Evolutia Politicii Agricole Comune Si Implicatiile Ei Pentru Romania. Studiu de Caz Judetul Bihor

CUPRINS

INTRODUCERE

Odată cu aderarea la Uniunea Europeană (UE), politicile agricole aplicate în România reprezintă rezultatul interacțiunii dintre Politica Agricolă Comună (PAC) și măsurile de politică agricolă națională, care completează acțiunile și programele europene.

Modelul politicilor agricole din UE a ghidat reformele politicilor agricole din România, odată cu începerea negocierilor de aderare, ceea ce asigură o mare compatibilitate între măsurile de politici agricole ale perioadei pre-aderare și post-aderare. Totuși, competitivitatea sectorului agricol din România, judecată prin prisma performanțelor exploatațiilor agricole, este în urma vechilor state membre.

În toate țările dezvoltate, agricultura este considerată o prioritate a dezvoltării economiei naționale fiind protejată de către stat datorită rolului său în asigurarea securității alimentare, în creșterea economiei pe ansamblu și în protecția mediului înconjurător. De fapt, politicile agricole au fost primele politici economice puse în practică de diverse state.

În toate țările cu economie de piață dezvoltată, statul sprijină direct și indirect agricultura. Economiile moderne ale acestor țări tind spre o economie socială de piață, caracterizată prin intervenția puterilor publice în câteva domenii vitale societății: securitate socială, mediu, agricultură etc.

România în tranziția spre economia de piață are datorită agriculturii o poziție aparte, poziție care se datorează atât ponderii relativ importante a agriculturii în cadrul economiei naționale cât mai ales specificității agriculturii românești.

Una dintre cele mai delicate sarcini ale viitorului Parlament European (mandatul 2009-2014) va fi realizarea bugetului pentru următorul ciclu financiar al Uniunii Europene: perioada 2014-2020. E o dezbatere complicată, în care va trebui să ne apărăm cu dibăcie cauza și să ne găsim din timp aliați pentru interesele noastre ca țară. Una dintre temele care ne privesc în cel mai înalt grad este Politica Agricolă Comună. Actualmente, finanțarea pentru PAC este destul de generoasă: circa 40% din bugetul Uniunii Europene este dedicat agriculturii și dezvoltării rurale.

Interesul României, care are peste 1 milion de țărani și fermieri beneficiari de subvenții agricole, pe lângă cele aproape 10 milioane de locuitori din mediul rural, este ca acest procentaj de 40% să se mențină și după 2014, în timp ce sumele în valoare absolută să crească pe măsură ce crește PIB-ul european.

Pe de altă parte, fondurile europene pentru agricultură și dezvoltare rurală au scăzut constant în ultimii 20 de ani, iar unele țări influente în U.E. susțin ca ele să fie reduse în continuare. România trebuie să partenerieze în mod inteligent cu țări precum Franța, Spania, Polonia sau Grecia (pentru care agricultura contează mult), în așa fel încât PAC să fie bine bugetată în continuare. Trebuie să insistăm de asemenea ca partenerii europeni să înțeleagă specificul agriculturii românești, unde marea majoritate a exploatațiilor agricole sunt practic gospodării de subzistență, care vor avea nevoie de sprijin financiar pe o perioadă destul de lungă de acum înainte.

În același timp, avem nevoie de fonduri pentru dezvoltare rurală, pentru diversificarea activităților economice de la țară, precum și pentru aducerea unor minime standarde de civilizație la sate: canalizare, apă curentă, drumuri asfaltate.

Agricultura românească este fragmentată și învechită, necesitând investiții majore la capitolul competitivitate, Politica Agricolă Comună putând oferi multiple beneficii fermierilor români, atât financiare, cât și de integrare și de stabilitate, consideră Banca Mondiala (BM). BM arată, în Strategia de Parteneriat cu România pentru 2009 – 2013, că, datorită PAC, România beneficiază de fonduri în valoare de 14,5 miliarde de euro, în perioada 2007-2013.

Astfel, fermierii români pot profita de oportunițile pieței integrării, precum și de stabilitatea și previzibilitatea oferite de Politica agricolă comună. Acest lucru ar permite României să se ocupe de problemele de competitivitate și restructurare ce caracterizează agricultura. De la adoptarea Programului Național pentru Dezvoltare Rurală, România a făcut progrese în ceea ce privește absorbția de fonduri PAC, dar absorbția propriu-zisă de către fermieri, impactul asupra restructurării și dezvoltarea economică rurală trebuie monitorizate în continuare pentru a trage o concluzie.

Banca Mondială rămâne activă în agricultura românească prin trei proiecte: unul legat de calitatea terenurilor și de absorbția fondurilor UE,  al doilea ce își propune să îmbunătățească competitivitatea, și al treilea referitor la reabilitarea sistemelor de irigație și creșterea productivității. Banca Mondială propune ca departamentele guvernamentale responsabile de agricultură și dezvoltare rurală să își îmbunătățească performanțele prin asistență tehnică și muncă analitică. IFC (divizia de investiții a Băncii Mondiale) va sprijini acest sector, sperând în atragerea de investiții din partea comunității financiare.

Lucrarea este structurată pe patru capitole și se încheie cu concluziile.

În capitolul 1 sunt prezentate obiectivele și direcțiile politicii agricole comune.

În capitolul 2 sunt descrise politicile agricole actuale și reformele care se impun.

Capitolul 3 se concentrează asupra politicii agricole în România și Uniunea Europeană.

Capitolul 4 punctează o parte din impactul pe care îl are politica agricolă asupra județului Bihor. Acest capitol cuprinde și studiul de caz, studiu ce prezintă activitatea unui fermier din județul Bihor, care și-a înființat o microfermă cu bani obținuți din venituri propri și cu bani accesați din Fonduri Europene.

În capitolul de concluzii sunt prezentate, pe scurt, principalele rezultate și recomandări reieșite din analizele efectuate.

La realizarea lucrării am folosit ca și material informational, cărți pe care le-am împrumutat de la Biblioteca Universității din Oradea, de la Biblioteca ,, Gh. Șincai", precum și câteva Site-uri web.

CAPITOLUL 1.

OBIECTIVE, DIRECȚII ȘI INSTRUMENTE PAC

Printre domeniile în a căror evoluție se implică puterea publică, un loc aparte revine agriculturii. Chiar dacă dimensiunile și modalitățile sunt diferite, intervențiile statului în agricultură sunt prezente în toate țările, indiferent de nivelul de devoltare și potențialul lor agricol.

Preocupările, ideile, acțiunile, metodele de implicare a puterii publice în procesele specifice agriculturii se concentrează în ceea ce teoria și practica economică au consemnat de-a lungul timpului, ca fiind „politica agricolă”.

Politica Agricolă Comună (PAC) se numără printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeană – pe atunci, Comunitatea Economică Europeană.

Formarea ei a fost o reacție la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial. Termenul de “politică comună” reflectă în mod fidel una dintre trăsăturile definitorii ale PAC, și anume aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparține statelor membre, ci Uniunii Europene. Politica agricolă comună este nu numai una dintre primele politici comune, dar se numără printre cele mai importante.

Politica Agricolă Comună își are originile în Europa de Vest, în anii '50, unde societatea a fost profund marcată de anii de război și unde agricultura fusese paralizată, împiedicând astfel aprovizionarea cu alimente. Perspectivele înființării unei Piețe Comune au relansat dezbaterea despre agricultură, hotărându-se ca acest domeniu de activitate să fie supus dispozițiilor Tratatului de la Roma din martie 1957.

Inițial, PAC a pus accentul pe încurajarea creșterii productivității agricole, pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constantă cu produse alimentare la prețuri accesibile, dar și pentru a crea un sector agricol viabil pentru Uniunea Europeană.

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial lasă Europa divizată prin crearea blocurilor politico-militare, dar și slăbită din punct de vedere economic prin dislocarea aparatului productiv. Dinamice și constructive, dornice să-și recapete locul pierdut pe scena politică și economică internațională, statele vest europene își văd amenințată pacea pe continentul european, se tem de pericolul reprezentat de comunismul din Est și doresc să se desprindă de dependența americană de dincolo de ocean.

În perioada următoare celui de al doilea război mondial, cu mari lipsuri alimentare, scopul pe termen scurt era de a spori producția prin orice mijloace. În felul acesta au fost oferite fermierilor venituri garantate, s-a reintrodus subvenționarea prețurilor, s-a încurajat prin orice metodă investițiile, tehnologiile agricole prin încurajarea creditelor. Politicile agricole adoptate aveau tendința de a deveni din ce în ce mai complicate, mai costisitoare financiar, toate acestea fiind premergătoare Tratatului de la Roma.

Astfel, în practica economiei occidentale s-au conturat două direcții principale: liberalismul și intervenționismul.

Liberalismul folosește piața în numele eficacității și libertății de acțiune a agenților economici, mecanismele pieței jucând un rol decisiv în reglarea activității economice.

Intervenționismul se caracterizează prin intervenția statului în activitatea economico-socială, compensând insuficiențele pieței prin diferite pârghii și instrumente.

În literatura de specialitate se vorbește atât despre "eșecul pieței" (al liberalismului) cât și despre "eșecul politic" (al intervenționismului) ca despre fenomene reale, care cer creșterea intervenționismului în primul caz și reducerea acestuia în al doilea caz.

Aceste două teorii economice nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă sunt compatibile, complementare.

Situația actuală a economiei prospere a țărilor dezvoltate demonstrează cu prisosință că există și funcționează "calea de mijloc". La succesul economiilor occidentale fără îndoială că a contribuit atât rolul important jucat de piață, de agenții economici particulari cu o largă autonomie, cât și intervenția statului.

Majoritatea țărilor occidentale au o economie mixtă, generată de îmbinarea celor două sisteme de alocare a resurselor: "sistemul piață" (în procesul de alocare a resurselor, a capitalurilor în vederea realizării de bunuri se utilizează prețurile stabilite de instituția pieței) și "sistemul non-piață" (alocarea resurselor se face de către sistemul politic prin intermediul unor anumite reguli de alocare, care acționează sau nu în sensul în care ar face-o piața).

Pentru țările din estul Europei, aflate în plină perioadă de tranziție la economia de piață, confruntate cu grave probleme în aprovizionarea populației cu alimente, exemplul oferit de economiile mixte din țările vest europene este mai mult decât edificator, cel puțin în ceea ce privește agricultura.

Acești factori au stat la baza procesului de integrare economică europeană și au condus la crearea în martie 1957 a Comunității Economice Europene (C.E.E.) și a Comunității Economice Europene a Energiei Atomice (Euratom) prin semnarea Tratatului de la Roma.

Dar nu toate statele europene au fost adepte ale constituirii unei uniuni economice. Astfel, asistăm la o scindare a Europei Occidentale în două: țările care au semnat în 1960, la Stockholm, Convenția de creare a Asociației Economice a Liberului Schimb (Marea Britanie, Austria, Danemarca, Suedia, Norvegia, Portugalia, Elveția) și țările care au format C.E.E. (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg).

Integrarea economică a fost un proces dificil și pe termen lung al cărui scop final era realizarea unei piețe concurențiale performante prin integrare economică, socială și politică.

Istoricul Politicii Agricole Comune (PAC)

Politica agricolă reprezintă un ansamblu de principii, mijloace și metode de acțiune prin care se realizează obiectivele generale ale statului în domeniul agriculturii.

Istoricul PAC începe în 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunitățiimunității Economice Europene de către aceleași șase state (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) care, în 1952, înființaseră CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului).

Politica Agricolă Comunitară a fost pusă în aplicare în urma creării Pieței Comune începând cu anul 1957, după semnarea Tratatului de la Roma. Ea este rezultatul unor serii succesive de compromisuri între diferitele țări, însă s-a bazat pe principii care erau deja aplicate în moduri diferite în cele șase țări fondatoare ale Uniunii.

Istoria, deja veche a politicilor agricole (de exemplu cele din Franța, Anglia, Danemarca), permite să înțelegem de ce și cum au luat ființă astfel de politici, în contexte economice și sociale diferite, și de ce în cadrul Uniunii Europene puncte de vedere foarte diferite se pot confrunta cu ocazia deciziilor de măsuri comune, între țări importatoare și exportatoare din Nord și din Sud, sau cu structuri de exploatare agricolă diferite, sau între țări mai “liberale” sau mai “intervenționiste” prin tradiție.

Justificările importantelor (dar și costisitoarelor) intervenții ale Statelor membre în sectorul agricol și agro-alimentar sunt numeroase, acestea putând fi

sociale: diferențele sensibile între veniturile agricultorilor și cele ale altor sectoare de activități economice;

demografice: populația agricolă este în general îmbătrânită, de unde necesitatea obiectivă a înlocuirii acesteia;

strategice: necesitatea de a ocupa teritoriul și în special zonele de frontieră;

geopolitice: arma alimentară a excedentelor de producție este tot mai mult pusă în discuție;

mediul înconjurător sau cele referitoare la amenajarea teritoriului.

