Evolutia Motivelor In Arta Celtica

Evolutia motivelor in arta celtica.

Obiecte de cult si de prestigiu

Cuprins

Introducere

Originile celților

Celții și Civilizația Latèniană

Statutul artei și al artistului în societatatea celtică

Arheologia și arta celtică. Stiluri

Metalurgia

Catalog

Concluzii

Bibliografie

Abstract: The purpose of this study is to conceive a short introduction about what does celtic art mean and to present the main styles of it. The aim was to analyze the most famous objects of worship and the ones related to prestige from the the Celtic area, which are made of iron, bronze and gold. At the same time it was tried to associate this objects with one of the four basic styles of the celtic art, starting from the represented motifs.

Key words: celtic art, styles, motifs, metallurgy, ceremonial

Rezumat: Scopul lucrării de față este acela de a face o scurtă introducere în ceea ce înseamnă arta celtică și o prezentare a principalelor stiluri ale acesteia. S-a urmărit analizarea celor mai cunoscute obiecte de cult și a celor de prestigiu din aria celtică, realizate din fier, bronz și aur. Totodată s-a încercat o asociere a acestora cu unul dintre cele patru stiluri de bază ale artei celtice, pornind de la analizarea motivelor reprezentate.

Cuvinte cheie: arta celtică, stiluri, motive, metalurgie, ceremonial

INTRODUCERE

Tema lucrării de licență se referă la analizarea unora dintre cele mai cunoscute piese a ceea ce se consideră a fi obiecte de cult și de prestigiu din aria celtică, în funcție de cele patru stiluri ale artei celtice și în funcție de evoluția motivelor reprezentate pe aceste obiecte.

Alegerea acestei teme este pusă pe baza pasiunii dezvoltate pentru popoarele celei de a doua Epoci a Fierului, în special pentru cel celtic. S-a pus accentul pe analizarea unui mic fragment din puzzle-ul care a alcătuit societatea celtică, alegându-se ca temă de studiu arta acestei populații protoistorice.

În capitolul doi se face o scurtă prezentare a originii celților din punct de vedere etnologic și lingvistic.

În al treilea capitol se vorbește despre societatea celtică și despre conjuncturile în care celții au reușit să intre în contact cu alte popoare, cât și despre elementele de cultură pe care le-au preluat și cărora le-au aplicat amprenta autohtonă.

În următorul capitol se prezintă statutul artizanului, numit generic artist, și al muncii sale, numită tot generic artă, în cadrul societății celtice și felul în care erau privite metalele și pietrele prețioase. Se încearcă evidențierea relațiilor dintre aristrocrație, care reprezenta categoria socială cea mai interesată de obiectele de prestigiu, în raport cu meșteșugarii.

În capitolul cu numărul cinci se vorbește pe scurt despre arheologia spațiului celtic, în special despre perioada incipientă a acesteia, dar se pune accentul pe o prezentare a stilurilor artei celtice, în special pe categorisirea realizată de Paul Jacobsthal.

Următorul capitol face referire la metalurgia fierului, a bronzului și a aurului, mai exact la principalele tehnici de prelucrare folosite în spațiul celtic.

Al șaptelea capitol constă într-un catalog în care sunt descrise un număr de zece piese descoperite pe teritoriul Marii Britanii, a Franței și a Slovaciei.

Ultimul capitol a fost rezervat elaborării unor concluzii.

ORIGINILE CELȚILOR

Una dintre cele mai bine cunoscute civilizații barbare ale Europei temperate este cea celtică. Acest lucru se datorează atât gradului ridicat de dezvoltare al acestei societăți, cât și dorinței de expansiune care a determinat participarea celților la evenimente care au afectat într-un fel sau altul lumea mediteraneană. Expansiunea triburilor celtice a condus la difuzarea pe spații largi ale continentului a culturii La Tène.

Celții și-au făcut apariția pe scena istorică în secolul al V-lea î.Hr. și au fost prezenți în mod evident până în secolul I î.Hr când își pierd autonomia, cel puțin în partea continentală, ca urmare a dominației romane și a presiunii altor popoare barbare cum ar fi germanii. În anumite cazuri pare că au dispărut complet, însă nu se poate afirma că această dispariție corespunde unei eliminări totale a populației celtice dintr-o anumită zonă. În alte cazuri, elemente originale ale civilizației celtice se găsesc încorporate și astfel perpetuate în civilizații mixte, cum ar fi cea celto-romană din Pannonia, cea galo-romană din Galia și cea celto-dacică de la nordul bazinului carpatic.

Numele de celți –κελτοι- a fost folosit pentru prima oară de către autorii greci din secolul al V-lea î.Hr. Prima consemnare apare în lucrarea “Europa” a lui Hecateu din Milet, păstrată fragmentar. Acesta vorbește despre înființarea coloniei Massalia, eveniment care a avut loc în jurul anului 600 î.Hr. și arată că aceasta se găsea în ținutul ligurilor, în apropiere de ținutul locuit de celți. Se folosea numele de celți pentru a desemna populațiile barbare din Europa temperată, populații grupate până atunci sub numele generic de hiperboreeni.

După ce în anul 279 î. Hr. au profanat sanctuarul lui Apollo de la Delphi, celții au fost numiți galați (Γαλάτοι). Acest nume a fost folosit mai apoi pentru a-i desemna atât pe celții occidentali, dar și pe cei orientali, în special pe cei stabiliți în Asia Mică, pe valea mijlocie a râului Halys, actualul Kizilirmac. Corespondența latină a denumirii de galați este, cel mai probabil, aceea de gali, termen care apare un secol mai târziu. Ca și termenul galați și cel de gali dă numele unui teritoriu bine definit și anume Galia Cisalpină și Galia Transalpină. Numele de celți, în latină Celtae, este folosit în continuare pentru a-i desemna, în special, pe galii transalpini.

Felul în care autorii antici folosesc acești termeni ne sugerează faptul că e vorba de sinonime, cel mai general termen fiind cel de celți, deoarece nu prezintă, spre deosebire de termenul de gali, vreo conotație geografică și coincide cu cel al grupului limbilor indoeuropene, în cadrul căreia limba galică este un simplu membru.

Limba este unul dintre elementele funadamentale ale civilizației celtice. Aceasta a ajuns până la noi datorită insularilor britanici și irlandezi de la marginea occidentală a vechii lumi celtice. Limbile celtice sunt o ramură a limbilor indo-europene derivate din limba proto-celtică, numită și „celtica comună”. Pentru prima dată cuvântul celtic a fost folosit pentru a denumi această familie a limbilor de către Edward Lhuyd, în 1707.

Limbile moderne se împart în două categorii: prima formată din irlandeza cu trei grupuri de dialecte, gaelica din Scoția și dialectul din insula Man, iar a doua constituită din galeza cu două grupuri de dialecte, cornica (dispărută la sfârșitul secolului al XVIII-lea), bretona cu patru dialecte, tregoreza, leonarda, cornwalleza și vanneteza. Diferențele dintre cele două grupuri sunt foarte vizibile.

