Evolutia Presei de Sport In Romania din 1990 Si Pana In Prezent
Evoluția presei de sport în România din 1990
și până în prezent
Cuprins
Introducere
Capitolul I ISTORIA MIJLOACELOR DE COMUNICARE ÎN MASĂ
1.1 Comunicarea de masă. Definiție, funcții
1.2 Incursiune în istoria mass media
1.3 Apariția canalelor comunicaționale
1.3.1 Presa scrisă
1.3.2 Filmul și teatrul
1.3.3 Radioul și televiziunea
1.3.4 Internet
Capitolul II SECOLUL XXI ȘI SETEA DE INFORMAȚIE. JURNALISMUL
OFFLINE VS. JURNALISMUL ONLINE
2.1 Cum se vede astăzi, mass media?
2.2 Jurnalismul offline vs. Jurnalismul online
2.3 Online: sursa de informare fără frontiere a secolului XXI
2.3.1 Web 2.0 și libertatea de exprimare
Capitolul III PUBLICAȚII DE SUCCES TRANSFERATE ÎN MEDIUL ONLINE
3.1 Jurnalismul tematic
3.1.1 Reviste de profil
3.2 Valorile website-ului. Publicații online
3.3 Succesul siteurilor de profil între tendințe și cerințe
Capitolul IV STUDIU DE CAZ
4.1 Metodologie
4.2 Retrospectivă. Ipoteza de lucru
4.3 Revista Men’s Health
4.4 Publicația online Men’s Health
4.5 Internetul ca mijloc de comunicare al revistei Men’s Health
4.6 Impactul folosirii internetului asupra publicației Men’s Health
4.6.1 Men’s Health, publicație de succes la un click vânzare
Concluzii
Bibliografie
Introducere
„Prima etapă liberă într-o Românie liberă…”. Acesta era titlul materialului care deschidea ziarul Sportul în ianuarie 1990! În acel moment, se dădea startul returului în Divizia A la fotbal. Până atunci, presa din țară, incluzând aici și presa de sport, se rezuma la a oferi strict informații, existând cenzură în absolut orice pagină.
O statistică interesantă arată că în 1989, la nivel național, erau înregistrate 495 de publicații, dintre care 36 de cotidiene. Un an mai târziu se înregistrează o adevărată explozie: 1.444 de publicații, dintre care 65 de cotidiene. Așadar, se observă clar o „explozie mediatică”, datorată multiplicării rapide a ziarelor și revistelor.
De la această practică nu făcea rabat nici sportul. În perioada comunistă, erau tratate subiecte ce veneau din absolut toate sporturile. Însă, ca o asemănare cu prezentul, accentul cădea mai mereu pe fotbal. Cum „sportul rege” avea cea mai mare priză la public și năștea cele mai aprinse orgolii și pasiuni, primea și cel mai mult spațiu. Din acest punct de vedere, redactorii se limitau la a oferi informații generale despre echipele importante, plus alte câteva de ordin statistic, capitol pe care se punea foarte mult preț, din zona formațiilor care alcătuiau „provincia”. De ce este considerat fotbalul în România principalul sport național? Cifrele argumentează informația. În 2005, în țara noastră , Federația Română de Fotbal era federația cu cele mai multe secții sportive afiliate. Cei mai mulți antrenori și arbitri îi regăsim tot la FRF: 553 de tehnicieni și 467 de persoane care împart dreptatea pe terenul de joc.
Campionatul de fotbal românesc a trecut pentru prima dată la sistemul de desfășurare toamnă – primăvară în sezonul 1957/58, când au luat startul 12 echipe. Numărul lor a crescut constant, iar în 1968/69 s-a trecut la 16 echipe, iar în sezonul 1973/74 au devenit 18. Perioada grea de la sfârșitul anilor 1980 a făcut ca în fotbalul românesc să apară o reducere a echipelor de pe prima scenă. Astfel, în returul sezonului 1989/90, perioadă la care ne vom referi, se aflau doar 16 cluburi de fotbal. Câteva dintre ele nu au mai apucat să termine, principala cauză fiind pur și simplu desființarea, pentru motivul că acestea erau susținute de instituțiile comuniste.
Când vorbim de presa de sport, trebuie să ținem cont de trei coordonate principale: timp, spațiu, personaje implicate. Acestea se află în fiecare moment al evoluției sportului într-o interconectare perfectă, fiindcă unul fără altul nu există. Timpul indică momentul analizat, perioada în care vom face referire, spațiul se referă la locurile analizate, iar personajele implicate creează contextul particular. Tocmai pe ele se bazează presa de sport.
Dar, pentru a avea o imagine cât mai completă despre sport și fotbal, trebuie precizat în ce stadiu se afla acesta atunci și unde este acum. Iată cât de mult a evoluat în 25 de ani:
În clasament, la victorie se primea două puncte și nu trei (sistemul de punctaj s-a schimbat începând cu ediția 1994/95);
Erau permise doar două schimbări de jucător, față de trei;
Până în 1997, prima divizie la fotbal era organizată de federația națională sau de forul conducător. Din acel an, această atribuție a revenit Ligii Profesioniste de Fotbal;
În 1990, prima ligă la fotbal se numea Divizia A. Din 1995 și până la sfârșitul mileniului, aceasta a purtat numele de Divizia Națională. S-a revenit apoi la numele anterior, iar din 2006 se numește Liga I;
În 1990, România câștiga ultima medalie la un Campionat Mondial de handbal masculin.
În 1990, România avea un singur ziar de sport la nivel național: Gazeta Sporturilor. Acesta este și cel mai vechi ziar din țară, primul număr apărând 1924. După instalarea regimului comunist, a funcționat în pralael cu „Sportul Popular”, care era nou înființat. În 1960, „Sportul Popular” a devenit „Sportul” și a rămas multă vreme singurul ziar de sport din România. Totuși, pe 23 decembrie 1989, în zilele când regimul Ceaușescu se prăbușea, colectivul redacțional a luat decizia ca numele să fie schimbat în „Gazeta Sporturilor”.
Lucrarea de față își propune, pe parcursul a V capitole, să analizeze presa de sport din România scăpată de chingile comunismului. Cum a evoluat sportul în paralel cu ziarele de profil, importanța, implicarea și rolul acestora jucat în progresul pe care l-a înregistrat fotbalul, cu toate reprezintă elemente importante. La un moment dat, pe scenă au pătruns și televiziunile, fiind atrase tot mai mult de potențialul uriaș de audiență pe care îl poate oferi „sportul rege”. Generator de audiență, fotbalul românesc a încasat în ultimii ani zeci de milioane de euro de la televiziunile care s-au înscris și au câștigat drepturile de transmisie ale meciurilor din prima divizie. Pe scena fotbalului românesc au crescut personaje ce au devenit antologice, profitând la maximum de capitalul de imagine pe care l-au primit din partea echipelor de tradiție. O dată cu evoluția tehnologiei, la prima vedere ziarele de sport au trecut în planul secund. Însă, la o scurtă analiză, se poate observa că ele încă reprezintă punctul principal de la care pleacă o zi de sport. În paginile acestora sunt prezentate principalele subiecte. Totuși, în goana după „breaking news”, nu putem nega faptul că Internetul a cunoscut un avans important în ultimii ani. În presa de sport din țară și-a pus deja amprenta decisiv. Site-urile de sport atrag, în medie, peste 100.000 de clienți unici în fiecare zi. Iar această cifră spune multe despre setea românului pentru sport din țară.
Ca un consumator al presei de sport din România de mai bine de un deceniu, am putut asista personal la o evoluție remarcabilă în ceea ce privește rapiditatea și exactitatea cu care este transmisă informația. Față de perioada dinaintea anilor 1990, când cronica era dictată prin telefon, paginile erau alb-negru, cozile la chioșcuri depășeau câteva zeci de metri, cronicile erau rumegate cuvânt cu cuvânt, cifră cu cifră, iar meciurile erau transmise prin undele radio, acum trăim vremuri în care un transfer este anunțat aproape instant, cunoaștem amănunte din viața sportivilor de renume, urmărim meciuri în format 3D și putem contribui chiar noi la întregul spectacol, datorită libertății de exprimare câștigată acum 25 de ani și pe care, încet-încet, am învățat să o folosim în beneficiul majorității.
Cum setea vânzării cu orice preț a atins cote inimaginabile la mijlocul anilor 2000, am putut fi martorii fenomenului tabloidizării presei de sport. Cum perioada respectivă coincide cu dezvoltarea Internetului, o parte din public, cu precădere cel tânăr, a migrat către zona „online”. Din toată această ecuație, cel mai mult au avut de suferit ziarele. În acest moment, asistăm la un fenomen destul de periculos, dat fiind faptul că la tarabe nu mai există decât un singur ziar de sport la nivel național: Gazeta Sporturilor. Acum un an și jumătate, cotidianlul ProSport dispărea. Mai bine spus, se transforma în săptămânal, ca supliment al Ziarului Financiar. Migrația din „print” în „online” a presei de sport din România va face obiectul studiului de caz.
Capitolul I
ZIARELE DE SPORT DIN ROMÂNIA
1.1 Sport și mass-media
„Mass-media au un rol important, aflat într-o continuă creștere în cultura țărilor dezvoltate. Întrucât oamenii au mai mult timp liber, iar accesul la radio și televiziune s-a generalizat, fiind posibil nu numai acasă, ci și în mașini, baruri și cluburi, a crescut și cererea de subiecte care să umple numărul tot mai mare de publicații și emisiuni mass-media. Mărirea timpului liber a dus, de asemenea, la o dezvoltare a interesului public pentru sport și la o creștere corespunzătoare a succesului comercial al principalelor cluburi și organizații sportive. Manchester United, Real Madrid, FC Barcelona sau New York Yankees nu mai sunt simple cluburi sportive, ci au devenit mărci de nivel mondial”.
Sportul și mass-media nu ar fi ajuns la nivelul actual de expunere unul fără cealălalt. Dacă în urmă cu o jumătate de secol în sport puteam vorbi de perioada „romantică”, în sensul că mulți sportivi erau priviți ca simpli atleți, câștigând o competiție și admirația lumii întregi datorită talentului, acum lucrurile s-au schimbat radical. Simțind potențialul uriaș de audiență, generat de întrecere, televiziunile au început să arunce în joc sume de bani din ce în ce mai mari pentru a deține dreptul exclusiv de transmitere a competițiilor. Iar asta nu a putut decât să genereze profituri pentru cei implicați, sportivi și echipe deopotrivă.
De aici și până la implicarea publicitarilor în această „rețetă de succes” nu a mai fost decât un pas. Așa s-a ajuns ca astăzi, marii sportivi ai planetei, adevărate branduri create și datorită piețelor de desfacere incredibile pe care companiile de promovare le folosesc la maximum, au ajuns să câștige din veniturile de publicitate și de trei, patru ori mai mult decât încasează pentru activitatea prestată.
„Dacă organizațiile mass-media, de orice factură, doresc să obțină succes pe piață extrem de competitivă, ele trebuie să reflecte astfel de transformări în cultura noastră și în interesele consumatorilor lor. Într-adevăr, mass-media nu numai că reflectă cultura în care acționează, precum și interesele cititorilor și ale telespectatorilor, dar contribuie și la formarea acelor culturi și interese”.
În acest sens, cel mai concludent exemplu este prima divizie de fotbal din România. Primul campionat la nivel național s-a disputat în sezonul 1921/22. Atunci, existau mai multe întregeri regionale, iar câștigătoarele se înfruntau în fazele finale, la nivel național. 12 ani mai târziu, am notat din punct de vedere statistic primul sezon în care a fost o singură grupă la nivel național. Perioada temporală respectivă coincidea și cu primii ani de presă de sport. La începutul anilor ’30, cotidianul Gazeta Sporturilor sărbătorea un deceniu. De-a lungul timpului, prima ligă de fotbal a cunoscut mai multe denumiri, dar și mai multe formate.
