Evolutia N.a.t.o. Dupa Incheierea Razboiului Rece

Cuprins

Introducere

Ȋn lumea contemporanǎ existǎ numeroase conflicte și probleme nerezolvate care pun ȋn pericol securitatea internaționalǎ. Aceastǎ securitate sau mai degrabǎ spus echilibru al sistemului internațional a fost asigurat ȋn timpul Rǎzboiului rece de balanța de putere. Mai exact echilibrul a fost dictat de cei doi mari poli de putere ȋnvingǎtori ȋn al doilea Rǎzboi Mondial și anume SUA și URSS. Este foarte adevǎrat faptul cǎ nu au fost singurele state care au ieșit victorioase dar puterea unuia dintre ele era la același nivel sau dacǎ nu chiar mai mare decȃt o putere cumulatǎ a celorlalte state. Acest lucru a condus la formarea Alianței Nord-Atlantice ȋn 1949 care era vǎzutǎ ca un instrument prin care se ȋncearcǎ protejarea statelor vest Europene.

Acesta este unul din motivele pentru care am ales ca temǎ de cercetare formarea NATO și transformarea Alianței dupǎ 1990. Este foarte adevǎrat cǎ formarea Alianței Nord-Atlantice poate fi analizatǎ din mai multe perspective. Eu am ales sǎ analizez formarea alianței NATO din perspectivǎ realistǎ. Realiștii sunt de pǎrere cǎ statele formeazǎ alianțe pentru a-și asigura propria securitate. NATO a existat sub aceastǎ formǎ pȃnǎ la destrǎmarea URSS, moment dupǎ care s-a vǎzut pusǎ ȋn fața unei probleme și anume identificarea viitorului alianței. Ca urmare s-a trecut la redefinirea alianței care din punctul de vedere al constructiviștilor a condus la transformarea NATO ȋntr-o comunitate de securitate. Acest subiect legat de transformare este unul de larg interes astfel existǎ pǎreri pro și contra faptului cǎ NATO s-a transformat. La ȋnceputul Rǎzboiului rece chiar dacǎ se afișa o ȋncredere ȋn strategia militarǎ occidentalǎ nou formatǎ prin crearea NATO, alianța era vazutǎ mai degrabǎ ca avȃnd o mai mare importanțǎ politicǎ decȃt militarǎ. Nu putem spune cǎ este cu totul adevǎrat dar este foarte posibil ca strategiile militare sǎ aibǎ ca substrat acțiunile politice. Dacǎ nu erau implicații politice este foarte greu de crezut cǎ era posibilǎ formarea Alianței Nord-Atlantice. Edward Kolodziej spre exemplu este de pǎrere cǎ toate aspectele legate de securitate sunt probleme politice. De aici este foarte ușor sǎ ne dǎm seama cǎ NATO odatǎ ce are ca scop asigurarea securitǎții, constituie și o problemǎ politicǎ.

Vom reveni puțin asupra problematicii formǎrii Alianței. Putem spune despre aceasta cǎ a avut douǎ obiective: protejarea occidentului de expansiunea sovieticǎ și comunistǎ și ȋn același timp de orice fel de pericole. Existența pericolului strategic a impus subordonarea tuturor celorlalte probleme. Ȋn acest fel se poate explica faptul cǎ au fost perioade cȃnd NATO a trebuit sǎ accepte ȋn alianțǎ și state care la momentul respectiv cu greu puteau fi considerate ca fiind cu adevǎrat democratice. Avȃnd ca scop asigurarea securitǎții membrilor sǎi, NATO a avut un aport destul de important la menținerea unei stǎri care nu era foarte belicoasǎ și totodatǎ a contribuit la cȃștigarea unei competiții pe care nici ideologia, nici instituțiile și ȋn final nici economia taberei adverse nu era ȋn mǎsurǎ sǎ o susținǎ. Ȋn aceeași ordine de idei putem spune cǎ a fost vorba și de un conflict al civilizației și culturii, determinat totodatǎ de regulile esențiale ale vieții internaționale și al modului de guvernare. Situația realǎ a lucrurilor ȋn sistemul internațional s-a schimbat dupǎ ce pericolul care a dus la formarea Alianței Nord-Atlantice a dispǎrut odatǎ cu cǎderea Cortinei de Fier. Ȋn mod automat a apǎrut și o ȋntrebare care este pusǎ ȋn discuție tot mai des și anume dacǎ Alianța mai are sens sau dacǎ va avea capacitatea sǎ se redefineascǎ. Rǎspunsul cel mai adecvat este acela cǎ NATO mai are sens sǎ existe pentru cǎ schimbarea produsǎ actualizeazǎ interesele strategice. Prin pierderea adversarului puternic și foarte bine localizat strategic se poate crede cǎ dispar motivele pentru care starea realǎ a lucrurilor ar fi putut sǎ determine NATO sǎ scadǎ prețul valorilor pe care le apǎrǎ sau ȋn cel mai rǎu caz sǎ renunțe la principiile sale fundamentale. Dar nu s-a ȋntȃmplat asta, ci dimpotrivǎ dorește sǎ aplice din plin aceste principii. Ȋn același timp dǎ dovadǎ de o capacitate de readaptare dupǎ ce mediul internațional de securitate pentru care a fost format s-a schimbat.

Se poate spune cǎ ȋn perioada de dupǎ sfȃrșitul rǎzboiului rece Alianța Nord-Atlanicǎ s-a bazat pet trei idei fundamentale. Prima este cea a redefinirii riscurilor și amenințǎrilor. Amenințarea cu un rǎzboi global a cam dispǎrut dar conflictele regionale s-au intensificat ȋn forme de neimaginat ȋn urmǎ cu ceva timp. Naționalismul violent și rǎzboiul civil din fosta Iugoslavie sunt exemple de crize care pot amenința pacea și securitatea. A doua idee este aceea cǎ realizarea noului cadru de securitate este posibil prin cooperare și nu prin confruntare. De aceea Alianța sprijinǎ foștii adversari pentru a reuși sǎ devinǎ democrații stabile. O ultimǎ idee este pentru cooperarea cu alte organisme cum sunt de exemplu UE și OSCE pentru a reuși o mai bunǎ securizare. Dupǎ cum a afirmat Stephen Walt: ,,Abilitatea de a atrage aliați este o avere valoroasǎ ȋn multe sisteme competitive. Ȋn schimb cei care-i determinǎ pe alții sǎ se uneascǎ ȋmpotriva lor sunt ȋntr-un dezavantaj semnificativ. Ȋnțelegerea forțelor care modeleazǎ alianțele internaționale ar putea fi, prin urmare, o preocupare vitalǎ pentru majoritatea oamenilor de stat”.

NATO va continua sǎ asigure securitatea membrilor sǎi sǎ simbolizeze comunitatea destinului popoarelor reunite sub semnul atașamentului pentru democrație cu posibilitatea sǎ li se adauge și alții noi. Totodatǎ acestor noi membrii care vor fi acceptați ȋn alianțǎ li se vor implementa aceste valori. O ȋnvǎțǎturǎ care poate fi desprinsǎ de pe urma Rǎzboiului rece este aceea cǎ statele care au dispus de arme de distrugere ȋn masǎ se aflau ȋn imposibilitatea de recurgere la rǎzboi pentru a-și rezolva diferendele. O diferențǎ fațǎ de acea perioadǎ este aceea cǎ acum la niveluri inferioare puterii recurgerea la forțǎ este oricȃnd posibilǎ.

Chiar dacǎ acum contextul internațional s-a schimbat, NATO este unica instituție internaționalǎ care poate oferii mijloace militare pentru aplicarea deciziilor ONU și cǎreia aceasta din urmǎ i se poate adresa pentru oprațiuni de restabilire sau menținere a pǎcii sau asistențǎ umanitarǎ. Ȋntrebarea de la care pornesc ȋn redactarea acestei lucrǎri este cum a reușit NATO sǎ se adapteze noului context internațional și modul ȋn care a intervenit ȋn conflictul din Kosovo dupǎ principiile unei comunitǎți de securitate ȋn ceea ce s-a transformat dura Rǎzboiul rece.

Cu toate cǎ multe voci spuneau cǎ odatǎ cu sfȃrșitul Rǎzboiului rece NATO ȋși va pierde rostul, acest lucru nu s-a ȋntȃmplat. Odatǎ formate și ȋntreținute relațiile dintre statele care au ca bazǎ democrația, ele au continuat sǎ rǎmȃnǎ aliați cu toate cǎ pentru un moment nu aveau un interes care sǎ-i lege. Din punct de vedere constitutiv Alianța a pǎstrat același tratat, dar odatǎ cu apariția unor conflicte care la formarea alianței erau undeva la periferie s-a vǎzut pusǎ ȋn situația incomodǎ de a ȋncǎlca unele articole ale tratatului constitutive. Puse ȋn fața acestei probleme statele care erau membre NATO au avut douǎ posibilitǎți: fie se ȋmpotmolesc ȋn fața acestei probleme sau gǎsesc o soluție prin care sǎ nu se destabilizeze sistemul internațional care dupǎ cum știm este anarhic. Acest lucru s-a și ȋntȃmplat, pǎrțile contractante au redefinit alianța și odatǎ cu asta și ameninȋǎrile. Aceastǎ problemǎ putem spune cǎ a apǎrut odatǎ cu sfȃrșitul marii confruntǎri ideologice cȃnd s-au lansat mai multe ȋntrebǎri legate de polotica mondialǎ cum ar fi de exemplu dinamica schimbǎrii mediului internațional, rolul acțiunilor non-statale, problema drepturilor omului și nu ȋn ultimul rȃnd controlul armeleor de distrugere ȋn masǎ. Totodatǎ structurile normative sunt ideaționale cum sunt sistemele de idei, credințe și valori ȋmpǎrtǎșite modeleazǎ comportamentul actorilor politici și sociali fie indivizi sau state. Dupǎ cum spunea Alexander Wendt: ,,resursele material capǎtǎ sens pentru acțiunea umanǎ doar prin structura cunoașterii ȋmpǎrtǎșite ȋn care sunt ȋnrǎdǎcinate”. Aplicat la NATO asta ȋnseamnǎ cǎ degeaba existau aceste valori dacǎ ele nu erau ȋmǎrtǎșite și promovate de membrii alianței.

Un alt lucru care a condus la coagularea Alianței este acela al ȋnțelegerii modului ȋn care structurile non-materiale condiționeazǎ identitǎțile actorilor deoarece acestea ȋmpreunǎ cu interesele influențeazǎ acțiunile. Ca urmare un președinte poate apela la convențiile guvernǎrii executive, iar un stat sau grup de state ȋși poate justifica comportamentul prin referiri la normele suveranitǎții sau ȋn cazul intervenției ȋn afacerile unui alt stat, la normle internaționale ale drepturilor omului. Dar asta poate conduce la un conflict ȋntre norme ceea ce face din disputa moralǎ legatǎ de importanța relativǎ a perceptelor normative internaționale un aspect delicat al politicii mondiale.

Cu toate acestea dacǎ structurile normative și ideaționale nu afecteazǎ comportamentul unui actor ȋncadrȃndu-i imaginația sau prin impunerea unui tribunal lingvistic sau moral, constructiviștii spun cǎ ele pot pot impune constrȃngeri importante asupra comportamentului acelui actor. Dar ȋn același timp normele și ideile instituționalizate funcționeazǎ ca justificǎri doar pentru cǎ ele au deja forțǎ moralǎ ȋntr-un context social. Mai mult decȃt atȃt apelul la norme și idei deja existente pentru justificarea unor comportamente este o strategie viabilǎ ȋn condițiile ȋn care acel comportament este oarecum ȋn consonanțǎ cu principiile proclamate. Ȋnsuși limbajul justificǎrii asigurǎ constrȃngeri asupra acțiunii, cu toate cǎ eficiența unor astfel de constrȃngeri va venii ȋn funcție de context și de actor. Totodatǎ actorii devin profund sociali prin faptul cǎ identitǎțile lor sunt constituite prin normele, valorile și ideile instituționalizate ale mediului social ȋn care acționeazǎ. Interesele actorilor sunt determinate endogen unor interacțiuni fiind consecințe ale dobȃndirii identitǎții ȋnvǎțate prin procese de comunicare, de refecție asupra experienței și ȋntruchiparea unor roluri. Ȋn același timp societatea este vǎzutǎ ca un domeniu constitutiv, loc care ȋi genereazǎ pe actori ca agenți sociali și politici cunoscǎtori, domeniu care ȋi face ceea ce sunt. Dupǎ o prezentare pe scurt a ceea ce reprezintǎ NATO azi putem spune cǎ rolul acestei alianțe este acela de a oferi posibilitatea unei cooperǎri pentru menținerea pǎcii și securitǎții internaționale dar ȋn același timp sǎ continue și ȋntǎrirea democrației.

Aceastǎ problemǎ a securitǎții și pǎcii internaționale a devenit un domeniu foarte important cǎruia i s-a acordat din ce ȋn ce mai multǎ atenție. Ȋn primul rȃnd a fost și este o preocupare a decidenților politici. Bineȋnțeles nu trebuie ignoratǎ atenția acordatǎ de populație care dupǎ cum știm a avut foarte mult de suferit de pe urma instabilitǎții sistemului internațional. Conștientizȃnd faptul cǎ aceastǎ securitate poate fi gestionatǎ cu ajutorul unor organisme cum este NATO, alianța a devenit și ea un domeniu de cercetare. Dupǎ cum am spus elitele politice au acordat o mare atenție acestor situații dar cei care se ocupǎ mai amǎnunțit de aceastǎ problemǎ sunt teoreticienii relațiilor internaționale. Putem amintii aici cȃteva nume mai sonore cum ar fi: Kenneth Waltz, Hans Morgenthau, Stephen Walt, Edward Kolodziej și foarte mulți alții. Trebuie precizat cǎ ordinea ȋn care au fost enumerați este una aleatorie.

Aceastǎ lucrare este compusǎ din trei capitole, primul este dedicat parții teoretice unde este prezentatǎ formarea Alianței Nord-Atlantice. Cel de-al doi-lea capitol prezinta pe scurt cele mai importante momente din evolutia aliantei NATO asa cum o stim astazi, am abordat cele mai reprezentative summit-uri, din 1991 pana in 2012. Cel de- al trei-lea capitol reprezintǎ unutorul unor organisme cum este NATO, alianța a devenit și ea un domeniu de cercetare. Dupǎ cum am spus elitele politice au acordat o mare atenție acestor situații dar cei care se ocupǎ mai amǎnunțit de aceastǎ problemǎ sunt teoreticienii relațiilor internaționale. Putem amintii aici cȃteva nume mai sonore cum ar fi: Kenneth Waltz, Hans Morgenthau, Stephen Walt, Edward Kolodziej și foarte mulți alții. Trebuie precizat cǎ ordinea ȋn care au fost enumerați este una aleatorie.

Aceastǎ lucrare este compusǎ din trei capitole, primul este dedicat parții teoretice unde este prezentatǎ formarea Alianței Nord-Atlantice. Cel de-al doi-lea capitol prezinta pe scurt cele mai importante momente din evolutia aliantei NATO asa cum o stim astazi, am abordat cele mai reprezentative summit-uri, din 1991 pana in 2012. Cel de- al trei-lea capitol reprezintǎ un studiu de caz despre intervenția NATO ȋn Kosovo din 1999 prin care se dorește ȋnțelegerea modului de a acționa al NATO dupǎ Rǎzboiul rece ceea ce dorim sǎ surprindem in acest capitol este modul ȋn care se comportǎ o comunitatea de securitate NATO ȋn aceastǎ problemǎ cu care este confruntat sistemul internațional.

Dupǎ cum am afirmat, primul capitol este alocat abordǎrii teoretice a modului ȋn care s-a format Alianța Nord-Atlanticǎ și tranformarea ei dupǎ 1990 ȋntr-o comunitate de securitate. Capitolul debuteazǎ cu o prezentare putem spune ,,cronologicǎ” a lucrurilor care au dus la formarea alianței.

Ȋn primul rȃnd pentru a se ajunge la acest lucru și anume alianțe este nevoie de componenți și dupǎ cum știm actorul sistemului internațional recunoscut de realiști este statul. Ca urmare capitoul ȋncepe cu o definire a statului și plasarea sa ȋn contextul internațional. Statele fiind actori ai sistemului internațional desfǎșoarǎ diferite activitǎți care din fericire sau nefericire, nu poate fi controlate ceea ce conduce la o stare de anarhie. Dacǎ este sǎ apelǎm la epistemologia cuvȃntului anarhie aflǎm cǎ acesta provine din grecescul anarckhia care desemneazǎ o stare de dezordine. Nu putem spune despre sistemul internațional cǎ este dezordonat ȋn adevǎratul sens al cuvȃntului dar problmele care existǎ datoritǎ faptului cǎ statele nu sunt subordonate unei autoritǎți genereazǎ unele probleme.

De pildǎ asigurarea propriei securitǎți, acest lucru se poate realize dupǎ pǎrerea lui Kenneth Waltz doar prin autoajutorare. Aceastǎ stare de anarhie cauzezǎ un mare risc de faliment dar ȋn același timp costurile organizaționale sunt scǎzute. Ȋn aceste condiții ȋntrebarea care survine este : cum poate fi asiguratǎ securitatea? Aceastǎ ȋntrebare putem spune cǎ a stat la baza relațiilor internaționlae dupa primul si cel de-al doilea Razboi Mondial. Una dintre cele mai simple definiții a securitǎții este oferitǎ de Susan Strange care spune: ,, Securitatea este ȋn ultimǎ instanțǎ, cea mai importantǎ dintre nevoile umane fudamentale. Dacǎ ești ucis de cineva, imediat ȋncetezi de a mai avea nevoi”. Ca dovadǎ problema securitǎții a provocat multe dezbateri care aveau ca scop gǎsirea unei soluții pentru asigurarea ei. Dacǎ John Mirshaimer gǎsește rezolvarea prin mǎrirea capabilitǎților unui stat un alt teoretician al domeniului Hans Morgethau propune o balanțǎ a puterilor. O sǎ spun foarte pe scurt ce afirmǎ acesta din urmǎ pentru cǎ aceastǎ tematicǎ este tratatǎ mai pe larg ȋn cadrul capitolului. Dupǎ pǎrerea lui Morgenthau balanța de putere este adresatǎ națiunilor a cǎror existențǎ este amenințatǎ.

