Evolutia Politicilor Sociale In Sfera Protectiei Copilului

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

– FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ-

LUCRARE DE LICENȚĂ

”Evolutia Politicilor Sociale in Sfera Protectiei Copilului”

Îndrumător științific

Conf.univ.dr. Adrian Dan Absolvent

Spinu Alexandru Tiberiu

2016

Argument

Incep prin a spune copiii formeaza societatea de maine. Spun asta deoarece noi ca si comunitate trebuie sa pregatim, ocrotim si educam copiii asa cum noi ne dorim sa fim tratati si asa cum foarte bine stim, nu ne putem dori o societate mai buna in viitor decat daca generatiile din urma sunt construite cu toate normele si valorile care fac o persoana adulta completa.

Motivul principal pentru care am ales aceasta tema este dorinta mea de a construi sau cel putin de a ajuta la construirea unei societati mai responsabile care pretuieste si viitorul, nu doar prezentul si pentru asta trebuie sa pornim de la radacina problemelor, de la cum crestem o generatie, cum o instruim ca ea sa conduca si sa innobileze aceasta tara, Romania.

In concluzie, Protectia Copilului nu este doar un act, doar niste cuvinte pe o foaie, este datoria si obligatia noastra ca si parte a acestei societati sa ajutam si sa ocrotim copiii ca ei sa creasca si sa se dezvolte sanatos.

I. SISTEMUL DE protecțiE SOCIALA A copilului CONSIDERATII GENERALE

1. CONVENȚIA NAȚIUNILOR UNITE CU PRIVIRE  LA DREPTURILE COPILULUI SI IMPORTANTA ACESTEIA

Ideea conceperii unui act special care să contina drepturile copilului i-a aparținut lui Englatyne Jebb, fondatoarea primei organizații Salvați Copiii în 1919, la Londra. Din cauza efectelor negative ale Primului Război Mondial și cele ale Revoluției din Rusia, in care copiii mureau din cauza bolilor și a foametei în intreaga Europa, Englatyne Jebb a decis sa se dedice imbunatatirii calitatii vieții copiilor din întreaga lume.

Ceea ce se dorea a fost crearea unei organizații internaționale capabila să intervină si în regiunile unde protecția copilului nu era aplicată, drepturile acestora fiind neglijate, prin dezvoltarea de programe impotriva foametei si pentru asigurarea unei asistente medicale primare tuturor copiilor.

In cele din urma, datorita implicarii active ale lui Englatyne Jebb, Liga Națiunilor, cunoscuta astăzi ca si Organizația Națiunilor Unite, a adoptat Declaratia Drepturilor Copilului, acesta fiind primul act international ce proclama si promoveaza drepturile copilului.

“Este foarte clar că salvarea copiilor din întreaga lume nu reprezintă o imposibilitate inerentă. Acest lucru devine imposibil doar dacă refuzăm să-l realizăm.” (Jebb, 1923).

Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite pe data de 20 noiembrie 1989. De la data de 20 noiembrie 1989 si până în prezent, Convenția a fost adoptată de 194 de țări, membre ale Națiunilor Unite (cu excepția SUA si a Somaliei). Orice stat care semnează Convenția îi recunoaște conținutul, se obligă să îl respecte și să îl aplice în mod corespunzător.

Această Declarație, alături de forma sa extinsă din 1959, reprezintă sursele de inspirație folosite la redactarea Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului din 1989.

Conform prevederilor Convenției „Copilul trebuie tratat cu respect, iar statul este obligat să îi asigure cele mai bune condiții de dezvoltare, să respecte drepturile copilului și normele de protecție a copilului. Drepturile copilului conținute în Convenție trebuie să fie aplicate tuturor copiilor, fără discriminare. Astfel, fiecare copil are dreptul la viață, la educație și la o dezvoltare armonioasă”. (Conventia Natiunilor Unite privind Drepturile Copilului din 1989)

2. DECLARAȚIA DE LA GENEVA DE LA 1924

Declarația de la Geneva din 1924 cu privire la Drepturile Copilului este numele proclamatiilor legale cu privire la drepturile copilului elaborate în anul 1923 de către Eglantyne Jebb, fondatoarea organizației Salvați Copiii. Eglantyne Jebb considera ca drepturile copilului trebuiesc protejate și aplicate cu intaietate, elaborand astfel primele prevederi cu referire la drepturile copilului.

Documentul inițial al lui Eglantyne Jebb din anul 1923 contine considerente precum:

„Copilul trebuie să dispună de mijloacele necesare pentru dezvoltarea sa normală, atât materială cât și spirituală.

Copilul care este flămând trebuie să fie hrănit, copilul este bolnav trebuie să fie îngrijit, copilul care este retardat trebuie să fie ajutat, copilul delincvent trebuie să fie recuperat, iar orfanul și văduva trebuie să fie protejați.

În vremuri de primejdie copilul trebuie sa primească primul îngrijire.

Copilul trebuie sa fie pus în poziția de a câștiga traiul, și trebuie să fie protejat împotriva oricărei forme de exploatare.

Copilul trebuie sa fie introdusă în conștiința că talentele sale trebuie să fie consacrată la serviciul de oameni confratelui său”.(Jebb, 1923)

Aceste principii si norme au fost adoptate si de Uniunea Internațională Salvați Copiii, în Geneva, la data de 23 februarie 1923 urmand a fi aprobate si de către Adunarea Generală a Ligii Națiunilor la data de 26 noiembrie 1924 cu titlul de Carta Bunăstării Copilului.