1.2 Sponsori și televiziune
Cel mai important ascendent al imaginii s-a înregistrat la sfârșitul anilor ’90. Chiar dacă fotbalul românesc nu traversa cea mai bună perioadă, cluburile nefiind foarte vizibile la nivel european,aici și până la implicarea publicitarilor în această „rețetă de succes” nu a mai fost decât un pas. Așa s-a ajuns ca astăzi, marii sportivi ai planetei, adevărate branduri create și datorită piețelor de desfacere incredibile pe care companiile de promovare le folosesc la maximum, au ajuns să câștige din veniturile de publicitate și de trei, patru ori mai mult decât încasează pentru activitatea prestată.
„Dacă organizațiile mass-media, de orice factură, doresc să obțină succes pe piață extrem de competitivă, ele trebuie să reflecte astfel de transformări în cultura noastră și în interesele consumatorilor lor. Într-adevăr, mass-media nu numai că reflectă cultura în care acționează, precum și interesele cititorilor și ale telespectatorilor, dar contribuie și la formarea acelor culturi și interese”.
În acest sens, cel mai concludent exemplu este prima divizie de fotbal din România. Primul campionat la nivel național s-a disputat în sezonul 1921/22. Atunci, existau mai multe întregeri regionale, iar câștigătoarele se înfruntau în fazele finale, la nivel național. 12 ani mai târziu, am notat din punct de vedere statistic primul sezon în care a fost o singură grupă la nivel național. Perioada temporală respectivă coincidea și cu primii ani de presă de sport. La începutul anilor ’30, cotidianul Gazeta Sporturilor sărbătorea un deceniu. De-a lungul timpului, prima ligă de fotbal a cunoscut mai multe denumiri, dar și mai multe formate.
1.2 Sponsori și televiziune
Cel mai important ascendent al imaginii s-a înregistrat la sfârșitul anilor ’90. Chiar dacă fotbalul românesc nu traversa cea mai bună perioadă, cluburile nefiind foarte vizibile la nivel european, pe 19 decembrie 1998, compania SABMiller a cumpărat drepturile de denumire pentru patru ani și jumătate. Astfel, a devenit primul sponsor oficial din istoria competiției. Prima mutare a noilor proprietari a fost schimbarea denumirii. Divizia A devenea „Divizia A Ursus”. Scopul? Promovarea berii Ursus.
Acesta urma să fie doar începutul. Drumul era deja deschis. O dată cu startul sezonului 2004/05, Grupul European Drinks a fost cel care a achiziționat drepturile de imagine, iar Divizia A devenea „Divizia A Bürger”, scopul fiind același: promovarea băuturii alcoolice. Din anul 2006, Divizia A devenea Liga I, iar doi ani mai târziu primea denumirea oficială „Liga I Frutty Fresh”. În sezonul 2009/10, competiția era denumită „Liga I Gamebookers”, iar mai apoi „Liga I Bergenbier”.
Televizarea meciurilor de fotbal din prima divizie de fotbal din România era făcută la începutul anilor ’90 de către Televiziunea Română. Apoi, posturile din Grupul MediaPro au primit acceptul Ligii Profesioniste de Fotbal să difuzeze meciurile, în schimbul unor sume modice. Simțind potențialul de audiență, coroborat cu ascensiunea europeană a cluburilor românești, în 2004, Telesport a cumpărat drepturile de difuzare. Suma plătită? 28 de milioane de dolari, împărțite pe patru sezoane (7 milioane de dolari/ campionat). Însă, investiția urma să fie amortizată, întrucât postul a vândut o parte din meciuri posturilor TVR1, Antena 1, Național TV și Kanal D.
Pe 31 martie 2008, consorțiul RCS&RDS, împreună cu Antena 1 au câștigat licitația, achitând 102 milioane de euro pentru trei sezoane. Astfel, în fiecare an competițional, cluburile urmau să împartă între ele nu mai puțin de 34 de milioane de euro.
Din 2011, meciurile din prima ligă de fotbal au putut fi urmărite exclusiv la posturile consorțiului RCS&RDS, care au lansat pe piață posturi speciale, ce puteau fi recepționate doar în rețeaua respectivă de cablu. În sezonul 2014/15, am putut fi martorii unuia dintre cele mai mari scandaluri. Intel Sky Broadcasting, companie cu sediul în Malta, care deține televiziunile Look TV și Look Plus, a cumpărat drepturile de transmisie ale tuturor meciurilor din Liga I. Valoarea estimată a contractului este de 35 milioane de euro anual, timp de cinci ani. Dar, după nici o jumătate de an, aflată în incapacitate de plată, compania malteză a acceptat să vândă toate pachetele de meciuri către consorțiul RCS&RDS și Romtelecom, care au contribuit financiar pentru a acoperi suma totală stipulată în contract. S-a ajuns la această situație fiindcă ISB a dorit să implementeze sistemul occidental „pay-per-view” (trad. plătește ca să vezi), care s-a dovedit a nu fi sustenabil în România.
1.3 Influențe reciproce
În România, sportul și fotbalul au cunoscut o dezvoltare importantă încă din perioada comunistă. Dat fiind faptul că în acel regim funcționa cenzura în orice formă de exprimare, dar și pentru că oamenii beneficiau de timp liber, iar atracțiile și posibilitățile de petrecere nu erau atât de ofertante ca astăzi, s-a văzut clar o aplecare către sport și ramurile dezvoltate de această industrie.
Înainte de anii ’90, valorile din sport, cu precădere fotbal, erau concentrate în țară. Poate și de aceea au fost înregistrate rezultate mai mult decât notabile pe plan european. Astfel, performanțele reușite de cluburile românești în Europa deveneau un motiv serios de mândrie pentru partidul unic. Iar oamenii le-au îmbrățișat ca atare, fiind atrași către stadioane și săli de sport.
Istoricul Lucian Boia declara într-un interviu pentru cotidianul Gazeta Sporturilor că influența sportivilor români a fost extraordinar de mare pe plan internațional.
„Există oameni de știință români apreciabili, însă în galiera marilor personalități ale lumii nu sunt nici ei vizibili. Nu vedeți ce nume apar atunci când se vorbește de culorilor României? Nadia, Ilie Năstase, Gheorghe Hagi. Simona Halep mai recent. Am înșirat deja patru nume mari, toate din sport. Păi, nu știu pe cine am putea pune alături ca notorietate internațională comparabilă din alte domenii. Poate doar pe Brâncuși. De aceea dacă pentru toată lumea sportul se dovedește un reper de promovare a imaginii, a națiunii, la noi se dovedește un reper de promovare a imagnii, a națiunii, la noi se dovedește și mai mult dată fiind existența mult mai discretă a altor valori. Sportul este o fomră de cultură, chiar dacă unii consideră exagerat asta. Sau că i se acordă o atenție prea mare în raport cu cartea să zicem. Mi se pare că românul este mai tentat de sportul urmărit la televizor decât să ducă el însuși o viață sportivă”.
Potențialul oferit de sport a fost cunoscut cu mulți ani în urmă. În anul 1970, Kerry Packer, un baron al mass-media australiene, a introdus jocul de crichet internațional în nocturnă. Astfel, veniturile din publicitate au crescut substanțial, în timp ce sportivii au avut de câștigat enorm, prin expunerea de care au avut parte. A fost o relație reciprocă, de tipul „win-win”, în care ambii parteneri au numai avantaje.
Aceste aspecte se văd cel mai bine în prezent, când competiții care în urmă cu câțiva ani nu reprezentau mare lucru au ajuns să pună în joc sume exorbitante, de neconceput în trecutul apropiat. Cel mai bine se observă la întrecerile dintre cluburile europene, organizate de UEFA. Anual, atât Liga Campionilor (pe care și Steaua a câștigat-o, în anul 1986), cât și în Europa League (rebrand făcut din Cupa UEFA în urmă cu patru ani) pun la bătaie sume ce se învârt în jurul a 1 miliard de euro. Banii vin din drepturile de televizare, premii oferite participantelor, bilete de acces la meciuri, publicitate etc.
„Ziarele din lumea modernă dedică tot mai mult spațiu sportului. Pe de o parte, ca răspuns la dezvoltarea generalizată a interesului pentru sport, proprie tuturor claselor socioeconomice, iar pe de altă parte, pentru că ziarele recunosc influența pe care televiziunea o exercită asupra vieților oamenilor și încearcă să o reprezinte în relatările lor”, afirma cu tărie Phil Andrews, în cartea „Jurnalismul sportiv. O introducere”.
Influența sportului asupra mass-media a fost reliefată cel mai bine de apariția și dezvoltarea Internetului. O dată ce această rețea a fost accesibilă unor mase mari de oameni, organizațiile mass-media au simțit imediat potențialul. Astfel, au apărut o serie de site-uri dedicate sportului. Acestea erau finanțate, bineînțeles, de reclame, precum și de servicii online. Însă, reversul medaliei a constat în nerentabilitatea acestora, multe dintre ele nefiind sustenabile în online. Apoi, a urmat o perioadă de consolidare. Multe dintre aceste site-uri se află în posesia companiilor de pariuri online, care utilizează conținutul sportiv ca momeală pentru a atrage potențiali clienți.
1.4 Gazeta Sporturilor, cel mai vechi ziar din România
Când vorbim de Gazeta Sporturilor, putem să afirmăm fără dar și poate că vorbim despre unul dintre coloșii presei scrise românești. Iar asta vine în special din tradiția acestui ziar. Practic, este cel mai vechi cotidian actual de pe teritoriul României. Ziarul a fost fondat în 1924, rivalizând practic cu nume mari de pe plan european: Gazzeta dello Sport (1896 – Italia), Nemzeti Sport (1903 – Ungaria) Corriere dello Sport (1924 – Italia), Marca (1941 – Spania), A Bola (1945 – Portugalia), L’equipe (1946 – Franța).
Povestea începe, așadar, în 1924, anul primei apariții. Până la începutul celui de-al II-lea Război Mondial, ziarul a traversat perioada interbelică, una dintre cele mai frumoase și fascinante din secolul trecut. Astăzi, ziarul costă 2 lei la chioșcuri, iar în schimbul banilor primești 20 sau 24 de pagini full color, în format compact. Atunci, prețul era de 3 lei pentru 4 pagini mari și late la propriu. Formatul de atunci nu se raporta la exigențele de astăzi. Însă, aveam și în anii respectivi conceptul de abonamente. Pentru 6 luni, abonamentul costa 500 de lei, iar pentru un an întreg 1.000 de lei.
Anii de război au fost cei mai grei pentru Gazetă. Totul a început în 1939, anul în care Germania nazistă invada Polonia. Trei ani mai târziu, ziarul devenea unul politic. Schimbarea nu era cauzată de cenzura regimului, ci pentru că majoritatea întrecerilor importante fuseseră suspendate, amânate sau anulate, iar o parte bună din sportivi fuseseră concentrați pe front. Spre exemplu, un articol din vremea respectivă anunța faptul că Venus, o echipă care însemna ce astăzi sunt Steaua, Dinamo sau Rapid își recăpăta fundașii: „Ionescu – Crum s-a întors în țară după ce a luptat împotriva Rusiei Sovietice”, era titlul materialului.
În general, în cele patru pagini ale ziarului se găseau informații din ceea ce noi numim astăzi „extrafotbal”. Prima pagină era deschisă cu noutățile din zona „match-urilor” de tenis, din luptele greco-romane, a confruntărilor de pe gheața patinoarelor sau din ringurile de box. În pagina a doua, găseam texte dedicate competițiilor hipice. Puteam afla că un anume copil de grajd era considerat un mare jokeu sau că strămoșii agențiilor de pariuri puneau la bătaie sume uriașe de bani pe unele curse. Pe ultima pagină aveam secțiunea informațiilor externe, grupate sub denumirea „Știri și reportagii”.
După 1945, ziarul își schimbă pentru prima dată denumirea. Acum, Gazeta Sporturilor se numea „Sportul popular”, după cum și numele țării devenea Republica Populară România. Însă, subiectele interesante nu lipseau. În perioada aceea, era publicat un articol care ar avea ecouri și astăzi, despre corupția fotbalului italian. Atunci, nu putea fi vorba de arbitri sau telefoane, ci de „profesionism” și de „secretele lui”. Mai exact, se punea accent pe sumele mari cu care erau plătiți fotbaliștii din Il Calcio, care au dus la tot felul de aranjamente între cluburi, fapt repede înfierat și dat exemplu de „așa nu se face” în ziarul românesc.
