Evolutia Mediului de Securitate Si Impactul In Planul Relatiilor Diplomatice
„Diplomația este cel mai bun lucru la care
s-a gândit până acum civilizația, pentru a
împiedica forța să guverneze relațiile dintre state”
— ALBERT de BROGLIE
CUPRINS
INTRODUCERE
1. DIPLOMAȚIA, CONCEPTUL DE DIPLOMAȚIE A APĂRĂRII
1.1. Importanța diplomației pentru manifestarea puterii naționale. Apariția diplomației apărării
1.2. Misiunile de baza ale diplomației apărării
2. EVOLUTIA MEDIULUI CONTEMPORAN DE SECURITATE ȘI IMPACTUL ÎN PLANUL RELAȚIILOR DIPLOMATICE
2.1. Riscuri și amenințări în mediul de securitate internațional
2.1. „Interesul” în analiza politicii de apărare
2.2. Intelligence în epoca informației
2.3.1. Specificul intelligence-ului. Date, informații, produse de intelligence
2.3.2. Redimensionarea spațiului de interes militar
2.3.3. Controlul fluxului informațional
2. 4. Impact al noilor provocări de securitate asupra relațiilor diplomatice internaționale
3. ROLUL, FUNCȚIILE ȘI MISIUNILE ATAȘATULUI APĂRĂRII
3.1. Misiunile, funcțiile și rolul atașatului apărării
3.1.1. Misiunile diplomatului militar
3.1.2. Misiunile de bază ale atașaturii apărării.
3.2. Îndatoriri și aptitudini necesare îndeplinirii misiunii
4. STUDIU DE CAZ. ETAPELE CONSTITUENTE ATAȘATULUI MILITAR ÎN PRELUAREA POSTULUI ȘI SPECIFICITATEA COMPORTAMENTULUI ACESTUIA ÎN ÎNDEPLINIREA MISIUNII
4.1. Analiza atașatului militar în vederea preluării funcției
4.1.1. Revitalizarea sistemului de atașat militar
4.2. Atașatul militar, protocolul diplomatic și eticheta
4.2.1. Ordinea de precădere
4.2.2. Acreditarea și încheierea misiunii atașatului militar
4.2.3. Modul de comportare a atașatului militar la diferite ceremonii
4.2.4. Modul de dispunerea a drapelelor
4.2.5. Participarea atașatului militar la exerciții, deplasări cu vehicule militare, trageri
4.2.6. Ținuta atașatului militar în diferite ipostaze
4.2.7. Modul de manifestare al salutului
4.2.8. Participarea atașatului militar la recepții, cocktail-uri și dineuri
4.2.9. Locul atașatului militar în mijloacele de deplasare
CONCLUZII
INTRODUCERE
Mediul de securitate contemporan adună mai multe modalități de aplanare a conflictelor armate. Pe lângă folosirea forței și a puterii militare, decidentul politic dobândește pacea, tot mai pregnant, prin ambasadori, diplomați, negociatori, atașați militari. Aceștia conduc la îndeplinirea dezideratelor prin puterea cuvintelor. Această formă de abordare s-a consacrat în literatura de specialitate ca diplomație a apărării.
Abordarea acestei teme a avut în prim plan nivelul de implicare a fenomenului militar în relațiile diplomatice. Pregătirea profesională militară și perspectiva unei cariere diplomatice m-au determinat să analizez efectele diplomației apărării și militare în rezolvarea conflictelor armate. Se poate vedea că diplomația apărării și diplomația militară nu se referă numai la pace și război ci și la alte aspecte legate de relațiile militare, politico-militare dintre state sau dintre state și organizații internaționale.
Un alt argument în analiza acestei direcții de cercetare l-a reprezentat numărul relativ redus de lucrări apărute în limba română, dar și puținele informații disponibile publicului larg.
Lucrarea de față își propune realizarea unei introduceri în domeniul diplomației apărării, la modul general, apoi încearcă o focusare asupra diplomației militare române, respectiv surprinderea aspectelor legate de conducerea activității specifice desfășurate de către Biroul atașatului apărării.
După o prezentare generală a conceptului de diplomație și a rolului acesteia în derularea relațiilor internaționale, am prezentat, în cadrul primului capitol, misiunile de bază ale diplomației militare, așa cum sunt definite în lucrările de specialitate, pentru a răspunde noilor schimbări ale contextului internațional în care România încearcă și trebuie să joace un rol activ. Misiunile diplomației apărării sunt prezentate în ambele ipostaze, atât în cazul diplomației preventive, cât și în cazul diplomației coercitive.
În contextul internațional actual, căile și mijloacele prin care diplomația apărării își îndeplinește rolul sunt variate, modificându-și forma și modul de acțiune de la caz la caz, având în același timp o evoluție istorică, în funcție de progresul societății, a riscurilor și amenințărilor la adresa ei. Acesta este motivul pentru care în capitolul doi am abordat aspecte ale evoluției mediului contemporan de securitate și impactul acestor evoluții asupra relațiilor diplomatice. Am încercat să surprind câteva aspecte importante ale mediului internațional actual, legate de riscuri și amenințări, rolul „interesului” în analiza politicii de apărare. De asemenea, consider că dezvoltarea uriașă și accesul tot mai facil la informații are o influență majoră asupra funcției de informare pe care o îndeplinește la post atașatul apărării, iar în contextul modificărilor mediului de securitate internațional, orice discuție referitoare la strategia de securitate și la rolul informațiilor în această ecuație trebuie să țină seama de efectele globalizării.
