Evolutia Muzicii din Antichitate Pana In Prezent

I. INTRODUCERE 2

II. AUTOBIOGRAFIA PERSONALĂ 4

III. EVOLUTIA MUZICII DIN ANTICHITATE PANA IN PREZENT 13

Originile muzicii occidentale 13

Muzica în antichitate 14

Moștenirea Greciei și a Romei 15

Muzica medievală 16

Renaștere, Clasicism, Romantism 21

Tranziția spre muzică modernă 39

Muzica în biserica contemporană 40

IV. CONCLUZII 46

Bibliografie 48

Muzica nu este altceva decât limba pe care cu toții am știut-o atunci când ne-am născut. O avem în noi și o purtăm pe tot parcursul vieții. Orice mamă își arată bucuria și iubirea față de copilaș prin cântec, intonează melodii care liniștesc plânsul copilului. La bucurie omul își exteriorizează sentimentele prin cânt, prin râs, prin fluier. În singurătate, omul cântă doinele lui de dor. La necaz omul are cântecul lui de jale.. Omul cântă la nuntă și cântă și la înmormântare, cântă în biserică , și cântă și la bar și la beție….

Muzica este pornită din inima lui Dumnezeu și dată nouă oamenilor ca un dar. Natura are muzica ei: susurul râurilor, ciripitul păsărilor, vuietul vântului, toate acestea nu fac altceva decât să cânte cantecul lor.

Pentru mine personal muzica a fost un liant puternic în zidirea lucrării de mântuire pe care Dumnezeu a vegheat-o în viața mea încă de când m-am născut. Cântările mi-au adus aminte la timp și nelatimp de măreția lui Dumnezeu și de cât de mic este omul în acest univers, muzica deci m-a ajutat să nu mă semețesc înaintea Domnului. Prin muzică mi-am exprimat de-atâtea ori bucuria de a fi copilul Lui binecuvântat cu atâtea feluri de binecuvântări încă de aici pe pământ. În momentele când povara vieții devenea prea grea, muzica mă slujea cu credincioșie aducându-mi în minte cântece pline de nădejde și speranță. Tot muzica este cea care mă ajută acum să îmi adun copiii la părtășie în familie ca să le întipăresc în minte, prin cântări, adevărurile Scripturii.

Acum îmi privesc cei 4 copilași și văd totodată lumea pervertită în care trăiesc. Realizez că Satan știe că mai are puțină vreme și că face tot ce poate să ne despartă de Dumnezeu corupând societatea prin muzică din ce în ce mai mult. Copiii noștri cresc înconjurați din abundență deo muzică păcătoasă, atât prin versuri cât și prin stil. Se vede tot mai greu contrastul dintre sfânt și firesc. Dacă eu am avut șansa unei muzici sănătoase și ziditoare, nu sunt atât de sigur în privința lor. Dacă viața lor e săracă în acest liant, care va fi progresul lor spiritual și în ce direcție? Această întrebare m-a motivat să studiez traseul și nuanțele muzicii de când a existat omenirea până în prezent. Am încercat să prezint pe scurt cum s-au raportat muzicieni renumiți ca Händel, Vivaldi, Bach, Mozart și Beethoven la acest dar divin și ce rol a avut muzica în viața lor. La sfârșitul acestui material am încercat totodată să prezint și provocările cu care se confruntă muzica în biserica noastră și care sunt reperele de care ne putem folosi să deosebim ce este de la Dumnezeu și ce este din altă parte.

CAPITOLUL II

AUTOBIOGRAFIA PERSONALĂ

”Fiind băiet păduri cutreieram și mă culcam ades lângă izvor” …așa arătam eu când mi-am realizat existența pe acest pământ. La început am considerat că am fost hăruit de Dumnezeu să mă nasc pe 22 aprilie 1982 într-o familie de creștini, dar pe parcursul vieții mi-am dat seama că acest har nu era echivalentul mântuirii. M-am născut într-una din fostele capitale strategice ale Țării Românești din perioada feudală și anume Câmpulung Muscel, oraș protejat de Munții Iezer și răcorit de apele Râului Târgului. Acest oraș era într-o expansiune economică în perioada comunistă, datorită uzinei de automobile ARO, oraș liniștit, oraș cu oameni sănătoși, binevoitori și cu perspectivă. Aici am simțit parcă liniștea aceea unde timpul are răbdare cu oamenii. Nimeni nu aleargă după autobuz, tramvai sau metrou ca în marile metropole, ci acești oameni mergeau câteodată la serviciu pe jos sau cu bicicletele. Totul era așa de senin, nimeni nu se temea că viitorul optimist ar putea fi străpuns de vreun fulger. Aici Dumnezeu a hotărât să mă nasc, iar părinții mei m-au adus pe lume. Suntem 6 copii la părinți; eu am fost așezat la cumpăna dintre generații, 3 surori sunt mai mari decât mine: Adina, Tabita si Rebeca cu 5, 3 respectiv 2 ani, iar fratele meu Samuel este cu 10 ani mai mic,urmat de ultima soră Ana cu 12 ani mai mică decât mine.

Ca orice familie de creștini mergeam în fiecare duminică la biserică. Căteodată ne strângeam cu toții acasă unde cântam și ne rugam împreună, copii, părinți și bunici. Îmi răsună și acum în minte imnul „Valea umbrei morții nu va mai fi” iar refrenul îl învățasem pe deasupra „Curând El ne va primi, primi/ Chiar și cântul nostru se va înnoi/ Când Domnul va revenii.”, imnul „La Tine Doamne sfinte noi azi venim”, „Nicidecum, nicidecum niciodată”erau o pregătire a sufletului să intre în părtașie cu Dumnezeu. Asta se întâmpla prin anul 1987 -1989 până la Revoluție când aveam vreo 5-7 ani.

Deși stăteam cam la 5 km de Câmpulung, într-o comună bine organizată, Bughea de Jos, mergeam la Biserica Piatra Vie din oraș, păstorită de Filimon Ciurea. Clădirea era destul de veche, dar asta nu a diminuat cu nimic bucuria fraților și surorilor de a veni la părtășie. Duminica dimineața programul religios era de la ora 9 la 12. Noi copiii mergeam la școala duminicală situată la parterul clădirii; o cameră micuță decorată cu multe postere care înfățișau scene biblice: Arca lui Noe, Isus binecuvântează copilașii, Samariteanul milos. Bujorica Ciurea, soția păstorului, era învățătorul de școală duminicală. Învățam în fiecare duminică câte un cântec nou. Deseori păstorul ne ruga să repetăm cântecele mai încet căci acopeream predicatorul din sala de deasupra, atât de însuflețiți eram în râvna noastră de copii. De la ora 11 până la sfârșitul programului urcam în sala de biserică pentru a ne închina și noi Domnului prin cântarea învățată și pentru a asculta predica.

Părinții ne-au inspirat de mici un sentiment de unitate iar Adina, sora noastră mai mare ne-a organizat într-o trupă Copiii familiei Brăgărea implicându-ne în biserică prin cântări, poezii și chiar poeme la Sărbătoarea Paștelor și Crăciunului.

Anii au trecut iar lucrurile au început să se shimbe pe toate planurile. Uzina ARO a falimentat disponibilizând 2000-3000 de muncitori; siguranța și bunăvoința oamenilor s-a transformat în teama zilei de mâine, iar situația economică s-a schimbat radical. Oamenii rămași fără servicii au devenit crispați, egoiști și suspicioși. Nimeni nu îți putea oferi ceva fără să aibă în gând dorința de a-ți cere altceva.

Încă din 1992 când se presimțea că uzina Aro nu va mai merge mult, părinții mei au investit toate economiile într-un magazin de cămași la care mama mea era gestionară de pe vremea regimului comunist. Afacerea era foarte prosperă și numai în câțiva ani devenisem o familie bine cunoscută atât în comună cât și în oraș.

Prin fonduri primite din străinătate în 1996-1999, ne-am zidit o biserică mare, frumoasă și încăpătoare dar și tare friguroasă. Eu și surorile mele ne-am continuat slujirea de copii prin cântece și poezii, fiind încurajați atât de părinți cât și de frații din biserică la acest lucru. Momentul predării mele lui Dumnezeu a fost surpinzător și pentru mine. Era într-o duminică seara, aveam aproximativ 14 ani și eram singurul din familia mea venit la biserică. Predicatorul (musafir) începuse să vorbească despre lucrurile care se petrecuseră și în viața mea, și pusese în discuție problemele cu care eu mă confruntam. La sfârșit a întrebat dacă cineva vrea să scape de vinovăția unei vieți duble și să își dea inima lui Dumnezeu. Acestea erau lucrurile care mă frământau de mult timp și, neștiind de cine împins, am ieșit în față. Împreună cu păstorul s-au rugat pentru mine și am simțit o ușurare în viața mea și curajul de a schimba ceva. Abia când m-am întors pe bancă la locul meu și liderul de la tineret mi-a întins mâna am înțeles că de fapt eu mă predasem oficial lui Dumnezeu.

În toată această perioadă, Dumnezeu ne-a cercetat familia într-un mod mai personal. Astfel, acasă, deseori petreceam serile în cântări învățând și repetând noi cântece. Tatăl nostru, Cornel Brăgărea, studia Cuvântul pregătindu-și predica pentru duminica ce urma să vină.

Îmi amintesc de momentul când am fost botezat cu Duhul Sfânt. Era februarie 1998, o iarnă grea, plină de zăpadă și geroasă, dar în biserica Piatra Vie începuse de câteva zile să ardă focul Duhului Sfânt cu putere. La fiecare stăruință Dumnezeu revărsa Duhul Sfânt peste cei care-L căutau din toată inima. Sora mea, Tabita, primise Duhul Sfânt cu vorbirea în limbi și era atât de veselă și schimbată. Am simțit în inimă un fior și mi-am zis că este momentul să mă prind tare de Domnul. În următoarea seară am fost și eu la stăruință cu surorile mele. A fost un moment de smerenie în care mi-am dat seama că viața mea era împărțită. Mi-am cerut iertare pentru tot trecutul meu și m-am rugat ca El să mă boteze cu Duhul Sfânt. Nu știu pe unde au trecut 2-3 ore de rugăciune dar Dumnezeu ne-a botezat chiar în seara aceea pe mine și pe sora mea Rebeca. Din acel moment viața mea s-a schimbat radical. Căutam cu tot dinadinsul să cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, citeam cât mai mult despre lucrarea Duhului Sfânt din Noul Testament și urmăream să îmi pun viața sub călăuzirea Lui. După câteva săptămâni au fost botezați și părinții (căci ei nu stăruiseră până atunci) și Adina, sora mea mai mare. Toți aveam în inimă acel foc al Duhului Sfânt. Trecuseră deja 16 ani din viața mea și parcă simțeam că mi-au rămas atât de puțini pentru a-L lăuda pe Dumnezeu până la iminenta Sa venire. În această perioadă am început să ne strângem în casa noastră și cu rudele noastre în fiecare sâmbătă seara. Eram peste 20 de persoane, lăudam pe Dumnezeu și ne rugam preț de câteva ore. A fost momentul în care am simțit că Dumnezeu ne întărește spiritual în rugăciunile noastre, prin prorocii, prin cântare și prin Cuvântul Său. Fiecare ne povesteam încercările prin care trecusem în săptămâna respectivă și ne susțineam în rugăciune, apoi seara se încheia cu o prăjitură făcută de surorile mele.

În serile de închinare foloseam imnurile vechi care au reprezentat pentru anii următori o piatră de aducere aminte în momentele grele: Nădejdea mea e Dumnezeu, Cetate tare-n vreme grea, În umblarea mea prin lume, Doi sau trei în Sfântu-ți nume.

Cu trecerea anilor vârsta m-a împins pe scaunele de la tineret alături de 2 dintre surorile mele căci Adina plecase deja la facultate la București și în felul acesta am început să petrecem în biserică din ce în ce mai mult timp. Aveam în fiecare sâmbătă repetiții cu tinerii bisericii pentru slujirea de a doua zi. Ciprian Gheorghe Luca abia terminase ITP-ul, se căsătorise cu fata păstorului nostru și începuse în biserică un studiu despre sfințenie; el și soția lui se ocupau de tineret în aceasta perioadă. Îmi amintesc cu plăcere de părtășiile pe care le-am avut împreună, și de ieșirile la ”iarbă verde ” când lăudam pe Dumnezeu în mijlocul naturii.

Anii treceau și familia noastră a avut parte de încercări îngăduite de Dumnezeu pentru maturizarea noastră spirituală. Un moment greu în viața mea a fost în anul 2001 când abia terminasem liceul și mă pregăteam să dau la facultate la București. Dumnezeu a avut alt plan cu mine. Am fost respins la admiterea Facultății de Teologie Baptistă tocmai la proba eliminatorie – Mărturia de Credință – pe motivul că nu aveam botezul în apă. Am plecat acasă cu inima în lacrimi și am avut multe întrebări fără răspuns, după acest eșec. Rațiunea mea a fost zguduită din temelii. Aveam întrebări de genul: De ce am fost respins? De ce Dumnezeu a îngăduit asta? Doar era o facultate de teologie… Am fost nevoit să stau acasă pentru un an, perioadă în care Dumnezeu mi-a răspuns întrebărilor mele. Am înțeles că anul acela trebuia să fiu un sprijin în familia mea. La scurt timp tatăl meu s-a îmbolnăvit destul de grav, iar mama nu se putea ocupa singură de familie și de magazin. Mi-am dat seama ce trebuia să fac; astfel în fiecare dimineață pregăteam frații mai mici pentru școală (Samuel avea 9 ani iar Ana doar 7 ani), apoi făceam treburile pe lângă casă, iar după ora prânzului plecam în oraș pentru a o înlocui pe mama la magazin. Nu mi se părea greu să mă ocup de magazin, iar câteodată chiar îmi făcea plăcere. Seara, când erau clienți mai puțini, era timpul meu de a citi și de a memora texte din Biblie, iar în serile de marți și joi, după ce închideam magazinul, plecam direct la biserică la închinare.