În perioada comunistă, subiectul de prima pagină nu reprezenta o mare problemă pentru redactori. Iar asta se întâmpla pentru că în general, ziarul era deschis de Gheorghe-Gheorghiu Dej, liderul de atunci al României, care avea mai mereu de transmis câte un mesaj pentru țară. Apoi, tot pe un spațiu generos, de obicei G.M. Malenkov, președintele Consiliului de Miniștri al URSS, trebuia să răspundă întrebărilor d-lui Charles Edward Shutt. În partea de jos, unde astăzi găsim programul meciurilor, același Malenkov îi trimitea o telegramă lui Dej, mesaj care trebuia musai văzut de popor.
Ziarul era destul de ieftin. Costa 25 de bani și avea 8 pagini. La fel ca și până atunci, principalele știri veneau din lumea halterelor, a bobului sau tirului, o atenție sporită primind și informațiile venite din zona sportului școlar.
1.4.1. Succesul fotbalului, succesul Gazetei
Fotbalul, considerat astăzi „sportul rege”, era trecut mai mereu la ceea ce astăzi noi numim „extrasport”. Pentru a afla informații din fotbal, erai nevoit să pătrunzi serios în interiorul ziarului.
Totul a durat până în 1966. În acel an, ziarul a demarat pentru prima dată o „Anchetă”, denumită sugestiv „Marea Anchetă”. În fond, titlul desemna un concurs, desfășurat la sfârșit de an, în care redactorii încercau să găsească cel mai bun fotbalist român. Primul campion a fost Nicolae Dobrin. Tot el și-a adjudecat „coroana” și un an mai târziu. Astfel, pasiunea românilor pentru fotbal începea să crească, o dată cu una dintre cele mai valoroase generații din istoria fotbalului românesc. Acel moment a fost decisiv, fiindcă a schimbat decisiv polita editorială. Astfel, fotbalul începea să devină ușor-ușor „sportul rege”, iar pe prima pagină începea să ocupe din ce în ce mai mult spațiu.
Așa cum îi stă bine tradiției ziarului, concursul se desfășoară și astăzi, sub genericul „Ancheta Superlativele GSP”. E drept, regulile s-au schimbat o dată cu trecerea anilor, dar ideea continuă și astăzi. În ultimii ani, s-au acordat premii la patru secțiuni: cel mai bun fotbalist român, cel mai bun antrenor, cel mai bun străin din Liga I și cel mai bun sportiv român. Clasamentul final a fost stabilit în urma voturilor acordate de către sportivi, antrenori, specialiști în sport, jurnaliști și cititori.
1.4.2. Prezentul tumultuos și poziția de lider
După Revoluție, Gazeta Sporturilor a avut serios de luptat. Mai întâi, bătălia s-a dus cu Sportul Românesc. Și a fost pierdută. Din 1997 și până în 2003, lupta s-a dus contra ProSport. De asemenea, Gazeta a trebuit să se recunoască învinsă. Însă, din iulie 2003, ziarul de tradiție al sportului românesc a fost preluat de echipa lui Ovidiu Ioanițoaia și Cătălin Tolontan. În acel moment, Gazeta vindea 18.000 de exemplare, față de cele 70.000 ale concurenței. După nici un an, GSP își punea din nou coroana reginei. Devenea ziarul preferat al românilor. Au fost înregistrate 11 creșteri consecutive în audiență, care au plasat Gazeta pe locul 3 în top, peste Evenimentul Zilei (cotidian generalist). În martie 2006, a fost atins recordul privind vânzările, cu 98.000 de exemplare vândute la chioșcuri în fiecare zi.
Tot atunci, site-ul primea o nouă interfață, aliniindu-se la tendința mondială.
1.5 ProSport: rețetă de succes
ProSport este un cotidian sportiv, dedicat în special fotbalului. ProSport a luat ființă pe 2 iulie 1997, sub patronajul MediaPro, cel mai mare trust media din Estul Europei. Ziarul a fost organizat pe mai multe secțiuni: fotbal intern, fotbal extern, sporturi, special, media. La un moment dat, era tipărit în 24 de pagini, organizate pe 6 coloane, însă în ultimii ani a apărut în 8 pagini format „broadsheet” (traducere: pagini verticale). Interesant este faptul că ziarul este organizat și teritorial. Astfel, în unele zone ale țării, sunt publicate o serie de ediții regionale, după nevoile și interesul cititorilor din zonele respective.
La începutul apariției, ziarul era condus de Ovidiu Ioanițoaia, iar postul de redactor-șef era ocupat de Cătălin Tolontan. Cei doi au venit la ProSport, însoțiți de alți 40 de jurnaliști, după ce s-a demisionat în grup de la „Sportul Românesc”. Atunci, ziarul era patronat de Dumitru Dragomir, președintele Ligii Profesioniste de Fotbal. În momentul respectiv, a fost una dintre marile mutări media, care a marcat istoria presei românești postdecembriste, iar „transferul” are ecouri chiar și în zilele noastre, datorită impactului produs.
De-a lungul timpului, ProSport a doborât o serie de recorduri. Jurnaliștii care semnau au stabilit noi vârfuri în presa de sport din țara noastră. Astfel, ProSport a fost primul ziar full-color din România, a fost primul ziar care a depăști 100.000 de exemplare vândute/ ediție, primul ziar de sport care a tipărit ediții în afara țării sau primul ziar de sport care a oferit ediții speciale înainte și după terminarea unor meciuri la stadion.
1.5.1 Brand vândut succesiv, același produs de calitate
După șase ani de la lansare, timp în care și-a consolidat poziția de lider al pieței, titlul ProSport a fost vândut de conducerea MediaPro trustului Ringier. Pe 31 ianuarie 2003, discuțiile s-au finalizat, iar ProSport trecea în portofoliul Ringier. În acel moment, ziarul se afla pe locul 3 ca vânzări în toată țara, atingând un număr impresionant de cititori/ ediție: 645.000!
Din cauza neînțelegerilor de factură financiară, precum și a viziunii diferite referitoare la viitorul ziarului, întreaga conducere și grup editorial a demisionat de la ProSport. Astfel, 106 persoane în frunte cu Ovidiu Ioanițoaia și Cătălin Tolontan au migrat atunci către cotidianul concurent, Gazeta Sporturilor. La acea vreme, a circulat o glumă printre jurnaliștii respectivi: „Am plecat cu totul, am luat până și câinii din fața redacției”.
În iunie 2003, redactor-șef al ProSport este numit Dorin Chioțea, iar în colectivul redacțional este atras și Cristian Țopescu. Un an mai târziu, ziarul își consolidează din plin poziția pe plan local, fiind tipărite ediții adaptate pentru Moldova, Muntenia, Banat, Oltenia. În aprilie 2005, redactor-șef adjunt este desemnat Dan Filoti. Apoi, în februarie 2006 este lansată ediția de duminică, într-un format nou, compact.
Acești ani pot fi caracterizați destul de agitați din punct de vedere al marketingului propus. Trendul din acea perioadă este cel de tabloidizare, fiind conform cu al celorlalte ziare. La momentul respectiv, aceea era considerată tendința. Totuși, ProSport a reușit să facă față unei concurențe acerbe, înregistrând în toată perioada vânzări bune. De asemenea, conducerea a încercat în permanență să mențină un preț scăzut al ziarului, dar și să crească interactivitatea cu cititorii, grație sistemului de premiere gândit pentru aceștia. În anumiți ani, site-ul publicației a deținut drepturile de televizare pe Internet ale meciurilor din prima ligă de fotbal.
Pe 12 ianuarie 2008, ProSport se întoarce la compania care l-a creat. Intermediar a fost Publimedia International, una dintre cele mai puternice companii de publishing din România. În linii mari, tranzacția a inclus titlul, echipa editorială, toate mărcile adiacente și domeniile online. Tot atunci, Dan Filoti devenea redactor-șef.
Pe 18 februarie 2008, avea loc relansarea ziarului. ProSport se prezenta cititorilor într-un format grafic nou, cu orientare puternică spre multimedia. Astfel, se consolida extraordinar de mult legătura dintre ziar și site-ul prosport.ro. Totul era conceput astfel încât cititorii să beneficieze de știri aproape în timp real. De asemenea, sunt alocate extrem de multe resurse departamentului online. Sunt dublați numărul de web-editori, iar în anumite poziții cheie sunt angajați profesioniști cu experiență în domeniul presei online. După 11 ani de existență, ziarul beneficia de aportul a peste 70 de jurnaliști de sport.
Din punct de vedere al conținutului, ziarul ProSport era organizat în mai multe secțiuni: fotbal intern, fotbal extern, sporturi, special, media. De asemenea, în cazul unor evenimente de interes național, putea fi oricând editat și distribuit un supliment sau o broșură adițională.
În anul 2009, vânzările au ajuns la 43.000 de exemplare/ zi, ProSport clasându-se pe locul doi, după Gazeta Sporturilor.
1.5.2 Controverse marca ProSport
Toamna anului 2003 a fost destul de plină, dacă ar fi să ne referim la calendarul sportiv. Pe 10 septembrie 2003, naționala României evolua în deplasare la Copenhaga, contra Danemarcei. Meciul conta pentru calificarea în grupele de la Campionatul European de Fotbal 2004 (Portugalia). Pentru a-și asigura prezența la turneul final, tricolorii aveau nevoie de o victorie, indiferent de scor. Românii au condus cu 2-1, însă au fost egalați în prelungiri de danezi. S-a terminat 2-2, iar la final arbitrul acelei partide, elvețianul Urs Meier a fost criticat vehement. Ba mai mult, lucrurile au luat o întorsătură greu de anticipat.
După acel joc, o întreagă națiune a fost mâhnită de nereușita fotbaliștilor români. În numărul de a doua zi al cotidianului ProSport de după meciul respectiv, se putea găsi adresa de e-mail a lui Urs Meier. Atunci, peste 12.000 de români i-au transmis elvețianului amenințări și înjurături. Speriat de eventualele consecințe, Meier a amenințat cu darea în judecată a ziarului pentru divulgarea de informații personale.
1.5.3 Prezența online, un aliat de nădejde
În anul 2000, a apărut și site-ul prosport.ro. În 2009, era al treilea cel mai vizitat site de sport din România, cu 992.844 clienți unici. În 2015, a urcat un loc, fiind al doilea cel mai vizitat site de sport din țară, cu peste 400.000 vizitatori unici în fiecare zi.
Pentru început, site-ul era orientat prin simpla prezentare în format electronic a știrilor care apăreau în ziar. Simțind potențialul uriaș pe care îl pute oferi Internetul, site-ul a trecut în următoarea etapă a dezvoltării. O serie de tineri jurnaliști a reușit să-și pună amprenta decisiv în evoluția acestuia.
ProSport.ro a reușit, prin consecvență și ambiție, să se impună în peisajul site-urilor din România, atingând nu de puține ori primul loc. Site-ul și-a format un tip anume de cititori. Un alt aspect extrem de important a fost felul de a expune articolele, anchetele, reportajele, materialele. De asemenea, viteza de reacție a fost unul din punctele de bază pe care a fost construit și dezvoltat site-ul. În dorința de a acapara cât mai mulți cititori, ProSport.ro s-a plasat pe primul loc din acest punct de vedere, oferind multe exclusivități pe zona de online.
Din momentul revenirii la MediaPro, numărul angajaților care lucrau doar pe online s-a triplat.
Una dintre principalele caracteristici ale Internetului s-a numit și se numește viteza. Rapiditatea cu care știrile se propagă în mediul virtual. Astfel, aceasta reprezintă un criteriu esențial al site-urilor de profil. De asemenea, adaptarea cât mai rapidă la cerințele publicului este o condiție esențială pentru păstrarea în topul preferințelor. Tocmai de aceea, trendul adoptat de site-ul ProSport este unul internațional.