Cele mai des întâlnite și permanente sunt cele economice, dar legate de situația specifică a sectorului agricol:

sprijin pentru asigurarea creșterii productivității în cadrul sectorului agricol;

protejarea de fluctuațiile de prețuri, sau de prețuri inferioare costurilor de producție ale produselor (sau a factorilor de producție, de prețuri prea ridicate, de exemplu cele referitoare la terenurile agricole), care ar fi destabilizatoare și dăunătoare progresului tehnic;

asigurarea autosuficienței alimentare și adaptarea produselor la evoluția cererii consumatorilor sau a industriilor din aval.

Ele pot deasemenea, din ce în ce mai mult, să ia în considerare problemele legate de mediul înconjurător:

rolul agriculturii în întreținerea peisajelor și în protecția sau întreținerea anumitor medii naturale

sau din contră efectele negative ale intensificării producției agricole (poluarea).

Politicile agricole trebuie să fie din ce în ce mai integrate, aceasta pentru că logica lor și mijloacele care le sunt afectate sunt încă sectoriale, vizând la modul general o piață sau o categorie specială de agricultori. Din analiza politicilor agricole și mai ales a efectelor lor, putem distinge în mod clasic politicile de intervenție pe piețele mari de produse agricole (piața cerealelor), politicile structurale care vizează ușurarea accesului exploatațiilor la factorii de producție, și în special cele mai importante dintre ele, politicile (permanente sau conjuncturale) de susținere a veniturilor exploatanților și familiilor lor (în principiu pentru cei mai puțin bogați dintre ei).

Economia politică dispune de metode simple și bine verificate, bazate pe analiza neo-clasică a funcționării piețelor: oferta, cererea, echilibrul parțial, analiza în termen de surplus sau “economia bunăstării” permițând justificarea și estimarea efectelor unor asemenea politici.

Aceste metode permit compararea utilității nenumăratelor situații și posibilități sau a nenumăratelor metode posibile de intervenție. Ele sunt în același timp parțiale, cu toate că ele pot fi generalizate la un ansamblu de piețe statice, permițând cu destulă dificultate cuantificarea situațiilor de dezechilibru sau eventuala evoluție spre echilibru sau efectele timpului și progresului tehnic care le însoțește.

Obiectivele Politicii Agricole Comune

Reglementările de politică agricolă sunt cuprinse în articolele 38-46 ale Tratatului de la Roma (în prezent, articolele 32-38, după modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam).

Obiectivele inițiale ale înființării politicii agricole comune (PAC) au fost:

– foametea de după război (dependența de mâncarea importată – creșterea productivității în agricultură),

– dependența de condițiile meteoclimaterice (asigurarea unui nivel de trai echitabil agricultorilor),

– stabilizarea piețelor prin stocare,

– garantarea aprovizionării cu produse agricole,

– asigurarea unor prețuri echitabile pentru consumatori–echilibru.

Articolul 38 (acum, articolul 32) stabilește că: piața comună se va extinde și asupra sectorului agricol și comerțului cu produse agricole și că operarea și dezvoltarea pieței comune pentru produsele agricole vor fi însoțite de crearea unei politici agricole comune, iar articolul 39 (articolul 33 din varianta consolidată a Tratatului) fixează obiectivele politicii agricole comune:

Creșterea productivității agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raționale a producției agricole, și prin utilizarea optimă a factorilor de producție, în special a forței de muncă;

Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă, în special prin creșterea veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli;

Stabilizarea piețelor;

Asigurarea siguranței aprovizionărilor;

Asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori.

Tratatul de la Roma nu explică însă concret cum aveau să fie realizate aceste obiective.

Tratatul de la Roma propunea în fapt elaborarea unui program comun de dezvoltare a agriculturii țărilor membre care să țină cont de:

–       caracterul particular al activității agricole decurgând din structura socială a agriculturii și disparitățile structurale și naturale între diversele regiuni agricole;

–       faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector intim legat de ansamblul economic.

Obiectivele de bază ale politicii agricole comune sunt definite de tratatul de la Roma, care a instituit Comunitatea Economică Europeană (1957) care urmărea creșterea productivității agriculturii prin asigurarea unei dezvoltări raționale a producției agricole; asigurarea unui nivel de viață echitabil populației agricole.

Condiționarea obiectivelor de luare în considerare a acestor aspecte particulare urmărea să impună mecanisme de integrare tolerabile pentru producători (un interes particular prin protecția unei categorii sociale dispunând de forță politică puternică) și care să nu compromită ajustarea structurală a agriculturii prin eventuale dezechilibre în măsură să frâneze dezvoltarea economică (un interes general).

Obiectivele precizate în tratat sunt economic incompatibile; unele nu pot fi realizate, cel puțin dincolo de un anumit punct, decât în detrimentul altora. Spre exemplu, dacă interesul producătorilor este să beneficieze de prețuri ridicate, subvenționate, cel al consumatorilor este să dispună de produse alimentare la prețuri scăzute și nesubvenționate; sau, menținerea stabilității prețurilor face dificilă adaptarea ofertei la evoluția cererii și întârzie modernizarea, intră în conflict cu obiectivul menținerii veniturilor la un nivel echilibrat etc. Din acest motiv, în elaborarea PAC a fost nevoie de compromisuri și stabilirea de priorități, iar aplicarea ei a condus la efecte negative de tipul supraproducției, suportată la prețuri ridicate de către consumatori sau la accentuarea disparităților structurale și de venituri.

Obiectivele PAC, sunt acelea de: asigurare a securității alimentare pe termen lung; sprijinirea exploatațiilor agricole pentru ca acestea să ofere produse agricole de calitate și divesificate în strânsă legătură cu cererea consumatorilor; realizarea unor comunități rurale viabile în care agricultura să ocupe un rol important în ceea ce privește oferirea de locuri de muncă și asigurarea dezvoltării economice, sociale și de mediu echilibrată teritorial;

La nivelul Comisiei Europene se au în vedere:

creștere economică inteligentă: ce vizează creșterea producției agricole de tip intensiv prin introducerea progeresului tehnic, a inovației în paralel cu instruirea forței de muncă și protejarea mediului. Acestea ar trebui să ducă la obținerea unei producții agricole viabile, eficientă din punct de vedere economic și orientată spre piață.

creștere sustenabilă, ce păstrează echilibrul între creșterea economică și protecția mediului – se poate realiza prin asigurarea unui management durabil între resursele naturale și furnizarea de output-uri de către agricultură, conservarea peisajelor rurale, atenuarea efectelor schimbărilor climatice.

creștere inclusivă – realizată prin creșterea vitalității ruralului, dezvoltarea piețelor locale și a locurilor de muncă în rural în concordanță cu restructurarea sectorului agricol și menținerea veniturilor agricultorilor în vederea continuității agriculturii ca ocupație la nivelul Uniunii Europene.

Evoluția politicii agricole comune

Politica Agricolă Comună (PAC), instituita în anii ’50, avea inițial rolul de a încuraja creșterea producției agricole, asigurând în același timp o aprovizionare constantă a consumatorilor la prețuri accesibile.

Primele măsuri luate prin această politică au fost:

ajutoare financiare pentru restructurarea agriculturii,

subvenții pentru agricultori și

asigurarea unor prețuri mari pentru produsele acestora pentru a stimula producția.

Evoluția PAC nu a fost însă pe deplin satisfăcătoare, astfel, “La sfârșitul anilor ’80 această politică a devenit victima propriului său succes, distorsionând puternic piața, prin stimularea producției intensive peste puterea de absorbție a pieței, creând stocuri considerabile de produse și afectând puternic mediul înconjurător, bunăstarea animalelor și calitatea alimentelor”.

Politica agricolă comună a reușit să-și atingă scopurile principale: a încurajat atât producția cât și productivitatea, a stabilit piețele, a asigurat ofertă și a protejat fermierii de fluctuațiile pieței mondiale. Fără îndoială, odată cu succesul au apărut și efecte secundare negative, ca și unele probleme: fermierii produceau mai mult decât era necesar, creând astfel un surplus, ceea ce a dus la creșterea exponențială a cheltuielilor. Acesta a fost motivul pentru care au fost întreprinse o serie de reforme. Prima tentativă de reformă a avut loc în 1968, când Comisia Europeană a publicat “Memorandumul pentru reforma politicii agricole comune” (planul Mansholt). Planul avea în vedere reducera numărului de persoane angajate în agricultură și promovarea formării unor suprafețe agricole de producție mai mari și mai eficiente. În 1972 au fost introduse măsuri structurale având drept scop modernizarea agriculturii europene. Cu toate aceste măsuri, problemele încă continuau să existe deoarece există un dezechilibru între cerere și ofertă, creându-se un surplus de produse.

Politica Agricolă Comună și-a atins cu succes obiectivul de autoaprovizionare a Uniunii Europene începând cu anii '80. Cu toate acestea, UE a ajuns să se confrunte dintr-o dată cu excedente aproape permanente din principalele produse agricole, dintre care unele au fost exportate (cu ajutorul subvențiilor), în timp ce altele au trebuit depozitate sau dispersate în interiorul Uniunii. Aceste măsuri au atras cheltuieli bugetare ridicate, au distorsionat anumite piețe mondiale, nu au servit întotdeauna cel mai bine intereselor agricultorilor, devenind astfel nepopulare în rândul consumatorilor și contribuabililor. În 1985, Comisia a făcut o propunere de reformă fundamentală, exprimată prin publicarea “Cărții verzi privind perspectivele politicii agricole comune”. Prin aceasta se urmărea echilibrarea cererii cu oferta, introducera unor noi moduri de reducere a producției în sectoarele problemă și, în general, analizarea unor soluții alternative pentru viitorul PAC.

Instrumentele financiare utilizate în cadrul Politicii Agricole Comune

Pentru realizarea obiectivelor PAC definite în Tratatul de la Roma și în spiritul principiilor stabilite la Stresa, s-a construit un sistem complex de reguli și mecanisme care reglementează producția, comerțul și prelucrarea produselor agricole, grupate sintetic sub denumirea de organizații comune de piață.

Politica agricolă comună este fără îndoială una din realizările cele mai importante ale construcției europene. Se pune problema dacă intervenția puterii publice în domeniul agricol este într-adevăr inevitabilă și cum pot fi justificate politicile care favorizează producția și creșterea regulată a veniturilor agricole.

Având în vedere posibilitățile oferite de teoria economică, rezultă politicile posibile de practicat: susținerea directă a veniturilor (acordând agricultorilor subvenții) sau acționarea directă asupra prețurilor (intervenind direct asupra volumului cererii sau ofertei).

Asistăm astfel la două mari modalități de susținere a agricultorilor:

plățile compensatorii (deficiency payments) direct în conturile contribuabililor (SUA);

prețurile de intervenție (CEE, Japonia) asociate eventual cu un sistem de prelevări- restituții conforme logicii subvențiilor la export.

În sistemul de plăți compensatorii (deficiency payments) statul stabilește un preț de susținere garantat care nu afectează prețul de piață plătit de consumator. El varsă o subvenție agricultorilor bazată pe diferența între prețul de susținere și prețul de piață.

Totodată Statele Unite, care utilizează cel mai mult acest tip de susținere, impun și cote prohibitive care tind să crească prețurile interne și deci limitează costurile bugetare ale plăților compensatorii.

Pentru implementarea măsurilor comune de reglementare a piețelor, Comunitatea are la dispoziție următoarele instrumente: prețurile, intervenția pe piață, ajutoarele financiare, cotele de producție, protecția vamală comună.

Prețurile. Mecanismul general de funcționare a piețelor produselor agricole în Uniunea Europeană este bazat pe un sistem complex de reglementare a prețurilor de comercializare a produselor. Astfel, anual se stabilesc de către Consiliu trei niveluri de preț pentru produsele de sub incidența PAC: prețul indicativ, prețul de intervenție, și prețul prag.

Prețul indicativ este prețul la care Consiliul recomandă comercializarea produselor agricole pe Piața Internă. Nivelul său este considerat cel potrivit pentru a asigura un standard „rezonabil” al veniturilor producătorilor agricoli. În acest spirit, inițial, prețurile indicative au fost fixate la niveluri foarte ridicate, în special pentru cereale. Ele au mai fost diminuate după refomele din 1992 și 1999, dar rămân în continuare, în medie, mai ridicate decât prețurile internaționale.

Prețul de intervenție este prețul minim garantat care poate fi obținut pentru producția comercializată pe piața internă. Atunci când prețurile unor produse (în special la cereale, produse

lactate, carne de vită, de porc, zahăr, orez), ating nivelul minim (când oferta este în exces față de cerere), Comunitatea intervine prin achiziția și stocarea produsului respectiv, nepermițând scăderea prețului de piață sub prețul de intervenție și asigurând fermierilor garanția unor venituri minime. Inițial, în stadiul de început al PAC, nivelul prețului de intervenție era mult superior celui de pe piața mondială. Măsura era în spiritul obiectivului asigurării unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă. Însă, prețurile mari la produsele alimentare constituiau un stimulant puternic pentru creșterea producției, încât curând s-a ajuns la situații de supraproducție și producție pe stoc.