Limbile celtice vechi sunt reprezentate de galică, unde sunt amestecate reminiscențele a mai multor dialecte și poate chiar limbi vorbite pe continent și în Insulele Britanice. Dovezi ale acestor reminiscențe stau inscripții, unele cu caractere etrusce și grecești, eșalonate între coborârea galilor în Italia și cucerirea Galiei, iar altele în caractere latine, caractere epigrafice sau cursive. Găsim dovezi și în substantivele comune cât și în cele proprii inscripționate pe monede, altele păstrate în cutuma greco-latină.

CELȚII ȘI CIVILIZAȚIA LATÈNIANĂ

Istoricii contemporani sunt de părere că data de la care se poate vorbi despre o identitate culturală specifică celților, ar putea fi fixată în secolul al V-lea î.Hr. Este acceptat faptul că aria de răspândire a culturii latèniene include și populații având un substrat neceltic. Astfel, tendința actuală a istoriografiei este de a face cât mai clară distincția dintre termenul de celți, care face referire la o apartenență etnică determinată de limba vorbită și cel de latènian care face trimitere la un anumit tip de cultură materială având o conotație teritorială și cronologică.

Începând cu a doua jumătate a secolului VI î.Hr și mai ales la sfârșitul secolului V î.Hr. au avut loc transformări profunde ale societății celtice de la nord de Alpi, în urma cărora universul princiar a dispărut, lăsând locul unor “conduceri colective” la nivelul războinicilor grupurilor tribale. Urmările acestor modificări au fost vizibile, din punct de vedere arheologic, în ceea ce privește dispariția marilor centre fortificate, noul tip principal de habitat fiind reprezentat de așezările rurale, dispariția mormintelor tumulare cu inventar foarte bogat, locul acestora fiind luat de cimitirele plane birituale, în care inventarul funerar nu mai indică diferențe mari între clasele sociale. Armele se regăsesc în mormintele elitelor războinice, definind îndeletnicirea aproape exclusivă a acestora.

În secolul al V-lea î. Hr. activitatea comercială desfășurată între zona transalpină și lumea mediteraneană s-a reorientat, un rol important în mijlocirea acestor relații fiind jucat de centrele etrusce din nordul Italiei .

Începând cu a doua jumătate a secolului V î.Hr. s-a generalizat metalurgia fierului. În ceea ce privește ornamentarea produselor realizate din fier și mai ales când vine vorba despre decorarea obiectelor din bronz, se observă apariția unor motive noi care își au originea în spațiul etrusc.

Celții au intrat în contact cu diferite popoare printre care etruscii, grecii, egiptenii și romanii. Aceștia organizau raiduri de jefuire, iar mai târziu de cucerire, exemple concludente fiind asediul Clusiumului și invazia din Roma. Cu timpul celții au început să practice comerțul, fapt care i-a obișnuit pe aceștia cu importurile. Acest lucru a dus la o lărgire a orizonturilor și la punerea în contact a celților cu diferite populații.

Un șir de evenimente notabile este legat de invazia celților în Balcani, cauza acestei mișcări fiind reprezentată de suprapopularea regiunilor aflate sub stăpânirea lor. Aceștia s-au divizat în trei coloane militare: una împotriva Traciei, una împotriva Macedoniei, iar o a treia care a trecut pe la Termophile vizând Sanctuarul de la Delphi. În contextul de față aceste mișcări ale populațiilor celtice nu trebuie privite din punctul de vedere al dorinței lor de expansiune și de colonizare, ci din perspectiva ideii de contact cu popoarele din zonele prin care au trecut și a ceea ce au preluat de la acestea în ceea ce privește partea socială și culturală.

Totodată, celții sunt cunoscuți drept un popor războinic, creându-și o reputație de mercenari în întreg bazinul mediteranean și nu numai. Printre exemplele care confirmă această îndeletnicire a celților pot fi enumerate următoarele: Dionis din Siracuza a angajat mercenari celți pentru a lupta în Grecia (369-368 î. Hr.), Agatocle din Siracuza este însoțit în Africa de mercenari celți (307 î. Hr.), revolta mercenarilor celți în slujba lui Ptolemeu al II-lea Philadelphos din Egipt (277-276 î.Hr.), mercenarii celți care au luptat în armata lui Antigonos Gonatas învinsă de Pirus (274 î.Hr.), revolta unor mercenari celți la Megara (265 î. Hr.), iar exemplele pot continua. La fel ca în situația anterioară, trebuie sesizate oportunitățile pe care aceste îndeletniciri le-au oferit celților și anume posibilitatea de a intra în contact cu structuri sociale și culturi diferite de ale lor, oferindu-le posibilitatea de a-și diversifica și poate chiar de a-și îmbunătăți traiul de zi cu zi.

De-a lungul timpului, luând contact cu diferite populații, celții au asimilat anumite tendințe sociale și culturale, unele dintre cele mai evidente schimbări putându-se observa în aria artistică. Aceștia au preluat modele pe care le-au înglobat în universul lor, în anumite situații păstrându-le forma inițială, iar în altele lăsând amprenta autohtonă. Astfel, se poate afirma că populațiile celtice și-au creat contextele și realitățile cotidiene nu doar bazându-se pe propria cutumă, ci și împrumutând elemente străine.

STATUTUL ARTEI ȘI AL ARTISTULUI ÎN SOCIETATEA CELTICĂ

Epoca fierului a însemnat dezvoltarea sculpturilor antropomorfe. La începutul epocii fierului, artiștii din cultura Hallstatt preferau desenele geometrice și abstracte, fiind probabil influențați de legăturile comerciale pe care le aveau cu Orientul Mijlociu. Stilul artistic al culturii La Tène era mai complex și prezenta mai multe linii curbe.

În ceea ce privește interesul pentru artă în general, în perioada La Tène, stilul artistic celtic era exuberant și clar vizibil. Celții își expuneau calitățile artistice cel mai adesea prin decorarea farfuriilor, a cuțitelor, a oalelor și a cupelor, deoarece mesele servite în grup erau o caracteristică importantă a societății din acea perioadă. Armele erau de asemenea bogat ornamentate. Monedele erau copii de slabă calitate a monedelor romane și grecești.

Sunt greu de identificat în mod cert criteriile după care civilizațiile antice judecau valoarea unui obiect de artă, dar putem expune câteva teorii pe baza materialului arheologic descoperit. Valoarea unui obiect era determinată, probabil, în funcție de anumite criterii cum ar fi: raritatea materiei prime, posibilitatea de a face rost de acest material și, totodată, timpul și cunoștințele necesare fabricării și ornamentării obiectului . Celții nu foloseau obiectele de artă doar cu scop pur decorativ, ci mai ales ca un însemn al statutului social, al averii și al autorității.