Pe site, cititorii pot parcurge informații din lumea sportului intern, internațional. De asemenea, ei pot accesa și conținut video originale, precum și module de analiză și statistică a evenimentelor din fotbal, cum ar fi Liga I, Uefa Champions League sau Europa League. La un moment dat, când ziarul apărea la tarabe, cititorii puteau descărca în format .pdf prima pagină din ziua respectivă, dar începând cu ora 17.00. Nici interactivitatea pe site nu este neglijată. Datorită unui sistem de module interactive, special concepute, posibilitatea cititorilor de a intra în dialog direct cu redactorii a fost facilitată.
Fiindcă ziarul a devenit în timp o rampă de lansare pentru tinerii jurnaliști, ProSport a întâmpinat dificultăți majore în a păstra o echipă coerentă. Astfel, pentru ca acest obiectiv să fie atins, la site au fost angajați în poziții de conducere profesioniști în domeniul presei online, formându-se o redacție care lucrează exclusiv pentru site.
Prima pagină a ziarului a avut titlul: „Dinamo ia tot”. Se făcea trimitere directă la campania de transferuri realizată de clubul alb-roșu în anul 1997. Echipa bucureșteană transfera două vedete ale Oțelului Galați: Daniel Florea și Daniel Rednic.
Ca o ironie a sorții, în noiembrie 2013, ziarul ProSport a dispărut de la tarabe. Ceea ce la început părea doar un zvon, s-a adeverit. Ediția print a celui de-al doilea cotidian de sport din România se închidea. Atunci, redactorii ziarului au titrat pe prima pagină: „Online-ul ia tot”. Cu o trimitere la primul număr. A fost un ziar emoționant, din care nu au lipsit însă știrile și actualitățile. În paginile ultimului număr, au semnat materiale editorialiști remarcabili, care au marcat istoria presei de sport, chiar dacă în acel moment reprezentau concurența, cum ar fi Cătălin Tolontan sau Ovidiu Ioanițoaia.
Capitolul II
Sport în ansamblu, presă în detaliu
Distribuția: moartea lentă și sigură a presei scrise
Peste 1.000 de ziare se găseau la tarabele de peste tot din țară la începutul anilor ’90. Dintre acestea, 30 erau cotidiene. Acum, la 25 de ani distanță, situația se prezintă dramatică. Iar principala problemă nu se regăsește nici la publicul consumator, tot mai atras de evoluția tehnologiei, nici la managerii ziarelor, parcă înțepeniți în perioada romantică a presei scrise. Paradoxal, marea lacună se înregistrează undeva la mijloc. Mai precis, fix în punctul de legătură dintre producător, vânzător și cumpărător. Adică, la nivelul distribuției.
Rodipet, cea mai mare firmă de distribuție de ziare și reviste din România, se zbate de câțiva ani în insolvență. Situația este atât de grea și complicată, încât singura cale de a scăpa din chinurile economice pare falimentul. Compania deține peste 1.400 de chioșcuri la nivelul întregii țări, majoritatea fiind închiriate.
Pentru a conștientiza ce înseamnă Rodipet și ce impact au problemele de acolo asupra întregii prese scrise din țară, trebuie să mergem din nou în trecut. Rodipet actual s-a înființat în 1952, ca „Oficiul Special de Expediere a Presei”. În anii ’70 a devenit „Întreprinderea de Stat Direcția de Expediere a Presei” și funcționa ca o divizie în cadrul Poștei Române. Perioada respectivă era caracterizată ca fiind epoca de aur a comunismului, cu poporul informat din ziare și reviste mari: Flacăra, Scânteia, Scânteia tineretului, România Liberă. Una dintre deciziile dictatorului comunist român din acele vremuri a fost ca ziarele să nu fie vândute exclusiv pe stradă, la tarabe, ci să fie distribuite și în fabrici și uzine, pe bază de abonament. Astfel, ziarul Scânteia ajunsese la o cifră incredibile: 1,3 milioane de exemplare/ ediție. Tot atunci, funcționa din plin cenzura din toate punctele de vedere: pe lângă texte și fotografiile trebuiau prelucrate. Imaginile care ilustrau cuplul dictatorial trebuiau retușate.
Ion Cristoiu, redactor-șef adjunct la Scânteia Tineretului în perioada 1980-1987 povestește un episod interesant, citat de Digi24: „Era poza cu tovarășa. Și poate că un picior nu ieșea bun. Nu știu ce avea ea pe picior. Și atunci luam un picior de la altă poză și îl lipeam și ieșea o poză foarte interesantă. Puteați auzi la noi pe coridoare lucruri sinsitre de genul: vreau un picior al tovarășei, vreau capul tovarășei”.
2.1.1 Perioada de aur a Rodipet
În numai câteva zile, ziarul Scânteia devenea Scânteia poporului, iar mai apoi Adevărul. Astfel, în primele săptămâni de capitalism, Adevărul dă o adevărată lovitură. Tirajul este de două miloane de exemplare. De aici și până la o explozie mediatică nu este decât un pas. Peste noapte, se nasc peste 1.000 de publicații, majoritatea cu sute de mii de exemplare. În zilele respective, populația era avidă să citească. „Îi interesa mai mult actul să de a lua ziarul decât de a înțelege cu adevărat ceva”, spune Cristian Tudor Popescu, ajuns în redacția Adevărul în februarie 1990, ca redactor debutant.
Evenimentul Zilei, condus de Ion Cristoiu, avea să bată câteva recorduri: tiraj de peste 900.000 de exemplare. Iar asta s-a datorat în special stilului de a face presă, care aducea foarte mult cu perioada interbelică.
În 1991, „Întreprinderea de Expediere a Presei” devenea Rodipet. Firma nu mai făcea față difuzării unui număr atât de mare de ziare și reviste. Guvernul Văcăroiu a decis să extindă rețeaua, dar și să transforme în chioșcuri cele câteva sute de oficii poștale de distribuție a presei. Transferul respectiv nu a adus și investiții. Astfel, Rodipet-ul se vedea pus în postura de a se descurca singur. Din primii bani câștigați, compania decide ridicarea a 1.500 de chioșcuri noi, precum și achiziția a 48 de sedii în țară. De asemenea, s-a mai înființat și un parc auto, care număra peste 200 de mașini de distribuție. Așadar, Rodipet avea la dispoziție o echipă de peste 3.000 de persoane, firma funcționând ca un „ceasornic elvețian”.
Totuși, povestea frumoasă nu a durat foarte mult. Fiindcă piața încă oferea loc și concurenței, s-au înființat și primele firme private de distribuție. Iar clienții Rodipet-ului începeau să dispară. Investitorii privați nu omiteau să distribuie presa nefavorabilă puterii, având în spate și o conexiune puternică în lumea politică.
2.1.2 Primele semne ale fisurii și decăderea totală
Povestea frumoasă a Rodipet nu a durat decât trei ani. Iar asta a fost cauzată de firmele concurente. Încet-încet, compania începe să piardă piața, să acumuleze primele datorii, ajungând până în punctul în care nu își mai poate plăti clienții, adică nimeni alții decât patronii de ziare.
Începând cu anul 1994, ziarele încep să cunoască primele semne de scădere a vânzărilor. Foamea de informație a populației era potolită cu ajutorul primelor posturi private de televiziune.
Ani la rândul, Rodipet-ul s-a confruntat cu astfel de probleme. În 2001, datoriile totale ajungeau să însumeze nu mai puțin de 7 milioane de dolari. Este pentru prima dată când compania intră cu adevărat în declin. Pentru a face rost de bani, Rodipet începe să vândă la chioșcuri și tarabe, pe lângă clasicele ziare, și cartele de telefon. Soluția gândită ca fiind salvatoare avea să reprezinte piatra de moară care nu putea duce decât într-o singură direcție. Firma care livra cartelele se numea Bueno. Aparținea omului de afaceri Hassan Awdi, un libanez cu cetățenie americană, cunoscut ca un investitor de succes. La acel moment, Awdi deținea deja hoteluri, terenuri, reușind să achiziționeze cu sume insignifiante spațiile fostelor alimentare comuniste din sectorul 5 al Bucureștiului, dar și să dezvolte afaceri cu Loteria Română, Poșta sau CEC.
În 2003, situația devenea deja dramatică. Rodipet-ul nu își mai putea plăti nici măcar angajații, în condițiile în care datoriile ajunseseră la suma totală de 11 milioane de euro. Statu, care era acționar majoritar, a ajuns la concluzia că singura soluție pentru a mai salva compania este de a fi scoasă la privatizare. Pentru această mutare, primește și acordul Clubului Român de Presă. Dar, cine este investitorul? Chiar Hassan Awdi. Acesta avea un avantaj major, culmea, datorită unei datorii de 5 milioane de euro pe care Rodipet o avea la el din vânzarea cartelelor telefonice. Pe 23 decembrie 2003, afacerea este perfectată.
2.1.3 Când falimentul bate la ușă
Cât a costat întreaga privatizare a Rodipet? 1 milion de euro! Cum s-a ajuns la această sumă absolut modică? Teoretic, Hassan Awdi ar fi trebuit să plătească 17 milioane de euro, eșalonate astfel: 6 milioane prețul de vânzare, plus 11 milioane datoriile istorice. Dar, după ce guvernul Năstase a șters toate datoriile istorice, iar investitorul și-a putut acoperi datoria de 5 milioane de euro din prețul de vânzare, s-a ajuns ca Rodipet-ul să fie privatizat pe 1 milion de euro.
Un an mai târziu, Rodipet mai acoperea doar 30% din piața difuzării de presă tipărită. Însă, fiind obligat prin contractul de privatizare, noul patron a investit în mașini noi, dar și în chioșcuri și computere moderne. Totuși, investiția nu este făcută în numele Rodipet, ci prin altă companie.
Ajunsă pe numele lui Hassan Awdi, Rodipet începe să piardă și să tot piardă. În 2004, o firmă a investitorului a luat în leasing 200 de mașini, pe care le-a vândut către Rodipet, deși nu avea voie să facă această mutare. Culmea, aceeași tranzacție s-ar fi repetat de încă două ori până în 2006. În 2008, începe cu adevărat sfârșitul pentru Rodipet. Awdi externalizează toate serviciile companiei. Direcții întregi sunt transformate în firme ale Awdi Group. Rodipet nu mai producea nimic, dar totuși reușea să plătească salariile angajaților. Firmele din Awdi Group prestau toate serviciile, acestea fiind plătite cu bani de la Rodipet, dar cu prețuri majorate artificial.
În 2009, procurorii DIICOT au intrat deja pe fir. Surpriză mare, pentru că Rodipet devenise SC Network Press Concept.
Un an mai târziu, AVAS (Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului) a reziliat contractul cu Hassan Awdi, iar Rodipet intra din nou în patrimoniul de stat. În 2010, sunt efectuate descinderi la firmele din grupul Awdi și este începută urmărirea penală pe numele afaceristului libanez, a lui Florin Lungoci și a altor persoane. Potrivit procurorilor, aceștia sunt cercetați pentru spălare de bani și aderare la un grup infracțional organizat. Ei ar fi prejudiciat Rodipet cu 35,5 milioane de euro.
Din toată această afacere păguboasă, cel mai mult de suferit au avut ziarele. Primele semne ale decăderii ziarelor încep să se simtă din 2004, anul în care Awdi devenea stăpân peste Rodipet. Astfel, din 51 de cotidiene s-au închis cinci, iar tirajul total a scăzut cu 16%.
Din 2009, an în care Rodipet se pregătea de intrarea în insolvență, și până în 2011, de la tarabe mai dispar cinci ziare naționale: Gândul, Săptămâna financiară, Gardianul, Ziua, Cotidianul. Celelalte își reduc tirajul cu 13%.
În acest moment, Rodipet se află în insolvență. La orizont, nu se întrevede nicio schimbare în bine. Falimentul pare mai aproape ca niciodată.
2.2 Presa de sport, la disecat
Așa cum în redacțiile mari s-au dezvoltat o serie de departamente, cum ar fi „economic”, „politic”, „social”, „cultural” sau „actualități”, și „jurnalismul de sport” este o formă specializată.
În România, principalul sport prezentat, dezbătut, analizat și promovat este fotbalul. Însă, în Occident, „sportul rege” își împarte supremația cu rugby-ul, cursele auto, atletismul, golful sau chiar crichetul, mai ales în Marea Britanie.