În capitolul trei am subliniat faptul că diplomația românească a apărării trebuie să contribuie decisiv la realizarea intereselor naționale exprimate prin atingerea obiectivului de integrare efectivă și deplină în structurile europene și de derulare a activităților în conformitate cu strategia euroatlantică. Atașații apărării, în calitatea lor de diplomați militari, acționează pentru îndeplinirea acestui obiectiv atât prin promovarea și susținerea în toate situațiile a intereselor României, cât și prin dezvoltarea relațiilor cu statele membre ale Uniunii Europene, ale NATO, și cu celelalte state nealiniate, în interesul național și cel al alianțelor din care facem parte.
Capitolul patru acordă o atenție deosebită aspectelor legate de reprezentarea militară, unul din aspectele importante ale activității atașatului apărării pentru îndeplinirea cu succes a misiunii.
Atașatul militar ca parte integrantă a atașaturii apărării, organizează acțiuni complexe în mediul diplomatic și politico-militar din statul de acreditare a căror finalitate trebuie să concure la realizarea obiectivelor trasate prin ordinul de misiune. De astfel, rolul atașatului militar în acest proces devine foarte important stârnind o mai mare aplecare înspre acest domeniu.
Atașatul militar răspunde de obicei de toate aspectele relațiilor bilaterale în domeniul militar sau al apărării. Unele țări trimit atașați pentru anumite probleme de securitate, cum ar fi migrația sau poliția și justiția.
De asemenea, membrii forțelor armate ale unei țări pot participa la misiuni militare ale organizațiilor regionale precum NATO, UE, sau ONU. Aceștia sunt de obicei numiți „consilieri militari” sau „șefi de misiune”. Misiunile de acest fel sunt preponderent multilaterale, în timp ce sistemul atașatului militar este axat pe relații bilaterale între instituții militare.
În această lucrare am abordat problematica atașatului militar în relațiile bilaterale dintre țări. Atenția principală a fost îndreptată înspre rolul, misiunile, funcțiile și pregătirea atașatului militar în îndeplinirea cu succes a unei misiuni. Bineînțeles, s-a făcut referire la eticheta atașatului militar, absolut normală și prezentă în fenomenul diplomatic.
Aspectele relevate ale atașatului militar au atins perspectiva și abordarea românească a subiectului, însă s-a făcut referire și la abordările occidentale.
Atașatul militar, în statul de acreditare, se comportă precum un comandant de garnizoană care apără, manifestă și respectă valorile naționale ale statului acreditat, dar și planifică, organizează, conduce, execută și evaluează fiecare detaliu ce ține de caracterul, comportamentul și acțiunile sale. Orice greșeală făcută de către atașatul militar poate avea consecințe nefaste atât pentru acesta, dar mai ales pentru relațiile bilaterale dintre cele două state.
CAPITOLUL I
DIPLOMAȚIA, CONCEPTUL DE DIPLOMAȚIE A APĂRĂRII
1.1. Importanța diplomației pentru manifestarea puterii naționale.
Apariția diplomației apărării
Dintre toți factorii care compun puterea unei națiuni, cel mai important, oricât ar fi de instabil, rămâne calitatea diplomației. Ceilalți factori care determină puterea națională sunt doar materiile prime din care este creată puterea unei națiuni. Calitatea diplomației unei națiuni îmbină diferiți factori într-un tot integrat, le conferă direcție și greutate, trezind potențiale cărora le oferă impulsul forței sale. Conducerea politicii externe a unui stat de către diplomații săi este, pentru puterea acelui stat pe timp de pace ceea ce reprezintă strategia și tactica militară a liderilor în timp de conflict. Este arta de a combina diferitele elemente ale puterii naționale pentru a obține efectul maxim asupra acelor aspecte din relațiile internaționale care afectează mai mult interesul național.
Pacea internațională nu poate fi menținută prin limitarea suveranității naționale iar motivele acestui eșec le putem identifica în însăși natura relațiilor dintre națiuni.
Stabilitatea internațională nu poate fi atinsă, potrivit unor recunoscuți analiști politici, prin transformarea actualei societăți compuse din națiuni suverane într-un stat mondial, în condițiile morale, sociale și politice care sunt caracteristice zilelor noastre. Dacă statul mondial nu poate fi construit în lumea aceasta, el fiind însă indispensabil pentru supraviețuirea ei, este necesară totuși crearea condițiilor care să nu anuleze din start posibilitatea existenței unei asemenea opțiuni. Astfel, o primă cerință pentru crearea unor asemenea condiții o reprezintă atenuarea și minimizarea conflictelor politice care despart statele superputeri și care evocă spectrul unui război cataclismic. Hans Morgenthau definește această stare folosind termenul de „pace prin acomodare” pentru a stabili precondițiile păcii permanente. Instrumentul evocat de el este diplomația.