Convenția cuprinde 54 de articole care sunt centrate pe nevoile primare ale copiilor precum: dreptul la viață, dreptul de a fi protejați de abuz și exploatare, precum și dreptul de a participa pe deplin la viața de familie, viața culturală și socială. Principiile ce stau la baza Convenției sunt: „non-discriminarea , devotamentul față de interesul superior al copilului, dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare precum și respectul pentru punctele de vedere ale copilului”. (Declarația de la Geneva din 1924 cu privire la Drepturile Copilului)

3. DECLARAȚIA DREPTURILOR COPILULUI DE LA 1959

Sa protejam copiii este important pentru fiecare dintre noi, fiecare membru al societatii are datoria de a proteja copiii si drepturile lor. Copiii sunt cei mai vulnerabili membri ai societatii, ei in comparatie cu persoanele adulte au parte in fiecare zi de riscuri mai mari si mai multe care le pericliteaza viata si bunastarea. Ca un prim pas pentru a diminua aceste riscuri este sa intelegem ce drepturi au copiii si cine trebuie sa le protejeze. Declaratia drepturilor copilului de la 1959 a avut o importanta si o semnificatie mai mult simbolica, contribuind mai tarziu la adoptarea Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului (1989). O importanta deosebita ii confera si faptul ca este primul document internațional în care drepturile copilului sunt precizate și promovate în mod egal iar protectia copilului se impune si se obliga respectarea ei de catre toate statele membre.

„Natiunile Unite proclama dreptul copiilor la ingrijire si asistenta speciala, tinand cont de necesitatea extinderii protectiei speciale acordata copilului, aceasta proclamatie a fost enuntata in Declaratia de la Geneva din 1924 si in Declaratia Drepturilor Copilului, adoptata de catre Adunarea Generala la data de 20 noiembrie 1959, asa cum se evidentiaza in Declaratia Drepturilor Copilului.

Conform Declaratiei Drepturilor Copilului, prin copil se intelege o fiinta umana sub varsta de 18 ani, exceptie facand cazurile in care legea aplicabila acestora stabileste limita majoratului sub aceasta varsta, statele ce adera la prezenta declaratie trebuie sa respecte urmatoarele aspecte:

Statele implicate isi iau angajamentul de a face larg cunoscute atat adultilor, cat si copiilor principiile si dispozitiile prezentei conventii, prin mijloace active si adecvate. Acestea se angajeaza sa respecte si sa garanteze drepturile tuturor copiilor din jurisdictia lor, indiferent de culoare, sex, limba, religie, de nationalitate, apartenenta etnica sau originea sociala, de situatia materiala, incapacitatea fizica a acestora.

Statele implicate au obligatia de a lua masuri de protejare a copilului impotriva oricarei forme de discriminare sau de sanctionare pe considerente tinand de situatia juridica, activitatile, opiniile declarate sau convingerile parintilor, ale reprezentantilor sai legali sau ale membrilor familiei sale.

In toate actiunile care privesc copiii, desfasurate de institutiile de asistenta sociala publice sau private, statele membre vor avea in vederea ca acestea sa respecte standardele stabilite de autoritatile competente, in special cele referitoare la securitate si sanatate, la numarul si calificarea personalului din aceste institutii, precum si la asigurarea unei supravegheri competente, sa asigure copilului protectia si ingrijirea necesare in vederea asigurarii bunastarii sale si ca interesele copilului sa primeze .

Statele recunosc dreptul la viata al fiecarui copil si vor face tot ce le sta in putinta pentru a asigura supravietuirea si dezvoltarea copilului. Acesta va fi inregistrat imediat dupa nasterea sa si are, prin nastere, dreptul la un nume, dreptul de a dobandi o cetatenie si, in masura posibiliului, dreptul de a-si cunoaste parintii si de a fi ingrijit de acestia.

Statele parti vor veghea ca nici un copil sa nu fie separat de parintii sai impotriva vointei acestora, excepand situatia in care autoritatile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare si cu respectarea legilor si a procedurilor aplicabile, ca aceasta separare este in interesul suprem al copilului. O astfel de decizie poate deveni necesara in cazuri particulare cum ar fi, de exemplu, in cazul copiilor maltratati sau neglijati de parinti sau in cazul in care parintii traiesc separat si se impune luarea unei hotarari cu privire la locul de resedinta a copilului.

Orice cerere depusa de un copil sau de parintii acestuia, in vederea intrarii intr-un stat parte sau a parasirii acestuia in scopul reintregirii familiei, va fi examinata de statele parti cu bunavointa, umanism si cu operativitate.

Alte masuri ale statelor membre prevad combaterea actiunilor ilegale de transferare si de impiedicare a reintoarcerii copiilor in, respectiv din, strainatate.

Copilul are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept cuprinde libertatea de a cauta, de a primi si de a difuza informatii si idei de orice natura, la alegerea copilului.

Conform declaratiei statele parti se vor asigura ca ambii parinti au responsabilitati comune pentru cresterea si dezvoltarea copilului. Parintii sau, dupa caz, reprezentantii sai legali sunt principalii responsabili de cresterea si dezvoltarea copilului. Acestia trebuie sa actioneze, in primul rand, in interesul suprem al copilului

Statele membre vor veghea ca adoptia unui copil sa fie autorizata numai de autoritatile competente care verifica, in conformitate cu legea si cu procedurile aplicabile, precum si pe baza tuturor informatiilor pertinente si credibile, ca adoptia se poate realiza luand in considerare statutul copilului in raport cu parintii, cu rudele si cu reprezentantii sai legali si, daca este cazul, ca persoanele interesate si-au dat consimtamantul cu privire la adoptie in cunostinta de cauza in urma unei consilieri corespunzatoare si se vor asigura ca, in cazul adoptiei in strainatate, copilul beneficiaza de garantiile si standardele echivalente celor existente in cazul adoptiei nationale.

Copiilor cu handicap fizic si mental trebuie sa le fie asigurata o viata implinita si decenta, in conditii care sa le garanteze demnitatea, sa le favorizeze autonomia si sa le faciliteze participarea activa la viata comunitatii.

Statele recunosc dreptul copilului la educatie si se obliga sa asigure invatamantul primar obligatoriu si gratuit pentru toti.

Copilul va fi protejat impotriva exploatarii economice si nu va fi constrans la vreo munca ce prezinta vreun risc sau care ii compromite educatia sau ii dauneaza sanatatii sau dezvoltarii sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.

Conform declaratiei, copilul va fi protejat impotriva oricarei forme de exploatare sexuala si de violenta sexuala si vor lua toate masurile necesare pentru a preveni rapirea, vanzarea si traficul de copii in orice scop si sub orice forma.