Prețul prag este prețul sub care importurile de produse agricole nu pot pătrunde în Uniunea Europeană. Rațiunea este aceea ca, după adăugarea cheltuielilor specifice de transport și comercializare pe parcurs comunitar, prețul la consumator al produselor importate să fie mai mare decât prețurile produselor interne.

Finanțarea măsurilor de politică agricolă comună.

Bugetul agricol al Uniunii Europene

În Uniunea Europeană funcționează în prezent un sistem unic de impunere la import pentru toate produsele agricole. Potrivit acestuia, produsele agricole care intră în spațiul comunitar sunt supuse nivelului de impunere vamală care se regăsește în tariful vamal comunitar. De asemenea, potrivit angajamentelor internaționale asumate de Uniunea Europeană, pentru o serie de produse agricole există contingente tarifare.

Toate veniturile și cheltuielile Uniunii sunt înscrise în bugetul comunitar, format prin participarea statelor membre cu procente anuale între 1,14-1,25% din Produsul Național Brut. Fiecare stat membru are însă la rândul său un buget național.

Finanțarea PAC se face până în 2007 din Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă, fond unic, a cărui baze au fost puse în anul 1962.

Măsurile de politică agricolă comună sunt finanțate din bugetul comunitar, prin intermediul Fondului European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA). Crearea Fondului a fost prevăzută încă de la început, în Tratatul CEE (articolul 40). În mod practic, Fondul a fost constituit în 1962, actul oficial care îi conferă baza legală fiind Regulamentul CEE 25/1962, modificat prin Regulamentul CEE 728/1970 și prin Regulamentul CE 1258/1999.

Constituirea FEOGA reprezintă concretizarea principiului solidarității financiare stabilit la Stresa, care presupune finanțarea comună a măsurilor comune. În fapt, aceasta înseamnă că unele țări subvenționează în parte agricultura altor țări. În general, țările net contributoare sunt și cele care doresc reformarea sistemului actual al PAC, în scopul reducerii cheltuielor agricole.

În cadrul Fondului există două linii de finanțare distincte: secțiunea garantare și secțiunea orientare.

Secțiunea Garantare finanțează:

funcționarea organizațiilor comune de piață,

măsuri de dezvoltare rurală,

măsuri veterinare (vizând sănătatea și condițiile de creștere ale animalelor) și fito-sanitare,

– măsuri generale de informare și evaluare.

Secțiunea Orientare finanțează măsuri de dezvoltare rurală în zonele care intră sub incidența

Utilizarea instrumentelor financiare ale PAC au însemnat cheltuieli bugetare mari, au distorsionat anumite piețe mondiale, nu au servit întotdeauna cel mai bine interesele producătorilor și au devenit nepopulare în ochii consumatorilor și contribuabililor, dar ca toate instrumentele politicilor economice sunt într-o continuă reformare.

Reforma Mac Sharry, din 1992, marchează o ruptură cu perioada anterioară în ceea ce privește cheltuielile bugetare. Au fost reduse cheltuielile de garantare și s-a întărit componenta „cheltuieli structurale”, din care o parte sunt destinate ajustării structurilor agricole și rurale.

Linia bugetară stabilită de Consiliul European de la Berlin (1999) a fost întărită de prevederile Agendei 2000 și de măsurile ulterioare de reformă.

CAPITOLUL 2.

POLITICA AGRICOLĂ ACTUALĂ ȘI REFORMELE IMPUSE

Statele fondatoare ale Comunității Economice Europene au fost de acord că agricultura trebuie inclusă în piața comună. Pentru aceasta era nevoie de o politică agricolă comună care să armonizeze diferitele mecanisme naționale de sprijin și să stabilească niște bariere vamale comune pentru bunurile venind din țările nemembre. Politica agricolă comună (PAC) a fost una din primele politici decise la nivel comunitar.

În 1988, Consiliul European a adoptat un pachet de măsuri de reformă, inclusiv “Orientările privind cheltuielile în domeniul agriculturii”, ceea ce a limitat procentul cheltuielilor pentru aplicarea PAC din bugetul total al comunității. În același timp, societatea a devenit tot mai preocupată de durabilitatea agriculturii în contextul protecției mediului, Sumitul mondial de la Rio (1992) dând, în acest sens, un reper important la începutul anilor '90. Multe dintre schimbările importante ale PAC avuseseră deja loc în anii '80, dar s-au accentuat în special la începutul anilor 1990. Limitarea producției a contribuit la reducerea excedentelor (cotele de lapte din 1983) și s-a pus un nou accent pe agricultura ecologică.

Pentru a benecia de ajutoare directe, agricultorii au fost nevoiți să își îndrepte atenția spre piață și să răspundă noilor priorități ale publicului (reforma MacSharry din 1992). Această schimbare de strategie, care a avut loc în 1999 prin reforma „Agendei 2000” și care favorizează competitivitatea agriculturii europene, include, de asemenea, un element fundamental nou – o politică de dezvoltare rurală destinată să încurajeze numeroase inițiative rurale, ajutând totodată agricultorii să își restructureze fermele și să diversifice, să îmbunătățească comercializarea produselor. S-a stabilit un plafon bugetar pentru a asigura contribuabilii că nicio cheltuială legată de PAC nu va scăpa de sub control.

În 2003 s-a convenit în cele din urmă asupra unei reforme fundamentale noi. Agricultorii nu mai sunt plătiți doar pentru a produce produse alimentare. Astăzi, cererea este principala forță motrice a PAC. Ea ține seama pe deplin de preocupările consumatorilor și contribuabililor, lăsând în același timp agricultorilor din UE libertatea de a-și adapta producția la cerințele pieței.

În elaborarea Politicii Agricole Comune sunt avute în vedere caracterul special al activității agricole ce rezultă din structura socială a agriculturii și din discrepanțele structurale și naturale care se manifestă în diferite regiuni în care se practică agricultura; necesitatea de a opera treptat modificarile ce se impun și, mai ales, faptul că în statele membre ale UE agricultura este un sector strâns legat de ansamblul economiei.

În momentul integrării, impactul asupra prețurilor agricole, asupra consumatorilor din țara noastră a fost mai mic decât impactul asupra producătorilor.

Pierderile reale imediate de venit vor fi resimțite îndeosebi pentru 2 tipuri de familii: cele mai sărace și de cele urbane, care nu produc alimente pentru consum propriu. Pentru a beneficia din plin de avantajele aplicării principiilor Politicii Agricole Comune, pentru agricultura țării noastre se impun:

reducerea numărului de locuitori ocupați în agricultură, asigurarea de alternative de ocupare și surse de venit;

crearea de exploatații economice viabile, reducerea gradului de fragmentare a exploatării fondului funciar;

dezvoltarea infrastructurii și a unor servicii specifice zonelor rurale;

creșterea capacitații administrative – instituționale de atragere de surse si de valorificare a resurselor locale.

În baza Tratatului de la Lisabona sunt necesare modificări tehnice și de substanță referitoare la patru acte legislative majore în domeniul PAC. 

Simplificarea s-a intensificat după controlul de sănătate al PAC din 2008.

2.1. Reformele PAC

Mijlocul anilor 90 a marcat un punct de cotitură în abordarea Politicii Agricole Comune, în sensul că, dacă pâna în acel moment măsurile au vizat în special creșterea producției agricole și a veniturilor, după 1985 acestea au fost îndreptate în special spre controlul producției agricole.

În acest sens au fost introduse cote de producție, inițial pentru produsele lactate și zahăr și apoi pentru ouă, carne de vită, oaie și porc, vinuri, etc. Cotele de producție au fost completate de așa numitele "impozite de co-responsabilitate" plătite de fermieri în cazul în care depășeau cotele admise. Reformele din anul 1988 au instituit cantitățile maxime garantate din fiecare produs pentru care prețurile puteau fi subvenționate.

Reforma PAC din anii ʹ70 preconiza inițial două mari direcții strategice:

– o exploatare modernă, pe suprafețe de dimensiuni mari (80-120 ha la culturi, 40-60 vaci);

– reducerea la jumătate a populației active din agricultură în zece ani prin măsuri care să încurajeze încetarea activității.

Măsurile luate de către UE pentru a scăpa de excesul de produse agricole (export, depozitarea sau dispersia lor în cadrul UE) au atras cheltuieli bugetare foarte mari, nu au servit foarte bine intereselor agricultorilor (mai ales pentru că până în acel moment 80% din bugetul destinat agriculturii era absorbit în principal de fermierii mari și cei mai eficienți, în detrimentul fermierilor mici, care nu aveau acces la tehnologie și sfârșeau prin a-și abandona terenurile.)

Aceste efecte secundare ale PAC au fost suportate de către contribuabilii europeni care au luat măsuri privind limitarea productiei agricole, reducerea excedentelor precum și o atenție sporită îndreptată spre agricultura ecologică.

După anul 1980 s-a trecut la măsuri pentru limitarea dezechilibrului, însă, practic reforma globală a P.A.C. s-a întrezărit din 1992 la intervenția GATT (Acordul General privind Tarifele și Comerțul) și a devenit efectivă după anul 2000.

Reforma PAC din 1992, a produs o schimbare esențială prin:

reducerea prețurilor instituționale;

înlocuirea lor cu un sistem de plăți directe.

Comisia a semnalat că, efectul reformelor asupra câștigurilor din agricultură a fost pozitiv, manifestându-se o creștere medie anuală a venitului agricol/cap de locuitor de 4,5% între 1992-1996. Este la fel de adevărat că, la aceste rezultate, a contribuit sistemul agromonetar care a permis absorbția efectelor inflației la prețurile agricole, acestea fiind menținute la nivelul anului 1992.

În perioada 1992-1999, când a avut loc reforma PAC, noua abordare (Mac Sharry) a avut drept obiective schimbarea măsurilor specifice PAC înainte de eșecul de la sfârșitul anilor ’80, cum ar fi: orientarea în mai mare măsură a politicii agricole spre piața liberă și reducerea presiunilor asupra bugetului, realizate prin mecanisme de reducere a prețurilor garantate și de intervenție și acordarea de plăți directe compensatorii. Aceste măsuri și mecanismele prin care au fost făcute posibile au dus la un succes mult așteptat al PAC în ceea ce privește echilibrarea cererii și ofertei pe piața comună agricolă și stabilizarea veniturilor fermierilor.

Un moment important a fost în 1997, în care Consiliul European de la Luxemburg dorea obținerea unei competitivități dezvoltate atât intern cât și extern. Astfel, agricultura europeană trebuia să fie” multifuncțională, sustenibilă, competitivă, să fie repartizată pe întreg teritoriul european inclusiv în regiunile cu probleme, să permită garantarea veniturilor echitabile, dar și un echilibru corect între sectoarele de producție cât și între producători și regiuni, evitându-se distorsiuni ale concurenței”, lucru valabil și astăzi.

Reformele au făcut posibilă alocarea de fonduri pentru promovarea pe plan internațional a produselor competitive și de calitate, a inovației în domeniul agriculturii și al prelucrării alimentelor, precum și pentru dezvoltarea rurală, inclusiv pentru diversificarea economiilor rurale, și deasemenea au fost în beneficiul unui comerț mondial mai loial.

Întrucât unele probleme întâmpinate la sfârșitul anilor ’80 nu s-au rezolvat pe parcursul refomelor din 1992-1999, s-a propus în cadrul Agendei 2000, ca acestea să fie intensificate, iar prețurile să poată fi adaptate la cerințele pieței mondiale.

Agenda 2000 avea drept scop întărirea sectorului agricol și silvic și îmbunătățirea competitivității în zonele rurale, protejarea mediului înconjurător și a patrimoniului rural.

Agenda 2000 este considerată ca fiind una dintre cele mai importante și solide reforme a PAC întrucât a dus la elaborarea și punerea în practică a unei politici de dezvoltare rurală -globală și coerentă.

În fine, reforma a permis îmbunătățirea sensibilă a poziției comerciale a UE, prin controlarea exceselor acumulate în anii anteriori și prin exportarea unor cantități importante, în special cereale, la care nu se mai aplicau restituiri.

Dinamica politică și socială a PAC a produs, între altele, un efect nedorit și anume continua întârziere în transformarea agriculturii europene și industrializarea din ce în ce în mai mare a producției agricole.

Acest fenomen European, în cadrul căruia modernizarea economică de la țară a rămas oarecum restantă, a fost “centrat” prin decizia Consiliului European de la Berlin din 9 martie 1999, în cadrul Agendei 2000.

Acordul, privind reformele PAC din vară anului 1992, implementate din 1993 marchează o nouă fază: separarea problemei veniturilor din agricultură de politica prețurilor, economia PAC fiind orientată către asigurările de stat și către rezultate.

Acest fapt, însă a generat o consecință paradoxală în PAC în ultimul deceniu:
– explozia costurilor combinată cu mișcarea populației reprezentată de fermieri;
– diminuarea rolului agriculturii în economie.

Totuși, PAC s-a dezvoltat într-o permanență tensiune cu comerțul internațional și a constituit o sursă permanentă de dispută între UE și partenerii săi comerciali internaționali.