Aurul era un material relativ rar, ușor de prelucrat și aspectuos. Minereul de fier, perceput inițial drept un material nou și exotic, era foarte răspândit, însă exploatarea sa era dificilă și necesita mult timp. Staniul, care asociat cu cuprul permitea obținerea bronzului, era un material rar. Dacă un obiect avea încrustate materiale precum coralul, fildeșul sau ambra, valoarea acestuia creștea. De aici putem deduce că trebuia să ai anumite privilegii, care veneau odată cu statutul social, pentru a putea achiziționa obiecte de podoabă și nu numai. Când se încearcă determinarea rolului pe care l-a avut obiectul în indicarea statutului social, este important să nu fie disociat de contextul său.

La fel ca în majoritatea cazurilor și în societatea celtică cei care aveau acces cel mai ușor la artă erau elitele, clasele superioare bucurându-se de prestigiu și de faptul de a dispune de bogății. Acest lucru este foarte ușor de dedus analizând materialul arheologic provenit din necropole: inventarul funerar al unui războinic este mult superior celui aparținând unui civil.

În ceea ce privește comercianții, aceștia au avut relații strânse cu lumea mediteraneană. Se practica trocul: celții ofereau sare, cupru, aur, piei, în schimbul ceramicii attice și a vaselor de bronz italice.

Expansiunea celtică a condus la o circulație a ideilor și a atras cu sine diverse influențe artistice. Celții obișnuiau să decoreze și obiecte pe care alte popoare nu le ornamentau deoarece nu considerau necesar acest lucru (ex: vase pentru gătit). Este clar că acest lucru este legat de mentalitatea, religia și viața cotidiană a celților . Cu excepția rocilor gravate și a unor monumente mari de piatră, celții obișnuiau să împodobească obiectele transportabile și funcționale. Din această categorie cele mai impunătoare obiecte sunt cele realizate din fier, dar avem lucrări la fel de bine executate și din bronz, ceramică, os și lemn conservat..

Când vine vorba de artizanii vremii, trebuie să ținem cont de patru aspecte: dacă aceștia erau itineranți sau sedentari, dacă lucrau pe cont propriu sau în slujba aristocrației, care era statutul lor în societate și de unde se inspirau.

Existența unor aristocrați care să aibă proprii lor artiști este sugerată indirect de anumite obiecte executate mult mai atent decât de obicei și fabricate din materiale atent selecționate, fiind vorba, în special, de obiecte folosite în cadrul unor ceremonii. Dacă această teorie este adevărată, înseamnă că aristocrații aveau statut de sponsor, astfel controlând aprovizionarea materiei prime și procesul de manufacturare, dictând, implicit, statutul artizanului. Din această cauză unii istorici aseamănă rangul artiștilor cu cel al războinicilor.

Se presupune că mare parte dintre artiști erau itineranți, aceștia deplasându-se din loc în loc, staționând doar în intervalele de timp necesare prelucrării unui obiect comandat. Distribuția geografică de stiluri și motive din secolele V î.Hr-I î. Hr. susține această teorie, deoarece operele artiștilor erau difuzate în multe regiuni din Europa.

Deși majoritatea artiștilor erau itineranți, existau și artiști sedentari. Faptul că lucrările lor au fost descoperite în alte zone decât cele în care locuiau, poate fi o consecință a faptului că cei care le-au cumpărat le-au oferit drept cadou cuiva din altă regiune, a unor căsătorii cu persoane aparținând altor etnii, a cumpărării obiectelor de către străini cu scopul de a le păstra drept suveniruri sau a unor pelerinaje când credincioșii lăsau drept ofrandă obiecte cumpărate din altă parte.

Artizanii, în special cei itineranți, au fost influențați de curentele artistice specifice popoarelor cu care au avut contact, adaptându-le stilului autohton. Aceștia au fost foarte deschiși în ceea ce privea influențele venite dinspre Italia, în special din Etruria, și din Grecia. Totodată au preluat și elemente orientale, majoritatea văzându-le la etrusci și la grecii stabiliți în împrejurimile Mării Negre.

Deducem astfel că artiștii și lucrările lor erau apreciați în interiorul societăților celtice, reușind, cu timpul, să influențeze și curentele artistice specifice altor popoare. Aceștia au preluat diferite elemente străine și le-au adaptat propriilor nevoi, reușind să inoveze constant produsele autohtone.

ARHEOLOGIA ȘI ARTA CELTICĂ. STILURI

În Europa centrală studiile legate de civilizația celtică au fost influențate, în mare parte, de propagarea romantismului și al naționalismului asociat cu acesta. La fel ca în alte domenii, în arheologie, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a existat o perioadă destinată descoperirii trecutului și a interpretării acestuia în vederea susținerii identității moderne. S-a conturat o dorință de a asocia siturile și artefactele aparținând popoarelor germanice, slave și celtice, cu culturile moderne.

Interesul față de celți s-a dezvoltat încă din Evul Mediu Târziu, din perioada Renașterii, în mare parte ca rezultat al studierii surselor clasice. În secolul al XIX-lea acest interes, la care s-a adăugat dezvoltarea studiilor filologice, a dat naștere unei obsesii celtomanice. Un exemplu concludent este cel al obsesiei englezilor în ceea ce îi privește pe druizi, care continuă până azi sub diverse forme.

În ceea ce privește arheologia și arta celtică s-a reușit destul de târziu să se observe natura distinctivă a artei indigene. Johann Georg Ramsauer a început în 1846 săpăturile sistematice în cimitirul din Hallstatt, în Austria, declarând mormintele descoperite ca fiind celtice, fapt care este încă controversat. Când în 1850, în zona Renaniei, au fost descoperite mormintele unor căpetenii celtice din a doua vârstă a fierului, acestea au fost asociate cu perioada romană. Un alt punct de vedere, apărut tot la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost acela că descoperirile datau din vremea triburilor teutonice, teorie apărută din cauza spiritului naționalist german.

Augustus Wollaston Franks, istoric din cadrul British Museum, a publicat în “Horae Ferales”, postumul lui John Mitchell Kemble, o colecție dedicată capodoperelor insulare din Epoca Fierului, definindu-le ca aparținând perioadei celtice târzii și ca având antecedente în lumea celților continentali.

În anul 1870, Ernst aus’m Weerth a observat copiile galice ale unor motive etrusce realizate pe obiectele de fier găsite într-un mormânt tumular descoperit în comuna Waldalgesheim din Germania.

Arthur Evans, care a excavat în 1890 la Aylesford în comitatul Kent un cimitir de incinerație pe care l-a încadrat în perioada celtică târzie, a susținut în 1895, în Edinburgh, o serie de șase prelegeri în cadrul cărora a rezumat concepția sa asupra a ceea ce a definit ca fiind originile artei celtice. Înainte de acesta, în 1889, Adolf Furtwängler, a realizat o analiză amănunțită a artei celtice preistorice, descriind piese descoperite cu 40 de ani mai devreme la Schwarzenbach. Furtwängler nu a atribuit aceste piese meșterilor celți autohtoni, dar făcând o analogie cu grecii din partea estică care lucrau pentru sciții din zona Mării Negre, acesta a încercat să arate că piesele de la Schwarzenbach au fost produse în Marsilia, centrul de unde proveneau importurile descoperite în aria celtică. Totodată acesta a demonstrat că pentru realizarea pieselor metalice găsite aici, s-au preluat, iar mai apoi prelucrat, motive grecești.