Diplomația constituie un element de o importanță vitală pentru manifestarea puterii naționale. Menținerea păcii internaționale este scopul primordial al diplomației, deoarece diplomația care eșuează în război și-a ratat obiectivul principal și anume promovarea interesului național prin mijloace pașnice. Acest lucru a fost mereu valabil, și cu atât mai mult acum, dacă luăm în considerare posibilitățile distructive ale unei eventuale inflamări a situației internaționale. În accepțiunea sa cea mai largă, cuprinzând întreaga gamă a politicilor externe, diplomația are patru sarcini:
– definirea obiectivelor proprii în lumina puterii reale sau potențiale, disponibilă pentru urmărirea lor;
– evaluarea obiectivelor altor națiuni și a puterii reale și potențiale disponibilă în urmărirea acestor obiective;
– determinarea măsurii în care aceste obiective diferite sunt compatibile unele cu celelalte;
– folosirea mijloacelor adecvate urmăririi obiectivelor stabilite.
Eșecul în îndeplinirea oricăreia dintre aceste sarcini poate pune în pericol politica externă și odată cu ea stabilitatea internațională.
Un stat care își stabilește obiective pe care nu are puterea să le atingă se poate confrunta cu riscul unui conflict, din două motive. Este probabil ca un astfel de stat să-și risipească forțele și să nu fie suficient de puternic în toate domeniile sensibile pentru a împiedica alt stat ostil să-l provoace mai mult decât își poate permite să riposteze. Eșecul politicii sale externe poate forța statul să-și reconsidere poziția și să-și redefinească obiectivele în funcție de puterea sa reală.
De asemenea, un stat riscă să se confrunte cu un conflict dacă diplomația sa va evalua în mod greșit obiectivele altor state și puterea de care acestea dispun. Sarcina finală a unei diplomații inteligente, concentrată asupra menținerii păcii, este alegerea mijloacelor potrivite pentru realizarea obiectivelor.
Diplomația dispune de trei mijloace: persuasiunea, compromisul și amenințarea cu forța. Nici o diplomație care se bazează numlomației, deoarece diplomația care eșuează în război și-a ratat obiectivul principal și anume promovarea interesului național prin mijloace pașnice. Acest lucru a fost mereu valabil, și cu atât mai mult acum, dacă luăm în considerare posibilitățile distructive ale unei eventuale inflamări a situației internaționale. În accepțiunea sa cea mai largă, cuprinzând întreaga gamă a politicilor externe, diplomația are patru sarcini:
– definirea obiectivelor proprii în lumina puterii reale sau potențiale, disponibilă pentru urmărirea lor;
– evaluarea obiectivelor altor națiuni și a puterii reale și potențiale disponibilă în urmărirea acestor obiective;
– determinarea măsurii în care aceste obiective diferite sunt compatibile unele cu celelalte;
– folosirea mijloacelor adecvate urmăririi obiectivelor stabilite.
Eșecul în îndeplinirea oricăreia dintre aceste sarcini poate pune în pericol politica externă și odată cu ea stabilitatea internațională.
Un stat care își stabilește obiective pe care nu are puterea să le atingă se poate confrunta cu riscul unui conflict, din două motive. Este probabil ca un astfel de stat să-și risipească forțele și să nu fie suficient de puternic în toate domeniile sensibile pentru a împiedica alt stat ostil să-l provoace mai mult decât își poate permite să riposteze. Eșecul politicii sale externe poate forța statul să-și reconsidere poziția și să-și redefinească obiectivele în funcție de puterea sa reală.
De asemenea, un stat riscă să se confrunte cu un conflict dacă diplomația sa va evalua în mod greșit obiectivele altor state și puterea de care acestea dispun. Sarcina finală a unei diplomații inteligente, concentrată asupra menținerii păcii, este alegerea mijloacelor potrivite pentru realizarea obiectivelor.
Diplomația dispune de trei mijloace: persuasiunea, compromisul și amenințarea cu forța. Nici o diplomație care se bazează numai pe amenințarea cu forța nu poate fi în același timp inteligentă și pașnică. Nici o diplomație care va miza totul pe forța persuasiunii și a compromisului nu poate fi numită o diplomație inteligentă. Rareori, dacă nu chiar niciodată, politica externă a unei mari puteri poate justifica folosirea unei singure metode și excluderea celorlalte două. În general, reprezentantul diplomatic al unei mari puteri, pentru a putea servi atât interesele țării sale cât și interesele păcii, trebuie în același timp să folosească persuasiunea, să ofere avantajele unui compromis și să impresioneze cealaltă parte cu forța militară a țării sale.
Arta diplomației constă în a acorda, în orice moment, importanța cuvenită fiecăruia dintre aceste trei mijloace pe care le are la dispoziție. O diplomație care și-a îndeplinit cu succes celelalte funcții ale sale ar putea eșua în promovarea interesului național și în menținerea păcii, dacă pune prea mult accent pe persuasiune atunci când circumstanțele cer mai degrabă un compromis. Pe de altă parte, o diplomație care mizează aproape totul pe realizarea unui compromis atunci când ar trebui etalată mai ales puterea militară a națiunii sau care pune accent pe forța militară atunci când situația politică ar cere folosirea persuasiunii sau a compromisului, va fi sortită eșecului.
Diplomația deține două instrumente specifice: Ministerele de externe din capitalele statelor și reprezentanții diplomatici trimiși în capitalele altor țări. În timp ce Ministerul de externe constituie creierul politicii externe, reprezentanții diplomatici sunt ochii, urechile, gura și degetele sale, precum și vectorii săi. Diplomatul îndeplinește trei funcții de bază pentru guvern – una simbolică, una legală și una politică.
