ing. Stelian Spânu, iar în colegiul de redacție profesorii universitari dr. ing. Gheorghe Gavriloaia, Marius Rusu, Lucian Alecu, Ticușor Ciobotaru, Aurel Șerb și conferențiar universitar dr. ing. Marian Bunea.

Articolele sunt traduse în engleza și franceza.

 Revista Academiei Fortelor Aeriene. Revistă de informare științifică

Revista academiei Forțelor aeriene „Henri Coandă” se afla la al 3-lea număr. Primul număr a apărut în mai 2003. Revista se adresează atât studenților, cât și profesorilor.

Ca structură, publicația se compune din trei secțiuni care abordează domenii științifice și un supliment literar, în care studenții publica eseuri, poezie, studii. Domeniile abordate, pe secțiuni, sunt următoarele: științe tehnice și matematici aplicate, științe socio-umane, științe militare.

 Revista „Mușatinii“

 Deși numele Mușatinii l-a primit relativ recent (2001), primele încercări literare ale elevilor Colegiului Militar Liceal „Stefan cel Mare“ s-au manifestat încă de la înființare, în 1924, în cadrul șezătorilor literare.

In 1929, s-a constituit Societatea Mugurașii,  care a inițiat și susținut manifestări diverse pe tărâm literar, științific, muzical, artistic și a editat revista cu același nume. Din acei „mugurași“ avea să apară mai târziu, în 1957, la Câmpulung Moldovenesc, după o îndelungată tăcere (1940-1957) Tinere condeie. Realizată de elevi și pentru elevi, revista cuprindea încercări de proză și poezie, fragmente de monografie, traduceri.

Începând cu anul școlar 1966/1967, revista apare sub numele Orizont, având ca suport  activitatea cenaclulului literar cu același nume. Revista  a constituit o rampa de lansare a tinerelor talente, reușind sa surprindă întreaga gama de gânduri, sentimente, aspirații, năzuințe, fapte din viața elevilor liceului militar. Finalul anului 1989 întrerupe activitatea cenaclului literar și a revistei Orizont. După doi ani, apare un nou titlu: Alter Ego.

La aniversarea a 75 de ani de la înființarea liceului, la 25 noiembrie 1999, revista revine la denumirea inițială Mugurașii nu ca o întoarcere la trecut, ci din respect pentru înaintași și din dorința de a relua și a asigura continuarea unei tradiții nobile.

Revista își schimbă numele din nou, în 2001, în Mușatinii. Numărul de anul acesta va fi unul special pentru că va marca o dublă aniversare: 80 de ani de la înființarea colegiului și 75 de ani de la apariția primului număr.

Aripi Tinere

Revista Școlii de Aplicație pentru Forțele Aeriene  Aurel Vlaicu ia ființă în semestrul al II-lea, al anului 1969.

Prezintă aspecte din activitatea școlii de aplicație, evenimente de aviație, studii tehnice, juridice etc.

În prezent, revista apare sub îndrumarea comandantului Școlii de Aplicație pentru Forțele Aeriene, general de flotilă aeriana Liviu Bîrhală, avându-l ca redactor șef pe locotenent comandor Marius Nicoară.

Capitolul III

STUDIU DE CAZ AL SĂPTĂMÂNALULUI „OBSERVATORUL MILITAR „

Scurt istoric al săptămânalului „Observatorul militar”

La 23 iulie 2013, se împlinesc 154 de ani de la înființarea publicației centrale a Ministerului Apărării Naționale „Observatorul militar”.

Apărut în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, primul săptămânal militar românesc purta pecetea reformelor înfăptuite în Armata României, în acea vreme, constituind un mijloc de informare pentru ofițeri, cadeți și subofițeri cu aspectele teoretice și practice ale profesiei militare.

Structura săptămânalului Observatorul militar

Conținut: Săptămânal de informare publică, internă, națională și internațională; 24 pagini, color.

Interval de apariție: săptămânal.

Publicul-țintă:

Pentru comunicarea internă: cadrele cu funcții de conducere din Ministerul Apărării Naționale, cadrele militare active, funcționarii publici și personalul civil, elevii și studenții din instituțiile militare de învățământ, soldații și gradații profesioniști.

Pentru comunicarea cu societatea civilă: reprezentanții mass-media scrise și audiovizuale, formatorii de opinie, analiștii militari, gestionarii sistemelor mass-media electronice, tinerii care doresc să urmeze cariera militară, familiile militarilor, veteranii de război și familiile acestora.

Pentru comunicarea în mediile internaționale: delegațiile militare străine; personalități militare străine care pot fi contactate, reprezentanții mass-media străine cu care se poate intra în contact, ofițerii români de stat major aflați la post în diferite comandamente NATO.