Cristian Aszalos prezintă cel mai bine jurnalismul de sport în cartea „Crampoanele României șchioape. Tabloidizarea presei sportive românești”:
„Toate sporturile sunt dezbătute, în general, de specialiști în aceste domenii. De ce? Pentru că fanii cunosc foarte bine sporturile și echipele preferate, iar dacă jurnaliștii sportivi nu vor să pară slabi și prost informați, atunci ar trebui să nu fie mai prejos în ceea ce privește nivelul cunoștințelor. A fi la curent cu evoluțiile recente dintr-un sport important e o slujbă cu normă întreagă. Puțini sunt jurnaliștii care își pot alege sporturile sau evenimentele despre care să scrie. Aceștia sunt, în general, cei mai străluciți, cei mai spirituali și incisivi editorialiști sau autori de reportaje cu un stil propriu, care dau «culoare» momentelor-cheie din lumea sportului”.
O dată cu evoluția fulminantă a sportului din ultimii ani, precum și a atenției acordată de mass-media, spațiul care trebuie umplut, fie că vorbim de pagini de ziare sau de calupuri informative la TV, a crescut de la un an la altul. Astfel, jurnaliștii de sport încearcă în fiecare zi să stârnească din prima curiozitatea consumatorilor de știri, oferindu-le părți dintr-un singur eveniment, făcând profiluri participanților și analizând performanțe din punct de vedere statistic.
2.1 Cum funcționează o redacție de sport
În urmă cu mulți ani, articolele despre subiectele de sport erau considerate o simplă „proză-clișeu”, care trebuia scoasă pe bandă rulantă de niște jurnaliști delăsători, care nu își găsiseră locul în alte departamente. Dacă vreodată au existat astfel de jurnaliști, cu siguranță astăzi le-ar fi foarte greu să-și găsească un loc de muncă în presă.
În trecut, când sportul nu era atât de dezvoltat și nu reprezenta un pol de interes pentru publicul larg, ziarele acordau mici spații evenimentelor. De cele mai multe ori, era vorba de ultima sau, în cel mai bun caz, ultimele pagini ale publicațiilor. Tocmai de aceea, și subiectele erau tratate oarecum superficial, fără lux de amănunte, fiind prezentate dintr-un spectru larg.
Lucrurile s-au schimbat. Acum, ziarele și-au schimbat perspectiva. Optica este una nouă, fiind îndreptată către o deschidere totală. Până și publicațiile locale au reușit să pună la punct mici redacții de sport. De obicei, în fruntea acestora, stă un redactor care coordonează activitatea. Fiind șef al departamentului sport, redactorul se subordonează direct redactorului-șef, are obligația de a participa la ședințele de sumar, răspunzând direct pentru paginile care trebuie umplute cu informații din viața și lumea sportului.
„Soluția pentru a conduce liniștit departamentul de sport este caietul de note. În ciuda a ceea ce se crede, rareori se întâmplă ca știrile să apară dintr-odată. Multe dintre acestea pot fi plănuite cu minuțiozitate. Aici intervine caietul de note (agenda). La fel ca și celelalte lucruri stabilite de pe lista necesară unei mari game de sporturi, agenda cuprinde detalii în ceea ce privește numeroase alte evenimente, care vor genera și ele articole sportive: întâlniri dintre organe de conducere, audieri disciplinare, festivități de premiere, aniversări ale unor ocazii sportive importante și altele. Orice subiect despre care nu se știe din timp – moartea unui sportiv într-un accident de mașină sau un rezultat pozitiv la testele efectuate pentru depistarea unei substanțe interzise – sunt numite subiecte «subiecte în afara agendei»”, notează Phil Andrews, în cartea „Jurnalismul sportiv. O introducere”.
2.1.2 Specializarea jurnaliștilor de sport
De obicei, jurnaliștii de sport nu duc lipsă de subiecte. Iar asta se întâmplă datorită calendarului sportiv, pe care îl au la dispoziție. Indiferent de nivelul la care ne raportăm, competițiile sunt principalele generatoare de știri, noutăți, controverse, analize, reportaje, interviuri. În funcție de mărimea și importanța lor, fiecare redacție își stabilește o ordine ierarhică. În mod normal, cu precădere la noi în țară, fotbalul ține capul de afiș în permanență.
În redacțiile ziarelor de sport centrale din România, redactorii sunt împărțiți pe mai multe secțiuni, cele care dau și formatul ziarului. În mod normal, fotbalul intern, care tratează subiectele din fotbalul românesc, implică și necesită cele mai mari resurse. Astfel, echipe de tradiție, precum Steaua, Dinamo, Rapid, Craiova sau Petrolul Ploiești au câte un jurnalist sau chiar mai mulți, care în fiecare zi vine cu cel puțin un subiect. Asta se întâmplă fiindcă aceste echipe au și cei mai mulți fani. Iar mulți fani înseamnă interes crescut, deci un public larg.
O altă secțiune importantă este cea a fotbalului extern. Jurnaliștii de sport de aici asigură fluxul de știri internațional, aducând în prim plan principalele performanțe ale fotbaliștilor români care joacă în străinătate.
Secțiunea de sporturi, care în opinia multora ar trebui să ocupe mai mult spațiu în ziare sau calupurile informative de la TV, acoperă celelalte sporturi, denumită sumar de multe ori ca fiind „extrafotbal”. Cum apetitul românilor pentru „alte sporturi” este destul de redus, jurnaliștii din această zonă preferă să se axeze pe sporturile care au tradiție în țara noastră și care mai au cât de cât priză la public. Astfel, o bună parte din informații vin din lumea handbalului, voleiului sau baschetului. Însă, o dată cu ascensiunea fulminantă a Simonei Halep în tenisul feminin mondial, s-a înregistrat o adevărată explozie de informații, analize, interviuri și reportaje din această zonă.
Într-o redacție de sport se găsesc întotdeauna și reporterii care se ocupă de secțiunea „special”. Principala lor misiune este să aducă „pata de culoare” din paginile ziarului, adică ineditul din lumea sportului. Astfel, o serie de subiecte extrem de interesante, sunt prezentate publicului larg. De asemenea, această parte a redacției are menirea să genereze și subiecte de posibile anchete în lumea sportului, vezi aici cazurile desprinse din „mafia pariurilor”.
2.1.3 Pregătirea și previziunile, mereu aliați de nădejde
Evenimentele majore reprezintă pentru redacțiile de sport întotdeauna un aspect important în derularea activității. De aici, jurnaliștii de sport pot obține o grămadă de informații de la fața locului.
Spre exemplu, înaintea unui meci decisiv din finalul unui campionat, se pot dezvolta o mulțime de subiecte. Tocmai de aceea, redactorul-șef poate dispune o echipă întreagă de jurnaliști să abordeze o singură partidă de fotbal, iar totul se întâmplă cu multe zile înainte de evenimentul propriu zis. Scopul este acela al promovării, a creșterii interesului în rândurile publicului consumator. Cum atenția va fi stârnită, sportivii au și ei enorm de câștigat, prin expunerea pe care o au în momentul respectiv.
La sfârșitul unei ședințe de sumar, vor fi stabilite „previziuni” pentru fiecare zi din săptămâna viitoare. Previziunile sau estimările cuprind o listă a evenimentelor ce trebuie acoperite, însoțite de dată, numele jurnalistului desemnat să se ocupe, precum și diverse detalii. De asemenea, la finalul listei, pot apărea și mențiuni cu privire la termene limită. Evenimentele și sporturile alese de un anumit ziar pentru a fi prezentate publicului larg reflectă clar interesele cititorilor.
În foarte multe cazuri, un eveniment major va primi și cel mai mult spațiu din paginile unui ziar de sport. De asemenea, acesta va fi acoperit în general de redactorii cu experiență. Nou veniții, cei aflați în „training” sau „freelancerii” vor avea de abordat evenimente mai puțin importante, de unde și spațiul rezervat va fi destul de redus.
Phil Andrews punctează în cartea „Jurnalismul sportiv. O introducere” necesitatea pregătirii materialelor din timp.
„Scopul întocmirii listei de previziuni este acela de a oferi certitudinea faptului că jurnaliștii știu ce vor, știu ce trebuie să facă, precum și momentul în care materialul poate fi trimis la redacție. Cel mai bun articol din lumea își pierde din valoare dacă nu reușește să fie publicat la timp, iar dacă jurnaliștii și reporterii nu-și fac meseria în mod eficient, procesul complex și solicitant care duce la apariția unui ziar nu va mai funcționa. Majoritatea ziarelor publică un anumit număr de ediții zilnic, pentru a fi trimise în diverse locuri ale ariei lor de distribuție. Dacă un material nu ajunge când trebuie la departamentul sportiv, edițiile fie își vor pierde termenele-limită, fie cititorii vor primi informații incomplete”.
2.1.4 Cât de importante sunt sursele în sport?
Principala calitate a jurnaliștilor care se află în departamentul de sport al unei redacții sau care scriu la un ziar de sport cu distribuție națională este aceea că sunt pasionați de sport. Tocmai de aceea, cunoștințele generale despre majoritatea sporturilor este esențială. De asemenea, informațiile detaliate pe anumite segmente devine la fel de importantă, în contextul în care publicul este fin cunoscător al domeniului. De aceea, orice greșeală nu va putea fi trecută ușor cu vederea.
Lăsând la o parte evenimentele, adevărate generatoare de subiecte, rămâne întrebarea: „de unde vin celelalte știri?”. În majoritatea cazurilor, mulți jurnaliști de sport, în special cei mai vechi în „branșă”, și-au creat de-a lungul timpului o serie de „relații”. Acestea sunt stabilite cu oameni aflați în interioru echipelor, implicați în fenomen sau foști mari sportivi, care de cele mai multe ori sunt solicitați ca și specialiști.
Dată fiind puterea de care beneficiază presa, nu de puține ori ziarele sau televiziunile au fost realmente folosite de anumite personaje implicate în lumea sportului. Cel mai bun exemplu poate fi oferit în perioadele de „mercato”, adică cele de transferări. De-a lungul unui an competițional, se întâlnesc două astfel de momente: în iarnă și în vară. Al doilea este și cel mai important, fiindcă este și mai lung, existând o pauză competițională în acest sens. În zilele respective, există o activitate intensă pe „piața transferurilor”, astfel că foarte mulți impresari, care în timp au creat o legătură cu anumiți jurnaliști, preferă să lanseze prin intermediul lor informații legate despre jucători sau cluburi. Principalul scop constă în încercarea de a crește cota fotbalistului pe care îl reprezintă, iar de aici un transfer cât mai mare din punct de vedere financiar.
În acest joc, nu trebuie scoși din ecuație nici sponsorii. Aceștia au interese financiare enorme, iar orice opinie și material pozitiv apărut în presă, poate conta decisiv în atingerea obiectivelor trasate. Însă, sponsorii au la dispoziție adevărate echipe de comunicare, care se află în contact direct cu jurnaliștii desemnați să urmărească și să prezinte evenimentul respectiv. Spre exemplu, Jocurile Olimpice, Formula 1 sau Turul Franței mobilizează resurse umane însemnate pentru buna desfășurare a întrecerilor din punct de vedere mediatic.
Nu trebuie uitate nici cele mai importante surse, cele oficiale. Ele sunt cele mai credibile și autorizate în a vorbi despre un subiect, oferind și știrile care conțin cea mai însemnată doză de adevăr, fiindcă speculațiile și previziunile au devenit la mare modă printre cei implicați în sport.
2.3 Marketing și PR în sport
Pe lângă presa de sport, care relatează în amănunt depsre acest domeniu, pe care l-a împărțit amănunțit în foarte multe secțiuni, categorii și subdomenii, o altă ramură a crescut un avânt enorm, cel puțin în ultimul deceniu. Este vorba despre marketing, sponsorizări. Dacă la început părea un lucru normal ca unele companii să-și alăture numele de imaginea competițiilor și a sportivilor, sumele plătite fiind cu adevărat modice, în ultima perioadă s-a dezvoltat o adevărată industrie în acest sens. De aceea, sumele aproape că au explodat în ultimii ani, iar pentru a fi reprezentat de un sportiv cu renume mondial, trebuie să te înscrii într-o competiție pe viață și pe moarte, care implică de fiecare dată un contract cu multe zerouri la final. Chiar dacă sportul se vinde de secole, ideea de sistem rațional al marketingului sportiv este una relativ nouă.