Tot ȋn cadrul acestui capitol este prezentatǎ și transformarea NATO din punct de vedere teoretic ȋntr-o comunitate de securitate. Acest concept de sorginte constructivistǎ ȋi aparține lui Karl Deutsch el fiind cel care l-a introdus ȋn anii 50. El afirmǎ cǎ o comunitate de securitate este reprezentatǎ de o grupare de actori internaționali care exclud lupta fizicǎ ȋntre ei. Dar aceastǎ teorie a fost oarecum datǎ la o parte și adusǎ din nou ȋn discuție de cǎtre Adler și Barnett ȋn lucrarea lor Security Comunities. Trebuie menționat faptul cǎ aceastǎ teorie aratǎ poate cel mai bine modul ȋn care a evoluat NATO dupa 90.

Al trei-lea capitol prezintǎ dupǎ cum am spus intervenția NATO din Kosovo din 1999 și atacurile aeriene ȋndreptate ȋmpotriva Serbiei lui Slobodan Milosevic. Capitolul ȋncepe cu o prezentare pe scurt a problemelor entice care au frǎmȃntat și ȋncǎ mai frǎmȃntǎ regiunea Balcanilor. Mai exact Serbia considerǎ regiunea Kosovo ca fiind leagǎnul civilizației sȃrbe. Un moment foarte important pentru relația tensionatǎ dintre Serbia și Kosovo este reprezentat de anul 1912 cȃnd Kosovo trece sub controlul Serbiei odatǎ ce Turcia pierde teritoriile europene. Nu puțini au fost cei care au atras atenția asupra dușmǎniei care existǎ ȋntre cele douǎ comunitǎți din inima Balcanilor.

Cu toate acestea putem spune cǎ Tito a reușit cȃt de cȃt sǎ stabilizeze situația, fie cu forța sau pur și simplu prin talentul sǎu de conducǎtor. Problemele au ȋnceput sǎ reaparǎ odatǎ cu venirea la putere a lui Slobodan Milosevic. El prin discursul de pe Cȃmpia Mierlei a reușit sǎ reȋnvie naționalismul sȃrbesc și totodatǎ sǎ stȃrneascǎ ura ȋmpotriva kosovarilor. Urmȃnd un plan care seamǎnǎ izbitor de bine cu ceea ce s-a ȋntȃmplat ȋn timpul celui de al doilea Rǎzboi Mondial cu evreii, Milosevic a pornit lupta ȋmpotriva etnicilor. Asta a condus ȋn primul rȃnd la rǎzboiul din Bosnia. Dupǎ acordurile de la Dayton dar și ȋnainte de acestea milițiile sȃrbe au ȋntreprins activitǎți de epurare etnicǎ ȋn Kosovo. Decidenții occidental nu au rǎmas indiferenți la acste probleme și ca dovadǎ au somat Serbia sǎ renunțe la acest tip de activitǎți. Ȋn acest sens au fost emise mai multe rezoluții prin care era cerut acest lucru. Punctul culminant a fost reprezentat de Conferința de la Rambouillet, unde Milosevic nu a acceptat propunerile Grupului de Contact. Acest refuz a condus la acordul dat de Javier Solana pentru atacurile aeriene ȋntreprinse de NATO ȋmpotriva Iugoslaviei.

Capitolul I

Teoria formǎrii și transformǎrii Alianței Nord-Atlantice

Ȋn acest capitol ȋmi propun sa abordez problematica formǎrii alianțelor din perspectivǎ realistǎ, aplicȃnd aceste teorii asupra cazului Alianței Nord Atlantice..Tot ȋn acest capitol vom demonstra faptul cǎ dupa Rǎzboiul rece NATO s-a transformat dintr-o alianțǎ militarǎ defensivǎ intr-o comunitate de securitate. Acest lucru fiind cumva sugerat de teoriile constructiviste.

.Domeniul Realațiilor Internaționale este un domeniu de cercetare relativ nou dar în același timp și foarte complex. Principalul actor asupra căruia își îndreaptă atenția este statul. Conceptul de stat este definit ca fiind autoritatea centrală în interiorul unor frontiere bine definite, având controlul asupra violenței legitime și dispunând de suveranitate în relațiile cu alte state. Pentru a îndeplini această calitate statele trebuie să dispună de mai multe mecanisme care să dovedească faptul că există controlul asupra violenței legitime, simpla existențǎ a unui drapel și a unui imn nu demonstrează că ar fi un stat.

Pe de altǎ parte sistemul internațional alcătuit din state nu putem spune că deține controlul asupra acestora, el nu dispune de o autoritate căreia să i se supună statele, de aici rezultând titulatura sistemului internațional despre care se știe că este anarhic. Ce înseamnă acest lucru?

Implicațiile anarhiei

Despre anarhie putem afirma faptul că este opusul ordinii, dar nu echivalentul haosului. Hedley Bull spunea că este reprezentată de modul de activitate care susține obiectivele sociale elementare ale societății, cum ar fi menținerea securității membrilor ei față de violenta de orice fel, asigurarea respectării acordurilor și protejarea drepturilor de ,,proprietate”. Ȋn starea de anarhie, actorii sistemului internațional trebuie să se bazeze pe propriile capabilitǎți și structuri, modul prin care se realizează acest lucru este autoajutorarea Starea de anarhie, chiar dacă presupune un risc major de faliment este o situație în care costurile organizaționale sunt destul de scăzute. Spre deosebire de aceasta, într-o ordine ierarhică riscurile sunt micșorate sau în cazul cel mai fericit chiar evitate. Ȋn același timp costurile menținerii unei astfel de ordini sunt mult mai ridicate iar mijloacele de control devin obiect de dispută. Partea mai puțin bună este aceea cǎ într-o ordine ierarhică libertatea este limitată, ceea ce înseamnă că dacă se vrea un grad mai mare de libertate trebuie acceptată odată cu aceasta și insecuritatea. Dar se pune următoarea problemǎ: dacă există această stare de anarhie de ce totuși sistemul internațional nu este dominat de un haos total? Putem spune că starea de anarhie nu este echivalentă cu haosul ci starea de anarhie survine din faptul că nu există o autoritate superioară statului, în același timp acestǎ ,,dezordine” este neutralizatǎ de dorința fiecărui stat de a exista pe care Keneth Waltz în lucrarea Teoria politicii internaționale o numește autoajutorare. Mai exact el spune că: ,,Sistemul internațional este bazat pe ,,autoajutorare” cea ce înseamnă că statele ca actori ai sistemului internațional au ca singur mijloc pentru a-și asigura securitatea autoajutorarea, fiecare depunând efort dar nu pentru urmărirea binelui propriu ci mai degrabă având scopul de a se proteja față de alții. De aici putem înțelege că este mai bine sǎ trăiești într-o, ,,ordine” anarhica decât să nu exiști; bineȋnțeles cǎ acest lucru este cȃt se poate de evident.. Principiul după care se acționează este autoajutorarea, dar puse în fata posibilității de a coopera în vederea câștigului reciproc, statele care se simt nesigure se întreabă nu dacă, atât unii cât și ceilalți vor ,,castiga” ci care va câștiga mai mult, punându-se problema asigurării propriei securități.

După sfârșitul primului Război Mondial, îngrijorați de distrugerile rezultate, numărul mare de vieți pierdute, problemele politice, teoreticieni din diferite domenii au încercat să găsească cauze pentru acest dezastru și totodată să încerce să evite o nouă catastrofă. Dar acest lucru s-a demonstrat a fi un eșec dacă ne amintim faptul că acesta nu a fost singurul, în 1939 izbucnind al doilea Război Mondial, război care a avut aceiași actori dar poate cu rezultate mult mai grave.

Nevoia de securitate

Ȋn timpul războiului, Walter Lippman oferă o imagine a securității afirmând că: ,,O națiune este în siguranță în măsura în care nu este în pericol, dacă dorește să evite războiul, de a trebui să își sacrifice valorile cardinale și de a fi capabilă, în caz că este provocată, să și le păstreze printr-o victorie într-un asemenea război’’. Susan Strange spune că:,, Securitatea este, în ultimă instanță, cea mai importantă dintre nevoile umane fundamentale. Dacă ești ucis de cineva, imediat încetezi de a mai avea nevoi’’. De aici putem înțelege că securitatea este o nevoie fundamentală, fără de care nu am putea exista ca oameni. Kolodziej spune despre securitate că este o formă specială de politică, toate aspectele legate de securitate fiind probleme politice, dar nu toate conflictele politice constituie aspecte de securitate. Securitatea ca problemǎ a politicului apare atunci când actorii recurg la amenințări cu forța pentru a obține cea ce doresc; dar în cazul în care o problemă de securitate este reglementată prin înțelegere sau acord asupra unor reguli acceptate de părți sau instituții comune, prin care să își rezolve diferendele prin mijloace non violente, aceasta nu mai este strict o problemă politică. John Mearsheimer este de părere că statele își pot asigura securitatea prin mărirea puterii, mai exact el spune că:, ,,Statele caută să-și mențină integritatea teritorială și autonomia ordinii politice interne. Supraviețuirea dominǎ celelalte motive pentru că, odată ce un stat e cucerit, e imposibil să-și mai poată urmări alte scopuri. Statele pot urmări alte scopuri, desigur, dar securitatea este obiectivul lor cel mai important’’. Ce putem înțelege de aici este faptul că odată ce au asigurată securitatea, statele pot să-și permită să aibă și alte nevoi, cum de exemplu marile puteri au dorința de a deveni hegemoni. Statele având asigurat status- quoul fac eforturi pentru a prezerva distribuția de putere existentǎ.

Hans Morgenthau unul dintre cei mai cunoscuți teoreticieni al relațiilor internaționale este de părere că cel mai bun mod pentru asigurarea securității este balanța de putere. Balanța de putere este văzută ca fiind un instrument definitoriu al națiunilor a căror independențǎ și existențǎ sunt amenințate de creșterea disproporționatǎ a altor națiuni. Această problemă putem spune că a apărut din cauza faptului că starea de natură a statelor este o stare de război. Acest lucru nu înseamnă însă că războiul apare în mod constant, ci faptul că fiecare stat hotărăște, el însuși, dacă să utilizeze sau nu forța, acest lucru arătând că războiul poate să izbucnescǎ în orice moment. Mai exact realiștii în condiții de anrahie nu își pun problema, daca’’ următorul război va avea loc, ci, cand’’. Ȋntrebarea care se pune frecvent este de ce nu ne confruntăm cu un război generalizat și permanent? Răspunsul realist cel mai des întâlnit este acela că balanța de putere este instrumentul care face ca violența armatǎ interstatală, mai ales în formă războaielor sistemice, să fie un eveniment relativ rar.

Balanța de putere

Balanța de putere este la origine un proiect antihegemonic care acționează de la începutul formării sistemului de state suverane ca o formă de gestionare instituționalizată a securității internaționale. Logica fundamentală după care funtioneazǎ balanța este aceea a unui echilibru relativ între minim două tabere cu interese contrare acționând în temeiul politicii redistribuirii puterii în sistem pentru asta apelând la descurajări reciproce în primul rând de ordin militar. Balanța de putere este o teorie politică distinctă a politicii internaționale, dar totuși nu există o definiție general acceptată .Scopul acestei teorii este explicarea rezultatelor acțiunilor statelor, și nu să explice acțiunile imediate ale statelor.

Balanța de putere se formează, ȋn mod recurent, statele tinzând să imite politicile reușite ale altor state. Neformarea balanțelor și eșecul anumitor state de a se conforma practicilor de succes ale altor state se explică prin efectele produse de forțe care se afla în afara ariei de interes a teoriei .Kenneth Waltz presupune că sistemul internațional este, ,,dominat sistemic’’, comportamentul statelor fiind dictat de structură. El se bazează pe o analogie cu lucrările de economie pentru a-și dezvolta argumentul că sistemul internațional are o structură independentă ce determinǎ comportamentul statelor. Structura nu se modificǎ atunci când noi state intra în sistem și nici atunci când sistemul are o structură omogenǎ( luând în considerare cazul în care toți membrii ar fi democrați), deoarece interacțiunile dintre state nu spun nimic despre structura sistemului .Cadrul internațional are un caracter anarhic și este dominat de luptă pentru supraviețuire acest lucru ne duce spre o dilemă a securității care își va găsi exprimarea într-un sistem general în care fiecare se ajută pe el însuși.

Teoria balanței de putere la Waltz se bazează pe ideea că pe plan internațional statele urmăresc același lucru, și anume asigurarea supravețuirii, dar existența balanței mai are ca scop și conservarea sistemului prin echilibrarea sa. Ea mai poate fi și dovada interacțiunii dintre marile puteri și capacitatea acestora de a se adapta distribuției variabile de putere, în același timp și ușurința cu care își schimbǎ partenerii. Revenind la cea ce am spus mai sus în legătură cu obiceiul de imitare a politicilor reușite ale altor state putem aminti de situația Statelor Unite ale Americi și a Uniunii Sovietice după al doilea Război Mondial, care până prin anii 80 au derulat astfel de acțiuni de imitare, nu mai departe de o cursă nebună care avea ca scop câștigarea, ,,concursului atomic’’. Existența statelor este văzută ca fiind un răspuns la ceea ce fac celelate state din sistem, rezolvarea neȋnțelegerilor prin forțǎ duce la competiția privind metodele și instrumentele care implică forța, ducând la asemănarea competitorilor. Statele aflate în competiție preiau inovatiile militare de la statele care se dovedesc a fi cele mai capabile și ingenioase.

Preluând ideea de la David Hume din clasicul sau eseu, ,,Despre balanța de putere’’, care spune că:,, principiul conservării puterii este o regulă constantǎ a unei politici cumpǎtate’’, Waltz vrea să spună că balanța de putere are o formă defensivă, scopul ei fiind asigurarea statu-quolui .Pentru asta el oferă două modalități prin care poate fi obținută această dorință a statelor sau mai degrabă două comportamente alinierea (bandwagoning) si cel de balansare (balancing), el face asemănarea cu alianțele interne în vederea alegerilor parlamentare.

Prin echilibru sau balanță de putere se desemnează stabilitatea în interiorul unui sistem compus din mai multe forțe autonome, ori de câte ori echilibrul în cadrul sistemului este perturbat de o forță exterioară în interiorul sistemului se manifestă tendința de a restabili ordinea. Repartizarea echilibrată a puterii în sistem este făcută de obcei fie de o mare putere, sau un grup de mari puteri, dar dorința de putere a statelor face ca balanța de putere, să nu mai fie folosită strict în scopuri defensive, astfel se ajunge la existența balanței în scopul maximizării puterii și odată cu această politică alianțele ca răspuns la amenințare.

Aflate în fața unei amenințări externe statele sunt nevoite să reacționeze cumva reluând noțiunile amintite anterior: ele fie balansează, sau, cealaltă opțiune se aliniază. Astfel se identificǎ două ipoteze legate de modul în care statele își selectează partenerii de alianță, fie de partea amenințării sau dacă nu împotriva ei. De aici rezultǎ două lumi; o lume a balansǎrii și o lume a alinierii. Ȋn cazul în care balansarea este mai obișnuită decât alinierea, statele sunt mai sigure, deoarece agresorii lor vor fi puși în fața unei opoziții combinate. Dar în cazul în care alinierea este tendința dominantă, securitatea este redusă, deoarece agresorii de succes vor atrage aliați, suplimentandu-și puterea și reducând-o pe cea a oponentilor’’.

Balansare vs. Aliniere

Potrivit comportamentului de balansare, statele formează alianțe în scopul protejării ȋmpotriva statelor sau coalițiilor ale căror resurse superioare reprezintă o amenințare, ele aleg să balanseze din două motive.

Primul motiv ar fi acela că își riscǎ supraviețuirea, dacă nu reușesc să înfrunte un potențial hegemon, înainte de a deveni prea puternic în acest caz se poate face legătura cu un proverb care spune că, „paza bună trece primejdia rea”. Al doilea ar fi acela că o colaborare cu partea mai slabă crește influența noului membru în cadrul alianței, deoarece partea mai slabă are nevoie mai mare de ajutor.

Ȋntr-o lume a balansării, statele care amenințǎ vor provoca alte state să se alieze impotriva lor, cele care doresc să domine alte state vor atrage o mare opoziție. Această afirmație poate fi exemplificatǎ prin cazul Germaniei în cele două Războaie Mondiale; atitudinea hegemonică a Germaniei wilheniene în primul război și mai târziu în al doilea cea a lui Hitler au, provocat celelalte puteri din sistem să se coalizeze împotriva lor. Ȋn această lume a balansării credibilitatea nu este foarte importantǎ pentru cǎ aliații unui stat vor rezista ȋn fața amenințărilor, urmărindu-și propriul interes deoarece se așteaptă ca și ceilalți să adopte același comportament, scăzând frica trecerii de cealaltă parte.

Politicienii odatǎ ce și-au dat seama că balansarea este predominantǎ, comportamentul agresiv a fost descurajat deoarece se preconizează o rezistență puternică, o politică bazată pe bunăvoință și moderație este cea mai bună într-o lume a balansării. Asta chiar dacă decidenții statelor se tem că potențialii aliați pot trece de partea celor mai puternici. Dar această teamă este foarte puțin susținută de istoria internaționalǎ. Fiecare încercare de realizare a unei hegemonii ȋn Europa după Războiul de Treizeci de ani, a fost anihilată de o coaliție împotriva hegemonului.

Balansarea are două tipuri specifice de acțiune; prima este aceea în care în cazul unui conflict, în cadrul unei balanțe ȋnclinate ȋn favoarea unui stat sau grup de state revizioniste, un stat poate să aleagă alianța cu un stat mai slab avȃnd scopul balansării statului revisionist, dar în cadrul unei alianțe mai intervine și raportul costuri-beneficii și capacitățile aliatului.