Paul Jacobsthal a publicat în 1944 lucrarea “Early Celtic Art”, aceasta fiind un studiu detaliat al artei celtice continentale până în La Tène II, identificând trei stiluri ale acesteia: stilul timpuriu puternic influențat de arta grecească, dar având unele trăsături orientale și autohtone, urmat de stilul Waldalgesheim numit după mormântul cu inventar bogat găsit în regiunea respectivă și un al treilea stil, compus din două sub-stiluri: stilul spadelor, deși e vorba despre teci decorate și nu despre săbii, iar cel din urmă, stilul plastic.

Jacobsthal a caracterizat stilul timpuriu ca fiind specific pentru perioada timpurie a epocii La Tène și l-a asociat mormintelor de căpetenii din secolul V î. Hr. și începutul secolului IV î. Hr., afirmând că a fost o perioadă în care se foloseau adesea motivele vegetale. Totodată acest stil este caracterizat de elemente geometrice hallstattiene, care se compun din romburi, triunghiuri combinate, arcuri și puncte, toate acestea gravate sau incizate în obiecte de bronz sau fier. Cel mai complex dintre modele geometrice constă într-o serie de cercuri unite de linii diagonale. Arta continentală mai elaborată se bazează pe motivele grecești, care nu au fost copiate, ci adaptate, disecate și rearanjate în diverse moduri.

Stilul Waldalgesheim este influențat de formele vrejurilor din arta grecească, reprezentați de un șir de forme triunghiulare fiecare având două unghiuri unite, al treilea unghi fiind locul de plecare al câte unei bucle a vrejului. Astfel de frize simple erau folosite pentru a decora suprafețe alungite precum tecile săbiilor sau arcurile fibulelor.

Stilul spadelor face trimitere la paleta largă de gravuri cu variațiuni de motive vegetale influențate de stilul clasic și chiar și de cel elenistic, folosite pentru a decora arme și mai ales teci de fier. Stilul plastic constă în ornamente tridimensionale care contrastează cu cele plane și cu cele de tip basorelief. Deși elemente specifice primelor două stiluri și primului sub-stil sunt întâlnite și în Britania, cele care definesc stilul plastic sunt practic necunoscute în această zonă, deși s-a descoperit un obiect cu puternice influențe specifice acestui stil și anume colanul Grotesque Torque, descoperit în Snettisham.

Cel de al patrulea stil îi este specific Britaniei secolului III î. Hr. Unul dintre cele mai importante motive folosite este tipul palmette, utilizat în acest caz drept o secțiune care reprezintă jumătate din motivul inițial. Totodată se întâlnesc diverse linii spiralate ale căror goluri sunt decorate cu numeroase modele printre care spire rulate, forme triunghiulare și lobare sau cu zone hașurate sau punctate. Majoritatea modelelor sunt simetrice și se repetă.

Cyril Fox a studiat un al cincilea stadiu al artei celtice, acesta fiind caracterizat de vrejuri folosiți pentru a decora spații alungite. Hașura era utilizată pentru a umple spațiile dintre curpeni sau drept fundal, aceasta fiind uneori întreruptă de reprezentarea unui cerc. Curpenii nu se termină într-o spirală, ci în formă de trompetă, acest lucru creând iluzia optică a unui cap de pasăre cu ochii și ciocul uriașe, uneori cicoul părând deschis. În această perioadă nu doar gravarea și incizarea erau populare, ci și baterea reversului obiectului pentru a obține modele de tip basorelief. Acest stil este specific secolelor II-I î. Hr, acum stilul artistic din Anglia de sud putând fi considerat pe deplin dezvoltat din perspectiva faptului că mereu arta continentală era mai evoluată.

În a doua jumătate a secolului I î. Hr. galii erau controlați de către romani, astfel arta continentală suportând influențe din mediul roman. În nord și în Scoția înflorea un stil caracteristic regiunilor respective, în timp ce atelierele din sudul Angliei copiau produsele romane .

METALURGIA

Bronzul

Bronzul este un aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur și mai rezistent decât cuprul, având numeroase întrebuințări tehnice. Toate aliajele cuprului se numesc bronzuri, în afară de aliajele cupru-zinc care se numesc alame și a aliajelor cupru-nichel-zinc care se numesc alpacale. În cele mai multe cazuri bronzul face trimitere la aliajul dintre cupru și staniu, de obicei fiind precizat principalul element de aliere, acesta putând fi "bronz de beriliu" sau "bronz de aluminiu".

Azi bronzul este utilizat la confecționarea unor obiecte decorative, robinetelor, statuilor și statuetelor, bijuteriilor, bucșelor, cuzineților, lagărelor, roților dințate și elicelor navale. Acesta poate fi turnat, laminat, extrudat sau forjat, fiind dur și foarte rezistent, având un raport de antifricțiune foarte bun. În trecut cel mai des se practica turnarea bronzului și se realizau diferite tipuri de obiecte: arme, podoabe, piese decorative, vase, etc.

În ceea ce privește antichitatea, în Sardinia a fost descoperită o topitoare care a fost datată în prima jumatate a mileniului I î. Hr. Se pare că aici, pentru obținerea aliajului de bronz, în momentul fuziunii i se adăuga cuprului casiterită care era un oxid de staniu. Mai târziu s-a descoperit și bronzul ca rezultat al amestecului dintre cupru și staniu. Staniul fiind însă un metal rar în Europa antică, încă de la sfârșitul epocii bronzului și începutul Hallstatt-ului au fost utilizate și aliajele de cupru cu plumb .

Obținerea aliajelor se obținea în cuptoare sau pe vetre deschise, procesul de aliere a metalelor fiind posibil în creuzete, unde bronzul era obținut prin topirea acestor metale. Odată realizat, aliajul urma alte etape tehnologice în vederea confecționării pieselor dorite.

Tiparele erau de două feluri, monovale și bivale. Acestea erau confecționate din gresie, din lut sau din fragmente ceramice și erau folosite în scopul turnării unor lingouri sau a unor piese simple. Turnarea în tipare se realiza imediat după topirea aliajului. Lingourile erau folosite la fabricarea unor produse finite, uneori în cadrul aceluiași atelier, iar alteori erau destinate schimburilor și luau drumul altor ateliere.

În aria celtică se practica în mod constant ornamentarea obiectelor din bronz. Acestea erau decorate prin diferite tehnici, de cele mai multe ori prin gravură sau prin repusare, și puteau să aibă încrustate emailuri sau diferite pietre prețioase și semiprețioase.