Când vine vorba de bani privați investiți în sport, trebuie să îi împărțim pe categorii. Astfel, avem următoarele secțiuni:
Sponsorii care își alătura imaginea companiei lângă o competiție de mare anvergură (sporturi de echipă, sporturi individuale);
Sponsorii care sprijină o echipă profesionistă (în ceea ce privește echipele, sponsorii principali sunt cei care apar pe tricouri la meciurile oficiale, dar în spate mai există o serie de sponsori secundari, care de obicei apar pe panourile unde sunt luate interviurile sau pe panourile de la conferințele de presă);
Sponsorii care sprijină un sportiv profesionist (aici include categoria sporturilor individuale. Spre exemplu, în tenis, jucătorii/ jucătoarele au în spate o serie de sponsori tehnici, care asigură echipamentul: rachete, încălțări etc.);
Sponsorii care „cumpără” efectiv competiția sau un stadion (cel mai bun exemplu este dat de noul stadion al echipei de fotbal Arsenal, care se numește „Emirates Stadium”, după numele unei companii de zbor din Arabia Saudită);
Sponsorii care își alătură imaginea de cea a sportivilor cunoscuți la nivel mondial.
2.3.1 Cât câștigă sportivii din contractele de publicitate
Este foarte clar că sportul nu mai este ce a fost acum un sfert de secol. Dovadă sunt sumele mari aruncate în joc de către companiile care vor să își facă publicitate și să aibă parte de expunere la nivel planetar. Marile competiții ale lumii sunt și cele mai vizate. Printre ele putem aminti Jocurile Olimpice, Campionatul Mondial și European de Fotbal, Champions League și Europa League.
Interesul manifestat de sponsori pentru fotbaliști încă în activitate sau chiar retrași s-a manifestat intens în ultima perioadă. Din a doua categorie, cel mai bun exemplu este oferit de Gheorghe Hagi. Deși nu mai joacă fotbal oficial de 15 ani, Hagi încasează aproximativ 2 milioane de euro pe an, din contracte cu BMW, Texaco, Coca-Cola, Vodafone și BRD. În aceeași situație, cu aceeași sumă, se află și Cristi Chivu. Fostul căpitan al naționalei primește bani de la Bergenbier, Samsung, Adidas și Mercedes.
La nivel mondial, situația se prezintă mult mai bine pentru sportivii de top. În 2013, Tiger Woods a fost cel mai bine sportiv plătit din lume. În contul său au intrat nu mai puțin de 78,1 milioane de dolar. Doar 13,1 milioane au venit din golf, iar restul au fost din publicitate. Nici Roger Federer nu a dus-o rău, fiindcă a încasat nu mai puțin de 71,5 milioane de dolari doar din publicitate și „doar” 6,5 din tenis. Mergând spre baschet, Kobe Bryant și-a rotunjit veniturile cu banii din publicitate încasați, aproximativ 34 milioane de dolari, plus un salariu de 28 milioane de dolari.
Capitolul III
Tabloidizarea presei de sport
3.1 Un fenomen tot mai general
Presa de sport din România de după 1990 a fost marcată de trei mari ziare: Gazeta Sporturilor, ProSport și Sportul Românesc. Toate cele trei cotidiene au înregistrat propriile recorduri, au stabilit noi limite, au deschis noi drumuri și au marcat epoca în care apăreau la tarabe.
Unul din cele mai importante fenomene, manifestat la început tardiv, la mijlocul anilor ’90, care mai apoi și-a atins apogeul în 2010, este cel al tabloidizării presei de sport. Mai mult, tendința a schimbat și presa mondială, ziarele din România nefăcând altceva decât să se alinieze trendului. Din toată această „ecuație” nu au de pierdut decât ziarele de tip „quality”, într-o scădere evidentă de tiraj și vânzări.
3.2 Cătălin Tolontan, Dan Filoti și Mario Garcia despre tabloidizare
Jurnalistul Cristian Aszalos a reușit să ofere în cartea „Crampoanele României șchioape. Tabloidizarea presei sportive românești” câteva răspunsuri, oferite de trei oameni importanți, cu putere de decizie, care s-au aflat în fruntea unor ziare sau organizații în perioada de glorie a tabloidizării presei de sport.
Cătălin Tolontan, redactor-șef Gazeta Sporturilor: „După 20 de ani de presă scrisă, fără nicio vanitate și fără nicio pretenție că înțeleg lucrurile cum trebuie, dar pe deplin conștient că avea dreptate editorialistul «Times» care scria că «Aceste vremuri care vor rămâne în istorie, în cel mai bun caz, drept crâncene pentru jurnalism», eu nu mai împart ziarele. Pentru mine, nu mai sunt quality și tabloide, broadsheet și micro, de sport sau de informație generală, locale sau naționale. Nu mai există decât ziare vii și ziare care au murit! De aceea, tot ce știu despre Gazeta Sporturilor este că e un ziar viu, care durează din 1924”.
Fiindcă piața cerne produsele, iar la tarabe se mai găsesc puține ziare, e lesne de înțeles că titlurile care au rămas fie au reușit să-și mențină publicul aproape, fie au fost în stare să găsească sistemul de echilibru prin care să poată continua munca.
De altfel, în completarea lui Cătălin Tolontan vine directorul Gazetei Sporturilor, Ovidiu Ioanițoaia, care afirma, referitor la succesul unui ziar: „Ai un ziar bun dacă reușești să îl vinzi. Aceasta este rețeta succesului”.
Dan Filoti, fost redactor-șef ProSport: „Se vorbește foarte mult despre tabloidizare în presa din România, mai ales în ultimii ani. Cred că se amestecă noțiunile, cumva, și nu se face clar diferența între tabloidul ca format și conceptul de tabloid. Mai ales din cauza costurilor de hârtie, tipar etc., dar și a aspectului practic, ziarele de format mare se citesc mult mai greu în autobuz, metrou, în parc etc. Majoritatea publisherilor și a staffului administrativ în media au ales în ultimul timp un format redus. La nivelul strategiei, ProSport nu și-a propus să abordeze un stil tabloid în adevăratul sens al cuvântului, gen paparazzi ori scandal cu orice preț… Sunt subiecte de interes major pe care le tratează, indiferent de zona din care vin aceste știri. De exemplu, scandalul sexual din Anglia (Terry vs Bridge) a deschis în multe rânduri rubrica de fotbal extern. Suntem un ziar care se adresează publicului larg, preponderent masculin. Tratăm orice subiect de interes major. Adică, ceea ce spun eu e că dacă ProSport e perceput ca un tabloid pentru pozele sexy cu soții sau prietene de fotbaliști, atunci ar trebui să «riște» să fie considerat un quality pentru că am scris cel puțin la fel de mult atunci când Herta Muller a luat premiul Nobel pentru literatură ori «Eu când vreau să fluier, fluier» a fost premiat la Berlin. Cred că la începutul anilor 2000 a existat acest fenomen, mult estompat azi. Atunci puteam vorbi despre așa ceva, acum mi se pare că presa sportivă se adaptează nevoii de entertainment ai celor care consumă produse media”.
De origine cubaneză, Mario Garcia este considerat „expertul numărul 1 în lume în conceptul de presă”. Acesta și-a creat un grup de firme de consultanță media, iar afacerea sa se întinde pe trei continente: America de Sud, American de Nord și Europa. De-a lungul timpului, numele său se leagă de concepte de succes create sau relansate. Peste 400 de ziare, site-uri sau reviste intră în portofoliul său, iar dintre acestea cele mai importante pot fi amintite The Wall Street Journal, Handelsblatt, Die Zeit, La Tribune.
Mario Garcia: „ProSport pare a fi un cotidian mai elegant, mai stilat, din punctul de vedere al designului. Gazeta, în schimb, este un ziar plin de viață și de energie, dar, având, parcă, formatul unui tabloid pentru piața de jos, cu titluri mari și fotografii ce dau impresia că țipă la cititor. Ambele publicații au o personalitate distinctă și așa și trebuie să fie. Atât ProSport, cât și Gazeta, au spiritul unui tabloid, și asta îmi place! De asta au nevoie ziarele de sport, chiar dacă se găsesc în format mare. Am lucrat cu L’Equipe, în Franța, un ziar broadsheet veritabil, cu pagini lungi și late, dar i-am insuflat spiritul unui tabloid. Designul unui tabloid nu se limitează doar la format. Poți să ai un ziar mare, dar cu spiritul unui tabloid. Și aici mă refer la imagini, titluri și stilul dinamic și mai nonconformist”.
3.3 Analiza ziarelor
Presa de sport s-a aflat într-o permanentă schimbare după ieșirea din comunism. Toate aceste modificări s-au produs și datorită avântului tehnologic, precum și a mutațiilor sociale produse, venind cu o nouă asamblare, ca răspuns la nevoile economice ale publicului. În timp, fără să existe o transformare bruscă, se poate vorbi despre o tabloidizare. De la format, la grafică, titluri, conținut și abordare, toți indicatorii duc către acest răspuns.
3.3.1 Gazeta Sporturilor
În primii ani de după Revoluție, Gazeta Sporturilor nu era prea diferit față de „legendarul” „Sportul”, cotidianul de specialitate din perioada comunistă. Formatul, mărimea, stilul jurnalistic, designul, tipurile și mărimea subiectelor reprezentau o continuitate din acest punct de vedere. Însă, în primele numere, se simte din plin aerul libertății. La debutul său în democrație, Gazeta a apărut în 8 pagini, dublu decât în mod obișnuit, iar pe prima pagină erau titluri precum „Conștiința noastră, față-n față cu Revoluția” (editorial) sau un interviu cu ministrul sportului de atunci, Mircea Anghelescu.
Stilul prezent în pagini pare să fie o adevărată nostalgie pentru adevărații iubitori de sport. Formatul era broadsheet, cu 4 pagini mari și late. Tot ziarul era alb-negru, cu excepția capului de ziar, care uneori era colorat în albastru. Mai departe, subiectele alese: fotbalul primea doar o singură pagină, iar fotbalul internațional o jumătate. Știrile de aici erau grupate într-o rubrică denumită „Fotbal meridiane”. Restul aparținea altor sporturi. Ca o comparație, raportul din ziarele de astăzi este total invers. Ca și conținut, Gazeta de atunci abunda în informație de sport, dovadă că în ziar intrau foarte puține fotografii. Erau doar două pe pagină. Doar pe copertă, în deschidere, erau publicate în medie 5 poze. Dar, chiar și acolo, dominant era conținutul editorial.
Astfel, publicitatea își făcea cu greu loc în paginile ziarului. De altfel, piața de publicitate în România a început să funcționeze la standarde cât de cât acceptabile începând cu 1992. De obicei, reclamele din perioada respectivă în Gazetă erau cele cu „Loz în plic” sau „Invitații pe litoralul românesc”.
Unul din cele mai importante elemente ale unui ziar îl reprezintă titlurile. Indiferent de epocă, titlurile sunt principalele caracteristici ce poartă pecetea jurnalisticii. În perioada respectivă, Gazeta Sporturilor continua stilul de presă în perioada comunistă. Dacă primele schimbări au relevat din entuziasmul redactorilor de a putea scrie liberi și neconstrânși, nu același lucru se poate spune și despre tehnica redactării materialelor. În continuare, exista același stil învechit, cu titluri care nu erau în legătură directă cu cel mai important mesaj al articolului, așa cum se cere în prezent. Multe dintre ele nu erau exacte, concise, sugestive, incitante.
Iată câteva exemple de titluri din Gazeta Sporturilor din primii ani de după Revoluție: „Subteranele pașnice”, „Nu se va mai repeta”, „Va fi festivalul atât de așteptat?”, „Numai cu armele fotbalului…” sau „Nimic fără inteligență”. De altfel, rar se foloseau supratitluri sau subtitluri. Importanța lor este faptul că, în cazuș unui titlu ambiguu, cititorul poate găsi ușor o explicație rapidă și lămuritoare.