Structura Observatorului militar este următoarea:

1. Copertă. O fotografie reprezentativă din activitățile inserate în numărul respectiv, trimiteri la subiectele din pagini.

2. Agenda săptămânii.

Informarea opiniei publice cu privire la cele mai recente misiuni executate de militarii români, activități ale militarilor sau ale liderilor acestora în spațiul național și internațional.

3. Eveniment. Informarea opiniei publice cu privire la cele mai recente misiuni executate de militarii români, activități ale militarilor sau ale liderilor acestora în spațiul național și internațional.

4. Linia întâi. Informarea opiniei publice cu privire la cele mai recente misiuni executate în Afganistan de către militarii romani.

5. Interviu. Atenția acordată de instituția militară personalităților din mediul militar.

6. Instrucție. Informarea militarilor și a opiniei publice asupra modului de instruire specific armelor și specialităților.

7. Soldați și gradați profesioniști. Informarea militarilor asupra activităților specifice desfășurate și a problemelor cu care se confruntă, dar și atragerea tinerilor către sistemul militar.

8. Alma mater. Informarea publicului-țintă privind activitatea elevilor și studenților în instituțiile de învățământ militar.

9. Cercetare, tehnica secolului XXI. Prezentarea celor mai noi tehnologii și implementarea lor fie în armata noastă, fie în alte armate

10. Subofițeri sau maiștri militari. Informarea militarilor asupra activităților specifice desfășurate și a problemelor cu care se confruntă, dar și atragerea tinerilor și SGP-iștilor către o carieră militară.

11. Sănătate, medicină. Informarea personalului M.Ap.N. și a cititorilor interesați asupra actului medical din armată.

12. Femeia în armată. Informare asupra creșterii gradului de cunoaștere a femeilor care au ales cariera militară sau care sunt angajate ca P.C.C..

13. Istorie, Pro memoria, veterani, cadre in rezervă. Prezentarea de materiale istorice furnizate de istorici militari sau de veterani de război, cadre în rezervă și în retragere.

14. Timpul liber. Informare asupra unor modalități de petrecere a concediilor, a timpului liber, precum și cunoașterea capacităților MApN pentru relaxare, destindere sau tratament.

15. Fotoreportaj. Cunoașterea aspectelor practice legate de pregătirea militarilor în unități, poligoane, misiuni naționale sau internaționale.

16. Lumea de azi. Informarea prin articole de presă cu privire la rolul științei geo-politice în plan mondial.

17. Lumea de azi. Informarea prin articole de presă cu privire la rolul științei geo-politice în plan mondial.

18. Impresii, Literatură. Sensibilizarea publicului-țintă la faptul că militarii, pe lângă mânuirea armei, mânuiesc și condeiul.

19. Istorie, Pro memoria. Prezentarea de materiale istorice furnizate de istorici militari sau de veterani de război, cadre în rezervă și în retragere.

20. La dispoziția dumneavoastră, Vă interesează! Răspunsuri concrete și soluționări legate de unele probleme întâmpinate de personalul din MApN.

21. Cultură. Pagină de informare culturală

22. Arma condeiului. Comentarii asupra unor teme de actualitate din mediul militar.

23. Impact. Informarea cu privire la licitații, locuri de muncă, decese, acțiuni sau mesaje umanitare, urări.

24. Caleidoscop. Pagină de relaxare, de folosire a timpului liber în mod plăcut.

25. Ce facem cu banii noștri. Informare asupra unor comportamente economico-financiare, sfaturi practice, delectarea în timpul liber.

26. Sport. Prezentarea evenimentelor sportive militare organizate pe teritoriul național sau internațional, cunoașterea sportivilor militari.

27. Personalități. Atenția acordată de instituția militară personalităților din lumea militară și civilă.

Redacția „Observatorul militar”

Subordonare: directorului Trustului de presă al Ministerului Apărării Naționale

Atribuții

Pune în aplicare măsurile prevăzute în Planul publicistic anual de mediatizare a principalelor evenimente și activități de pe agenda Ministerului Apărării Naționale;

Mediatizează realizările militarilor români în țară și în teatrele de operații;

Prezintă preocupările existente pentru îmbunătățirea dotării cu tehnică militară;

Mediatizează realizările în domeniul reformei militare și a transformărilor survenite în evoluția organismului militar;

Promovează un dialog consistent între armată și societate;

Realizează un schimb util de idei între categoriile de personal ale armatei române și, prin încurajarea dezbaterilor, între titularii de informație, pe teme de actualitate care implică o bună cooperare a acestora în vederea obținerii unor rezultate optime;

Participă, pentru documentări, la toate evenimentele importante organizate în Ministerul Apărării Naționale;

Cultivă legăturile cu titularii de informație;

