Evolutia Organizarii Comunitare
Cuprins
Abrevieri
Introducere
Capitolul I. Evoluția organizării comunitare
1.1 Tratatele institutive ale Comunităților Europene
1.2 Tratate și alte acte modificatoare ale tratatelor instutive
1.3 Instituirea Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht
1.3.1 Tratatul de la Amsterdam
1.3.2 Tratatul de la Nisa
1.4 Tratatul de la Lisabona
Capitolul II. Libera circulație a persoanelor
2.1 Libera circulație a cetățenilor europeni în Uniunea Europeană
2.2 Sistemul de informații Schengen
2.3 Trecerea frontierelor externe
2.4 Regimul vizelor
2.5 Sistemul european de azil
2.6 Imigrația și drepturile cetățenilor țărilor terțe
Capitolul III. Cooperarea judiciară
3.1 Cooperarea judiciară în materie civilă în cadrul Uniunii Europene
3.1.1 Cadru general
3.1.2 Recunoașterea reciprocă și executarea hotărârilor în materie civilă
3.1.3 Cooperarea între statele membre
3.1.4 Legea aplicabilă
3.1.5 Accesul la justiție
3.2 Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii Europene
3.2.1 Cadru general
3.2.2 Asistența judiciară în materie penală în cadrul Uniunii Europene
3.2.3 Recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie penală în Tratatul de la Lisabona
3.2.4 Mandatul european de arestare în Tratatul de la Lisabona
3.2.5 Eurojust, Rețeaua judiciară europeană și echipele comune de anchetă
Capitolul IV. Aspecte privind cetățenia europeană 4.1 Evoluția conceptului de cetățenie a Uniunii Europene
4.2 Cetățenia europeană: noțiune, trăsături, principii
4.3 Statutul juridic al cetățenului european
4.4 Drepturile și obligațiile cetățenilor europeni
4.5 Identitatea europeană: noțiune, caractere,principii
4.6. Raportul cetățenie europeană – cetățenie națională
Capitolul V. Lupta împotriva infracționalității
5.1 Lupta împotriva discriminării
5.2 Lupta împotriva terorismului
5.3 Lupta împotriva criminalității organizate
5.3.1 Prevenirea criminalității
5.3.2 Traficul de arme
5.3.3 Criminalitatea informatică
5.3.4 Spălarea banilor
5.3.5 Protecția mediului
5.3.6 Criminalitatea economică și financiară
5.4 Lupta împotriva traficului de persoane
5.5 Lupta împotriva traficului de droguri
Capitolul VI. Justiție, libertate și securitate: extinderea
Concluzii
Bibliografie
Abrevieri
Titluri de periodice
Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești.
Alte abrevieri
Introducere
Încă de la înființarea comunităților europene au fost prevăzute instituții ce să supravegheze respectarea deciziilor luate de către țările ce au decis să colaboreze în acest proces de integrare economică și socială din Europa.
Fiecare dintre cele trei tratate de instituire prevăd existența instituțiilor: O Înaltă Autoritate ce ulterior va fi denumită Comisia Europeană, O Adunare, ce mai târziu se va numi Parlamentul Europen, din prezent, și Un Consiliu, ce în prezent poartă denumirea de Consiliul Uniunii Europene.
Instituțiile comunitare au beneficiat încă de la începuturi de garanții ce să le asigure o funcționare bună și îndeplinirea atribuțiilor.
Prin Tratatul de Fuziune din anul 1965 s-au unificat instituțiile prevăzute pentru fiecare comunitate în parte.
Dinamica instituțională comunitară se susține pe trei vectori. Resursele individuale, ce au participat direct la crearea și la consolidarea instituțiilor autonome de decizie, au permis să se afirme supremația acestei noi ordini politico – juridice, raportată la statele membre, și au clarificat necesitatea relaționării între diferitele instituții înființate.
Instituțiile, ce pot fi descrise independent de persoanele ce le compun, printr-o sinteză analitică a drepturilor, rolurilor, prerogativelor, ce le sunt oferite, au impus specificitatea lor față de instituțiile interne.
În final, reprezentări ale acestui sistem, caracterizat de multe ori prin crescândă complexitate, justifică utilitatea și necesitatea de adaptare și de perfecționare continuă.
Capitolul I. Evoluția organizării comunitare
Istoria construcției europene începe în vestul continentului, odată cu apariția primelor organizații de cooperare, la sfârșitul anilor 40, unele dintre acestea datorându-se inițiativelor americane.
Astfel, în domeniul militar a fost constituită Uniunea Europei Occidentale (UEO). Tratatul de constituire a acestei organizații conține o caluză de angajament military automat în caz de agresiune contra unuia dintre membrii săi. Cea de-a doua organizație având caracter militar este Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO.
În domeniul economic, a fost constituită la 16 aprilie 1948, Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE). Scopul acestuia era acela de a permite statelor europene să gestioneze, în comun, ajutorul American în cadrul Planului Marshall. OECE a devenit, în anul 1960, Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD).
Consiliul Europei a completat, pe plan politic, organizațiile precedente, reunidn pe baza Statutului de la Londra din mai 1949, statele europene cu un regim democratic pluralist și care promovau protecția drepturilor omului.
Raportat la acest domeniu, constituit, inițial de statele Europei Occidentale, în este s-a edificat un bloc, dispărut cu peste 20 ani în urmă, alcătuit din democrațiile populare din Europa Centrală și de Est, sub dominația Uniunii Sovietice. În acest sens, au fost constituite, în domeniul economic, Consiliul de ajutor economic și reciproc, iar în materie militară Pactul de la Varșovia.
Organizațiilor de cooperare li se adaugă începând cu anii 50 organizații mai restrânse, de integrare, și anume Comunitățile Europene, iar mai țărziu, Uniunea Europeană.
Tratatele institutive ale Comunităților Europene
În anul 1950, ministrul francez de externe, Robert Schumann, lansa, la Paris, un plan de dezvoltare comună în producția și exploatarea cărbunelui și oțelului.
Planul francez era respins de Marea Britanie, însă era acceptat de Olanda, Belgia și Luxemburg, Germania și Italia, și astfel lua naștere Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, prin semnarea unui Tratat la Paris în 1951.
Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 ani. La 10 februarie 1953 se deschidea Piața comună, pentru cărbune, iar la 10 mai 1953 ceea pentru produsele siderurgice.
Primul semn al reconcilierii franco – germane, CECO reprezintă și punctual de plecare pentru Europa comunitară.
Aceasta sustituie relațiile diplomatice tradiționale, fondate pe cooperarea interguvernamentală, un sistem juridic original unde este articulată apărarea interesului național cu promovarea interesului comun, exprimat prin instituțiile supra – naționale.
Tratatul de la Paris constituie un prim pas pe cale integrării europene, un model de integrare juridică, instituțiile CECO pregătind instituțiile celor două comunități create mai târziu – CEE și CEEA.
Impulsionați de interesul sporit pentru energia atomic, dar și îngrijorați de intervenția sovietică din Ungaria din 4 noimebrie 1956, cele 6 state semnatare ale Tratatului de la Paris au demarat negocieri în vederea realizării a două noi comunități.
Chiar dacă negocierile au fost anevoioase, la 27 martie 1957 se semna la Roma două noi tratate. Tratatul care instituie o Comunitatea Europeană a Energiei Atomice – TCEEA are în vedere promovarea folosirii energiei nucleare în scopuri pașnice și dezvoltarea unei puuternice industrii nucleare.
Cu privire la Tratatul care instituia o Comunitate Economică Europeană, obiectivele politice sunt precizate în Preambulul Tratatului, conform căruia cele 6 state se declară angajate în stabilirea fundamentelor unei Uniuni fără încetare mai strînsă între statele Europei.
Tratate și alte acte modificatoare ale tratatelor instutive
Cele mai importante tratate ori alte acte ce au adus modificări tratatelor institutive sunt:
Convenția privitoare la instituțiile commune – Adunarea parlamentară și Curtea de Justiție – , adoptată la 25 martie 1957 la Roma, în aceeași zi în care au fost adoptate și tratatele de instituire a CEE și CEEA. Aceasta presupunea o Adunare și o Curte de Justiție unice la nivelul celor 3 comunități;
Protocolul asupra privilegiilor și imunităților europene, adoptat la 8 aprilie 1965 la Bruxelles;
Tratatul de fuziune, adoptat la 8 aprilie 1965, la Bruxelles, intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Prin acesta se instituia o unică Comisie și un unic Consiliu pentru comunitățile europene.
Instituirea Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht
Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, constituie o nouă etapă în dezvoltarea comunitară. Pentru prima dată, statele comunitare utillizează conceptul de Uniune Europeană, fără să acorde acesteia personalitate juridică.
Chiar dacă instituirea și utilizarea denumirii de Uniune Europeană avea doar un rol formal, de poziționare a comunităților ca actor important pe scena comunității internaționale, voința și entuziasmul de progras depășeau barierele de prevedere precară a abilităților externe ale acesteia. Astfel, cum stabileau și semnatarii documentului, acesta tratat marca o etapă nouă în procesul de creare a unei uniuni între statele europene.
Elementele inovatoare introduce prin Tratatul de la Maastricht erau următoarele:
Cetățenia europeană. Toți cetățenii statelor membrelor primesc și cetățenia europeană, considerată a fi o cetățenie de tip derivate. Aceasta este adăugată, dar nu o înlocuiește pe ceea națională.
Cei trei piloni ai UE constituie un nou concept, specific UE. Cei trei piloni sunt: cele trei comunități și aquis-ul comunitar, politica externă și de securitate comună, cu un character interguvernamental pronunțaț și cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne, care acoperă domeniile următoare: politica de azil, politica de migrare, cooperare judiciară civilă și penală, cooperarea polițienească, lupta contra migrației, lupta contra traficului și consumului illicit de stupefiante, etc.
Subsidiaritatea reprezintă principiul consform căruia separarea competențelor între uniune și statele membre este determinată.
Extinderea gamei politicilor commune și întărirea alktora déjà existente;
Tratatul de la Maastricht prevedea realizarea unei Uniunii Economice și Monetare, cu 3 etape de realizare; în prima etapă statele asigură libera circulație a capitalurilor, a doua etapă pornește de la 1 ianuarie 1994, cînd statele crează Institutul Monetar European, iar a treia etapă începe în anul 1999 și presupune paritatea monedelor în raport cu ECU, iar IME este înlocuită de Banca Centrală Europeană.
Tratatul de la Amsterdam
A fost semnat de șefii de stat și govern la 2 octombrie 1997, și a intrat în vigoare în anul 1999.
Prin acesta se introduceau modificări cu privire la obiectivele UE. Astfel că UE își propune ca obiective:
Să promoveze progresul economic – social, dar și nivel ridicat de ocupare a forței dem uncă și să ajungă la o dezvoltare durabilă și echilibrată, mai ales prin crearea unui spațiu fără frontier interne, prin consolidarea coeziunii economice și sociale și prin instiuirea unei uniuni monetare și economice ce să permit, în sfârșit, o mpnedă unică;
Să își afirme identitate în plan internațional, mai ales prin punerea în aplicare a unei politice de securitate commune;
Să consolideze protecția intereselor și drepturilor fundamentale ale resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a UE;
să dezvolte și să mențină UE ca spațiu de securitate, libertate, justiție în interiorul căruia să se asigure libera circulație a persoanelor, corelativ cu măsuri adecvate cu privire la controlul frontierelor externe, drept de azil, imigrare, prevenirea și combaterea criminalității;
menținerea integrității acquis-ului comunitar și dezvoltarea acestuia.
Tratatul de la Nisa
Acesta modifică și compeltează tratatul privind UE și tratatele de instuire a comunităților europene.
Tratatul cuprinde 2 părți, la care se adaugă 4 protocoale; unul cu privire la extinderea Ununii, unul referitor la statutul și funcționalitate Curții de Justiție, judiciară civilă și penală, cooperarea polițienească, lupta contra migrației, lupta contra traficului și consumului illicit de stupefiante, etc.
Subsidiaritatea reprezintă principiul consform căruia separarea competențelor între uniune și statele membre este determinată.
Extinderea gamei politicilor commune și întărirea alktora déjà existente;
Tratatul de la Maastricht prevedea realizarea unei Uniunii Economice și Monetare, cu 3 etape de realizare; în prima etapă statele asigură libera circulație a capitalurilor, a doua etapă pornește de la 1 ianuarie 1994, cînd statele crează Institutul Monetar European, iar a treia etapă începe în anul 1999 și presupune paritatea monedelor în raport cu ECU, iar IME este înlocuită de Banca Centrală Europeană.
Tratatul de la Amsterdam
A fost semnat de șefii de stat și govern la 2 octombrie 1997, și a intrat în vigoare în anul 1999.
Prin acesta se introduceau modificări cu privire la obiectivele UE. Astfel că UE își propune ca obiective:
Să promoveze progresul economic – social, dar și nivel ridicat de ocupare a forței dem uncă și să ajungă la o dezvoltare durabilă și echilibrată, mai ales prin crearea unui spațiu fără frontier interne, prin consolidarea coeziunii economice și sociale și prin instiuirea unei uniuni monetare și economice ce să permit, în sfârșit, o mpnedă unică;
Să își afirme identitate în plan internațional, mai ales prin punerea în aplicare a unei politice de securitate commune;
Să consolideze protecția intereselor și drepturilor fundamentale ale resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a UE;
să dezvolte și să mențină UE ca spațiu de securitate, libertate, justiție în interiorul căruia să se asigure libera circulație a persoanelor, corelativ cu măsuri adecvate cu privire la controlul frontierelor externe, drept de azil, imigrare, prevenirea și combaterea criminalității;
menținerea integrității acquis-ului comunitar și dezvoltarea acestuia.
Tratatul de la Nisa
Acesta modifică și compeltează tratatul privind UE și tratatele de instuire a comunităților europene.
Tratatul cuprinde 2 părți, la care se adaugă 4 protocoale; unul cu privire la extinderea Ununii, unul referitor la statutul și funcționalitate Curții de Justiție, unul privitor la impactul financiar al ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, și unul cu privire la libera circulație a persoanelor.
Proiectul de reunificare a Europei nu putea să fie desăvâșit fără realizarea reformei instituționale care să asifure funcționarea eficientă a UE, atît cu privire la rolul și statutul instituțiilor, cât și în privința implicării statelor naționale membre în edificarea politicilor unionale.
Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona, denumit și tratat reformator, a fost elaborat ca urmare a nevoii de a răspunde problemelor unei aprofundări a integrării construcției europene și a a asigurării funcționării instituțiilor în condițiile unei lărgiri cu noi membri.
Desigur, reprezintă o evoluție normal a dinamicii europene, Tratatul conținând elemente de noutate ce se regăsesc în textile tratatelor modificate: Tratatul privind UE și Tratatul prinvind funcționarea UE.
Tratatul de la Lisabona are în vedere să pună la dispoziția UE cadrul egislativ și isntrumentele juridice necesare pentru a face față viitoarelor provocări și pentru a răsounde așteptărilor cetățenilor europeni.
Tocmai în vederea asigurării și protecției drepturilor acestora, tratatul enunță încă din primele pagini considerentele pe care se bazează: demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea suverană a statelor, statul de drept, acestea fiind valorile fundamentale ale UE. Aceste valori sunt comune tuturor statelor memebre și oricare stat european care dorește să adere la UE trebuie să le respecte.
Tratatul de la Lisabona introduce o dispoziție tranzitorie în privința modului în care urmează a se calcula majoritatea calificată între momentul intrării în vigoare a tratatului și data de 1 noiembrie 2014.
Astfel, pentru deliberările Consiliului, care au nevoie de majoritatea calificată, voturile membrilor sunt ponderate astfel:
Franța, Germania, Italia și Marea Britanie, câte 29 voturi;
Polonia și Spania, câte 27 voturi;
România are 14 voturi;
Olanda are 13 voturi;
Belgia, Portugalia, Grecia, Ungaria și Cehia au câte 12 voturi;
Austria, Bulgaria și Suedia au câte 10 voturi;
Finlanda, Danemarca, Irlanda, Lituania și Slovacia au câte 7 voturi;
Luxemburg, Cipru, Estonia, Letonia și Slovenia au câte 4 voturi;
Malta beneficiază de 3 mandate.
Deliberările sunt finalizate în cazul în care au fost exprimate cel puțin 255 de voturi favorabile de majoritatea membrilor, pentru hotărârile exprimate în cazul în care propunerea a revenit Comisiei. În celelalte cazuri, deliberările sunt finalizate dacă
majoritatea de decizie a fost alcătuită din cel puțin 255 de voturi favorabile, acordate de cel puțin două treimi dintre membri.
Un membru al Consiliului UE poate să solicite verificarea dacă statele membre ce rerezintă majoritatea calificată constituie minim 62% din totalul populației UE.
În situația în care este constat că nu se îndeplinește această condiție, actul în cauză nu se adoptă.
Începând cu data de 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu minim 55% din membrii Consiliului UE, care constituie minim 15 state membre ale UE, fiind reprezentată de minim 65% din populația statelor membre UE.
Unanimitatea este solicitată pentru situații excepționale, când se adoptă măsuri care afectează în mod fundamental funcționarea uniunii: constatarea încălcării de către un stat a principiilor prevăzute în tratate, suspendarea dreptului de vot pentru un anumit stat, adoptarea pozițiilor comune în domeniul politicii externe și de securitate comune.