Cea de a doua situație este aceea a balansării cu scopul de îndeplinire a rolului de echilibrator; ea are loc de obicei ȋnaintea izbucnirii unui conflict având ca scop menținerea balanței de putere. Aici este foarte important modul ȋn care este perceput un stat, mai exact capacitatea acestuia de a menține echilibrul. Ȋn același timp el este cel care ȋntr-o mare măsură determinǎ ordinea structurală a sistemului după soluționarea conflictului.

Comportamentul de aliniere poate fi văzut ca fiind modul cel mai ușor de a ieși câștigător dintr-un conflict și ȋn același timp să împartă, ,,castigurile’’ (economice, teritoriale etc) cu ceilalți aliați/ȋnvingatori.

W. Scott Thompson spunea de asemenea: ,,Ȋn politica internaționalǎ, nimic nu reușește la fel ca succesul. Impulsul revine câștigătorului și-i accelerează mișcarea. Aparența de ireversibilitate a câștigurilor sale slăbește o parte și le stimulează mai mult pe toate celelalte. Alinierea le adună pe cele de pe linia colateralǎ”. Mai exact alinierea se referă la acțiunea de atașare a unui stat de partea mai puternică sau pe care el o percepe astfel într-un anumit conflict; la baza unei astfel de acțiuni stau două ipoteze.

Prima ipoteză este acea în care statele au ca scop supraviețuirea, ȋn acest caz un stat se aliază cu un alt stat mai puternic de cele mai multe ori cu cel revizionist. Este cazul statelor din centrul și sud-estul Europei care la ȋnceputul celui de al doilea Război Mondial s-au aliat ȋn funcție de statul revizionist care o amenința: fie cu Rusia fie cu Germania.

A doua ipoteză este cea a obținerii de beneficii rezultate de pe urma conflictului, este cazul statelor care se aliază cu o putere a sistemului internațional, pe care o vede ca potențială ȋnvingatoare. Politica de aliniere nu este o alternative doar pentru puterile minore ea mai este utilizată și de marile puteri, un exemplu îl putem identifica ȋn cazul Războiului Crimeii (1854-1856). Ȋnsǎ această politică duce la destabilizarea sistemului și la distrugerea statu-quo-ului prin susținerea părții deja percepute ca fiind mai puternică.

Alianțele au fost o preocupare pentru mulți teoreticieni ai relațiilor internaționale, fiecare ȋncercand să găsească o definiție. Dar după cum spunea S Walt, conceptul de alianță este dificil de definit și de măsurat cu precizie’’. Ce trebuie reținut în delimitarea acestui concept sunt următoarele: state suverane, independente, cel puțin ȋn număr de două, stare de anarhie sistemică, primordialitatea securității militare față de celelalte niveluri ale securității, conștientizarea necesității menținerii echilibrului puterii, sau, din contră, a avantajelor perturbării acestuia, existența unei amenințări comune și acord formal.

Hans Morgenthau spune despre alianțe că sunt o funcție necesară a balanței de putere, funcționând ȋntr-un sistem multilateral iar scopurile esențiale sunt de a adăuga puterea unei alte națiuni sau să ȋmpiedice adversarul să facă același lucru. Julien Fridman vede alianțele ca fiind o caracteristică centralǎ a vieții politice internaționale. Ȋn viziunea lui Walt, alianța este o relație formală sau informalǎ de cooperare de securitate, dintre două sau mai multe state suverane’’ .Aceastǎ definiție presupune un anumit nivel de angajare și un anumit schimb de beneficii din partea ambelor părți; scindarea relației sau neonorarea acordului ar avea probabil unele costuri, chiar dacă ar fi compensate în alte moduri.

Ȋn relațiile internaționale există mai multe feluri de alianțe; sunt alianțe formate prin distribuția de putere din sistem, ca răspuns la balanțele amenințării iar Randall Schweller vorbește despre alianțe ale intereselor. S. Walt accentuează importanța alanței ca angajament formal sau informal, îndeosebi cele militare, sunt rezultatul unui acord formal între două sau mai multe state garantate de obicei printr-un tratat’’. Acesta are un rol central în definirea alianței, deoarece el este cel care specifică condițiile în care sprijinul este acordat, în ce pondere se acordă acest sprijin militar de către fiecare aliat în parte, care este teritoriul vizat de alianță, împotriva cărei amenințări se constituie alianța etc. Alianțele presupun obligativitatea intervenției aliaților pentru partea atacată, întrucât, prin semnarea tratatului de instituire a alianței, statele își promit un ajutor militar reciproc specific. Un element definitoriu al alianțelor este scopul ei, care este unul fundamental militar sau de maximizare a securității. Componența alianțelor care este formată doar din state. Acest elememt elimina posibilitatea alianțelor dintre guvernele naționale și grupări sau entități subnaționale sau transnaționale ce pot activa la un moment dat în sistemul internațional.

Un element obligatoriu al alianțelor este reprezentat de reciprocitate, acesta este un mijloc de a crește beneficiile alianței, oferindu-i consistență și coerența mai mare bazându-se pe o condiționare fundamentalǎ a beneficiilor alianței respective. Ceea ce face ca o alianță să fie viabilă sau inutilă, să aducă beneficii într-o proporție mai mare sau mai mică sunt interesele pe care alianța se construiește, se menține și se consolidează. În final putem spune că alianța este definită ca fiind o înțelegere formală între două sau mai multe părți în care cel puțin una promite celorlalte ajutor politic și sprijin militar în cazul atacurilor din partea unei terțe părți.

Pornim de la ȋntrebarea care ȋl frǎmȃntǎ pe Walt: ,,Oare statele ȋși cautǎ aliații pentru a balansa ȋmpotriva unei amenințări sau se aliniază celui mai amenințător stat’’? Ne gândim dacă NATO este o alianțǎ ca rǎspuns la amenințare? Putem spune că da, bazǎ stȃnd tratatul constitutiv al alianței care ne spune că:  ,,Partile convin cǎ un atac armat impotriva uneia sau mai multora dintre ele, in Europa sau inAmerica de Nord, va fi considerat un atac impotriva tuturor partilor și, ȋn consecințǎ, sunt de acord cǎ, dacǎ are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, ȋn exercitarea dreptului la autoapǎrare individualǎ sau colectivǎ, recunoscut prin art. 51 din Carta Organizatiei Natiunilor Unite, va sprijini partea sau parțile atacate, prin realizarea imediatǎ, individual și impreunǎ cu celelalte pǎrți, a oricǎrei acțiuni pe care o considerǎ necesarǎ, inclusiv folosirea forței armate, ȋn vederea restabilirii si menținerii securitǎții ȋn spatiul Atlanticului de Nord.Orice astfel de atac armat și toate mǎsurile adoptate ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunostința Consiliului de Securitate. Aceste mǎsuri vor ȋnceta dupǎ adoptarea de cǎtre Consiliulde de Securitate a mǎsurilor necesare pentru restabilirea si menținerea pǎcii și securitǎții internaționale”. NATO a fost considerată ca fiind o alianțǎ militară defensivă. Ȋn contextul Războiului Rece, alianța avea ca obiectiv apărarea Europei ȋmpotriva amenințării sovietice. NATO poate fi considerată exemplul clasic al unei alianțe, ea avȃnd specificate bazele cooperării, ponderea fiecărui participant ȋn alianțǎ, teritoriul ce trebuie apărat și circumstanțele ȋn care obligativitatea intervenției se declanșează. Statele occidentale au format o alianță care are la bazǎ teoria lui Walt amintitǎ mai sus conform căreia cu cât un stat pare să fie mai agresiv și mai expansionist, cu atât mai mult poate declanșa o coaliție adversǎ. Despre URSS putem spune că s-a încadrat perfect în această descriere, intențiile sale expansioniste gestionate de o politică și o cursă de ȋnarmare agresivă a provocat frica țărilor vecine mai precis a celor din Europa de vest.

La începutul Războiului Rece țările Europei Occidentale împreună cu aliații lor Nord –americani au privit cu îngrijorare politicile și metodele expansioniste ale URSS. Păstrându-și promisiunile de la sfârșitul celui de al doilea Război Mondial de a-și reduce potențialul de apărare și de a demobiliza trupele existente, guvernele occidentale au observat faptul că inamicul URSS nu face același lucru menținȃndu-și forța militară la întreaga sa capacitate. Mai mult, ideologia Partidului Comunist Sovietic parcă dorea să evidențieze că apelurile de respectare a Cartei Națiunilor Unite și a acordurilor internaționale stabilite la sfârșitul războiului nu garantau suveranitatea națională sau independența statelor democratice prin impunerea unor forme nedemocratice de guvernământ. Această stare de teroare este accentuatǎ de telegrama ce lungă a lui George Kennan, un diplomat de carierǎ care în momentul la care este trimisă telegrama în 22 februarie 1946 era consilierul ambasadorului SUA la Moscova. El face o radiografie a politicii externe a URSS-ului propunând necesitatea aplicării politicii de containment, urmând ca prin aceastǎ îngrădire URSS să nu poată obține noi teritorii.

Adevăratul angajament al SUA ȋn NATO a fost remarcat odată cu ȋncercǎrile de a intimida Turcia și Norvegia. Acest lucru după părerea lui Sthepen Walt, este o greșealǎ, aplicarea recomandărilor alinierii într-o lume a balansării. Acestǎ teorie spune că, a urma recomandările de aliniere, într-o lume a balansării (adică a utiliza în mod frecvent puterea și amenințările) ȋi va determina pe ceilalți să se opună cu o forțǎ din ce în ce mai mare’’. URSS ȋn timpul Războiului rece a dus o politică se poate spune forțată prin intermediul partidului comunist; ȋn cazul Turciei intervenind și problemele teritoriale referitoare la Kars și Ardahan și mai mult de atât dorința de a crea baze sovietice în strâmtori.

Perioada 1947-1949 a fost presărată cu mai multe evenimente neplăcute, după cum am spus amenințări la adresa suveranității Norvegiei, Greciei, Turciei, lovitura de stat din iunie 1948 din Cehoslovacia precum și prin blocada Berlinului din aprilie același an. Toate aceste evenimente nedorite au dus la semnarea în martie 1948 a Tratatului de la Bruxelles având ca scop dezvoltarea unui sistem de apărare comun și de întărire a legăturilor dintre state pentru a putea rezista în fața amenințărilor ideologice, politice și militare la adresa suveranității lor. Țările semnatare au fost: Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie.

Ca răspuns la crearea NATO, Hrușciov îi riposteazǎ cu semnarea la 14 mai 1955 a Tratatului de la Varșovia, care leagă democrațiile populare de URSS și interzice orice fel de secesiune. Bazǎ stând intervenția Armatei Roșii în noiembrie 1956 în Ungaria zdrobind revoluția și pune capăt Primăverii de la Praga invadând Cehoslovacia pe 20 august 1968.

După această etapă s-au demarat negocieri su SUA și Canada pentru mărirea alianței, cea ce a dus la crearea Alianței Nord-Atlantice, bazate pe garanții de securitate și angajamente comune între Europa și America de Nord. Au urmat invitațiile adresate Danemarcei, Islandei, Norvegiei și Portugaliei cea ce a culminat cu semnarea Tratatului de la Washington în aprilie 1949 astfel luând ființă un sistem comun de securitate bazat pe un parteneriat între cele 12 țări. În decursul anilor această alianță s-a mărit făcând ca în prezent NATO să numere 28 de state membere.

Sarcinile fundamentale ale NATO sunt acelea de asigurare a securității și libertății tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, în conformitate cu Tratatul Nord Atlantic și cu principiile Cartei Națiunilor Unite

Destrămarea URSS a condus la redefinirea organizației. Au fost decindenți ai politicii internaționale care au susținut că NATO și-a pierdut rațiunea de a fi prin dispariția URSS, ȋn timp ce alte state au susținut că NATO a rămas, singura organizație ȋn Europa capabilă să asigure contrapondere Rusiei ca succesoare a URSS’’.

Faptul că NATO nu a dispărut după Războiul rece cȃnd a dispărut adversarul comun, a fost interpretat de Christoper Layne și Keneth Waltz ca rezultat al dorinței SUA, unica superputere de a menține această alianță, care servește intereselor naționale americane.

NATO dupǎ Rǎzboiul Rece – O comunitate de securitate

Despre perioada 1945-1991 s-a scris foarte mult. Este perioada cunoscutǎ sub denumirea de Razboi rece. Termenul a fost lansat de cǎtre Mary Kaldor in lucrarea sa The Imaginary War, explicația pentru această denumire ar fi acea că în toată această perioadă nu s-a ajuns la o confruntrare directă între cei doi poli de putere Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică fiind o confruntare ideologicǎ. Pe tot parcursul acestor ani situația în cadrul internațional era foarte tensionată, nu puține au fost momentele cunoscute sub denumirea de crize în care a fost foarte aproape să se ajungă la o confruntare directă.

Despre această perioadă un diplomat de cariera cum este Henry Kissinger spunea: ,,Războiul Rece a luat sfârșit într-un moment când America se pregătea pentru o nouă eră de conflict prelungit. Imperiul sovietic s-a prăbușit chiar mai brusc decât izbucnise dintre granițele sale; cu aceasi rapiditate America și-a schimbat complet atitudinea față de Rusia, trecând în numai câteva luni de la adversitate la prietenie”.Această apropiere a fost mai evidentă după vizita ministrului de externe sovietic Șevardnadze în decembrie 1989 în calitate de reprezentatnt al Tratatului de la Varșovia a sediului NATO de la Bruxelles. Ȋn același an simbolul Europei divizate, reprezentat de Zidul Berlinului a fost dărâmat și în același timp partidele comuniste aflate la putere în țările din Europa centralǎ și de est au fost desfințate.

Rolul jucat de NATO, de la formare în 1949 timp de 40 de ani până la sfârșitul Războiului Rece, a fost fundamental în crearea condițiilor care au facilitat aceste schimbări, alianța a ajutat la depășirea situațiilor tensionate dintre Est și Vest, într-un mod care a permis dezvoltarea unor noi relații de securitate constructive și inclusive.

Revenind asupra afirmației de mai sus potrivit cǎriea NATO continuǎ să existe și după dispariția agresorului comun, datorită faptului că alianța servește intereselor naționale americane – afirmația aparținând lui Christoper Layne și Kenneth Waltz – de asemenea doresc să aduc un contraargument, de proveniență constructivistă și să afirm că după căderea URSS, NATO s-a transformat într-o, comunitate de securitate’’. Această afirmație, necesitǎ argumentarea din punct de vedere teoretic a conceptului “comunității de securitate”. Acest concept urmează să fie dezvoltat în continuare.

Conceptul de comunitate de securitate a fost introdus la începutul anilor 50 de către Karl Deutsch, care spunea că termenul desemnează o, grupare de actori internaționali care nutresc o reală convingere că membrii comunitatii nu vor lupta fizic unii cu alții, ci își vor rezolva disputele ȋntr-un alt mod’’ .O observație care trebuie făcută în legătură cu această instituție este acea ca membrii acestei comunități nu acceptă în nici un fel folosirea violenței între ei. Deutsch identificǎ două tipuri de astfel de comunități; comunități amalgamate și comunități pluraliste, cele amalgamate dezvolta o guvernare comună ȋn timp ce comunitățile pluraliste ȋsi păstrează independența totală una față de alta, totodată ele ele nu concept izbucnirea unui război între ele.

O astfel de de comunitate poate fi constituită prin integrare, adică prin ajungerea la un, sens al comunitatii’’ prin edificarea unor instituții și practici stabile, rezolvare pașnică a conflictelor. Dar foarte importnat de menționat este faptul că războiul este exclus doar ȋntre statele membere nu și față de terți. Ȋn relațiile cu aceștia statele revin la logica mediului ȋn care propria supraviețuire este cea mai importantă.

Karl Deutsch ȋn cercetările sale identificǎ două forme de comunități internaționale: comunități,” slab conectate’’ și, „strâns conectate’’. Comunitățile slab conectate respecta definiția lui Emanuel Adler și Michael Barnett care spune că:,

O regiune transnaționala compusă din state suverane, ale căror popoare mențin așteptări ȋntemeiate asupra schimbărilor pasnice’’ (Adler, Barnett, 1998, p. 30).

Comunitățile strâns conectate trebuie să ȋndeplineascǎ două condiții suplimentare pentru a se putea vorbii despre astfel de comunități: ȋn primul rând să existe forme ale ȋntrajutorarii ȋn construirea unor aranjamente comune de securitate, iar a doua este reprezentată de existenta unui sistem de reguli de natură să constituie o oarecare formă de guvernare comună, prin renunțarea, ȋn beneficiul comun, la unele atribute ale suveranității,acesta este cazul Uniunii Europene.

Adler și Barnett identifica trei cauze care duc la formarea comunităților de securitate: prima este constituită de cauzele externe cum ar fi schimbările tehnologice sau amenințările comune cu care se confruntă determinǎ un grup de state să își dezvolte politicile de securitate, formând alianțe, dar și devoltand interacțiuni pe toate planurile, din cauza modului în care actorii interpretează frealitatea socială. Cel mai important fiind reducerea suspiciunii reciproce.

Cea de a doua fază a studiului celor doi este dedicat studierii factorilor care duc la formarea și dezvoltarea ȋncrederii reciproce și a identității collective. Este cea în care devine vizibilă orientarea lor constructivistǎ. Ei apelează la structuri și procese sociale precum tranzacțiile, organizațiile și ȋnvǎțarea socială. Adler și Barnett susțin că există o relație de transformare a celor doi termini agent-structurǎ. Identitatea comună și ȋncrederea sunt construite social și devin elemente definitorii ale raporturilor dintre membrii comunității.

Ȋn final ei fac o distincție ȋntre comunități slab și strȃns conectate acsȃndu-se pe modul ȋn care se raportează unul la celǎlat și popoarele statelor componente, dezvoltând o identitate ce se generează din comunitate, la nivel supranațional.