Se faciliteaza recuperarea fizica si psihologica si reintegrarea sociala a copiilor, victime ale unei forme de neglijenta, exploatare sau abuz, de tortura sau pedeapsa ori tratamente crude, favorizand sanatatea, respectul de sine si demnitatea copilului.

Conventia este deschisa spre semnare tuturor statelor si ramane deschisa aderarii oricarui stat.” (Declaratia Drepturilor Copilului, 1959)

Declaratia Drepturilor Copilului de la 1959 a fost stalpul sau mai bine zis cadrul de inceput pentru protectia copilului asa cum o stim noi astazi cu institutiile omologate si cu cadrul legislativ impus tutoror statelor care au aderat si care inca doresc sa adere la Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului (1989).

4. SISTEMUL DE PROTECTIE SOCIALA A COPILULUI IN ROMÂNIA INAINTE DE REVOLUTIE

Sistemul comunist nu a permis dezvoltarea asistentei sociale, in anul 1952 este interzisa instruirea asistentilor sociali prin invatamantul universitar, singura modalitate acceptata era cea sub forma de scoala post-liceala, care la randul ei va fi si ea desfiintata in anul 1969.

Reteua de asistenta sociala comunitara a fost desfiintata, iar profesia de asistent social a fost stearsa din nomenclatorul profesiilor.

Toate serviciile comunitare de asistenta sociala, au fost pe deplin eliminate, iar asistentii sociali profesionisti, erau distribuiti si tinuti in posturi administrative marginale care nu reprezentau mare lucru.

Cadrul legislativ din perioada anilor 1950-1970, excludea sistemul de asistenta sociala, ducand in cele din urma la eliminarea lui definitiva.

Asistenta sociala devenea o functie a statului si se desfasura centralizat. In lege erau stipulate categoriile de beneficiari si conditiile pe baza carora se stabilea accesul la asistenta sociala, precum si modul in care activitatea in domeniu era organizata.

Majoritatea legilor au fost adoptate intre anii 1954 si 1970 si doar putine au fost modificate ulterior, in ciuda deteriorarii situatiei economice si a cresterii nevoilor sociale ale populatiei.

Pentru ajutorarea familiilor, in special a familiilor cu copii in intretinere, statul acorda o serie de ajutoare financiare, care erau conditionate de participarea la munca a persoanelor apte din familii.

Ca si cadru institutional sistemul era centralizat si birocratizat, dand foarte putin spatiu de miscare autoritatilor locale sau ONG-urilor acestea fiind ulterior excluse.

La nivel central Ministerul Sanatatii si Prevederilor Sociale care a devenit apoi Ministerul Muncii a coordonat toata activitate de asistenta sociala si a gestionat o parte a fondurilor alocate asistentei sociale de la bugetul de stat.

In perioada socialista asistenta sociala viza in special batranii, handicapatii si minorii aflati in situatii deosebite si se realiza prin forme institutionalizate de ocrotire si asistenta, fara sa asigure un standard minim de protectie.

Principalul obiectiv social din perioada comunista era cresterea natalitatii cu scopul dezvoltarii fortei de munca pentru o prosperitate pe plan economic a tarii.

Activitatea protectiei copilului a fost legalizata, inca din anul 1970, prin Legea nr.3/1970 privind regimul protejarii si ocrotirii unor categorii de minori.

In lege era stipulat clar ca, pentru copiii care aveau nevoie de ocrotire si ingrijire in afara caminului, principala solutie era reprezentata de plasamentul familial insa in practica forma principala de ingrijire si ocrotire era reprezentata de plasamentul in institutii: leagăne pentru copii în vârstă de până la trei ani; case pentru copii preșcolari și școlari; grădinițe, școli generale, școli speciale și licee pentru deficienți recuperabili; cămine pentru deficienți, parțial recuperabili; cămine; spitale pentru deficienți nerecuperabili.

Un alt aspect al perioadei comuniste in Romania era reprezentat de faptele penale comise de copiii care nu raspundeau penal, in cazul acestora se putea fi luata o masura educativa printr-o supraveghere crescuta sau se putea lua masura de a fi internat intr-o scoala speciala de reeducare.

Cresterea demografica cu orice pret era una dintre politicile principale ale guvernului comunist care a interzis cu desavarsire intreruperea de sarcina prin Decretul 770 din 1966 iar asta concomitent cu degradarea din ce in ce mai amplificata a nivelului de trai, au facut ca numarul copiilor nedoriti sa creasca vertiginos.

Tot in anii 70’ dificultatile economice au dus la restrangerea progresiva a cheltuielilor sociale fapt ce a dus la o scadere considerabila a calitatii serviciilor.

Aceasta incercare de politica focusata spre copil a regimului socialist a oferit:

„Servicii universale gratuite de invatamant si sanatate; gratuitati sau reduceri substantiale – tabere, modalitati de petrecere a timpului liber, crese, gradinite, atribuirea cu prioritate de locuinte pentru familiile cu copii.

Suport financiar pentru familiile cu copii: alocatii pentru copii si pentru mamele cu mai mult de 3 copii. Astfel, alocatia pentru copii in 1989 reprezenta 10,5% din salariul mediu, similar cu Republica Ceha si Slovacia; in Bulgaria ea era de 12,8%, cea mai ridicata valoare fiind in Ungaria -20,5%. La acestea se adaugau subventii substantiale la produsele pentru copii.” (Zamfir & Dan, 1997, pag.29)

Acest suport intens acordat copiilor in conditiile veniturilor reduse si aproximativ egaleale familiilor reprezenta o redistributie dupa nevoi.

Degradarea cea mai vizibila se oberva cel mai bine in cazul serviciilor medicale, acestea au suferit o degradare continua, ajungand ca inainte de revolutie starea lor sa fie deplorabila.

La fel ca in cazul serviciilor medicale, invatamantul suferea din lipsa resurselor materiale elementare, scolile deveneau supraaglomerate, se lucra in 3 si 4 schimburi, exista o lipsa acuta de materiale didactice .

La inceputul anului 1990 institutiile de asistenta sociala pentru copiii orfani, handicapati, batrani, s-au degradat rapid in urma micsorarii bugetului cheltuielilor sociale.