În ianuarie 2002 am făcut și botezul în apă. A fost un moment unic care m-a marcat și m-a maturizat responsabilizându-mă. Am înțeles că Dumnezeu așteaptă mai mult de la mine. Viața căpătase culoare, știam că Dumnezeu va putea transforma tristețea în bucurie și noaptea în zori de zi. Aveam ca motto versetele din Romani: Pot totul în Hristos care mă întărește și Toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Vedeam cum Satan punea anumite piedici în viața mea dar știam că Dumnezeu se folosea de acele piedici pentru a-Și proslăvi numele mai târziu. Îl iubeam pe Dumnezeu și știam că toate lucrurile, chiar dacă unele nu-mi plăceau, vor lucra spre binele meu. Urma examenul de admitere la facultate și am ales Facultatea de Geografie-Germană la Universitatea din București. Examenul se anunțase destul de greu dar din punctul meu de vedere făcusem tot ce îmi stătea în putință pentru a-l trece. La un moment dat în rugăciunile noastre de sâmbăta seara am simțit dorința să fac o juruință înaintea lui Dumnezeu și am zis: „Doamne, dacă mă ajuți să iau examenul, voi vesti Cuvântul Tău fraților mei”. Această juruință m-a urmărit de-a lungul anilor. Dumnezeu m-a ascultat și am luat examenul cu o notă foarte bună, dar când a fost rândul meu să îmi împlinesc juruința nu am fost atât de prompt. Bisericile din București în comparație cu cea din Câmpulung erau imense, iar eu mă simțeam nepregătit. De fiecare dată când vedeam la Biserica Betel din București un tânăr în slujire îmi aminteam de juruința făcută. Scuza pe care o puneam înaintea lui Dumnezeu era că îmi trebuie o școală de teologie pe care, poate, o voi face vreodată.

Pe perioada facultății mergeam împreună cu mai mulți studenți de la biserică în evanghelizări în diferite orașe, aveam cercuri de rugăciune cu studenții, mergeam cu colindul, dar toate acestea nu împlineau juruința pe care o făcusem Domnului. N-am avut o voce de excepție dar închinarea prin cântare ne unea de fiecare dată. În cercurile de tineri studenți, imnurile de acasă au fost înlocuite cu cântece ritmate pline de veselie: Trăim vremi de har ca Ilie, Spală-mi Doamne gândul.

Pe la sfârșitul anului întâi de facultate părinții m-au anunțat că vor închide afacerea deoarece nu mai era profitabilă, ba chiar din cauza inflației prea mari, intrase în datorii. Am subînțeles din asta că trebuie să mă angajez, așa că am devenit recepționist la Hipermarketul Carrefour abia deschis în București, destul de aproape de caminele studențești. Era o muncă destul de solicitantă și un personal apatic, dar în toată această perioadă optimismul meu mi-a fost susținut nu de cântecele ritmate abia învățate ci de imnurile de la serile de rugăciune de acasă. Făcând recepție după recepție la mărfurile proaspete și totodată transportând navetele dintr-o parte în alta, nu cântecul „Trăim vremi de har ca Ilie” îmi răsuna în minte, ci imnul Nădejdea mea e Dumnezeu.

Pe partea profesională lucrurile au progresat, iar în ultimii doi ani de facultate am lucrat ca agent de vânzări, având și mașină la dispoziție. Având 22 de ani îmi doream mult să-mi găsesc o prietenă cu care să mă și căsătoresc. Știam că acesta era un pas important în viață așa că am început să mă rog și să postesc pentru a avea călăuzire. Nu avusesem nicio prietenă până la vârsta aceea dar locuind de 2 ani într-un cămin studențesc creștin știam multe fete. În curtea căminului exista o capelă unde în fiecare joi seara ne strângeam zeci de studenți și eram conduși în închinare de profesorul Nelu Vatran. Era o laudă tinerească plină de har și decență. Unul din momentele în care am simțit că Dumnezeu îmi ascultă rugăciunea a fost și atunci când m-am împrietenit cu Miana, cea care mi-a devenit și soție.

În anul 2006, la 24 de ani, m-am căsătorit cu Miana la Biserica Penticostală Betel, București. Eram entuziasmați și încrezători că Dumnezeu va binecuvănta căminul nostru. Aceasta nu datorită nouă ci bunătății Lui fără de margini. Dupa căsătorie, soția mea a devenit profesoară de geografie la o școală din București, iar eu eram încă agent de vînzări. Închiriasem un apartament în sectorul 4 în apropiere de școala unde lucra Miana și ne bucuram de viața de familie. Banii erau suficienți pentru o viață decentă, dar gândul nostru de a avea 4 copii era irealizabil în acele condiții financiare.

În 2007, la numai un an de căsnicie, ne-am făcut bagajele și am zburat în Irlanda, căutând să ne facem un rost. Chiar dacă schimbările au fost mari, o nouă țară, un nou loc de muncă (construcții), o nouă biserică, juruința făcută de mine cu 7 ani în urmă persista în conștiința mea. M-am simțit străin în această țară, chiar dacă erau foarte mulți români. Nu ne-am adaptat așa repede nici în biserica Betel din Dublin căci era foarte mare și diversificată (oameni din toate zonele României). Faptul că biserica din Irlanda este relativ tânără, m-a făcut să mă găndesc tot timpul la promisiunea pe care I-o făcusem Domnului, cerându-I ajutor în privința aceasta.

În 2010 Dumnezeu a pus pe inima fratelui păstor Lazăr Ometiță gândul să mă invite să mă înscriu la European Theological Seminary pentru următorii 4 ani. A fost o luptă de decizie în mintea mea, căci pe de-o parte voiam să fac o școală de teologie, dar pe de cealaltă parte nu voiam să stau încă 4 ani în Irlanda. În toată această luptă conștiința îmi spunea că este prea clară vocea Domnului ca s-o pot respinge. Dumnezeu mă așteptase deja 10 ani și acum scuza mea că nu am o școală teologică n-o mai puteam evoca. După câteva săptămâni am decis să încep seminarul. A fost o decizie destul de dificilă în condițiile în care aveam deja o fetiță de numai 2 ani pe nume Ruth, iar Rafael primul nostru băiat abia se născuse.

Privind retrospectiv în acești 4 ani de seminar am făcut sacrificii cu întreaga familie, eu, soția și cei 4 copii micuți. Timpul cu familia era deja redus, cu un program de muncă în construcții de luni până sâmbătă, zilnic până la 6 seara, uneori mai târziu. Ziua de miercuri era rezervată seminarului, marți sau joi, programului de biserică, mai puneam timp deoparte pentru studiu, altă dată timp pentru pregătirea unei predici. Timpul pentru părtășia în familie a rămas tot mai puțin. Am încercat să ne descurcăm singuri pe parcursul nașterii celor 4 copii, fără concedii și fără să chemăm pe cineva din România. Am ajuns eu, soția și copiii extenuați de ritmul veții. Dar Dumnezeu n-a îngăduit mai mult decât puteam noi duce și a dat biruință familiei noastre.

Din 2013 am decis să mă reprofilez astfel, am ieșit din industria construcțiilor și am început o școală de contabilitate. Datorită perioadelor de vacanță am început să mai respirăm și noi ca părinți. Acum se poate observa că, după ce am petrecut un anumit timp de calitate împreună, copiii, la rândul lor, au devenit mai dispuși și chiar încântați să participe la închinarea de acasă și să primească învățătură din Biblie. Cântăm cântece pentru copii, dar am reluat și imnurile cu care am crescut. Exersând astfel cântatul împreună simt o mare bucurie atunci când îi aud pe copii fredonând singuri în timpul jocului cântecul Aleluia, Amin Aleluia sau orice alt cântec creștin. Sper ca într-o zi versurile întipărite în mintea lor încă de mici să le îndrepte inima și mintea înspre Dumnezeu așa cum mi-au făcut-o și mie.

Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că a avut răbdare cu mine și m-a așteptat 10 ani ca să pot începe o școală de teologie pentru a mă pregăti să vestesc Evanghelia în biserică așa cum I-am promis. Știu că nu prin abilitățile mele slujesc Domnului ci prin harul Lui. Deși este o biserică mare, Betel este locul în care imnurile se împletesc cu cântecele tinerești, frații mai în vârstă predică alături de cei mai tineri și împreună am făcut din ea locul în care ne întâlnim cu Dumnezeu.

În acești ani de seminar am fost susținut foarte mult de profesorii Mugurel Doroșcan și Florin Mihuțescu prin sfaturi, încurajări și rugăciuni. Au avut răbdare cu mine, iar între familiile noastre s-a legat o relație specială. Părtășiile de la seminar alături de colegii de grupă au fost ziditoare și cred de asemenea că a fost o susținere reciprocă.

Privind la ultimii 5 ani de viață pot să spun că a fost numai planul Lui Dumnezeu căci mie nu-mi treceau prin minte toate aceste mari schimbari. Dumnezeu m-a învățat răbdarea, stăruința în rugăciune. Mi-am dat seama că din El prin El și pentru El sunt toate lucrurile.

CAPITOLUL III

EVOLUȚIA MUZICII DIN ANTICHITATE PÂNĂ ÎN PREZENT

Originile muzicii occidentale

Deși părerile oamenilor sunt împărțite în ceea ce privește moralitatea muzicii comentatorii secolului XXI susțin că muzica este amorala. Muzica nu este nici sacră nici profană, nici sfântă nici păcătoasă, ea este un dar dat de Dumnezeu. Vom încerca pe parcursul acestei lucrări să înțelegem moralitatea sau amoralitatea muzicii.

Muzica este arta de a îmbina în mod armonios sunete pentru a exprima idei și sentimente. George Enescu afirma că „muzica este o putere spirituală în stare să lege toți oamenii între ei.” Iar Guillaume de Machault a rezumat muzica la o definiție tablou: “Muzica e o știință care face oameni să râdă, să cânte și să danseze.”

Cele mai vechi relatări pe care le avem despre muzică ne arată că muzica este întâlnită în majoritatea procesiunilor religioase atât iudaice și mai apoi creștine, cât și oculte, păgâne.

Există în mintea oamenilor ceva legat de muzica divină, asta făcând pe orice căutător de Dumnezeu să înțeleagă că apropierea față de această Persoană Metafizică se poate face prin muzică.

Încă din Antichitate, mitologia greacă este cea care ne face cunoștință cu o mulțime de zei din Olimp- muntele de reședință al zeilor care stau și ascultă cântece sși se odihnesc în liniște desfătându-se cu nectarul zeilor. Orfeu a fost un muzician, poet și profet din mitologia greacă. După Pindar, tată îi era zeul Helios-Apollo, care i-a dăruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes. Cântăreț desăvârșit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului. Legendele despre Orfeu fac referire la abilitatea sa de a fermeca prin muzica sa toate creaturile vii, dar și pietrele. Arhetip al cântărețului inspirat, Orfeu este una din cele mai semnificative figuri ale mitologiei clasice din cultura occidentală, fiind portretizat în mai multe forme de artă precum poezie, film, operă, muzică și pictură.

Muzele erau cele 9 fiice ale lui Zeus și ele, considerate drept inspiratoare ale muzicii, ale dansului, ale poeziei și patroanele artelor în general. Ele îi desfătau pe zeii Olimpului cu cântecele lor și cu diferite festivități.

În scrierile lui Homer, Iliada și Odieseea, întâlnim muzica destinată doar zeilor, acea muzică față de care orice muritor este vulnerabil și nu-i poate rezista. Cântecul sirenelor care atrăgea pe orice muritor de rând în apele mărilor spre a-și găsi sfârșitul. Enea este cel care legat fiind cu sfori de barcă va supraviețui acestui cântec.

Romanii, după ce au cucerit Grecia și-au însușit cultura elenă, astfel tot imperiul a fost invadat de zeii greci.

Vechiul Testament face prima referire la muzică în Geneza cap 4 vers 21, Moise vorbind aici despre un tânăr Iubal numit tatăl tuturor celor ce cântă cu alăuta și cu cavalul.

Muzica este asociată cu bucuria și cu dansul. Cântecul de recunoștință al evreilor după ce au trecut prin Marea Roșie relatat în Exod capitopul 15, arată cum evreii închinau lui Dumnezeu un cântec de bucurie însoțit de joc vers20.

Muzica in Antichitate

În timp ce muzica clasică occidentală se naște din negurile Antichității, biserica devine ocrotitoarea viitorului ei, deși cu rezerve la început, datorită asocierii muzicii cu trecutul păgân. Astfel, muzica în biserică cu întreaga congregație a fost interzisă, ea revenindu-i doar preotului. Bucuria omenească de a crea muzică nu poate fi înăbușită și până la urmă autoritățile bisericești înțeleg că e mai bine să încurajeze și să controleze folosirea muzicii decât să o interzică.

Pe măsură ce stabilimentele de curte se extind, muzica nu e cerută numai în biserică și capelă, ci și pentru ceremonii și sărbători laice, pentru banchete fastuoase și distracții intime.