Realizează dezbateri pe subiecte de actualitate;

Publică subiecte de interes general, pe teme NATO, Uniunea Europeană și evoluțiile tehnicii și tehnologiilor militare;

Realizează pagini de divertisment, timp liber;

Prezintă publicului militar și civil procesul de instrucție al armatei; evoluția învățământului militar; programele de reconversie profesională a militarilor; misiunile desfășurate de militarii români în teatrele de operații sau în comandamente și structuri NATO; aplicațiile și exercițiile militare naționale și internaționale, la care participă militari români; simpozioanele și manifestările cu orientare militară desfășurate în țară sau în străinătate, care prezintă interes pentru publicul militar și civil din armată;

Furnizează informații pe teme de interes general – sub formă de articole, anchete, dezbateri, teste psihologice, interviuri, recenzii de cărți și reviste – din domeniul cultural, istoric, al sociologiei, psihologiei, pedagogiei, care contribuie la întărirea moralului militarilor, creșterea coeziunii grupurilor de militari, perfecționarea stilului de conducere al comandanților, îmbunătățirea și modernizarea învățământului militar, optimizarea activităților și creșterea calității climatului de muncă și pregătire în unitățile militare;

Cooptează colaboratori talentați pentru publicarea de materiale în reviste și se preocupă de cultivarea relației de colaborare profesională cu aceștia;

Actualizează și întreține arhivele și colecțiile publicațiilor.

Recepționează publicațiile militare sosite din tipografie și le sortează pe zone poștale și le împachetează în colete, în conformitate cu listele de difuzare;

Ține evidența pe unități, pe baza cererilor primite, a abonamentelor și gratuităților la publicațiile militare;

Ține evidența documentelor care confirmă predarea publicațiilor;

Întocmește documentele de planificare și transport pentru publicațiile care se difuzează;

Actualizează periodic listele de predare a coletelor cu publicații în raport de modificările survenite și întocmește listele de predare a acestora pe zone poștale și în cadrul acestora pe direcții, în funcție de traseul optim de transport a coletelor la destinație;

Arhivează documentele privind difuzarea publicațiilor militare.

Loc de dispunere: B-dul Unirii nr.57, bloc E4, sector 3, O.P. 4, C.P. 4-159, cod 741382

Produse:

– Tabloidul Observatorul militar

– tiraj: 13.000 exemplare

– format: A3

– periodicitate: săptămânal

– modul de difuzare: prin C.N. Poșta Română

– arie de difuzare: la toate unitățile militare din țară

– cost per apariție: 4.534,40 lei/număr.

– Revista-magazin Spirit Militar Modern

– tiraj: 2.000 exemplare

– format: A4

– periodicitate: trimestrial

– modul de difuzare: prin C.N. Poșta Română

– arie de difuzare: la toate unitățile militare din țară

– cost per apariție: 13.960 lei/apariție

– Revista Viața Militară

– tiraj: 2.000 exemplare

– format: A4

– periodicitate: trimestrial

– modul de difuzare: prin C.N. Poșta Română

– arie de difuzare: la toate unitățile militare din țară

– cost per apariție: 13.960 lei/apariție

e) Public țintă:

Pentru comunicarea internă:

cadrele cu funcții de conducere din Ministerul Apărării Naționale;

cadrele militare active, funcționarii publici și personalul civil;

elevii și studenții din instituțiile militare de învățământ;

soldații și gradații profesioniști;

Pentru comunicarea cu societatea civilă:

reprezentanții mass-media scrise și audiovizuale;

liderii și formatorii de opinie, analiștii militari;

membrii comisiilor de apărare, ordine publică și siguranță națională din Parlament;

organizațiile neguvernamentale din domeniul apărării;

gestionarii sistemelor mass-media electronice;

tinerii care doresc să urmeze cariera militară;

familiile militarilor;

cadrele militare în rezervă și retragere si familiile acestora;

veteranii de război și familiile acestora.

Pentru comunicarea în mediile internaționale:

delegațiile militare străine; personalități militare străine care pot fi contactate;

reprezentanții mass-media străine cu care se poate intra în contact;

lideri militari și civili din comandamentele NATO și din structurile militare ale UE cu care se poate intra în contact;

ofițerii români de stat major aflați la post în diferite

comandamente NATO.

f) Buget, surse de finanțare, costuri de producție și difuzare:

– sursa de finanțare: buget capitolul 200109 – Materiale și prestări servicii cu caracter funcțional, capitolul 100113 – Indemnizații de delegare capitolul 200601 – Deplasări interne, detașări, transferuri.