5. SISTEMUL DE PROTECTIE SOCIALA A COPILULUI IN ROMÂNIA DE DUPA REVOLUTIE

O sa incep cu o fraza care evidentiaza importanta si indispensabilitatea asistentei sociale, Florin Lazar (2015, pag.89) compara sistemul de protectie sociala cu sistemul de sanatate afirmand ca efectele interventiilor in cazul sistemului de sanatate sunt evidentiate de imbolnaviri si decese pe cand in cazul sistemului de protectie sociala evaluare tine cont de aspecte precum rata saraciei sau inegalitatea sociala existente in societate. (Lazar, 2015, pag.89)

Dupa anul 1989 in Romania era prezenta o politica foarte neclara de suport si ocrotire a copilului datorita in principal economiei care se afla in cadere libera si completata cu lipsa de strategie a politicilor sociale.

Protectia sociala a copilului dupa anul 1989 a fost influentata si mai ales afectata de doua cauze. Prima cauza ar fi economia intermediara sau de tranzitie care priva populatia si programele de protectie sociala de surse de finantare, iar o a doua cauza ar fi lipsa strategiei clare bazata pe noile probleme sociale generate de capitalism.

In primii ani ai tranzitiei si mai exact in anii 1990-1996, s-au sesizat probleme si neglijari extrem de importante in protectia copilului din cauza strategiei incoerente si neadecvate si mai ales a lipsei de reactie a clasei politice pentru a sustine protectia sociala a copilului in acea perioada tulbure si de tranzitie.

Asa cum arata C. Zamfir (1997, pag.29,30), in anul 1993 s-a infiintat Comitetul National pentru Protectia Copilului (CNPC) insa nefiind in subordinea directa a Guvernului Romaniei ci mai degraba un organism interministerial nu putut sa indeplineasca rolul pentru care a fost creat. Tocmai de aceea la inceputul anului 1997, CNPC a luat fiinta ca si Departamentul pentru Protectia Copilului (DPC) care de aceasta data era in subordinea directa a Guvernului oferindu-i-se atributii noi si mai ample rezultand cu documentul adoptat de Guvern, Strategia Guvernamentala in Domeniul Protectiei Copilului pe Perioada 1997-2000. (Zamfir & Dan, 1997, pag.29,30)

Conform lui C. Zamfir (1994, pag. ???) sistemul legal de protectie sociala a copilului in Romania de dupa revolutie prezenta urmatoarele aspecte:

„Declinul accentuat al participarii copiilor la sistemele prescolare.

In Romania dupa revolutie scade rata de participare a copiilor la sistemele prescolare de la 63% in anu 1989 la 53% in 1992.

Pentru a creste rata de participare la gradinita s-a creat o politica activa de incurajare, ceea ce a dus la o rata ridicata de participare, dar dat fiind faptul ca participarea nu era obligatorie a facut ca pe de o parte resursele alocate de stat sa fie primele reduse in situatii de austeritate, iar pe de alta parte parintii sa nu isi mai trimita copiii la gradintia atunci cand intervin dificultati de natura economica.

Schimbari in participarea scolara la nivel primar, gimnazial si liceal.

In regimul socialist invatamantul era obligatoriu pana la absolvirea a 10 clase sau pana la varsta de 16 ani. Pentru a face mai realista obligativitatea, dupa 1989, ea a fost redusa la nivelul de 8 clase sau la implinirea varstei de 14 ani.

Romania cunoaste o scadere semnificativa a ratei de participare la invatamantul primar si gimnazial. Astfel intre 1989 si 1992 rata participarii scolare scade la ciclul primar si gimnazial de 97,3% la 93,9%, iar la invatamantul liceal de la 91,1% la 71,3%.

Abandonul, adoptia si copiii institutionalizati.

O principala caracteristica a regimului socialist a fost transferul copiilor din familiile cu probleme in institutiile de stat specializate, in loc de a incerca sa creasca suportul social pentru familii. Datorita alarmarii opiniei publice nationale si internationale asupra gravitatii conditiilor de viata din institutiile pentru copii, fondurile alocate de catre stat au crescut substantial, fiind dublate de ajutorul mai multor organizatii internationale.

Politici de sprijin ale familiei si copilului.

In primul rand, dat fiind specificul revolutiei din Romania statul a fost supus unei presiuni continue si puternice de revendicari, ceea ce a dus la o deprioritizare a intereselor copiilor, acestia nefiind sprijiniti de nici un grup social important de presiune.

Suportul famililor cu copii se realiza in regimul socialist prin 3 canale:

Transfer direct de resurse economice: alocatii pentru copii, indemnizatii de nastere si beneficii pentru mamele cu 3 sau mai multi copii;

Oferirea gratuita a unor bunuri si servicii;

Subventionarea accentuata a bunurilor si serviciilor destinate copiilor;

Acest din urma canal a fost rapid eliminat, datorita liberalizarii complete a preturilor si anularii oricarei subventii.

In ceea ce priveste alocatia pentru copii, gradul de cuprindere pana la revolutie era conditionat de participarea in campul muncii, urmand ca promovarea legii din 1993 sa elimine discriminalitatea si alocatia pentru copii sa devina universala.

In vechiul sistem la fiecare nastere era atribuita o suma de 1500 lei, ceea ce reprezenta aproximativ 50% dintr-un salariu mediu. Dupa anul 1990 indemnizatia de nastere a fost mentinuta insa valoarea ei a scazut la a 50-a parte dintr-un salariu mediu.

In 1991 s-a introdus reducerea cu 20% a impozitelor persoanelor cu copii si a fost desfiintata in 1993. Aceasta practica a venit in ajutorul persoanelor cu copii in urma scaderii salariilor, pensiilor si a alocatiilor.

Evolutia serviciilor publice pentru familiile cu copii.

Serviciul de ingrijire medicala a copilului si a mamei a primit un surplus de resurse atat de la bugetul de stat cat si de la diferite organizatii internationale. De asemenea eliminarea mijloacelor de motivare a corpului medical in sfera activitatilor preventive a dus la o scadere a actiunilor de imunizare a copiilor. Dupa revolutie s-a introdus concediul postnatal pana la varsta de 1 an in valoare de 65% din salariul anterior.