Diplomatul este în primul rând reprezentantul simbolic al țării sale. În această calitate, el trebuie să îndeplinească funcții simbolice și să intre în contact cu diplomații și reprezentanții guvernului străin în statul în care este acreditat. Aceste funcții servesc la testarea, pe de o parte, a prestigiului de care se bucură statul său în exterior și pe de altă parte, a prestigiului pe care propriul guvern îl acordă țării în care este acreditat.
De asemenea, diplomatul acționează ca reprezentant legal al guvernului său. El este agentul său legal. Diplomatul poate fi autorizat să semneze un tratat ori să transmită și să primească instrumentele pentru ratificarea unor documente prin care un tratat semnat anterior intră în vigoare. El le oferă protecție concetățenilor aflați în țara respectivă.
În epoca modernă diplomația nu mai îndeplinește rolul, deseori spectaculos, strălucitor și mereu important, pe care 1-a jucat de la sfârșitul Războiului de 30 de ani până la începutul Primului război mondial. Declinul diplomației s-a instalat odată cu sfârșitul Primului război mondial. În anii '20, o serie de diplomați s-au remarcat prin contribuțiile importante aduse la politicile externe ale statelor lor.
În acest context, politicii de apărare îi revine sarcina de a crea și a menține noi instituții și proceduri prin care pot fi urmărite noile interese comune ale statelor. Dacă obiectivul urmărit nu poate fi atins, iar războiul este inevitabil, toate eforturile concentrate în acest domeniu sunt în zadar. Dacă războiul nu este inevitabil atunci condițiile pentru renașterea diplomației și pentru funcționarea ei cu succes în serviciul păcii, rămân a fi luate în considerare.
Relansarea diplomației în domeniul apărării presupune eliminarea factorilor, sau cel puțin a unora dintre consecințele lor, responsabili pentru declinul practicilor diplomației tradiționale. În acest sens, trebuie acordată o atenție deosebită deprecierii diplomației și corolarului ei: diplomația prin proceduri parlamentare. Diplomația, oricât de supusă criticilor ar părea pentru mulți, din punct de vedere moral nu este altceva decât o manifestare a luptei pentru putere dintre diferite națiuni suverane care încearcă să mențină relații sistematice și pașnice între ele. Noua diplomație parlamentară nu constituie un substitut pentru aceste proceduri. Din contră, tinde mai degrabă să agraveze decât să aplaneze conflictele internaționale și diminuează posibilitatea instaurării păcii, susține Hans J. Morgenthau, care declara că există trei caracteristici esențiale ale noii diplomații responsabile pentru aceste consecințe nefaste: caracterul său public, votul majoritar și fragmentarea problemelor internaționale.
O mare parte din confuzia care este caracteristică discuțiilor privind problema diplomației „secrete” rezultă din incapacitatea de a distinge între două aspecte separate ale problemei: între „înțelegerile deschise" și „înțelegerile la care s-a ajuns în mod deschis", între caracterul public al rezultatelor negocierilor diplomatice și caracterul public al negocierilor diplomatice. Dezvăluirea rezultatelor negocierilor diplomatice este cerută de principiile democrației, pentru că în absența sa nu poate exista un control democratic asupra politicii externe. Totodată, caracterul public al negocierilor nu este o cerință a democrației și e contrară bunului-simț. Bunul-simț rezultat din experiența cotidiană este suficient pentru a realiza că este imposibil să negociezi public în orice chestiune în care sunt interesate și alte părți, altele în afară de negociatori. Această imposibilitate derivă din însăși natura negocierii și din contextul social în care negocierile au loc de obicei. Cuvintele măsurate și frazele formale folosite în desfășurarea acestor negocieri nu îl obligă pe vorbitor la nimic sau îl obligă să ofere doar ce este dispus.
Aceste fraze și formalități sunt fade sau neclare în domeniul conținutului și astfel, sunt susceptibile de a fi interpretate în diferite moduri pentru a susține orice politică sau interes finală. De asemenea, ele sunt caracterizate de politețe, ușurând astfel crearea unor căi de comunicare între cei ce le folosesc, oricât de grave ar fi problemele care divizează opiniile statelor. Pe scurt, ele constituie instrumentul perfect pentru un negociator subtil, atent, moderat și împăciuitor.
Neputința diplomației contemporane în ceea ce privește înțelegerea problemei de a cărei rezolvare depinde menținerea păcii, cu atât mai puțin rezolvarea ei, este rezultatul inevitabil al mecanismelor pe care le întrebuințează. O diplomație care, în loc să discute în termeni concilianți cu partenerii de dialog, se adresează lumii în scopuri propagandistice; care, în loc să negocieze cu scopul de a ajunge la un compromis, urmărește victorii ieftine, obținute în urma deciziilor luate prin vot majoritar inutil și veto-uri obstrucționiste; care, în loc să abordeze problema principală, se mulțumește să le manipuleze pe cele secundare – o astfel de diplomație este mai degrabă un pericol decât un avantaj pentru cauza păcii.
Aceste trei vicii esențiale ale diplomației contemporane sunt agravate de folosirea defectuoasă a mijloacelor de comunicare moderne. Cucerirea timpului și a spațiului prin tehnologia modernă a redus în mare măsură importanța serviciului diplomatic.