Fierul

Fierul este un element chimic metalic, notat cu simbolul Fe, care are numărul atomic 26 și masa atomică 56. Este un metal aflat în prima grupă a metalelor tranziționale, fiind elementul chimic cel mai întâlnit pe Pământ. Acesta formează cea mai mare parte a nucleului acestei planete și este al patrulea element ca abundență în scoarța terestră. Fierul metalic a fost utilizat încă din Antichitate, deși aliajele cu punct scăzut de topire al cuprului au fost folosite primele în istorie.

Metalurgia s-a dezvoltat odată cu îmbunătățirea tehnicilor miniere, acest lucru putând fi sesizat începând cu secolul al VII-lea î.Hr. În epoca La Tène fierul era utilizat pentru a produce diverse obiecte, de la arme, la vase și chiar la podoabe.

Minereul de fier începea să fie prelucrat în imediata apropiere a siturilor de extracție, în cuptoare. Acesta era trimis mai departe atelierelor sub formă de lupe sau de lingouri care urmau să fie retopite pentru a li se da forma dorită.

Tehnica principală de prelucrare a fierului utilizată de celți era forjarea, aceasta fiind utilizată frecvent. Fierarul realiza diferite obicte prin ciocănire, putând controla astfel rigiditatea sau elasticitatea foii de metal din care urma să obțină obiectul propriu-zis. Forjarea presupunea prelucrarea unui metal prin deformare plastică la cald sau la rece, cu ajutorul presei și al ciocanului.

În ateliere, uneltele principale pe care le foloseau meșteșugarii erau nicovalele, daltele, ciocanele și instrumentele de măsură. Totodată erau folosite ustensile pentru decorarea, în special prin tehnica gravurii, și pentru marcarea obiectelor realizate în respectivul atelier . Timpul necesar pentru realizarea unui obiect depindea de complexitatea acestuia.

După câteva secole, atunci când s-a ajuns la stăpânirea tehnicilor de prelucrare a minereului de fier, de multe ori cuptoarele folosite pentru reducerea minereului de fier erau dispuse în baterii formate din 2, 3 instalații de reducere a minereului de fier, acest lucru permițând utilizarea lor alternativă și implicit o producție continuă .

Aurul

Aurul este elementul chimic din tabelul periodic care are simbolul Au și numărul atomic 79. Acesta este cunoscut încă din Antichitate și era apreciat pentru luciul său galben, dar mai ales pentru stabilitatea sa față de agenții corozivi. Totodată era ușor de prelucrat, cea mai întâlnită metodă fiind obținerea obiectului dorit prin ciocănire.

Celții foloseau aurul pentru a decora diferite obiecte de prestigiu sau de cult, monede, dar și pentru a realiza bijuterii precum brățări, torques și fibule. Meșteșugarii din Epoca Fierului stăpâneau aceleași tehnici de prelucrare a aurului, cunoscute și azi . Inițial aceștia îl procurau, de cele mai multe ori, din nisipurile râurilor și din depunerile aluviale, iar mai târziu îl exploatau și din mine. Aceștia avea și instalații pentru spălarea nisipului sau a depunerilor în vederea relevării pepitelor de aur (Figura 1).

Obiectele din aur erau decorate cel mai adesea cu tehnica repusării, iar în cazul în care se dorea decorarea unui obiect din fier sau din bronz cu aur, se recurgea la folosirea foițelor de aur, care puteau fi ornamentate sau nu, acestea urmând a fi aplicate pe acel produs.

În aria celtică se folosea cel mai adesea fierul pentru realizarea armelor și a uneltelor, iar bronzul, începând cu secolul al V-lea î.Hr., se folosea mai puțin pentru aceste obiecte, dar mai mult decât fierul când venea vorba de vase. Todată, bronzul și aurul erau folosite pentru a decora diverse piese, însă erau mult mai valoroase cele ornamentate cu aur. Acesta din urmă, era folosit cel mai adesea pentru realizarea bijuteriilor.

Figura 1

(Sursa: Jean-Paul Guillaumet, L’artisanat chez les Gaulois, Éditions Errance, 1996, p. 105)

CATALOG

SCUTUL CHERTSEY

( Sursa: www.britishmuseum.org )

Locul descoperirii: Anglia, Surrey, Chertsey

Datare: 400-250 î. Hr.

Dimensiuni: 83,6 cm înălțime, 46,8 cm lățime

Greutate: 2,75 kg

Scutul Chertsey a fost descoperit în anul 1985 în timp ce se excava pietrișul dintr-un canal vechi, colmatat, al fluviului Tamisa. Scutul a fost îndoit de cupa excavatorului, însă restauratorii din cadrul Muzeului Britanic au reușit să îl aducă la forma inițială. Din cauza impactului se pierduse mânerul folosit pentru prinderea scutului, însă a fost găsit de către conducătorul utilajului.

Acesta este singurul scut din Epoca Fierului, descoperit până acum în Europa, care este prelucrat în totalitate din bronz . La fel ca și în cazul scuturilor Battersea, respectiv Witham, se presupune că și scutul Chertsey a fost folosit fie pentru a fi etalat, fie avea un oarecare scop votiv . Nu ar fi fost util în lupte deoarece putea fi penetrat cu ușurință de sulițe și chiar distrus de săbii. Acesta a fost plasat în mod deliberat în fluviu, oferind premisa unei depuneri ritualice.

Forma scutului este ovală, la fel ca cea a scuturilor din lemn folosite în Epoca Fierului de celții care ocupau în acea perioadă teritorii din Franța, Germania și din nordul Italiei. Scutul este întreg și a fost realizat din nouă piese de bronz. Acesta nu a avut un suport de lemn, singura parte pe care ar fi existat lemn fiind mânerul, a cărui cenușă a fost datată cu radiocarbon, plasându-se astfel în timp undeva între anii 400-250 î. Hr.

Scutul nu beneficiază de un decor elaborat și de aceea este greu de corelat cu un anumit stil artistic al artei celtice. Personal consider că decorul are analogii în stilul timpuriu . În partea din față a scutului observăm atât în partea de sus, cât și în cea de jos, două linii spiralate care ar putea fi reprezentări ale unui motiv vegetal. Pe partea din spate a scutului sunt reprezentați doi șerpi care par că ar avea două capete. Dată fiind simbolistica șarpelui în cultura celților, sau cel puțin atât câte se cunoaște din ea, teoria conform căreia depunerea scutului în fluviu ar fi fost una ritualică, capătă tot mai mult sens.

SCUTUL BATTERSEA

( Sursa: www.britishmuseum.org )

Locul descoperirii: Anglia, Londra, în fluviul Tamisa, lângă podul Battersea

Datare: 350-50 î. Hr.

Dimensiuni: 77,7 cm înălțime

Scutul Battersea a fost folosit cel mai probabil ca element de prestigiu, acest lucru fiind arătat de materialul din care a fost realizat și anume din bronz și de emailul folosit în decorațiuni. Este foarte posibil ca ceea ce a ajuns la noi să reprezinte „carcasa” unui scut din lemn . Se consideră că scutul a fost fie aruncat în Tamisa, ceea ce este destul de puțin probabil, fie depus acolo drept ofrandă, ipoteză întărită de faptul că în Epoca Bronzului și în Epoca Fierului se depuneau adesea arme drept jertfă.