Muzica clasică occidentală oferă un repertoriu bogat și variat de stil și forme atât vocale cât și instrumentale.

Capacitatea noastră de a înțelege muzica clasică poate fi mult mărită prin cercetarea originilor, dezvoltării și centrelor în care a înflorit. Italia, pe care o considerăm prin excelență patria muzicii, a fost sursă de inspirație pentru generațiile de compozitori care s-au succedat în Europa. Centrul vieții muzicale s-a mutat de la Neapole, Roma și Veneția la Viena, Paris, Londra, Leipzig și Berlin. Tot în această perioadă muzica este influențată în mare parte de situația economică. Până la sfârșitul sec. al XVIII-lea compozitorii erau coborâți aproape până la statutul de servitori de către angajatorii sau protectorii lor.

Moștenirea Greciei și Romei

Din operele lui Homer și din descoperirile arheologice știm că muzica juca un rol important în viața vechilor greci și știm și ce instrumente foloseau aceștia. Grecii aveau lire cu 4 sau 7 coarde, fluiere duble, naiuri, trompete, dar cu toate acestea știm foarte puțin despre muzica lor în sine.

Din timpurile romane avem picturi murale și basoreliefuri care ne arată că instrumentele grecești au fost folosite și adaptate și chiar au fost introduse altele (un model timpuriu de orgă și o trompetă cu capătul curbat). Dar nici în această situație nu putem fi siguri de felul cum sunau. Primul exemplu de melodie care a supraviețuit într-o formă care ne poate indica felul în care sună e un fragment dintr-un imn creștin de la sfârșitul sec. al III-lea d. Hr. scris pe un papirus din Egipt și nici măcar savanții nu au căzut de acord în ceea ce privește transcrierea lui în sistemul modern de notare. Cert este că bisericii catolice îi datorăm crearea muzicii clasice occidentale.

Primii scriitori, ca Sf. Augustin și alții, au recunoscut cu toții puterea muzicii dar au fost reticenți în legătură cu folosirea ei în context religios. Deși cântatul vocal era în general acceptat, muzica instrumentală era privită cu suspiciune datorită asocierii ei cu teatrul și cu păgânismul. Cântatul psalmilor se pare că a fost practicat pretutindeni în biserică ducând mai departe tradiția ebraică alături de cântul imnurilor. La Consiliul din Laodicea din 360-381 d.C. a fost stabilit ca numai textele biblice să fie cântate ca parte a liturghiei. Această diferențiere între elementele liturgice și non-liturgice urma să fie preocuparea Bisericii.

Muzica medievală

Către sfârșitul celui de-al IX-lea secol în muzica occiddentală a avut loc o schimbare fundamentală atunci când Monofonia sau cântarea pe o singură voce a cedat locul Polifoniei, cântarea pe mai multe voci. Un călugăr pe nume Hucbald a scris Tratatul despre Regulile Armoniei în care descria o încercare timpurie de cântat pe voci. În sec. al X-lea a apărut și manualul de muzică atribuită lui Hoger De Laon din Franța.

În 1054 Biserica s-a scindat izolând astfel Biserica Ortodoxă de evoluțiile ulterioare din Apus care avea ca și cânt oficial Cântul Gregorian după Papa Grigore cel Mare.

Un călugăr, un benedictin pe nume Guido, 992-1050, din Italia, a fost cel care a inventat portativul, liniile pe care sunt scrise notele și a folosit diferite culori pentru linii pentru a indica diferitele niveluri ale înălțimii, adică faptul că unele note sunt mai înalte iar altele sunt mai joase. Tot Guido a creat și un sistem numit solmizare pentru a indica gradele scării muzicale, care în sistemul său era de șase note. Guido s-a inspirat din primele șase versuri ale unui imn către Sf. Ioan Botezătorul în care fiecare vers începea cu o notă mai sus decât versul precedent. Prima silabă a fiecărui vers a dat numele celor șase note: Ut, Re, Mi, Fa, Sol, La:

Ut queant laxis/ Resonare fibris/ Mira gestorum/ Famuli tuorum/ Solve polluti/ Labi reatum/ Sancte Iohannes;

(“Sfinte Ioan, purifică buzele noastre murdare și nepricepute, pentru ca ai tăi copii să poată cânta bine mărețele tale fapte”).

Inițialele de la Sancte Iohanis au furnizat mai târziu o notă în plus numită Si.

Muzicii medievale îi datorăm și teatrul muzical născut în contextul liturgic (punerea în scenă a povestirilor Paștelui sau a Crăciunului). Au mai existat multe alte piese de teatru scrise nu doar în latină, dar care erau jucate în afara clădirilor bisericilor. Au existat cântece laice și înainte dar știm puțin despre muzica lor sau despre circumstanțele în care erau cântate.

Odată cu începerea construirii marilor catedrale gotice – atât în Franța cât și în Anglia – muzica se adaptează la noile lăcașuri de cult. Ea răsună puternic în acele îndrăznețe bolte gotice, iar polifonia va căpăta o nouă formă de Motet așa cum se vede în Catedrala Notre Dame din Paris. Deja începe ca limita dintre sacru și profan în muzică să nu mai fie definită.

Apar operele pastorale inspirate din tradiție cu un puternic impact. Compozitorii nu mai sunt doar oameni religioși ci și politicieni și poeți adresându-se unui spectru mai larg al auditoriului.

Muzica nu mai este acum doar un simplu cântec de biserică, ci se identifică mai degrabă cu arta, alături de poezie și pictură. Muzicianul Dufay este cel care ridică muzica la treapta de lansare renascentistă. Este numit ultimul muzician medieval și totodată primul muzician al Renașterii.

Nu putem spune despre valoarea sa muzicală ,dacă nu amintim mai întâi despre valoarea sa în istoria creștinismului. Martin Luther născut, crescut și educat pe teritoriul Germaniei, după terminarea studiilor universitare în 1505 devine calugăr al ordinului Sf Augustin ducând o viață de ascet. Vizita sa la Roma în anul 1511 are un efect negativ teribil văzând corupția și destrăbălarea clericilor aflați sub aripa Papei. Un scriitor al acelei vremi susținea: „Romanii fac negoț cu trei lucruri: cu Christos , cu ranguri bisericești și cu femei”. Întors dezamăgit din călătoria sa din Cetatea Eternă, decide să rămână ca profesor la Universitaea din Wittemberg.

În 1517 când colectorii de bani pentru terminarea basilicii Sf Petru din Roma au venit în orașele germane vânzând iertarea lui Dumnezeu și mântuirea sufletului prin indulgențe, Martin Luther s-a opus prin cele 95 de teze publicate la 31 octombrie 1517. Au urmat 8 ani dificili în care Papa a exercitat presiuni asupra lui să își retragă lucrările sale contra sistemului religios al vremii, a fost excomunicat, apoi declarat eretic, căutat pentru a fi ars pe rug, salvat de protectorul său politic Frederic de Saxonia și ținut ascuns câțiva ani. În tot acest timp el traduce Noul Testament și Vechiul Testament în germană dând putere și mai mare curentului Protestant. Se căsătorește și are 6 copii și în toată viața sa promoveaza mântuirea prin har, prin credintă și o evanghelie fără război la nivel pământesc ci doar spiritual. În 1544 moare, lăsând în urmă un număr important de cărți de doctrină dar și un palmares muzical.

Prin muzică el aduce Reformei un surplus de spiritualitate. Muzica polifonică ajunsese deja la o mare înflorire datorită maeștrilor franco-flamanzi, bucurându-se de prestigiu în lumea culturală. Luther se inspiră din acești maeștri în culegerea de cântece religioase dând naștere asa zisului Choral protestant.

În Anglia, o inovație a închinării puritane a constat în implicarea întregii congregații în muzica din biserică. Dat fiind contextul extravaganței catolice/ anglicane în închinarea publică, axarea închinării puritane a fost înspre înlăturarea forfotei și concentrarea asupra esenței. Pentru a înțelege această schimbare, trebuie să ne amintim cum era muzica catolică din acea vreme. În primul rând era într-o altă limbă – latina. Fie instrumentală, fie corală era interpretată de muzicieni profesioniști sau cu o bună pregătire și nu putea fi înțeleasă de persoanele de rând. Corul era separat de locașul principal unde stătea congregația. Spațiul din jurul altarului și diferitele încăperi laterale, la fel îi separau pe închinători unii de alții. Toți acești factori își aduceau aportul la a face din slujba de închinare un spectacol în timpul căruia congregația laicilor rămânea pasivă.

O particularitate în această perioadă o reprezintă schimbarea pe care au adus-o puritanii în muzica bisericească. Aceasta a constat în simplitate prin implicarea întregii audiențe. Au eliminat compozițiile polifonice complicate, imnurile de neînțeles cântate în limba latină, lipsindu-se astfel și de muzicienii profesioniști. Puritanii au scos orgile din biserici, dar le-au păstrat în casele lor. Toate acestea au fost înlocuite cu imnurile psaltice versificate în limba engleză și cântate în comun de congregație.

Ei îi încurajau în special pe cei tineri să se deprindă cu cântarea în mod regulat, astfel ca această parte a slujbei divine să poată fi mai frumoasă și să-i îmbucure pe mulți. .

Până la apariția choralului protestant muzica în biserică era reprezentată de cântul ebraic și cântul gregorian

Cantul ebraic – Cantarea Comună religioasă are vechi rădăcini în cântecul ebraic de cult. Erau cântați cei 150 psalmi într-o manieră apropiată vorbirii dar care nu excludeau acompaniamentul instrumental, harfa sau flautul.

Autorul psalmilor face trimiteri muzicale, atunci când recomandă celui numit Mai Marele Cântăreților să adaptaze noile texte pe melodiile deja existente. Toate acestea au dus la facilitarea cântului coral al comunității. (Giuseppe Verdi, în 1842 pe când italienii nu aveau o patrie liberă, evocă în paralel tristețea evreilor în captivitate departe de Ierusalim Ps137 )

Cântul Gregorian – Psalmodia ebraică va rămâne apanajul creștinătății bizantine, dar în biserica romană cântecul bisericesc va cunoaște o formă evoluată și stabilă. Coralul Gregorian a fost inițiat în timpul lui Papa Grigore cel Mare (590- 604) care oficializează cântecul bisericesc. Cântecul era intonat de clerici pe o singură voce. Prin severitatea ce o impunea, reprezenta o bază solidă pentru dezvoltarea muzicii culte. Cântecul reprezentant este ‘’Dies irae’’(Ziua mâniei).

Cântatul pe o singura voce –monodia a caracterizat exprimarea muzicală până către anul 1000 d.Ch. Formele polifonice de mai târziu: motete, cantate, oratorii, subțiază sau îndepărtează participarea la cântarea comună.

Prin Cântecul popular german facem cunoștință cu marii compozitori: Bach, Händel, Mozart, Beethoven și alții, ei aducând revigorare corului. În această perioadă a Reformei, maeștrii muzicanți germani (Hans Sachs) au contribuit cu forțe proaspete susținându-l pe Luther, au depășit limitele impuse de biserica catolică (monodia) compunând mii de melodii cu un spirit înfocat și lăudând pe Dumnezeu.

Ian Huss(1368-1415), Profesor al Universității din Praga, prin ideologia sa a influentat generații de-a rândul, până acolo încât chiar și Luther spune:’’Fără a ne da seama, noi înșine suntem cu toții husiți’’. A influențat atât prin teologia sa, combătând tradiția, ceremonialul și abuzurile bisericii catolice, dar și prin înclinația sa muzicală, lansând ideile sale de întoarcere la scriptură, prin cântecele pline de viață. Deși a fost ars pe rug la Constantza , în Elveția, el a rămas prin ideologia sa în inima moravienilor, husiților și taboriților. El a încurajat învățământul muzical începând de la școlile elememtare până la universități.

Renaștere, Clasicism, Romantism

Claudio Monteverdi

Născut în 1567 în nordul Italiei la Cremona, într-o familie de medici, Monteverdi manifestă de foarte tânăr un talent remarcabil. Susținut de maestrul său de capelă Marc-Antonio Ingegneri, Monteverdi, prinde spiritul Renașterii și-i dă avânt către forme noi înclinând spre sensul dramatic.

Încă de la 15 ani începe să compună cu success piese publicate la Veneția -Sacra Canticulae și Brescia-Madrigali spirituali. Va fi angajat ca și cântăreț de curte al Ducelui de Mantua cu scopul de a aduce succesul Florenței și în orașul acesta.

Monteverdi se abate de la idealurile Florentine unde urma să se nască opera, punând accent pe transformarea madrigalului dintr-o formă traditională polifonică într-o posibilitate a exprimării sufletului uman.Compune 6 volume de madrigal, multe din creațiile sale din păcate nu s-au păstrat. Una dintre operele de mare success a fost Orfeo, favola in musica dedicate ducelui de Mantua. A scris o serie de piese religioase – imnul Ave Maria stella din Vespre.