„Un titlu bun trebuie să îndeplinească cinci cerințe: 1) să aibă un mesaj foarte clar; 2) mesajul să fie excerptat din informația principală a articolului și nu din cea colaterală; 3) să existe o strânsă legătură între text și titlul purtat de acesta; 4) titlul să fie corect formulat, ușor de înțeles și fără echivoc; 5) titlul trebuie să dea cititorului un imbold spre lectură. Să fie incitant”, nota profesorul Ilie Rad, în lucrarea „Titlul jurnalistic”, din cadrul culegerii „Manual de Jurnalism”.
Prima pagină reprezintă un element definitoriu pentru orice publicație. Acolo se găsește chintesența ziarului, tendințele. Sunt concentrate concepția și marca ziarului.
Din cele patru pagini zilnice, Gazeta Sporturilor lăsa fotbalului doar una, maximum una și jumătate. Restul erau acoperite de celelalte sporturi, ceea ce astăzi găsim la „extrafotbal”. De altfel, politica editorială de atunci era una echitabilă și extrem de corectă cu performanța. Spre exemplu, pe prima pagină puteau apărea chiar și juniorii halterofili, dacă aceștia obțineau un rezultat important la Campionatul European. Însă, nici fotbalul nu era neglijat. Dacă se juca un derby în campionatul național de fotbal sau se disputa finala unei competiții autohtone, atunci subiectul zilei era prezentat pe prima pagină.
Ca mărime, articolele se întindeau de la minimum 3.000-4.000 de semne, ajungând chiar și la 15.000 de semne. Astfel, spațiul pentru conținut (informație) era extrem de generos. Sporturi ca box, ciclism, gimnastică, ruby, baschet, volei sau handbal se găseau toate în paginile ziarului. Dacă nu zilnic, cel puțin de două ori pe săptămână.
Ca și abordare, stilul era în continuare lipsit de concizie, acuratețe. Jurnalismul acelor ani era mai boem, mai poetic, mai narativ. Tocmai de aceea, multe materiale puteau fi asemănate foarte ușor cu un eseu. Cel mai bun exemplu constă în cronicile de meci. Într-un astfel de material, amănuntele primordiale pe care un cititor trebuie să le cunoască sunt echipele care se înfruntă și rezultatul.
Aceste lucruri au fost posibile și datorită faptului că Gazeta Sporturilor era singură pe piață, iar lipsa concurenței lipsea cu desăvârșire. Așadar, cum la tarabe apărea un singur ziar de sport, cele mai importante nume din presa românească de sport semnau în paginile cotidianului. Nume precum Ioan Chirilă, Ion Cupen, Ovidiu Ioanițoaia, Sorin Satmari sau Gheorghe Nicolaescu erau doar o mică parte din prestigioșii ziariști care scriau imediat de după Revoluție despre sportul românesc.
Primele elemente de tabloid în Gazeta Sporturilor au început să se vadă în 1997. Acest an va rămâne pentru totdeauna unul de referință în istoria presei de sport din România. Asta pentru că atunci, a apărut ProSportul, iar concurența adevărată creată a condus la una dintre cele mai frumoase povești din presa de sport.
La 7 ani după Revoluție, prea multe lucruri nu se schimbaseră la Gazeta Sporturilor. Cu o lună înainte de lansarea ProSportului, Gazeta era același cotidian conservator, consecvent. Singura diferență majoră era numărul de pagini, care fuseseră dublate. Astfel, cititorii aveau la dispoziție acum 8 pagini, pe același format broadsheet. Culorile începuseră să-și facă și ele loc. Astfel, prima pagină apărea color. De asemenea, Gazeta avea acum și publicitate. De obicei, aceasta se găsea integral pe ultima pagină, și ea color. În zilele când nu exista publicitate, titlurile erau cele care primeau culori. În ceea ce privește conținutul, s-au înregistrat mici progrese. Fotbalul primea mai mult spațiu. De obicei, fotbalul intern lua cam 4 pagini, o alta era destinată fotbalului internațional, în timp ce restul de 3 pagini erau ocuapte cu „alte sporturi”. Însă, titlurile erau neschimbate, rareori un articol primea un supratitlu, iar conceptul privind abordarea editorială nu aducea îmbunătățiri, având același stil continuu, fără intertitluri.
În 2003, Gazeta a primit unul din cele mai importante aporturi. Echipa condusă de Ovidiu Ioanițoaia și Cătălin Tolontan a trecut în masă de la concurență. S-au înhămat la o muncă incredibilă, aflându-se într-o permanentă luptă cu cotidianul căruia i-au dat naștere și l-au urcat pe cele mai înalte culmi.
În câțiva ani de zile, s-a dovedit că alegerea a fost inspirată, cel mai bun argument fiind cifrele oficiale. Gazeta reușea să detroneze ProSportul din poziția de lider pe piața presei de sport.
În ultimul deceniu de când apare la tarabe, Gazeta Sporturilor a prins conturul unui veritabil tabloid. Ca mărime, cotidianul are formatul unui tabloid clasic, fiind compact, pe dimensiunile 35/ 29 cm. Apare zilnic, chiar și duminica, iar numărul paginilor variază în funcție de fluxul de știri sau de perioada competițiilor de la 20 de pagini, până la 24 de pagini. De asemenea, cu ocazia unor evenimente importante, ziarul poate apărea în număr dublu de pagini, nefiind astfel neglijată nici partea de informație. Prețul este de 2 RON.
Sunt câteva exemple care confirmă că Gazeta Sporturilor a devenit un tabloid. Unul dintre cele mai puternice se referă la prima pagină, care este, așa cum am mai spus, chintesența întregului ziar. Capul de ziar a devenit roșu aprins. Principala știre a zilei este prezentat în centru. Știrea are un titlu sugestiv, cât mai mare și cât mai colorat, fiind însoțită de o poză pe măsură. Apoi, apar și celelalte subiecte mai importante din ziua respectivă, grupate aleatoriu, ori într-o coloană din dreapta, ori în partea de jos a primei pagini. Și aici pozele sunt la fel de sugestive, cu titluri destul de mari și, bineînțeles, colorate.
Titlurile actuale din Gazetă sunt alese cu grijă, în sensul că sunt destul de mari raportate la formatul paginilor. De cele mai multe ori, tendința este că sunt agresive, că țipă la cititor. Însă, sunt foarte expresive și vii. Culoarea, imaginea și titlurile sunt principalele elemente de bază ale ziarului. Iată câteva exemple de titluri: „S-au bătut ca-n filme”, „Clujul mitraliat”, „Nebunie la titlu”, „Show obscen”, „Porumboiu mătură cu Gigi”, „Gigi se teme că Pițurcă îi pune botniță”, „Nașu, aliat de lux”, „Xtoxic”, „Căpoasa”, Masacru”, „Dușmani, nu rivali!”, „Divorțat, bătut, zero sport”, „Bomba bombelor!”, „KONEctați la titlu”, „Gaz exploziv” sau „Matei e doar un circar”. O mențiune importantă este că toate tilurile sunt colorate, iar fiecare cuvânt sau grupuri de cuvinte care compun corpul titlului au culori și mărimi diferite. Totul se face în dorința de a sări în ochi, de a fi cât mai evidente și elocvente. Titlurile reprezintă primul element care arată ce gen de subiecte sunt abordate în ziar. Modul de alegere și abordare reprezintă clar o tendință de a incita spre lectura textului, însă este evident faptul că ele sunt prezentate în genul tabloidelor. Un alt aspect interesant este diferența din ultimii ani față de celălalt cotidian, ProSport. În Gazetă este folosit mai puțin jocul de cuvinte și litere, punându-se foarte mult accentul pe intenția de a transmite dramatism, dinamism, existând o încercare permanentă de promovare a materialelor și subiectelor proprii.
Un alt capitol important care confirmă tendința de tabloidizare este relația imagine-conținut. Din acest punct de vedere, imaginile și titlurile sunt extrem de generoase ca spațiu, iar textul trece în plan secund. Raportul este tocmai invers la ziarele de tip quality. Cel mai bun exemplu este subiectul finalei de Cupa României dintre CFR Cluj și FC Vaslui. În Gazetă, materialul a apărut sub forma unei imagini mari, a unui titlu impunător și colorat, iar textul se întindea pe câteva coloane, în partea de jos a paginii.
Conținutul extra-sportiv sau extra-fotbal s-a diminuat teribil în ultimii ani, de când fotbalul a început să acapereze toată atenția. Astfel, subiecte din celelalte sporturi au devenit tot mai rare, iar atunci când au apărut știri din alte sporturi, performanța atinsă trebuie să fi fost într-adevăr remarcabilă.
De-a lungul timpului, Gazeta a reușit să-și mențină publicul aproape, fiindcă periodic reușește să prezinte opiniei publice o serie de subiecte extrem de interesantă. Printre ele, am putea aminti interviuri cu oameni politici, de cultură sau reportaje și materiale ce țin de istoria fotbalului. În general, aspecte inedite. De asemenea, nu trebuie neglijate nici anchetele demarate de redactorul-șef Cătălin Tolontan, ajutat de Mirela Neag. În urma dezvăluirilor apărute în Gazetă în 2006, șapte oameni grei din fotbalul românesc au primit decizii privative de libertatea din partea justiției române. Asta se datorează și echipei bune care lucrează la ziar, ce și-a format un nume și a avut grijă ca acest amănunt să ajungă pe piață, datorită promovării intense, cu sloganul: „Echipa nr. 1 de jurnaliști din țară”.
În medie, Gazeta Sporturilor alocă de la 4 până la 6 pagini, în funcție de ediție, celorlalte sporturi. La prima vedere, poate fi considerat un spațiu destul de generos, însă dacă ținem cont că ziarul are clar tendințe tabloide, optica se schimbă radical. Spațiul devine mult mai mic, aproape neînsemnat, în condițiile în care pozele și titlurile acoperă o bună parte din pagini, iar textul devine astfel aproape neglijabil.
Din acest punct de vedere, câteva cifre sunt concludente. În Gazetă, media zilnică de știri este de 25-30. Astfel, într-o lungă, ziarul generează aproximativ 750-900 de știri. Dintre acestea, 150-180 sunt extra-fotbal. Deci, în fiecare zi, apar doar 5-6 știri extra-fotbal.
3.2.2 Sportul Românesc
Sportul Românesc este al doilea cotidian de sport din țară, lansat imediat după Revoluție. Primul număr al ziarului apărea pe 16 septembrie 1992 și venea să concureze Gazeta Sporturilor de atunci. Patronul ziarului era cunoscutul și, totodată, controversatul om de fotbal Dumitru Dragomir, ulteriori președintele Ligii Profesioniste de Fotbal. Dragomir a reușit să „fure” de la concurență câteva nume importante ale jurnalisticii de sport, precum Ovidiu Ioanițoaia, pe care l-a numit director, Mihai Ciucă, redactor-șef, Victor Niță, șef al departamentului fotbal sau Ion Cupen.
Sportul Românesc vine cu o nouă abordare, total diferită față de ce exista până atunci. Cu toate acestea, în condițiile în care pentru Gazetă apare pentru prima dată concurența pe o piață liberă, jurnaliștii de acolo nu mică un deget în încercarea de a schimba ceva sau de a inova în vreun fel stilul. Paradoxal, Gazeta reușește să țină pasul, iar cititorii sunt împărțiți relativ egal de cele două cotidiene.
Calitatea paginilor de tipar, capul de ziar roșu, imaginile mai mari, mai concludente și expresive, pozele și reclamele mai multe, miza aproape exclusivă pe fotbal, toate acestea au reprezentat caracteristici care au inovat anii presei de sport din perioada respectivă.
După doar o zi de la apariția pe piață, Sportul românesc vine pe prima pagină cu un material monden, care viza un scandal din cadrul familiei Hagi. Ca și subiect, se observă clar că este unul extra-fotbal. De aici, se poate spune că apar primele semne ale tabloidizării presei de sport. Titlul materialului pare extrem de incitant: „De ce s-ar putea destrăma căsătoria soților Hagi”. Elementele presei de tip tabloid au continuat să apară. În ziar a fost publicată o fotografie a fostului mare schior Alberto Tomba. Imaginea nu era atașată niciun articol. Nimic anormal, doar că el apărea în slip, iar lângă acesta se afla și iubita sa, îmbrăcată la fel de sumar. Poza era însoțită de textul: „Celebrul schior italian Alberto Tomba (26 de ani) se pregătește din vreme pentru noul sezon. Un prim succes la și realizat: partenera îl privește ca pe un zeu…”.