Totuși, această realitate nu implică neapărat confundarea atribuțiilor ce caracterizează diplomația actuală în domeniul apărării. Obiectivul politicii externe este relativ și condiționat: să supună, nu să înfrângă voința părții opuse (atât cât este necesar) pentru a-și realiza propriile interese fără a le afecta pe cele ale celuilalt. Metodele diplomației sunt relative și condiționate: să nu înainteze distrugând obstacolele din calea sa, ci să se retragă din fața lor, să le ocolească, să execute manevre în proximitatea lor, să le diminueze sau să le elimine treptat prin persuasiune, negociere și presiuni. În consecință, mintea diplomatului este complicată și subtilă.
În timpul războiului rece, societatea internațională era preocupată de respectarea normelor și principiilor înscrise în Carta ONU. Unele domenii prezintă trăsăturile a ceea ce Keohane și Nye le numesc regimuri definite ca „rețele de legi, norme și proceduri care regularizează comportamentul și îi controlează efectele” . În acest mediu există o multitudine de relații și interacțiuni de ordin militar, economic, cultural, social și politic în care, pe lângă actorul clasic, apar societăți și corporații internaționale, transnaționale sau multinaționale, ceea ce face ca puterea, mai ales în dimensiunea ei militară, să nu poată fi folosită oricând și oricum.
1.2. Misiunile de baza ale diplomației apărării
Diplomația, în general, are două componente de bază: diplomația preventivă și diplomația coercitivă. Rolul diplomației apărării apare în ambele ipostaze. Componenta coercitivă a diplomației este atributul alianțelor și coalițiilor de state și uneori al statelor mari și puternice.
În cadrul diplomației preventive componenta diplomatică militară este cea care realizează climatul de încredere necesar dezvoltării relațiilor politice, economice, financiare și culturale dintre două state. Cea mai bună soluție în prevenirea confruntării de orice fel între două state este identificarea intereselor comune, extinderea cooperării între acestea și mai ales a cooperării în domeniul militar. Abordarea graduală și evaluările periodice ale etapelor parcurse creează premisele edificării și consolidării climatului de încredere necesar parcurgerii etapelor viitoare. Impunerea unui ritm prea accelerat dezvoltării acestor relații poate duce mai degrabă la suspiciuni decât la dezvoltarea încrederii. Impunerea unui ritm prea lent, pe de altă parte poate duce la suspiciuni legate de o posibilă reversibilitate a procesului. În funcție de natura relațiilor dintre state, a culturii și mai ales a intereselor, diplomația apărării este cea care trebuie să găsească cel mai potrivit ritm de dezvoltare a relațiilor politico-militare și militare. Vizitele reciproce la nivelul conducerii celor două armate, ale unor delegații de experți, schimburile de experiență, pregătirea reciprocă de specialiști în diferite domenii, participarea la exerciții comune sunt doar câteva dintre etapele care se parcurg înainte de a participa, împreună cu aceste armate, la misiuni concrete de impunere a sau/și de menținere a păcii. Pe parcursul dezvoltării acestui proces delicat și complex, diplomatul militar este cel care coordonează dezvoltarea acestor relații și face propuneri asupra evoluției viitoare.
Diplomația militară s-a afirmat în ultima perioadă ca o componentă permanentă, activă și rezultativă a diplomației românești pentru promovarea cu succes a obiectivelor politicii externe și de securitate a României. Misiunile fundamentale ale diplomației militare pe linia asigurării securității naționale sunt:
promovarea și dezvoltarea colaborării militare bilaterale și multilaterale;
sporirea contribuției Armatei României la stabilitatea regională și globală;
semnalarea oportună a evenimentelor și evoluțiilor internaționale care ar putea afecta interesele României;
realizarea interoperabilității Armatei României cu armatele statelor membre ale NATO și ale UE;
îndeplinirea obligațiilor asumate, ca urmare a aderării la NATO și în UE.
Vectorii diplomației militare sunt, în ordinea nivelului la care aceasta este promovată în plan internațional, următorii:
• vectorul politico-militar, derulat de către conducerea politico-militară superioară;
• atașatura apărării;
• reprezentanțele militare la diferite organizații internaționale (NATO, UE, ONU, OSCE);
• diplomația militară desfășurată de personalul militar aflat în teatrele de operații externe.
În esență, rolul diplomației apărării se poate exprima prin folosirea tuturor căilor și mijloacelor pe care le are la dispoziție statul în vederea evitării confruntării.
Cuprinzând toate componentele sistemului național de securitate națională și modul în care acestea se reflectă sau sunt interpretate în relațiile internaționale, diplomația apărării are rolul de a:
crește încrederea între state;
asigura activitățile de derulare a controlului armamentelor;
preveni proliferarea armelor convenționale, a armelor de nimicire în masă, a tehnologiilor nucleare ca și a tehnologiilor duale;
preveni surpriza diplomatică, economică, tehnologică, militară;
preveni sau reduce riscul de izbucnire a conflictelor;
limita evoluția și efectele conflictelor;
propune și implementa căi de încetare a conflictelor;
asigura condițiile de revenire la situația de pace;
impune, menține și consolida pacea;
asigura aplicarea principiilor dreptului internațional și umanitar în toate acțiunile militare.
Funcțiile diplomației apărării derivă din politica externă a statului pe care îl reprezintă, diplomații militari acoperind domeniul politico-militar și militar al acesteia.