Trebuie precizat faptul că nu orice state care nu recurg la forța pentru rezolvarea problemelor dintre ele formează o comunitate de securitate. Ele trbuie să întrețină relații strânse iar deteriorarea lor să nu conducă la război; fiind necesară abținerea voluntară a folosirii forței și amenințărilor cu forța ȋn relațiile dintre ei mai exact să nu conceapă un război ȋntre ele.

Ȋn cea ce privește instituționalizarea comunităților de securitate, se observă că aceasta se realizează pe scheletul unor mecanisme construite inițial pe o logică diferită. Prin o dezvoltare continuă a relațiilor se ajunge la construirea unei ȋncrederi ce transcede interesul național la un moment dat, procesul de socializare reciprocă a dus la constituirea unei comunități de securitate.

Despre NATO după Războiul Rece putem afirma că din mai multe puncte de vedere se ȋncadreaza ȋn condițiile conturǎrii unei comunitați de securitate. Legăturile dintre membrii săi nu erau neapărat cele mai bune, dar statele membre s-au văzut după căderea URSS confruntate cu problema redefinirii rolului NATO. Ȋn acest timp, Alianța a primit mai multe cereri de aderare din partea fostelor țǎri aflate sub dominație sovietică din Europa centralǎ și de est. Liderii confruntându-se cu problema definirii condițiilor de acceptare.

O părere diferită legată de lărgirea NATO după căderea URSS o are John Mearsheimer care spune că:,, Conducătorii statelor occidentale dar mai ales vecinii Rusiei din Europa de Est trăiesc ȋn continuare cu teamă că Rusia reconsolidatǎ, ar putea devenii un stat expansionist cea ce oferă un argument asupra extinderii NATO spre rasarirt’’ .Tot el mai spune că ȋn ciuda faptului că Războiul Rece a luat sfârșit frica dominǎ ȋn continuare sistemul internațional datorită dorinței unor state de câștigare a puterii pe seama altora, acest lucru fiind posibil prin faptul că anarhia continua să existe.

După Rǎzbiul rece, Europa a cunoscut o profundă modificare geostrategicǎ, iar pentru NATO au apărut noi probleme de securitate. Dacă în timpul Războiului rece avea ca adversar doar URSS-ul acum lucrurile încep să se schimbe devenind foarte diverse și în același timp difuze. Ca răspuns la aceste provocări alianța a întreprins un proces de adaptare și transformare de mare amploare. După parbusirea blocului sovietic țările aflate sub influența URSS-ului au devenit un nucleu de conflicte fiindu-ne cunoscute problemele din Balcani din anii 90, însă Alianța nu a fost dezinteresatǎ de aceste probleme, depunând eforturi mari pentru asigurarea stabilității în această zonă. Pentru asta era nevoie ca alianța să se extindă, ca dovadă au fost acceptați noi membri în organizație; totodată creându-se noi instituții NATO, cum ar fi: Consiliul de cooperare Nord-Atlantic, Parteneriatul pentru pace, Consiliul de parteneriat Nord-Atlantic, Planul de acțiune pentru adeziune, Consiliul permanent cu Rusia și Carta specifică de parteneriat cu Ucraina.

Ȋn urma sumitului de la Berlin din 1996 Alianta a convenit asupra creǎri unei capacitǎți separabile dar nu separate; scopul acesteia fiind posibilitatea implicǎrii NATO ȋntr-o crizǎ ȋn care SUA nu dorea sǎ se implice. Dupǎ toate acestea putem afirma faptul cǎ dupǎ 1990 Alianta Nord-Atlanticǎ a dorit sǎ devinǎ un instrument permanent care sǎ fie capabil sǎ facǎ fațǎ problemelor ȋn ciuda faptului cǎ nu ȋntotdeauna interesele aliaților nu erau aceleași.

Putem afirma faptul cǎ aceastǎ lǎrgire a alianței are douǎ mari obiective, primul ar fi acela al asigurǎrii stabilitǎții Europei, ȋn special Europa centralǎ iar cel de al doi-lea este reprezentat de ȋntǎrirea parteneriatului dintre SUA si Europa pentru a permite alianței sǎ facǎ fațǎ eficace noilor amenințǎri la adresa securitǎții proprii și asigurarea teritoriilor aliaților.

Alianța cum o vedem noi astǎzi putem spune cǎ a luat formǎ dupǎ summitul de la Roma din 1991; atunci a fost adoptat Conceptul Strategic, prin care se propunea o abordare mai largǎ a securitații, bazatǎ pe dialog, cooperare și menținerea unei capacitǎți defensive colective. Prin asta se urmǎrea si o cooperare cu statele din Europa centralǎ si de est, considerȃndu-le pǎrți integrante ale alianței, totodatǎ a scǎzut și dependența fațǎ de armele nucleare. Ca o dovadǎ a schimbǎrii modului de acțiune a NATO putem menționa ȋmbunǎtǎțirea armatelor aliaților și folosirea eficace a forțelor multinaționale, pentru managerarea situaților de crizǎ și menținere a pǎcii.

Tot la Roma s-a emis o Declarație de Pace si Cooperare care a definit viitoarele politici ale NATO ȋn relație cu cadrul instituțional general al securitǎții viitoare ȋn Europa, dupǎ asta s-au luat mǎsuri pentru adaptarea si transformarea alianței.

Capitolul II

Concepte strategice

Stabilirea scopurilor si misiunilor Aliantei, coroborata cu prevederile „Legii ajutorului militar pentru apararea mutuala“ semnata de presedintele Truman pe 6 octombrie 1949 si cu aprobarea de catre presedintele SUA, la 27 ianuarie 1950, a planului de aparare integrata a regiunii Atlanticului de Nord si deschiderea unui credit de 900 de milioane de dolari, cu titlu de ajutor militar, a reprezentat demararea procesului de elaborare si implementare a Strategiei initiale a Aliantei.

Formularea acestei strategii NATO a fost cunoscuta sub denumirea „Conceptul strategic pentru apararea zonei Nord-Atlantice“. Conceptul a fost dezvoltat intre octombrie 1949 si aprilie 1959 considerandu-se ca Alianta „a stabilit o strategie de operatiuni la scara larga in apararea teritoriala“.

Stadiul actual al transformarii Aliantei

NATO a evoluat, incepand cu 1990, spre o forma din ce in ce mai complexa, pentru a corespunde noii structuri de securitate internationala, in care riscurile s-au diversificat ca substanta si arie din care provin. 

Mediul de securitate fluid, complex si volatil, a carui dinamica a riscurilor se manifesta pe diferite paliere (militar, politic, economic, social, cultural), a influentat procesul de transformare in care Alianta a intrat odata cu debutul anilor 1990. 

Complexitatea si dinamica mediului de securitate international au imprimat un ritm de dezvoltare rapid al Aliantei Nord Atlantice. Astfel, NATO si-a largit sfera de interese, imbogatindu-si agenda cu problematici din ce in ce mai variate ca substanta si acoperire geografica. Adaptarea Aliantei Nord Atlantice la noul mediu s-a facut prin redefinirea misiunilor si obiectivelor sale, modificarea ariei geografice a teritoriului aliat, precum si prin proiectarea stabilitatii dincolo de aria euro-atlantica propriu-zisa. 

Astfel, Alianta a trecut printr-un proces complex de transformare, determinat de riscurile carora trebuie sa le faca fata si care s-a reflectat in modificarea structurii sale (numar de membri, modalitate de organizare) si a tipului de raspuns pe care trebuie sa-l genereze. 

Acest din urma fapt s-a manifestat printr-o abordare extensiva a securitatii, Alianta contribuind la procese de constructie institutionala, asistenta in domeniul apararii, pregatirea fortelor pentru a deveni interoperabile, schimbul de experienta in domeniul doctrinei si conceptelor militare etc. 

De asemenea, procesul transformarii a determinat o rearanjare a prioritatilor Aliantei, care au variat in functie de gradul de risc al amenintarilor la adresa securitatii statelor membre NATO. 

Dupa terminarea Razboiului Rece principala sursa de instabilitate a fost reprezentata de conflictele inter-etnice, religioase, nationaliste, generate de fragmentarile intra-statale care au avut loc imediat dupa prabusirea comunismului in Europa Centrala si de Est, spatiul fostei Iugoslavii reprezentand un focar de risc deosebit de ridicat. 

In perioada respectiva, prioritatile Aliantei erau focalizate asupra stabilizarii regiunii Balcanilor pentru evitarea propagarii sursei de risc si spre statele invecinate, statele membre NATO alocand o mare parte din resurse pentru zona Europei Centrale si de Est. 

Dupa atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 si odata cu invocarea articolului V al Tratatului Nord Atlantic, pentru prima data, de catre statele aliate, prioritatile (geografice si functionale) ale NATO s-au rearanjat, pe primul loc situandu-se amenintarile de natura terorista, propagarea armelor de distrugere in masa, amenintarile de natura asimetrica, in general. 

Transformarea Aliantei a presupus identificarea acelor prioritati si mijloace de actiune care sa o mentina relevanta in noul context de securitate international. Insa, vulnerabilitatea, nesiguranta, complexitatea si ambiguitatea generata de amenintarile asimetrice fac mai dificila identificarea mecanismelor potrivite de reactie. Provocarile la adresa securitatii spatiului aliat s-au intensificat pe masura ce riscurile au inceput sa cunoasca o delocalizare accentuata. Mediul de securitate s-a transformat, trecand de la un sistem bipolar la unul in care polii de putere sunt mai greu de identificat, iar amenintarile sunt mai difuze. 

In prezent riscurile sunt generate de atacuri teroriste, dezvoltarea si proliferarea armelor de distrugere in masa, dublate de pericolul ca acestea sa ajunga in posesia unor regimuri politice nedemocratice sau a unor entitati ale crimei organizate sau celule teroriste, existenta unor regimuri nedemocratice sau cu o structura institutionala fragila, fluxuri masive de refugiati, dezechilibre ecologice sau catastrofe naturale majore (secete, inundatii, furtuni, incendii, cutremure, accidente nucleare etc), insecuritate economica, conflicte etnice regionale sau locale, perpetuarea starilor de conflict – in anumite zone sau regiuni neguvernabile-, care se afla in afara controlului national, de catre grupari criminale cu interese de natura pecuniara. 

Combaterea unor astfel de riscuri, slab definite, difuze si cu un potential de distrugere masiv, antreneaza strategii si politici militare sau ne-militare din ce in ce mai complexe. La aceasta contribuie divergenta de interese, perceptia diferita asupra strategiilor si procedurilor de urmat avand in vedere faptul ca interesele actorilor implicati nu converg intotdeauna. 

Din aceasta perspectiva, transformarea priveste potentialul militar si tehnologic de combatere a amenintarilor, alocarea resurselor pentru domeniul apararii, modalitatile si mecanismele prin care se poate recurge la mijloace militare in detrimentul celor de natura politica sau socio-economica. 

In cadrul Aliantei acest proces este dependent de prioritatile de politica interna ale aliatilor europeni si nord americani, la care se adauga diferentele in perceperea riscurilor, mijloacelor si procedurilor de contracarare a acestora, elemente care influenteaza direct proiectarea unei abordari vizionare a misiunilor si procesului de transformare a Aliantei. 

Parteneriatului Euro-Atlantic – adaptare si transformare 

Evolutia relatiilor de cooperare ale Aliantei cu statele partenere dupa 1990 a cunoscut o dinamica rapida. Cooperarea a evoluat pe doua dimensiuni importante, una de natura politica, intruchipata incepand cu 1997 (Sintra) in Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (Euro-Atlantic Partnership Council EAPC), si una bazata pe cooperari specifice intre NATO si statele partenere interesate concretizata in Parteneriatul pentru Pace (Partnership for Peace – PfP), creat in 1994 (Bruxelles). Cele doua formate, cu functii distincte dar complementare, au fost rationalizate prin deciziile Summit-ului de la Praga (2002), cele doua componente fiind reunite sub conceptul de Parteneriat Euro-Atlantic. 

Dialogul politic si consultarile cu statele partenere au evoluat in functie de schimbarile mediului de securitate si de componenta EAPC. In prezent, numarul aliatilor (26) il depaseste pe cel al partenerilor (20, cuprinzand tari din Europa, Caucaz si Asia Centrala), insa substanta dialogului si problemele cu care se confrunta statele partenere ramase, dupa aderarea recentului val de 7 parteneri la Alianta (martie 2004), sunt in continuare relevante. Parteneriatul Euro-Atlantic a facilitat, prin consultari si dialog politic cu statele partenere, declansarea reformei la nivel intern pentru construirea unor sisteme de aparare si securitate care sa poata face fata noilor amenintari la adresa securitatii si participarea la operatiuni de pace comune aliati-parteneri. 

Principiile de la care se porneste sunt includerea tuturor si auto-diferentierea, pentru ca dialogul politic sa fie bazat pe specificitatea statelor partenere si sa fie relevant pentru acestea. 

Cooperarea practica a fost realizata prin Parteneriatul pentru Pace, care reprezinta un cadru de cooperare militara intre statele aliate si cele partenere ale NATO. 

Scopul Parteneriatului pentru Pace este de a sprijini crearea de institutii de aparare moderne, democratice si eficace, precum si de a imbunatati capacitatea tarilor membre NATO si partenere de a actiona impreuna in operatiuni comune pentru diminuarea riscurilor la adresa securitatii si consolidarea pacii si stabilitatii internationale. Avantajul principal al PfP consta in crearea unui fundament pentru cooperare practica in functie de necesitatile fiecarui partener. 

Avand in vedere istoria Parteneriatului Euro-Atlantic, modul in care s-a adaptat transformarilor prin care Alianta a trecut – extindere, noi riscuri, absorbtia unor state variate ca interese si capacitati -, acesta si-a dovedit utilitatea prin antrenarea aliatilor si partenerilor intr-un exercitiu comun de sporire a increderii si abilitatilor de reactie cu semnificatii deosebite in plan politic si de securitate. 

Prin dialog politic si cooperare practica s-a reusit cultivarea unui spirit de cooperare si deschidere spre noi dimensiuni ale securitatii si stabilitatii, crearea unor noi canale de comunicare si transparenta in domeniul apararii, partenerii actionand pentru un scop comun – combaterea amenintarilor de securitate prin construirea capacitatilor de aparare necesare cu sprijin si asistenta aliata –, dar si pentru a contribui activ la securitatea ariei geografice din care fac parte. 

Programele comune din cadrul Parteneriatului au contribuit la extinderea ariei de securitate si stabilitate prin crearea unor baze conceptuale comune, institutii si mecanisme de lucru transparente, stabilirea unor standarde in domeniul militar in ceea ce priveste planificarea bugetelor apararii, precum si incurajarea controlului democratic al fortelor, dezvoltarea unor forte capabile sa fie interoperabile in teatrul de operatii, prin participarea alaturi de aliati in operatiuni comune. 

Astfel, evolutia Aliantei a avut efecte directe asupra parteneriatului, acesta reusind sa se adapteze transformarilorfunctionale si geografice ale Aliantei mentinandu-si relevanta in diferitele etape prin care NATO a trecut. Prioritatile Aliantei si interesele particulare ale partenerilor au fost echilibrate de-a lungul timpului pentru a corespunde intereselor si componentei sale, dialogul politic si instrumentele practice de cooperare luand forma cerintelor de securitate si stabilitate de la timpul respectiv. 

Conceptul Strategic al NATO 1991

Noul Concept Strategic al NATO a fost publicat la întîlnirea la înalt nivel de la Roma din decembrie 1991, ca răspuns la necesitatea încadrării Alianței în noua arhitectură de securitate internațională. Acest document enunță cele mai importante principii și obiective ale NATO în condițiile colapsului URSS și, prin urmare, a dispariției pericolului unei confruntări militare masive.

Astfel, textul Conceptului prevede că politica de securitate a NATO este bazată pe 3 elemente de reasigurare reciprocă, și anume, dialogul, cooperarea și menținerea unei capacități defensive colective. Dimensiunea militară a Alianței rămîne în același timp un factor esențial pentru atingerea acestor trei obiective și se reflectă în următoarele principii fundamentale:

– alianța are un obiectiv pur defensiv;

– securitatea este indivizibilă și un atac asupra unui membru al Alianței înseamnă un atac asupra tuturor;

– politica de securitate a NATO este bazată pe apărare colectivă, inclusiv pe o structură militară integrată, ca și pe acorduri de cooperare relevantă și de coordonare;

– menținerea unei combinații potrivite de forță nucleară și convențională pe teritoriul Europei este necesară pentru viitorul previzibil.

În același timp, Conceptul a reafirmat funcțiile de bază ale Alianței și importanța menținerii legăturii transatlantice.

A recunoscut că securitatea este clădită atît pe considerente politice, economice, sociale și de mediu, cît și pe apărare.

Conceptul Strategic al NATO 1994

Parteneriatul pentru Pace (PfP) este o inițiativă majoră introdusă de NATO la Întâlnirea la Nivel Înalt a Consiliului Nord-Atlantic, desfășurată la Bruxelles în ianuarie 1994. Scopul Parteneriatului este acela de a întări stabilitatea și securitatea din întreaga Europă. Invitația la Parteneriatul pentru Pace a fost adresată tuturor statelor participante la Consiliul de Cooperare Nord Atlantic (NACC), precum și altor state prezente la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), care sunt capabile și își doresc să participe la acest program.

Cele 22 de țări participante în prezent la PfP formează un grup divers din punct de vedere geografic, care include state din Europa de Vest, foste republici sovietice din Caucaz, Asia Centrală și din alte regiuni, precum și țări care aspiră la obținerea statutului de membru al Alianței.