Schimbari in ingrijirea copilului si in educatie.

In anul 1990 taxele platite pentru crese au fost dublate, acestea revenind in 1992 la nivelul initial din 1989, aproximativ 10% din salariul mediu. Cresterea taxelor a dus la o scadere a numarului de copii cuprinsi in aceste forme.

Gradinitele particulare nu erau pe deplin dezvoltate deoarece o privatizare masiva a gradinitelor poate avea ca efect excluderea copiilor din familiile saarace.

In ceea ce priveste educatia primara exista o tendinta de crestere a costurilor suportate de familie pentru participarea scolare a copiilor.

In concluzie exista o tendinta generala dar mai accentuata in cazul Romaniei de retragere a statului din responsabilitatile de protectie a familiei si copilului.”

(Zamfir, 1994, pag. ???)

Aceste aspecte au incercat sa formeze o idee clara si un cadru coerent si corect legislativ venind in ajutorul politicilor sociale pentru protectia copilului, insa dezvoltarea accentuata a serviciilor publice de sanatate si invatamant pentru copii a fost umbrita de ignoranta cu care serviciul de asistenta sociala a fost tratat.

II. COMUNITATEA SI ROLUL ACESTEIA IN SISTEMUL DE PROTECTIE SOCIALA

1. ASISTENTA SOCIALA A COPILULUI IN ROMANIA

„In Romania, interventia sistematica a statului in activitatea de asistenta sociala incepe o data cu crearea Ministerului Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale, in 1920. Organele care aveau functia de a oferi efectiv asistenta sociala erau Birourile judetene si comunale.” (Zamfir & Dan, 1997, pag.49)

Insa dupa cel de al doilea razboi mondial absolventii scolii sociologice Dimitrie Gusti au contribuit la organizarea unui sistem complex de asistenta sociala, care oferea aproximativ un asistent social la 30.000 de locuitori. La inceput asistentii sociali nu erau absolventi de studii superioare ci doar a unei scoli postliceale, acestia primind o pregatire profesionala.

In 1969 sistemul de asistenta sociala a fost desfiintat deoarece intr-o societate perfecta in care toti oamenii erau egali, asa cum Nicolae Ceausescu vedea societatea, nu existau nevoi sau probleme sociale. Asa profesia de asistent social a fost stearsa definitiv in timpul Socialismului.

Imediat dupa revolutie in 1989 dupa ce tara a iesit din sistemul dictatorial in care fusese, Romania nu avea un sistem de servicii sociale si trebuia sa o ia inca o data de la capat, sa se reinventeze pe planul asistentei sociale.

„In 1990, guvernul a formulat ca unul dintre obiectivele sale majore ale reformei sistemului de securitate si protectie sociala sa fie dezvoltarea sistemului de servicii sociale.” (Zamfir & Dan, 1997, pag.50)

Incepand cu anul 1990 cand s-a introdus asistenta sociala in mediile universitare si culminand cu prima serie de absolventi ai acestor scoli in 1994, asistenta sociala incearca sa se redescopere si sa dezvolte un sistem complex de servicii sociale.

Asistenta sociala este cel de al treilea serviciu social indispensabil si extrem de vital pentru o dezvoltarea corespunzatoare a copilului in Romania zilelor noastre.

Suportul si protectia sociala pentru membrii societatii este realizat cu ajutorul a doua componente si anume serviciile sociale si transferul financiar.

Cu cateva decenii in urma singurele servicii sociale oferite copiilor erau serviciile de invatamant si serviciile de sanatate insa odata cu evolutia si dezvoltarea, societatile moderne au implementat si un al treilea sector de servicii sociale care era in principal axat pe copil si familie si pe alte probleme sociale care nu puteau fi acoperite de celelalte doua, asa a aparut Asistenta Sociala.

In majoritatea cazurilor la noi in tara familia il supune pe copil unor situatii de risc cum ar fi abandonul, abuzul, exploatarea etc. si aici sercviciile de asistenta sociala doresc sa intervina.

Serviciile de asistenta sociala sunt aplicabile tuturor persoanelor si familiilor care se afla intr-o situatie de nevoie, asta insemnand ca persoanele in cauza nu detin mijloace sau resurse pentru a-si solutiona problemele cu care se confrunta.

Ca Asistent Social care se confrunta cu probleme sociale ce au legatura cu copiii si familiile acestora, dezvoltarea capacitatilor proprii ale persoanelor aflate in nevoie este un suport necesar atat din partea noastra ca viitori specialisti cat si din partea institutiilor insarcinate cu aceste indatoriri.

O alta functie a serviciilor de asistenta sociala in Romania este suportul profesional care este construit pe tehnici profesionale si cunostinte care contribuie la rezolvarea dificultatilor si a problemelor celor aflati in nevoie atunci cand capacitatea acestora de a-si rezolva singuri problemele este depasita.

O sarcina importanta o reprezinta sprijinul beneficiarilor de a gasi drumul catre formele de suport financiar sau institutional la care au dreptul, deoarece cei mai multi dintre beneficiari au dificultati de cunoastere a acestor proceduri sau beneficii.

In cazul in care beneficiarii indeplinesc conditiile pentru suportul social, este de datoria asistentului social sa responsabilizeze beneficiarul si sa-l focalizeze pe utilizarea corecta a acestuia pentru a-si satisface nevoia.

Serviciile de asistenta sociala apara interesele si mai ales drepturile persoanelor aflate in dificultate in cazul in care acestea nu pot sa isi apere singure drepturile.

2. PROBLEME SOCIALE CU CARE SE CONFRUNTA COPIII

Copiii din Romania se confrunta cu numeroase probleme sociale cum ar fi: saracia, accesul la educatie, delicventa, abandonul, accesul la servicii medicale, etc. care din pacate in 2016 ele continua sa se agraveze deoarece in ciuda numeroaselor proiecte care doresc sa vina in ajutorul copiilor, acestea nu au o finalitate sau mai bine spus nu au finalitatea dorita si asteptata de intreaga societate.