Scutul a fost realizat din mai multe foi de bronz, unite între ele cu nituri din bronz și susținute de o bandă. Toate niturile erau ascunse de suprapunerile diferitelor componente acolo unde plăcile și discurile erau atașate de partea organică a scutului. Aceste discuri/cartușe, în număr de trei, concentrează decorul scutului. Umbo-ul este amplasat în mijlocul celui de al doilea disc, reprezentând locul unde, dedesubtul protuberanței, se afla mânerul folosit pentru prindere.

Pentru realizarea decorului s-au folosit trei tehinici diferite: cea a repusării, cea a gravurii și stippling-ul. Pentru a completa decorul au fost fost folosite mici discuri, realizate din bronz turnat, în interiorul cărora a fost presat email roșu.

Primul cartuș, respectiv al treilea, sunt unite de cel central de câteva elemente care par a reprezenta capetele unor animale cu coarne supradimensionate. Modelul din cartușul central reprezintă motive de tip palmette închise, acestea conturând între ele niște forme triunghiulare care seamănă izbitor cu triskelionul. Fiecărui triunghi îi rămân două colțuri libere din fiecare pornind câte un curpen, aceștia întâlnindu-se pentru a forma câte un cerc. Acest nou motiv format se găsește în partea superioară și în cea inferioară a discului. Ornamentele folosite în primul și în cel de al doilea cartuș sunt similare, dar nu identice, acestea reprezentând o serie de motive în formă de S.

Personal consider că motivele descrise fac trimitere la cel de al doilea stil al artei celtice și anume stilul Waldalgesheim, deoarece avem reprezentați curpenii și triunghiurile, acestea fiind elemente reprezentative ale acestui stil.

SCUTUL WITHAM

( Sursa: www.britishmuseum.org )

Locul descoperirii: Anglia, Lincoln, în râul Witham

Datare: 400-300 î. Hr.

Dimensiuni: 109.220 cm

Acest scut a fost descoperit în anul 1826 în râul Witham, în apropiere de satul Washingborough aflat la o rază de aproximativ 5 km de orașul Lincoln. În momentul descoperirii, pe partea frontală a scutului era vizibilă forma unui mistreț cu picioare fusiforme. Silueta era realizată dintr-o bucată de piele fixată pe obiect. Deși pielea putrezise, ea a lăsat o umbră de culoare diferită pe suprafața scutului, astfel mistrețul devenind vizibil. Acesta este vizibil și azi la o examinare atentă. Micile găuri ale unor nituri dispuse în partea centrală a scutului, indică locul în care era prinsă pielea pe acesta.

La fel ca în cazul scutului Battersea și acesta reprezintă doar partea frontală care era prinsă pe o bază din lemn. Protuberanța scutului este una lată și este lucrată cu tehnica repusării, decorul fiind reprezentat de motive de tip palmette. În centrul acesteia se pot observa trei butoane ovale din coral, acestea având în stânga, respectiv în dreapta lor, două piese asemănătoare, dar rotunde.

În partea de sus a scutului, cât și în cea de jos, există două discuri din bronz turnat, fiecare având în centru câte un umbo realizat sub formă de petale. Aceste protuberanțe sunt înconjurate de câte un semicerc gravat la capetele cărora se află câte un motiv care reprezintă jumătate de palmette. Acestea se sprijină pe ceea ce par a fi capetele unor animale fantastice, cu ochi largi, dar închiși, cu urechi sub forma unor petale și cu câte o palmettă gravată pe bot. Personal, pe ochi observ reprezentarea unor triskelioane.

Consider că scutul este o imagine a ceea ce Jacobsthal a descris a fi stilul timpuriu al artei celtice.

UMBO-UL WANDSWORTH

( Sursa: www.britishmuseum.org )

Locul descoperirii: Anglia, Londra, Wandsworth, în fluviul Tamisa

Datare: 350-150 î. Hr.

Dimensiuni: 32,8 cm diametru, 4,2 cm înălțime, 0,07 cm grosimea marginilor, 629 grame

Un scut similar cu cel descoperit în râul Witham este reprezentat de umbo-ul descoperit în albia fluviului Tamisa, cândva, înainte de anul 1849. Decorul acestuia a fost realizat cu tehnica repusării și reprezintă capetele stilizate ale unor păsări.

Această piesă este un exemplu al stilului plastic.

COIFUL DE LA AGRIS

( Sursa: www.britishmuseum.org )

Locul descoperirii: Franța, Charente, Agris

Datare: 350-150 î. Hr.

Dimensiuni: 22 cm diametru, 21.4 cm înălțime

Coiful a fost descoperit în sud-vestul Franței, în comuna Agris. Între 1981 și 1983 au fost descoperite fragmentele acestuia, iar între 1984-1985 Laszlo Lehoczky s-a ocupat de restaurarea și de reîntregirea coifului în Germania. Acesta a fost expus trei ani mai târziu în muzeul din Angoulême.

Coiful aparține stilului Montefortino, cunoscut și drept „jockey caps”. Christiane Eluère afirma că „majoritatea motivelor decorative de pe coiful de la Agris au aparținut stilului vestic timpuriu, caracteristic secolului V î. Hr., iar restul trebuie atribuite stilului Waldalgesheim caracteristic secolului IV î. Hr.” .

Coiful de la Agris este un exemplu pentru conceptul de „horror vacui”, întreaga suprafață a acestuia fiind acoperită cu motive variate. Suprafața coifului este divizată în cinci registre centrale. Primul registru este reprezentat de plăcuța pentru protecția gâtului. Ultimul registru este reprezentat de decorul aflat la baza vârfului coifului. Registrul central este reprezentat de al treilea registru situat în partea centrală, fiind și cel mai lat dintre toate. Acesta este încadrat de câte o bandă decorată cu tehnica repusajului, atât în partea de sus, cât și în cea de jos, cu scopul de a fi separat de celelalte două registre, al doilea, respectiv al patrulea, care beneficiază de încrustații cu coral.

Motivele utilizate cel mai des pe coif sunt cele de tip palmette având forme și orientări diferite. Primul registru este încadrat de o bordură din bronz. La baza plăcuței de protecție apar fragmente intermitente de coral susținute de bolțuri din electrum, la fel și în partea superioară, separând primul registru de al doilea. Această bordură înconjoară baza întregului coif, reprezentând punctul de unde începe partea bombată a acestuia. Decorul din interiorul plăcuței este, în cea mai mare parte, alcătuit din mici vrejuri alungite.

Decorul celui de al doilea registru este specific stilului timpuriu. Palmette realizate din coral încrustat au fost dispuse în alternanță cu flori mici, stilizate, de lotus, toate acestea reprezentând o friză. Spațiul gol dintre frunzele de palmette realizate din coral, este umplut tot cu motive de tip palmette lucrate cu tehnica repusajului.