Ultimi 31 ani din viață și-i petrece în Veneția. Aici Monteverdi cunoaște o deosebită aprecierea și totodată și libertatea de gândire și creație:”Mi-am dat seama că pasiunile sau emoțiile sufletului nostru sunt în număr de trei, principale: mânia , moderația și umilința sau implorarea, așa cum s-a stabilit de către cei mai buni filosofi și cum a fost demonstrat de însăși natura vocii noastre, care posedă note grave,medii și înalte. Aceste trei trepte se tălmăcesc exact în muzică prin maniera animată, duioasă și moderată…Știind că contrastele au darul de a emoționa sufletul nostru, și că acesta este scopul muzicii bune, așa cum o spune și Boetius, am incercat, nu fără multă dificultate, să regăsesc această expresivitate muzicală ce se pierduse…” Spre sfârșitul vieții sale scrie piese pentru teatrele venețiene de mare însemnătate Il Ritorno d’Ulisse in Patria (1641), Incoronazione di Poppea (1642 )

“Intuind cu o rară finețe necesitatea noului, construit pe transformarea, nu pe negarea tradiției, Claudio Monteverdi, ultimul mare madrigalist este totodată, primul important compozitor de operă promovând cele mai surprinzatoare soluții teatrale sau muzicale.”

Johann Sebastian Bach

Născut în Germania pe 21 martie 1685 într-un oraș din pădurile Turingiei în apropierea renumitului castel medieval Wartburg (locul în care Martin Luther și-a petrecut 2 ani ascuns de prințul Saxoniei, perioadă în care a tradus Biblia în limba germană). Descinde dintr-o familie de muzicieni de generații, unii amatori, alții profesioniști. Rămâne fără mamă la doar 9 ani, și imediat la un an după aceasta moare și tatăl lui care era un vestit vilonist. Totuși acesta a resușit să transmită artistului în devenire unele impresii autentice despre tradiția vieții muzicale germane și să-l învețe să cânte la vioară. Este găzduit și sprijinit moral de fratele său mai mare Cristoph Bach, organist la Ohrdruf. A învățat să cânte sub îndrumarea acestuia la orgă și la clavecin. În școală a fost atras de limba latină și disciplina cântului coral. Orizonturi mai largi i se oferă lui Sebastian Bach când devine corist și elev al școlii mănăstirești Sf. Mihail din Lüneburg.

La numai 15 ani își începe cariera de muzician. Avea o voce frumoasă de sopran și stăpânea la perfecțiune cântul coral figural a capella. Dar pierzând calitățile vocale odată cu schimbarea glasului, Bach rămâne în cadrul capelei și școlii mănăstirești ca instrumentist-violonist, clavecinist și organist – și maestru de cor.

La 18 ani va părăsi capela și școala monahală angajându-se ca vilonist în capela de curte a prințului Weimer. Nemulțumit de salariu Bach părăsește această capelă cu prețul unei luni de închisoare datorită nerespectării contractului. Faima lui muzicală va fi pusă în valoare prin operele compuse și cântate la capela din orașul Arnstadt: Cantata de Paști, Cantata din Adâncuri, variațiuni pentru orgă, Singur Dumnezeu. Mai compune 2 opere dedicate fraților săi, Cristoph și Jacob.

Datorită stilului destul de exuberant pentru vremea aceea o parte din compozițiile sale au fost interpretate drept nelegiuiri. Va părăsi orașul Arnstadt cu titlurile organist și maestru al concertelor de curte. Mai departe va face muzică în italiană și franceză.

Este invitat la Halle, orașul natal al lui Händel, pentru a da prin renumele său , strălucire concertului de inaugurare a unei orgi construite atunci. În 1720 va candida pentru postul de organist la Biserica Sf. Jacob din Hamburg. Pentru două ore va cânta cu multă siguranță ”la cel mai mare și mai splendid dintre instrumente trezind admirația tuturor”. Totuși acest post este vândut unui fiu de meșteșugar înstărit spre indignarea publicului. Citând presa de atunci ”dacă un înger dintre cei de la Betleem s-ar fi coborât din ceruri, ar fi cântat cu harul său divin și ar fi dorit să devină organist la Biserica Sf. Jacob, în lipsa banilor nu ar fi avut altă alegere decât să zboare îndărăt.”

Între 1717-1722 Bach se dedică muzicii instrumentale, scrie pentru pian și în franceză la Leipzig. Având rolul de director al muzicii liturgice se ocupă de corul de elevi paticipând la alaiuri nupțiale, procesiuni funebre și la alte prilejuri legate de obiceiuri populare.

Prestigiul crescând al lui Bach se dovedește și prin obținerea titlului de compozitor de Curte. De-a lungul acestor ani compune un număr însemnat de cantate religioase dar are și cantate pe texte laice: Cantata Cafelei cu text satiric.

Existența sa nu este bogată în evenimente exterioare familiei și bisericii. În cadrul acestora trebuie căutată și înțeleasă pe plan intim, personalitatea sa așa cum a putut fi conturată de contemporani, ca bun tată și bun lutheran. Prima soție, Barbara, i-a dăruit 7 copii din care 4 în viață; după moartea ei se căsătorește cu Ana Magdalena, cu care mai are 13 copii, în viață numai 5. Unii dintre aceștia vor duce mai departe gloria ilustrului lor părinte.

O necontenită sursă de inspirație pentru Bach a constituit-o choralul lutheran, pe care l-a readus în actualitatea vremii sale fie printr-o nouă creație fie prin numeroase prelucrări. De altfel umbra lui Luther a fost o prezență continuă în gândurile sale. Citim în memoriile Anei Magdalena despre atracția lui Bach către viața și opera marelui reformator ”pe care l-a simțit aproape un contemporan al său, iar psalmii măreți i-au inspirat grandioasele preludii de orgă chiar în anii târzii ai vieții”.

Majoritatea operei lui Bach are caracter religios în sensul protestant al relației omului cu Dumnezeu, ”deoarece nicidată nu s-a gândit la patimile lui Isus și la moartea Lui pe cruce fără ca el însuși să le retrăiască și să simtă vinovăția omenească. Din această retrăire dureroasă a izvorât apoi nemaipomenita frumusețe ce scaldă întreaga muzică a Patimilor după Matei și Ioan.”(Anna M.) Pe textele biblice ale evangheliștilor referitoare la patimile și moartea lui Hristos Bach scrie 4 dintre Oratoriile sale păstrându-se numai 2 dintre acestea, cel după Evanghelia lui Ioan și cel după Evanghelia lui Matei.

Profunzimea credinței sale l-a ridicat deasupra fricii de moarte. Mai scrie Ana Magdalena: ”Eu știu că i s-a întâmplat de multe ori să-și dea seama că marea speranță a vieții sale este faptul de a o putea părăsi într-o bună zi și de a se contopi cu Mânyuiyorul, pe care-L iubea cu atâta fervoare.”(Anna M). Fiind descris de alții echilibrat și modest, el și-a dedicat creația preamăririi lui Dumnezeu și înălțării spirituale a omului. De o smerenie rară, Bach își începea fiecare lucrare cu rugăciunea: “Iisuse, ajută-mă”, iar cand o termina spunea „numai pentru slava lui Dumnezeu”. Astfel ajunge cel care a compus „Komm, du süsser Tod” (Vino, dulce moarte)la finele cursei lui pe acest pământ, cu vederea pierdută, revizuindu-și cu slabele-i puteri cele Optsprezece chorale mari pentru orgă. Fiind pe patul de moarte, a dictat ultima muzică pe care a creat-o pe acest pământ: „Vor Deinem Thron tret ich hiemit”, (Înaintea tronului Tău pășesc eu acum):

Vino, dulce moarte/ Vino, fericit repaus!/ Vino, condu-mă în pace,/

Căci de lume sunt obosit/ Ah, vino, eu te aștept,/ Vino curân, condu-mă,/

Închide-mi ochii;/ Vino, fericit repaus!/ Vino, dulce moarte/

Vino, fericit repaus!/ Vreau acum să văd pe Isus/ Și lângă îngeri să stau./

De-acum s-a sfârșit,/ Lume, așadar, noapte bună,/ Ochii mi se închid;/

Vino, fericit repaus

Georg Friedrich Händel

Născut în orașul Halle din Saxonia la 23 februarie 1685 ca fiu al unui chirurg de curte regală și al unei fiice de pastor beneficiază de o educația lutherană severă. Studiile la Universitatea din Halle au format caracterul tânărului Händel, remarcabil prin seriozitate, putere de muncă și dorința de a învinge, calități tipic protestante. Spre deosebire de cele mai multe cazuri – de exemplu cel al lui Bach – Händel nu are ascendență muzicală în familie, dar talentul său în această direcție se manifestă din copilărie. A avut șansa unui maestru, Wilhelm Zachow (1663-1712), organist și bun cunoscător al muzicii protestante germane, dar și al creației italiene. Acesta a pus elevului său bazele solide ale educației muzicale.

La vârsta de 7 ani cântă la orga din Weisenfels în prezența maestrului din capelă, Krieger, și obține recomandarea pentru a studia la Halle unde va deveni organist titular la catedra universității. În paralel cu studiile umaniste și cu Universitatea (unde urmează dreptul) continuă activitatea de muzician. Anul 1705 este marcat de debutul său hamburghez în domeniul operei cu 2 titluri, Almira și Nero, bucurându-se de un apreciabil succes.

Händel a călătorit mult încă din tinerețe purtându-și faima de organist și compozitor prin orașele germane și mai apoi și cele italiene. Începutul sec. al 18-lea înseamnă pentru muzică victoria operei, acea invenție italiană care avea să cucerească deopotrivă sudul și nordul Europei. În acest context Händel va presăra Florența, Roma, Veneția, Napoli cu primele dintre cele peste 40 de opere care-l vor consacra printre compozitorii de operă ai timpului..

În anul 1712. se stabilește în Anglia unde va avea concurență pe piața muzicală. Händel rezistă eroic rivalului său din Londra, italianul Bononcini, fiind în stare să dea operă după operă precum și multe alte lucrări ocazionale. După vârsta de 50 de ani, epuizat din punct de vedere fizic, dar și material, abandonează lupta. Această prăbușire îi împinge viața către limitele ei. După o nouă călătorie în Italia Händel ajunge treptat la concluzia că opera italiană, pe care o slujise cu întreg talentul său, nu mai corespunde cerințelor timpului. Părăsirea operei înseamnă pentru el deschiderea marelui capitol al creației–cea vocal-simfonică, numită și oratoriul.

Dumnezeul său, căruia și-a încredințat soarta, nu considera însă terminată misiunea sa, căci Halleluja nu fusese încă dăruit lumilor pământești și cerești.

După un tratament balnear la Aachen are loc o revenire spectaculoasă în forță, iar geniul său creator s-a redirecționat către choralul german și Oratoriu. Compune 14 oratorii celebrând eroii Vechiului Testament într-o viziune cu totul nouă pentru timpul său : Iosif și frații săi, Israel în Egipt, Iosua, Samson, Estera, Solomon și altele.

Neîndoios, lucrarea care-i domină creația vocal-simfonică este oratoriul Messiah, lucrare de o extremă forță expresivă. Oratoriul acesta răsună în premieră la Dublin în anul 1742. De atunci și până azi corul Halleluja. care încheie partea a doua a oratoriului ridică in picioare deopotrivă regii Angliei ca și întreaga asistență. Citând pe apostolul Pavel din 2 Corinteni 12:2, Händel mărturisește despre această capodoperă de faimă mondială: ”nu știu dacă atunci când am scris-o eram în trupul meu, sau în afara trupului meu, Dumnezeu știe.”

Merită să medităm la destinul lui Händel, la cele 2 drumuri creatoare: opera și oratoriul. A fost suficient să schimbe sursa de inspirație de la istoria și mitologia antică în subiectele de operă la tematica biblică.

Artist care a dat timpului său tot ce avea mai bun, Händel se situează printre cele mai generoase spirite umaniste din secolul luminilor. ”Aș fi trist dacă muzica mea este destinată doar să placă; scopul meu este să-i fac pe oameni mai buni” – sublinia Georg Friedrich Händel.

Antonio Vivaldi

S-a născut în anul 1678 în Veneția, unul dintre orașele cetăți a cărui faimă a depășit cadrul peninsulei atât prin starea economică deosebit de înfloritoare cât și prin prezența celor mai de seamă oameni de cultură și artă ( pictori, sculptori, arhitecți, poeți, muzicieni).

Până la intrarea în școala muzicală de la catedrala San-Marco, Vivaldi învățase să cânte la vioară instruit de către tatăl său, Giovanni Battista Vivaldi. Încă la o vârstă fragedă, devine violonist în formație alături de tatăl său pregătindu-se și pentru cariera preoțească.

Mai întâi devine maestru de muzică la Ospitale della Pietá, unul dintre internatele construite de stat ce adăposteau și educau copiii părăsiți care erau găsiți noaptea pe străzi, pe poduri sau pe treptele bisericilor venețiene. Acești copii al căror număr covârșitor îl formau fetele erau pregătiți să deprindă anumite profesii pentru a putea să se încadreze în viața socială. Se pare că îndeletnicirea principală pe care o practicau copiii aceștia era muzica.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, la Veneția, fetele orfane erau adăpostite și educate în stabilimente numite ospedali. Standaredele muzicale în ospedali erau deosebit de ridicate, iar muzicienii experți și distinși ca Vivaldi – el însuși la conducerea orfelinatului Pieta, din 1703 – erau angajați ca să le instruiască pe fete. Elevele de la ospedali au început să dea concerte de muzică vocală și instrumentală care au devenit curând pasiunea iubitorilor de muzică din Veneția și parte obligatorie din programul vizitei oricărui străin în oraș. Relatările contemporane, cum ar fi cea a germanului Johann von Uffenbach, din 1715, ne oferă prețioase informații în legătură cu organizarea vieții muzicale din acea vreme.. Conform lui De Brosses, fetele cântau ”la vioară, la fluier, la orgă, la oboi, la violoncel și la fagot; pe scurt nici un instrument nu e îndeajuns de mare ca să le sperie, iar abilitățile lor se întind până la clarinet, corn și timpan. Erau disponibili atât bani din surse publice, cât și din surse private pentru a întreține marele numîr de copile orfane dintr-o Veneție cu un vast comerț maritim, dar încasările din concerte ajutau mult la întreținerea orfelinatului.”