Activitățile pe care și le asumă fiecare Partener se bazează pe Programe Individuale de Parteneriat care sunt elaborate în comun. Programul PfP se axează pe cooperarea în probleme de apărare, dar depășește cadrul dialogului și cooperării, în scopul consolidării unui parteneriat real între fiecare țară Parteneră și NATO. Cu timpul a devenit o caracteristică permanentă și importantă în arhitectura securității europene și ajută la extinderea și intensificarea cooperării politice și militare din întreaga Europă. Programul susține creșterea stabilității, diminuarea amenințărilor la adresa păcii și constituirea unor relații mai strânse de securitate, bazate pe cooperarea practică și pe angajamentul față de principiile democratice, susținute de Alianță. În acord cu Documentul Cadru al PfP, emis de către șefii de stat și de guvern odată cu Documentul Invitație la PfP, NATO își asumă rolul de a se consulta cu fiecare Partener activ, în cazul în care acesta percepe o amenințare directă la integritatea sa teritorială, independența politică sau securitatea sa.

Toți membrii PfP sunt totodată membri în Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), care asigură cadrul general al cooperării dintre NATO și țările Partenere. Cu toate acestea, Parteneriatul pentru Pace își păstrează propria identitate separată în cadrul oferit de către EAPC și își menține propriile elemente și proceduri de bază. Acesta este fondat pe o relație bilaterală între NATO și fiecare din țările PfP.

Documentul Cadru include sarcini specifice pe care fiecare participant trebuie să și le asume în cooperarea cu NATO în vederea îndeplinirii obiectivelor întregului program. Acestea sunt următoarele:

-să faciliteze transparența în procesul de planificare a apărării naționale și a bugetului;

– să asigure controlul democratic al forțelor de apărare;

– să-și mențină capacitatea și disponibilitatea de a contribui la operațiunile întreprinse sub autoritatea Națiunilor Unite și/sau responsabilitatea OSCE;

– să dezvolte relații militare cooperante cu NATO, în scopul planificării, instrucției și exercițiilor comune, pentru a întări capacitatea participanților la PfP de a desfășura misiuni de menținere a păcii, precum cele de căutare și salvare, operațiuni umanitare și altele asupra cărora se va conveni ulterior;

– să dezvolte, pe termen lung, forțe mai bine pregătite, capabile să opereze alături de cele aparținând membrilor Alianței Nord Atlantice.

Documentul Cadru mai menționează că participarea activă la Parteneriatul pentru Pace va juca un rol important în procesul continuu al includerii de noi membri în NATO.

Conceptul Strategic al NATO 1999

Conceptul Strategic actual a fost adoptat în 1999 pentru a permite Aliaților să-și asume responsabilități nu doar în domeniul apărării colective dar și pentru asigurarea păcii și stabilității în regiunea euro-atlantică extinsă. La baza acestuia este pus parteneriatul și cooperarea cu alte țări, regiuni și organizații internaționale și parteneriatul strategic dintre NATO și UE va contribui la consolidarea relațiilor complimentare și eficientizarea prevenirii conflictelor. Acesta cuprinde următoarele elemente principale:

– menținerea structurilor și procedurilor adecvate pentru prevenirea conflictelor și managementul crizelor;

– parteneriat efectiv cu țările non-NATO, bazat pe cooperare și dialog;

– lărgirea Alianței prin aplicarea unei politici a ușilor deschise pentru potențialii noi membri;

– continuarea efortului în vederea dezarmării și neproliferării.

Sarcinile specifice ale NATO descrise în Conceptul Strategic:

–  să asigure un fundament pentru stabilitatea spațiului Euro-atlantic, bazat pe consolidarea instituțiilor democratice și angajare în rezolvarea pașnică a diferendelor;

– să servească în calitate de forum consultativ pentru Aliați în probleme care afectează interesele lor vitale;

– să protejeze statele membre NATO de orice amenințare și agresiune;

– să promoveze un parteneriat extins, cooperare și dialog cu alte țări dins spațiul Euro-atlantic în scopul asigurării transparenței, încrederii reciproce și a capacității comune de acțiune în cadrul Alianței;

– angajare puternică în relația transatlantică;

– menținerea capabilității militare a Alianței pentru eficientizarea operațiunilor militare;

– o abordare mai largă a securității ce cuprinde factorii politici, economici, sociali și de mediu;

Conceptul Strategic al NATO 2002

Summit-ul de la Praga 2002

La Summit-ul de la Praga, 21-22 noiembrie 2002, șefii de stat și guvernul NATO au invitat șapte țări: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia, pentru a începe discuțiile de aderare la Alianță.

Acesta este inceputul procesului de aderare, la sfârșitul căreia cele șapte țări invitate în mod oficial ar trebui să devină membre ale Alianței. 

Declarația de la Londra din 1990 a constituit punctul de plecare al transformării actuale a NATO. Aceasta a oferit NATO posibilitatea de a-și asuma noi roluri și de a-și dezvolta capabilitățile care să le susțină. Summitul de la Praga din 2002 a continuat acest proces și a confirmat angajamentul NATO pentru transformarea în fața noilor amenințări globale ale terorismului și proliferării armelor de distrugere în masă, evidente după 11 septembrie 2001. Totuși, inițiativele de transformare inițiate de Declarația de la Londra și reafirmate la Praga nu vor avea nici o valoare dacă aliații nu vor reuși să-și fixeze un scop comun. De aceea, cel mai presant aspect de pe agenda de transformare a NATO este transformarea Alianței însăși, pentru a promova un dialog politic sporit la interiorul său.

Aliații trebuie să fie pregătiți să se confrunte cu provocarea dezbaterii aspectelor politice și de securitate controversate. Dacă nu vor reuși acest lucru, ei nu vor putea găsi un alt forum. 

Conceptul Strategic al NATO 2010

Summit-ul de la Lisabona 2010

In perioada 19-20 noiembrie 2010 a avut loc Summit-ul NATO de la Lisabona. Principalele subiecte abordate de catre aliati au fost: adoptarea Noului Concept de Securitate, apararea antiracheta, viitorul misiunii din Afganistan și cooperarea cu Rusia.

Alianța a adoptat un Nou Concept Strategic, pentru viitorii zece ani, care a pus bazele unui NATO revitalizat, pregătit să facă față încercărilor secolului XXI. Reforma din structura de comandă a NATO, agenții și sedii va duce la o organizare mai agilă și eficientă. Finanțarea, achiziționarea și desfășurarea a zece capacități de baza este esențială pentru a se face față noilor amenințări.

Acestea includ: o capacitate de apărare antirachetă pentru protejarea teritoriilor, populațiilor și forțele din statele NATO, cooperarea în securitatea informatică, pentrru detectarea, prevenirea și recuperarea după atacuri cibernetice, precum și cooperare civil-militară pentru o abordare a crizelor, conflictelor, stabilizării și reconstrucției.

Progrese in Afgansitan

Summitul de la Lisabona a demonstrat că Afganistanul este tot mai responsabil pentru securitatea sa prin procesul de tranziție. Tranziția va începe în prima jumătate a lui 2011 și se va încheia în 2014, ceea ce este conform obiectivelor declarate de guvernul afgan. SUA cer națiunilor să acopere necesitățile în formare a forțelor afgane, pentru ca acesta să preia o responsabilitate mai mare. NATO are un angajament de durată în Afganistan.

Resetarea relatiilor NATO-Rusia

Membrii Consiliului NATO-Rusia vor sprijini o revizuire comună a problemelor de securitate comune, pentru a se avansa pe Afganistan, apărarea antirachetă, contraterorism, neproliferarea armelor de distrugere în masă, răspunsul în caz de dezastru și combaterea pirateriei.

Cooperarea NATO-Rusia se bazează pe transparență reciprocă, pe concentrare comună asupra amenințărilor externe și respect reciproc pentru principiile integrității teritoriale și indivizibilității securității.

În conformitate cu dispozițiile detaliate ale Declarații finale în urma Summit-lui, s-a stabilit:

– Întărirea contribuției NATO la o abordare cuprinzătoare în gestionarea crizelor, ca parte a eforturilor comunității internaționale și pentru a îmbunătăți capacitatea NATO de a furniza efecte de stabilizare și reconstrucție;

– Încurajarea Secretarul General de a continua să lucreze cu Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene și să raporteze Consiliului eforturile continue pentru organizarea reuniunii miniștrilor de externe NATO din aprilie 2011;

– Invitarea Rusia să aprofundeze cooperarea cu NATO in domeniile de interes comun;

– Consolidarea în continuare a parteneriatelor existente și dezvoltarea altele noi cu țările și organizațiile interesate;

– În conformitate cu Concepția Strategică și tratatele existente, aliații vor continua să sprijine controlul armelor, dezarmarea și eforturilor de neproliferare;

– Dezvoltarea capacităilor de apărare antirachetă NATO, și invitarea Rusiei să coopereze cu Alianta;

Conceptul Strategic al NATO 2012

Summit-ul de la Chicago 2012

Afganistanul, scutul antirachetă și cooperarea în domeniul mijloacelor militare sunt principalele dosare de pe agenda summitului NATO .

Afganistan

Aliații vor preciza "strategia de tranziție" stabilită la precedentul summit NATO de la Lisabona, în 2010. Aceasta vizează retragerea marii majorități a celor 130.000 de militari străini staționați în prezent în Afganistan până la sfârșitul lui 2014, în paralel cu trecerea asigurării securității sub controlul forțelor afgane. Membrii NATO trebuie să ajungă totodată la un acord asupra direcțiilor principale ale susținerii sale în perioada de după 2014, care vizează, în principal, formarea militară și consilierea.

În acest sens, este necesară o definire a formatului forțelor de securitate afgane, care ar putea scădea de la 352.000 de militari și polițiști la 228.000, potrivit unor estimări.

Celălalt subiect sensibil este repartizarea finanțării acestei susțineri, evaluată la aproximativ 4,1 miliarde de dolari (aproximativ trei miliarde de euro) pe an, începând din 2014.

Apararea antiracheta

NATO va anunța la Chicago încheierea primei faze a instalării scutului său antirachetă în Europa de Est. Alianța Nord-Atlantică va declara operațională "capacitatea interimară", adică stadiul inițial care urmează să conducă la punerea sa în funcțiune la orizontul lui 2018.

Acest dosar a devenit principalul subiect de discordie dintre Alianța Nord-Atlantică și Rusia, care îl consideră o amenințare la adresa securității sale. NATO afirmă că acest sistem nu vizează Rusia, ci o eventuală amenințare venind dinspre Orientul Mijlociu, în special dinspre Iran.

Cooperare militara consolidata

Chicago va fi o adevărată rampă de lansare a inițiativei intitulate "apărarea inteligentă" (smart defence) a NATO, care vizează promovarea unor proiecte de cooperare bine țintite și punerea în comun a anumitor mijloace militare.

Un număr de 25 de proiecte vor fi lansate la Chicago. Majoritatea privesc formarea și antrenamentul, mai ales a piloților de elicopter și a echipajelor de la sol.

Această cooperare consolidată urmărește să atenueze impactul scăderii bugetelor militare și să răspundă exigențelor americanilor, care le cer europenilor să își asume mai mult apărarea lor, în contextul în care Statele Unite suportă singure aproximativ 75% din cheltuielile militare ale Alianței Nord-Atlantice.

Parteneriat

Una dintre prioritățile NATO este să își "sporească rețeaua de parteneriat în lume", dincolo de sfera sa tradițională, adică Europa și America de Nord.

La Chicago au fost invitați atât șefi de stat și de Guvern din 22 de țări participante, alături de aliați, la operațiunea din Afganistan, cât și dintr-o serie de țări din Asia Centrală. Astfel, la summit vor fi reprezentate Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud sau Japonia. În schimb, vor fi absente China, India și Israelul, care nu participă la misiuni NATO.

În plus, organizarea unei reuniuni NATO-Rusia a fost anulată, în contextul în care dezacordurile asupra scutului antirachetă persistă.

Capitolul III

Intervenția NATO ȋn Kosovo din 23 martie 1999

Originile conflictului

Ȋn acest capitol ȋmi propun sǎ vorbesc despre intervenția NATO din Kosovo ȋn primǎvara anului 1999. Aceastǎ intervenție a avut ca temei apǎrarea drepturilor fundamentale ale omului și asigurarea stabilitǎții internaționale. O sǎ incep cu o prezentare din punct de vedere istoric a problemelor din aceastǎ regiune, urmȃnd ca pe parcurs sǎ vorbesc mai amǎnunțit despre rǎzboiul din Kosovo.

Kosovo este o regiune foarte disputatǎ ȋn Balcani. Ea este parțial recunoscutǎ de cǎtre 70 de state, Kosovo a devenit membrǎ FMI și a Bǎncii Mondiale. Aceastǎ recunoastere nu a fost tocmai pe placul Rusiei și a altor țǎri memebre ONU iar Serbia o recunoște ca fiind o entitate condusǎ de ONU ȋn cadrul suveranitǎții statului, ea proclamandu-și independența la 17 februarie 2008.

Regiunea Balcanilor este una foarte amestecatǎ etnic iar pentru a justifica controlul unor teritorii naționaliștii recurgeau la istorie, mai exact la originile entice. Kosovo nu se abate nici ea de la estfel de practici fiind o sursǎ ȋndelungatǎ de dușmǎnie ȋntre sȃrbi și albanezi. Originile fiind mult mai adȃnci decȃt cea ce a condus la crizele iugoslave. Kosovo are o semnificație foarte mare pentru evoluția celor douǎ popoare și pentru viziunea politicǎ ȋn secolul XIX. Sȃrbii considerau Kosovo un fel de Ierusalim, acesta fiind central imperiului lor medieval, tot aici aflȃndu-se mǎnǎstirile medievale care au ajutat la configurarea identitǎții culturale sȃrbe.

Ȋn contradicție cu aceștia, albanezii, care se considerǎ descendenți ai ilirilor, susțineau cǎ ei ar fi cei mai vechi locuitori ai Balcanilor (ȋn parantezǎ fiind spus este o problemǎ cu care se confruntǎ și Romȃnia ȋn Ardeal dar bineȃnțeles nu este aceași stare conflictualǎ). Acesta nu este singurul motiv al divergențelor dintre cele douǎ popoare. Mai este si cel invocat de sȃrbi care susțin cǎ albanezii musulmani ȋi ajutaserǎ pe turci ȋn perioada 1876-1877 sǎ apere Kosovo.

Momentul de cotiturǎ al relațiilor sȃrbo-albaneze a fost ȋn toamna lui 1912 cȃnd Kosovo a ajuns sub controlul Serbiei ȋn timp ce Turcia ȋși pierduse mare parte din teritoriile europene. De pe urma acestor evenimente este oarecum ușor sǎ ne dǎm seama cǎ regiunea Kosovo a devenit un ,,butoi cu pulbere’’. Ca dovadǎ stǎ și semnalul de alarmǎ tras de Joseph Swire un specialist britanic pe probleme albaneze, care spunea: „Ȋn inima peninsulei Balcanice a rǎmas un ulcer care otrǎvește sistemul European și care face inevitabilǎ o operație sȃngeroasǎ”. Aceastǎ situație tensionatǎ putem spune cǎ a fost cumva stopatǎ sau mai bine spus ȋnghețatǎ odatǎ cu instaurarea comunismului ȋn Europa de Est cu toate cǎ Albania și Iugoslavia au fost primele exemple de state comuniste ȋnvecinate ȋntre care exista o puternicǎ stare conflictualǎ.

Probabil motivația acestei situații neconflictuale a fost aceea cǎ regiunea Kosovo beneficia de o maximǎ atenție mai ales din partea lui Alexander Rankovic, ministrul de interne a lui Tito. Totuși ȋn acea perioadǎ Kosovo funcționa ca o regiune autonomǎ ȋn cadrul unui sistem federal, cu toate acestea mulți albanezi au fost direcționați spre Turcia. Dupǎ ȋndepǎrtarea lui Rankovic, Tito a fǎcut prima vizitǎ ȋn Kosovo ȋn anul 1967. El a ȋncercat sǎ-i facǎ pe albanezi sǎ creadǎ cǎ problemele cauzate de modul discriminator al lui Rankovic vor dispǎrea și lucrurile se vor schimba ȋncercȃnd sǎ adopte o atitudine conciliatoare. Putem spune cǎ a fost o cvasiconciliere care a avut ca efect transformarea Universitǎții din Pristina ȋn principalul centru pentru educarea albanezilor. Dar asta nu a adus un rezultat foarte bun, decalajul economic dintre Kosovo și restul Iugoslaviei fiind evident. Totuși putem afirma faptul cǎ ȋn timpul lui Tito situația din Kosovo era oarecum bunǎ, beneficiind de un statut autonom aflat sub administrarea lui Ibrahim Rugova care fǎcea parte din LDK (Liga democratǎ din Kosovo).

Venirea lui Sloboda Milosevic la putere

La scurt timp dupǎ moartea lui Tito, ȋn Kosovo au apǎrut manifestații ale albanezilor, revendicǎrile lor fiind contradictorii. Unii dintre ei dorind un statut de independențǎ alții chiar unirea cu Albania rezultatul acestor manifestații fiind intervenția miliției iugoslave. Situația a devenit cu adevǎrat tensionatǎ odatǎ cu venirea la putere a lui Sloboda Milosevic . Acesta a cȃștigat alegerile se poate spune mizȃnd pe cartea Kosovo promovȃnd naționalismul sȃrbesc, el ȋmpreunǎ cu susținǎtorii lui au fǎcut tot posibilul sǎ-i determine pe albanezi sǎ pǎrǎseascǎ aceastǎ regiune. Se poate spune cǎ problemele au ȋnceput cu adevǎrat ȋn Iugoslavia pe 28 iunie 1989 prin discursul lui Milosevic de pe Cȃmpia Mierlei.Comportamentul succesorului lui Tito, Slobodan Milocevic poate fi ințeles prin recurgerea la nivelurile de analizǎ ȋn Relațiile Internaționale. Mai exact prin primul nivel de analizǎ și anume cel individual. Acest nivel de analizǎ pune cauzele evenimentelor internaționale pe seama naturii umane. Ȋn cazul de fațǎ caracterul de leadership a lui Milosevic poate justifica modul sǎu de a acționa.