Consiliul hotărăște cu majoritatea simplă a membrilor ce îl compun în următoarele
cazuri:
Când adoptă statutul comitetelor prevăzute în tratate;
Când stabilește salariile și indemnizațiile reprezentanților Uniunii;
Când solicită Comisiei realizarea unor studii și cercetări sau când solicită anumite rapoarte;
Când stabilește organizarea secretariatului general;
Când decide în reguli de procedură;
Când adoptă propriul Regulament de procedură.
Capitolul II. Libera circulație a persoanelor
Spațiul unic European este conceput ca un spațiu comun al tutror statelor membre ale UE și al tuturor cetățenilor europeni. Existența și dezvoltarea acestuia nu poate avea loc fără exercitarea celor partu libertăți de circulație: libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor. Prezentul subcapitol se referă la modul în care persoanele fizice își pot desfășura activitatea pe teritoriul UE.
2.1 Libera circulație a cetățenilor europeni în Uniunea Europeană
Libera circulație a persoanelor constiuie una din cele patru libertăți fundamnetale a UE și comportă o abordare tridimensională, punând accent pe drepturile pe cale le au persoanele ce desfășoară o activitate lucrativă pe teritoriul altui stat, prin încheierea și executarea unui contract individual de muncă (persoane denumite generic lucrători), pe dreptul de a desfășura activități independente pe teritoriul altui stat membru al Uniunii și dreptul societăților comerciale de a presta servicii, dar și libertatea de circulație pe teritoriul statelor memebre a cetățenilor europeni.
Uniunea (Comunitatea) Europeanã a elaborate documente deosebit de importante care sintetizeazã drepturile fundamentale ale lucrãtorilor, fixeazã obiectivele educãrii profesionale, reformeazã sistemul de învãțãmânt, afirmã principii esențiale pentru dreptul social comunitar, abordeazã global problemele de sãnãtate și securitate la locul de muncã, formuleazã cele patru libertãți fundamentale ce stau la baza creãrii pieței unice: libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalului.
În 1957, la momentul semnării Tratatului care instituia Comunitatea Economică Europeană,document ce a marcat recunoasterea liberei circulații a lucrătorilor, guvernele statelor fondatoare ale Comunității Economice Europene au urmărit un dublu obiectiv: pe de o parte, si-au dat acordul pentru o distribuție teritorială a lucrătorilor, si, pe de altă parte, puteau sprijini mediul privat în procedurile de recrutare de personal. Nucleul libertății circulației lucrătorilor se găsea în art. 48 (devenit ulterior art. 39, iar în prezent art. 45 al Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene),care recunostea lucrătorilor din cele sase state membre dreptul de a accepta oferte de muncă din alte state membre, de a circula liber pe teritoriul Comunității, precum si de a rămâne în alt stat membru după încetarea activității, drepturi ce puteau fi limitate doar pe motive de ordine publică, securitate publică si sănătate publică, si care nu erau aplicabile angajării în funcții publice. Mai mult, articolul prevedea eliminarea oricărei discriminări bazate pe naționalitate pentru lucrătorii din statele membre în ceea ce priveste angajarea, remunerarea sau alte condiții de muncă. De la acest moment, considerăm că istoricul liberei circulații a lucrătorilor poate fi împărțit cronologic în trei mari etape.
Perioada tranzitorie de implementare a dispozițiilor Tratatului (1958-1970) a reprezentat apogeul construcției juridice a sistemului „lucrătorului migrant”, în această perioadă fiind adoptate, între altele, Regulamentul 1612/68 privind libera circulație a lucrătorilor și Directiva 68/360 privind eliminarea restricțiilor de circulație si sedere aplicabile lucrătorilor din statele membre si membrilor de familie ai acestora sau Directiva nr. 64/221 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația si sederea cetățenilor străini justificate pe considerente de politică publică, securitate publică si sănătate publică, acte normative ce au conturat asa-zisul regim „definitiv” pentru exercitarea liberei circulații a lucrătorilor, regim care a fost în vigoare aproape o jumătate de secol.
Scopul Regulamentului nr. 1612/68 a fost unul evident socioeconomic, acela de a permite miscarea forței de muncă în interiorul spațiului comunitar, în vreme ce Directiva nr. 68/360 a vizat politica de imigrare, conținând reguli referitoare la deplasarea și sederea resortisanților statelor membre, iar Directiva nr. 64/221 a vizat măsurile pe care statele membre erau îndreptățite să le ia pentru a expulza de pe propriul teritoriu resortisanții comunitari care constituiau o amenințare la adresa ordinii publice, securității publice sau sănătății publice. Adoptarea măsurilor necesare prevăzute de Tratat în domeniul securității sociale s-a concretizat prin Regulamentul nr.1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați și familiile acestora care se deplasează pe teritoriul Comunității, care (împreună cu regulamentul de implementare) a constituit pentru mai bine de 35 de ani piatra de temelie a dreptului comunitar al securității sociale, fiind amendat, completat si actualizat (împreună cu anexele sale) în această perioadă de peste 40 de ori.
În cea de-a doua etapă, care a debutat la începutul anilor ’70, rolul predominant în dezvoltarea liberei circulații a lucrătorilor a fost preluat de Curtea de Justiție Europeană, iar scopul aplicării acestei libertăți a fost lărgit, accentul mutându-se progresiv dinspre libera circulație a lucrătorilor spre libera circulație a persoanelor.
Începutul celei de-a treia etape este marcat de instituirea cetățeniei europene în 1992, prin Tratatul de la Maastricht, care a confirmat această tendință prin depăsirea definitivă a concepției restrânse asupra „migranților”, priviți ca simpli actori economici, dezvoltându-se în locul acesteia concepția mai largă a individului privit ca cetățean european, beneficiar al unei multitudini de drepturi.
Suprapunerea celor două categorii (cetățenii si lucrătorii) s-a reflectat în consolidarea legislației secundare referitoare la regimul liberei circulații a persoanelor prin adoptarea Directivei nr. 2004/38 referitoare la drepturile de circulație și sedere ale cetățenilor europeni, ce include atât lucrătorii, cât si persoanele ce desfăsoară o activitate independentă, familiile acestora, precum și studenții sau alte categorii de cetățeni ai statelor membre care nu mai sunt activi din punct de vedere economic și reunește într-un singur instrument juridic întreaga legislație referitoare la drepturile de intrare și de ședere ale cetățenilor unionali.
Tot în ultimul deceniu s-au înregistrat evoluții și în domeniul securității sociale acordate lucrătorilor migranți. Regulamentul nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială a abrogat și a înlocuit Regulamentul nr. 1408/71, ceea ce a simplificat si modernizat textele devenite în timp deosebit de complexe si stufoase, ținând cont de jurisprudența Curții de Justiție Europene în domeniu, si adaptându-se în acelasi timp evoluțiilor pe care legislațiile naționale le-au cunoscut, sub influența dreptului comunitar sau apariției unor noi tipuri de prestații.
Recent, a fost adoptat și Regulamentul nr. 492/2011, care reglementează condițiile și accesul la muncă pentru resortisanții statelor membre ale Uniunii Europene ce lucrează pe teritoriul altor state comunitare și care a înlocuit Regulamentul nr. 1612/68, reprezentând mai degrabă o codificare a modificărilor succesive ale acestuia, fără a aduce însă modificări drepturilor existente.
Aderările succesive de noi state membre au avut consecințe si asupra principiului liberei circulații a lucrătorilor, fiind însoțite de fiecare dată de perioade tranzitorii, stabilite prin tratatele de aderare, prin care regimul preexistent, de control al imigrației, a fost menținut provizoriu. Potrivit regulilor ce au guvernat ultimele două extinderi ale Uniunii Europene, din 2004 si 2007, introducerea liberei circulații a forței de muncă a fost reglementată în mod diferențiat în privința vechilor membri. Acestia au posibilitatea de a opta între acceptarea, după o perioadă de doi ani de la aderare, a admiterii de forță de muncă din noile state membre sau menținerea unei perioade tranzitorii.
Pentru o perioadă de încă trei ani, (ce poate fi prelungită cu o perioadă suplimentară de doi ani), un stat membru poate menține aplicarea dispozițiilor naționale sau a măsurilor prevăzute în acordurile bilaterale în ceea ce priveste accesul forței de muncă străine pe propria piață a muncii.
Un element de noutate în acest context îl reprezintă Decizia Comisiei Europene de autorizare a Spaniei să suspende temporar în cazul lucrătorilor români aplicarea art. nr. 1-6 din Regulamentul nr. 492/2011, care autorizează acest stat să suspende accesul liber al lucrătorilor români la piața spaniolă a forței de muncă până la data de 31 decembrie 2012.
Conceptul de „lucrător” nu a fost definit în Tratatul de înființare a Comunității Europene, prin care a fost consfințită libera circulație a lucrătorilor si nici în legislația secundară (regulamente si directive) ce a detaliat conținutul acestei libertăți.
Sarcina definirii acestei noțiuni a revenit Curții de Justiție Europene, si nu instanțelor naționale, care, pentru a determina înțelesul acestei noțiuni, a recurs la principiile de interpretare general recunoscute si, în primul rând, la principiul conform căruia înțelesul termenului trebuie precizat în contextele în care apare si în lumina obiectivelor Tratatului.
Aceasta a conferit atât noțiunii de „lucrător”, cât si celei de „activitate desfăsurată de o persoană angajată”, un înțeles comunitar, fără a face referire la legislația națională a statelor membre, deoarece competența națională discreționară în această materie ar fi fost defavorabilă liberei circulații a lucrătorilor. Curtea de Justiție Europeană a identificat, pentru prima oară în cazul Lawrie-Blum, caracteristicile relației de muncă: o persoană prestează anumite servicii pentru și sub îndrumarea unei alte persoane, pentru o anumită perioadă de timp, primind în schimb o remunerație.
Pentru a beneficia de prevederile liberei circulații lucrătorul trebuie să fie cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene sau al unui stat din Spațiul Economic European. Aceste prevederi nu se aplică lucrătorilor din țările și teritoriile de peste mări, celor provenind din statele terțe sau atunci când sunt în discuție anumite situații interne. Totuși, într-o serie de acorduri de asociere cu țări europene sau din afara Europei anumite prevederi fac referire la libera circulație a lucrătorilor, Comisia stabilind o procedură ce prevede comunicarea si consultarea anterioară asupra politicilor referitoare la migrația cetățenilor din statele terțe.
Sintetizând, în dreptul comunitar al securității sociale trebuie îndeplinite trei condiții pentru ca o persoană să poată beneficia de prevederile Regulamentului, si anume: să fie cetățean al unui stat membru, să fie persoană angajată si să fie asigurată conform legislației unui stat membru.
Concluzia care se desprinde este că rămâne la latitudinea legiuitorului național să decidă dacă o persoană este asigurată printr-un sistem de asigurări sociale pentru angajați. Dacă legiuitorul dintr-un stat membru prevede că doar persoanele cu contract de muncă sunt acoperite de un astfel de sistem, dreptul comunitar nu interzice acest lucru; dacă, totusi, statul membru include persoanele fără contract de muncă într-un astfel de sistem, acestia vor fi considerați „angajați”.
Sub aspectul formalităților administrative care concretizează dreptul de sedere, Directiva nr.2004/38 prevede schimbări semnificative. În trecut, statele membre aveau dreptul de a solicita cetățenilor unionali să se înregistreze atunci când își stabileau domiciliul în alt stat membru, însă acestea nu mai sunt obligate în prezent să facă acest lucru. În consecință, în unele state member persoanele migrante își pot stabili domiciliul fără îndeplinirea vreunei formalități, deci chiar fără a se fi înregistrat.
În al doilea rând, statele membre gazdă nu vor mai autoriza sederea, asa cum se întâmpla până recent, ci vor certifica această înregistrare, permisul de sedere fiind înlocuit, conform Directivei nr. 2004/38, cu un Certificat de Înregistrare, ce are efectul declarativ si probatoriu. O altă modificare esențială adusă de Directiva nr. 2004/38 o reprezintă faptul că menține un statut diferit pentru membrii de familie care nu sunt cetățeni ai unor state membre, care vor trebui să solicite autorităților competente ale statului membru gazdă o Carte de Ședere, care va fi confirmată prin emiterea unei adeverințe.
O altă schimbare importantă privind înregistrarea în statul membru gazdă,comparativ cu reglementarea anterioară, o reprezintă faptul că nu există nicio limită de timp în cadrul căreia Certificatul de Înregistrare să expire, însă validitatea Cărților de Sedere emise pentru membrii de familie care sunt cetățeni ai unor state terțe rămâne totusi limitată la cinci ani sau la durata estimată a sederii în statul membru gazdă, atunci când această perioadă este mai scurtă de cinci ani.
Probabil cel mai semnificativ element nou adus de Directiva nr. 2004/38 îl reprezintă introducerea dreptului de ședere permanentă de care beneficiază toți cetățenii unionali și membrii lor de familie care au avut domiciliul în statul membru gazdă pentru o perioadă neîntreruptă de cinci ani, fără a face obiectul vreunei măsuri de expulzare. Acest drept nu face obiectul niciunei condiții,iar singura posibilitate de a-l pierde o reprezintă absența din statul membru gazdă pentru o perioadă mai mare de doi ani consecutivi.
Adaptarea autorităților statelor membre la importantele schimbări aduse de Directiva nr.2004/38, în special în ceea ce priveste regimul unitar aplicabil tuturor cetățenilor unionali, indifferent de statutul lor, dovedeste că noua reglementare îsi atinge principalele sale obiective: întărirea sentimentului de apartenență la cetățenia unională și promovarea coeziunii sociale în Uniune.
Referitor la asistența acordată persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, care provin din alt stat membru, Regulamentul nr. 492/2011 prevede că acestea vor beneficia în statul în care caută de lucru de aceeași asistență ca și cea acordată de către oficiile de ocupare a forței de muncă propriilor resortisanți aflați în această situație.
Una dintre cele mai folositoare dispoziții pentru lucrătorul migrant este prevederea conform căreia lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, față de lucrătorii naționali, pe motive de naționalitate, în ceea ce priveste condițiile de încadrare în muncă si de muncă, în special cele privind remunerarea, concedierea si, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională si reangajarea.
După o analiză a practicii judiciare a Curții de Justiție Europene în materia avantajelor sociale acordate lucrătorilor proveniți din alte state membre, acestea ar putea fi clasificate în două categorii distincte:
avantaje sociale care au un conținut afectiv sau psihologic și care contribuie la integrarea lucrătorului (de exemplu, dreptul de sejur al concubinei, dreptul de a cere desfășurarea procedurii judiciare într-o altă limbă decât se desfășoară aceasta în mod obișnuit etc.);
avantaje sociale care au un conținut financiar și pot consta fie în primirea unei sume de bani (ajutorul acordat pentru întreținere și pentru formare în vederea urmării de studii universitare,ajutorul acordat pentru acoperirea cheltuielilor necesare studiilor în cazul elevilor si studenților,prestația socială menită să asigure un minimum al mijloacelor de subzistență, venitul garantat persoanelor vârstnice de către legislația statului membru, alocația pentru persoana handicapată adultă etc.), fie în exonerarea de anumite plăți (eliberarea unui permis de reducere a costului biletelor de călătorie pentru familiile numeroase, împrumuturi fără dobândă acordate la nastere de către instituțiile publice de credit etc.).
2.2 Sistemul de informații Schengen
Acordul Schengen constituie rezultatul dezbaterilor organizate la începutul anilor 80, dezbateri ce au urmărit definirea liberei circulații a persoanelor și, mai mult decît atît, clarificarea semnificației unei astfel de libertăți la nivelul statelor membre ale UE. Contextul în care a apărut această problemă îl reprezintă faptul că o parte din statele membre ale Comunităților Europene apreciau că libera circulație a persoanelor, ca principiu, se aplică în exclusivitate propriilor cetățeni, ceea ce presupune menținerea controalelor la frontiere pentru a deosebi cetățenii statelor membre de cei ai altor state.
Referirea la libera circulație a persoanelor în spațiul UE are o semnificație dublă, și anume: pe de o parte constituie una din cele patru libertăți fundamentale ale UE, în baza căreia orice cetățean al unui astat membru al UE are dreptul de a își stabili reședința oriunde pe teritoriul statelor memebre ale UE, pentru a exercita o activitate salariată iar pe de altă parte, această libertate are în vedere eliminarea controalelor la frontiere atât pentru persoanele fizice cât și pentru persoanele juridice.
Nereușind să se ajungă la o înțelegere la nivelul Comunităților Europene, 5 din cele 12 state memebre au hotărât în anul 1985, să instituie între ele un teritoriu fără frontiere, prin semnarea Acordului rămas în istorie sub denumirea de Acordul Schengen.
Chiar dacă la început s-a dorit ca Acordul Schengen să fie un instrument juridic internațional, la care să devină părți toate statele membre ale Comunităților Europene, în realitate, acesta a îmbrăcat forma unui tratat internațional multilateral, negociat, semnat și intrat în vigoare conform normelor dreptului internațional public, nefiind, astfel, guvernat de dreptul comunitar. Prin urmare, Acordul Schengen constituie un tratat internațional care nu face parte din acquis-ul comunitar. Constituie rezultatul cooperării interguverrnamentale, specifice fostului pilon al III – lea al UE și anume Justiție și afaceri interne.