Elevele erau încurajate să devină cât mai profesioniste , iar pentru un inovator și experimentator ca Vivaldi ele ofereau o sursă inegalabilă de talente care îi duceau operele la perfecțiune, inspirându-l de asemenea să încerce efecte instrumentale și orchestrale noi și neobișnuite. Ideea de a oferi o educație muzicală orfanelor era foarte înțeleaptă, având în vedere cererea de cântăreți și instrumentiști din Italia, și cu toate că multe eleve se dedicau altarului, unele, deveneau vedete consacrate. Singurul oraș italian care mai avea un sistem asemănător era Neapole, dar acolo erau educați băieții abandonați.

În toamna anului 1724 Vivaldi o aude pentru prima oară la un teatru din Veneția pe primadona Anna Giro, cea care va deveni vedeta operelor sale și partenera sa intimă.

În 1728 Vivaldi îl întâlnește pe împăratul Carol al VI-lea care se spunea că i-a dat o mare sumă de bani și ”a vorbit cu el în particular în două săptămâni mai mult decât vorbește cu miniștrii lui în 2 ani”.

În ultimii ani din viață Vivaldi are parte de ostilitățile și chiar de condamnare fățișă, atât pentru etica practicii sale, cât și pentruviața privată. Guvernul papal nu îi permite lui Vivaldi să producă opere în Ferrara din 2 motive: nu practica oficierea liturghiei și avea relații intime cu o Anna Giro fără să-i fie soție. Totuși, în afara Italiei e considerat unul dintre cei mai mari compozitori și e invitat la Amsterdam pentru a sărbători centenarul teatrului din oraș. Este cântat și la Dresda, este invitat și la Viena unde se și stabilește pentru un timp, pentru ca, la un moment dat, să dispară din viața muzicală europeană, descoperindu-se abia după aproape două secole, că, în anul 1741, murise la Viena și că a fost înmormântat în cimitirul spitalului pentru săraci.

Wolfgang Amadeus Mozart

După dispariția lui Händel de pe scena muzicală, centrul muzicii europene se mută în Austria, unde doi dintre cei mai mari compozitori – Mozart și Beethoven – vor domina scena până la sfârșitul secolului și chiar după aceea, deși în timpul vieții unul dintre ei va muri în sărăcie, iar celălalt va atinge faima internațională la maturitate.

Mozart se naște pe data de 27 ianuarie 1756 în Salzburg, al șaptelea copil al părinților săi, dar al doilea care supraviețuiește. A fost un copil precoce: deja de la 5 ani, înainte de a ști să scrie, compunea muzică pentru vioară și pian. Împreună cu sora lui, la vârstele de 6 respectiv 10 ani, sunt duși de tatăl lor (Leopold Mozart) la München unde cântă în fața electorului de Bavaria. Leopold Mozart dorește să-i prezinte pe fiul și pe fiica sa la curțile Europei pentru ca talentul lor să fie răsplătit, și în cele din urmă să se bucure de un trai potrivit. La începutul anului 1762 beneficiază de la arhiepiscopul Schrattenbach de o sumă de bani pentru plata călătoriei de trei săptămâni ca o primă lansare pe piață. Descinde astfel la München, unde Wolfgang execută muzică la clavecin în fața prințului elector de Bavaria. Principele elector al Bavariei a fost cucerit de talentul celor doi copii ducând vestea mai departe. Copiii au fost prezentați și la palatul Schönbrunn din Viena și curtea imperială a ramas de asemenea impresionată farmecul familiei Mozart. Turneul de concerte se întinde pe aproximativ trei ani și jumătate și a inclus curțile din München, Mannheim, Paris, Londra, Haga și Salzburg.

Acest turneu al micului Mozart nu ar trebui perceput ca suma unor excursii extravagante și pline de succes pe la curțile regale ale Europei. Dimpotrivă, „condițiile de călătorie erau primitive, iar familia trebuia să aștepte invitațiile și să fie plătită de nobili. Au fost nevoiți să suporte lungi suferințe cauzate de boli grave, aproape fatale, departe de casă: Leopold (la Londra, în vara lui l764), apoi ambii copii (la Haga, în toamna anului 1765).”

La finalul acestui turneu european, adolescentul Mozart, revine la Viena. Orașul era în acea epocă, capitala mondială a muzicii clasice. În sfârșit Mozart se bucură de independență financiară. Își creează un cerc de relații, conștient de talentul său în domeniul pianului. Înregistrează primul mare succes cu opera „Răpirea din serai”, fiind felicitat de însuși împăratul Iosif al II-lea cu cuvintele: „o muzică prea frumoasă pentru urechile noastre”. Mozart dă numeroase concerte publice și private, executând propriile compoziții pregătite anterior sau improvizând spontan cu mult succes.

La 4 august 1782 se căsătorește cu Constanze Weber. Au avut șase copii, din care însă, nu i-au supravietuit lui Amadeus decât doi băieți.

În anul 1785 primește vizita tatălui său, Leopold, care reticent până atunci, constată cu satisfacție reușita lui fiului său și își vede visul îndeplinit. În timp ce Mozart lucrează cu mult spor la opera „Don Giovanni”, tatăl său se îmbolnăvește și moare la numai doi ani după această întâlnire. Mama lui murise deja cu 9 ani înainte.

Între 1784 și 1786, Mozart este foarte eficient în munca sa, realizând în medie o compoziție la fiecare două săptămâni, cele mai multe adevărate capodopere. În 1786 susține cu mare succes la Viena piesa Nunta lui Figaro. Primirea de care s-a bucurat această operă la Praga un an mai târziu, a fost și mai spectaculoasă și a condus la o a doua creație de succes: opera Don Giovanni prezentată în premieră tot la Praga. Compozitorul a condus mai multe orchestre simfonice de mare performanță cu foarte mult succes la public. El a muncit din greu, zile lungi, cu inspirație și cu înfrigurare să termine la timp. 

Spre sfârșitul anului 1787 Mozart este angajat pe un post stabil ca și compozitor al Curții de către împăratul Iosif al II-lea. Salariul este însă destul de mic pentru că Mozart trebuia să compună doar pentru balurile anuale din Redoutensaal. Din arhivele curții reiese intenția lui Iosif al II-lea de al reține pe Mozart la curtea lui. Profitând de suficient timp liber Mozart compune cele șase mari concerte pentru pian. Totuși, pierde treptat din popularitate și nu după mult timp moare și protectorul său, împăratul Iosif al II-lea. Intrarea Austriei în război face ca numărul concertelor pe care le susține să scadă dramatic, la fel și veniturile sale.

Forțat de împrejurări, părăsește centrul Vienei pentru o locuință modestă într-o suburbie. Reușește să supraviețuiască împrumutându-se de la prieteni. Intră într-o stare depresivă care se reflectă și în munca sa. Într-o ultimă încercare de a se redresa financiar își începe iar peregrinările susținând concerte în special în orașele bogate din Germania, compunând pentru oameni de afaceri înstăriți și încasând fonduri și din vânzarea muzicii de dans.

În martie 1790 dă ultimul său concert public, interpretând Concertul pentru pian.

La începutul anului 1791 reușește, în sfârșit, să-și îmbunătățească substanțial situația financiară și își plătește toate datoriile.

Începând din luna noiembrie 1791, sănătatea lui Mozart se degradează însă progresiv. Se pare că suferea de o febră reumatismală recurentă cu insuficiență renală. La 4 decembrie starea lui se ameliorează trecător, mai lucrează la compoziția „Requiem”-lui, pe care însă nu va reuși să-l termine.

„Boala s-a agravat începând să sufere de inflamații, dureri și vărsături. Era convins cã fusese otrăvit, născându-se astfel acuzațiile nefondate la adresa rivalului său, Antonio Salieri. Mozart a fost îngrijit de Constanze și de sora ei mai mică, Sophie, cărora li s-a adăugat și medicul familiei, Thomas Franz Closset.”

În ziua de 5 decembrie 1791, viața scurtă a lui Wolfgang Amadeus Mozart se stinge pentru totdeauna la doar 35 de ani. Cauza decesului nu este clară. Diagnosticul medicului constatator era „febră cu eczemă”. Alte cauze pomenite erau: sifilis, trichineloză, congestie renală, insuficiență cardiacă. Nu are parte de o înmormântare cu fast, ci este îngropat în cimitirul comun al orașului la data de 7 decembrie.

Ludwig van Beethoven

Spre deosebire de Mozart care s-a stins din viață la 35 de ani, bolnav și într-o situație financiară precară, lui Ludwig van Beethoven (16 decembrie 1770, Bonn-26 martie 1827, Viena) i-a fost dat să trăiască o perioadă mai lungă, 56 de ani, plină de evenimente remarcabile, ce au marcat istoria modernă: revoluția franceză și epopeea napoleoniană (1789-1815), Congresul de la Viena (1815) și reașezarea politică a lumii post-napoleoniene, revoluțiile care vor zgudui Europa după anul 1820, reacție la politica ultraretrogradă a Sfintei Alianțe. Monumentala operă a lui Beethoven, constând în 9 simfonii, 5 concerte pentru pian și orchestră, 1 concert pentru vioară și orchestră, inegalabila Missa Solemnis, 32 de sonate pentru pian, mai multe sonate pentru vioară și pian (cea mai cunoscută fiind Sonata Kreutzer), 16 cvartete pentru coarde și opera Fidelio reflectă cu expresivitate și claritate realitățile și personalitățile vremii sale.

Importanța lui Beethoven în muzică este semnificativă și din perspectiva transformării rolului compozitorului în societate. De la compozitorul medieval, artizan dependent (și de cele mai multe ori umil) aflat în serviciul Bisericii sau al aristocrației, compozitorul devine, odată cu prezența lui Beethoven, un artist care creează dintr-o necesitate interioară și nu la comandă.

Mediul familial în care a crescut nu îi era tocmai favorabil dacă luăm în considerare autoritatea capricioasă a tatălui care era de meserie un cântăreț de curte mediocru și alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său și luând ca model de succes pe tatăl lui Mozart, acesta a încercat să exploateze și el pe micul Ludwig ca pe un adevărat copil-minune. Pe afișul de debut din martie 1778 l-a prezentat pe Beethoven având vârsta de numai șase ani, deși copilul împlinise deja 7 ani.

Beethoven a început să ia lecții de muzică și de la altcineva în afară de tatăl lui, în jurul vârstei de 10 ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Acesta recunoaște dotarea muzicală excepțională a tânărului Beethoven și, cu sprijinul Arhiepiscopului din Bonn, Maximilian Franz, îi facilitează în1787 o călătorie la Viena. Nu stă prea mult plecat deoarece trebuie să se întoarcă din cauza îmbolnăvirii și morții mamei sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curții și cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-și îmbogățească cunoștințele muzicale cu operele aflate în circulație în acel timp. În această perioadă compune o cantată cu ocazia morții împăratului Iosif al II-lea.

În jurul anului 1796 la numai 26 de ani, începe instalarea treptată, dar sigură și de nestopat, a traumei fizice care l-a urmărit ca un blestem: surzenia. La sfatul medicului, s-a retras între aprilie-octombrie 1802 la vârsta de 32 de ani în orășelul austriac Heiligenstadt. În această perioadă Beethoven traversează o profundă criză sufletească – oglindită în Testamentul de la Heiligenstadt, criză accentuată și de ruinarea visului său de-a-și întemeia o familie – din pricina căsătoriei celei pe care o iubea, Giulietta Guicciardi, cu un conte (contele Gallenberg) – și de episoadele de surzenie. În același timp este deziluzionat și de generalul Napoleon în care investise toate idealurile sale și pe care îl crezuse un erou social. Cumpăna care ajunge până la ideea suicidului, este depășită prin cufundarea în creație și refugiul în paginile Bibliei. Descoperă că idealurile sale sunt împlinite pe deplin la nivel spiritual superior și în veșnicie, de Mântuitorul Isus Cristos – Fiul lui Dumnezeu, Om adevărat și Dumnezeu adevărat, prin jertfa supremă a vieții sale oferită Tatălui spre răscumpărarea celor închiși, a celor păcătoși și a celor condamnați pe nedrept. Beethoven reflectă la ideea de jertfă pentru răscumpărare și astfel ia naștere singura lucrare, finisată în numai paisprezece zile, în genul oratoriu al Titanului din Bon: Christus am Ölberge (Cristos pe Muntele Măslinilor), concepție muzicală ce exprimă evenimentul istoric al pătimirii, morții și învierii lui Isus – așa cum este relatat în Evanghelii. Majoritatea celor care i-au studiat viața susțin că Rugăciunea lui Isus înaintea pătimirii este textul sacru ce i-a redat compozitorului încrederea în sensul vieții.

Iată aici cateva fragmente din testamentul său:

…Cu calm și resemnare, plasându-mi încrederea, o, Doamne, în bunătatea Ta imuabilă, vreau să mă supun tuturor eventualităților destinului. Fii stânca mea, Doamne! Fii lumina mea! Fii pentru totdeauna refugiul unde va veni să-și caute adăpost încrederea mea!