2.2. Impactul PAC asupra agriculturii europene si necesitățile reformelor

Asigurarea continuității înseamnă adesea promovarea schimbării. Acest lucru este foarte adevărat pentru Politica agricolă comună (PAC). Din 1962 de când a fost pusă în practică, PAC a cunoscut un proces continuu de adaptare și reformă pentru a menține un sector care este vital nu numai pentru comunitatea fermierilor ci și pentru societate în ansamblu.

Cu certitudine rolul PAC s-a schimbat: imediat după cel de al doilea război mondial scopul PAC a fost acela de a sigura autosuficiența în produse agro-alimentare și stabilizarea turbulențelor pieței agricole.

La începutul anilor '80 aceste obiective au fost atinse, înlăturând definitiv spectrul penuriei alimentare de pe continentul european și asigurând un standard de viață corespunzător fermierului și familiei sale. În realitate anumite obiective inițiale ale PAC au fost chiar depășite.

Deoarece productivitatea agricolă a cunoscut o creștere fără precedent, PAC a condus la un sistem ce a stimulat producția intensivă pe scară mare uneori cu consecințe serioase pentru mediu, bunăstarea animalelor și calitatea alimentelor.

Rezultatul: lacuri de lapte și munți de carne pe care consumatorii nu puteau să le consume, dar pe care contribuabilul trebuia să le plătească.

În sfârșit, au apărut probleme cu lumea exterioară, în ceea ce privește aspectele de comerț internațional ale PAC.Tările exportatoare au fost nemulțumite de sistemul prelevărilor la importul produselor agricole ieftine ale acestora în UE sau de concurența produselor UE pe piața mondială, acestea fiind puternic subvenționate prin restituiri la export. Schimbarea priorităților sociale și economice reclamă un nou concept pentru agricultura europeană.

Ca urmare a deciziilor adoptate de către Consiliul European de la Bruxelles din 1988, au fost introduși “stabilizatori” pentru cereale și semințe oleaginoase, măsură ce a antrenat reducerea automată a prețurilor de intervenție în cazul depășirii cantităților garantate.

Mai mult decât atât, toate statele membre trebuiau să prezinte Programul național de punere în practică a acestor măsuri.

Trebuie însă arătat că, succesul nu a fost decât parțial, la fel cum s-a întâmplat și în cazul Programului de pensionare anticipată (pe care statele membre îl puteau propune începând cu 1988), conform căruia agricultorii – având peste 55 de ani – puteau primi o pensie anticipată dacă încetau activitatea agricolă în scopuri comerciale timp de cel puțin cinci ani, sau dacă cedau terenurile lor altor agricultori în scopul măririi suprafețelor agricole ale exploatațiilor.

Totodată a fost introdus conceptul multifuncționalității, adică fermierul nu este doar un producător de alimente, el este responsabil și de mediu, peisaj și calitatea vieții rurale. Deoarece fermierul produce și un ”bun public”, acesta ar trebui remunerat din bugetul UE. Aici putem găsi un motiv al introducerii plăților directe care au devenit aplicabile prima dată prin reforma McSharry din 1992. Aceste plăți directe au fost și un răspuns la criticile din cursul negocierilor GATT unde UE a convenit să scadă sprijinirea prețului intern și subvențiile la export. Prin această reducere, fermierii ar trebui să piardă mulți bani, deoarece prețul garantat a fost scăzut mai mult către prețurile pieței mondiale. De aceea plățile directe au fost văzute ca o compensare de 80% a pierderii de venit, cunoscând că, în conformitate cu articolul 33 TCE (Tratatul Comunității Europene), UE încă avea obligația de a se preocupa de ”un nivel de trai echitabil pentru populația agricolă”.

2.3. Noua reformă PAC

Reforma cu adevărat fundamentală a fost cea introdusă de comisarul Franz Fischler și adoptată de Consiliu în 2003.

Elementele noii reforme PAC sunt:

introducerea unui program de plată unic (PPU) sau a plății unice pe exploatație care este o plată anuală către producători, înlocuind cele mai multe ajutoare directe existente, independent de ceea ce produc și care se bazează pe plățile medii primite în perioada 2000-2002.

Acesta este principiul decuplării, care este o îndepărtare clară de la sprijinirea producției, în direcția sprijinirii producătorilor.

al doilea principiu de bază al acestei reforme este eco-condiționalitatea adică obligativitatea respectării de către fermieri a unor anumite standarde de mediu, de securitate alimentară, de sănătate a animalelor și plantelor. Nerespectarea acestor standarde va duce la reducerea parțială sau totală a ajutorului total pe fermă.

suplimentarea resurselor financiare pentru dezvoltare rurală se va realiza pe seama reducerii ajutoarelor directe, respectiv prin transferul de resurse financiare dinspre măsurile de piață (pilonul 1) spre măsurile de dezvoltare rurală (pilonul2).

În cadrul pilonului 1 – susținerea pieței și a veniturilor, măsurile pentru sprijinirea pieței acoperă plățile direct subvențiile de piață acordate organizațiilor comune de piață precum achiziționarea de produse pentru depozitele publice și de valorificare a surplusului și subvențiile pentru exporturi. Fințarea pentru pilonul 1 provine din secțiunea garantarea Fondului European de Orientare Garanții Agricole (FEOGA).

În pilonul 2 -dezvoltarea rurală – măsurile au în vedere încurajarea protecției mediului, ajutorarea zonelor defavorizate, promovarea calității alimentelor, a respectării standardelor, asigurarea bunăstării animalelor. Măsurile din cadrul acestui pilon sunt cofinanțate de UE și statele membre. Aproximativ 90% din producția agricolă din statele membre ale UE este reglementată în organizațiile comune de piață. Treptat organizațiile comune de piață le-au înlocuit pe cele naționale pentru sectoarele care cad sub incidența PAC.

Măsura se numește modulare și nu va afecta fermele mici care vor beneficia de ajutoare directe de cel mult 5000 euro anual.

disciplina financiară înseamnă adoptarea unui mecanism de stabilizare a cheltuielilor

agricole astfel încât să nu fie depășite plafoanele stabilite în perspectiva financiară a perioadei 2007-2013;

consolidarea și întărirea dezvoltării rurale înseamnă adoptarea de noi măsuri a dezvoltării rurale din categoria celor însoțitoare.

Măsurile vizează calitatea produselor, îndeplinirea standardelor de mediu, sănătatea plantelor, bunăstarea animalelor, siguranța la locul de muncă, acordarea de sprijin în suprafețe împădurite.

introducerea unui sistem de consiliere agricolă care constă în auditul sistemului managerial, al firmelor beneficiare de subvenții comunitare, în special în legătură cu îndeplinirea standardelor.

Marele avantaj pe care poate miza România din perspectiva obiectivelor noii "Politici Agricole Comunitare" este acela al șansei de a obține produse agricole ecologice. Din acest unghi de vedere, sărăcia de până acum ne poate ajuta: în ultimii ani consumul de îngrășăminte și pesticide în România a fost de 10-11 ori mai scăzut decât media europeană, fapt reflectat în randamentele agricole modeste. Acum, când se pune accent prioritar pe calitate și nu pe cantitate – iar aici calitatea înseamnă, în primul rând, produse agricole ecologice – România are în față una dintre cele mai incitante oportunități.

Dacă în majoritatea țărilor europene solul este infestat cu remanențe acumulate ani în șir din excesul de îngrășăminte și pesticide, din dorința de a obține recolte și producții record, în România, în schimb, solul este odihnit și curat.

Curățarea solului majorității țărilor europene de supradozele de chimicale înmagazinate în anii de competiție pentru supraproducții agricole se poate realiza în șase-opt ani, cu prețul unor investiții serioase.

Este limpede ca România se prezintă la lansarea noii Politici Agricole Comunitare într-o poziție extrem de favorabilă, aceea de competitoare autorizată, din start, pentru realizarea de produse agricole ecologice, de la grâu, orz, secară, porumb, floarea-soarelui, până la lapte, brânzeturi, carne și preparate din carne.

CAPITOLUL 3.

POLITICA AGRICOLĂ ÎN ROMÂNIA ȘI UE

La început de secol XXI asistăm la o extindere fără precedent a Uniunii Europene, considerată ca un pas important în unificarea pașnică a continentului european și în realizarea unei zone de prosperitate și stabilitate.

U.E. nu se poate și nu se va extinde oricum, teoretic exprimat, ci are la bază experiența dobândită în procesul de formare și dezvoltare a comunităților europene, precum și extinderile ei succesive (de la 6 la 25 de membri în prezent și începând cu ianuarie 2007 la 27 de membri), deasemenea și schimbările intervenite după 1990 în relațiile dintre U.E. și fostele țări comuniste din Europa Centrală și de Est.

Am putea spune că Revoluția din 1989 a creat cel puțin atâtea probleme pe cât a rezolvat. Perioada de tranziție a fost una de filtrare lentă și greoaie a țintelor ce vor fi urmărite de politicile economice. Întrebările care se ridică în acest moment ar fi cele care vizează ascensiunea economică a Românie. ,,Este economia României înscrisă pe pârtia dezvoltării economice? Va câștiga sau va pierde bunăstare în urma integrării în U.E.?"

În condițiile noi create prin trecerea la economia de piață și aderarea României la Uniunea Europeană, în care exploatațiile agricole dispun de autonomie managerială, de competențe decizionale în variate direcții, analiza retrospectivă și prospectivă a situației economico-financiare a exploatațiilor agricole este un instrument absolut necesar pentru a înțelege cauzele și forțele care acționează și induc evoluții în sistemul agrar al țării noastre, la nivel de ramură și la nivel de exploatație.

Politicile agricole oricât de bune ar fi nu pot da rezultate în lipsa existenței unor beneficiari capabili să le înțeleagă și să le valorifice conținutul. Resursele alocate vor fi risipite și sărăcia și dependența de ajutoarele „providențiale” se vor perpetua și generaliza și vor lua locul prosperității, dacă nu sunt identificate motivațiile și forțele comportamentale la nivelul exploatației și ale sistemului agricol în general.

3.1. Politica agricolă în România

După anul 1990, sectorul agricol din România nu s-a bucurat de o percepție prea favorabilă.

Agricultura a fost o activitate ineficientă sau prea puțin eficientă, ocolită de investitori, dar, totuși, punct de atracție pentru o pondere însemnată a populației. Ea joacă un important rol social, constituind o „plasă de siguranță” pentru persoanele care nu pot găsi de lucru sau nu pot obține salarii satisfăcătoare în alte sectoare ale economiei.

Mulți fermieri români practică o agricultură de subzistență, peisajul agricol fiind dominat de un număr mare de ferme mici, familiale, care exploatează fâșii înguste de teren, fără a putea obține o producție însemnată. Mai mult, o mare parte a rezultatelor activității agricole a acestor ferme este destinată autoconsumului.

Piața agricolă, la rândul său, nu este deplin funcțională, multe din produsele de bază ale agricultorilor și fermierilor nu pot fi vândute adesea decât pe sume derizorii unor intermediari, de multe ori deținând monopol local.

Fermierii contestă adesea nivelul scăzut al subvențiilor de care au nevoie în cazul în care se confruntă cu costuri de producție prea mari față de prețurile la care reușesc să își desfacă produsele. Ei solicită și protecție comercială față de concurenții din afară. Se ajunge la o situație dramatică: producătorii naționali nu rezistă concurenței străine, se confruntă cu o serie de lipsuri, dar totuși nu părăsesc activitatea agricolă pentru că, spun ei, nu au altă alternativă.

Slaba activitate a sectorului agricol din România și-a impus amprenta și asupra calității unora dintre produsele obținute, iar acest aspect va deveni foarte important în condițiile în care România va deveni membră a UE și va aplica PAC.

Ponderea producției agricole în PIB a scăzut semnificativ:

Scăderea producției nu a fost însoțită de o scădere proporțională a consumului de produse

agricole, ceea ce s-a tradus prin indici subunitari ai autosuferinței pentru o serie de produse agricole.

O scădere a indicilor de autosuferință până la valori subunitare determină o creștere a importurilor și, în lipsa unei creșteri la fel de mari a exporturilor, la accentuarea deficitului balanței comerciale pentru produse agricole.

România este al doilea producător agricol din Europa centrală și de est, după Polonia, fiind avantajată în acest sens și de suprafața agricolă importantă deținută, respectiv 14,8 milioane hectare.

Atât solul, cât și clima din România favorizează o exploatare agricolă eficientă.

3.1.1. Politica agricolă a României în perioada de tranziție la economia de piață

Măsurile de politică agricolă adoptate în acest interval de timp au variat ca sferă de cuprindere și intensitate. Politica agricolă românească poate fi caracterizată succint, pe trei etape, fiecare dintre acestea prezentând anumite particularități ce urmează a fi evidențiate. În linii generale, se poate spune că debutul a fost destul de lent și destul de puțin cuprinzător, procesul de reformă fiind îmbogățit și accelerat cu deosebire în ultimii ani. Sigur la această evoluție a contribuit și presiunea exercitată de preconizata aderare a României la UE în anul 2007.