Semnarea Acordului de către cele 5 state membre nu s-a realizat în calitatea acestora de state membre ale organizației internaționale ci în calitate de state suverane, ce pot încheia înțelegeri. Prin caracterul său de tratat specific domeniului cooperării polițienești și judiciare în materie penală, la acest Acord poate să adere oricare stat european, sub condiția îndeplinirii condițiilor convenite.
Sistemul de Informații Schengen reprezintă sistemul informatic polițienesc instituit la nivelul Uniunii Europene și utilizat de statele membre pentru cooperarea, prin schimb de informații, în vederea menținerii ordinii publice și securității naționale pe teritoriile acestora.
În prezent la a doua generație, Sistemul de Informații Schengen furnizează infrastructura necesară gestionării informațiilor pentru a sprijini controalele la frontieră și sarcinile legate de securitate din cadrul cooperării judiciare și polițienești. Statele participante introduc în baza de date „alerte” privind persoanele căutate sau dispărute, obiectele pierdute sau furate și interdicțiile de intrare, aceasta fiind direct accesibilă ofițerilor de poliție, funcționarilor și autorităților de aplicare a legii care necesită informațiile prezente în baza de date pentru a- și desfășura activitatea.
În cazul în care sunt necesare informații suplimentare cu privire la alerte în Sistemul de Informații Schengen, aceste informații sunt transmise prin intermediul rețelei naționale de birouri Sirene (solicitări suplimentare de informații la intrarea pe teritoriul național), înființate în toate statele membre Schengen.
Aceste birouri coordonează răspunsurile la alertele din SIS și se asigură că se iau măsurile adecvate, de exemplu în cazul în care o persoană căutată este arestată, o persoană căreia i-a fost refuzată intrarea în spațiul Schengen încearcă să intre din nou pe teritoriul acestuia sau o mașină furată sau un document de identitate furat sunt confiscate.
Introducerea Sistemului de Informații Schengen de a doua generație (SIS II) care va cuprinde noi funcționalități și caracteristici, precum datele biometrice și interconectarea alertelor, a fost mult întârziată din cauza complexității sistemului.
Prevăzut inițial să funcționeze în 2007, acesta a devenit în cele din urmă operațional la 9 aprilie 2013. Sistemul este gestionat – împreună cu VIS și bazele de date Eurodac – de către noua Agenție pentru Gestionarea Operațională a Sistemelor Informatice la Scară Largă în Spațiul de Libertate, Securitate și Justiție, eu-LISA.
2.3 Trecerea frontierelor externe
Normele care alcătuiesc actualul acquis Schengen privind frontierele externe, care se bazează pe acquis-ul original integrat în ordinea juridică a UE de Tratatul de la Amsterdam, se regăsesc într-o gamă amplă de măsuri, care pot fi împărțite în aproximativ cinci categorii.
În primul rând, pilonul central al gestionării frontierelor externe îl constituie Codul frontierelor Schengen, care stabilește normele privind regimul de trecere a frontierele externe și condițiile care reglementează reintroducerea temporară a controalelor la frontierele interne.
În al doilea rând, având în vedere că nu toate statele membre au frontiere externe pe care trebuie să le controleze și pentru că nu sunt afectate în mod egal de fluxurile de trafic la frontieră, UE utilizează fondurile pentru a compensa unele costuri ale statelor membre la frontierele externe.
Pentru perioada 2007-2013, acest mecanism de repartizare a sarcinii financiare s-a concretizat sub forma Fondului pentru frontierele externe.
Pentru perioada 2014-2020, acesta a fost înlocuit cu Fondul pentru securitate internă: Frontiere și vize.
A treia categorie de măsuri se referă la crearea de baze de date centralizate în scopul gestionării migrației și a frontierelor: Sistemul de Fișe tehnice UE – 2015 2 Informații Schengen (SIS), Sistemul de informații privind vizele (VIS) și Eurodac, baza de date europeană de amprente digitale pentru identificarea solicitanților de azil și a imigranților ilegali.
În al patrulea rând, există un set de măsuri (cunoscut sub numele de pachetul privind facilitare, menit să împiedice și să sancționeze intrarea, tranzitul și șederea neautorizate. Și, în cele din urmă, există măsuri destinate cooperării operative în gestionarea frontierelor, care privesc în principal Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene (Frontex).
2.4 Regimul vizelor
Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European și Consiliului are în vedere instituirea cerințelor și procedurilor de eliberarea vizelor pentru ședere de scurtă durată, dar și pentru tranzitul în statele memebre UE și în statele asociate ce aplică în totalitate acquisul Schengen. Regulamentul este aplicabil doar cetățenilor statelor ce trebuie să dețină o viză la momentul trecerii frontierelor externe ale UE.
Regulamentul stabilește țărilor rerțe ai căror cetățeni trebuie să dețină o viză de tranzit aeroportuar, în vederea tranzitarii zonelor internaționale de tranzit din aeroporturile statelor membre. În situații de urgență, atunci când intervine un flux mare de imigranți ilegali, statele membre pot să impună această condiție și cetățenilor altor țări terțe.
2.5 Sistemul european de azil
Directiva privind procedurile de azil stabilește norme referitoare la întregul proces de solicitare de azil, inclusiv privind: modul de adresarea uneicereri, modul în care urmează să fie examinată cererea, tipul de asistență care va fi oferită solicitantului, modalitatea de utilizare a căilor de atac și dacă utilizarea căilor de atac va permite respectivei persoane să rămână pe teritoriu, acțiunile care pot fi întreprinse în cazul în care solicitantul se sustrage procedurii și modul de abordare a cererilor repetate.
La momentul respectiv, directiva anterioară a constituit cel mai mic numitor comun între statele membre.
Normele au avut deseori un caracter prea echivoc, iar derogările au permis statelor membre să își mențină propriile norme,chiar dacăacesteasesituau sub nivelul standardelor fundamentale convenite.
Noua Directivă privind procedurile de azil este mult mai precisă. Aceasta instituie un sistem coerent,care garantează sporirea eficienței și a caracterului echitabil al deciziilor în materie de azil și examinarea cererilor, decătre toate statele membre, în baz aaceluiași standard ridicat de calitate.
Aceasta stabilește norme mai clare referitoare la modul de solicitare a azilului: este necesară existența unor instrumente specifice, de exemplu la frontiere, în vederea asigurării faptului că toate persoanele care doresc să solicite azil pot realiza acest lucru într-un mod rapid și eficient.
Procedurile vor fi și mai rapide și mai eficiente. În mod normal, o procedură deazil nu va dura mai mult de șase luni. Vor fi asigurate o mai bună formare a factorilor de decizie și acordarea unui ajutor mai timpuriu solicitanților, astfel încât cererea să poată fi pe deplin examinată într-un timp foarte scurt.
În general, prin aceste investiții se vor economisi bani, deoarece solicitanții de azil vor beneficia de sistemele de primire sponsorizate de stat pentru o perioadă mai scurtă și vor fi luate mai puține decizii necorespunzătoare, ceeace vascădeafrecvența utilizării căilor de atac costisitoare.
Persoanele care au nevoie de ajutor special – pe motiv de vârstă, handicap, boală, orientaresexualăsau pe motivul unorexperiențe traumatizante – vor beneficia de sprijin corespunzător și de suficient timp pentru a-și explica cererea. Pentru copiii neînsoțiți, autoritățile naționale vor desemna un reprezentant calificat.
Cazurile care nu par a fi întemeiate pot fi gestionate prin intermediul unor proceduri speciale (proceduri „accelerate” și „la frontieră”). Sunt prevăzute norme mai clare privind momentul în care pot fi aplicate aceste proceduri, pentru a evita aplicarea acestora în cazurile întemeiate. Copiii neînsoțiți care solicită azil și victimeletorturii beneficiază detratament special în acest sens.
Normele privind utilizarea căilor de atac în fața instanțelor sunt mai clare decât înainte. În prezent, dreptul UE nu are un caracter suficient de precis, iar sistemele naționale nu garantează întotdeauna suficient acces la instanțe. Prin urmare, multe dintre cazuri ajung la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, ceea ce implică costuri mari și creează incertitudine juridică. Noile normesunt pe deplin conformecu drepturile fundamentale. Acestea ar trebui să reducă presiunea asupra Curții de la Strasbourg.
Statele membre vor fi astfel mai bine pregătite pentru a gestiona cererileabuzive, în special cererile repetitive formulate de aceeași persoană. Persoana care nu are nevoie de protecție nu va mai putea împiedica îndepărtarea pe termen nedefinit prin formularea constantă de noi cereri de azil.
2.6 Imigrația și drepturile cetățenilor țărilor terțe
De ojumătate de secol, proiectul politic și al civilizațiilor care stăla baza creării și aprofundării Uniunii Europene a permis realizarea de progrese considerabile.
Unul dintre rezultatele cele mai remarcabile ale acestei inițiative este constituirea unui spațiu vast al liberei circulații, care include în prezent cea mai mare parte a teritoriului european.
Această evoluție a permis creșterea fără precedent a libertăților cetățenilor europeni și ale resortisanților țărilor terțe ce circulă liber pe acest teritoriu comun.
De asemenea, aceasta constituie un important factor al creșterii și prosperității. Recenta și viitoarea extindere a spațiului Schengen consolidează libertatea de circulație a persoanelor.
Migrația internațională constiuie o realitate ce va continua să exite atâta timp cât vor exista discrepanțe din punct de vedere al bunăsătrii și al dezvoltării între diferitele regiuni ale lumii.
Acest fenomen poate semnifica o șansă, deoarece este un factor de schimburi umane și economice și de asemena, pentru că permite persoanelor să își realizeze aspirațiile.
În cele din urmă, acesta asigură resurse migranților și stale originare ale acestora, participând în același timp, la dezvoltarea acestora. De altfel, ipoteza în care imigrația este zero pare în același timp nerealistă și periculoasă.
Capitolul III. Cooperarea judiciară
3.1 Cooperarea judiciară în materie civilă în cadrul Uniunii Europene
3.1.1 Cadru general
Deoarece justiția și securitatea internă sunt prevăzute în prezent în cadrul Titlului V al Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, procedura legislativă în acest dimeniu a suferit modificări semnificative. Întreg spațiul de libertate, securitate și justiție – în materia civilă și penală. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, procedura uzuală în în majoritatea categoriilor politice, corespunzând actualei proceduri de co – decizie. În cadrul acestea, Consiliul și Parlamentul European hotărăsc împreună.
În anumite situații prevăzute de tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului, sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European, va reprezenta o procedură legislativă specială.
Participarea Uniunii Europene se manifestată fie în procedura de consultare fie în procedura de aviz conform. În cadrul procedurii de consultare, Parlamentul Eruopean emite o piziție fără caracter obligatoriu anterior adoptării de către Consiliu a unui act legislativ. Dimpotrivă, – în cadrul procedurii de aviz conform – Consiliul poate să ia o decizie doar dacă Parlamentul European aprobă proiectul întro lectură unică. Indiferent care procedură este aplicată, ceea ordinară ori ceea specială, Consiliul hotărăște – în funcție de prevederile din Tratatul de la Lisabona – cu majoritate calificată sau cu unanimitate. Majoritate calificată a fost regula până la 1 decembrie 2009.
3.1.2 Recunoașterea reciprocă și executarea hotărârilor în materie civilă
În ceea ce privește recunoașterea reciprocă nu există schimbări semnificative. Art. 81 al TFUE reprezintă norma principală în domeniul cooperării în materie civilă. Tratatul de la Lisabona consolidează cooperarea în materie civilă cu incidență transfrontalieră pe paza principiului recunoașterii reciproce și deciziilor în cauze extrajudiciare. Tratatul facilitează în mod explicit armonizarea legilor statelor membre în contextul unei proceduri legislative ordinare.
Până în prezent, aspectele în legătură cu îmbunătățirea recunoașterii reciproce și a executării hotărârilor și deciziilor în cauze extrajudiciare între statele membre, comunicarea și notificarea actelor judiciare în alte state membre, compatibilitatea legilor aplicabile în statele membre cu privire la conflictul de legi și competența juridisdicțională, cooperarea în materie de obținere a probelor și eliminarea obstacolelor din calea bunei funcționări a procedurilor civile aplicabile în statele membre, erau deja de competența UE.
Acum potrivit art. 81 alin. (2) din Tratatul de la Lisabona, competența UE include și competența cu privire la accesul efectiv la justiție, elaborarea unor metode alternative de rezolvare a litigiilor, precum și sprijinirea formării profesionale a magistraților și a personalulu din jusitiție.
3.1.3 Cooperarea între statele membre
Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din data de 13 noimebrie 2007 are ca scop accelerarea și simplificarea transmiterii între statele membre a actelor extrajudiciare și judiciare, cu obiectivul de a comunica sa notifica, și drept urmare, de a crește eficacitatea și rapiditatea procedurilor judiciare.
Cu obiectivul de a accelera și simplifica cooperarea între jurisdicțiile statelor memebre în domeniul obținerii probelor în materie civilă, Consilul a adoptat Regulamentul (CE) nr. 1206/479/CE.
Cu scopul de a ameliora, simplifica și accelera cooperarea judiciară dintre statele memebre și pentru a favoriza accesul la justiție pentru persoanele aflate în litigii transfrontaliere, prin Decizia nr. 2001/470/CE s.a creat o Rețea Judiciară Europeană în materie civilă. Rețeaua se compune din puncte de contact desemnate de state memebre ale UE din autoritățile centrale prevăzute în diverse instrumente ale UE, din magistrați de legătură și din alte autorități ce au responsabilități în materia cooperării judiciare.
3.1.4 Legea aplicabilă
Regulamentul 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (ROMA I) este aplicabil în materie civilă și comercială, în cazurile în care există un conflict de legi;
regulamentul nu este aplicabil, mai ales, în materie fiscală, vamală sau administrativă, precum și cu privire la probele și aspectele de procedură;
aplicarea universală – legea se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru;
obiectivele urmărite de regulament – pentru o bună funcționare a pieței interne este nevoie ca normele statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemneze aceeași lege națională, indiferent de statul în care se află instanța la care a fost introdusă acțiunea, cu obiectivul de a îmbunătăți previzibilitatea soluțiilor litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil și a liberei circulații a hotărârilor.
Regulamentul 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (ROMA II) se aplică obligațiilor necontractuale în materie civilă și comercială, în situații care implică un conflict de legi, astfel:
acesta nu se aplică, în special, în materie fiscal, vamală sau administrativă, sau în ceea ce privește răspunderea statului privind acte sau omisiuni effectuate în exercitarea autorității statului (acta iure imperii);
de asemenea, acest regulament nu se aplică în materie probatorie și procedurală.
Obiectivele urmărite de Regulamentul Roma II sunt:
reținerea unui element de localizare care să conducă la desemnarea legii care reprezintă legăturile cele mai strânse cu situația litigioasă;
asigurarea previzibilitășii pentru părți și garantarea securițății juridice;
realizarea unui echilibru între interesele victimei și cele ale persoanei responsabile.
3.1.5 Accesul la justiție
Pentru îmbunătățirea acesului la justiție în cauzele transfrontaliere, Consiliul A adoptat Directiva ce stabilește norme minimale cu privire la asistența juridică.
Scopul directivei este acela de a garanta în litigiile transfrontaliere, un nivel corespunzător de asistență juridică oricărei persoane ce nu dispune de resurse eficace în acest domeniu.
Pentru ca accesul la justiție al cetățenilor și al societăților europne să fie unul mai eficace și mai facil, UE a introdus norme de procedură comune pentru a accelera și simplifica soluționarea litigiilor transfrontaliere cu privire la cereri de despăgubire diminuată și a recuperărilor de creanțe pecuniare necontestate pe tot teritoriul UE.
3.2 Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii Europene
3.2.1 Cadru general
Cooperarea judiciară în materie penală constituie un sistem deschis de principii și norme a cărui funcționalitate este influențată puterni de conduita a doi actori naționali importanți chemați să pună în executare ordinea juridică juridică internațională astfel creată: șegiuitorul național și magistratul.
Cooperarea judiciară în materie penală nu este doar unul dintre pilonii fundamentali ai Uniunii Europene, ci creează în prezent, ci creează în prezent, chiar și în afara spațiului de libertate, securitate și justiție, contextul unei aprofundate cunoașteri a sistemelor juridice ale statelor implicate.
De asemenea, subliniază faptul că deschiderea și încrederea pe care, în baza principiului cooperării loiale și a obligaților asumate la nivelul Uniunii Europene și în plan internațional, statele trebuie să ofere unele altora, nefiind mereu manifestate pe deplin.
Cooperarea judiciară în materie penală este reglementată pe parcursul celor cinci articole ale Capitolului 4 din Titlul V al Tratatului de funcționare a Uniunii Europene. Cooperarea, potrivit art. 82 TFUE, este întemeiată pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare și include apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre, în domeniile următoarele domenii:
Instituirea unor norme și proceduri care să asigure recunoașterea, în întreaga Uniune, a tuturor categoriilor de hotărâri judecătorești și decizii judiciare;
Prevenirea și soluționarea conflictelor de competență între statele membre;
Sprijinirea pregătirii profesionale a magistraților și a personalului din justiție;
Facilitarea coperării dintre autoritățile judiciare sau echivalente ale statelor membre în materie de cercetare penală și executare a deciziilor.
3.2.2 Asistența judiciară în materie penală în cadrul Uniunii Europene
Deși frontierele nu mai constituie un obstacol în calea infractorilor, aceste constituie încă o barieră în calea autorităților cu atribuții în aplicarea legii. Astfel, ca o consecință a suveranității statelor, o autoritate judiciară din România nu poate confisca o sumă de bani dobândită din săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul țării și care se află întrun cont bancar din străinătate. Datorită faptului că suveranitatea statelor rămâne o limită în cooperarea împotriva criminalității, chiar și la nivelul Uniunii Europene, unica soluție o constituie asistența judiciară pe care statele și-o acordă reciproc în combaterea infracționalității.