– costuri de producție: (4.534,40 x 52) + (13.960 x 4) + (13.960 x 4) + (1.260 x 52) = 412.988,8 lei

IV. CONCLUZII

Idealurile pentru care a luptat Observatorul militar au fost susținute, amplificate și promovate de numeroase alte publicații, precum: România militară, Spirit militar modern, Revista armatei, Lumea militară ilustrată, Viața militară, Viața armatei și săptămânalul La datorie, cel care a realizat prima ediție a unei gazete militare în zilele Revoluției din decembrie 1989. Acestor publicații li se alătură cotidianul Glasul armatei, devenit, succesiv, Apărarea patriei, Armata poporului și Armata României. Azi, Observatorul militar, continuatorul acestor frumoase tradiții publicistice, este port drapelul presei militare românești.

Răsfoind paginile presei militare românești tipărite în aproape un secol și jumătate de existență, constatăm că jurnaliștii militari au fost cronicarii oștirii și ai devenirii poporului român, militând cu arma cuvântului pentru independența, libertatea și integritatea patriei. Ei au fost martori și au imortalizat prin forța cuvântului scris, a penelului, a aparatului de fotografiat sau a camerei de filmat marile bătălii de la Plevna, Grivița și Smârdan, de la Mărăști, Oituz și Mărășești, de la porțile Bucureștilor, Oarba de Mureș, Sfântul Gheorghe, Carei și Satu Mare. Aflați pe câmpurile de luptă, jurnaliștii în uniformă n-au ezitat să acționeze ca soldați și ofițeri ai Armatei Române.

În anii care au urmat războiului, în pofida vicisitudinilor vremurilor pe care le-au trăit, ziariștii militari au militat pentru modernizarea armatei, apărarea demnității și onoarei ostășești. Spre lauda și cinstea lor, din rândurile acestora s-au afirmat oameni valoroși, scriitori și jurnaliști de renume în literatura și publicistica românească.

După 22 decembrie 1989, săptămânalul Ministerului Apărării Naționale, revista „Spirit militar modern”, emisiunile militare de radio și televiziune au sprijinit procesul de transformare a armatei, informând corect și oportun militarii și opinia publică despre mutațiile intervenite în domeniile securității și apărării naționale a României.

În ultimii ani, Observatorul militar a fost și este în continuare portdrapelul presei militare române. Concomitent, jurnaliștii militari au fost prezenți și în teatrele de operații din Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afganistan și Irak, realizând prin materialele lor publicistice o imagine corectă, inedită și necesară a eforturilor, devotamentului, profesionalismului și spiritului de sacrificiu al militarilor români.

 Datorită rolului său de influențare și informare, presa este considerată pe bună dreptate a patra putere în stat. Nu puține sunt cazurile în care acțiuni mediatice au schimbat decizii la nivel politic înalt sau au atras atenția asupra unor neconcordanțe între lege și diverse acțiuni ale politicienilor. 

Funcționarea corectă a presei trebuie însă să aibă loc în condiții de independență, fără presiuni politice. Articolul 30 din Constituția României garantează “libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și li-bertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public”. Într-un stat democratic, presa trebuie să fie liberă.  Orice condiționare de natură politică îi poate anula eficiența, și de aceea jurnaliștii trebuie să fie imparțiali și echidistanți. Nu putem vorbi însă de o obiectivitate absolută, căci jurnaliștii sunt oameni, care fără voia lor pot fi subiectivi în funcție de tema tratată și de influența pe care evenimentele prezentate o au asupra acestora.

O presă liberă poate să contribuie la reducerea sărăciei și la dezvoltarea economică în țările sărace, dar succesul ziarelor, al posturilor de radio și de televiziune în stimularea dezvoltării depinde de independența și calitatea acestora, de capacitatea lor de a atrage o audiență largă.

Presa liberă și independentă poate să demaște corupția din interiorul guvernelor și al sectorului corporatist, poate reprezenta vocea prin care oamenii/cetațenii se pot face auziți, și poate să contribuie la realizarea consensului public necesar pentru producerea schimbării.

Bibliografia de specialitate:

Articole/texte/periodice monitorizate:

Publicația Observatorul militar, ediția 2012, nr.1-51.

Webografie:

http://www.litere.usv.ro/cursuri, lect.univ.dr. Ilincan, Vasile, curs opțional Istoria presei literare românești. Secolul al XIX-lea, Universitatea Ștefan cel Mare Suceava, p. 11, data accesării 03.06.2013.

Bibliografia de specialitate:

Articole/texte/periodice monitorizate:

Publicația Observatorul militar, ediția 2012, nr.1-51.

Webografie:

http://www.litere.usv.ro/cursuri, lect.univ.dr. Ilincan, Vasile, curs opțional Istoria presei literare românești. Secolul al XIX-lea, Universitatea Ștefan cel Mare Suceava, p. 11, data accesării 03.06.2013.