Perioada anilor 1990-1996 nu s-a caracterizat printr-o paletă largă a problemelor supuse reformei agricole, și nici printr-o încercare de apropiere a mecanismelor naționale de intervenție de mecanismele specifice PAC. Punctul central al măsurilor adoptate în acest interval de timp îl constituie, reforma funciară.

O altă direcție de acțiune a politicii agricole din România în acest interval de timp a avut în vedere prețurile. În primii ani de tranzacție (1990-1993), s-a optat pentru o politică a prețurilor agricole mici, pentru a minimiza cheltuielile consumatorilor și pentru a ține sub control inflația.

Prețurile agricole au fost liberalizate treptat în anii următori (1993-1996), fiind exceptate de la acest regim unele produse de „importanță națională”.

În acest interval, relația României cu UE a fost marcată de intrarea în vigoare, la 1 februarie 1995, a Acordului de asociere a României la UE. Acordul prevede ca părțile să aplice principiul liberalizării progresive a comerțului bilateral cu produse agricole.

Negocierile privind capitolul cel mai sensibil al negocierilor României cu UE, Capitolul 7 – Agricultura, au fost deschise în noiembrie 2002. Puncte specifice deosebit de importante au fost: măsura în care alocările financiare ale PAC sub formă de plăți de susținere direct vor fi extinse la fermierii români după aderare și cotele aferente pentru producție și susținere, măsuri de piață în special pentru prelucrarea produselor agricole și măsuri de dezvoltare rurală. Pentru România, adoptarea politicilor agricole de tip PAC a reprezentat o modificare semnificativă a tipului de susținere agricolă existent (așa numitul pilon 1 al PAC) și a politicilor de dezvoltare rurală (pilonul 2 al PAC). În perioada 2001-2003, politica agricolă a României a încercat, cu pași repezi, să se apropie de coordonatele PAC. Accentul a fost pus, în tot acest interval, pe adoptarea acquis-ului comunitar, precum și pe pregătirea structurilor instituționale ce vor fi necesare implementării politicii europene. Punctul central al măsurilor de politică agricolă l-a constituit lansarea demersurilor pentru apropierea României de mecanismele comunitare. Printre măsurile luate în acest sens amintesc:

a fost adoptată Legea privind organizarea și funcționarea piețelor produselor agricole și alimentare (Legea nr. 73 din 2002); ea stabilește cadrul general pentru introducerea organizațiilor comune de piață. Totuși, nu sunt încă introduce mecanisme specifice pentru fiecare produs sau categorie de produse, așa cum se întâmplă în UE;

au fost puse bazele pentru crearea Rețelei de Informare Contabilă Agricolă (FarmAccountancy Data Network);

au fost adoptate o serie de prevederi cu privire la agricultura ecologică, înregistrându-se o creștere a fermelor din România care recurg la practice specifice.

Și în ceea ce privește dezvoltarea rurală, au fost adoptate unele măsuri în spiritual acquis-ului comunitar. Spre exemplu, în 2002, au fost implementate o serie de activități pilot vizând investițiile în exploatațiile agricole, îmbunătățirea prelucrării și comercializării produselor agricole, dezvoltarea infrastructurii rurale etc. Pe de altă parte, prin bugetul de stat au fost prevăzute și alte tipuri de măsuri de dezvoltare rurală, precum crearea de întreprinderi mici și mijlocii în mediul rural. În ceea ce privește dimensiunea ecologică a dezvoltării rurale, în 2002 a fost realizat un cod de bune practici agricole. În domeniul sanitar și fitosanitar s-au făcut progrese semnificative de transpunere a acquis-ului comunitar în legislația românească. Exemple relevante sunt: adoptarea legislației în domeniul sănătății plantelor, al controlului reziduurilor de pesticide și al organismelor dăunătoare, Legea nr. 266 în 2002 privind producerea, prelucrarea, controlul și certificarea calității, comercializarea semințelor și a materialului săditor, precum și înregistrarea soiurilor de plante.

Unul dintre succesele perioadei analizate l-a constituit acreditarea, la 31 iulie 2002, a Agenției SAPARD, cererile de finanțare putând fi depuse chiar de la 1 august.

O încununare a pregătirii României pentru adoptarea mecanismelor comunitare este dată de finalizarea, în februarie 2003, a Strategiei agricole și rurale pentru aderarea la Uniunea Europeană, elaborată de Ministerul Agriculturii. În acest document sunt identificate problemele specifice legate de adoptarea PAC și ajustările care mai trebuie aduse legislației și instituțiilor naționale.

A continuat procesul de liberalizare a comerțului cu produse agricole dintre România și UE. Începând cu ianuarie 2003, au fost eliminate sau reduse taxele vamale la importurile de cereale, produse lactate, carne de vită și carne de oaie din UE. De asemenea, pentru anumite produse agricole, România și UE au convenit să elimine subvențiile la export. Se observă faptul ca o mare parte a eforturilor României în domeniul agricol se fac în sensul adoptării și transpunerii acquis-ului comunitar. Noțiunea de “Acquis comunitar” în agricultură presupune respectarea și îndeplinirea obiectivelor generale ale PAC, stabilite prin Tratatul de la Roma.

3.2. Impactul PAC în România

Agricultura a constituit cel mai cel mai important domeniu de activitate în primul deceniu de activitate al Comunității. Acest domeniu a fost acela în care s-au înregistrat primele eșecuri în integrarea comunitară. Sistemul prețurilor de intervenție și al prețurilor de referință, precum și regulamentele de piață au dus la rezultate absurde, contrare scopurilor urmărite de politica agricolă. Prețurile produselor agricole au crescut spectaculos, ajungându-se ca produsele europene să depășească cu mult prețurile de pe piața mondială.

Agricultura este un sector tradițional, cu rădăcini adânci în istorie, și simbolistici – sub forma tradițiilor, cutumelor, legendelor – ce reprezintă izvoare fundamentale în conturarea identităților naționale.

Într-o accepțiune foarte generală, politica agricolă sau agrară desemnează ansamblul de principii, mijloace și acțiuni prin care se realizează obiectivele generale ale statului în domeniul agriculturii.

Problemele dezvoltării în ansamblu și perspectivele agriculturii ca sector al economiei se regăsesc în politica agricolă a statului, care o gestionează și o realizează prin organisme specifice.

De la nivelul economiei și al sistemului social, politica agricolă poate avea mai multe accepțiuni:

– obiectiv al politicii economice a statului în domeniul agriculturii;

– componentă importantă a politicii social-economice în care se reflectă atitudinea sau modul de raportare a puterii publice față de o largă categorie socială ocupată în agricultură;

– strategie a Guvernului în domeniul agriculturii;

– manifestare a unor orientării doctrinare prin care se concretizează concepții, teorii referitoare la economia agricolă.

Politica agricolă este o componentă majoră a politicii economice structurale a statului, care dă expresie opțiunii principalelor forțe sociale privind starea și perspectivele agriculturii în cadrul economiei naționale.

3.3. Implementarea PAC în România

Perioada anilor 1990-1996 nu s-a caracterizat printr-o paletă largă a problemelor supuse reformei agricole, și nici printr-o încercare de apropiere a mecanismelor naționale de intervenție de mecanismele specifice PAC.

În privința intervenției statului în agricultură, s-ar putea spune că a fost redusă în intensitate. În 1991 a fost adoptată Legea nr.18 a fondului funciar, prin care s-a decis restituirea terenurilor agricole către foștii lor proprietari, unei familii revenindu-i maxim 10 hectare, terenul arabil, și la 1 hectar, terenul împădurit.

Totodată s-a prevăzut ca terenurile să nu poată fi înstrăinate pe o perioadă de 10 ani, ceea ce a blocat practice dezvoltarea unei piețe a pământului.

Au fost adoptate Legea nr.36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură și Legea leasingului funciar (nr. 16 din 1994). În primii ani de tranziție s-a optat pentru o politică a prețurilor agricole mici – pentru a minimiza cheltuielile consumatorilor și pentru a ține sub control inflația. Prețurile agricole au fost liberalizate treptat în anii următori (1993-1996), fiind exceptate de la acest regim unele produse de „importanță națională” (potrivit Legii 83/1993). Membru al proaspăt înființatei Organizații Mondiale a Comerțului (OMC) din 2005, România și-a asumat o serie de angajamente specifice și în ceea ce privește comerțul cu produse agricole.

Relația României cu UE a fost marcată de intrarea în vigoare a Acordului de asociere a României la UE la 1 feb 2005.

Acordul prevede ca părțile să aplice principiul liberalizării progresive a comerțului bilateral cu produse agricole. Motivul îl constituie slaba complementaritate a sectoarelor agricole ale celor două entități.

Perioada 1997-2000 a fost marcată de o serie de reveniri asupra unor măsuri adoptate în perioada anterioară, precum și intervenții radicale ale statului în sectorul agricol. Cele mai importante modificări față de perioada anterioară au fost tot în domeniul funciar.

Au fost amendate Legea fondului funciar în 1997 și Legea leasingului funciar în 1998. În același an a fost adoptată Legea privind circulația terenurilor (nr. 54, in 1998). Noi modificări au fost aduse mai târziu în anul 2000, prin Legea nr.1/2000.

În linii generale, noul cadru legislativ a permis mărirea suprafeței restituibile foștilor proprietari la 50 hectare teren agricol și 10 hectare teren împădurit. De asemenea, pentru a se evita formarea, prin achiziții, a „latifundiilor”, s-a stabilit că limita maximă pentru o exploatație agricolă aparținând unei familii va fi de 200 hectare teren arabil. A început să se acorde atenție componentei de dezvoltare rurală, dar în ciuda unor progrese legislative și instituționale, implementarea măsurilor a rămas deficitară. Un demers important in această perioadă l-a constituit pregătirea lansării programului SAPARD în România.

1 iulie 1997 – Evenimentul cu cel mai mare impact asupra fermierilor l-a constituit intrarea României în CEFTA (Central European FreeTrade Agreement – Acordul central european de comert liber), ceea ce a însemnat o reducere substanțială a protecționismului pentru o serie de produse agricole. Pe lângă aceasta, guvernul a recurs și la reduceri unilaterale ale taxelor vamale la importul unor produse agricole.

Acordul CEFTA înlocuiește rețeaua de 32 de acorduri bilaterale și de comerț liber dintre țările din Europa de Sud Est și va contribui la crearea unei zone de comerț liber în regiune.

La 1 iulie 2000 – intră în vigoare așa-numitul regim „dublu zero” (zero taxe vamale la import, contra zero subvenții la export) pentru carne de pasăre și brânzeturi.

Relațiile comerciale cu UE au fost marcate, în domeniul produselor agricole de încheierea de acorduri preferențiale succesive pentru vin și băuturi spirtoase, precum și de continuarea procesului de liberalizare a comerțului bilateral cu produse agricole.

Ministerul Agriculturii în septembrie 2000 devine responsabil pentru constituirea Agenției SAPARD, utilizarea fondurilor de preaderare fiind blocată până la acreditarea acesteia de către Comisia Europeană (2002).

În decembrie 2000 a fost aprobat de Comisia Europeană – Planul Național pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (PNADR) elaborate drept cadru pentru implementarea Programului SAPARD. În anul 2000 are loc începutul studierii acquisului comuniatar și inceputul transpunerii acestuia în fapt.

În 2002 a fost adoptată o lege pentru a face atractive pentru investitori fermele și societățile comerciale agricole, prin anularea datoriilor acestora către bugetul de stat. A fost adoptată Legea privind organizarea și funcționarea piețelor produselor agricole și alimentare (Legea nr. 73) care stabilește cadrul general pentru introducerea organizațiilor comune de piață. Totuși, nu sunt încă introduse mecanisme specifice pentru fiecare produs sau categorie de produse, așa cum se întamplă în UE. Au fost puse bazele pentru crearea Rețelei de Informare Contabilă Agricolă (Farm Accountancy Data Network);

Au fost adoptate o serie de prevederi cu privire la agricultura ecologică, înregistrându-se o creștere a fermelor din România care recurg la practici specifice.

Au fost adoptate unele măsuri în spiritul acquis-ului comunitar. Au fost implementate o serie de activități pilot vizând investițiile în exploatațiile agricole, îmbunătățirea prelucrării și comercializării produselor agricole, dezvoltarea infrastructurii rurale etc.

Pe de altă parte, prin bugetul de stat au fost prevăzute și alte tipuri de măsuri de dezvoltare rurală, precum crearea de intreprinderi mici și mijlocii în mediul rural. În ceea ce privește dimensiunea ecologică a dezvoltării rurale, în 2002 a fost realizat un cod de bune practici agricole.

Unul dintre succesele perioadei l-a constituit acreditarea Agenției SAPARD, cererile de finanțare putând fi depuse chiar de la 1 august 2002.

România a înaintat Consiliului Uniunii Europene al doilea document de negociere, Documentul de informații suplimentare, care conține progresele în transpunerea și implementarea legislației comunitare, consolidarea cadrului instituțional și principalele măsuri de politică agricolă sectorială adoptate în anul 2002.