…Propovăduiți copiilor voștri Virtutea: numai ea poate să-ți dea fericirea, nicidecum banii. O spun din experiență. Ea mi-a fost reazim în restriștea mea; ei îi datoresc, și deopotrivă artei mele, faptul că nu mi-am curmat singur viața. Rămas bun, iubiți-vă unul pe altul!

Pierderea auzului nu i-a slăbit însă puterea de creație, însă susținerea concertelor – ca sursă de venituri bănești – era deosebit de dificilă. Totuși, în această stare de surzenie accentuată au fost compuse marile sale capodopere: simfoniile Eroica, Destinului, Pastorala, sonatele Appassionata, Sonata Lunii, concertul pentru vioară și orchestră sau concertul nr. 5 pentru pian și orchestră, Imperialul. Iar creațiile sale de după anul 1818, din care amintim numai Simfonia a IX-a cu vestita Odă a Bucuriei (pe care se cântă în prezent Te-adorăm în fericire, Domn al gloriei cerești) și Missa Solemnis, au fost puse pe hârtie de un compozitor completamente surd.

Edificator pentru starea sa de spirit rămâne episodul serii primei audiții a Simfoniei a IX-a, care a avut loc la Viena, la 7 mai 1824. La sfârșitul reprezentației, succesul a fost triumfal. Sala era în delir, oamenii se ridicaseră în picioare, îi scandau numele, aplaudau furtunos, femeile plângeau, își aruncau batistele. Din lojă, familia imperială aplauda frenetic. Beethoven a fost răsplătit cu cinci salve de aplauze, pe când familia imperială era salutată doar cu trei salve. Aflat cu fața la orchestră, dar cu spatele la public, compozitorul nu vedea și nu auzea absolut nimic, era complet absent față de cele ce se petreceau. A fost nevoie ca o solistă să coboare de pe scenă, să vină la Beethoven și să-l așeze cu fața către public. Numai atunci a realizat titanul de la Bonn efectul, reacția sălii la simfonia pe care tocmai o audiase. Aceasta a fost cumplita dramă a vieții lui Beethoven, reflectată atât de bine în scrierile sale – Carnete Intime – (ediție din 1936), drama geniului surd și singur, având atât de puține tangențe cu lumea înconjurătoare, dedicat trup și suflet artei sale. Iata cateva din însemnările lui Beethoven:

Sărmane Beethoven, pentru tine nu există fericire pe lumea asta. Numai pe tărâmul idealului, numai acolo îți vei găsi prieteni. Supunere, supunere deplină în fața ursitei; nu ți-e dat să trăiești pentru tine, ci doar pentru alții; singurul izvor de fericire pentru tine este arta. O, Doamne, dă-mi putere ca să mă pot birui!”Iată cum sunt făcuți oamenii: dacă un om cade, un altul poate să-l plângă, dar să nu cumva să-și permită să-l judece!

Trebuie să jertfești, trebuie necontenit să jertfești artei tale toate nimicurile vieții! O,Dumnezeu mai presus de orice! Nu există nimic mai frumos decât să te apropii de dumnezeire și să răsfrângi lumina ei asupra neamului omenesc…Jertfește artei tale, încă o dată, toate meschinăriile vieții sociale. Dumnezeu este deasupra tuturor! Providența eternă este aceea care decide și reglează bunăstarea și nefericirea muritorilor.Ai vrea să savurezi mierea fără a suferi înainte de pe urma înțepăturilor albinei? Ai dori să te împodobești cu coroana victoriei fără a înfrunta pericolul bătăliei? Plonjorul ar putea oare aduce perla de pe fundul mării dacă teroarea crocodilului îl reține pe mal? Îndrăznește, așadar! Ceea ce Dumnezeu ți-a rezervat, niciun muritor nu îți va răpi. Însă ți-a rezervat numai ție, om curajos!Nu-ți încredința secretul nici măcar prietenului celui mai încercat. Poți oare să-i ceri lui fidelitate și discreție, atunci când tu însuți duci lipsa acestor calități?

„Deși Beethoven realiza venituri din publicarea operelor sale el depindea și de generozitatea unor protectori, cărora le oferea spectacole particulare și copii după lucrări, înainte de publicarea lor. Pe lângă taxele necesare prezentării și publicării compozițiilor, unii dintre primii sponsori ai lui Beethoven îi ofereau și burse anuale.”

Urmare a pierderii auzului, Beethoven a recurs la caietele sale de conversație. S-a folosit de acestea pentru aproximativ 15 ani. Cei cu care vorbea erau nevoiți să îi scrie în caiet gândurile lor, iar el le răspundea înapoi fie prin semne, fie în scris din nou. Aceste caiete au reprezentat o sursă veritabilă pentru a afla modul în care Beethoven percepea arta muzicii, dar și pentru celelalte aspecte ale ultimilor ani de viață. Din ele aflăm că suferea de o formă severă de tinitus, un ,,țiuit“ în urechi. Cauza surdității lui Beethoven a rămas neelucidată, existând păreri diferite ale specialiștilor referitoare la sifilis, intoxicație cu plumb și tulburări imunitare. Unii susțin șă surditatea lui ar fi fost cauzată și de obiceiul de a se trezi la 5 dimineața pentru a lucra la compozițiile sale, iar când îi venea somnul își cufunda capul în apă rece pentru a se menține activ. Rezultatele autopsiei din acea vreme menționau urechea interioară dilatată de unde s-au dezvoltat leziuni pe parcursul vieții. Tot mai bolnav, fiind țintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimintirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei,

Imnul Uniunii Europene  este un extras din Simfonia a IX-a compusă în 1823 de Ludwig Van Beethoven, compozitorul care a decis să transpună în muzică versurile poemului „Odă bucuriei”, scris de Friedrich von Schiller în 1785. Acest poem exprimă viziunea idealistă a lui Schiller, care își dorea ca toți oamenii să se înfrățească – viziune împărtășită și de Beethoven.

Tranziția spre muzica modernă

Arta muzicală a cunoscut mari schimbări de-a lungul timpului, omul înaintând în descoperirea a ceea ce Dumnezeu crease deja dinainte cu un anumit scop. Această cunoaștere a început cu formele simple ale muzicii din antichitate, a traversat evul mediu sub ocrotirea Bisericii în forma liturghiilor, a evoluat în perioada Renașterii ieșind din perimetrul bisericii, a ajuns la echilibrul stabil al muzicii clasice dominată de Bach și Mozart, a primit nuanțele delicate ale romantismului început de Beethoven, a fost antrenată în era electronică de progresele tehnologiei de sunet și iată-ne ajunși în secolul al XXI-lea la noi orientări stilistice ale muzicii care amenință să farâmițeze lumea muzicală în diversitatea gusturilor contemporane.

Secolul al XX-lea a cunoscut antiteza între o civilizație dusă până la culmile speranțelor și ale visurilor umane, pe de o parte, și catastrofa Revoluției bolșevice, a celor Două Războaie Mondiale și a celor de pe diferite continente, declanșate de demonismul ființei umane, pe de altă parte. În acest secol violent, au căzut mari imperii: habsburgic, țarist, otoman, cele coloniale, iar la sfârșitul secolului și sistemul comunist din Răsăritul european după desființarea Imperiului sovietic. Toate aceste evenimente politice și sociale și-au pus amprenta asupra artei europene. Cultura modernă desacralizată este punctul culminant al esteticii iluministe, omul modern luându-și rolul luciferic de descoperitor și creator de noi lumi prin spiritul teribilist al negării valorilor tradiționale.

În secolul al XXI-lea, omenirea a realizat un nemaipomenit salt al civilizației printr-un uluitor progres tehnic și descoperiri științifice. Cu posibilități nelimitate, omul poate evolua spre bine sau spre rău, spre echilibru sau dezordine interioară. Marea explozie informațională datorată celor patru tehnologii moderne – telefonul, televizorul, calculatorul și satelitul – au multiple efecte asupra vieții omului, secătuit sufletește de goana nesăbuită după performanțe tehnico-științifice. Treptat, ele vor schimba complet și comunicarea între oameni.

Muzica în biserica contemporană

Neutralitatea muzicii

Trebuie să recunoaștem că mzica nu este neutră, amorală sau goală de comunicare prin ea însăși. Există o distincție între muzica cea bună și cea rea.Chiar dacă unii au spus că moralitatea se află în ființe umane, nu în cerneală și coală albă, totuși muzica are valoare morală. Ea servește ca un buton emoțional care poate fi folosit pentru bine și rău.

Trebuie să recunoaștem că în ultimii ani ceea ce a produs dezbinări în biserici nu a fost rugăciunea sau predica, ci muzica în închinare. Muzica separă la nivelul minții părinții de copii, generația tânără de cea în vârstă ajungându-se la conflict fățiș. Asistăm astăzi la biseirici care se desprind, părinții rămân într-o biserică, iar copiii se duc într-alta deoarece nu mai există unitate în închinare. Tinerii nu se mai pot închina pe muzica părinților, iar părinții nu pot concepe muzica tinerilor. Separarea clară în muzica de închinare iese în evidență mai ales în ultimele 2 decenii când majoritatea tinerilor au înclinat către muzica rock. Mișcarea a început în America după care s-a extins pe toate celelalte continente și putem asista acum la un mod de închinare la care nu ne-am fi așteptat.

Cei care susțin neutralitatea muzicii sunt în special cei care aderă către muzica rock și către noua formă de închinare. Ei susțin că nu există note muzicale bune sau rele, ci că există texte bune sau rele și că indiferent ce muzică accepți în închinare câtă vreme versurile sunt creștine înseamnă că Dumnezeu ar trebui să primească închinarea.

Discutând despre moralitatea muzicii Tim Fisher spunea: „Putem lua un exemplu, comparând muzica cu un cuțit dintr-o bucătărie care poate fi o unealtă foarte folositoare, pe când așezat într-o atmosferă a violenței el devine o armă”.

Există mărturii de mii de ani că muzica are un efect foarte puternic asupra omului. Platon a spus cu aproape 400 de ani înainte de nașterea lui Hristos:„Lăsați-mă să fac cântările unei națiuni și nu-mi pasa cine face legile.” Aristotel a scris că dacă o persoană ascultă de obicei felul de muzică prin care se succită pasiuni nenobile, întregul său caracter va fi modelat după o formă nenobilă. Pe scurt, dacă cineva ascultă un gen greșit de muzică, el va deveni un tip greșit de persoană, dar dimpotrivă dacă el ascultă un gen bun de muzică, el va tinde să devină un gen bun de persoană. Jean Calvin a scris:„Știm din experiență că muzica are o putere secretă și aproape incredibilă de a mișca inimile.”

Poți hipnotiza oamenii cu muzica și atunci când ajung în punctul lor cel mai slab poți predica minții lor inconștiente ceea ce dorești. Muzica este ceea ce artistul dorește să comunice.

O mărturie din Scriptură prin care putem să înțelegem efectul muzicii o întâlnim în 1 Samuel capitolul 16 când împăratul Saul era chinuit de un duh rău. Pentru a trece de aceste momente grele Saul l-a chemat pe David ca prin arta sa muzicală să-l liniștească: „Și când duhul trimes de Dumnezeu venea peste Saul, David lua harfa și cânta cu mâna lui; Saul răsufla atunci mai ușor, se simțea ușurat și duhul cel rău pleca de la el.” David nu cânta o muzică cu versuri, ci doar instrumentală și asta avea un efect asupra lui Saul fizic, emoțional și spiritual.

Orice muzică este formată din trei elemente: melodie, ritm și armonie.

Melodia-este constituită dintr-o serie de note aranjate în mod specific de compozitor care ajung la ureichea ascultătorului ca niște gânduri muzicale. Ea trebuie să aibe o înălțare și o scădere.

Ritmul- numit și viața muzicii-este mișcarea ordinară a muzicii în timp.

Armonia-este reprezentată de acordurile care însoțesc melodia.

În muzică ordinea corectă este: o melodie bună, susținută de o armonie echilibrată, cu un ritm ferm și consistent.

Auzim tot mai des întrebarea: este acceptată muzica rock în închinare? Ne putem închina pe muzica rock? După acest studiu mai aprofundat al muzicii ne-am făcut deja o părere despre ce înseamnă muzica. Ar trebui să punem la punct și problema închinării

Ce anume înseamnă închinarea?

Cuvântul „închinare” provine de la cuvântul în engleză „worship” având ca semnificație adorare, preamărire, prețuire, reverență, venerare și înălțarea Domnului. Închinarea este actul suprem de supunere. Închinarea ne duce dincolo de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru ceea ce a făcut, dincolo de a-L lăuda „după măreția Lui” spre un loc în care suntem uimiți de prezența Lui. Închinarea, cu alte cuvine, are o legătură directă cu sfințenia lui Dumnezeu.

Una dintre marile formații care la ora actuală cântă muzica rock în biserică este Hilsong. Fenomenul Hillsong a produs în inima bisericilor un contrast, unele biserici aderau către muzica lor fiind încântați că copiii lor sunt atrași de o muzică pe versuri creștine, iar altele au avut o stare de repulsie încercând să se protejeze de aceste influențe. Nu putem să ne dăm cu părerea decât dacă încercăm să studiem muzica lor de închinare.