Slobodan Milosevic și-a continuat acțiunile in Kosovo probabil ajutat fǎrǎ sǎ vrea de liderul LDK, Rugova care nu era o victimǎ a regimului poate pentru faptul cǎ exista un ,,echilibru de interese’’ ȋntre el si Milosevic pentru cǎ reușea sa-i linișteascǎ pe albanezi ȋn timp ce acesta din urmǎ ȋși continua planul de a deține suveranitatea deplinǎ asupra provinciei Kosovo. Situația tensionatǎ din Kosovo nu a beneficiat de un rǎspuns din partea Occidentului, nici din partea mass-media nu a fost o mai mare preocupare. Cu toate cǎ o delegație a Federației Internaționale de la Helsinki a fost reținutǎ la Pristina fiindu-le confiscate documentele și declarate persoana non-grata. IHF ȋmpreunǎ cu Amnesty International și Human Rights Watch au solicitat cu regularitate atenție din partea comunitǎții internaționale ȋn vederea prevenirii conflictului. Ȋn tot acest timp Milosevic ȋși continua planul de ȋndepǎrtare a ednicilor albanezi din regiune. Ȋn aprilie 1992 IHF a trimis o scrisoare deschisǎ CSCE, Comunitǎții Europene și ONU prin care aducea la cunoștințǎ faptul cǎ se distribuie armament grupǎrilor paramilitare sȃrbe, cǎ aveau loc amenințǎri publice cu violența din partea autoritǎților sȃrbe, uciderea etnicilor albanezi și plasarea de lunetiști ȋn Pristina.

Singurul avertisment adresat lui Milosevic de Occident a venit din partea lui George Bush la 24 decembrie 1992 care spunea: ,,Ȋn eventualitatea unui conflict ȋn Kosovo provocat de acțiunile sȃrbe, SUA va fi pregǎtitǎ sǎ foloseascǎ forța armatǎ ȋmpotriva sȃrbilor din Kosovo și a Serbiei’’. Administrația Bush fusese informatǎ ȋn legǎturǎ cun intențiile lui Milosevic de declanșare a unei ofensive de proporții ȋmpotriva albanezilor kosovari cu scopul unei plecǎri ȋn masa a acestora. Momentul ales fiind acela al ceremoniilor de predare a mandatului prezidențial noului președinte William ,,Bill’’ Clinton. Chiar dacǎ la 10 februarie 1993 a reluat avertismentul lui Bush pe ȋntreg mandatul, Clinton s-a rezumat la faptul cǎ le ceruse sȃrbilor sǎ dea dovadǎ de reținere ȋn acțiunile lor ȋn timp ce accepta pretențile constituționale ale Serbiei și se fǎcea cǎ nu observǎ ȋncǎlcǎrile ȋn domeniul drepturilor omului.

Continuȃnd pe aceași linie a neamestecului ȋn problema Kosovo la conferința de la Dayton privind Bosnia-Herțegovina, statele occidentale nu au adus ȋn discuție problema Kosovo chiar dacǎ era o bunǎ oportunitate avȃnd in vedere faptul cǎ Milosevic dorea ridicarea sancțiunilor care distrugeau economia sȃrbǎ. Mai mult dcȃt atȃt UE a recunoscut ȋn aprilie 1996 Republica federalǎ Iugoslavia. Ȋn tot acest timp ȋn care avea loc conferința de la Dayton milițile sȃrbe ȋși continuau planul legat de albanezii din Kosovo. Putem spune cǎ statele occidentale se trezesc la realitatea din Kosovo poate și din frica une explozii de emigranți abia ȋn decembrie 1997. Pentru a preveni asta ministrul de externe german și cel francez fac o vizitǎ la Belgrad avȃnd ca scop medierea problemelor din Kosovo dar Milosevici refuza sa-i primeascǎ el continuȃnd cu aceași atitudine și ȋn 1998 fațǎ de fostul premier spaniol Felipe Gonzalez care era mediator al UE ȋn Kosovo.

Occidentul ȋn fața problemelor din Kosovo

Ȋngrijorate de cea ce se ȋntȃmplǎ ȋn Kosovo la un summit UE-SUA desfǎșurat ȋn decembrie 1997 la Washington statele occidentale au condamnat colectiv ȋncǎlcǎrile drepturilor omului din regiune. Chiar dacǎ inițial criticile la adresa Serbiei adresate de SUA și Europa nu s-au coordonat foarte bine momentul ȋn care cele douǎ au avut o foarte bunǎ coordonare a fost ȋn urma masacrului din valea Drenica, asta a condus la includerea Kosovo ȋn capul liste Occidentului ȋn cea ce privește deciziile politice. Dovadǎ a acestei atitudini stȃnd declarația lui Madeleine Albright din 7 martie 1998 de la Roma: ,,Nu intenționǎm sǎ stǎm deoparte și sǎ privim cum autoritǎțile sȃrbe fac ȋn Kosovo ceea ce nu mai pot face nepedepsiți ȋn Bosnia’’. SUA nu a acordat totuși o prea mare atenție evenimentelor poate și din cauza problemelor interne legate de cazul Clinton-Lewinsky, dar poate sta ca o dovadǎ a capacitǎții unei comunitǎți de securitate și anume acea de a identifica problema și de a acționa ȋn comun.

Justificarea intervențiilor sȃrbe ȋn Kosovo poate veni și din susținerea populației care conform unu sondaj realizat de ziarul Nasa borba era de acord cu aceste operațiuni și cu ȋndepartarea albanezilor din Kosovo. Slobodan Milosevic era obișnit sǎ negocieze cu occidentalii mizȃnd pe lipsa de organizare a acestora, dar toate planurile sale au fost date peste cap de hotǎrȃrea și severitatea cu care premierul britanic Tony Blair lua cunoștințǎ de problemele din Kosovo. El a afirmat faptul cǎ Marea Britanie nu va tolera conflictul care are loc in Kosovo spunȃnd urmǎtoarele: ,, Nu cred cǎ ne putem permite sǎ ne confruntǎm cu o stare de dezordine care se extinde ȋn acea parte a lumii și cred cǎ acesta este un mesaj sufficient de clar pentru domnul Milosevic”. Ȋn acest scop el a cerut Ministerului Aparǎrii sǎ verifice care ar fi cǎile legale pentru o intervenție unilaterale pentru a rezolva o problemǎ care afecteazǎ ȋntreg sistemul internațional. Statele reprezentante ale NATO au ȋncercat sǎ resolve aceastǎ problemǎ pe cale pașnicǎ conform modului de acțiune al Consiliului de Securitate . Consiliul de securitate este organul de acțiune al ONU ȋn cadrul sistemului de securitate colectivǎ mondialǎ instituit prin Cartǎ. Lui ȋi revine rǎspunderea principalǎ ȋn privința menținerii și restabilirii pǎcii și pare cǎ acest mod de a acționa nu avea sorț de izbȃndǎ ȋn acest caz.securitǎții ȋn relațiile internaționale avȃnd puterea de a ȋntrprinde mǎsuri de constrȃngere. Acțiunile sale sunt reglementate de capitolele V, VI, VII, VIII și ȋn unele cazuri de capitolul XII. Dovadǎ a cele spuse mai sus stȃnd ȋntȃlnirea din iulie 1998 dintre Milosevic și o delagație format din miniștrii de externe german, britanic și austriac. La aceastǎ ȋntȃlnire președintele sȃrb a dat dovadǎ de nepǎsare ignorȃnd problemele prezentate de aceștia din urmǎ.

O altǎ ȋncercare de soluționare pașnicǎ a fost reprezentatǎ de formarea unui Grup de contact care sǎ negocieze cu sȃrbii fixȃnd unele condiții iar nerespectarea lor urma sǎ atragǎ dupǎ sine luarea unor mǎsuri care sǎ aibǎ ca finalitate ȋncetarea violențelor. Condițiile formulate au fost umǎtoarele: ȋncetarea tuturor acțiunilor ȋn Kosovo și retragerea forțelor de securitate, acceptarea monitorizǎrii internaționale și permiterea accesului nerestricționat al observatorilor, ȋnlesnirea ȋntoarcerii refugiaților și identificarea unui progress rapid ȋn dialogul cu conducerea albanezilor kosovari. Dar se pare cǎ Serbia nu a dorit sǎ respecte aceste condiții mai exact au folosit tancurile VJ ȋmpotriva sǎtenilor din Kosovo. Ca rǎspuns la 23 septemrie 1998 Consiliul de Securitate a adoptat rezoluția 119, ea fiind adoptatǎ ȋn conformitate cu Capitolul VII al Carte ONU care autorizeazǎ Consiliul de Securitate sǎ permitǎ folosirea folosirea forței pentru menținerea pǎcii și securitǎții internaționale.

Dupǎ aceastǎ rezoluție Javier Solana secretarul general al NATO pledase ȋn mai multe rȃnduri pentru o intervenție NATO ȋmpotriva obiectivelor militare sȃrbe. Joseph S. Nye vede intervenția ca fiind o acțiune din exterior care influențeazǎ afacerile interne ale unui stat suveran. Ea poate lua mai multe forme putȃnd avea o intensitate mai micǎ de exemplu de la un discurs și pȃnǎ la cele de o intensitate mai mare care sunt reprezentate de folosirea forței. Presiunile lui Solana au culminat cu acordul dat de Consiliul Nord-Atlantic la10 octombrie 1998 care spunea cǎ ȋn cazul ȋn care Serbia continuǎ sǎ refuze sǎ se supunǎ cererilor NATO referitoare la tratamentul aplicat civililor Alianța va rǎspunde prompt. Ȋn urma acestei hotǎrȃri Milosevic era conștient de iminența unui atac și caurmare este de acord cu prezența ȋn Kosovo a 2000 de observatori civili care erau sub conducerea OSCE.

Colapsul acestui acord a fost reprezentat de uciderea a cel puțin 45 de albanezi ȋn Racak la 15 ianuarie 1999. A fost momentul ȋn care occidentul a criticat vehement atrocitǎțile. Ȋn ianuarie ministrul german Joschka Fischer afirma:,,Nu sunt adeptul folosirii forței, dar uneori este o mǎsurǎ necesarǎ de ultimǎ instanțǎ. Deci sunt gata sǎ o folosesc dacǎ nu existǎ altǎ cale. Dacǎ populația este masacratǎ, nu putem sǎ ne eschivǎm cǎ nu avem mandate. Trebuie sǎ acționǎm’’. Mesajul ministrului german este ȋntǎrit dacǎ putem spune așa la 29 ianuarie de declarația comunǎ a prim-ministrului britanic Tony Blair și a președintelui francez Jacques Chirac care spuneau cǎ:,, sunt dispuși sǎ ia ȋn considerare toate formele de acțiune militarǎ, inclusive defǎșurarea unor forțe terestre, necesare pentru a realiza punerea ȋn practicǎ a unei reglementǎri negociate’’.

O opinie nu atȃt de radicalǎ privitoare la Kosovo a avut-o secretarul general al ONU Kofi Annan care spunea cǎ trebuie ,,ȋmbunǎtǎțitǎ ȋn continuare combinația de forțǎ și diplomație care reprezintǎ cheia pǎcii ȋn Balcani și ȋn ȋntreaga lume’’. Aceastǎ propunere va fi materializatǎ de Grupul de Contact prin organizarea Conferinței de la Rambouillet care a ȋnceput la 6 februarie 1999. Grupul de Contact era alcǎtuit din reprezentanții :SUA, Marii Britanii, Germaniei, Franței, Italiei și Rusiei. Un rol important ȋn luarea deciziilor a fost deținut de ,,troicǎ’’ și anume reprezentanții SUA, UE și Rusiei.

Scopul acestei conferințe era acordarea unei autonomii substanțiale provinciei Kosovo, pe lȃngǎ asta mai era condiția respectǎrii integritǎții Federației Iugoslave și reexaminarea situației provinciei dupǎ o perioadǎ de trei ani și tot odata prevedea desfǎșurarea de forțe NATO ȋn Kosovo pentru a supraveghea aplicarea acordului. Nici una dintre pǎrți nu era de acord ȋn totalitate cu aceste prevederi de acea s-a cerut și obținut un noratoriu care sǎ dureze pȃnǎ la 15 martie. La reluarea negocierilor partea sȃrbǎ a venit cu contrapropuneri, nefiind de acord sǎ acorde provinciei Kosovo nici mǎcar autonomia de care beneficiase ȋntre 1974-1989. Negocierile au fost suspendate la 18 martie cȃnd Milosevic nu a luat ȋn considerare avertismentele unor atacuri ba mai mult și-a consolidate efectivele militare ȋn Kosovo.

O ultimǎ negociere a avut loc ȋntre 22-23 martie1999 la Belgrad dar care nu a avut nici un rezultat astfel ȋncȃt la 23 martie Solana a dat undǎ verde declanșǎrii oprețiunilor aeriene asupra țintelor militare aflate pe teritoriul controlat de Milosevic. Motivul acestei intervenții a fost acela cǎ s-au epuizat toate opțiunile diplomatice de evitare a conflictului. O pǎrere asemǎnǎtoare o are și Thomas Pickering fost subsecretar al Departamentului de stat al SUA care considerǎ cǎ folosirea forței este fustifictǎ fațǎ de așa numitele ,,state paria’’ sau ,,aproape paria’’ care folosesc forța primele ,, ȋntr-o manierǎ contrarǎ normelor legale internaționale’’ ȋn aceastǎ categorie intrȃnd ȋn opinia sa Irakul și Serbia.

Acțiunea comunitǎții de securitate NATO

Dupǎ zece luni de discuții și ȋncercǎri de semnare a unui tratat de pace, forțele NATO au atacat Iugoslavia la 24 martie 1999 la ora 20:00 GMT. Scopul mǎsurilor ȋntreprinse de NATO sau mai bine spus de Oprațiunea ,,Forța Aliatǎ’’ ȋn Iugoslavia conform aprecierilor președintelui american Bill Clinton au fost: sǎ demonstreze voința NATO, sǎ impunǎ pacea ȋn Kosovo și sǎ slǎbeascǎ forțele sȃrbe. Atacul s-a desfǎșurat doar cu forțe aeriene dar senatori republicani precum Robert Dale și John McCain erau de acord ȋn cazul ȋn care ar fi fost nevoie desfǎșurarea de forțe terestre ale NATO. Totuși trebuie menționat faptul cǎ nu a existat nici o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU, care sǎ prevadǎ ȋn mod implicit sau explicit posibilitatea utilizǎrii forței armate pentru rezolvarea conflictului din Kosovo. Ca urmare la 24 martie 1999 Rusia a depus o rezoluție la ONU prin care condamna bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei, dar rǎspunsul nu a ȋntȃrziat sǎ aparǎ din partea Marii Britanii și SUA care susțineau cǎ Alianța are dreptul sǎ intervinǎ fǎrǎ o autorizare specificǎ a Consiliului de Securitate ele fǎcȃnd referire la rezoluția 1199 adoptatǎ la 23 septembrie 1998 prin care acțiunile sȃrbe din Kosovo erau calificate ca fiind o amenințare la adresa pǎcii și securitǎții internaționale, ceea ce transcede chestiunea suveranitǎții. La o dezbatere ONU care a avut loc ȋntre 24-26 martie 1999, Marea Britanie a susținut cǎ folosirea forței este ,, o mǎsurǎ excepționalǎ pentru a preveni o catastrofǎ umanitarǎ de proporții’’ și cǎ aceasta este ȋn conformitate cu rezoluțiile ȋn vigoare ale Consiliului de Securitate. Ei au recurs și la dreptul internațional general pentru a justifica intervenția NATO. Conform acestuia, convențiile referitoare la drepturile omului, genocide și protecția civililor ȋn timp de rǎzboi care conduc spre o situație umanitarǎ dezastruoasǎ justificǎ o intervenție armatǎ. Ȋn cele din urmǎ rezoluția depusǎ de Rusia a fost respinsǎ la 26 martie de Consiliul de Securitate ceea ce relevǎ cǎ majoritatea era pregǎtitǎ sǎ legitimize folosirea forței din considerente umanitare ȋn contextual ȋn care nu exista o rezoluție explicitǎ in acest sens. Totuși pentru ca utilizarea forței sau a amenițǎrii cu forța, promovatǎ ȋn zilele noastre de SUA și mai nou de Rusia, sǎ nu fie consideratǎ ilegalǎ, doctrina juridicǎ și politicǎ, cuplatǎ cu cea economicǎ, au impus ȋn dreptul internațional public concepte care susțin interesele marilor puteri, cum ar fi suveranitatea limitatǎ a statelor și dreptul de intervenție al alianțelor militare și al marilor puteri ȋn treburile interne ale oricǎrui stat care ȋncalcǎ drepturile și libertǎțile fundamentale ale omului. Ceea ce se poate spune fǎrǎ a exagera este cǎ ȋn cazul Kosovo mai ales prin Oprețiunea de epurare etnicǎ a albanezilor denumitǎ ,,Potcoava’’ se poate vorbi despre o ȋncǎlcare a drepturilor și libertǎților fundamentale ale omului. Dintre liderii țǎrilor membre NATO rǎspunsul cel mai ferm legat de acțiunile ȋmpotriva etinicilor comandate de Milosevic pe care Tom Gallagher le numește mult mai aspru adicǎ deportǎri l-a avut premierul britanic Tony Blair, el fiind de acord chiar și cu defǎșurarea de trupe terestre.