România a deschis negocierile de aderare la capitolul 7 „Agricultura”, pe care își propune să îl închidă la sfârșitul anului 2004.

Se începe implementarea instituțională a PAC în România.

Prin Documentul de Poziție a României pentru Capitolul 7 Agricultură, România s-a angajat să adopte și să implementeze acquis-ul comunitar în vigoare.

Domeniile vizate pentru prima etapă fiind cel sanitar veterinar și fitosanitar. Odată cu aceasta, Consiliul Uniunii Europene în domeniul Agriculturii a transmis Poziția comună a statelor membre ale Uniunii Europene pentru Romania –

Capitolul 7 (Agricultura) pe două pachete:

– octombrie 2002 – pentru aspectele privind sectoarele sanitar veterinare și fitosanitare;

– decembrie 2002 – pentru măsurile orizontale, organizarea comună de piață, dezvoltare rurală și silvicultură.

Se înființează Rețeaua de Informații Contabile Agricole (RICA).

În 2003 au avut loc consultările tehnice cu experții din cadrul Directoratului General Agricol și Directoratului General Extindere de la CE pentru clarificările tehnice menționate în cele două documente de poziție complementare și cu analiza angajamentelor legislative, de formare instituțională și de implementare asumate. Finalizarea Strategiei agricole și rurale pentru aderarea la Uniunea Europeană pentru adoptarea mecanismelor comunitare, elaborată de Ministerul Agriculturii. În acest document sunt identificate problemele specifice legate de adoptarea PAC și ajustările care mai trebuie aduse legislației și instituțiilor naționale.

Au fost eliminate sau reduse taxele vamale la importurile de cereale, produse lactate, carne de vită și carne de oaie din UE. De asemenea, pentru anumite produse agricole, România și UE au convenit să elimine subvențiile la export. A continuat procesul de liberalizare a comerțului cu produse agricole dintre România și UE.

În 2004 România a înaintat oficial Consiliului Uniunii Europene, Documentul Complementar de Poziție III. Comisia Europeană a prezentat, oficial, pachetul financiar pentru

România și Bulgaria.

Conform propunerii Comisiei Europene, în perioada 2007-2009, sectorul agricol din România poate beneficia de o finanțare totală de 4,037 mld. Euro.

A fost înființată Autoritatea de management pentru Programul Operațional Sectorial pentru Agricultură, Dezvoltare Rurală și Pescuit, cu atribuții de coordonare în implementarea asistenței financiare și care urmează să fie operațională din 2006.

A fost înființată Agenția de plăți și intervenții pentru Agricultură (APIA) și care este funcțională din 2006. A fost înființat Sistemul de Administrare și Control (IACS), funcțional din anul 2007. A fost aprobată o nouă organizare și o nouă denumire – Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării rurale. În cadrul acestuia au fost organizate:

Departamentul de Dezvoltare Rurală cu Autoritatea de management pentru programul operațional sectorial pentru agricultură, dezvoltare rurală și pescuit, precum și Autoritatea competentă pentru acreditarea agențiilor de plată. A fost creată Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și Siguranță Alimentară (ANSVSA) – autoritate veterinară centrală, care are responsabilități în identificarea animalelor, regimul importurilor, nutriția animalelor, sistemul de alertă rapidă;

Decembrie 2004: încheierea negocierilor de aderare a Romaniei la UE.

În 2006 se adoptă o serie de reglementări legale pentru armonizarea legislativă și instituțională. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.13/2006 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, prin reorganizarea Agenției SAPARD aprobată prin Legea nr.198/2006).

În iunie 2006 – are loc elaborarea Planul Național Strategic pentru perioada 2007-2013, care cuprinde o analiză a situației economice, sociale și de mediu fiind stabilită strategia generală de dezvoltare rurală în perioada 2007-2013.

În octombrie 2006 – se elaborează Planul Național pentru Dezvoltare Agricolă și Rurală, care va trebui să devină operațional începand cu anul 2007.

2008-2011 Se află în plin proces de derulare Programul Național de Dezvoltare Rurală prin care se alocă fonduri nerambursabile europene tuturor fermierilor care aplică și depun cereri de finanțare prin intermediul măsurilor specifice.

CAPITOLUL 4.

STUDIU DE CAZ

Impactul PAC  în Bihor

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, cu personalitate juridică, finanțată integral de la bugetul de stat, are ca atribuții principale aplicarea măsurilor de sprijin pentru producătorii agricoli, finanțate atât din bugetul Uniunii Europene prin Fondul European pentru Garantare în Agricultură– FEGA, cât și de la bugetul de stat al României.

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a devenit începând cu 1 ianuarie 2007, organismul de implementare a politicii agricole comune asumate de Guvernul României prin intermediul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

Activitatea de bază a Agenției de Plăți constă în asigurarea structurilor și instrumentelor necesare pentru îndeplinirea funcțiilor de autorizare, execuție și contabilizare a plăților.

Patrimoniul Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, provenit din domeniul public al statului, îl constituie exclusiv bunurile imobile – construcții și terenuri care au trecut din administrarea Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, de la unele unități din subordinea sau din coordonarea acestuia, în administrarea Agenției, cu destinația de sedii pentru Centrele Județene și Centrele Locale aflate în subordinea acesteia.

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) este o instituție publică, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, finanțată integral de la bugetul de stat. APIA reprezintă organismul ce derulează fondurile europene prin implementarea măsurilor de sprijin pentru producătorii agricoli, finanțate atât de la bugetul Uniunii Europene, prin intermediul Fondului European pentru Garantare Agricolă, cât și de la bugetul de stat al României, în limita sumelor alocate anual prin legea bugetului.

Având în vedere faptul că Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură este instituția care gestionează Sistemul Integrat de Administrare și Control (IACS), Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (APDRP) a delegat către APIA implementarea măsurilor din Planul Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013: Măsura 211-„Sprijin pentru zona montană defavorizată”, Măsura 212 – „Sprijin pentru zone defavorizate –altele decât zona montană” Măsura 214 – „Plăți de agromediu”

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură este o instituție acreditată în conformitate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 1290/2005 al Consiliului din 21 iunie 2005 privind finanțarea politicii agricole comune și Regulamentului (CE) nr. 885/2006 al Comisiei din 21 iunie 2006 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1290/2005 în ceea ce privește autorizarea agențiilor de plăti și a altor entități precum și lichidarea conturilor FEGA și FEADR, organizarea și funcționarea Agenției făcându-se în conformitate cu prevederile Legii nr. 1/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, cu modificările și completările ulterioare.

Începând cu anul 2007, Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură își desfășoară activitatea pe trei mari direcții, derulând măsuri de sprijin finanțate atât din bugetul național, cât și din fonduri europene:

plățile directe și măsurile de piață;

unele măsuri finanțate din fonduri europene pentru agricultură și dezvoltare rurală, stabilite prin ordin al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale;

plăți reprezentând sprijin financiar din bugetul național.

Totodată, APIA este autoritatea publică responsabilă cu implementarea Sistemului Integrat de Administrare și Control (IACS), cerință impusă prin Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune și de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003. Sistemul Integrat de Administrare și Control cuprinde următoarele elemente:

a) o bază de date electronică;

b) un sistem de identificare a parcelelor agricole;

c) un sistem de identificare și înregistrare a drepturilor la plată;

d) cererile de sprijin;

e) un sistem integrat de control;

f) un sistem unic de identificare a fiecărui agricultor care a depus cererea de sprijin;

g) un sistem de identificare și înregistrare a animalelor.

Efectele Politicii agricole în județul Bihor

Județul Bihor dispune de resurse naturale și umane necesare pentru dezvoltarea sa. Cu toate acestea județul nu s-a dezvoltat la întregul său potențial realizându-se o serie de greșeli care au fost făcute imediat după 1989 și care afectează și în prezent dezvoltarea economică.

Mă refer aici la privatizarea unor unități economice care apoi au fost falimentate; greșeli realizate prin anularea importanței unor ramuri de activitate care înainte de 1989 erau profitabile, realizând exporturi și care apoi au fost închise datorită unui slab concept de management; apariția întreprinderilor mici și mijlocii care nu au fost susținute pentru a se putea dezvolta ci din contra prin aplicarea unei fiscalități împovărătoare au fost obligate în multe situații să renunțe la investiții.

Cu toate că județul contribuie la bugetul de stat cu sume importante de bani, la redistribuire a dobândit doar o mica parte din ceea ce i s-ar fi cuvenit, fiind situat printre ultimele județe din țară sub acest aspect, multe din fonduri fiind îndreptate cu deosebire spre alte județe, datorită concepției politice defectuoase.

Ca urmare progresul economic s-a realizat mai mult prin fonduri proprii, credite bancare luate de diverse instituții și mai târziu prin utilizarea fondurilor de preaderare SAPARD, PHARE, ISPA.

Pe acest segment al atragerii fondurilor au fost întâmpinate piedici datorate unei enorme lipse de informare, a unei birocrații greoaie și de incapacitatea cetățenilor de a propune proiecte viabile.

În condițiile unui buget de investiții modest, una din priorități a fost continuarea investițiilor demarate anterior și finalizarea unor lucrări care să pună în valoare potențialul turistic al județului. Obiectivul principal al acțiunilor și demersurilor întreprinse de către Consiliul Județean Bihor în această perioadă a rămas preocupare apentru stimularea mediului economic, un factor determinant pentru viața socială și culturală a județului Bihor.

Îmbunătățirea infrastructurii la nivelul întregului județ precum și a accesului deținătorilor de capital la serviciile astfel promovate este un lucru indispensabil pentru o relansare economică reală și durabilă. În vederea utilizării cât mai eficiente a resurselor, a fost realizată Strategia de dezvoltare durabilă a Judetului Bihor 2014-2020 și portofoliul de proiecte.

Acestea se bazează pe 4 obiective strategice intercorelate

Dezvoltarea infrastructurii publice din județ;

Creșterea competitivitații economice în industrie și agricultură;

Valorificarea potentialului turistic al județului;

Dezvoltarea serviciilor publice și a capacității administrative

și 5 inițiative strategice care vor contribui în mod direct la atingerea viziunii asupra județului și surprind dezvoltarea economică și socială, ținând cont de specificul diferitelor zone ale județlui, resurse, mediu și nivel de specializare și echipare, respectând principiile de dezvoltare stabilite (Modernizarea aeroportului Oradea; Dezvoltarea mediului de afaceri în zona Tileagd – Aleșd; Dezvoltarea turismului sustenabil în arealul Munților Apuseni; Dezvoltarea mediului de afaceri în zona Beiuș; Diversificarea și consolidarea bazei economice în microregiunea Valea Ierului (Marghita – Valea lui Mihai– Săcueni).

O preocupare majoră constantă în 2013 a fost luarea unor măsuri care să stimuleze absorbția fondurilor europene și asigurarea bugetului pentru cofinanțarea proiectelor Consiliului Județean Bihor. De importanță vitală a fost asigurarea funcționării Consiliului Județean și a unităților subordonate acestuia, precum și asigurarea finanțării pentru a continua proiectele și investițiile demarate. În anii anteriori, prin creșterea volumului muncii pe angajat, ca urmare a reducerilor de personal, cât și prin reducerea veniturilor angajaților, prin Legea 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, starea materială și socială a angajaților au avut de suferit.

OBIECTIVE

Creșterea nivelului de absorbție al fondurilor europene și cele din bugetul național destinate tuturor schemelor de sprijin derulate de APIA Centrul Județean BIHOR și îmbunătățirea sistemului de acordare a formelor de sprijin, conform prevederilor europene privind asigurarea asistenței financiare prin FEGA și FEADR și a prevederilor legale naționale.

Îmbunătățirea nivelului de aplicare al manualelor de procedură și a normelor legislative europene și naționale de către angajații APIA Centrul Județean BIHOR prin efectuarea continuă a controlului intern și a controalelor de supraveghere privind respectarea manualelor de procedură și a normelor legislative europene și naționale.

Creșterea gradului de informare al fermierilor cu privire la drepturile și obligațiile pe care le au cu privire la ajutoarele specifice comunitare, a plăților complementare și a ajutoarelor de stat din domeniul zootehnic și vegetal gestionate de APIA Centrul Județean BIHOR și promovarea continuă a imaginii instituției.

Îmbunătățirea activităților de comunicare, relații publice, relații cu publicul și a comunicării cu alte instituții.

Creșterea gradului de eficiență în procesul de gestionare a sumelor plătite de APIA Centrul Județean BIHOR pentru ajutoarele specifice comunitare, a plăților complementare și a ajutoarelor de stat gestionate din domeniul zootehnic și vegetal.

Îmbunătățirea procesului de preluare și procesare a cererilor, respectiv declarațiilor anuale ale producătorilor de lapte.

Asigurarea bunelor condiții de desfășurare a activității centrelor locale prin repararea capitală a spatiilor centrelor locale Beius și Marghita, izolarea termică și modernizarea sediului Centrului Județean Bihor.