În literatura de specialitate, se consideră că aceasta este separată doar formal și prin voința legiuitorului ca o formă de cooperare judiciară internațională, cuprinzând în cadrul ei modalități eterogene de cooperare ce nu pot fi diferențiate prin caracteristici comune de celelalte forme de cooperare judiciară, astfel că a încerca o definiție a asistenței judiciare internaționale în materie penală ca formă a cooperării judiciare pare de prisos.
Asistența judiciară internațională în materie penală este reglementată în Titlul VII din Legea nr. 302/2004, care transpune Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959 și Protocoalele sale adiționale, adoptate la Strasbourg la 17 martie 1978 și la 8 noiembrie 2001, precum și Decizia – cadrul 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în UE s ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor, Decizia – cadrul 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor pecuniare, și Decizia – cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce la ordinele de confiscare.
Convenția din 2000 a fost semnată în 29 mai 2000 după 4 ani de negocieri între statele membre al UE. Intrarea sa în vigoare a necesitat 8 ratificări, iar acest proces a fost unul de durată. Convenția a intrat în vigoare, în data de 23 august 2005.
Atunci când a elaborat Convenția, Consiliul nu a dorit să se redacteze un instrument
separat, ci să completeze bazele juridice existente referitoare la asistența reciprocă dintre statele membre – Convenția din 1959 privind Asistența Reciprocă și Protocolul acesteia din 1978, Tratatul Benelux din 1962, Convenția de aplicare a Acordului Schengen, 1990, precum și câteva prevederi și aranjamente speciale dintre anumite state membre UE.
Potrivit prevederilor Convenției din 2000, băncile vor asigura caracterul confidențial atât asupra transmiterii informațiilor către autoritățile solicitante, cât și asupra anchetei penale desfășurate, fără să se poată divulga aceste informații clientului ori oricprei alte persoane. Secretul bancar, potrvit Convenției din 2000, nu poate fi invocate ca motiv de refuz al cooperării privind cererile de asistență judiciară formulate de către autoriățile unui stat membru.
De asemenea, este posibilă și comunicarea direct dintre autoritățile judiciare române și autoritățile central desemnate de alte state membre.
Convenția din 2000 prevede anumite forme sau metode de asistență reciprocă în scopul combaterii infracționalității internaționale în relațiile transfrontaliere: Articolele 12-14 ale Convenției din 2000 prevăd un cadru juridic pentru metodele operative de asistenței juridice reciproce, și anume livrările supravegheate, și anchetele sub acoperire.
Alte forme de asistență prevăzute prin Convenția din 2000 includ: restituirea bunurilor obținute prin mijloace infracționale, transferul temporar al persoanelor deținute, audierile prin videoconferință și teleconferință, precum și interceptările de telecomunicații.
3.2.3 Recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie penală în Tratatul de la Lisabona
Începând cu 6 decembrie 2011, Decizia – cadru 2008/947/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2008 cu privire la aplicarea principiului recunoașterii reciproce în situația hotărârilor judecătorești și al decizilor de probațiune pentru supravegherea măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative înlocuiește, în raporturile dintre statele membre, prevederile corespunzătoare din Convenția Consiliului Europei din 30 noiembrie 1964 cu privire la supravegherea persoanelor condamnate cu suspendare condiționată ori liberate condiționat.
Decizia- cadru are ca obiectiv facilitatea reabilitării sociale a persoanelor condamnate, îmbunătățirea protecției victimelor și a publicului larg, precum și facilitarea aplicării unor măsuri de probațiune și sancțiuni alternative adecvate în cazul infractorilor ce nu au domiciliul în statul de condamnare. În vederea realizării acestor obiective, decizia – cadru stabilește reguli de conformitate cu care un stat membru, alt stat decât statul membru în care persoana a fost condamnată, recunoaște hotărârile judecătorești și, după, caz, deciziile de probațiune și supraveghează măsurile de probațiune aplicate în baza unei hotărâri judecătorești, sau sancțiunile alternative prevăzute de o astfel de hotărâre judecătorească, și ia toate celelalte decizii cu privire la hotărârea judecătorească în cauză, cu excepția cazului în care se prevede altfel.
Decizia – cadrul se aplică numai în ceea ce privește:
Recunoașterea hotărârilor judecătorești și, după caz, a deciziilor de probațiune;
Transferul responsabilității supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative;
Toate celelalte decizii legate de anterioarele, astfeș cum sunt descrise și prevăzute.
Uniunea Europeană și-a stabilit prin Tratatul de Funcționare a UE drept obiectiv realizarea unui spațiu securitate, libertate și justiție. Acest obiectiv presupune din partea statelor membre ale Uniunii Europene o înțelegere a libertății, a securității și a justiției ce este identică în elementele sale importante și care se bazează pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept.
Convenția Consiliului Europei din 30 noiembrie 1964 cu privire la supravegherea infractorilor condamnați condiționat sau liberați condiționat a fost ratificată doar de 12 state membre, în unele cazuri cu multe rezerve.
Există mai multe tipuri de măsuri de probațiune și sancțiuni alternative care sunt comune statelor membre și pe care toate aceste state membre și pe care toate aceste state membre sunt dispuse, în principiu, să le supravegheze. Statele memebre por să declare că, în plus, sunt dispuse să supravegheze alte tipuri de măsuri de probațiune sau/și alte tipuri de sancțiuni alternative..
La punerea în aplicare a deciziei – cadru, fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului cu privire la măsurile de probațiune și la sancțiunile alternative pe care este pregătit să le supravegheze, pe lângă cele deja menționate. Secretariatul General al Consiliului pune informațiile primite la dispoziția tuturor statelor membre și a Comisiei.
Recunoașterea reciprocă a măsurilor de control preliminare judecății este prevăzută prin propunerea de de Decizie-cadru a Consiliului din 29 august 2006 privind ordinul european de supraveghere judiciară în cadrul procedurilor premergătoare judecării între statele membre ale Uniunii Europene.
Uniunea Europeană permite facilitarea executării directe a ordinelor de confiscare pentru săvârșirea de infracțiuni prin stabilirea unor proceduri simplificate de recunoaștere între țări și regulile Uniunii Europene pentru împărțirea bunurilor confiscate între statul de emitere a ordinului de confiscare și cel statul de executare a ordinului de confiscare. Recunoașterea și executarea hotărârilor de confiscare este reglementată prin Decizia-cadru a Consiliului 2006/783 / JAI a Consiliului Uniunii Europene din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce pentru hotărârile de confiscare. Decizia – cadru are ca scop consolidarea cooperării dintre țările Uniunii Europene, permițând hotărârilor judecătorești să fie recunoscute și executate în termene stricte cu respectarea principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești.
Recunoașterea reciprocă a sancțiunilor între statele membre ale Uniunii Europene a fost prevăzută prin Decizia-cadru a Consiliului 2005/214 / JAI a Consiliului Uniunii Europene din 24 februarie 2005 cu privire la aplicarea principiului recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare. Decizia – cadru este rezultatul unei inițiative a Regatului Unit, Franța și Suedia. Prin normele acesteia se extinde principiul recunoașterii reciproce a sancțiunilor financiare impuse de autoritățile judiciare și administrative dintr-un alt stat membru.
Potrivit principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor autoritățile competente trebuie să recunoască deciziile referitoare la sancțiunile financiare transmise de către un alt stat membru, fără nici o altă formalitate. Aceste sancțiuni sunt aplicate în cazul unor încălcări care acoperă acțiuni, cum ar fi participarea la o organizație criminală, terorismul, traficul de ființe umane, traficul de arme, înșelăciunea, traficul de vehicule furate, viol, etc.
3.2.4 Mandatul european de arestare în Tratatul de la Lisabona
Mandatul european de arestare reprezintă o decizie judiciară emisă de un stat membru al Uniunii Europene în vederea arestării și predării de către un alt stat membru al Uniunii Europene a unei persoane căutate sau arestate, pentru efectuarea cercetării penale ori cu obiectivul executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
Condițiile,cerințele și provedura de mitere și de executare a mandatului european de arestare sunt cele stabilit prin dispozițiile Deciziei – cadru nr. 2002/584/JAI a Consilului Uniunii Europene, modificată prin Decizia – cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009.
Mandatul European de Arestare este o hotărâre judiciară luată într-un Stat Membru cu scopul de a reține și preda o persoană căutată de un alt stat pentru a fi urmărită penal sau pentru a se aplica o pedeapsă privativă de libertate sau pentru a se lua o măsură privativă de libertate.
Mandatul European de arestare se poate aplica și emite pentru faptele incriminate de legislația penală a statului membru emitent, cu o măsură de siguranță privativă de libertate sau cu o pedeapsă privativă de libertate, a căror durată maximă este de minim 12 luni, ori în situațiile în care se dispune o condamnare la o măsură de siguranță ori pedeapsă pentru o condamnare pronunțată ce are o durată minimă de 4 luni.
Infracțiunile următoare, în situația în care sunt prevăzute în statul membru emitent cu o pedeapsă ori măsură privativă de libertate a căror maximă durată este de minim 3 ani, conduc la aplicarea și emiterea unui mandate de arestare European. Astfel de infracțiuni sunt:
Apartenența la una/mai multe organizații criminale;
Terrorism
Trafic de persoane
Exploatare sexuală a minorilor și pornografie infantilă
Trafic illicit de stupefiante și de substanțe psihotrope
Trafic illicit de arme și material explosive
Fapte de corupție sau assimilate corupției
Fapte de fraudare ce aduc atingere intereselor financiare ale CE
Criminalitatea infromatică
Fapte de omucidere voluntară și de vătămări corporale grave
Trafic de organe și de țesuturi umane
Traffic de bunuri cultural
Fapte de falsificare a monedei unice Euro
Infracțiuni contra mediului, traffic de specii de animale și soiuri de plante ce sunt pe cale de dispariție
Rasism și xenofibie etc.
Autoritatea judiciară emitentă a statului de executare este autoritatea competentă cu emiterea mandatului European de arestate, potrivit dispozițiilor legale ale statului emitent.
Autoritate judiciară de executare o reprezintă autoritate judiciară din statul de executare ce are compența de executare a mandatului, potrivit dispozițiilor legale ale statului respectiv.
Fiecare dintre cele două state are obligația de a informa Secretaritul General al Consiliului Uniunii Europene cu privire la autoritatea competentă din fiecare din cele două state membre parte ale mandatului European de arestare.
Mandatul european de arestare este emis de către o autoritate judiciară competent (autoritatea emitentă) care este abilitată să emită acest mandat de către legea internă.
Mandatul cuprinde solicitarea de a reține și preda o anumită persoană în vederea urmăririi penale sau executării unei pedepse privative de libertate sau aplicării unei măsuri de arrest preventiv.
Mandatul European de arestare poate fi anulat în cazul faptelor care sunt sancționabile, conform prevederilor de drept ale statului membru emitent, cu o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură privativă de libertate de minim 12 luni sau, în cazul unei condamnări, la o pedeapsă de cel puțin patru luni, același lucru fiind valabil și pentru o măsură preventivă.
Mandatul conține informațiile următoare:
Cetățenia și identitate persoanei căutate/arestate;
Numele, prenumele, adresa, numărul de telefon, numărul de fax, adresa electronică a autorității emitente
Indicarea existenței unei hotărîri de tip executoriu a unui mandat de arestare ori a oricărei decizii judiciare de tip executoriu ce are același efect, întrând în sfera art. 1-2 Decizia– cadru nr. 2002/584/JAI a Consilului Uniunii Europene
Încadrarea juridică și natura infracțiunii
Descrierea cricumstanțelor săvârșirii faptei
Pedeapsa ce a fost pronunțată, în cazul unei hotărâri definitive, ori seria de pedepse ce ar putea fi dispuse de statul emitent.
Potrivit art. 8 alin. (2) Decizia– cadru nr. 2002/584/JAI a Consilului Uniunii Europene, mandatul european de arestare trebuie tradus în limba oficială a statului de executare.
3.2.5 Eurojust, Rețeaua judiciară europeană și echipele comune de anchetă
Eurojust desfășoară în principal o activitate operativă, axată pe rezolvarea problemelor apărute în cazurile de criminalitate transfrontalieră gravă. În unele situații, problemele care necesită rezolvare sunt de natură practică sau țin de specificul sistemului judiciar național. O piedică frecvent apărută este aceea legată de întârzierea, din diferite motive, în executarea cererilor de asistență judiciară reciprocă (MLA).
Eurojust a ajutat de multe ori la rezolvarea problemelor, contribuind, adesea într- un termen foarte scurt, la întocmirea și transmiterea de comisii rogatorii, la identificarea autorității naționale competente și la clarificarea exigențelor în materie probatorie din țările solicitante și din cele de executare. Implicarea sa din timp în cazul unui termen foarte scurt, la întocmirea și transmiterea de comisii rogatorii, la identificarea autorității naționale competente și la clarificarea exigențelor în materie probatorie din țările solicitante și din cele de executare. Implicarea sa din timp în cazurile complexe a permis identificarea problemelor juridice și probatorii, într-o fază în care au putut fi luate măsurile corespunzătoare.
Dialogul, încă dintr-o fază incipientă, între Eurojust și autoritățile judiciare și polițienești din statele membre, pe care acesta le asistă, este nespus de important. Poate merge de la rezolvarea de probleme practice și imediate într-un caz specific, până la analizarea în cadrul seminariilor, a învățămintelor de ordin tactic și strategic, rezultate din cazuistica sa. În general, Eurojust a înlesnit schimbul de informații prin intermediul a două instrumente predilecte: întâlnirile de coordonare și JIT (echipa comună de anchetă). Prin reunirea practicienilor și favorizarea schimbului de informații operative, Eurojust a contribuit la consolidarea relațiilor de lucru cu practicienii din statele membre și alte organizații UE.
Eurojust găzduiește Secretariatele EJN, JIT și al Rețelelor privind infracțiunile de genocid și facilitează interacțiunea dintre birourile naționale și rețele, în cadrul activității lor de bază.
Secretariatele utilizează resursele administrative ale Eurojust pentru a oferi servicii rețelelor. Eurojust sprijină, de asemenea, activitățile Forumului consultativ al procurorilor generali și directorilor parchetelor din statele membre ale Uniunii Europene (Forumul consultativ), consolidând dimensiunea judiciară a strategiei UE în materie de securitate internă.
Rețeaua experților naționali privind JIT a fost înființată în 2005, în scopul încurajării schimbului de informații și de bune practici între statele membre cu privire la JIT.
Secretariatul Rețelei este găzduit de Eurojust începând din anul 2011, ceea ce reprezintă o recunoaștere a necesităților de interacțiune și complementaritate între Rețea și Eurojust.
3.2.6 Drepturi procedurale
a. Drepturile inculpaților
Dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurii penale.Pentru a spori încrederea reciprocă între statele membre UE și pentru garantarea dretului la un proces echitabil, Directiva 2010/64UE a Parlamentului European și a Consiliului din data de 20 octombrie 2010 cu privire la dreptul de interpretare și de traducere în cadrul procedurilor penale, instituie reguli comune minime în materia serviciilor de traducere și interpretare în carul proceduri penale.Directiva instituie reguli minime comune pentru toate statele membre UE cu privire la dreptul de interpretare și dreptul de traducere în cadrul procedurilor penale, dar și în cadrul procedurilor pentru executarea unui mandat european de arestare.
Dreptul la informare în cadrul procedurii penale (informarea cu privire la drepturi și informațiile referitoare la acuzații).Directiva nr. 2012/13/UE a Consiliului și Parlamentului European din data de 22 mai 2012 cu privire la dreptul la informare în cadrul procedurilor penale este aplicată din momentul în care o persoană a fost infromată de autoritățile competente ale unui stat membru UE referitor la faptul că este acuzată ori suspectată de comiterea unei infracțiuni, și până la sfârșitul procedurilor. Conform prevederilor art. 3 , statele membre UE trebuie să se asigure că persoanele care sunt suspectate ori acuzate sunt informate imediat cu privire la cel puțin următoarele drepturi procedurale, pentru a se asigura posibilitarea unei exercitării efective a respectivelor drepturi:
Dreptul de a fi asistat de un reprezentant legal ori avocat
Orice fel de drept la consiliere juridică gratuită și cerințele pentru a obține o astfel de consiliere
Dreptul de a fi informat privitor la acuzarem potrivit art. 6
Dreptul la traducere și interpretare
Dreptul de a fi asistat de un avocat (consultanță și asistență juridică).Propunerea de directivă privitoare la dreptul de a fi asistat de un avocat are în vedere garantarea pe întregul teritoriu al UE a dreptului suspecților și persoanelor acuzate într-o cauză penală de a beneficia de serviciile de consiliere juridică oferite de un avocat, dar și de dreptul de a își informa rudele și familia cu privire la situația sa juridică. În cadrul oricărei proceduri penale, dreptul de a fi asistat de un avocat trebuie să fie garantat persoanelor următoare: persoanelor suspecte, persoanelor acuzate de săvârșirea unei infracțiuni sau persoanelor ce sunt vizate de un mandat european de arestare.