In cele ce urmeaza o sa incerc sa descriu cateva dintre aceste probleme sociale care din pacate nu prevad o rezolvare rapida si o sa incep cu abandonul scolar.

Conform datelor Eurostat, rata abandonului școlar în România anul trecut a fost de 17.4% avand in vedere ca obiectivul national pe anul 2020 este de 11,3% iar în anul 2014 a depasit 18%, cu peste cinci procente mai mult decât în Ungaria (11,4%) sau Bulgaria (12,9%). Cu alte cuvinte, doi din zece tineri cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani care au promovat cel mult gimnaziul nu au dorit in nici un fel sa continue studiile acum doi ani. Iar acest procent este din nou în creștere, după doi ani, 2012-2013,în care românii păreau să fie mai dornici de continuarea studiilor.

Abandonul scolar poate avea multe cauze, pe de o parte avem cauzele interne ce tin de elev si incercarea acestuia de a se adapta la mediul scolar iar pe de alta parte avem cauzele externe ce nu tin in special de elev ci tin mai mult de situatia geografica sau socioeconomica: lipsa incaltamintei, lipsa imbracamintei, conditiile de locuit, relatia deteriorata dintre membrii familiei.

„In județele unde rata șomajului este mai ridicată, părăsirea timpurie a școlii este mai mică, tinerii negăsind loc de muncă rămân în unitatea de învățământ. Acesta se întâmplă și în cazul județelor Covasna și Alba, unde rata șomajului este de 7,2, respectiv 7,1%; astfel rata părăsirii timpurie a școlii în aceste cazuri este de 1,4%, respectiv 1,5%. La polul opus se află județelor Sibiu și Brașov, cu un grad mai scăzut al șomajului, de 3,1%, respectiv 4,3%, având rata părăsirii timpurie a școlii de 2,9% și 3,6%”. (http://store.ectap.ro/articole/660_ro.pdf)

In concluzie printre principalii factori ai abandonului scolar in Romania se regasesc dificultatile materiale ale familiei, familiile numeroase dezorganizate ce nu pot oferi conditiile optime unui copil pentru a merge la scoala sau modelul educational oferit de parinti si frati care nu au absolvit mai mult de 8 clase.

In ultimii ani delicventa in randul copiilor a cunoscut o evolutie devenind una dintre principalele probleme sociale cu care se confrunta tinerii.

In aceasta problema conform C.Lombroso (1992) isi fac aparitia doua teorii care sustin ca delicventa este mostenita si are factori cu caracter ereditar si ca delicventa este o conduita obtinuta prin intermediul factorilor sociali, culturali sau familiali. (C.Lombroso, 1992)

Domnul Judecator Cristi Danilet sublinieaza importanta stoparii delicventei juvenile prin programe bine create si conturate si ne evidentiaza date concrete ale delicventei in randul tinerilor in ultimii ani. „În ultimii cinci ani, în România au fost trimiși în judecată peste 20.000 de minori, dintre care aproape 15.000 au fost condamnați. Noul Cod penal, care a redus pedepsele pentru majoritatea infracțiunilor și a eliminat aplicarea pedepsei închisorii pentru minori, a generat o scădere cu o mie a numărului de copii trimiși în judecată, fără ca asta să însemne o scădere a numărului de infracțiuni comise de minori. În ultimii doi ani s-a înregistrat un număr de aproximativ 800 de copii condamnați la măsuri educative privative de libertate în locuri destinate lor.” (https://cristidanilet.wordpress.com)

Din statistici ne reiese faptul ca in fiecare zi in judecata sunt trimisi doi minori pentru tâlhărie si cinci minori pentru comiterea infracțiunilor de furt.

De asemenea C.Danilet remarca ca „numărul violurilor comise de minorii trimiși în judecată s-a dublat față de acum 5 ani. De asemenea, încă un alt minor este adus în fața judecătorului o dată la trei zile pentru că a omorât o altă persoană, în cele mai multe cazuri cu intenție – doar 10% din ucideri sunt comise din culpă.”

(https://cristidanilet.wordpress.com)

In concluzie ne confruntam cu o problema destul de grava, cea a delicventei in randul tinerilor, o problema care trebuie tratata cu mai multa rigurozitate si atentie de catre autoritatile abilitate.

3. ROLUL SISTEMULUI EDUCATIONAL IN PROTECTIA COPILULUI IN ROMANIA

La fel ca si sistemul de sanatate, sistemul de educatie este intr-o continua degradare si se confrunta cu fenomene tot mai des intalnite ca analfabetismul sau abandonul scolar aflat intr-o continua crestere in ultimii ani.

Pe langa scoala propriu-zisa apar meditatiile particulare care sunt incurajate tocmai de cadrele didactice prost platite iar aici apare inegalitatea de sansa la scoala.

De multe ori invatamantul a pregatit tineri sau viitori someri care au trebuit sa se recalifice pentru a-si putea gasi un loc de munca, asta este destul de trist deoarece șomajul în rândul tinerilor (15 – 24 de ani) a ajuns la cel mai ridicat nivel, 20,4%, potrivit datelor publicate de Institutul Național de Statistică.

Scaderea standardului de viata a fortat familiile cu multi copii sa restranga cheltuielile pentru educatie deoarece in unele institutii de invatamant copiii sunt obligati sa isi achizitioneze manualele acestea depasind cateodata puterea financiara a parintilor si de aici scaderea interesului si participarii la toate formele de invatamant.

Perioada cuprinsa de la 1 la 3 ani numita si perioada anteprescolara, este perioada in care se formeaza constiinta copilului. In aceasta perioada copilul incepe sa fie integrat in relatiile grupului familial si incepe sa sesizeze regulile, interdictiile, orarul precum si stilul de viata al familiei sale. Incepe invatarea comunicarii verbale, la inceput aceasta fiind incarcata cu mari dificultati de pronuntie, la 3 ani ajungand sa vorbeasca relativ fluent. (Schiopu, 1997, pag.56)

In aceasta perioada educatia primita de copil este realizata exclusiv de catre familie deoarece intreaga activiate a copilului este concentrata in jurul acesteia.