Eficientizarea activităților de control pe teren.

Protejarea intereselor financiare naționale și ale U.E. prin promovarea unor strategii și măsuri care să permită atingerea unor indicatori de performanță ridicați și eliminarea riscului de corecții financiare.

Eficientizarea activității de administrare a patrimoniului și a resurselor financiare alocate prin identificarea unor soluții adecvate care să conducă la îmbunătățirea bazei materiale, locative și a infrastructurii IT și la reducerea costurilor de funcționare.

Îmbunătățirea procesului de management a resurselor umane și de dezvoltare continuă a carierei funcționarilor din APIA – Centrul Județean Bihor .

Creșterea gradului de eficiență în procesul de gestionare contabilă a sumelor plătite de APIA Centrul Județean BIHOR pentru toate schemele de sprijin.

În urma unui studiu efectuat pe o perioadă de 7 ani, adică perioada cuprinsă între anii 2007-2013, de către APIA Bihor, vom putea observa că există o mare diferență între numărul de cereri de subvenții și valoarea subvențiilor alocate. Mai exact, numărul de cereri scade semnificativ, în schimb crește valoarea subvențiilor alocate. Deci, ca și concluzie, putem afirma, după ceea ce se observă și în datele din tabelul de mai jos, vor fi finanțate fermele cu capacitate mai mare, cele mici dispărând încet, încet.

Situație comparativă SPAPS

Tabelul 4.1.

Județul Bihor este amplasat în partea de vest a țării, în care câmpia este predominantă, cu terenuri și o agricultură de bună calitate. O parte importantă din suprafața județului este ocupată de păduri și terenuri forestiere. Agricultura este destul de dezvoltată datorită potențialului terenului, a climei, precum și a vamei de la Borș care a permis efectuarea de schimburi comerciale cu țările din vestul Europei și aducerea de utilaje și semințe de bună calitate.

În acest tabel este evidențiată suprafața agricolă a județului Bihor.

Tabelul 4.2.

Sursa: INS – Anuarul de Statistică al României 2012, 2013; Anuarul Statistic al județului Bihor 2011, 2012.

Graficul 1. Interpretarea grafică a datelor din tabelul 4.2.

Structura pe categorii este relativ aceeași pe întreaga perioadă analizată. Obsevăm o ușoară scadere la toate categoriile.

Pentru a evidenția mai bine impactul Politicii agricole comune în Bihor, am analizat activitatea unui fermier care a început practicarea agriculturii cu mult înaintea intrării României în Uniunea Europeană.

Domnul Silaghi Vasile domiciliat în satul Bicaci nr 44, com Cefa, jud Bihor, în calitate de fermier, și-a început activitatea în anul 1991, când familia sa a fost împroprietărită cu un teren, având o suprafață de pământ de 30 ha teren agricol.

Domnul Silaghi V. împreună cu familia a început să cultive terenul, obținând culturi mari de porumb, grâu, floarea soarelui.

Fig. 1. Teren agricol semănat cu porumb. Sursa: proprie

În acea perioadă, fiind doar la început, nu deținea utilaje agricole, serviciile necesare cultivării terenului, precum și a lucrărilor agricole, fiindu-i furnizate de terțe persoane (Secția Meecanizată Agricolă Cefa, secția Bicaci).

Producția de cereale obținută în urma cultivării celor 30 de ha nu a fost vândută, ci a fost folosită în scopul creșterii animalelor (porci, vaci, oi), care mai târziu au fost valorificate. Banii obținuți din valorificarea, respectiv vânzarea animalelor, reprezenta singurul venit al familiei.

Fig. 2. Teren agricol semănat cu grâu. Sursa: proprie

În anul 1994 dl. Silaghi Vasile a achiziționat tractorul marca U650 (65 Cp), în valoare de 4.500.000 lei, pe care la folosit în scop personal, la afacerea familiei sale, dar a început să presteze servicii și pentru alte persoane, deoarece terenul familiei constituia prea puțin pentru capacitatea tractorului, adică pentru încărcătura normei per tractor. Plugul pe care îl folosea pentru prestările serviciilor, precum și pentru uz propriu, era unul închiriat cu titlu gratuit.

Fig 3. Imagini cu primele utilajele agricole achiziționate de către fermier. Sursa:proprie

În același an s-a mai achiziționat din veniturile obținute din prestarea serviciilor, încă un plug tipul PP3, achiziție obținută cu suma de 400 000 lei, precum și o Remorcă AUTO 5 tone 1 000 000.

La baza serviciilor prestate era aratul pământului, servicii pentru care domnul Silaghi Vasile câștiga 30 000 lei per ha.

Fig. 4. Imagini cu utilaje achiziționate din profit.. Sursa: proprie

Din anul 1994 S. V. începe să presteze servicii pentru societatea AGRO ZO din Sat IANOJDA com. Mădăras, care deținea o suprafață de 2000 ha. A furnizat servicii acestei societăți timp de 5-6 ani. Cu venitul obținul în urma acestor servicii, și-a achiziționat și alte utilaje agricole: disc, semănătoare păioase, semănătoare plante prășitoare, met pentru erbicidat, prășitoare, mașină pentru împrăștiat îngrășăminte chimice etc.

Fig. 5. Tractor grapă cu discuri. Sursa: proprie

Domnul Silaghi ara pe an o suprafață de aproximativ 400 ha la prețul de 30.000 lei, ceea ce a determinat un venit brut aproximativ de 1.200.000 lei pe an.

Astfel, în anul 1995 din economiile sale și din veniturile obținute din vânzarea animalelor, a achizitionat un alt tractor U650 (65 CP) în valoare de 3.300.000 lei.

Menționez că, în acea perioadă numărul efectivului de animale deținute era de aproximativ 100 porci, cca 20-30 de viței de carne și 200 de oi, numărul acestora nu suferea modificări semificative.

În anul 1995 domnul Silaghi a făcut stagiul militar, iar după finalizarea acestuia a lucrat în Italia aproximativ 5 luni. În tot acest timp tatăl său s-a ocupat afacerea familiei, implicit de cultivarea pământului și creșterea animalelor, în ajutorul său, având un angajat.

În anul 1997 domnul Silaghi Vasile, cu banii câștigați la muncă în Italia în cele 5 luni, achiziționează un alt tractor marca U650 (65cp) 5.100.000, iar cu banii obținuți de tatăl său, în acești 2 ani, a mai achiziționat un tractor marca U650 (cp) cu prețul de 3.500.000 lei.

În anul 1999 domnul Silaghi hotărăște să înceapă achiziționarea de terenuri agricole, deoarece avea mai puține servicii de prestat din cauza faptului că a crescut numărul de utilaje agricole deținute de terțe persoane. Și dorea separarea financiară de familie. Utilajele rămânâd în proprietatea sa, iar terenul și animalele în proprietatea părinților.

Până în anul 2004, domnul S.V. reușește să achiziționeze 70 de ha teren agricol pe raza localității Bicaci, prețul acestuia fiind între 1.500.000 lei și 2.500.000 lei per hectar.

În anul 2001 domnul Silaghi începe să vândă en gros cereale obținute din producția proprie.

În medie pe an producea 4 tone de grâu/ha, porumb 7t (boabe)/ ha, floarea soarelui 2 -2.8 t /ha.

Până în anul 2007 domnul Silaghi nu a primit nici de ajutor din partea statului pentru a-și dezvolta afacerea. Tot pământul, precum și toate utilajele au fost cumpărate din profitul obținut în urma muncii sale.

Începând cu anul 2007 dl. Silaghi începe să ia teren în arendă și să cultive din ce mai mult pe aceste terenuri. Tabelului de mai jos reprezintă aceasta. De asemenea în același an începe să primească subvenții de la Uniunea Europeană pe terenul agricol cultivat. În tabelul de mai jos sunt evidentiațe sumele primite.

Tabelul 4.3.

Tabel privind subvenții de la Uniunea Europeană pe terenul agricol cultivat

În tabelul ce urmează, este prezentată producția de cereale începând cu anul 2006 până în anul 2013.

Observăm că producția a crescut de-a lungul anilor deoarece și suprafața de teren cultivată a crescut. Sunt diferențe de la an la an din cauza rotirii culturilor (nu s-a semnat pe aceeași suprafață, același tip de cultură) și a numărului de hectare cultivate. Deasemenea, producția a fost mult influențată de coondițiile meteorologice din anul respectiv.

Tabelul 4.4

Tabel privind producția obținută (în tone)

În tabelul de mai jos am prezentat numărul de hectare cultivate în funcție de tipul culturii. Observăm faptul că suprafața cultivată cu un anumit tip cultură se schimbă de la un an la altul, deoarece fermierul este nevoit să facă rotația culturilor. De asemenea, fermierul cultivă terenul pe care îl are în folosință cu tipul de cultură de care are nevoie.

În cele ce urmează, voi reprezenta grafic producțiile obținute, în mod diferențiat pe ani , suprafețe cultivate și tipuri de culture.

Graficul 2. Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute la cultura de porumb

Graficul 3. Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute la cultura de floarea-soarelui

Graficul 4. Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute la cultura de grâu

În urma studiului pe care l-am efectuat, se pot constata următoarele:

la cultura de porumb, cea mai bună recoltă s-a obținut în anul 2011, unde de pe 70 ha s-au recoltat 440t, față de anul 2013 unde s-au recoltat 120t pe 40ha,

la cultura de floarea-soarelui, cea mai bună recoltă s-a obținut în 2009, unde de pe 110 ha s-au recoltat 440t, față de anul 2013 unde s-au recoltat 120t pe 80ha,

la cultura de grâu, cea mai bună recoltă s-a obținut în 2013, unde de pe 80 ha s-au recoltat 330t, față de anul 2011 unde s-au recoltat 200t pe 60ha.

Putem observa că, anul 2011 a fost prielnic culturilor de porumb și total contra culturilor de grâu. În schimb, anul 2013 nu a adus foloase culturilor de porumb și nici celor de floarea-soarelui, dar a lucrat bine la culturile de grâu.

Aceste rezultate pot fi influențate de mulți factori, cei mai mulți de mediu, cum ar fi: clima, temperatura, umiditatea, calitatea semințelor folosite la cultivarea, modul de efectuare a lucrărilor agricole, ș.a.m.d.

La modul general recoltele obținute au fost mulțumitoare, ele aducând un real profit agricultorului nostru.

Începând cu anul 2007 dl Silaghi Vasile reînoiește parcul agricol vânzând vechile tractoare și utilaje agricole pe rând și cu banii primiți de la Comunitatea Europeană și din veniturile proprii ajunge ca, în prezent să aibă tractoare și utilaje performante.

În prezent deține:

– 3 tractoare Marca Belarus,

– 2 pluguri reversibile PP3,

– 2 semănători (plante prășitoare și păioase),

– grapă cu discuri (3,2 m si 4 m),

– met de erbicidat 2000 litri (18 m lățimea de lucru),

– mașină de îngrășăminte chimice (800 kg),

– cultivator (prășitoare),

– combinator (3.2 m),

– combină marca CASE 1640,

– 2 remorci (7t și 5t),

– tocătoare resturi vegetale.

– cisterna transport apă 4000 litri.

– autoutilitară W Doca.

– scarificator.

Fig. 6.Utilaj pentru semănat. Sursa: proprie

Fig. 7. Tractor. Sursa: proprie

În anul 2010 dl Silaghi își deschide firma SILAGHI VASILE I.I. AGRO SILV BICACI și își angajează 2 muncitori. Urmând ca în anul 2012 să mai angajeze o persoană.

Toată producția obținută se vinde en gros la societățile comerciale:

– S.C. AGRO SARA BICACI,

– S.C. ARDEALUL CAREI,

– S.C. NUTRIENTUL PALOTA,

– S.C. AGRI GROS TIMIȘOARA.

În anul agricol 2013-2014 dl. Silaghi își diversifică activitatea cultivând 4 ha fasole și 60 ha sorg.

Ca planuri de viitor dorește să demareze proiectul de contrucție a unui depozit de cereale pentru producția proprie și pentru comercializarea cerealelor.

Domnul Silaghi apreciază ca subvențiile primite de la Uniunea Europeană sunt de mare ajutor si cu ajutorul lor chiar și el a reușit să își extindă culturile și să își modernizeze utilajele.

În concluzie, din datele prezentate în studiul de caz mai sus amintit, reiese că și fermierii din România au fost sprijiniți de Uniunea Europeană în accesarea fondurilor pentru investiții în afaceri.

În încheiere, putem trage concluzia că, politica agricolă comună își aduce un aport deosebit la ajutarea fermierilor din România.

Datele informaționale au fost preluate direct de la fermier.

Câteva din materialele folosite pentru exemplificarea și prezentarea studiul de caz, se vor regăsi la Anexe.

CONCLUZII

Politica Agricolă Comună s-a schimbat fundamental în comparație cu originile sale, pentru a putea răspunde necesităților societății civile și ale actorilor internaționali.