Dreptul de a fi prezent la proces. Deși art. 6 TUE nu se referă în mod specific la dreptul la audiere în prezența părților, se consideră că acesta este un element inerent al art. 6, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că acesta este un drept garantat.Dacă dreptul acuzatulului de fi prezent la audieri în cauzele penale este garantat, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, garantarea dreptului părților de a lua parte la audieri (ca obligație în sarcina statelor) este aplicabilă numai în cazul anumitor litigii civile, cum ar fi cele în care caracterul personal și modul de viață al părții sau părților sunt direct relevante pentru soluționarea litigiului, sau în care cauza presupune o evaluare a comportamentului părților.La dreptul de a fi prezent la audiere se poate renunța, atât în cauzele civile cât și în cele penale, însă această renunțare trebuie făcută de persoana în cauză, în mod liber, și într-o manieră lipsită de echivoc.
Garanțiile speciale pentru suspecții sau acuzații vulnerabili (acordate copiilor suspectați sau puși sub acuzare în cadrul procedurii penale).Parlamentul European și Consiliul au adoptat, de asemenea, Directiva privind procedura de azil și Directiva privind condițiile de primire. Prima dintre acestea îmbunătățește garanțiile prin care se protejează dreptul fundamental la azil, în special prin consolidarea dreptului de acces la procedura de azil în timp ce cea de a doua directivă include standarde îmbunătățite și mai clare prin care să se protejeze mai eficace dreptul fundamental la demnitate (în special în ceea ce privește solicitanții de azil vulnerabili), armonizează în continuare normele privind luarea în custodie publică, stabilind motive clare și restrictive privind aceasta, condițiile aferente luării în custodie publică și garanții pentru persoanele ținute în custodie publică.
Detenția provizorie. Detenția provizorie este prevăzută de Rec(2006)13 a Comitetului de Miniști al statelor membre ale Uniunii Europene. Potrivit Rec(2006)13, detenția provizorie constituie orice perioadă de detenție a unei persoane care este suspectă de săvârșirea unei infracțiuni ordonată anterior condamnării de o autoritate judiciară competentă. Aceasta include orice perioadă de detenție conformă cu prevederile referitoare la cooperarea judiciară internațională, conform modalităților specifice acestora.
Prezumția de nevinovăție. Cartea verde face referire la prezumția de nevinovăție și drepturile care decurg din aceasta. Această prezumție este un drept fundamental acordat, atât în dreptul internațional cât și în dreptul european, pentru orice persoană care a fost acuzată de o infracțiune, indiferent de ce tip de proceduri penale sunt implicate.
Drepturile victimelor
Drepturile victimelor criminalității (propunere). Propunerea de directivă cu privire la normele minime privind victimele criminalității are menirea de a garanta faptul că se ține cont de necesitățile specifice ale victimelor cu ocazia proceduriilor penale, indiferent de natura infracțiunii a cărei victimă au fost ori de locul săvârșiri acesteia în UE. Pentru garantarea drepturilor ce le revin, victimele trebuie să primească informații suficiente într-.o formă clară și concisă. Totodată, acestea trebuie să aibă acces la consiliere psihologică și să beneficieze de asistență practică.
Drepturile victimelor infracțiunilor. Datorită faptului că rolul victimelor în cadrul procedurilor penale este distinct de la un stat membru UE la altul, UE a adoptat o decizie cu privire la statutul victimelor în cadrul procedurilor penale pentru a stabili în acest fel aceleași norme pentru toate statele memebre UE.
Acest instrument juridic s-a adoptat pentru garantarea faptului că victimele au șansa de participare activă, exercitarea drepturilor ce li se cuvin și un tratament corect în cadrul procedurilor penale.
Despăgubirea victimelor infracționalității. Obiectivul Directivei nr. 2004/80/CE este acela de a stabili un sistem de cooperare în vederea facilitării acesului victimelor infracțiuniilor, la despăgubire, în anumite cazuri transfrontaliere. Acest sistem funcționează în baza unor mecanisme, în vigoare în statele memebre ale Uniunii Europene, de despăgubire a victimelor infracțiuniilor premediate comise prin violență pe respectivele teritorii. Victimele ar trebui să aibă dreptul la despăgubiri echitabile și corespunzătoare prejudiciilor suferite, idiferent de locul din UE unde s-a săvârșit fapta penală. Această directivă va contribui la acest lucru prin:Solicitarea care se adresează statelor membre cu privire la elaborarea de prevederi în cadrul legislației interne referitoare la un sistem de despăgubire pentru victimele infracționalității internaționale și europene comise cu violență pe teritoriul acestora. Instituirea unui sistem care să ușureze accesul la despăgubiri a victimelor în anumite cauze transfrontaliere.
Statutul victimelor în cadrul procedurii penale. Comisia Europenaă a propus o directivă care are în vedere garantarea că victimele infracționalității beneficiază de un grad de protecție similar, de acces la justiție și sprijin în toate statele membre UE. Această propunere va înlocui Decizia – cadru nr. 2001/220/JAI cu privire la statutul victimelor în cadrul proceduri penale și care face parte din ansamblul măsurilor menite a consolida drepturile victimelor.
Capitolul IV. Aspecte privind cetățenia europeană
4.1 Evoluția conceptului de cetățenie a Uniunii Europene
Prima reglementare cu privire la cetățenia Uniunii a fost introdusă de TUE (Tratatul de la Maastricht) în cadrul TCE (Partea a doua, în art. 17-22, TUE) care prevede expres că „se instituie o cetățenie a Uniunii” și continuând cu precizarea ,,este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care are cetățenia unui stat membru”.
Prin Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997, intrat în vigoare în 1999), ca o garanție a recunoașterii cetățeniei Uniunii, se reafirmă faptul că Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile libertății, ale respectului drepturilor și libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept, principii comune tuturor statelor membre; respectul drepturilor omului fiind o condiție a apartenenței unui stat la Uniune (art. 49 TUE). Aceste principii formează, în același timp, și Convenția europeană a drepturilor omului.
De asemenea, Tratatul de la Amsterdam prevede că Uniunea respectă atât drepturile fundamentale garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului, semnată la Roma în 1950, cât și cele rezultate din tradițiile constituționale comune ale statelor membre ca principii generale ale dreptului comunitar.
Ca o completare a drepturilor cetățenilor Uniunii prevăzute prin TUE, se recunoaște acestora, prin Tratatul de la Amsterdam, dreptul la informație. Astfel că orice cetățean european și orice persoană fizică sau juridică, având sediul într-un stat membru, are dreptul la accesul documentelor Parlamentului European, ale Consiliului Uniunii Europene, în limita rațiunilor de interes public sau privat (art. 21 alin 3 TCE).
În acest context de preocupări, între anul de semnare și intrare în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, respectiv, în anul 1998, Comisia Europeană înființează un serviciu de informare „Europe Direct” pentru a informa cetățenii cu privire la posibilitățile și drepturile ce le sunt conferite prin cetățenia europeană.
Prin Tratatul de la Amsterdam se instituie o garanție politică cu privire la respectarea de către statele membre a drepturilor fundamentale, instituind sancțiuni pentru nerespectarea acestor drepturi, astfel că, în cazul în care un stat membru al Uniunii Europene încalcă în mod grav și persistent principiile pe care se bazează Uniunea, Consiliul poate decide suspendarea anumitor drepturi care decurg din aplicarea prezentului Tratat (TUE modificat prin Tratatul de la Amsterdam) pentru statul membru în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru (art. 7 TUE).
În Preambulul TUE, modificat de Tratatul de la Amsterdam, se confirmă atașamentul statelor membre față de drepturile fundamentale sociale așa cum sunt ele definite în Carta Socială Europeană din 1961, revizuită în 1996, în Carta Comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989. Această Cartă este privită ca un instrument politic, al cărui scop este acela de a garanta anumite drepturi sociale, precum cele legate de piața muncii, formare profesională, oportunități egale. În statele membre ale Uniunii Europene sunt respectate drepturile fundamentale și valorile democratice așa cum sunt prevăzute atât în reglementările fundamentale interne (constituții), cât și în reglementările de drept internațional.
Angajamentul Uniunii față de drepturile fundamentale și valorile democratice consacrate în convențiile menționate anterior a fost reafirmat, în mod oficial, la 7 decembrie 2000, când a fost proclamată oficial Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene de către Parlamentul European, Consiliu și Comisia cu ocazia Conferinței Interguvernamentale (CIG) asupra Tratatului de la Nisa.
Carta a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg (cu o zi înainte de a fi semnat Tratatul de la Lisabona). Toate dispozițiile menționate anterior, de la intrarea lor în vigoare, au fost urmate de directive, în marea lor majoritate deja transpuse în sistemele juridice ale statelor membre, care au influențat semnificativ domenii importante ale vieții politice și juridice europene.
4.2 Cetățenia europeană: noțiune, trăsături, principii
Cetățenia este strâns legată de naționalitate și de stat, astfel încât o cetățenie europeană este un concept nou, o noțiune specială datorită caracterului său supranațional.
Cetățenia europeană reprezintă un concept complex, pentru că reunește elemente locale, naționale și supranaționale.
Simbolizează, la modul ideal, comuniunea de scopuri și de mijloace care există între popoarele statelor memebre ale Uniunii Europene și provine din ideea fondatoare a construcției europene – asigurarea păcii în Europa și atașamentului față de valorile comunitare, astfel încât națiunile să conviețiuască în virtutea unor regului și instituții comune pentru care și-au dat consimțământul liber.
Modalitatea de atingere a acestor scopuri este tocmai directa implicare a indivizilor în viața economică și politică a Uniunii Europene prin recunoașterea oficială a unor serii de drepturi de care aceștia se pot bucure, indiferent de cetățenia națională și indiferent de statul membru în care se află, cu singura obligație ca titularii să fie resortisanți ai unui stat membru al Uniunii Europene.
Cetățenia europeană se referă la statutul juridic al cetățenilor țărilor membre ale Uniunii Europene. Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastricht și dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranaționale. Mai exact, este stipula în art. 17 al „Tratatului de constituire al Comunității Europene„ ( fostul art. 8 al Tratatului de la Maastricht) că este cetățean al UniuniiEuropene orice persoană care beneficiază în prealabil de naționalitatea unuia din statele membre ale uniunii. Acest statut supranațional vine în completarea cetățeniei naționale prin exercitarea unui număr restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat membru decât propria țară.
Cetățenia europeană completează cetățenia națională și face posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățenilor Uniunii Europene pe teritoriul statului membru al Uniunii Europene în care locuiește.
Cetățenia europeană este reglementată de dreptul Uniunii Europene, în care care își găsește originea, în timp ce cetățenia națională este reglementată de dreptul național.
Cetățenia europeană dă un sens mai profund și mai real aparteneței la Uniunea Europeană. Din dispozițiile Tratatului asupra Uniunii Europene, rezultă, că mai întâi este necesar ca o persoană să dețină cetățenia unui stat membru al Uniunii Europene pentru a putea beneficia mai apoi de cetățenia Uniunii Europene.
Cetățenia europeană are la bază principiile comune ale statelor memebre, prevăzute în Tratatul de la Amsterdam și anume principiul libertății, principiul democrației, principiul respectării drepturilor omului și ale libertăților fundamentale și principiul statului de drept, decurgând din drepturile fundamentale ale omului și din drepturile acordate cetățeanului european.
Importanța cetățeniei este extrem de bine reflectată și în Tratatul ce instituie o Constituție pentru Europa, care este în proces de ratificare de către statele membre, care dezvoltă conceptul de cetățenie europeană.
4.3 Statutul juridic al cetățenului european
În legătură cu acest subiect a fost pusă adesea o anumită întrebare și anume accea dacă cetățenia europeană ( înțeleasă ca cetățenie a Uniunii Europene) poate să rămână ca o simplă prelungire a cetățeniilor naționale sau trebuie construită o nouă formă de identitate colectivă, bazată pe ideea de „drepturi – creanțe„ restectiv de drepturi garantate condiționat, în măsura în care s-au îndeplinit anumite cerințe prealabile ( ca de exemplu, anumite obligații sau drepturi). La fel ca în viziunea multidimensională a lui Marshall, adepții acestei forme noi de cetățenie au pus accentul pe latura socială, economică, politică și civică a statutului de cetățean.
În literatura de specialitate au existat diferite păreri care preconizau o astfel de abordare amintindu-ne că cetățenia europeană nu se reduce la statul juridic propriu-zis iar Europa nu va deveni o națiune extinsă la nivel continental.
Bazele construcției europene au fost puse deja, de exemplu prin cele patru libertăți fundamentale ale pieței comune ( libertatea de circulație a persoanelor, a capitalurilor, a bunurilor și serviciilor), dar și prin recunoașterea comună a drepturilor sociale ale angajaților și prin promovarea coeziunii sociale și a dezvoltării regionale.
Cele patru drepturi civile și politice introduse prin Tratatul de la Maastricht completează de fapt un ansamblu la baza căruia sunt politicile de solidaritate și politicile de acțiune comună, deja realizate în primele decenii ale construcției europene. Însă rezultatul acestor dezbateri nu este unul previzibil. Totuși este cert faptul că, atunci când se discută de cetățenia Uniunii Europene, se înțelege un statut supranațional acordat automat cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene.
Așadar rezultă că cetățenia Uniunii Europene este o calitate suplimentară. În completarea cetățeniei recunoscute de statul național. Această prelungire „europeană„ a naționalittății nu este însă reversibilă – cetățenii unei stat membru al Uniunii Europene nu pot obține automat cetățenia celorlalte țări membre.
Această limitare este stipulată clar de Curtea Constituțională a Danemarcei, de exemplu, care, a făcut următoarele precizări „ cetățenia Uniunii Europene este un concept politic și juridic completat diferit de sensul conceptului de cetățenie din Constituția Regatului Danemarcei și sistemul juridic danez.
Cetățenia Uniunii Europene nu conferă dreptul de cetățean al unui alt stat membru să obțină cetățenia daneză sau orice alte drepturi, obligații, privilegii sau avantaje inerente cetățeniei daneze„.
Statutul de cetățean al Uniunii Europene a fost introdus prin art. 8 al Tratatului de la Maastricht, sub forma a patru drepturi supranaționale garantate persoanelor care deja dețin naționalitatea unui din statele membre ale Uniunii Europene. Statutul se referă la:
Dreptul de mișcare liberă și rezidență în oricare dintre statele membre ale Uniunii Europene.
Dreptul de a alege și de a putea fi ales în Parlamentul European și la alegerile locale.
Dreptul la protecție diplomatică într-o țară terță, în care propria țară nu are reprezentanță consulară.
Dreptul de petiție la Parlamentul European și dreptul de a se adresa Ombudsman-ului (Avocatului Poporului).
De fapt aceste drepturi nu sunt efective decât în afara spațiului politic și juridic al propirului stat. Aceasta reprezentând o formă de „external citizenship„, superioară vechiului statut de „ muncitor străin„, introdus în anii 60 între țările comunitare ( ca de exemplu, statutul de „Gastarbeiter„ al muncitorilor italieni din Germania).
4.4 Drepturile și obligațiile cetățenilor europeni
Uniunea Europeană respectă drepturile omului astfel cum acestea sunt garantate de Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca și principii generale ale dreptului comunitar.
Dreptul la libertate și la siguranță .Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță
Respectarea vieții private și de familie. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.
Protecția datelor cu caracter personal. Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc. Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea acestora. Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente.
Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi.
Libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor. Dreptul la obiecție pe motive de conștiință este recunoscut în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestui drept.
Libertatea de exprimare și de informare. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.
Libertatea de întrunire și de asociere. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere la toate nivelurile și în special în domeniile politic, sindical și civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înființa împreună cu alte persoane sindicate și de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor sale. Partidele politice la nivelul Uniunii contribuie la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii.
Libertatea artelor și științelor. Artele și cercetarea științifică sunt libere. Libertatea universitară este respectată
Dreptul la educație. Orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formare profesională și formare continuă.
Libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă. Orice persoană are dreptul la muncăși dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber. Orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru. Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiții de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii.
Libertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.
Dreptul de proprietate. Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general. Proprietatea intelectuală este protejată.
Dreptul de azil. Dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 și de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților și în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumite în continuare „tratatele”).
Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare. Expulzările colective sunt interzise. Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.
4.5 Identitatea europeană: noțiune, caractere,principii
Istoria continentului European înregistra o dată cu încheierea celui de-al doilea Război Mondial un determinant punct de inflexiune. O lungă preistorie lua sfârșit. Înaintea Europei deschizându-se un nou orizont.
Procesul de edificare a unei noi Europe, unificate, paradoxal, nu se originează doar într-o evoluție a ideilor de federalizare sau de constituire, după modelul american, și nici într-o conștientizare a unor necesități de ordin instituțional care să răspundă unei etape istorice, calitativ diferite de cele anterioare.
În anul 1947, anunțarea Planului Marshall a putut limpezi apele. În primul rând pentru că a lansat o provocare europenilor înșiși, somați să întocmească un prim bilanț al nevoilor lor economice commune, iar în al doilea rând datorită refuzului Uniunii Sovietice și al statelor satellite Moscovei de a se asocial eforturilor presupuse de implementarea Planului Marshall arătând că restului continentului nu-I rămânea ca alternativă decât solidarizarea și replierea pe propriile forțe.