Principalele funcții ale diplomației apărării sunt:
a) reprezentarea armatei în exterior, prin organisme oficiale, precum atașatura militară, misiuni militare și reprezentanți pe lângă diferite organizații militare și de securitate internațională;
întreținerea și dezvoltarea relațiilor de prietenie și de colaborare cu armatele statelor aliate, partenere și prietene;
participarea la realizarea dialogului, parteneriatului și cooperării cu unele organizații militare și de securitate internaționale;
d) apărarea și promovarea intereselor statului în raporturile cu subiecții militari și politico-militari ai relațiilor internaționale;
e) negocierea și încheierea de tratate și acorduri internaționale de natură militară și politico-militară;
informarea, prin mijloace licite, în conformitate cu Convenția de la Viena din 1961, asupra evoluțiilor politico-militare și militare din statul acreditant ca și a evoluțiilor politico-militare și militare de interes pe plan internațional;
participarea la conferințe, seminarii internaționale, mese rotunde, expoziții și alte manifestări publice cu tematică politico-militară sau militară;
h) participarea cu trupe și/sau observatori la exerciții organizate de alianțe/coaliții sau la exerciții organizate de state cu care România are relații de colaborare în domeniul militar;
i) participarea cu trupe și/sau observatori la misiuni reale în cadrul alianțelor sau coalițiilor din care România face parte.
Căile și mijloacele prin care diplomația apărării își îndeplinește rolul sunt variate și își modifică forma și modul de acțiune de la caz la caz, având în același timp o evoluție istorică în funcție de progresul societății, a riscurilor și amenințărilor la adresa ei. Oricum ea își exercită funcțiile instituțional și operațional, în primul rând prin intermediul diplomaților militari.
Esențială în activitatea diplomatului militar este înțelegerea faptului că, întrucât politica externă a statului nu se identifică cu diplomația, activitatea diplomatului nu trebuie asimilată cu cea a omului de stat sau a omului politic care definește și hotărăște acțiunile politice în relațiile cu alte state. Diplomatul militar este un executant al componentei de apărare a politicii externe a statului, creativitatea și inițiativa sa manifestându-se în modul de a identifica și aplica soluțiile care să ducă la îndeplinirea eficientă a politicii externe a statului.
În evoluția pe termen scurt și mediu a diplomației apărării a României se pot menționa câteva perspective relevante:
• angrenarea activă pentru transpunerea în practică a obiectivelor politicii externe a României;
• creșterea rolului și a importanței diplomației apărării în asigurarea securității naționale prin:
– intensificarea și coordonarea, la niveluri superioare, a colaborării politico-militare cu statele membre ale NATO și UE;
– angrenarea diplomației apărării în activitățile de postintegrare în UE, inclusiv în efortul comunitar de realizare a Politicii Europene de Securitate și Apărare;
– inițierea și dezvoltarea cooperării politico-militare cu alte state democratice, cu care România va deține relații de parteneriat;
– afirmarea rolului României, în zona sa geografică și în lume, ca stat cu capabilități în direcția implementării sau generării de stabilitate;
– derularea de acțiuni menite să promoveze imaginea Armatei României pe plan internațional, prevenirea și contracararea oricăror acțiuni externe de discreditare a României sau de afectare a imaginii statului;
• participarea, prin metode specifice diplomației apărării, la lupta împotriva terorismului internațional și a crimei organizate;
• susținerea diplomatică a participării cu efective românești în teatre de operațiuni militare externe și la alte acțiuni pe linie de asigurare a stabilității la nivel regional și global;
• creșterea vitezei de identificare și evaluare oportună a indicilor cu privire la riscuri și amenințări la adresa României;
•flexibilizare ridicată în dimensionarea și plasarea atașaților apărării, individualizarea și diferențierea mai accentuată a ordinelor de misiune pe posturi.
Instituția atașaturii apărării constituie principalul instrument diplomatic pentru Ministerul Apărării, reprezentând un punct focal pentru contactele militare externe.
CAPITOLUL II
EVOLUTIA MEDIULUI CONTEMPORAN DE SECURITATE ȘI IMPACTUL ÎN PLANUL RELAȚIILOR DIPLOMATICE
2.1. Riscuri și amenințări în mediul de securitate internațional
În conformitate cu Strategia Națională de Securitate a României 2007, în prezent riscul izbucnirii unei confruntări militare majore rămâne redus. Totuși, există riscuri regionale și locale, nonmilitare și militare, dificil de prevăzut și apreciat și care ar putea degenera în amenințări. Acestea pot fi clasificate în riscuri regionale, asimetrice, transnaționale și în evenimente neprevăzute.
Spațiile cele mai expuse declanșării unor conflicte regionale, care prezintă interes pentru România, inclusiv ca urmare a integrării în NATO, sunt: Peninsula Balcanică (spațiul ex-iugoslav), spațiul din Comunitatea Statelor Independente (CSI), Orientul Mijlociu și Africa.
La fel ca pentru întreaga comunitate internațională, România este confruntată cu riscuri asimetrice la adresa securității naționale, astfel: terorismul politic transnațional și internațional; atacurile asupra rețelelor informatice; acțiuni destinate afectării imaginii României pe plan internațional; acțiunile unor servicii speciale străine având ca obiectiv discreditarea României; agresiuni economice; fenomene de crimă organizată; provocări deliberate de catastrofe ecologice pe teritoriul național sau în vecinătatea acestuia.