Prima reformă serioasă a PAC, cea din 1992, a vizat tocmai rezolvarea acestor probleme: reducerea cheltuielilor mari în domeniul agricol și a supraproducției. Concomitent acestor presiuni interne de reformă au existat și presiuni externe și anume negocierile din cadrul OMC (reducerea interveniționismului). Soluția aleasă pentru rezolvarea acestor probleme a fost reducerea prețurilor la produsele care generau cele mai mari surplusuri (cereale, carne de vită și unt) în paralel cu acordarea către fermieri a unor venituri compensatorii pentru reducerea prețurilor garantate.

Reforma din 2003, continuată de cea din 2004 (produsele mediteraneene) și 2005 (zahăr), a dus și mai departe procesul de reformă prin introducerea unor elemente noi care i-au determinat pe unii analiști sau oameni politici din cadrul UE să vorbească despre o revoluție în domeniul PAC sau despre o nouă politică agricolă comună.

Deocamdată, PAC înseamnă pentru România în principal subvenții pentru producători și bani pentru dezvoltare rurală. Doar că echilibrul dintre cele două este invers față de țările din Occident, în sensul că în România dezvoltarea rurală are alocate mai multe fonduri decât subvenționarea fermelor.

Noua Politică Agricolă Comună va aduce României unele avantaje (fonduri mai mari pentru tinerii fermieri, pentru agricultura ecologică ș.a.), dar va impune și o serie de măsuri care îi dezavantajează pe agricultorii români, în comparație cu cei din celelalte state europene.

În primul rând, potrivit noii Politici Agricole Comune (PAC), în viitorul ciclu financiar 2014-2020, România va primi 7,1 miliarde de euro pentru Programul Național de Dezvoltare Rurală, cu peste un miliard de euro mai puțin decât a primit în precedentul ciclu financiar, 2007-2013. Așadar, vor fi mai puțini bani pentru modernizarea exploatațiilor agricole, înființarea unor unități de procesare și alte investiții, atât de necesare mediului rural.

Pe de altă parte, deși noua PAC prevede menținerea sistemului de sprijin pe suprafață (SAPS), subvențiile pe care le vor primi fermierii români în perioada 2014-2020 vor fi, în continuare, mult mai mici decât cele acordate în alte țări europene. Subvenția acordată în acest an agricultorilor din România este de doar 147 de euro/ha, față de circa 250 de euro/ha, cât este media europeană. Potrivit ministrului agriculturii, Daniel Constantin, anul viitor subvenția pe suprafață va fi de maximum 177 de euro/ha pentru suprafețele de până la 30 de hectare și de 147 de euro/ha pentru suprafețele mai mari de 30 de hectare. Iar pentru ca agricultorii români să primească subvenții la nivelul mediei din UE trebuie să mai aștepte până în anul 2020, întrucât Consiliul European a stabilit ca perioada de convergență să fie prelungită cu șase ani. Acest lucru va constitui un imens handicap în competiția cu agricultorii din celelalte țări din UE, unde subvențiile sunt de 700-800 de euro/ha și chiar mai mari.

Analiza diferitelor reforme la care a fost supusă Politica Agricolă Comună de la instituirea acesteia în anii ’60 demonstrează faptul că acest domeniu este un domeniu dinamic care încearcă să țină cont de noile condiții apărute atât la nivel local cât și regional și global în domeniul agricol.

Dacă inițial PAC a fost concepută ca un sistem capabil să asigure autosuficiența produselor agricole într-o Europă ce tocmai trăise experiența tristă a lipsei hranei în perioada deceniului cinci, foarte repede s-a ajuns la supraproducție agricolă, supraproducție încurajată tocmai de sistemul veniturilor minime garantate fermierilor prin PAC.

Costurile aferente susținerii acestui sistem au determinat în primul rând punerea problemei revizuirii PAC, urmărindu-se scăderea ponderii disproporționate pe care bugetul PAC îl reprezenta în bugetul total al UE.

În această directivă, județul Bihorul își propune ca până în 2020 să devină un județ dinamic și competitiv, în care bunăstarea să fie resimțită, în mod direct, de toți locuitorii județului. Bihorul își dorește să fie recunoscut ca o poartă de intrare și ieșire către vestul Europei, în care inițiativele antreprenoriale sunt susținute activ de instituțiile publice prin servicii publice de calitate și infrastructură corespunzătoare. Complementar, județul se dorește a fi cunoscut ca o destinație turistică importantă, atât în România cât și în țările vecine. Potențialul natural, poziția strategică și diversitatea culturală vor constitui baza pentru dezvoltarea acestui județ, în perioada 2014 –2020. Consiliul Județean Bihor va contribui la atingerea acestei viziuni printr-o implicare activă în modernizarea și extinderea infrastructurii existentedar și în încurajarea spiritului antreprenorial și a dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii ca motoral dezvoltării economice.

Pentru conturarea acestei viziuni se propune o strategie de dezvoltare a județului Bihor conturată pe patru obiective strategice intercorelate și pentru implementarea căreia au fost identificare cinci inițiative strategice care vor contribui în mod direct la atingerea viziunii județului.

Pentru atingerea nivelului propus, în cadrul strategiei de dezvoltare sunt atinse patru obiective strategice, și anume:

dezvoltarea infrastructurii,

creșterea competitivități economice și agricole,

valorificarea potențialului turistic,

dezvoltarea serviciilor turistice.

Aceste obiective sunt intercorelate, ceea ce înseamnă că programele și proiectele referitoare la dezvoltarea infrastructurii publice (rutieră, socială, tehnico-edilitară etc.) vor avea condiționări asupra creșterii competitivității economice a județului și vor contribui la valorificarea potențialului turistic al județului.

În aceeași măsură, proiectele de creștere a capacității administrative reprezintă îmbunătățirea și adaptarea actului public pentru nevoile actorilor economici și cele ale populației bihorene.

O astfel de organizare pune în legătură directă și obligatorie măsurile și programele de dezvoltare cu un obiectiv pragmatic, în scopul creării unui mecanism dinamic de dezvoltare. În contextul oportunităților economico-financiare, funcționarea acestui mecanism trebuie legată de inovare ca factor de dinamizare și progres dar și de facilitarea structurilor de asociere și intervenție teritorială, de tip integrat. Pentru ca aceste aspecte să devină realitate, dezvoltarea competitivității economice trebuie realizată urmărind principiile dezvoltării convergente, intercorelate și al dezvoltării durabile.

BIBLIOGRAFIE

Avram, C., 2003, „Construcția europeană” Editura Universitaria, Craiova, pg. 134.

Bărbulescu, I.,G., 2006, Politica Agricolă Comună, Editura Tritonic, București.

Boussard, I.,M., 1987, Economie de l’agriculture, Editura Economică, Paris.

Dobrotă, N., 1999, Dicționar de economie, Editura Economică, București, pg.352.

Dona, I., 2010, Politici agricole, Note de curs, Facultatea de Științe Agronomice și Medicină veterinară, București, pg. 19.

Dona I., 2000, Politici agricole, Editura Semne, Bucuresti.

Dona, I., 2009, Politici Agricole Comunitare, Editura Ceres, București.

Dragomir, E., Niță, D., 2009, „Tratatul de la Lisabona”, Editura Nomina Lex, București, pg.193.

Fuerea, A., 2006, „Drept comunitar al afacerilor”, Editura Universul Juridic, București.

Grosu, T., Socol, C., 2003, Economia României, Bătălia pentru tendință, Editura Economică, București, pg. 7.

Miclet, G., 1991, Politiques agricoles et environnement. Elements d’analyse economique et application au cas de la PAC, ENSA de Montpellier.

Otiman, P.,I., 1997, Dezvoltarea rurală în România, Editura Agroprint, Timișoara.

Popescu, G., 1999, Politici agricole-acorduri europene, Editura Economică, București.

Porumbăcean, C., 2009, Politicile și instituțiile Uniunii Europene, Editura „Vasile Goldiș” University Press, Arad.

Prisecaru, P., 2004, Politici Comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, București.

Rusu, M., Giurcă, D., Luca, L., 2007, Analiza evoluției și orientărilor Politicii Agricole Comune dintr-o perspectivă românească, Editura Institutul European, București.

Socrieru, C., 1993, Economia agrară , Editura Universității Al.I. Cuza, Iași.

Zahiu, L., (coordonator), 2005, Politici si piețe agricole – reformă și integrare europeană, Editura Ceres, București.

Zahiu, L., (coordonator), 2006, Agricultura Uniunii Europene sub impactul Politicii Agricole Comune, Editura Ceres, București.

Institutul European din România, 2005, Manualul afacerilor europene, Editura MasterPrint Super Offset, București.

Pagini web:

http://www.afaceriagricole.ro/coltul_specialistului/politica_agricola/3032-obiectivele-si-principiile-politicii-agricole-comune.html,

http://europa.eu/pol/agr/index_ro.htm

http://www.scritub.com/istorie/POLITICA-AGRICOLA-COMUNA23511182420.php" target="_blank" title="POLITICA AGRICOLA COMUNA,

http://ec.europa.eu/agriculture/cap-history/1992-reform/index_en.htm

http://www.mae.ro/index.php?id=34951&unde=doc

http://ec.europa.eu/agriculture/faq/facts/index_ro.htm

Micrmonografii IER- Institutul European Român, Politica Agricolă Comună, http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/Politica%20agricola.pdf,

Comisia Europeană: Agricultura în Uniunea Europeană. Informații statistice și economice pentru 2001,

http://www.europa.eu.int/comm/agriculture/agrista/2001/table_en/en344full.pdf,

Regulamentul CE 1253 din 17 mai 1999.

ANEXE

Carte identitate remorcă

Carte identitate tractor

Factură cultivator

Factură plug reversibil

Factură scarificator

Factura semănătoare și grapă

BIBLIOGRAFIE

Avram, C., 2003, „Construcția europeană” Editura Universitaria, Craiova, pg. 134.

Bărbulescu, I.,G., 2006, Politica Agricolă Comună, Editura Tritonic, București.

Boussard, I.,M., 1987, Economie de l’agriculture, Editura Economică, Paris.

Dobrotă, N., 1999, Dicționar de economie, Editura Economică, București, pg.352.

Dona, I., 2010, Politici agricole, Note de curs, Facultatea de Științe Agronomice și Medicină veterinară, București, pg. 19.

Dona I., 2000, Politici agricole, Editura Semne, Bucuresti.

Dona, I., 2009, Politici Agricole Comunitare, Editura Ceres, București.

Dragomir, E., Niță, D., 2009, „Tratatul de la Lisabona”, Editura Nomina Lex, București, pg.193.

Fuerea, A., 2006, „Drept comunitar al afacerilor”, Editura Universul Juridic, București.

Grosu, T., Socol, C., 2003, Economia României, Bătălia pentru tendință, Editura Economică, București, pg. 7.

Miclet, G., 1991, Politiques agricoles et environnement. Elements d’analyse economique et application au cas de la PAC, ENSA de Montpellier.

Otiman, P.,I., 1997, Dezvoltarea rurală în România, Editura Agroprint, Timișoara.

Popescu, G., 1999, Politici agricole-acorduri europene, Editura Economică, București.

Porumbăcean, C., 2009, Politicile și instituțiile Uniunii Europene, Editura „Vasile Goldiș” University Press, Arad.

Prisecaru, P., 2004, Politici Comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, București.

Rusu, M., Giurcă, D., Luca, L., 2007, Analiza evoluției și orientărilor Politicii Agricole Comune dintr-o perspectivă românească, Editura Institutul European, București.

Socrieru, C., 1993, Economia agrară , Editura Universității Al.I. Cuza, Iași.

Zahiu, L., (coordonator), 2005, Politici si piețe agricole – reformă și integrare europeană, Editura Ceres, București.

Zahiu, L., (coordonator), 2006, Agricultura Uniunii Europene sub impactul Politicii Agricole Comune, Editura Ceres, București.

Institutul European din România, 2005, Manualul afacerilor europene, Editura MasterPrint Super Offset, București.

Pagini web:

http://www.afaceriagricole.ro/coltul_specialistului/politica_agricola/3032-obiectivele-si-principiile-politicii-agricole-comune.html,

http://europa.eu/pol/agr/index_ro.htm

http://www.scritub.com/istorie/POLITICA-AGRICOLA-COMUNA23511182420.php" target="_blank" title="POLITICA AGRICOLA COMUNA,

http://ec.europa.eu/agriculture/cap-history/1992-reform/index_en.htm

http://www.mae.ro/index.php?id=34951&unde=doc

http://ec.europa.eu/agriculture/faq/facts/index_ro.htm

Micrmonografii IER- Institutul European Român, Politica Agricolă Comună, http://www.ier.ro/Proiecte/Brosuri/Politica%20agricola.pdf,

Comisia Europeană: Agricultura în Uniunea Europeană. Informații statistice și economice pentru 2001,

http://www.europa.eu.int/comm/agriculture/agrista/2001/table_en/en344full.pdf,

Regulamentul CE 1253 din 17 mai 1999.

ANEXE

Carte identitate remorcă

Carte identitate tractor

Factură cultivator

Factură plug reversibil

Factură scarificator

Factura semănătoare și grapă