În al treilea registru se observă motive de tip palmette, dar neuniforme, închise în interiorul buclelor create de vrejurile care se alungesc în sus și în jos. Aceste ultime motive vegetale menționate fiind interconectate, se poate afirma că sunt în concordanță cu stilul Waldalgesheim. Motivul palmette folosit în acest registru a fost preluat de la etrusci.

Ornamentele de tip palmette din registrul cu numărul patru sunt și ele realizate din coral încrustat la fel ca cele din al doilea registru, însă sunt dispuse invers. Din acestea pornesc, precum niște frunze, jumătăți de palmette. Ultimul registru conține fragmente de frunze realizate din coral încrustat.

Apărătoarea pentru obraz măsoară 9,4 cm lungime, 7,6 cm lățime și aproape 6 mm grosime și are forma unei palmette întoarse. Se poate observa o combinație între coralul nituit și șiragul fals de mărgele înșirate pe sârmă. Piesa este compusă din trei material suprapuse: un strat din fier prost păstrat, un strat de bronz și foița de aur care acoperă exteriorul.

Șiragul amintit pare a fi filigran, mai degrabă decât granulat și ocupă spațiul dintre ornamentele din coral care sunt realizate din două părți separate: partea de sus seamănă cu două S-uri, iar partea de jos, care începe imediat sub prima, este compusă dintr-o palmettă întoarsă. Majoritatea elementelor șiragului sunt mici și compun forme asemănătoare fie cu litera grecească omega, Ω, fie cu niște cercuri, fie cu S-uri culcate. Există și două forme, conturate de aceste șiraguri, care apar o singură dată: o cruce formată din patru șiraguri sub formă de lacrimi, unite în centru de un nit și un șarpe, „le serpent a tete cornue”, localizat în bucla inferioară a S-ului plasat în stânga părții de sus a apărătorii. Eluère a evidențiat că apariția șarpelui cu coarne de berbec pe piesă este importantă, deoarece acesta este întâlnit în mitologia celtică.

Cu siguranță coiful nu a fost folosit în luptă, ci drept obiect de prestigiu, cel mai probabil aparținând unei căpetenii. Din punct de vedere stilistic acesta poate fi încadrat în perioada de tranziție dintre stilul timpuriu și stilul Waldalgesheim.

VÂRF DECORAT DE LANCE

( Sursa: www.britishmuseum.org )

Locul descoperirii: Anglia, Londra, în fluviul Tamisa

Datare: 200-50 î. Hr.

Dimensiuni: 30 cm lungime

În timpul Hallstatt-ului târziu și la începutul epocii La Tène, pe Continent, se pare că lancea era cea mai populară armă și era folosită uneori împreună cu pumnale sau săbii scurte.

În ceea ce îi privește pe celți, se pare că lancea era o armă de bază pentru ei, fiind și singura pe care Caesar o menționează în descrierea sa despre invadarea Britaniei . Dat fiind faptul că descoperirile se limitează la vârful obiectului, este aproape imposibil să se determine dacă este vorba despre o lance sau despre o suliță. Uneori se poate confunda și cu vârful unei săgeți.

Vârful, a ceea ce se crede că ar fi fost o lance, descoperit în Tamisa, a fost prelucrat din fier decorat cu patru benzi din bronz, ornate la rândul lor cu motive gravate. Atât benzile, care sunt repartizate câte două pe fiecare parte a piesei, cât și motivele sunt ușor diferite unul față de celălalt. Benzile au fost gravate folosind o ustensilă din fier cel mai probabil, cu motive circulare și linii curbe, fiind similare cu cele descoperite pe oglinzile din bronz, decorate.

Se consideră că acest vârf a avut mai degrabă un rol ceremonial, aparținându-i unei căpetenii, decât să fi fost utilizată în luptă. Există numeroase dovezi arheologice care pot susține această teorie. În nord-estul Angliei, în East Riding of Yorkshire, s-au descoperit o serie de morminte unde au fost găsite vârfuri de suliță în preajma defunctului, uneori chiar printre oasele sale. Există cazuri în care acestea chiar penetrau osul. Și în cazul războinicilor s-a observat că aceste vârfuri nu făceau parte din echipamentul militar, ele nefiind dispuse într-un fel care să sugereze acest lucru.

Motivele gravate pe acest obiect nu pot fi încadrate în tipologia unui singur stil al artei celtice, acestea putând fi mai degrabă corelate cu perioada de tranziție dintre stilul timpuriu și stilul Waldalgesheim.

SABIA DE LA KIRKBURN

( Sursa: www.britishmuseum.org )

Locul descoperirii: Anglia, East Yorkshire, Kirkburn

Datare: 300-200 î. Hr.

Dimensiuni: 70 cm lungime

Despre sabia descoperită într-un mormânt din Kirkburn se spune că este, probabil, cel mai frumos exemplar de sabie europeană din Epoca Fierului. Aceasta a fost îngropată în mormânt alături de trupul unui bărbat în vârstă de aproximativ 28-30 de ani.

Decorul sabiei din fier a presupus multă muncă și îndemânarea unui artizan priceput. Mânerul sabiei este foarte elaborat, fiind conceput din treizeci și șapte de fragmente de fier, bronz și corn. După asamblare, acesta a fost decorat cu email roșu. Teaca acesteia a fost realizată din fier și din bronz. Placa frontală era lustruită și era ornamentată cu motive volute, cu știfturi și inserții de email roșu. Teaca a fost deteriorată și reparată la nu foarte mult timp după realizarea acesteia, dar probabil cu câțiva ani înainte de a fi plasată în mormânt.

Sabia a fost cu siguranță un obiect valoros și poate fi considerată obiect de prestigiu. Motivele gravate pe ea pot fi încadrate în stilul Waldalgesheim.

TEACA DE LA RIVER LARK

( Sursa: www.britishmuseum.org )

Locul descoperirii: Anglia, Cambridgeshire, în râul Lark

Datare: 120-50 î. Hr.

Dimensiuni: 76,6 cm lungime

Teaca din bronz a fost descoperită în anul 1976 la Isleham, cel mai probabil în albia râului Lark. Modelele gravate în partea de sus și de jos ale acesteia s-au păstrat aproape perfect, acest fapt indicând că teaca a fost aproape nouă când afost scăpată sau aruncată în apele râului. Dat fiind numărul mare de asemenea piese descoperite în albiile râurilor, se presupune că acestea ar fi fost ofrande pentru zei. Teaca avea în interior și o sabie din fier, și se presupune că cele două obiecte au fost realizate de meșteri diferiți. Sabia, din păcate, se află într-o condiție precară.

Teaca a fost realizată din două foi de bronz, partea de sus a acesteia, pe unde era introdusă sabia, fiind întărită. O bandă din bronz, decorată, a fost lipită pe spatele tecii. Partea frontală este decorată cu o variațiune de motive vegetale, acestea fiind evidențiate prin punctarea spațiului liber dintre ele. Piesa poate fi încadrată în cel de al treilea stil descris de Paul Jacobsthal și anume stilul spadă.