Trendul tabloid observat la Sportul Românesc încă de la debut a continuat și anul următor. Un exemplu sugestiv este un alt material, publicat pe prima pagină, cu titlu roșu: „Nadia arată splendid și e îndrăgostită”. Era un interviu cu fosta mare campioană, plecată deja în America, și aflată în prag de căsătorie cu actualul soț, fostul gimnast Bart Conner.
Cele două ziare aflate pe piață la vremea respectivă se asemănau, totuși, dintr-un anumit punct de vedere: acela al formatului – broadsheet – și al numărului de pagini – 4. Dacă la Gazetă aveam o pagină de fotbal și 3 de extra-sporturi, la Sportul Românesc situația era total invers. În Sportul Românesc, au apărut și primele reclame. Foarte multe firme străine, intrate de curând pe piața nouă românească, cumpărau spațiu publicitar în cotidianul de sport, mai ales atunci când ziarul apărea în 6 pagini. De aici, se poate sesiza clar calea spre modernizare, transparență și deschidere către o piață liberă, deschisă, concurențială.
Un alt aspect interesant este că Sportul Românesc avea o pagină întreagă dedicată exclusiv articolelor de opinie, materialelor cu nuanțe pamfletare, editorialelor. Era un mod de abordare de a face presă direct, principala direcție reprezentând-o publicul.
În general, titlurile nu erau foarte diferite de cele ale Gazetei de atunci. Nu existau supratitluri sau subtitluri, iar articolele erau lungi. Totuși, se pot observa și primele jocuri de cuvinte, un element absolut nou pentru piața de sport din România: „Martin(a) a plătit”. În dese rânduri, titlurile erau îngroșate cu roșu, acest aspect fiind vizibil în special pe prima pagină.
3.2.3 ProSport
Primul număr al ProSport a apărut pe 2 iulie 1997. În zilele premergătoare, echipa lui Ovidiu Ioanițoaia și Cătălin Tolontan a demisionat în bloc de la Sportul Românesc, pentru a migra către trustul Media Pro. Au fost nu mai puțin de 106 angajați. Toți s-au înhămat la un proiect gigantic pentru vremurile respective, iar rezultatele au influențat decisiv presa de sport din România, creând o emulație incredibilă nu doar pe această nișă, ci chiar în întreaga mass-media din țară. Au fost atinse cifre și doborâte recorduri remarcabile.
Conceptul abordat se mula perfect pe politica editorială a trustului, unul cu origine americană. Principalul scop era de a realiza profit. Nicio bătălie nu a fost purtată din alte rațiuni. Succesul inevitabil nu a fost decât o simplă consecință. Într-o perioadă tristă pentru România, dar cu o serie remarcabilă de performanțe reușite de naționala de fotbal (Campionatul European din 1996, plus Campionatul Mondial din 1998), lumea începuse să fie plictisită și saturată de aceleași clișee din cuvinte, titluri și exprimare. Cu o putere susținere financiară în spate, ProSport a putut să monopolizeze piața fără niciun fel de problemă.
În acel moment, ProSport apărea în 12 pagini format broadsheet, față de 4 sau 8 ale concurenței. Fotbalul a fost cartea câștigătoare. Din 12 pagini, primele 8 erau consacrate „sportului rege”. Ultimele 4 reveneau celorlalte sporturi dintre care una întreagă automobilismului. Se observa clar intenția publicației, care dorea ca mesajul să fie recepționat în special de publicul masculin, avid consumator de fotbal și automobile. Cele 12 pagini format broadsheet însemnau practic 24 de pagini de tabloid clasic. Totuși, surpriza cea mai mare apărea luni, în prima zi de după week-end (care de obicei era înțesat de evenimente sportive), când ziarul se vindea la tarabe în 16 pagini. Atunci, fotbalul internațional avea rezervat două pagini, iar în restul săptămânii una singură.
Principala noutate venea din abordarea aleasă. Cele mai importante schimbări se produseseră la calitatea hârtiei, layout și calitatea imaginilor. Chiar dacă nu a apărut încă de la început integral color, 4 pagini din cele 12 erau full color. Însă, chiar și restul paginilor care erau alb-negru nu produceau o diferențiere foarte mare, fiindcă pozele selectate erau suficient de bune din punct de vedere calitativ. În acest sens, a existat o politică editorială destul de clară. Fotografiile au fost în mod voit publicate în format mare, iar alegerea acestora susțineau elemente precum semnificativ și neconvențional. Modernizarea și ușoara tabloidizare nu se putea face fără acest element. De aceea, în pagina 2, a fost introdusă o rubrică a caricaturilor. Trebuie amintit că acea pagină era dedicată exclusiv opiniilor, o altă cale de a-ți apropia cititorii.
Abordarea editorială era cu totul nouă. Articolele nu mai erau lungi și plicticoase, fără intertitluri și înghesuite în pagină. Dimpotrivă. Se vedea o aerisire a lor, o organizare minuțioasă în fiecare pagină, fiind aliniate pe orizontală, astfel încât puteai parcurge cu mai mare ușurință paginile. O logică simplă și eficientă a fost pagina de fotbal internațional. Aici, erau abordate trei subiecte, aranjate pe orizontală de sus în jos. Pe lateral apăreau știri scurte, în casete din dreapta, iar în stânga erau afișate rezultatele și clasamentele. O logică eficientă și simplă, plăcută și inovatoare.
Și în privința titlurilor s-a înregistrat o nouă premieră. Titlurile alese erau distincte, colocviale, apelându-se și la jocurile de cuvinte: „Lupu$$$”, „Șoc la Steaua!”, „Procuroru dă verdictu”, „Răchită dă de băut în fiecare seară”, „5, 4, 3, 2, 1…”, „Amenințați cu moartea și bătuți bestial”, „Batjocura Savaniu” sau „Îi calc cu mașina”.
Tot în această perioadă apar și subiectele extra-sportive. În vremea respectivă, apele erau destul de tulburi la nivelul fotbalului românesc, caracterizat prin conflicte puternice, jocuri de culise, decizii controversate și personaje dubioase. Ziarul a potența astfel de subiecte, însă abordarea a fost de condamnare.
Apar supratitlurile și subtitlurile la fiecare articol al cotidianului. Întreaga esență a materialului putea fi cuprinsă în câteva propoziții, astfel că nu mai erai nevoit să parcurgi tot textul. Totul putea fi deprins în câteva secunde.
16 ani. Atât a durat povestea ProSport. Din iulie 1997 și până în noiembrie 2013 cotidianul ProSport s-a putut găsi la tarabe. În ultimii ani din „viață”, am putut fi martorii unui stil de presă distinct, bine pus la punct de unii dintre cei mai buni jurnaliști din țară pe nișa lor. În ultimele luni, ziarul s-a impus ca un cotidian compact, de mărimea unui tabloid din piața intermediară. Dimensiunile sale erau de 40/ 31,5 cm, având 16 pagini.
Prima pagină iese în evidență prin două elemente specifice: capul de ziar roșu, plus subiectul zilei, prezentat prin intermediul unei poze mari, sugestive, incitante, șocante, în aceleași tipare încadrându-se și titlul colorat.
ProSport a rămas consecvent titlurilor. În ultimele numere, s-a putut observa o menținere a tradiției, lansată încă din anii debutului. Caracteristicile sunt asemănătoare, cu titluri colorate, în combinații de mai multe culori. Ca și mesaj, ele sunt corect forumlate, fiind exacte, surprinzând concret legătura dintre acestea, text, fotografie și mesajul transmis. Ca de obicei, orice text este însoțit de supratitlu și subtitlu, dar și un intro, îngroșat. Iată câteva exemple de titluri: „Speriat de Gigi!”, „Il Consigliere”, „«Câinii» se mușcă între ei”, „N’Doye: Sun gangster din Bronx. Bratu: Sunt emblema lui Dinamo”, „Arde Vestul!” sau „Da’ valiza, cât e valiza”.
Ca un element specific tabloidelor, raportul imagine-conținut este inegal. Textele sunt mult prea scurte față de imaginile de dimensiuni mari. Dacă sunt mai lungi și acoperă subiectul din toate unghiurile, atunci și imaginile primesc un spațiu la fel de generos, astfel că se ocupă o pagină întreagă într-un mod agresiv și strident. Cel mai bun exemplu în acest sens este un material care ocupă o pagină. Subiectul? Tatuajele a doi tineri fotbaliști. Aceștia sunt plasați de-a lungul paginii, imagini mari, care fură instant privirea și un text micuț, plasat în centru, cadrat bineînțeles de cifre, casete. Toate formează corpul textului.
Referitor la modul de abordare, foarte multe subiecte au fost tratate pe surse. Antologic rămâne sfârșitul sezonului 2009/10, când la Steaua s-a vorbit insistent despre venirea lui Pițurcă pe postul de antrenor principal. Atunci, ProSportul a dedicat seriale întregi subiectului. Cum fostul selecționer al naționalei nu avea ieșiri publice, refuzând orice dialog cu presa, jurnaliștii au apelat la surse anonime din jurul echipei Steaua. O lună și jumătate a ținut „epopeea”, în condițiile în care perioada respectivă (mai-iunie) era extrem de generoasă privind știrile de sport, ținând cont că atunci este final de sezon competițional, astfel că se pot trage multe concluzii, sunt desemnate campioane în majoritatea sporturilor.
În ProSport, conținutul extra-sport a fost la mare căutare în ultimii ani de print. Chiar subiectul prezentat mai sus se poate încadra lejer la această categorie, prin dimensiunile la care a fost prezentat. Dacă titlurile, modul de abordare, culorile și interpretarea aduc a tabloid, aproape orice subiect mai important ce intra în sfera extra-sport era abordat în paginile cotidianului. Unul dintre cele mai elocvente exemple vine de pe 22 aprilie 2010. Atunci, a fost una dintre cele mai importante zi a anului pentru România din punct de vedere al sportului. Trei sportive din țara noastră debutau la Campionatul European de Judo de la Viena, cu șanse egale la medalia de aur. Președintele Federației Internaționale de Judo era Marius Vizer, un român. Vladimir Putin, pe atunci prim-ministru al Rusiei și mare amator de judo, a acceptat invitația organizatorilor și a luat loc în tribună lângă Marius Vizer. Tot atunci, echipa masculină de gimnastică urma să intre în concurs la Campionatul European de la Birmingham. Șansele pentru un rezultat favorabil erau foarte mari, în condițiile în care nu participa Rusia, o forță pe plan continental și mondial. Unde au ajuns aceste subiecte în ProSport? În partea de jos a primei pagini, la pachet, însoțite de o altă știre, despre eliminarea lui Victor Hănescu în turul doi al Turneului de la Barcelona.
Faptul că fotbalul și extra-sporturile au captat atenția și le-au fost distribuite publicului în mod repetat și ostentativ, în stil tabloid, este clar. Exemplele continuă. În perioada pauzei competiționale la fotbal, cu preponderență la începutul verii, ProSportul a continuat cu astfel de subiecte. Asta, în condițiile în care, în aceeași perioadă, se dispută Roland Garros, unul dintre cele patru Grand Slam-uri de tenis ale anului. Cum cotidianul nu apărea duminica, cititorii s-ar fi așteptat ca luni să găsească informații complete despre finalele turneului. Ce găsim pe prima pagină? „Se strânge lațul Gigi!”. Despre Roland Garros puțin, foarte puțin, în pagina 14. Mai precis, două materiale: un editorial al lui Cristian Tudor Popescu despre finala câștigată de Nadal în fața lui Robin Soderling, plus un text micuț, despre învingătoarea de la feminin, Francesca Schiavone.
Pentru a reliefa și mai bine acest aspect, cifrele sunt grăitoare. În medie, în ProSport apăreau zilnic 20-22 de știri. Dintre acestea, 5-6 articole erau extra-sportive.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Presei de Sport In Romania din 1990 Si Pana In Prezent (ID: 106816)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.