Chiar dacǎ depusese rezoluția prin care nu era de acord cu intervenția NATO ȋn Kosovo, Rusia era vǎzutǎ de Clinton ca un intermediar indispensabil. Costul schimbǎrii reacției Moscovei pare a fi un ȋmprumut acordat de FMI Rusiei. Astfel cǎ la summitul G 8 de la Bonn din 6 mai 1999 s-a hotǎrȃt ca mediatorii cu Serbia sǎ fie fost prim-ministru rus Victor Cernomȃrdin și președintele finlandez Martti Ahtisaari. Se poate spune cǎ aceastǎ coaliție cu Rusia s-a dovedit a fi beneficǎ pentru cǎ dupǎ mai multe discuții la 3 iunie Milosevic și-a dat acordul pentru retragerea trupelor sȃrbe din Kosovo. Dupǎ acceptul dat de președintele sȃrb privind retragerea din Kosovo au apǎrut unele probleme ȋntre Rusia și NATO cu privire la modul de ȋmpǎrțire al provinciei. Moscova cerea un sector separat rusesc ȋn Kosovo dar ȋn cele din urmǎ la 18 iunie Rusia a acceptat ca trupele sale sǎ fie ȋmpǎrțite ȋn zonele aflate sub controlul american, francez și german. Cel mai profund angajament al NATO ȋn Balcani era pe cale sǎ ȋnceapǎ.

Avȃnd amintiri nu tocmai plǎcute legate de rolul ONU ȋn Bosnia ȋnainte și dupǎ 1995, secretarul general al ONU Kofi Annan a cǎutat sǎ evite aceleași greșeli ȋn Kosovo. Astfel s-a stabilit un lanț de comandǎ clar pentru a se asigura cǎ sarcinile civile și militare ale misiunii internaționale sunt eficient integrate. Chiar mai mult de atȃt, misiunea urma sǎ acționeze ca un guvern cu puteri depline ȋn sfera executivului, legislativului și judiciarului. Misiunea ONU ȋn Kosovo (UNMIK) a fost legitimatǎ prin Rezoluția 1244 pe care Consiliul de Securitate al ONU a adoptat-o la 10 iunie 1999. UNMIK era ȋnsǎrcinatǎ cu lansarea unui proces politic menit sǎ determine viitorul statut al provinciei.

Putem spune cǎ misiunea de edificare a pǎcii ȋn Kosovo a evitat greșelile elementare comise ȋn Bosnia. Au fost integrate obiective militare și civile iar reprezentanții speciali ai secretariatului general al ONU au acționat ca un guvernator cu mai multe puteri decȃt Ȋnaltul Reprezentant ȋn Bosnia. Totodatǎ s-au fǎcut eforturi pentru dezarmarea combatanților și s-a acordat o mai mare atenție creǎrii unei forțe de poliție care sǎ impunǎ respectul ȋntregii societǎți.

Intervenția Comunitǎții Internaționale ȋn conflictul din Kosovo a prilejuit formarea a douǎ tabere: una care era de acord cu intervenția și una care nu era de acord. Opozanții proveneau din partea Stȃngii antiamericane, a pacifiștilor dar și a reprezentanților dreptei cu vederi izolaționiste, susținǎtori ai apǎrǎrii suveranitǎții de stat.

Această intervenție a Alianței a fost o noutate și în privința dreptului internațional. Criticii ofensivei militare din Kosovo au atras atenția că, pe de o parte NATO a acționat fără un mandat clar din partea Națiunilor Unite, ceea ce contravine dreptului internațional; pe de altă parte, Alianța a acționat în afara granițelor statelor membre și a violat integritatea teritorială a Iugoslaviei. Joseph Marko, expert în drept internațional, consideră că intervenția NATO în Kosovo a arătat care sunt punctele slabe ale dreptului internațional, oferind în același timp și noi impulsuri pentru dezvoltarea legislației în acest sens.

„Kosovo a fost o răscruce de drumuri, în ceea ce privește dreptul internațional. Din cauza membrilor cu drept de veto, Consiliul de Securitate al ONU este în mod clar incapabil să acționeze în situații de criză. Intervenția umanitară a NATO în Kosovo ne oferă șansa de a discuta asupra principiului de suveranitate statală din alte puncte de vedere”.

Ȋn altǎ ordine de idei un expert ȋn problemele balcanice, Franz-Lothar Altmann, spune cǎ unele state membre din Consiliul de Securitate al ONU, precum Rusia, tind să interpreteze cazuri asemănătoare într-un mod diferit, așa cum s-a întâmplat în cazul provinciei Osetia de Sud din Georgia: „Rusia a susținut întotdeauna că este adepta principiului de integritate teritorială și invulnerabilitate a granițelor, aplicând însă în Georgia exact metoda contrarie.”.

Dupǎ cum am afirmat ȋn primul capitolul la ȋnceputul anilor 90 odatǎ cu cǎderea URSS și totodatǎ a Pactului de la Varșovia NATO s-a vǎzut pusǎ ȋn situația ȋn care nu mai avea un adversar direct. Acest lucru a dus la o redefinire a Alianței și totodatǎ la transformarea ei ȋntr-o comunitate de securitate. O ȋntrebare foarte des ȋntȃlnitǎ este de ce a intervenit NATO ȋn Kosovo avȃnd ȋn vedere cǎ ȋn acest conflict nu era implicat direct nici un stat membru al Alianței. Ȋn continuare vom ȋncerca sǎ aducem unele lǎmuriri legate de aceastǎ chestiune.

Elementul central al comunitǎții de securitate ȋl putem identifica fǎcȃnd apel la cea ce spune cel care a introdus acest concept și anume Karl Deutsch care spune cǎ: ,,termenul desemneazǎ o grupare de actori care nutresc o realǎ convingere cǎ membrii comunitǎții nu vor lupta fizic unii cu alții ci ȋș vor rezolva problemele ȋntr-un alt mod’’. O completare la aceastǎ teorie este adusǎ de Adler și Barnett care spun cǎ o comunitate se bazeazǎ pe cunoașterea partenerilor de interacțiune, cea ce pe termen lung, duce la interese comune, reciprocitate ȋn obligații, responsabilitate și altruism. Aceastǎ observație putem spune cǎ se pliazǎ foarte bine ȋn cazul Alianței Nord-Atlantice, deoarece statele care fac parte din aceastǎ alianțǎ se cunosc foarte bine ȋntre ele iar aceastǎ cunoaștere ȋi face sǎ aibǎ și interese comune. Ȋn cazul intrevenției din Kosovo Alianța a identificat o problemǎ comunǎ care totodatǎ s-a transformat ȋntr-un interes care conform ,,Declarației pentru Kosovo’’ este faptul cǎ acțiunile ȋntrprinse de Slobodan Milosevic reprezintǎ un atac la adresa valorilor pe care NATO le apǎrǎ de la ȋnființarea sa, și anume: democrația, drepturile omului și supremația legii.

Comunitatea de securitate NATO poate fi numitǎ ȋn același timp și o comunitate a democrațiilor. Toți membrii acestei comunitǎți ȋmpǎrtǎșesc valori comune ȋn legǎturǎ cu drepturile omului, relațile dintre guvernanți și guvernați, etc. Avȃnd acest mod comun de a privi lucrurile nu este deloc ȋntȃmplǎtor faptul cǎ oficialii statelor care fac parte din NATO nu au rǎmas indiferente fațǎ de problemele existente ȋn Kosovo. Fǎcȃnd apel la cea ce spun Adler și Barnett legat de componența comunitǎților de securitate, și anume cǎ societǎțile și ȋn ultimǎ instanțǎ indivizii sunt cei care o compun, putem afirma cǎ societǎțile democratice care fac parte din NATO au produs o așa zisǎ ,,presiune’’ pentru a-și promova valorile democratice ȋn timpul intervenției. Ȋn același timp trebuie avut ȋn vedere faptul cǎ o comunitate de securitate nu exclude modul militar de rezolvare a diferendelor ci doar faptul cǎ nu acceptǎ folosirea violenței ȋntre membrii sǎi. Ȋntrebarea care survine este: ce se ȋntȃmplǎ dacǎ sunt ȋncǎlcate drepturile fundamentale ale omului și ȋn același timp securitatea internaționalǎ este pusǎ ȋn pericol?

Ca urmare, discursurile oficiale au insistat asupra necesitǎții apǎrǎrii valorilor umanismului ȋn Europa. Astfel ei au intervenit ȋn Kosovo ȋn numele datoriei de ingerințǎ pentru restabilirea pǎcii, a justiției și a egalitǎții ȋntre etnii. Ȋn acest caz conteazǎ mai puțin dacǎ suveranitatea unui stat nu este respectatǎ, ea trecȃnd ȋn plan secund ȋn comparație cu alte scopuri eminamente superioare. Astfel se dorește instaurarea unei noi ordini și anume una mai moralǎ. Dar departe impresia cǎ acest compromise a fost ușor de obținut, parerea mea este cǎ acest rezultat s-a datorat modului de funcționare al NATO dupǎ normele unei comunitǎți de securitate. Ori ȋn altǎ ordine de idei se poate vorbi de o consecințǎ a folosirii suveranitǎții de cǎtre Serbia ȋntr-un sens inacceptabil și ca urmare este supusǎ unei presiuni mai evidente sau chiar violente.

O altǎ dovadǎ a faptului cǎ NATO s-a comportat ȋn criza din Kosovo ca o comunitate de securitate este de starea tensionatǎ a relațiilor franco-americane la ȋncepuul implicǎrii Alianței Nord-Atlantice ȋn regiune. Asta aratǎ cǎ existența unei astfel de instituții nu exclude faptul cǎ ar putea exista diferende ȋntre membri. Analizȃnd la rece desfǎșurarea evenimentelor putem spune cǎ acest diferend nu a afectat adoptarea unei poziții comune ci mai degrabǎ a fost un prilej de reapropiere.

Intervenția NATO ȋn conflictul din Kosovo a generat automat ȋntrebǎri legate de scopul ei sau pentru cei care considerǎ cǎ a fost un rǎzboi, de scopul rǎzboiului.

Este foarte clar cǎ ȋntreprinderea unor acțiuni militare sau un rǎzboi sunt purtate fǎrǎ oarecare rațiuni, ale au mai degrabǎ unele obiective dar acestea trebuie sǎ fie clare pentru a exista o justificare a rǎzboiului. Printre primele obiective cunoscute sunt cele ale apǎrǎrii sau protejǎrii unor interese(teritoriul național, bogǎțiile sale, sistemul politic, suveranitatea, populația etc). Acest obiectiv al rǎzboiului ȋn general ne este cunoscut de la 1870 și pe tot parcursul Rǎzboiului Rece.

Dar spre deosebire de acst tip de rǎzboi, ȋn Kosovo nu s-a urmǎrit apǎrarea unor interese, ci mai degrabǎ a unor valori, a unor idei, care nu putem sǎ acceptǎm sǎ fie distruse. Scopul acestui tip de intervenție nu este acela de a ȋnvinge un dușman care amenințǎ sau de a obține o victorie ci este acela de a promova un process de reconciliere, de a propune sau impune un model politic conform acestor valori. Nu trebuie sǎ ne ȋndoim de faptul cǎ reprimarea violenței și a masacrelor la adresa unor personae fǎrǎ apǎrare este justificatǎ și necesarǎ. Dar acest imperativ moral este ȋnsoțit ȋn practicǎ de o oarecare dozǎ de nesiguranțǎ. Spun asta pentru cǎ acest sistem de valori al lumii occidentale este diferit fațǎ de sistemul de valori impus ȋn alte pǎrți ale lumii.( De exemplu ȋn țǎrile fundamentalist islamice sau nu mai departe de China drepturile omului nu au aceași semnificație).

Ȋn continuare este posibil ca acel jus ad bellum (dreptul de a face rǎzboi, cea ce justificǎ rǎzboiul) sǎ rǎmȃnǎ neschimbat, dar ȋn același timp urmeazǎ un jus ad bellum, e adevǎrat mai imprecis care ȋn numele apǎrǎrii unor valori și protecției populației poate duce la unele acțiuni care pot fi caracterizate ca amestec ȋn treburile interne sau coerciție. Tǎrǎgǎnarea ȋntreprinderii unor acțiuni ȋn Kosovo poate fi pusǎ pe seama unui astfel de compromisuri. Totodatǎ trebuie precizat faptul cǎ pentru a descrie o astfel de situație termenul mai potrivit ar fi acela de ,,acțiuni diplomatice utilizȃnd forța’’.

Indiferent de termenul utilizat pentru a descrie o astfel de acțiune trebuie sǎ conștientizǎm cǎ acest gen de situații reprezintǎ viitoarele probleme ale sistemului internațional și trebuie sǎ fim pregǎtiți sǎ le facem fațǎ oricȃte ambiguitǎți ar produce aceste sarcini. O trǎsǎturǎ caracteristicǎ pentru acest tip de conflicte ȋn care se intervine pentru apǎrarea unor valori este din pǎcate implicarea civililor; Kosovo nefǎcȃnd excepție. De aceea scopul acțiunilor a fost de a-i determina pe sȃrbi sǎ ȋnceteze violențele fațǎ de populația kosovarǎ. Din pǎcate acești civili erau folosiți drept mijloc de purtare al conflictului sau ca niște ,,scuturi umane’’ pentru apǎrarea instalațiilor sau a materialelor militare. Totodatǎ ȋn acest tip de confruntare civilii sunt folosiți ca o replicǎ la atacurile lansate de aliați( este și cazul Kosovo unde locuitorii erau expulzați și supuși terorii).

Prezența civililor ȋn conflicte poate constitui pe viitor principal caracteristicǎ, problemǎ care nu rǎmȃne fǎrǎ consecințe. Cea mai importantǎ este aceea cǎ ei trebuie protejați, dar acest lucru atrage dupǎ sine apariția unor alte probleme și anume ingerința operațiunilor pentru cǎ nu se poate lua decizia unei acțiuni brutale, ȋn forțǎ pentru a pune capǎt cȃt mai repede conflictului.Aceastǎ practicǎ a implicǎrii civililor se poate transforma ȋntr-o regulǎ generalǎ și ca urmare se ajunge la un conflict ,,asimetric’’. Mai exact sunt acele conflicte care opun națiuni sau coaliții de națiuni puternice și avansate din punct de vedere tehnologic de exemplu unor organizații de gherilǎ( vezi exemplul luptelor fǎrǎ sfȃrǎit purtate de NATO ȋn Afganistan). Acest tip de confruntare nu face altceva decȃt sǎ-l ȋntǎrȃte pe cel mai slab și sǎ-l facǎ sǎ nu accepte tipul de luptǎ dorit de cel puternic ci sǎ caute alte forme de purtare a luptelor.

Dar asta nu ȋnseamnǎ cǎ se poate admite folosirea de metode similare pentru cǎ asta ar ȋnsemna rǎsturnarea valorilor care stau la baza acestor societǎți. Ȋn același timp este evident faptul cǎ doar viitorul poate sǎ ne dea un rǎspuns exact asupra acestor chestiuni.

Concluzii

Sfȃrșitul celui de al doilea Rǎzboi Mondial se poate spune cǎ a fost momentul cel mai fericit al secolului trecut. Dacǎ este sǎ ne amintim de momentele dramatice care au marcat acel secol putem spune cǎ este de ȋnțeles acest lucru. Milioanele de morți rezultate de pe urma acelor conflicte și din ambițiile unor șefi de state par azi de neimaginat ( putem aminti aici de Holocaust care care și-a pus amprenta pe acea perioada). Dar din pǎcate sfȃrșitul acestui rǎzboi nu a avut deznodǎmȃntul așteptat și dorit de toatǎ lumea, și anume pacea. Perioada care a urmat cunoscutǎ sub denumirea de Rǎzboi Rece putem spune cǎ a fost la fel dacǎ nu chiar mai traumatizantǎ. Odatǎ cu ȋnceputul acestui ,,nou rǎzboi” lumea s-a ȋmpǎrțit ȋn doua: una a capitalistǎ (vestul) și una a comunistǎ (estul). Cu toate cǎ ȋn timpul rǎzboiului au fost aliați asta nu a oprit URSS-ul și statele vest europene ȋmpreunǎ cu SUA sǎ devinǎ adversari. Pentru a-și asigura securitatea cele douǎ forțe antagonice au recurs la formarea de alianțe: pe de o parte NATO iar de cealaltǎ Pactul de la Varșovia. Nu puține au fost momentele tensionate ȋntre cele douǎ ȋn care a fost foarte aproape sǎ se ajungǎ la rǎzboi. Ele se aflau intr-o contiunuǎ concurențǎ fie ea ideologicǎ, tehnologicǎ etc. Ceea ce era de așteptat ȋntr-un final s-a ȋntȃmplat și anume una dintre cele douǎ competitoare a cedat. Din fericire cea care a abandonat a fost partea comunisǎ și anume URSS. Odatǎ cu destrǎmarea blocului sovietic și Pactul de la Varșovia s-a destrǎmat. Ca urmare cealaltǎ alianțǎ s-a aflat ȋn postura unui competitor fǎrǎ un adversar direct. Acest lucuru a condus la redefinirea alianței ȋn 1991 cu ocazia summitului de la Roma. Victoria din Rǎzboiul Rece a generat cǎderea comunismului, o utopie care a terorizat un numǎr foarte mare de oameni. O ȋntrebare care cel mai probabil a existat și ȋncǎ mai existǎ este ce s-ar fi ȋntȃmplat dacǎ Rǎzboiul Rece era cȃștigat de URSS? Cel mai probabil Rusia ar fi devenit heghemonul sistemului internațional. Dupǎ cum s-a putut vedea aceastǎ cercetare debuteazǎ cu o analizǎ teoreticǎ a moduli ȋn care s-a constituit NATO. Ea este privitǎ din punct de vedere realist. Dar totodatǎ putem spune cǎ teoriile realiste explicǎ intr-o manierǎ explicit nevoia și modul ȋn care se formeazǎ o astfel de alianțǎ. Ȋn același timp teoriile realiste nu mai reușesc sǎ dea o axplicație la fel de bunǎ ȋn privința transformǎrii Alianței Nord- Atlantice. Ca urmare o parte a capitolului este rezervatǎ transformari NATO privitǎ din perspectivǎ constructivistǎ. Ȋn al doi-lea capitol s-a dorit prezentarea problemelor care afecteazǎ securitatea internaționalǎ odatǎ cu sfȃrșitul Rǎzboiului rece. De accea ȋn acest capitol a fost prezentatǎ intervenția NATO din Kosovo și principiile dupǎ care s-a ghidat Alianța pe parcursul acelor evenimente.