TOPOARELE CEREMONIALE DE LA HORNÉ OREŠANY

( Sursa: www.balkancelts.wordpress.com )

Locul descoperirii: Slovacia, Trnava, Horné Orešany

Datare: finalul secolului V î. Hr.

Dimensiuni: 95/ 67 mm lățimea lamelor

Aceste două topoare au fost descoperite în Slovacia, în situl de la Horné Orešany, unde au mai fost descoperite 11 fibule decorate cu modele de capete omenești și de animale, 10 fibule cu capete de păsări și zeci de catarame de curele. Tot aici s-au găsit trei tezaure constând în obiecte din fier, două depozite de bronzuri, opt săbii celtice și 60-80 vârfuri de lance.

Topoarele de la Horné Orešany au fost realizate din bronz, iar datorită decorului se presupune că erau folosite în cadrul unor ritualuri. Pe lamele acestora apare triskelionul care constă într-un motiv alcătuit din trei spirale interblocate. Pe curbura dintre lamă și mâner apare imaginea încrustată a unei zeități cu barbă.

Nu doar ornamentele folosite pe topoare indică rolul ceremonial al acestora, ci și faptul că acestea erau arme foarte răspândite în Hallstatt și nu în Epoca La Tène, când utilizarea acestora a fost remarcată doar în cazuri izolate.

Decorul acestor topoare este specific perioadei timpurii a Epocii La Tène.

URCIOARELE DE LA BASSE – YUTZ

( Sursa: www.britishmuseum.org )

( Sursa: www.britishmuseum.org )

Locul descoperirii: Franța, Lorena, Basse-Yutz

Datare: 450 î. Hr.

Dimensiuni: 39,6 cm înălțime, 19,5 cm diametru

În ceea ce privește vesela, printre cele mai remarcabile piese întâlnim cele două urcioare de la Basse-Yutz, descoperite în regiunea Lorraine din Franța în anul 1927. Acestea au fost găsite alături de două vase etrusce din bronz și au fost datate ca fiind produse în jurul anului 450 î. Hr.

Urcioarele au fost realizate în partea estică a Franței, însă copiază forma celor etrusce produse și folosite în acea perioadă. Au o înălțime de 39,6 cm și o circumferință de 19,5 cm și au fost folosite pentru turnarea vinului, a berii sau a hidromelului în timpul banchetelor. Acestea sunt încrustate cu fragmente de coral, acum albe din cauza decolorării, provenit de pe coasta mediterană și cu email roșu importat probabil din Asia Mică.

Cele două urcioare prezintă o mixtură de stiluri. Mânerele au forma unui câine sau a unui lup, elemente preluate din orizontul artistic grecesc sau etrusc, însă lucrate în stilul local. Decorul de tip palmette folosit sub cioc este un motiv răspândit în lumea celtică, însă își are originile în Egipt și a fost preluat de către celți de la greci. Rața de pe extremitatea exterioară a ciocurilor urcioarelor este un element decorativ autohton. Aceste detalii își găsesc analogia în stilul timpuriu.

Piesele provin dintr-un mormânt unde a fost depus trupul unei persoane cel mai probabil importante, însă din cauza faptului că săpăturile nu au fost autorizate și nu au fost întreprinse de arheologi, informațiile legate de mormânt și de celelalte obiecte pe care le-ar fi putut conține sunt lacunare.

CONCLUZII

Pe baza obiectelor analizate se poate observa evoluția motivelor în arta celtică de-a lungul a aproape cinci secole, piesele alese datând din perioade cuprinse între a doua jumătate a secolului V î.Hr. și prima jumătate a secolului I î.Hr, aproximativ înainte de cucerirea romană.

Analizarea evoluției motivelor reprezentate pe diverse obiecte a avut scopul de a evidenția felul în care un obiect poate fi datat în funcție de reprezentările grafice care au rolul de a-l decora. Totodată, s-a urmărit scoaterea în evidență a principalelor stiluri ale artei celtice: stilul timpuriu, stilul Waldalgesheim, stilul spadă și stilul sabie. Motivele trebuie asociate cu grijă unuia dintre cele patru stiluri, urmărindu-se caracteristicile fiecăruia. Nefiind vorba de nivele de evoluție, deoarece nu se poate aprecia un stil ca fiind superior sau inferior unui altuia, nu se poate încadra cronologic o piesă din perspectiva armoniei și a aspectului ornamentelor. Totodată, este necesar să se țină cont de faptul că decorul unui obiect nu trebuie corelat neapărat cu unul dintre stiluri, ci că poate fi vorba despre o perioadă de tranziție între două dintre stilurile menționate.

S-a urmărit și o scurtă analizare a ceea ce au însemnat populațiile celtice cu scopul de a se face mai bine înțeleasă afinitatea pentru diferite structuri grafice în ceea ce privește reprezentarea unor motive vegetale, zoomorfe și antropomorfe pe diferite obiecte.

Scopul lucrării de față a fost acela de evidențiere a orizontului cultural celtic din perspectiva artei acestora și modalitățile prin care au reușit să împrumute diferite elemente barbare pe care și le-au adaptat propriilor nevoi și idealuri.

BIBLIOGRAFIE

Ruth and Vincent Megaw, Celtic Art. From its beginnings to the Book of Kells, Editura Thames&Hudson, Londra, 2001

Venceslas Kruta, Les Celtes : Histoire et dictionnaire. Editura Bouquins, Paris, 2000

Venceslas Kruta, Celții, Editura Corint, București, 2001

Miranda Green, Le monde celtique, Editura Flammarion, Paris, 1996

Ian Stead, Celtic Art in Britain before the Roman Conquest, The British Museum Press, Londra, 2011

Iosif Vasile Ferencz, teză de doctorat, La Tène-ul timpuriu și mijlociu în bazinul mijlociu al Mureșului (sec. IV-II î.Hr.), coordonator Prof. Univ. Dr. Ioan Glodariu, Cluj-Napoca, 2007

Jean-Paul Guillaumet, L’artisanat chez les Gaulois, Éditions Errance, 1996

Michael Mangin, Le fer, Editura Éditions Errance, 2004

Doina Benea, Dacia în sistemul socio-economic roman, Editura Excelsior Art, Timisșoara, 2008

Dumitru Berciu, Lumea celților, Editura Științifică, București, 1970

Henri Hubert, Celții și civilizația celtică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Aurel Rustoiu, Metalurgia bronzului la daci, Institutul român de tracologie și Bibliotheca Thracologică XV, București, 1996

D. W. Harding, The archaeology of Celtic Art, Editura Routledge, Abingdon, 2007

Laurie Porstner, The Agris Helmet: From Iron Age Votive Deposit to Cultural Icon, Qualifying Paper, 2009

Christiane Eluère, L'or des Celtes, Editura Office du Livre, 1987

Simon James și Valery Rigby, Britain and the Celtic Iron Age, Editura British Museum Press, 1997