Educatia copilui prescolar cu varsta cuprinsa intre 3 si 6 ani este de acum preluata de institutiile de invatamant, in speta gradinita.

Conform U.Schiopu (1997, pag.57) in aceasta etapa copilul prescolar ia contact strans cu mediul de gradinita, mediu diferit de cel familial, precum si cu mediul social de exemplu mijloacele de transport in comun, magazine. In aceasta etapa activitatea predominanta este jocul, o modalitate de concentrare a psihicului de pe activitatea de percepere pe activitatea de socializare. Are loc cresterea de la aproximativ 92 cm la 116 cm si de la circa 14 kg la 22 kg. Se activeaza formarea comportamentelor ce dezvolta autonomia prin organizarea de deprinderi si obisnuinte si se culturalizeaza comportamentele alimentare. (Schiopu, 1997, pag.57)

Perioada 6-11 ani conform U.Schiopu (1997, pag.57) este cuprinsa intre intrarea copilului in scoala si terminarea ciclului primar si este numita perioada scolara mica, perioada ce prezinta importante caracteristici in dezvoltarea psihica datorita procesului de invatare intens solicitat de institutia scolare.

Invatarea devine tipul fundamental de activitate asta insemnand ca activitatea scolara va solicita intens activitatea intelectuala dezvoltand strategii de invatare constientizand rolul atentie si repetitiei si formand deprinderi de scris citit si calcul. (Schiopu, 1997, pag.57)

In acest interval de varsta copiii intra in ciclul educatiei formala, respectiv invatamantului general obligatoriu.

Perioada pubertatii si adolescenta este o perioada destul de sensibila deoarece adolescentul are nevoie de repere sau de modele asa cum noi le spunem, care sa le lumineze drumul in viata.

Aceasta perioada de tranzitie asa cum U.Schiopu (1997, pag.58) afirma este marcata prin modificari fiziologice importante, debuteaza intre 11 si 13 ani la fete si intre 13 si 15 ani la baieti. Perioada pubertatii si adolescentei sunt perioade in care apar modificari in tutela familiala si scolara incepand cu varsta de 14 pana la 18 ani.

Principala activitate pe perioada pubertatii este cea a invatarii teoretice si instruirii practice, imbinarea intre scoala si pregatirea profesionala. (Schiopu, 1997, pag.58)

„Lipsa de resurse, dezinteresul sau incapacitatea de a continua scoala ii fac pe aproximativ un sfert dintre tinerii de 15-18 ani sa iasa din sistemul de invatamant, confruntandu-se cu imposibilitatea gasirii unui loc de munca.” (Zamfir & Dan, 1997, pag.69)

4. SISTEMUL DE SANATATE DIN ROMANIA SI EFECTELE ACESTUIA IN BUNASTAREA COPILULUI

O sa incep cu sanatatea mamei si a copilului inainte de 89’ pentru a ne forma o imagine a progresiei si schimbarilor din domeniu.

In deceniile ce au urmat dupa cel de al doilea razboi mondial, odata cu evolutia medicinei si a conditiilor de viata s-a imbunatatit starea de sanatate a intregii populatii si in special starea de sanatate a copilului si a mamei a cunoscut o imbunatatire considerabila.

C. Zamfir (1997, pag.71) sustine ca imbunatatirea sanatatii materno-infantile s-a datorat: dezvoltarii rapide a retelei de servicii de baza materno-infantile; accesibilitatii serviciilor preventive; vaccinarea universala si gratuita cu reducerea patologiei infectioase; serviciile de asistenta prenatala a gravidei; supravegherii medicale a sugarului si copilului; serviciilor curative imbunatatite la nivel primar, secundar si tertiar; dezvoltarii unei retele nationale de servicii de sanatate publica si de igiena. (Zamfir, 1997, pag.71)

„Fata de acest trend initial pozitiv, starea de sanatate a inceput sa se deterioreze de la sfarsitul anilor 1960, in cazul copiilor acest lucru traducandu-se printr-o incetinire a reducerii ratei mortalitatii infantile (RMI), comparativ cu alte tari sau cu situatia anterioara.” (Zamfir, 1997, pag.71)

Mortalitatea infantila in Europa de Est intre 1950-1989

Sursa: Regional Monitoring Report, No.2, 1994, UNICEF

Pana in anul 1966 in Romania mortalitatea materna cunostea valori apropiate de cele ale celorlalte tari europene, dupa aceasta perioada datorita legii interzicerii avortului si insuficienta mijloacelor contraceptive, rata mortalitatii materne a crescut, ajungand in 1989 sa fie aproape de 10 ori mai mare decat in orice alta tara europeana.

Dupa anul 1989, sanatatea copilului si a mamei s-a ameliorat datorita legislatiei privind avortul asupra sanatatii materne, cu alte cuvinte se putea face din nou avort in conditii cat de cat optime si metodele de contraceptie de data asta mai moderne au diminuat atat mortalitatea materna cat si pe cea infatila.

In opozitie cu ameliorarea sanatatii mamei si a copilului putem observa in statisticile de mai sus cum odata cu legalizarea avortului scade natalitatea ajungand sa fie cu 40% mai putini copii decat in anul 1990.

Principalul factor negativ care caracterizează starea de sănătate a copiilor, dar si performanța sistemului de sănătate, este mortalitatea infantilă. În ultimele decenii, România a realizat evolutii importante în reducerea mortalității infantile, în condițiile în care în 1990 valoarea acesteia era de 26,9‰. În anul 1999, rata mortalității infantile ajunge sub pragul de 20‰ și continuă să scadă până la valoarea de 8,5‰ în anul 2013. Deși acesta este un progres important, indicatorul este încă cel mai ridicat din Uniunea Europeană.