Rock-ul a apărut in America pe la inceputul anilor 1930 ca o muzică a revoltei față de orice autoritate sau control, acea muzică în care textul, muzica, interpreții și interpretarea sunt asemenea imagini pământești, senzuale și diavolești. Muzică rock promovează sexul, consumul de alcool, droguri și violența. A avut succes datorită unui număr foarte mare de adolescenți din America, răzvrătiți pe părinții lor găsindu-și refugiul și refularea în acest gen de muzică. O afirmație izbitoare făcută de un manager al unui grup rock bine cunoscut este următoarea:

„Dacă studiezi rockul vei vedea că a trecut prin 4 faze, fiecare făcând apel la o latură a personalității umane. Pe la sfârștul anilor 50 se făcea apel aproape în întregime la sex. La sfârșitul anilor 60 s-a făcut prima asociere a drogurilor cu cultura rock. La sfârșitul anilor 70 i-am dus pe tineri într-o formă dependentă de rock încercând să creăm o dependență de violență…Acum descoperim că cea mai bună motivație aici este să cumpărăm dedicarea religioasă. Nici o ființă umană nu face vreodată o dedicare mai adâncă decât una religioasă, așa că ne-am hotărât ca în anii 80 să avem servicii religioase în concertele noastre. Ne vom proclama Mesia, vom face legăminte cu Satan și oamenii ni se vor închina.”

Ceea ce descalifică muzica rock din închinarea creștină este însăși originea ei. Rock-ul are ca origine practicile woodoo aduse în America odată cu primii sclavi. Aceste practici oculte sau ritualuri aveau ca scop chemarea spiritelor demonice pentru vindecarea unei persoane, în luptă sau potolirea vreunui fenomen al naturii. Procesiunea era acompaniată de ritmuri puternice care aveau efect hipnotic asupra celor din jur. Robert Johnson, de exemplu, a înregistrat cântece ca „Bluesuri despre mine și Diavolul”, „Demon în formă de câine pe cărarea mea”, „Diavolul mi-a luat femeia”.

Ca și rock-ul și muzica jazz, bluzz și cea R&B au început în aceeași perioadă fiind create de artiși negri, descendenți ai sclavilor veniți din Africa cu tot cu zestrea lor ocultă. Muzica blues are începuturile în mitul Delta Blues în care se pomenește de o întâlnire cu Diavolul și încheierea unui legământ cu el în schimbul succesului. Acest mit se răspândea în cântecele de jale ale negrilor de pe plantații. Mulți dintre primii cântăreți de jazz au cântat în bordelurile și barurile orașului New Orleans având reputația de imoral și mulți din generația mai în vârstă priveau acest stil ca fiind o amenințare la adresa valorilor mai vechi și un promotor al decadenței morale.

Accentul în genul de muzică rock se pune pe ritmul proeminent, nu pe melodie sau pe armonie. De unde vin aceste ritmuri și cum ajung ele în muzica noastră? Micul Richard (cunoscut pentru modul de viață destrăbălat) a explicat – adevărata mea credință despre rock n roll este aceasta: cred că acest tip de muzică este demonic. Jeff Godwin face o mărturie uimitoare referoitoare la numărul de muzicieni rock influenți care au studiat vechile ritmuri ale închinării satanice (Rolling Stones, The Beatles) cu învățători satanici în încercarea lor de a găsi libertate ritmică.

Muzica Hillsong este prin excelență muzică rock. Ea apărut în cadrul departamentului de tineret al bisericii Hillsong ca și unealtă a evanghelizării tinerilor. Din moment ce muzica rock este limbajul culturii noastre de astăzi după cum afirmă tinerii susținători ai acestui gen, noi trebuie să acționăm printr-un limbaj pe care cultura poate să-l înțeleagă. Ca o recapitulare, muzica rock își are originile în woodoo, iar muzica genului Hillsong este pe ritmurile și stilul rockului.

Prin muzică biserica atinge 3 scopuri:

Slăvirea lui Dumnezeu – Din moment ce muzica este o expresie emoțională cântatul cu sinceritate arată faptul că inimile sunt întoarse înspre Dumnezeu. Acei care nu vor cânta în biserică arată că, poate n-au nimic de cântat.

Evanghelizarea celor pierduți – Muzica nu este niciodată folosită în Scriptură ca o cale de a câștiga pe cei pierduți.Vorbind despre cântarea mărturiei a lui Pavel și Sila în închisoare putem să ne dăm seama că ei, de fapt, cântau laudă lui Dumnezeu și interesul lor nu era ca sa evanghelizeze închisoarea prin cântare.

Cunoscând efectul muzicii asupra sufletului uman, muzica este folosită în evanghelizare atât pentru a pregăti omul pentru înțelegerea Scripturii, cât și pentru momentul în care cel iertat cântă cu bucrie cântarea regăsirii Mântuitorului.

Zidirea sfinților – prin memorarea cântărilor bune, adunarea de credincioși va memora o doctrină bună. Textele biblice pot fi memorate mult mai ușor aflându-se pe o melodie plăcută. Luther a inițiat acest lucru punând pe melodii clasice versuri din Scriptură. Un exemplu foarte bun este și cântarea lui Moise din Deuteronom 31:19 „Acum scrieti-vă cântarea acesta, învață pe copiii lui Israel să o cânte, pune-le-o în gură și cântarea aceasta să-mi fie martoră împotriva copiilor lui Israel.”

Cel mai important este că muzica aduce adunărilor noastre ocazia de a exprima bucuria lor pentru ceea ce a făcut Dumnezeu pentru membri.

„Realitatea crudă, tragică este că eforturile multora de a aduce închinare nu Îi sunt plăcute lui Dumnezeu. Fără călăuzirea Duhului Sfânt nu poate avea loc o adevărată închinare. Acesta este un gând solemn. Este greu să mă odihnesc în liniște noaptea când știu că milioane de oameni religioși, educați, nu fac altceva decât să ducă mai departe tradiții și obiceiuri religioase, fără să ajungă nicidecum la Dumnezeu”.

E posibil să ne închinăm lui Dumnezeu cu buzele noastre, dar să nu ne închinăm și cu viețile noastre. Însă vreau să accentuez că dacă viața ta nu se închină lui Dumnezeu, nici buzele tale nu o fac. Viața în totalitate, omul întreg, trebuie să I se închine lui Dumnezeu. Credința, dragostea, ascultarea, loialitatea, comportamentul, viața – toate acestea trebuie să se închine lui Dumnezeu. Dacă este în tine ceva care nu se închină lui Dumnezeu, atunci nu există nimic în tine care se închină Lui foarte bine.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

Referitor la moralitatea muzicii chiar și Luther explică faptul că și în timpul lui era atât muzică bună cât și muzică rea: „Și tu, tânărul meu prieten, lasă această creație desăvârșită și minunată a lui Dumnezeu (muzica) să-ți fie atrăgătoare. Prin ea tu poți scăpa de dorințe rușinoase și companii rele. În același timp, tu poți prin această creație să te obișnuiești să recunoști și să lauzi pe Creatorul. Ai grijă în mod special să eviți mințile perverse care prostituează acest dar minunat al naturii și al artei cu vorbăria lor erotică; și asigură-te că nimeni, ci numai îndemnurile lor rele își înfruntă chiar natura lor, care ar trebui să Îl laude pe Dumnezeu făcătorul ei cu acest dar, pentru ca aceștia…să terfelească darul lui Dumnezeu și să-l folosească pentru a se închina dușmanilor lui Dumnezeu, inamicul naturii și al acestei arte minunate.”

În cartea sa Biserica condusă de scopuri, Rick Warren susține că nu există muzică creștină , ci doar versuri creștine și singura soluție de a transmite Cuvântul lui Dumnezeu către tinerii crescuți cu muzica de pe MTV este de a folosi același gen de muzică, dar pe versuri creștine. În felul acesta s-a introdus în biserica americană muzica ce-i pasiona pe tineri – rock-ul pe versuri creștine. Astfel, închinarea a ajuns un „cântat aerobic vioi”. Acest fenomen s-a extins în multe biserici. Întăriți în mișcarea lor de gândul „Ne veti cunoaște după roade” la fiecare concert de-al lor mărturisesc predarea a mii de tineri în brațul Domnului. Problema care apare de aici în rândul acestor tineri este faptul că depresiile, păcatul și gândul la sinucidere a crescut foarte mult în rândul adolescenților bisericii.

Ca o concluzie personală eu cred că tinerilor li se induce în minte o iluzie și anume că indiferent cum trăiești, atâta timp cât te poți închina în biserică ești mântuit. Datorită efectului muzicii rock asupra trupului uman simțurile omului devin hipnotizate, iar omul bazându-se odoar pe sentimente, alege să-și predea viața lui Dumnezeu, dar mintea lui rămâne mai departe neschimbată. Din tot acest proces lipsește partea estențială – pocăința și sfințirea zilnică.

Nu-i de mirare ca tinerilor le place acest fel de închinare. Ei, chiar în locul unde pot fi confruntați cu pacatul lor dar nu pentru înjosirea ci pentru reabilitare, li se oferă spectacolul MTV-ului pe versuri creștine.

„Este posibil a avea experiențe cu Dumnezeu și totuși, să nu ai o experiență mântuitoare cu Dumnezeu. Este posibil să te închini și totuși, să nu te închini bine. Oricine se închină lui Dumnezeu în Duh și în adevăr, nu se poate împotrivi chemării la slujire sfântă. Părtășia cu Dumnezeu duce direct la ascultare și fapte bune. Aceasta este ordinea divină și ea nu poate fi inversată.”

BIBLIOGRAFIE

Mari compozitori. Wolfgang Amadeus Mozart, Ed. Litera Internațional, 2011

Mari compozitori, vol.1, Ludwig van Beethoven, Ed. Litera Internațional, 2011

Ovidiu Manole, Cantus Christianus, Din istoria cântării comune, Ed.Edy Optic LTT, Arad, 2006

Liviu Brumariu și Grigore Constantinescu, Istoria muzicii universale, Ed. fundației România de Mâine, București, 1998

Alan Kendall, Cronica Muzicii Clasice, Ed. Aquila, Oradea, 2007

Tim Fisher, Bătălia pentru muzica creștină

Alexandru Căpușan, traducere din lucrarea Carnets Intimes, Ludwig van Beethoven, Editions R.-A. Corrêa, Paris, 1936

A.W. Tozer, Închinare și distracție, Ed. Lampadarul de aur, 2006

A.W. Tozer, Ce s-a întâmplat cu închinarea? Ed. Perla Suferinței, Suceava, 2011

Leland Ryken, Sfinți în lume – Puritanii în adevărata lor lumină, Ed. Reformatio 2004

A. W. Tozer, Tragedie în biserică, Ed. Perla Suferinței, 2013

Terry Law și Jim Gilbert, Puterea laudei și a închinării, Ed.Casa Cărții, Oradea, 2014

Leadership, A practical journal for church leaders, chairman Billy Graham, Vol. XV, nr. 2, 1994

Rick Warren, Biserica condusă de scopuri, Ed. Life Publishers Romania, 2005

Bebe și Bianca Ciaușu, Voi cânta doar despre Isus, vol I-II, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2011

Pascu George și Boțocan Melania, Carte de istorie a muzicii, vol. I-II, Ed. Vasiliana, Iași, 2003

Bob Sorge, Redescoperirea închinării, Ed. Betania, Oradea, 2005

Wikipedia, online encyclopedia

Biblia, Traducerea Dumitru Cornilescu

Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor, Ed. Cartea Creștină Oradea, 2007

ANEXA

Definiție termeni muzicali

SUÍTĂ – Compoziție muzicală constând dintr-o serie de piese instrumentale unite într-o operă de proporții mai mari. 

toccată (‹ it. toccata, de la toccare, „a atinge”), lucrare muzicală de virtuozitate* destinată instrumentelor cu claviatură* (orgă*, clavecin* și pian*) și executată solistic. În sec. 14-15, termenul t. desemnează generic piese pentru instr. cu claviatură ale epocii, indiferent de forma acestor piese [suită (I, 1), ricercar*]

FÚGĂ2, fugi, s. f. Gen și formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, constând în expunerea imitativă a una, două sau, mai rar, trei teme după un plan tonal-armonic precis. 

ORATÓRIU1, oratorii, s. n. 1. Compoziție muzicală amplă, pentru cor, soliști și orchestră, destinată a fi interpretată în concert și care ilustrează o acțiune dramatică;

Interviu cu Bill Giovanetti – Pastor fondator Windy City Community Church,

Chicago, Illinois – extras din vol.XV, numărul 2, 1994 al revistei Leadership

Autenticitate versus Excelență. În perioada de început a Bisericii Windy City am fost inspirat de vorbitori care îndemnau pastori la excelență în serviciu. Așa că m-am devotat excelenței și cînd a fost vorba de departamentul Muzică.

Am schimbat cântăreții recrutând pe alții mai buni din biserică. Am făcut investiții costisitoare în echipament. Am făcut presiuni asupra lor ca să cânte și mai bine, chiar să-și depășească abilitățile. După destul de mult timp a trebuit să recunoaștem că eram totuși o biserică mică cu talent muzical limitat dar care încercam să atingem performanțele unei biserici de 10 ori mai mare. Atunci m-a oprit un adevăr inconfortabil: justificarea mea nobilă pentru excelență și calitate se schimbase în altceva – în dorința mea urâtă de a impresiona.

Pe măsură ce calitatea muzicii creștea, cântatul în comun se deteriorase. Congregația se mutase de la nivelul de închinători la nivelul de observatori. Muzica devenise aproape ca un sport de performanță.

Biserica mea nu avea nevoie de o formație de pe Broadway ca să i se închine lui Dumnezeu, ci de autenticitate – de oameni care să i se închine lui Dumnezeu în duh și în adevăr. Cu rușine am înțeles în cele din urmă că autenticitatea este mai importantă decât excelența. Totuși, autenticitatea nu este o scuză pentru delăsare.