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au declanșat un proces de transformare profundă a mediului de securitate, generând consecințe care afectează pe termen lung și în profunzime comunitatea internațională. Caracteristicile riscurilor asimetrice și reevaluarea conceptelor de securitate după aceste evenimente, coroborate cu procesul de postintegrare al României în structurile euro-atlantice, determină reconsiderarea rolului și misiunilor atașaturii militare și implicit a concepției privind selecționarea și pregătirea diplomaților militari, pentru a fi în măsură să identifice și să evalueze oportun riscurile și amenințările la adresa României, să contribuie la promovarea intereselor naționale și a unei imagini corecte a României pe plan internațional.
În actualul context de extindere și adâncire a interdependențelor, tensionat și complex, securitatea fiecărei țări, precum și a comunității internaționale în ansamblu, depinde nu atât de capacitatea de reacție și adaptare cât, mai ales, de capacitatea de anticipare și de acțiune pro-activă.
La nivel global, lumea continuă să rămână puternic conflictuală. Motoarele conflictelor operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuție a acestora și la piețele de desfacere, cât și în cel al diferențelor identitare de natură etnică, religioasă, culturală sau ideologică. Probabilitatea unui conflict militar de mare amploare este redusă, în timp ce conflictele regionale și cele interne pot fi mai frecvente, iar efectul lor, direct sau cumulat, tot mai greu de controlat.
Riscurile și amenințările la adresa securității naționale a României sunt percepute, în principal, din perspectiva posturii de țară membră a Alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene. În aceste condiții, deși pericolul unui război clasic, al unor agresiuni militare convenționale împotriva României este foarte puțin probabil, neglijarea unor astfel de riscuri ar putea genera vulnerabilități majore la adresa securității proprii și a capacității de acțiune pentru îndeplinirea obligațiilor internaționale asumate. Se înscriu în această categorie și riscurile ce privesc securitatea și apărarea frontierelor, în condițiile în care segmente importante ale granițelor României reprezintă și frontiera estică a celor două organizații.
În același timp însă, o serie de amenințări noi, asimetrice, de natură militară sau non-militară, inclusiv cele ce se manifestă sub forma agresiunilor informatice sau informaționale, generate preponderent din mediul internațional, dar și într-o anumită măsură de cel intern, tind să sporească sub raportul gradului de pericol și al probabilității de producere, și pot afecta grav starea de securitate a cetățenilor români, a statului român sau a organizațiilor din care România face parte. Pericolul creat de astfel de evoluții negative poate fi substanțial potențat în cazul asocierii lor, îndeosebi în condițiile în care granițele dintre amenințările globale și cele regionale, precum și între cele externe sau interne, tind să devină tot mai difuze.
În condițiile accelerării proceselor globale și ale dezvoltării tehnologice, când distanțele geografice devin tot mai puțin importante, apariția unor asemenea fenomene negative trebuie descoperite oportun, indiferent de locul unde se produc, iar evaluarea lor trebuie făcută prin prisma caracterului indivizibil al securității globale. În acest context, contracararea lor fermă și eficientă, inclusiv la distanțe mari față de granițele naționale, devine o responsabilitate majoră a unei guvernări responsabile.
Principalele riscuri si amenințări ce pot pune în pericol securitatea națională a României, valorile și interesele sale ca stat membru al comunității europene și euroatlantice sunt:
Terorismul internațional: Evenimentele tragice petrecute în ultimii ani atât în Statele Unite cât și în Europa sau în alte regiuni ale lumii, dovedesc faptul că terorismul internațional, structurat în rețele transfrontaliere, reprezintă cea mai gravă amenințare la adresa vieții și libertății oamenilor, a democrației și celorlalte valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea democratică a statelor euroatlantice.
Rețelele teroriste internaționale au acces la tehnologia modernă și se pot folosi de transferuri bancare și mijloace de comunicare rapide, de infrastructura și asistența oferite de organizații extremiste, de suportul criminalității transfrontaliere ori de sprijinul regimurilor corupte sau incapabile să guverneze democratic. Ele pot provoca pierderi masive de vieți omenești și distrugeri materiale de mare amploare, în timp ce, prin accesul posibil la armele de distrugere în masă, consecințele acțiunilor lor pot deveni devastatoare. Caracterul deschis al societăților democratice moderne, ca și modul complex și contradictoriu în care se manifestă diferite aspecte ale globalizării, determină ca atât fiecare stat în parte cât și comunitatea internațională, în ansamblu, să rămână vulnerabile în fața terorismului internațional. Din această cauză, imperativul contracarării acestui flagel și al cooperarii forțelor democratice, pentru contracararea lui – inclusiv prin acțiuni comune desfășurate în zonele care generează terorism – constituie o cerință vitală.
Proliferarea armelor de distrugere în masă: Armele nucleare, chimice, biologice și radiologice constituie o altă amenințare deosebit de gravă sub raportul potențialului de distrugere, în condițiile în care: accesul la astfel de mijloace devine tot mai ușor din punct de vedere tehnologic, iar tentația dobândirii lor sporește amenințător; unele state posesoare dezvoltă noi tipuri de mijloace de luptă, în timp ce se amplifică preocupările pentru perfecționarea mijloacelor de transport la țintă; evoluțiile doctrinare acreditează tot mai frecvent posibilitatea folosirii unor astfel de mijloace în cadrul operațiilor militare; eficiența controlului unor guverne asupra mijloacelor de luptă existente, componentelor în curs de realizare și tehnologiilor de fabricație scade alarmant. Concomitent, scad garanțiile de comportament responsabil al autorităților ce intră în posesia lor, îndeosebi în cazul regimurilor animate de ideologii politice sau religioase extremiste. Riscul de prăbușire sau de evoluție anarhică a unor state posesoare de astfel de arme, autoritatea redusă exercitată de unele guverne asupra structurilor militare, precum și existența unor regiuni aflate în afara controlului statal, favorizează dezvoltarea pieței negre pentru astfel de mijloace.