La un an după semnarea unei Convenții prin care era instituită Organizația Europeană de Cooperare Economică, la 12 iulie 1947 a avut loc o conferință de Cooperare Economică Europeană. Aurmat apoi momentul istoric al lansării Planului Schuman la 9 mai 1950, când prin vocea ministrului de externe, Franța propunea Republicii Federale Germania crearea unei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului, realizându-se astfel un prim pol al industriei grele vest-europene.
În pofida unor divergențe între statele care descopereau pas cu pas avantajele și exigențele cooperării, opțiunea europeană pentru integrare economic câștiga teren. La începutul anilor 50 construcția europeană s-a înălțat în primul rând pe ceea ce am numi pilon economic. În această etapă, identitatea europeană nu se dezice încă de ambivalența sa funciară, națională și continental. Europenii înșiși și statele europene își supralicitează condiția națională de câte ori au icazia în relațiile intra- europene dar mai ales în câmpul relațiilor extra-europene.
Noua conștiință identitară europeană a avut nevoie, pentru a se afirma, de o disociere de fantasmele trecutului, de abandonarea unei „eredități„ a idiosincraziilor și exclusivismelor naționaliste. Reconcilierea istorică franco-germană a reprezentat un astfel de efort de stingere de dușmănii secular și surmontare a antagonismelor ce constituiseră de-a lungul vremii sursa mai multor războaie.
Tendințele de modernizare au acționat ca factori de omogenizare în interiorul construcției europene. Existența unui spațiu economic extins, liberalizarea tot mai mare a pieței commune europene, instituirea unor reglementări valabile pentru statele membre ale comunității europene au reprezentat, contrar unor critic ice au alimentat procese de negociere ample și adesea îndelungate privind chestiunile de interes comun, liantul real al noi construcții europene.
Unul dintre cele mai importante moment din istoria identitară a Europei îl reprezintă semnarea Tratatului de la Maastricht. Tratatul semnat la 9 februarie 1992 de către 12 state membre ale Uniunii Europene la aceea dată, avea ca punct central înființarea unei Uniuni economice și monetare, introducerea unei monede unice europene, și pe această cale, consolidarea unui cadru propice noilor politici commune europene.
Cetățenia Uniunii reprezenta o altă problem la care făcea referire Tratatul, și care devenea o component cheie a identității europene în condițiile în care toate celelalte premise economice, sociale și politice erau întrunite pentru a se acredita cu adevărat o viziune integratoare asupra unității europene.Toate acestea reprezintă attribute definitorii ale unei noi identități europene.
Identitatea europeană nu reprezintă rezultanta unei epurări a diversități naționale, a unei abstrageri deliberate de tot ceea ce presupune stratificarea profundă a unei culture în timp, ea este marca unui spirit emergent, care s-a atașat acelui principiu ordonator, apt să răspundă actualelor imperative istorice.
Identitatea europeană nu este punctual terminus al unei metamorfoze, ci exigența însăși a unei înscrieri într-un alt process transformator care să facă din Europa o meta-națiune, fără ca aceasta să își piardă diversitatea inalienabilă pentru a câștiga unitatea.
4.6. Raportul cetățenie europeană – cetățenie națională
Cetățenia asigură, o relație socială, intermediată, cu ceilalți membri ai societății, în plan politic mai cu seamă. Într-un stat de drept calitatea de cetățean prevalează asupra tuturor celorlalte statusuri și roluri îndeplinite de un membru al societății.
Calitatea sa de cetățean este primordială și precumpănitoare deoarece principiul legitimității, insinuat în orice activitate sau instituție socială, funcționează ca o sursă de legitimare a identității sale civice.
În epoca modernă, aproape toate formele politice existente au la bază ideea delegării, sau ceea ce s-ar numi reprezentare. Instituțiile politice au drept scop organizarea reprezentării. Dar reprezentarea conține în sine și pericolul latent al contrazicerii principiului autonomiei individului care reprezintă unica sursă de legitimare a puterii.
De accea, atunci când se discută despre cetățenie se are în vedere nu o consacrare abstractă a unor drepturi ale individului cetățean, ci exercitarea lor.
Votul democratic nu este numai un act pragmatic, de alegere a reprezentanților cetățenilor – electori pentru diferite demnități politice ci el este și un ritual care consolidează de fiecare dată legătura dintre cetățean și ansamblul comunității politice naționale. Aceasta viziune, oarecum clasică, asupra cetățeniei este însă susceptibilă de a fi amendată dacă privim lucrurile din perspectiva noi construcții europene.
Dacă instituțiile cetățeniei s-au dezvoltat mai întotdeauna în cadrul național, practicile cetățeniei transcend acest cadru național. Cetățenia se poate exercita atât la nivel național cât și infra sau supranațional, așa cum este cazul cetățeniei Uniunii Europene.
În prezent, calitatea de cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene conferă și calitatea de cetățean european.
Altfel spus, orice persoană având naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene posedă și cetățenia acestuia din urmă. Această cetățenie este adăugată cetățeniei naționale și asigură un set de drepturi suplimetare.
Cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene beneficiază de drepturi politice chiar dacă au obținut drept de rezidență într-o altă țară ce aparține Uniunii Europene, dar acestea privesc doar viața politică locală. În ceea ce privește drepturile economice și sociale, acestea sunt acordate în întregul spațiu comunitar nu doar cetățenilor din statele Uniunii Europene, ci și străinilor legal instalați pe teritoriul acestora, dar cetățenia politică nu se deduce în mod automat din recunoașterea deținerii de către aceștia a drepturilor civile și politice.
Capitolul V. Lupta împotriva infracționalității
5.1 Lupta împotriva discriminării
A discrimina înseamnă a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații, atunci când nu există o distincție relevantă sau de a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite.
Principiul egalității impune ca dreptul să trateze egal persoane aflate în situații comparabile, respective dreptul să trateze diferit persoane aflate în situații diferite.
Statul încalcă principiul tratamentului egal atunci când pe parcursul elaborării legilor sau a aplicării acestora distinge între persoane care sunt în situații analoage, respectiv atunci când în procesul de elaborare a legilor sau a aplicării acestora nu ia în considerare diferențele efective între persoane.
Din definiții rezultă două forme ale discriminării:
discriminarea de jure sau formală: a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații atunci când nu există nicio distincție relevantă;
discriminarea de facto sau substanțială: a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite. În această ultimă formă, tratarea diferită a unor problem ce țin de inegalitate nu este numai permisă, ci chiar cerută.
Chiar dacă egalitatea de șanse constituie unul dintre principiile fundamentale ale democrațiilor moderne,aceasta nu înseamnă totuși egalitatea absolută. Aplicarea unui tratament diferențiat este indicat în cazul celor aflați într-o situație diferită, în măsura în care se prezintă diferența. Cu valoare de garanție, tratamentul diferențiat este permis doar atunci când poate fi justificat obiectiv și urmărește un scop legitim. În toate situațiile esențială este existența unei interdicții privind aplicarea abuzivă a tratamentului diferențiat.
UE trebuie să acționeze în limitele puterilor stabilite prin tratate. Principiul subsidiarității reglementează legalitatea exercitării competențelor: în cazurile în care domeniile nu sunt de competență exclusivă a UE (ex. când competența este împărțită cu statele membre) aceasta poate să acționeze numai dacă obiectivele acțiunii nu pot fi îndeplinite în mod suficient de către statele membre.
În scopul de a asigura uniformitatea legislației UE și interpretarea ei în mod uniform la nivelul instanțelor naționale, în cazurile de conflict, legislația UE este preeminentă legii naționale. Curtea Europeană de Justiție a susținut că UE constituie noua ordine juridică iar în acest scop, statele membre care beneficiază de această nouă ordine și-au limitat suveranitatea, iar instanțele de judecată naționale au obligația să aplice prevederile legislației UE, chiar dacă acest lucru presupune să refuze aplicarea legislației naționale cu care vine în conflict, în cazul în care această legislație națională a fost adoptată anterior sau ulterior normei din legislația UE.
Izvoarele (sursele) legislației UE pot fi împărțite în 3 categorii:
Surse primare: tratatele dintre statele membre și acordurile cu statele terțe.
Surse secundare: regulamente, directive, decizii, recomandări și opinii.
Alte surse: principiile generale ale legislației UE dezvoltate prin jurisprudență Curții Europene
de Justiție și „soft law” (ex. ghiduri și rezoluții).
Principiul egalității și interzicerea nediscriminării:
este un drept special;
exprimă un raport între 3 părți: persoana discriminată – persoana comparabilă – statul sau entitatea care face diferența nejustificată;
este un drept fundamental – autonom;
este o cerință procedurală – măsură a exercitării drepturilor fundamentale.
Principiul trebuie respectat în procedura de exercitare a oricărui drept;
Cele două forme ale discriminării sunt:
discriminarea de jure sau formală: a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații atunci când nu există nicio distincție relevantă;
discriminarea de facto sau substanțială: a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite.
În cadrul competenței comunității, principiul nediscriminării a fost aplicat, în mod general, de către CEJ și acolo unde a existat un tratament arbitrar și nejustificat între două persoane, în cadrul politicii de personal a instituțiilor comunitare.
Principiul nediscriminării este menționat în mod expres în Tratatul Comunității Europene (TCE) în diferitele contexte:
principiul nediscriminării pe bază de cetățenie sau, după caz, naționalitate exprimat în art. 12 și, în cadrul libertăților fundamentale, în art. 39, 43 și 49-50 ale TCE;
Pentru a determina scopul aplicării principiului prevăzut de art. 12 TCE, CEJ a oferit o interpretare extinsă drepturilor de care se bucură o persoană în cadrul Comunității. Astfel, numai în ceea ce privește libera circulație a serviciilor, Curtea a statuat în Cowan: când dreptul comunitar garantează unei persoane fizice libertatea de a se deplasa pe teritoriul altui stat membru, protecția în fața prejudiciului ce îl poate suferi în acel stat membru […] este un corolar al libertății de circulație. În consecință, interzicerea discriminării este aplicabilă celor ce primesc servicii, în înțelesul Tratatului, în ceea ce privește protejarea împotriva riscurilor unei tâlhării și dreptul de a obține compensații financiare prevăzute de legea națională, atunci când riscul se materializează.
nediscriminarea între producători și consumatori în domeniul agriculturii conform art. 34 alin. 2 TCE, prevederi speciale precum art. 90 prin care se interzice taxarea discriminatorie, nediscriminarea prin interzicerea comportamentului anti-concurențial;
Funcțiile pe care le îndeplinește în domeniul economic principiul egalității au fost exprimate sintetic de Avocatul General Tesauro: principiul egalității de tratament este fundamental nu numai pentru că stă la temelia sistemelor juridice contemporane, ci și pentru rațiuni speciale: legislația Comunității privește, în mod principal, activități și situații economice similare. Dacă în acest domeniu sunt elaborate reguli diferite pentru situații similare, rezultatul este reprezentat nu numai de inegalitatea în fața legii, ci și, în mod inevitabil, de distorsiunea concurenței, ceea ce încalcă filozofia fundamentală a Pieței comune.
nediscriminarea ca scop al Comunității și bază pentru acțiunile Comunității.
Politica socială a Comunității este prevăzută de art. 136-148 TCE (fostele art. 117-125), împreună cu prevederile privind coeziunea socială și economică, educație, cultură și sănătate publică. Articolul din tratat ce ne interesează este art. 141, deoarece această zonă a dreptului comunitar furnizează un bun exemplu al interacțiunii și dialogului, nu întotdeauna armonios, între CEJ și celelalte instituții comunitare.
Art.141 TCE (fostul art. 119) reprezintă sursa legislației comunitare privind egalitatea între bărbați și femei în domeniul muncii. Oricum, considerentele economice, mai mult decât cele sociale, au stat la baza introducerii art. 141 în TCE.
Principiul consacrat de art. 141 a fost menit să egalizeze costurile muncii în cadrul Comunității, pentru a evita distorsionarea prețurilor datorită diferențelor în costurile de producție.
Art. 141 prevede necesitatea aplicării principiului egalității remunerațiilor dintre forța de muncă masculină și cea feminină pentru aceeași muncă. Conceptul de remunerație este foarte larg, și se referă la orice avantaj, în bani sau sub orice altă formă, pe care angajatul îl primește pentru munca prestată, chiar și după data încetării contractului de muncă. Art. 141 are efect direct, vertical cât și orizontal, în sensul că dă naștere la drepturi și obligații atât între state și persoanele fizice, cât și între persoane fizice.
5.2 Lupta împotriva terorismului
Cazurile de terorism s-au redus, dar numărul întâlnirilor de coordonare a rămas constant. Eurojust a sprijinit un JIT creat în 2013. Aceste cazuri sunt înregistrate la Eurojust preponderent ca infracțiuni autonome (14 din 17 cazuri). Spania și Franța au deschis câte trei cazuri. Franța, cu cinci cazuri, și Germania, Spania, Polonia și Regatul Unit, fiecare cu câte patru cazuri, au fost statele membre cele mai solicitate.
La nivelul Consiliului, terorismul este considerat o infracțiune separată de crima organizată și, ca atare, nu este inclus în sfera ciclului de politici. Acesta rămâne o prioritate a Eurojust ca urmare a impactului pe care terorismul îl are asupra societății, și mai puțin a numărului de cazuri înregistrate.
De exemplu, o reuniune tactică privind activitatea teroristă a Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), cu titlul Combaterea terorismului PKK, a avut loc la sediul Eurojust la 31 ianuarie 2013 . Un subiect similar fusese discutat anterior în cursul unei reuniuni tactice organizate la sediul Eurojust la 29 martie 2007. Având în vedere numărul mare de anchete și proceduri penale împotriva PKK în desfășurare în 2013, la reuniune s-a discutat modul de combatere mai eficientă a terorismului PKK, participanții având ocazia de a-și împărtăși experiențele cu alți practicieni.
Alte întâlniri strategice și tactice privind terorismul au fost organizate la sediul Eurojust la 19 și 20 iunie. Întâlnirea strategică a fost intitulată „Decizia-cadru 2008/919/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008: valoare adăugată și impact” prin care Eurojust a sprijinit studiul de evaluare a cadrului juridic aplicabil combaterii terorismului în statele membre, Decizia-cadru a Consiliului 2008/919/JAI. În acest context, Eurojust a întocmit un raport referitor la procedurile judiciare finalizate în perioada 2010-2012 și infracțiunile enumerate la articolul 3 din decizia-cadru: provocarea publică, recrutarea, pregătirea,furtul calificat, șantajul și falsificarea documentelor administrative.
Pe baza unui chestionar și a rezultatelor întâlnirii tactice, a fost întocmit un raport
care tratează caracterul adecvat al cadrului juridic din statele membre, modul în care politicile în materie penală răspund acestui fenomen, utilizarea sancțiunilor administrative
și intensificarea schimbului de informații în contextual anchetelor și procedurilor de urmărire penală.
Eurojust a fost invitat la reuniunea Consiliului JAI din 5 decembrie 2013, în cadrul căreia tema Lupta împotriva terorismului: întoarcerea luptătorilor străini din perspectivă contrateroristă. Cazul Siriei a făcut obiectul discuțiilor. Eurojust a efectuat studii de fezabilitate privind posibila sa asociere cu două puncte focale din cadrul dosarelor de lucru pentru analiză (AWF) ale Europol în domeniul contraterorismului. Aceste studii au fost transmise la Europol în februarie 2013. Europol colectează încă răspunsurile statelor membre, acestea nefiind primite integral până la sfârșitul anului. Eurojust a publicat, din
nou, trei ediții ale TCM și a contribuit la volumul editat al seriei de documente de lucru a Centrului pentru dreptul relațiilor internaționale (Centre for the Law of External Relations working papers series).
5.3 Lupta împotriva criminalității organizate
5.3.1 Prevenirea criminalității
Grupurile mobile de criminalitate organizată sunt o categorie transversală ce pare a fi strâns legată de alte priorități în materie infracțională ale Eurojust, în special traficul de droguri, spălarea de bani și frauda. Numărul cazurilor a crescut, iar cel al întâlnirilor de
coordonare aproape s-a dublat.
Principalele state membre solicitante au fost Franța, România și Italia; Italia, Spania și Țările de Jos au fost statele membre cele mai solicitate.
Grupurile mobile de criminalitate organizată au reprezentat o prioritate a Consiliului în perioada 2011-2013, Eurojust contribuind activ la proiectul EMPACT în acest domeniu.
Obiectivele strategice pentru perioada 2011- 2013 au reflectat, în special, importanța intensificării procedurilor penale împotriva grupurilor mobile de criminalitate organizată, dar și a anchetelor financiare pentru capturarea și confiscarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni.
5.3.2 Traficul de arme
Proliferarea armelor de distrugere în masă, mai ales a armelor nucleare, biologice și chimice, dar și a vectorilor acestora reprezintă o amenințarea din ce în ce mai asiduă. Proliferarea armelor, împreună cu diseminarea tehnologiilor și a cunoștințelor cu folosință dublă, amplifică riscul ca astfel de arme să fie folosite de statele membre ale UE ori să se achiziționeze de grupuri teroriste, ce ar putea direct sau indirect, să amenințe UE, inclusive în interesele cele mai extinse ale acesteia.
În cadrul luptei împotriva traficului de arme, este nevoie ca UE să adopte o abordare multilateral și energică, cooperând cu SUA și ceilalți parteneri ai acestora. Controlul cu privire la exporturi și sprijinirea instituțiilor multilateral ce sunt responsabile cu asigurarea și verificarea respectării tratatelor se consider a fi fundamentale.