Prin mǎrirea orizontului de acțiune NATO ȋnceput din 1992 sǎ supravegheze embargoul ONU ȋn Adriatica. Alianța și-a asumat un rol tot mai activ și decisiv ȋn lume. Aceastǎ implicare a NATO a dus mai departe cele trei obiective ale sale și anume: sprijinirea pǎcii, protecția ,,zonelor de securitate” desemnate de ONU și prevenirea conflictelor. Dar se poate spune cǎ statele dezvoltate economic și social au ȋnțeles mai bine aceste mesaje pentru cǎ de exemplu ȋn Balcani sau ȋn statele aflate sub influențǎ sovieticǎ nu s-a ȋntȃmplat la fel.

Ȋn perioada 1998-1999 opinia publicǎ internaționalǎ a fost martora unor evenimente pe care putem spune cǎ a ȋnceput sau și-a dorit sǎ le uite și anume epurǎrile entice. Dar se pare cǎ Sloboda Milosevic și-a dorit sǎ reȋmprospǎteze memoria occidentului. De aceea a fost nevoie ca NATO sǎ iasǎ ȋn fațǎ și sǎ arate cǎ nu este o alianțǎ doar din punct de vedere teoretic. Misiunea Alianței Nord-Atlantice nu este doar aceea de asigurare a securitǎții Europei ci mai este și acela de a ajuta la promovarea democrației și a libertǎții persoanelor. Ȋn aceste condiții s-a vǎzut pusǎ ȋn situația de a rezolva anumite conflicte care pǎreau de nerezolvat ȋn aceastǎ categorie intrǎ și Balcanii. Trebuie menționat faptul cǎ NATO ȋmpreunǎ cu Uniunea Europeanǎ au fǎcut ca aceste conflicte sǎ nu se rǎspȃndescǎ și sǎ nu renascǎ acele rivalitǎți dintre țǎrile europene, care ȋn trecut au fǎcut atȃtea pagube. Sǎ ne amintim de exemplu de unde a ȋnceput primul Rǎzboi Mondial.

Chiar dacǎ nu a avut ȋntotdeauna cele mai bune rezultate un lucru este sigur și anume cǎ lumea de azi nu se poate lipsi de o astfel de organizație de apǎrare. De aceea este nevoie ca NATO sǎ rǎmȃnǎ un element pe care sǎ se poatǎ miza pentru a menține stabilitatea ȋn lume. Pentru fondatori dar ȋn același timp și pentru ceilalți membrii NATO rǎmȃne o garanție a stabilitǎții sistemului internațional.De la crearea sa ȋn 1949 Alianța Nord-Atlanticǎ a jucat un rol important ȋn dezvoltarea statelor din punct de vedere politic și ideologic. Fiind consideratǎ garantul libertǎții și suveranitǎții membrilor ei, ca instrument al menținerii echilibrului ȋn Europa și promovǎrii valorilor democratice, Alianța a instaurat stabilitatea, care este condiția prealabilǎ pentru a pune capǎt antagonismului dintre Est și Vest. Chiar dacǎ acest antagonism pare a fi ȋnlǎturat Alianța se vede pusǎ ȋn fața unei noi situații politice ȋn Europa. Pentru asta trebuie sǎ dea dovadǎ de suplețe la fel ca atunci cȃnd era pusǎ ȋn fața schimbǎrii vieții internaționle deoarece o schimbare atȃt de bruscǎ a ideologiei are nevoie de ceva timp pentru a deveni un tot unitar. De aceea ȋn condițiile unei fluctuații demografice destul de lente acțiunile pentru menținerea stabilitǎții internaționale ȋn raport cu toate aceste schimbǎri devine prioritarǎ pentru prevenirea unei noi conflagrații mondiale care nu va mai putea fi pusǎ pe seama ideologiilor contrare.

Pentru a-și arǎta deschiderea NATO a format Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic și Parteneriatul pentru Pace care au ca scop posibilitatea de lǎrgire a consultǎrilor și desfǎșurarea de acțiuni cu foștii membrii ai Tratatului de la Varșovia, inclusive Rusia. Putem spune cǎ fațǎ de Rusia așteptǎrile sunt mai mari astfel cǎ de la Moscova se dorește o contribuție mai mare nu sǎ o ȋngreuneze.

Alianța Nord-Atlanticǎ se extinde și existǎ posibilitatea ca noi state ce se pregǎtesc sǎ fie admise, care cel mai probabil au fǎcut parte din spațiu ex-sovietic( Ucraina, Georgia) sǎ cearǎ direct serviciul NATO dacǎ și-ar simți amenințatǎ securitatea. Ca urmare NATO trebuie sǎ extindǎ aceste responsabilitǎți ȋn ansamblul problemelor cu care sunt sesizate Națiunile Unite. Dacǎ se trǎiește cu speranța cǎ membrii Alianței ar fi de acord de la sine sǎ intervinǎ ȋn serviciul unor cauze de care putem spune cǎ sunt destul de strǎine ar fi o mare greșalǎ. Chiar dacǎ s-ar face apel la sentimental civic sǎ ne amintim protestele desfǎșurate de populație ȋn multe state democratice odatǎ cu intervențiile din Afganistan și Irak. De aceea membrilor Consiliului de Securitate ȋn special celor permanenți le revine sarcina de a propune o alegere ȋntre acceptarea haosului și organizarea unei adevǎrate forțe internaționale pentru a restabili ordinea dar intr-o altǎ formǎ decȃt cea nuclearǎ. Experiențele cooperǎrilor anterioare pot constitui un plus pentru ducerea la bun sfȃrșit a acestor lucruri.

Dacǎ pȃnǎ nu demult NATO a acordat o atenție sporitǎ aigurǎrii ȋn mare parte a securitǎții Europei occidentale acum Alianța Nord-Atlanticǎ trebuie sǎ acorde o atenție intregului continent poate mai specialǎ pǎrții estice. Aceste misiuni au rolul configurǎrii noii geopolitici a Europei. Cel mai elocvent este cel al nevoii de securitate. Dacǎ e sǎ facem referire la realismul ofensiv putem spune cǎ nici probabilitatea unui rǎzboi nu a dispǎrut ȋn totalitate. Ȋn astfel de situații NATO ar fi cel mai bun cadru de analizǎ a unor astfel de probleme și de pregǎtire pentru a le putea face fațǎ. Ȋn aceste condiții Europei i se atribuie un loc foarte important. Pentru asta s-a ȋncercat gǎsirea unui echilibru ȋntre Europa și America de Nord dar sǎ nu uitǎm și de Rusia care ȋncǎ rǎmȃne o forțǎ pe scena internaționalǎ.

Oricare ar fi problemele cu care se va confrunta occidental,NATO va continua sǎ fie pentru toți membrii sǎi, cel mai bun garant al unui viitor de pace. Pentru Romȃnia integrarea ȋn NATO, participarea cu forțe și mijloace de securitate prin cooperare cu forțǎ reprezintǎ acțiuni de o mare importanțǎ pentru dezvoltarea locului și rolului ȋn spațiul Europei de Sud-Est ba chiar ȋn intreaga lume.

Ca o conluzie trasǎ de pe urma celor prezentate putem spune cǎ nu se poate contesta rolul Alianței Nord-Atlantice, ca un factor determinant pentru menținerea securitǎții și stabilitǎții sistemului internațional. Chiar dacǎ nu toate deciziile sunt dintre cele mai bune trebuie apreciat faptul cǎ cel puțin se ȋncearcǎ și de cele mai multe ori se și reușește o rezolvare cȃt mai bunǎ a problemelor.

Bibliografie

ACHCAR Gilbert, Noul rǎzboi rece, lumea dupǎ Kosovo, Editura Corint, București, 2002.

ADLER, Emanuel BARNETT, Michael, Security Communities,Cambridge University Press, Cambridge, 1998, .

BELTRAN Jaques, BOZO Frederic, Etats-unis – Europe: reinventer l’Alliance, IFRI, Paris, 2001.

BLIN Arnaud, CHALIOND Gerard, GERE Francois, Puteri și influențe, anuar de geopoliticǎ și geostrategie 2000-2001, Editura Corint, București, 2001.

BUZAN Barry, LITTLE Richard, Sistemele internaționale și istoria lumii, Editura Polirom, Iași 2003,

CARAGEA,Cornel Europa ȋntre integrare și fragmentare-,,Precedentul Kosovo’’ și viitoarea arhitecturǎ politicǎ europeanǎ, Editura Top Forum, București, 2009.

COURTOIS, Stephane Dicționarul comunismului, Editura Polirom, Iași, 2008.

DAȘCONICI Nicolae, GHELNEGEANU Mihail, BOLINTINEANU Alexandru, ONU organizare și funcționare, Editura Academiei Republicii Populare Romȃne, București 1962

DUROSELLE Jean-Baptiste, KASPI Andre, Istoria relațiilor internaționale- 1948 pȃnǎ ȋn zilele noastre, Vol.II, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006..

FIDLER, Jiri, MARES Petr, Istoria NATO, Editura Institutul European, 2005

FRANCOIS DE ROSE, Al treilea rǎzboi mondial nu a avut loc-NATO și pacea, Editura Nemira, București 1998.

FRIDMAN Julian, BLADEN Christopher si ROSEN Steven, Alliance in International Politics, Boston, 1970

Fundația naționalǎ pentru romȃnii de pretutindeni. Centrul de analizǎ si documentare, Razboi ȋn Balcani: Iugoslavia: primǎvara sȃngeroasǎ la sfȃrșit de secol ȋn Balcani, Editura Aldo Press, București, 1999.

GALLAGHER, Tom, Balcanii ȋn noul mileniu ȋn umbra rǎzboiului și a pǎcii, Editura Humanitas, București, 2006.

GELLMAN Burton, The path of the crisis, International Herald Tribune, 19 aprilie 1999.

GRIFFITHS Martin, Relații internaționale, școli, curente, ganditori, Editura Ziua,București, 2003.

GUZZINI Stefano, Realism și relații internaționale, Editura Institutul European,Iași, 2000,

JARKA Beatrice Onica, Structuri de cooperare interguvernamentalǎ instituționalizatǎ, Ed. C.H. Beck, 2009,

KALDOR, Mary The Imaginary War. Understanding the East-West Conflict. Basil Blackwell, Oxford, 1990

KISSINGER, Henry, Diplomația, Editura Bic All,2007.

KOLODZIEJ, Edward, Securitatea si relațiile internaționale, Editura Polirom, Iași, 2007.

La charte des Nations Unis, Ed. Economica, Paris, 1985

Manual NATO, Bruxelles, Belgia, 1999

Manual NATO, Oficiul de informare și presǎ al NATO, Bruxelles, 1995

MEARSHEIMER, John, Tragedia politicii de forța, Editura Antet, București, 2003

MIROIU, Andrei, UNGUREANU Radu, Sebastian, Manual de relatii internationale, Editura Polirom, Iasi,2006, .

MORGENTHAU, Hans , Politica ȋntre națiuni, Editura Polirom, Iași, 2007

NATO ce este, ce va fi, noua Europǎ și securitatea statelor mici, Institutul romȃn de studii internaționale, Centrul de informare asupra NATO, R.A. Monitorul Oficial, București, 1996, P.85.

PREDA, Eugen, NATO-Scurtǎ istorie, Editura Fundația Culturalǎ Magazin Istoric, București 1999.

Resolution 1244(1999), Security council, United Nations,

REUS-SMIT Christian, “Constructivismul” ȋn BURCHILL Scoot, LINKLATER Andrew, DEVETAK Richard, DONNELY Jack, PATERSON Matthew, REUS-SMIT Christian, TRUE Jacqui, Teorii ale relațiilor internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2008..

SCHMIDT Fabian, PASCU Marian ȋn Deutsche Welle,Intervenția NATO ȋn Kosovo și dreptul internațional, publicat la 24.03.2009

Surse internet:

UNGUREANU, Radu Sebastian, Securitate, suveranitate,și instituții internaționale. Crizele ȋn Europa de sud-est ȋn anii 90, Editura Polirom, Iași 2010.

VOICU, Costicǎ, Introducere ȋn drept, Editura Pro Universitaria, București, 2006..

WALT, Stephen Originile alianțelor, Editura Institul European, Iași,

WALTZ, Kenneth, Teoria politicii internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006.

WIGHT, Martin , Systems of states, Leicester university press, 1997.

Adrese internet

http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/7249034.stm

http://news.bbc.co.uk/2/hi/special_report/1999/03/99/kosovo_strikes/318104.stm

http://www.gwu.edu/~nsarchiv/coldwar/documents/episode-1/kennan.htm

http://www.nato.int/cps/fr/natolive/official_texts_17120.htm

http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N99/172/89/PDF/N9917289.pdf?OpenElement

http://www.dw-world.de/dw/article/0,,4123329,00.html

Bibliografie

ACHCAR Gilbert, Noul rǎzboi rece, lumea dupǎ Kosovo, Editura Corint, București, 2002.

ADLER, Emanuel BARNETT, Michael, Security Communities,Cambridge University Press, Cambridge, 1998, .

BELTRAN Jaques, BOZO Frederic, Etats-unis – Europe: reinventer l’Alliance, IFRI, Paris, 2001.

BLIN Arnaud, CHALIOND Gerard, GERE Francois, Puteri și influențe, anuar de geopoliticǎ și geostrategie 2000-2001, Editura Corint, București, 2001.

BUZAN Barry, LITTLE Richard, Sistemele internaționale și istoria lumii, Editura Polirom, Iași 2003,

CARAGEA,Cornel Europa ȋntre integrare și fragmentare-,,Precedentul Kosovo’’ și viitoarea arhitecturǎ politicǎ europeanǎ, Editura Top Forum, București, 2009.

COURTOIS, Stephane Dicționarul comunismului, Editura Polirom, Iași, 2008.

DAȘCONICI Nicolae, GHELNEGEANU Mihail, BOLINTINEANU Alexandru, ONU organizare și funcționare, Editura Academiei Republicii Populare Romȃne, București 1962

DUROSELLE Jean-Baptiste, KASPI Andre, Istoria relațiilor internaționale- 1948 pȃnǎ ȋn zilele noastre, Vol.II, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006..

FIDLER, Jiri, MARES Petr, Istoria NATO, Editura Institutul European, 2005

FRANCOIS DE ROSE, Al treilea rǎzboi mondial nu a avut loc-NATO și pacea, Editura Nemira, București 1998.

FRIDMAN Julian, BLADEN Christopher si ROSEN Steven, Alliance in International Politics, Boston, 1970

Fundația naționalǎ pentru romȃnii de pretutindeni. Centrul de analizǎ si documentare, Razboi ȋn Balcani: Iugoslavia: primǎvara sȃngeroasǎ la sfȃrșit de secol ȋn Balcani, Editura Aldo Press, București, 1999.

GALLAGHER, Tom, Balcanii ȋn noul mileniu ȋn umbra rǎzboiului și a pǎcii, Editura Humanitas, București, 2006.

GELLMAN Burton, The path of the crisis, International Herald Tribune, 19 aprilie 1999.

GRIFFITHS Martin, Relații internaționale, școli, curente, ganditori, Editura Ziua,București, 2003.

GUZZINI Stefano, Realism și relații internaționale, Editura Institutul European,Iași, 2000,

JARKA Beatrice Onica, Structuri de cooperare interguvernamentalǎ instituționalizatǎ, Ed. C.H. Beck, 2009,

KALDOR, Mary The Imaginary War. Understanding the East-West Conflict. Basil Blackwell, Oxford, 1990

KISSINGER, Henry, Diplomația, Editura Bic All,2007.

KOLODZIEJ, Edward, Securitatea si relațiile internaționale, Editura Polirom, Iași, 2007.

La charte des Nations Unis, Ed. Economica, Paris, 1985

Manual NATO, Bruxelles, Belgia, 1999

Manual NATO, Oficiul de informare și presǎ al NATO, Bruxelles, 1995

MEARSHEIMER, John, Tragedia politicii de forța, Editura Antet, București, 2003

MIROIU, Andrei, UNGUREANU Radu, Sebastian, Manual de relatii internationale, Editura Polirom, Iasi,2006, .

MORGENTHAU, Hans , Politica ȋntre națiuni, Editura Polirom, Iași, 2007

NATO ce este, ce va fi, noua Europǎ și securitatea statelor mici, Institutul romȃn de studii internaționale, Centrul de informare asupra NATO, R.A. Monitorul Oficial, București, 1996, P.85.

PREDA, Eugen, NATO-Scurtǎ istorie, Editura Fundația Culturalǎ Magazin Istoric, București 1999.

Resolution 1244(1999), Security council, United Nations,

REUS-SMIT Christian, “Constructivismul” ȋn BURCHILL Scoot, LINKLATER Andrew, DEVETAK Richard, DONNELY Jack, PATERSON Matthew, REUS-SMIT Christian, TRUE Jacqui, Teorii ale relațiilor internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2008..

SCHMIDT Fabian, PASCU Marian ȋn Deutsche Welle,Intervenția NATO ȋn Kosovo și dreptul internațional, publicat la 24.03.2009

Surse internet:

UNGUREANU, Radu Sebastian, Securitate, suveranitate,și instituții internaționale. Crizele ȋn Europa de sud-est ȋn anii 90, Editura Polirom, Iași 2010.

VOICU, Costicǎ, Introducere ȋn drept, Editura Pro Universitaria, București, 2006..

WALT, Stephen Originile alianțelor, Editura Institul European, Iași,

WALTZ, Kenneth, Teoria politicii internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006.

WIGHT, Martin , Systems of states, Leicester university press, 1997.

Adrese internet

http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/7249034.stm

http://news.bbc.co.uk/2/hi/special_report/1999/03/99/kosovo_strikes/318104.stm

http://www.gwu.edu/~nsarchiv/coldwar/documents/episode-1/kennan.htm

http://www.nato.int/cps/fr/natolive/official_texts_17120.htm

http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N99/172/89/PDF/N9917289.pdf?OpenElement

http://www.dw-world.de/dw/article/0,,4123329,00.html