„În anul 2013 în 29 județe valoarea mortalității infantile a atins sau a depășit media pe țară (8,5‰). Valoarea minimă a mortalității infantile s-a înregistrat în județul Maramureș (5‰) și Municipiul București (5,4‰), iar cea maximă în județele Brăila (14,6‰) și Botoșani (13,1‰). Și în acest an indicatorul are, în rural, valori mai ridicate decât în urban (10,4‰ în rural față de 6,8‰ în urban). Indicatorul a scăzut față de anul 2012 în rural și a crescut ușor în urban.” (http://insp.gov.ro/)

Valorile mici sesizate la copiii din creșe și grădinițe pot fi interpretate și din cauza unei supravegheri medicale deficitare a copiilor cu vârstă mică, acești copii sunt în grija medicilor de familie, iar medicii scolari care se ocupă de copii nu au date privind morbiditatea prin boli cronice la aceste grupe de vârstă. Aceste date se pot obține doar printr-o foarte bună colaborare între medicii școlari, medicii de familie și Direcția de Sănătate Publică Județeană.

Relația dintre sărăcie și sănătate la copii este strans legata de experiențele acumulate pe tot parcursul copilăriei, acestea au o legatura puternică cu șansele ce vor urma in viață și cu rezultatele stării de sănătate: cu cât copilul este crescut in conditii mai sarace, cu atât este mai probabil ca rezultatele obținute ulterior să fie mai rele.

Pentru a atenua sau chiar a elimina acesti factori negativi de sanatate din viata copiilor Institutul National de Sanatate Publica recomanda cateva solutii:

„respectarea unui regim rațional de muncă și odihnă

respectarea unui program de somn adecvat particularităților de vârstă ale elevilor

respectarea unui raport adecvat între învățătură și odihnă

încărcarea corespunzătoare cu activități, ținându-se seama de durata și gradul de dificultate ale acestora, de capacitățile intelectuale și fizice ale elevilor, de vârstă și starea sănătății lor

satisfacerea suficientă a nevoii de mișcare a copiilor

reducerea temelor pentru acasă (atât din partea cadrelor didactice cât și a părinților).” (http://insp.gov.ro/)

In concluzie printr-o igiena sanatoasa a vietii putem preveni anumite probleme de sanatate ce pot aparea in randul copiilor deoarece in majoritatea cazurilor cel mai bine este sa previi decat sa tratezi.

III. FAMILIA SI ROLUL ACESTEIA IN DEZVOLTAREA COPILULUI

1. DEZVOLTAREA SI EDUCAREA COPILULUI IN MEDIUL FAMILIAL

Familia mai presus de toate este locul unde copilul se dezvolta inca de la inceputul vietii si locul unde isi va modela felul de a trăi, personalitatea și curajul de a aborda viața. Ceea ce copilul învață în primii ani este punctul de plecare al evolutiei lui ca individ și de aceea este important ca mediul familial să fie responsabil și conștient.

Scoala este foarte importantă în educatia copiilor, insa să nu uităm că ea este numai o parte a educației, care se alătură familiei, pentru a ajuta și a ghida adecvat copilul. Cel mai important rol ii revine familiei, care este stalpul de siguranta al copilului și sprijinul său pe toată perioada vieții. Relațiile dintre părinți și copii sunt definitorii pentru calitatea relațiilor pe care le va stabili copilul, de-a lungul vieții, în toate contextele. Școala porneste din familie de aici si zicala „Cei sapte ani de acasa”.

Familia reprezintă instrumentul de ajustare al interacțiunilor dintre copil și mediul social. Aceasta are rolul de a asigura condițiile necesare copilului pentru a depasi stadiile de dezvoltare ale copilăriei, acestea din urma stand la baza personalității individului.

Familia contine mai multe laturi printre care si latura educativă. Ea reprezinta prima instituție de educație morală fiind cel mai propice mediu pentru copil si dezvoltarea acestuia.

Familia este inceputul si fundatia pe care se bazeaza dezvoltarea si integrarea unui copil. Statisticile judiciare ne arată că majoritatea delicvenților și a celor aflati in instituții de corecție au fost lipsiți de o reală asistență si ocrotire din partea familiei.

Disciplina, spiritul de inițiativă, demnitatea, dreptatea, iubirea, respectul, sentimentul de sacrificiu, toate acestea se deprind din familie si sunt componente de bază ale vieții sociale.

Formarea mai mult decat informarea este caracteristica predominanta a familiei. Copilul absoarbe si reproduce din mediul apropiat familial comportamente si atitudini, formându-și conduite prin imitarea parintilor sau a persoanelor apropiate familiei. In momentul de fata mai multe familii necesita o educație solidă, datorita starii lor precare din punct de vedere material și spiritual.

Functiile de baza ale familiei si rolului pe care ea o are in dezvoltarea copiilor, sunt printre altele asigurarea sprijinului financiar pentru necesitatile copilului, asigurarea mediului propice de dezvoltare a socializarii si asigurarea sigurantei si ocrotirii copilului.

Din pacate in tara noastra bataia este solutia aplicata copiilor cu scopul de a-i educa, de 63% dintre familiile din Romania. Aceste statistici apar in urma unui studiu sociologic realizat la nivel national de Organizatia Salvati Copiii.

Din acest punct de vedere educatia ar trebui sa inceapa cu parintii pentru ca acestia la randul lor sa isi modeleze copiii si sa le ofere toate componentele de care ei au nevoie sa creasca si sa se dezvolte intr-un mod armonios si normal.

In concluzie educarea si dezvoltarea copilului in mediul familial depinde in primul rand de educatia parintilor, de situatia economica si sociala pe care acestia o au si in mod determinant de timpul pe care il aloca in educarea acestuia.

2. IMBUNATATIREA RELATIEI PARINTE-COPIL

3. IMPORTANTA INFORMARII ASUPRA DREPTURILOR COPILULUI SI A RESPECTARII ACESTORA

CONCLUZII

V. CERCETARE

1. STABILIREA TEMEI SI FIXAREA OBIECTIVELOR

2. UNIVERSUL CERCETARII

3. ELABORAREA IPOTEZELOR

4. OPERATIONALIZAREA CONCEPTELOR

5. METODE SI TEHNICI

6. INSTRUMENTUL

7. PRELUCRAREA SI ANALIZA DATELOR

8. VALIDAREA IPOTEZELOR