Când urmărim excelența cu prețul autenticității biserica are de suferit. Am învățat să fiu mulțumit dacă liderii de muzică au abilități muzicale decente. Dacă totuși unul dintre ei are și un talent special, aceasta este un bonus. Aceasta transmite un mesaj important congregației: dacă spunem că Dumnezeu folosește oameni obișnuiți, noi de ce îi promovăm doar pe cei deosebiți?

Abilități de lideri versus abilități muzicale. Cu altă ocazie am rămas fără lider la Departamentul de muzică. A venit și soluția printr-o tânără pianistă cu studii muzicale, cu reputație bună și cu o voce caldă care a cucerit congregația noastră imediat. Totul a mers bine primele luni. Apoi au început să se audă note discordante din departamentul de muzică, o nemulțumire generală printre cele două duzine de voluntari.

Au apărut neînțelegeri asupra selecțiilor de cântece, programările solo, ritmul muzicii. Mai târziu se întâmpla ca aparatele care pun versurile cântărilor pe perete să nu fie funcționabile, din când în când solistul începea cu un microfon mort, becurile arse de pe marginea scenei rămâneau neschimbate, intârzieri la repetiții.

Atunci am constatat că talentul muzical al pianistei noastre nu putea compensa golurile ei ca și lider. Ea își dorea să facă muzică și atât. Biserica avea nevoie de un lider nu numai să ne cânte frumos dar să și inspire congregația să intre cu toată inima la închinare.

Interviu cu Garth Bolinder, pastor la Hillcrest Covenant Church, Prairie Village, Kansas extras din vol.XV, numărul 2, 1994 al revistei Leadership

Într-o zi două cupluri mă anunță pe rând, în biroul pastoral, că vor pleca din biserica mea dacă nu intervin în schimbarea genului muzical adoptat de biserică. Unul voia muzica tradițională, iar celălalt combătea muzica veche și pretindea ceva modern pentru tinerii destui la număr din biserica noastra.

Atunci mi-am pus întrebarea: într-o eră a diversității culturale, cu atâtea opțiuni la îndemână, cu atât de multe preferințe individuale, cum vom decide care este orientarea noastră ca și biserică? Iată ce am învățat:

Alege realitate înainte de imaginație – creșterea numărului de membri aduce și schimbare. Tradiționaliștii din biserica noastră tind să creadă că muzica adevărată are cel puțin 100 de ani vechime ori, dacă nu, este compusă de un licențiat în muzică. Acești oameni sunt oameni buni, coloana vertebrală a bisericii, unii cu decenii de devotament ca și membri, devotament puternic deci și opinii cu greutate.

Avem și mulți vizitatori, oameni buni și ei, dar care tind să se poarte ca și cum muzica veche nu i-ar mișca niciodată. Acești oameni sunt influențați de cultura în care au crescut, de jazz, blues sau rock’n’roll. Când acești oameni aud adevărul lui Dumnezeu proclamat pe urchea lor muzicală, acest lucru îi entuziasmează cum muzica veche nu ar face-o niciodată.

Și-atunci ne-am pus întrebările următoare:

Muzica noastră ar trebui să fie pentru membrii bisericii sau pentru musafiri?

Ar trebui să folosim orga sau chitara electrică?

Ar trebui să cântăm imnuri sau cântari moderne de laudă și închinare?

Punem accent pe intelect sau pe emoții?

Astfel am ales Principiul înainte de Personalitate . Muzica poate acționa ca și un incendiu. Martin Luther spunea că muzica este eficientă în a alunga Diavolul. Poate din această cauză Inamicul nostru și-a pus targetul pe muzică atât de mult în ultima vreme.

Fiecare cuplu dorea propriul lui stil de închinare, chiar dacă asta însemna excluderea altcuiva. Atunci am observat că ușa pe care ieșise un cuplu era ușa pe care intraseră mai mulți după aceea. Le aduc deseori aminte oamenilor că muzica clasică de azi a fost muzica contemporană de ieri. Fiecare generație se exprimă în formele ei culturale contemporane. Biserica tânără trebuie să respecte biserica mai în vârstă și vice versa. Prejudecățile noastre culturale trebuie să fie inundate și conduse de scopurile Lui divine.

Dacă muzica este un motiv de despărțire, să combatem acest fapt căutând soluții ca ea să ne unească.

Cum au luat ființă unele dintre imnurile creștine

Valea umbrei morții nu va mai fi

Valea umbrei morții nu va mai fi/ Când Isus pe nor alb Se va ivi

Valea umbrei morții nu va mai fi/ Acasă când vom sosi.

Cu drag El ne va primi / Cu drag El ne va primi

Chiar și cântul nostru se va înnoi/ Când Domnul va reveni.

William Orcutt Cushing (1823-1902) a fost pastor în mai multe biserici ale denominației Ucenicii lui Cristos din statul New York vreme de 27 de ani. În acești ani a avut multe ocazii să se gândească la valea umbrei morții. Anii de slujire ca pastor l-au împins deseori în descurajări adânci și depresie. Dar cel mai greu a fost atunci când i-a murit soția pe când el avea 47 de ani și la scurt timp se îmbolnăvește și el suferind de o semiparalizie gravă ce îi afectează, printre altele, și capacitatea de a vorbi. Este nevoit să se retragă din slujirea pastorală și aceasta reprezintă picătura care a umplut paharul. William și-a găsit însă liniștea în promisiunea Domnului Isus Cristos că va veni o vreme când „valea umbrei morții” va dispărea, iar el va ajunge alături de Salvatorul lui și de soția lui de asemenea în cetatea eternă unde nu va mai fi boală, țipăt, lacrimi, durere și moarte. În aceste condiții compune așterne imnul Valea umbrei morții într-o colecție de aproximativ 300 de alte poeme. Melodia acestui imn a fost compusă de Ira David Sankey, bine-cunoscutul director muzical al cruciadelor de evanghelizare organizate de Dwight L. Moody.

Cu bucurie să cântați!

Cu bucurie să cântați! Mesia S-a născut!

Vă închinați, Îl lăudați

În cer și pe pământ, / În cer și pe pământ,

În cer, în cer și pe pământ.

Autorul lui se numește Isaac Watts (1675-1748). El nu a intenționat de la început să folosească versurile acestui imn sub forma unui colind, ci doar să transpună în versuri cuvintele Psalmului 98:4-9, pentru a reda iminența venirii lui Isus Cristos în glorie pentru a începe judecata: „Strigați către Domnul cu strigăte de bucurie, toți locuitorii pământului! Chiuiți, strigați și cântați laude… Să urle marea cu tot ce cuprinde ea…Căci El vine să judece pământul!”

Isaac Watts a trăit în perioada în care în bisericile englezești se cântau doar psalmii traduși în variante foarte slabe, încât Samuel Wesley (tatăl cunoscuților metodiști John și Charles Wesley) nu se sfia să spună că sunt groaznici. Descendent dintr-o familie de hughenoți, care a fost refugiată timp de 14 ani din cauza prigoanelor, Isaac Watts (considerat în prezent „părintele imnologiei englezești”) a încercat să parafrazeze și el psalmii într-o variantă mai armonioasă și să compună imnuri pe care le învăța și pe alții în bisericile în care îi era permis să predice și să cânte. După o vreme, meditând din nou la Psalmul 98:4-9 Watts transformă strofele elaborate anterior în cunoscutul imn Cu bucurie să cântați! care a fost pus pe o melodie compusă de Georg Friederich Händel.

Zi de zi, în fiecare clipă

Zi de zi, în fiecare clipă, / Eu primesc sfinte puteri de sus

Să înving mereu orice ispită, / Fiind condus de-al meu iubit Isus.

El, ce-ntrece orice bunătate, / Îmi dă zilnic tot ce-are mai bun.

Sunt convins că Domnul știe toate; / Lui mă-nchin și mă supun.

Acest imn a fost scris de o tânără suedeză pe nume Karolina Sandell Berg. La vârsta de 26 de ani aceasta se afla pe un vas mic de croazieră împreună cu tatăl ei, pastor luteran, pe coasta de est a Suediei. Dintr-o dată, vasul a început să se clatine, probabil din cauza unui cutremur. Sub privirea fetei, tatăl ei a căzut peste bord și nu a mai putut fi salvat. Întoarsă singură acasă karolina a început să studieze mai mult Biblia pentru a găsi răspuns la întrebarea De ce? din inima ei. În Biblie a găsit suficiente texte care să-i aducă alinare și astfel a început să-și transcrie gândurile în versuri. Imnul Zi de zi exprimă mângâierea pe care tânăra a primit-o când a înțeles că nici o clipă Dumnezeu nu-și prăsește copiii, că atunci când un credincios simte că este la capătul puterilor și nu mai poate merge înainte, Dumnezeu îi dăruiește puteri proaspete ca să-și continue călătoria spre cer.

Mărețul har

Mărețul har m-a mântuit / pe mine de păcat

Pierdut eram, dar m-a găsit,/ de moarte m-a salvat.

John Newton s-a născut în 1725, mama lui fiind o femeie evlavioasă care l-a învățat să trăiască în credincioșie față de Dumnezeu. A murit cand John avea decât 7 ani și, din momentul acela, practic, copilul a rămas orfan deoarece tatăl lui s-a recăsătorit și l-a trimis la o școală militară unde disciplina era extrem de severă. Din cauza durerilor de spate, la vârsta de 10 ani fuge de aici la tatăl lui care deținea o navă comercială la Marea Mediterană. La 19 ani s-a înrolat în Marina Regală a Angliei dar dezertează din cauza condițiilor grele. Este capturat ca și criminal de război. După ce îndură bătaia publică și demiterea pentru totdeauna din serviciul Marinei, John începe o viață de uzură fizică și spirituală în Londra. Gândul sinuciderii îl bântuia în fiecare zi, dar nu avea curajul să o facă, așa că s-a angajat pe vasul unui comerciant de sclavi. Și aici a primit același tratament fiind obligat să muncească până la epuizare. A fost salvat din mâinile comerciantului brutal de căpitanul unui vas care îl cunoștea pe tatăl lui și, în scurt timp, avea să devină căpitan pe propriul vas ce transporta sclavi din Africa în America.

În timpul acestor ani a trecut prin mai multe peripeșii și deseori a fost la un pas de moarte. Odată, unul dintre ajutoarele sale, fiind beat, a deschis ușa de la cala vasului unde era înghesuiți până la 600 de sclavi. Aceștia au ieșit, i-au bătut pe toți membrii echipajului și i-au închis în locul lor în cală. Într-o zi, pe când erau scoși afară din cală pentru o nouă bătaie, John s-a aruncat peste bordul vasului, dar pentru că nu știa să înoate, a fost tras înapoi cu un harpon de fier, rămânând pentru tot restul zilelor cu o cicatrice mare pe spate. Tot pe acel vas fiind a izbucnit o epidemie de febră tifoidă și el a fost obligat să-i îngrijească pe sclavi. În același timp o furtună amenința să scufunde vasul , iar John înspăimântat, slăbit și umilit de experiențele recente, și-a adus aminte de vorbele mamei lui și a început să-L roage pe Dumnezeu să-L salveze. A reușit în cele din urmă să scape și peste ceva timp se întoarce în Anglia unde predică Evanghelia și luptă pentru abolirea sclaviei. La vârste de 39 de ani este ordinat ca pastor și oriunde ajungea vorbea despre harul lui Dumnezeu. A compus o carte de imnuri printre care și Mărețul har.

Așa cum sunt la Tine vin

Așa cum sunt la Tine vin / Putere n-am, Tu-mi fii sprijin

Mă-mbracă-n harul Tău divin, O, Mielule eu vin, eu vin.

Cesar Malan, un evanghelist și compozitor de imnuri elvețian care L-a slujit pe Dumnezeu cu multă credincioșie se afla la un dineu în Anglia unde cânta tânăra Charlotte Elliot. Acesta îî spune că vocea ei ar fi un mare câștig pentru cauza lui Cristos, dar ea se arată neinteresată. Trei zile mai târziu se întâlnește cei doi se întâlnesc iar, Charlotte îi spune că a fost frământată de gândul de a se apropia de Isus, dar simțea că nu mai are nimic ce să-i ofere, deoarece își trăise tinerețea în păcat, iar sănătatea îi era destul de șubredă. Malan i-a spus atunci: „Niciodată nu vei putea să-I dai ceva lui Isus prin care să devii mai merituoasă înaintea Sa. Tu trebuie șă vii la El așa cum ești, cu viața ta plină de păcat.” Deși nu i se părea cinstit să-I dea lui Isus resturile vieții ei, Charlotte a capitulat în acea zi în fața Lui așa cum era, rugându-L să o salveze pe baza promisiunii Sale: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.”

De la vârsta de 33 de ani Charlotte a suferit de o boală grea pentru tot restul vieții ei de până la 82 de ani, însă s-a străduit să fie de folos comunității ei. La aproape 12 ani de la convertirea ei, fratele lui Charlotte a început să strângă fonduri pentru o școală de fete. Simțindu-se vinovată că nu poate merge împreună cu el, Charlotte și-a adus aminte de convertirea ei și a compus versurile acestui poem pe care l-a tipărit și l-a vândut în toată Anglia, iar banii din vânzărea poemului i-a donat acelei școli. Poemul a fost pus pe o melodie de către William Bradbury și a devenit imnul preferat al multor evangheliști, inclusiv Billy Graham care l-a folosit în majoritatea cruciadelor sale de evanghelizare.