Pentru a se putea face față acestei amenințări trebuie să se ia în seamă trei elemente:
Importanța multilateralismului, astfel că sistemul tratatelor multilateral reprezintă baza juridică a tuturor eforturilor UE în material neproliferării;
Nevoia de a promova un mediu regional și internațional stabil. Uniunea Europeană va asigura aplicarea de acorduri regionale de securitate – atacînd cauzele ce determină proliferarea, dar și anumite procese regionale de control al armamentelor și dezarmării.
Cooperarea strânsă cu anumiți parteneri cheie, ca de pildă SUA, Japonia, Canada etc.
5.3.3 Criminalitatea informatică
Numărul cazurilor de criminalitate informatică a scăzut în anul 2013 comparativ cu 2012; cu toate acestea, a crescut atât numărul întâlnirilor de coordonare, cât și participarea la JIT. Jumătate din cazuri tratează infracțiuni implicând exclusiv criminalitatea informatică, în timp ce alte 11 cazuri sunt asociate cu infracțiunea de fraudă.
Apar opt cazuri de „imagini prezentând abuzuri asupra copiilor” și opt cazuri de phishing” (furt de date sensibile). Țările de Jos și Regatul Unit au fost principalele state membre solicitante; Regatul Unit, Germania și Țările de Jos au fost statele cele mai solicitate.
În ciclul de politici pentru perioada 2011-2013, criminalitatea informatică a fost considerată o prioritate a Consiliului, cu accent pe infracțiunile prin internet.
Prioritățile Consiliului pentru perioada 2014-2017 abordează criminalitatea informatică prin trei sub-priorități (exploatarea sexuală a minorilor, atacurile informatice și fraudele cu cardurile de plată), fiecăreia dintre acestea fiindu-i alocat propriul grup de experți și diferite întâlniri.
Criminalitatea informatică este un domeniu infracțional cu evoluție rapidă, ceea ce înseamnă că este esențial ca toate statele implicate în lupta împotriva ei să adopte în
comun o abordare integrată.
Eurojust asigură o platformă de cooperare și coordonare judiciară între anchetatori și procurori în cazurile de criminalitate informatică. Implicarea diferitelor autorități judiciare încă din primele etape ale anchetelor împotriva criminalității informatice este crucială pentru prevenirea obstacolelor juridice cauzate de legislațiile interne diferite. În astfel de cazuri, coordonarea anchetelor și colectarea (electronică) a probelor este esențială pentru reușita procedurilor de urmărire penală.
5.3.4 Spălarea banilor
Statisticile indică o creștere a cazurilor în acest domeniu infracțional. Spălarea de bani pare a fi o infracțiune cu ramificații largi, asociată majorității priorităților Eurojust în materie de infracționalitate, în special frauda, grupurile de criminalitate organizată, corupția și traficul de droguri, dar și una autonomă într-un număr semnificativ de cazuri (68). Principalele state solicitante au fost Suedia, Italia și Polonia, în timp ce statele membre cele mai solicitate au fost Spania, Italia și Germania.
Chiar dacă spălarea de bani nu este considerată o prioritate antiinfracțională în sine, în prioritățile Consiliului pentru perioada 2011-2013 sau în ciclul de politici al UE pentru perioada 2014-2017, este menționată, în mod expres, ca aspect de larg interes care trebuie avut în vedere în procesul de gestionare a priorităților în domeniul infracțional.
În cadrul activităților din domeniul spălării de bani, Eurojust a participat, de asemenea, la întâlnirea Grupului de lucru privind fluxurile financiare al Grupului de contact privind pirateria din largul coastelor Somaliei, în cursul căreia s-a discutat despre circuitul banilor și rolul unităților de informații financiare în cazurile de piraterie maritimă. Acest grup a fost înființat în 2009, ca urmare a unei rezoluții ONU pentru facilitarea discuțiilor și coordonării între state și organizații a acțiunilor de combatere a pirateriei în largul coastelor Somaliei.
5.3.5 Protecția mediului
În această categorie au fost incluse cazurile de infracțiuni de mediu și de trafic ilicit de specii de animale pe cale de dispariție, acestea având un caracter similar. Cazurile au fost înregistrate de Bulgaria, Ungaria, Țările de Jos, Portugalia, Suedia și Slovenia.
Aceasta are adeseori o dimensiune transfrontalieră, poate fi gravă și organizată, dar, în pofida creșterii importanței sale în Uniunea Europeană, statisticile arată că, de cele mai multe ori, cazurile de infracțiuni de mediu nu sunt încheiate prin punere sub urmărire penală sau condamnări în statele membre.
În primăvara 2013, Eurojust a lansat un proiect strategic privind infracționalitatea împotriva mediului. Acesta va evalua starea cooperării judiciare și nevoile practicienilor
în domeniul specific al infracționalității împotriva mediului, va identifica obstacolele din calea urmăririi infracțiunilor de mediu și va identifica bune practici și soluții de creștere a eficienței instrumentelor juridice existente. Proiectul strategic a inclus un chestionar privind obstacolele în calea urmăririi infracțiunilor împotriva mediului, în special traficul ilicit de deșeuri și de specii pe cale de dispariție, care a fost transmis statelor membre, Statelor Unite ale Americii și Norvegiei. Cele 27 de răspunsuri primite au permis efectuarea unei analize detaliate a evoluțiilor înregistrate în întreaga Europă.
5.3.6 Criminalitatea economică și financiară
Cazurile de fraudă au cunoscut, de asemenea, o creștere semnificativă (17,5%) comparativ cu 2012; creșterea este totodată calitativă, având în vedere întâlnirile de coordonare și participarea la JIT-uri.
Frauda apare predominant ca infracțiune individuală (314 cazuri) și drept categorie nespecificată („alte tipuri de fraudă” – 173 de cazuri); a fost clasificată ca înșelăciune în 124 de cazuri și ca fraudă cu TVA în alte 89; asocierea cu spălarea de bani a fost raportată în 59 de cazuri, iar în 45 de cazuri a avut loc implicarea unei organizații infracționale.
Republica Cehă, Portugalia și Ungaria au fost cele mai importante state membre solicitante, în timp ce Regatul Unit, Germania și Spania au fost statele membre cele mai solicitate.
Frauda nu a fost definită ca prioritate a Consiliului în perioada 2011-2013, dar este una dintre amenințările infracționale incluse în SOCTA.
În perioada 2014-2017, fraudele cu produse accizabile și MTIC au fost incluse între prioritățile antiinfracționale ale Consiliului. Acestea sunt incluse în aceeași prioritate,
dar au fost dezvoltate ca subpriorități independente, cu grupuri proprii și specifice de experți și întâlniri separate. Eurojust a participat atât la întâlnirile MASP din luna iulie, cât și la reuniunile de redactare a OLAP din octombrie pentru respectivele subpriorități.
5.4 Lupta împotriva traficului de persoane
UE tratează acest tip de infracțiune în mod individual, chiar dacă este asociată, într-un număr de 21 de cazuri, cu grupuri de criminalitate organizată.
Exploatarea sexuală reprezintă cea mai mare parte a infracțiunilor de trafic de persoane din cazurile Eurojust. Ca și în cazul traficului de droguri și imigrației ilegale, sprijinul Eurojust pentru JIT a crescut în mod semnificativ și în acest domeniu, concomitent cu numărul de cazuri. Majoritatea cazurilor au fost deschise de România și Regatul Unit (32), în timp ce Bulgaria, Germania, România, Italia și Spania au fost țările cele mai solicitate.
Traficul de persoane a fost un domeniu prioritar al Consiliului în perioada 2011-2013. Eurojust a fost implicat în mai multe activități privind această infracțiune.
Traficul de persoane a fost considerat una dintre prioritățile Consiliului în perioada 2014-2017. Eurojust a participat în mod activ la întâlnirea MASP privind traficul de persoane și la reuniunea din noiembrie de elaborare a OAP pentru 2014.
5.5 Lupta împotriva traficului de droguri
Majoritatea cazurilor de trafic de droguri (184) privesc exclusiv această infracțiune, chiar dacă traficul de droguri este asociat cu infracționalitatea organizată în 47 de cazuri și cu spălarea de bani în alte 17. Suedia, Franța și Italia au fost principalii solicitanți, în timp ce Spania, Țările de Jos și Germania au fost statele membre cel mai frecvent solicitate pentru cooperare în cazuri de traffic de droguri.
Cocaina este, de departe, cea mai frecventă substanță ilegală care face obiectul anchetelor (113) urmată de canabis (62). Deși, în termeni cantitativi, numărul de cazuri din acest domeniu a scăzut, implicarea Eurojust a crescut din punct de vedere calitativ, numărul întâlnirilor de coordonare rămânând stabil, iar cel al JIT-urilor dublându-se.
Traficul de droguri este abordat în moduri diferite în prioritățile Consiliului privind combaterea criminalității organizate în perioada 2011-2013.
În timp ce lupta împotriva traficului de droguri sintetice este o prioritate în sine, alte tipuri de droguri sunt incluse în obiective mai generale, precum grupurile de criminalitate organizată din Africa de Vest și Balcanii de Vest sau traficul de produse ilegale în containere.
În ceea ce privește ciclul de politici ale UE pentru perioada 2014-2017, prioritățile Consiliului includ obiective specifice legate de traficul de droguri sintetice, cocaină și heroină. În luna iunie 2013 , Eurojust a participat la două întâlniri MASP privind, în primul caz, drogurile sintetice, și, în al doilea caz, cocaina și heroina. Participarea Eurojust a oferit asigurări privind includerea cooperării judiciare între obiectivele strategice pentru următorii patru ani.
La cererea Biroului Organizației Națiunilor Unite pentru combaterea drogurilor și a criminalității (UNODC), Eurojust a oferit asistență pentru examinarea la nivel înalt a implementării Declarației politice și a Planului de acțiune privind cooperarea internațională în direcția unei strategii integrate de combatere a problemei drogurilor la nivel mondial prin furnizarea de material privind proiectul și seminarul strategic Eurojust privind
traficul de droguri și JIT, precum și date statistice referitoare la cazurile Eurojust.
Capitolul VI. Justiție, libertate și securitate: extinderea
În măsura în care este necesar pentru a facilita recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, precum și cooperarea polițienească și judiciară în materie penală cu dimensiune transfrontalieră, Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili norme minime.
Aceste norme iau în considerare diferențele existente între tradițiile juridice și sistemele de drept ale statelor membre și se referă la: admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre, drepturile persoanelor în procedura penală, drepturile victimelor criminalității, alte evenimente speciale ale procedurii penale pe care Consiliul le-a identificat în prealabil printro decizie.
Trebuie remarcat faptul că, suntem 27 de state membre ale Uniunii Europene, 27 de protagoniști așezați pe o imensă scenă, cu apartenență la religii, cultură și tradiții diferite. Diferența ne conferă unitate, diferența alimentează puternic spiritul de unitate europeană. Nu suntem 27 de sisteme de drept pentru că aparținem, fiecare, unui subsistem al marelui drept european: dreptul continental (romano-germanic, cu subsistemele lui: francez, german, scandinav) și dreptul insular (anglo-saxon).
Din acest punct de vedere autoritățile statelor membre se vor confrunta cu o serie de probleme procedurale, spre exemplu transmiterea hotărârilor judecătorești, a certificatului menționat în anexa actului normativ european, ordinului de expulzare, ș.a., precum și a recunoașterii dublei incriminări. În acest sens se impune o cunoaștere mai aprofundată a dreptului statelor membre și o colaborare instituțională mai eficientă.
Apropierea normelor de drept penal material este un alt element pe care îl regăsim în noul document european, și în acest sens textul art.83 TFUE (ex.art.31 TUE) arată că, Parlamentul și Consiliul pot stabili norme cu privire la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domenii ale criminalității de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor infracțiuni ori din nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună.
Această diversitate terminologică și lipsa unor definiții comune a infracțiunilor, precum și a sancțiunilor, respectiv a celorlalți termeni juridici specifici, reprezintă un impediment în realizarea cooperării judiciare în materie penală și polițienească. Cu toate acestea, se remarcă totuși o definire unitară a unor termeni, și în acest sens sunt enumerate domeniile criminalității, astfel: terorismul, traficul de persoane și exploatarea sexuală a femeilor și a copiilor, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit de arme, spălarea banilor, corupția, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică și criminalitatea organizată.
În funcție de evoluția criminalității, Consiliul poate adopta o decizie care să identifice și alte domenii ale criminalității care îndeplinesc criteriile sus amintite.
Tratatul de la Lisabona consacră două hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în materie (C176/03 Comisia/Consiliul și C440/05 Comisia/Consiliul), anume stabilirea prin directive a normelor minime referitoare la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor, în situația în care apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în materie penală se dovedește indispensabilă pentru a asigura punerea în aplicare eficientă a unei politici a Uniunii Europene într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri de armonizare.
Trebuie elucidată în acest sens problematica apropierii infracțiunilor penale, și în acest sens precizăm că:
apropierea legislațiilor penale nu constă într-o adoptare a unei legislații penale comune pe care judecătorii din diferite țări ar putea să o aplice direct. Fiecare stat membru păstrează propriul său cod penal, însă acesta trebuie armonizat cu dreptul Uniunii Europene, astfel că, apropierea în materie practicată în cadrul Uniunii reduce deosebirile între diferitele legislații penale, și nu elimină aceste diferențe.
tehnica utilizată constă într-o apropiere a legislației și nu într-o unificare a dreptului penal. Statele membre se obligă să incrimineze cel puțin anumite practici, însă sunt libere să incrimineze oricare altele.
Apropierea nu merge niciodată până la definiție care, după caz, ar impune și statelor să dezincrimineze o practică. Decizia de apropiere a codurilor a reprezentat dintotdeauna un obiectiv politic.
Din acest punct de vedere apropierea normelor în materie penală este posibilă în măsura în care acest lucru este necesar pentru facilitarea recunoașterii reciproce a deciziilor și hotărârilor judecătorești, precum și a cooperării polițienești și judiciare în materie transfrontalieră, cu atât mai mult cu cât în acest moment ne confruntăm cu o serie de infracțiuni care lezează interesele Uniunii Europene, falsificarea monedei euro, fraudele
împotriva intereselor financiare ale Uniunii, contrabanda cu bunuri, traficul de persoane,
prejudicierea mediului înconjurător, ș.a. În acest sens se impune elaborarea unui set de
norme juridice în materie penală, comune la nivelul Uniunii Europene, astfel încât să nu
mai creeze diferențe legislative care să favorizeze săvârșirea unor infracțiuni în anumite state cu o legislație penală mai favorabilă.
Tratatul de la Lisabona reglementează în art.85 TFUE (ex.art.31 alin.2 TUE), într-un mod mai elaborate aspecte privind Eurojust.
În perspectivă instituția va avea atribuții în ceea ce privește:
începerea de cercetări penale, precum și propunerea de începerea urmăririi penale efectuate de autoritățile naționale competente, în special cele referitoare la infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii;
coordonarea cercetărilor și a urmăririlor penale pentru infracțiunile mai sus menționate;
consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin soluționarea conflictelor de competență și prin strânsă cooperare cu Rețeaua Judiciară Europeană.
Cooperarea judiciară prin intermediul Eurojust produce o serie de efecte, astfel:
contribuie la o mai bună coordonare între autoritățile naționale ale statelor membre, însărcinate cu activitatea de urmărire penală;
sprijină anchetele ce privesc cazurile de criminalitate transfrontalieră gravă, ținând seama și de activitatea efectuată de Europol;
facilitează cooperarea între Eurojust și rețeaua judiciară europeană, în special în scopul de a înlesni executarea comisiilor rogatorii și punerea în aplicare a cererilor de extrădare.
Textul tratatului face pentru prima dată referire la introducerea Eurojust în jurisdicția Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce extinde și consolidează pe de o parte competențele autorității judecătorești a Uniunii Europene, iar pe de altă parte creează un control al legalității activității acestei instituții a Uniunii Europene.
Alături de această instituție, Tratatul de la Lisabona introduce printr-un articol nou, art.86 TFUE instituția Parchetului european. Scopul instituirii sale este de combatere a infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. În acest sens, instituția are competența de a cerceta, de a urmări și de a trimite în judecată, după caz, în colaborare
cu Europol, autorii și coautorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale
Uniunii Europene.
Deși textul Tratatului nu definește noțiunea de infracțiune care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, suntem de părere că, acestea fac referire la faptele săvârșite de cetățenii statelor membre care își desfășoară activitatea în cadrul organizațiilor ce au ca obiect de activitate fondurile structurale, respective scrierea de proiecte cu finanțare europeană, intermedierea în vederea atragerii de fonduri structurale, beneficiarii unor astfel de proiecte finanțate din bugetul Uniunii Europene.
De asemenea, trebuie să precizăm că, Parchetul european în temeiul competențelor atribuie de Tratat exercită în fața instanțelor competente ale statelor membre acțiunea publică în legătură cu aceste infracțiuni, prin urmare autoritățile statelor membre vor continua judecarea dosarelor ce se vor afla pe masa Parchetului european, nu autoritatea judecătorească a Uniunii Europene.
Apreciem că, este dificil de realizat o urmărire penală și o judecată penală la nivel european, și acest lucru este justificat de problema suveranității naționale a statelor membre ale Uniunii Europene, având în vedere faptul că actele oficiale, atât cele de acuzare, cât și cele de executare sunt conforme cu procedurile judiciare din statele membre.
Concluzii
Tratatul de Reformă semnat la Lisabona de cele 27 de state membre ale Uniunii Europene reglementează domeniul cooperării judiciare în materie penală dintro altă perspectivă, realistă și pragmatică, în concordanță cu evoluția societății în ansamblu.
Asigurarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție în Uniunea Europeană impune, în primul rând perfecționarea cooperării judiciare în materie penală între statele membre, prin respectarea drepturilor fundamentale, precum și a diferitelor sisteme și tradiții juridice ale statelor membre.
În acest sens, Uniunea dezvoltă politici comune în materie de imigrație și control al frontierelor exterioare, va adopta măsuri pentru prevenirea criminalității de mare amploare, exercită coordonarea și cooperarea între autoritățile polițienești și judiciare competente. Uniunea Europeană, spațiu de justiție presupune recunoașterea mutuală a deciziilor jurisdicționale, apropierea legislațiilor și garantarea accesului la justiție.
Noul document European reglementează în art.82 TFUE (ex.art.31 TUE) recunoașterea reciprocă, cooperarea judiciară și procedura penală. Astfel, încă din primul alineat se evidențiază principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, principiu ce stă la baza cooperării judiciare în materie penală.
Textul tratatului precizează că, Parlamentul European și Consiliul, hotărând conform procedurii legislative ordinare, adoptă în domeniul cooperării măsuri privind:
instituirea unor norme și procedure care să asigure recunoașterea, în întreaga Uniune, a tuturor categoriilor de hotărâri judecătorești și decizii judiciare;
prevenirea și soluționarea conflictelor de competență între statele membre;
sprijinirea formării profesionale a magistraților și a personalului din justiție;
facilitarea cooperării dintre autoritățile judiciare sau echivalente ale statelor membre în materie de urmărire penală și executare a deciziilor.
Construcția unui sistem de justiție penală europeană presupune: armonizarea dispozițiilor de drept penal prin raportare în special la obiectul incriminării și la sancțiunile penale aplicabile, adică crearea unui drept penal european de pe o bază comună de valori protejate, crearea unei structuri judiciare și polițienești europene, recunoașterea mutuală a deciziilor judiciare în materie penală.
În concluzie, Uniunea Europeană trebuie să asigure cetățenilor săi un înalt nivel de siguranță într-un spațiu de libertate, securitate și justiție, prin dezvoltarea acțiunii comune între statele membre în domeniul cooperării judiciare în materie penală și prin consolidarea instituțiilor înființate prin Tratatul de Reformă de la Lisabona.
Bibliografie
Literatură de specialitate:
Vlăsceanu, Legea nr. 302/2004. Jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2010
Anamaria Groza, Uniunea Europeană: drept instituțional, Ed. C.H.Beck, București, 2008
Andreșan Gheorghiu B., Tratatelele Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, București, 2010
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Bîrzea Cezar, Cetățenia europeană, Ed. Politeia – SNSPA, București, 2005
Boroi Al, Rusu I., Cooperarea judiciară în materie penală., Ed. C.H.Beck, București, 2008
Basnard, The Economic Objectives of Article 119, în Sex Equality Law in the European Union, 321, Tamara K. Hervey and David I’Keefe eds., 1996.
Casian, A.M. Vlasceanu, Drept social european, Ed. C.h.Beck, București, 2012
Docksey, Sex Discrimination, în European Union Law Anthology, 360, 361, Karen V. Kole and Anthony D’Amato eds., 1998.
Cristi V. Dănilet, Citarea învinuitului/inculpatului care locuiește în străinătate, Revista Dreptul nr. 3/2003
Crișu, Anastasiu, (coord.), Cooperarea judiciară internațională în materie penală. Aspecte teoretice și practice,Ed. Universității din București, 2011
Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2010
Diaconu I. ,Drepturile Omului, Institutul Roman pentru Drepturilre Omului, Bucuresti, 1993
Diaconu I., Tratat de drept internațional public, Ed. Lumina Lex, 2002
Dominique Schnapper, Christian Bachelier, Ce este cetățenia?, Ed.Polirom , Iași, 2001
Dragomir E., Niță D., Cooperarea judiciară în materie penală, Ed. Nomina Lex, București, 2009
Dragoș Al. Sitaru, Drept intenațional privat. Partea generală. Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2013
Dragoș Călin, Cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în Uniunea Europeană, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Dragoș D.C, Uniunea Europeană.Instituții, Mecanisme., Ed. ALL Beck , București, 2005
Eduard Dragomir, Dan Niță, Cetățenia europeană, Ed. Nomina Lex, București, 2010
Fl. Răzvan Radu, Cooperare judiciară internațională și europeană în materie penală, Ed. C.h.Beck, București, 2008
Fuerea A., Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Gautron J.C., Droit européen, 10 édition, Editure Dalloz, Paris, 2003
Gilbert Gorning, Ioana E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, București, 2010
Gilbert Gorning, Ioana E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, București, 2010
Guillaume Courty, Guillaume Devin, Construcția europeană, Ed. Coresi, București 2003
Ioana Cristina Morar, Mandatul european de arestare. Context european și intern , Revista „Curierul Judiciar nr.4/2005
Ioana N.Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, București, 2012
Isaac Gui, Blanquet Marc, Drept comunitar general, Ed. Dalloz, Paris, 2001
Ispas G.L, Uniunea Europeană. Evoluție.Mecanisme.Instituții, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Legea nr. 236/1998, publicată în Monitorul Oficial, nr. 492 din 21 decembrie 1998.
Legea nr. 368/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 913 din 7 octombrie 2004
Leontin Coraș, Recunoașterea și executarea hotărârilor penale străine și executarea hotărârilor penale române în străinătate, prin dispozițiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, Revista Dreptul nr. 2/2005
Manolache O., Tratat de drept comunitar, ediția a V-a, Ed. CH Beck, București, 2006
Marin Voicu, Introducere în dreptul European, Ed. Universul Juridic, București, 2007
Mazălu I., Apropierea legislațiilor penale ale statelor din Uniunea Europeană, Buletin
Mihaela A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Mihaela Vrabie, Cetățenie și drepturi europene, Ed. Tritonic, București, 2007, p. 16
Mihail Constantin Eremia, Fundamentele Dreptului, note de curs, București 2003
Milca Mihai, Identitate românească și europeană, Ed.Ager, București 2005
N. Neagu, Cooperarea judiciară internațională în materie penală., Ed. Universul Juridic, București, 2012
N. Voiculescu, Dreptul social european, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Nicolae Lupulescu, Asistența juridică internațională în materie penală, Revista Drept Penal nr.4/2005
Nicolae Voiculescu, Drept și instituții sociale internaționale, Ed. Pan-Publishing House, 2014
Roxana M. Popescu, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Roxana Munteanu, Drept european, Ed. Oscar Print, București, 1996
Rusu I., Rusu M.I., Observații critice referitoare la aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești care impugn pedepse sau măsuri privative de libertate, în scopul executării lor într-un stat membru al Uniunii Europene, Revista Dreptul, nr.2/2010
Simina Elena Tănăsescu, Principiul egalității în dreptul românesc, Ed. All Beck, București , 1999
Sinay Cytermann A., La cooperation judiciaire en Europe, în Union Européenne,integration et coopération, Ed. PUF, 1995
St. Scăunaș, Uniunea Europeană: construcție, reformă, instituții, drept, Ed. C.H.Beck, București, 2008
T.C. Chiriță, Libera circulație a forței de muncă în Uniunea Europeană. Perspectivele României. Teză de doctorat., Universitatea din București, Facultatea de drept
T.H.Marshal, Cetățenia și clasa socială. Ed. Universității Cambridge, 1950
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene – 7 februarie 1992, în vol. Construcția europeană. Trecut, prezent,viitor, Ed. Trei București 1998
Udroiu M., Predescu O., Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal roman, Ed. CH Beck, București,2008, p. 48
V.Nistor, Drept social european, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați, 2004
Voicu C., Activitatea de cooperare judiciară în materie penală și cooperarea polițienească în reglementarea Tratatului de la Lisabona, Revista de investigare a criminalității, nr.1/2008, Ed. Sitech,Craiova, 2008
Legislație:
Carta Socială Europeană a fost semnată în cadrul Consiliului European în Italia, la Torino, la data de 18.10.1961; a intrat în vigoare la 26.02.1965; a fost revizuită, la Strasboutg, la data de 03.05.1996. A fost ratificată de România prin Legea nr. 74 din 03.05.1999 (M. O. 193 din 04.05.1999).
Cartea verde a Comisiei din 26 aprilie 2006 privind prezumția de nevinovăție [COM (2006) 174 final – Nepublicată în Jurnalul Oficial].
Convenția din 29 mai 2000
Convenția europeană privind cetățenia (adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg la data de 06.11.1997, intrată în vigoare la 01.03.2000), ratificată de România (prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of. partea a I, nr. 490/9.07.2002), nu definește cetățenia, dar o explică, arătând că cetățenia înseamnă legătura juridică dintre o persoană și un stat, și nu indică originea etnică a persoanei.
Decizia– cadru nr. 2002/584/JAI a Consilului Uniunii Europene
Decizia-cadru a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale
Directiva 2004/38/CE privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene și membrii familiilor, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE; Directiva 93/109/EC (6 decembrie 1993) privind detalii legate de exercitarea dreptului de vot și a dreptului de a candida în alegerile Parlamentului european pentru cetățenii Uniunii Europene ce au rezidența în alt stat decât cel a cărui naționalitate o au.
Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013
Directiva Consiliului 2005/85/CE din 1 decembrie 2005
Eurojust – Raportul annual pe anul 2013, pp. 13 – 18
http://europa.eu
http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/fight_against_terrorism/l33174_ro.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/judicial_cooperation_in_criminal_matters/l33202_ro.htm
http://www.europarl.europa.eu/
Propunere de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității [COM(2011) 275 final – Nepublicată în Jurnalul Oficial].
Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de stabilire a unor norme minime cu privire la drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității [COM(2011) 275 final – Nepublicată în Jurnalul Oficial].
Bibliografie
Literatură de specialitate:
Vlăsceanu, Legea nr. 302/2004. Jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2010
Anamaria Groza, Uniunea Europeană: drept instituțional, Ed. C.H.Beck, București, 2008
Andreșan Gheorghiu B., Tratatelele Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, București, 2010
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Bîrzea Cezar, Cetățenia europeană, Ed. Politeia – SNSPA, București, 2005
Boroi Al, Rusu I., Cooperarea judiciară în materie penală., Ed. C.H.Beck, București, 2008
Basnard, The Economic Objectives of Article 119, în Sex Equality Law in the European Union, 321, Tamara K. Hervey and David I’Keefe eds., 1996.
Casian, A.M. Vlasceanu, Drept social european, Ed. C.h.Beck, București, 2012
Docksey, Sex Discrimination, în European Union Law Anthology, 360, 361, Karen V. Kole and Anthony D’Amato eds., 1998.
Cristi V. Dănilet, Citarea învinuitului/inculpatului care locuiește în străinătate, Revista Dreptul nr. 3/2003
Crișu, Anastasiu, (coord.), Cooperarea judiciară internațională în materie penală. Aspecte teoretice și practice,Ed. Universității din București, 2011
Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2010
Diaconu I. ,Drepturile Omului, Institutul Roman pentru Drepturilre Omului, Bucuresti, 1993
Diaconu I., Tratat de drept internațional public, Ed. Lumina Lex, 2002
Dominique Schnapper, Christian Bachelier, Ce este cetățenia?, Ed.Polirom , Iași, 2001
Dragomir E., Niță D., Cooperarea judiciară în materie penală, Ed. Nomina Lex, București, 2009
Dragoș Al. Sitaru, Drept intenațional privat. Partea generală. Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2013
Dragoș Călin, Cooperarea judiciară în materie civilă și comercială în Uniunea Europeană, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Dragoș D.C, Uniunea Europeană.Instituții, Mecanisme., Ed. ALL Beck , București, 2005
Eduard Dragomir, Dan Niță, Cetățenia europeană, Ed. Nomina Lex, București, 2010
Fl. Răzvan Radu, Cooperare judiciară internațională și europeană în materie penală, Ed. C.h.Beck, București, 2008
Fuerea A., Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Gautron J.C., Droit européen, 10 édition, Editure Dalloz, Paris, 2003
Gilbert Gorning, Ioana E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, București, 2010
Gilbert Gorning, Ioana E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, București, 2010
Guillaume Courty, Guillaume Devin, Construcția europeană, Ed. Coresi, București 2003
Ioana Cristina Morar, Mandatul european de arestare. Context european și intern , Revista „Curierul Judiciar nr.4/2005
Ioana N.Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, București, 2012
Isaac Gui, Blanquet Marc, Drept comunitar general, Ed. Dalloz, Paris, 2001
Ispas G.L, Uniunea Europeană. Evoluție.Mecanisme.Instituții, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Legea nr. 236/1998, publicată în Monitorul Oficial, nr. 492 din 21 decembrie 1998.
Legea nr. 368/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 913 din 7 octombrie 2004
Leontin Coraș, Recunoașterea și executarea hotărârilor penale străine și executarea hotărârilor penale române în străinătate, prin dispozițiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, Revista Dreptul nr. 2/2005
Manolache O., Tratat de drept comunitar, ediția a V-a, Ed. CH Beck, București, 2006
Marin Voicu, Introducere în dreptul European, Ed. Universul Juridic, București, 2007
Mazălu I., Apropierea legislațiilor penale ale statelor din Uniunea Europeană, Buletin
Mihaela A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Mihaela Vrabie, Cetățenie și drepturi europene, Ed. Tritonic, București, 2007, p. 16
Mihail Constantin Eremia, Fundamentele Dreptului, note de curs, București 2003
Milca Mihai, Identitate românească și europeană, Ed.Ager, București 2005
N. Neagu, Cooperarea judiciară internațională în materie penală., Ed. Universul Juridic, București, 2012
N. Voiculescu, Dreptul social european, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Nicolae Lupulescu, Asistența juridică internațională în materie penală, Revista Drept Penal nr.4/2005
Nicolae Voiculescu, Drept și instituții sociale internaționale, Ed. Pan-Publishing House, 2014
Roxana M. Popescu, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Roxana Munteanu, Drept european, Ed. Oscar Print, București, 1996
Rusu I., Rusu M.I., Observații critice referitoare la aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești care impugn pedepse sau măsuri privative de libertate, în scopul executării lor într-un stat membru al Uniunii Europene, Revista Dreptul, nr.2/2010
Simina Elena Tănăsescu, Principiul egalității în dreptul românesc, Ed. All Beck, București , 1999
Sinay Cytermann A., La cooperation judiciaire en Europe, în Union Européenne,integration et coopération, Ed. PUF, 1995
St. Scăunaș, Uniunea Europeană: construcție, reformă, instituții, drept, Ed. C.H.Beck, București, 2008
T.C. Chiriță, Libera circulație a forței de muncă în Uniunea Europeană. Perspectivele României. Teză de doctorat., Universitatea din București, Facultatea de drept
T.H.Marshal, Cetățenia și clasa socială. Ed. Universității Cambridge, 1950
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene – 7 februarie 1992, în vol. Construcția europeană. Trecut, prezent,viitor, Ed. Trei București 1998
Udroiu M., Predescu O., Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal roman, Ed. CH Beck, București,2008, p. 48
V.Nistor, Drept social european, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați, 2004
Voicu C., Activitatea de cooperare judiciară în materie penală și cooperarea polițienească în reglementarea Tratatului de la Lisabona, Revista de investigare a criminalității, nr.1/2008, Ed. Sitech,Craiova, 2008
Legislație:
Carta Socială Europeană a fost semnată în cadrul Consiliului European în Italia, la Torino, la data de 18.10.1961; a intrat în vigoare la 26.02.1965; a fost revizuită, la Strasboutg, la data de 03.05.1996. A fost ratificată de România prin Legea nr. 74 din 03.05.1999 (M. O. 193 din 04.05.1999).
Cartea verde a Comisiei din 26 aprilie 2006 privind prezumția de nevinovăție [COM (2006) 174 final – Nepublicată în Jurnalul Oficial].
Convenția din 29 mai 2000
Convenția europeană privind cetățenia (adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg la data de 06.11.1997, intrată în vigoare la 01.03.2000), ratificată de România (prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of. partea a I, nr. 490/9.07.2002), nu definește cetățenia, dar o explică, arătând că cetățenia înseamnă legătura juridică dintre o persoană și un stat, și nu indică originea etnică a persoanei.
Decizia– cadru nr. 2002/584/JAI a Consilului Uniunii Europene
Decizia-cadru a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale
Directiva 2004/38/CE privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene și membrii familiilor, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE; Directiva 93/109/EC (6 decembrie 1993) privind detalii legate de exercitarea dreptului de vot și a dreptului de a candida în alegerile Parlamentului european pentru cetățenii Uniunii Europene ce au rezidența în alt stat decât cel a cărui naționalitate o au.
Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013
Directiva Consiliului 2005/85/CE din 1 decembrie 2005
Eurojust – Raportul annual pe anul 2013, pp. 13 – 18
http://europa.eu
http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/fight_against_terrorism/l33174_ro.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/judicial_cooperation_in_criminal_matters/l33202_ro.htm
http://www.europarl.europa.eu/
Propunere de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității [COM(2011) 275 final – Nepublicată în Jurnalul Oficial].
Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de stabilire a unor norme minime cu privire la drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității [COM(2011) 275 final – Nepublicată în Jurnalul Oficial].
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Organizarii Comunitare (ID: 106812)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.