În pofida unor progrese majore privind reducerea arsenalului nuclear strategic, a unor succese importante obținute în implementarea acordurilor internaționale de neproliferare, pericolul distrugerii civilizației umane și a vieții, prin folosirea unor astfel de mijloace, se menține încă ridicat. Sporesc, totodată, riscurile ca armele de distrugere în masă să facă joncțiunea cu terorismul internațional sau ca terorismul nuclear să fie promovat de regimuri iresponsabile.
Conflictele regionale: În pofida evoluțiilor pozitive din ultimul deceniu și jumătate, evoluții care au făcut din Europa un loc mai sigur și mai prosper, arealul strategic în care este situată România are un ridicat potențial în ceea ce privește conflictele locale, cu puternice implicații pentru pacea și securitatea regională și europeană. Produs al dezmembrării, mai mult sau mai puțin violente, a unor state multinaționale din zonă, conflictele inter-etnice sau religioase au un puternic substrat politic și reprezintă o amenințare gravă la adresa securității regionale, chiar dacă, în urma unor importante eforturi ale comunității internaționale, majoritatea acestora sunt ținute sub control. Prin numărul lor mare, aceste conflicte – alături de alte stări tensionate, tendințe separatiste, dispute teritoriale și situații de instabilitate prezente în proximitatea României – generează incertitudine, determină irosirea resurselor și perpetuează sărăcia. Ele alimentează, de asemenea, alte forme de violență și criminalitate și favorizează terorismul.
Criminalitatea transnațională organizată reprezintă o amenințare globală în evoluție, care a dobândit capacitatea de a influența politica statelor și activitatea instituțiilor democratice. Ea constituie atât o expresie a proliferării unor fenomene negative care se amplifică în condițiile globalizării, cât și o consecință directă a gestionării ineficiente a schimbărilor politice, economice și sociale profunde care s-au produs în Europa centrală, de est și de sud-est în procesul de dispariție a regimurilor comuniste.
Pe fondul unei astfel de situații, spațiul de interes strategic în care se află România este sursă, zonă de tranzit și destinație a unor activități criminale constând în: trafic ilegal de armament, muniții și explozivi; trafic de narcotice; migrație ilegală și trafic de ființe umane; trafic de produse contrafăcute; activități de spălare a banilor; alte aspecte ale criminalității economico-finaciare. Prin natura și amploarea lor, astfel de activități sunt favorizate de existența conflictelor locale și, la rândul lor, pot favoriza terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă, sau pot să contribuie la perpetuarea regimurilor separatiste.
Un rol important în procesul de consolidare a stabilității și securității noilor democrații din Europa centrală, de est și de sud-est revine capacității statelor și a societăților de a promova o gestiune eficientă a treburilor publice, de a garanta exercitarea responsabilă și eficientă a puterii, în deplin acord cu principiile democrației și cerințele respectării drepturilor omului. Expresia publică a acestor exigențe este buna guvernare, domeniu în care în România – ca și în majoritatea statelor din această regiune – s-au înregistrat, în anii care au trecut de la prăbușirea regimurilor comuniste, progrese însemnate.
Noile democrații din această regiune continuă, însă, să se confrunte cu numeroase fenomene negative care afectează calitatea actului de guvernare. În acest context, guvernarea ineficientă – efect al deficitului democratic și al corupției instituționale ce se reflectă în manifestări de clientelism politic, ineficiență a administrației publice, lipsă de transparență și de responsabilitate publică, de birocrație excesivă și tendințe autoritariste – subminează încrederea cetățenilor în instituțiile publice și poate constitui o amenințare majoră la adresa securității statelor. În aria de interes strategic a României, guvernarea ineficientă a pus adesea în pericol exercițiul normal al drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și a afectat îndeplinirea obligațiilor internaționale ale unor state – inclusiv a obligațiilor ce vizează protecția identității naționale – generând riscul producerii unor crize umanitare cu impact transfrontalier.
Securitatea națională poate fi, de asemenea, pusă în pericol de o serie de fenomene grave, de natură geofizică, meteo-climatică ori asociată, provenind din mediu sau reflectând degradarea acestuia, inclusiv ca urmare a unor activități umane periculoase, dăunătoare sau iresponsabile. Între acestea, se pot înscrie: catastrofele naturale sau alte fenomene geo– sau meteo-climatice grave (cutremure, inundații, încălzirea globală și alte modificări bruște și radicale ale condițiilor de viață); tendința de epuizare a unor resurse vitale; catastrofele industriale sau ecologice având drept consecințe pierderi mari de vieți omenești, perturbarea substanțială a vieții economico-sociale și poluarea gravă a mediului pe teritoriul național și în regiunile adiacente; posibilitatea crescută a producerii unor pandemii.
Riscurile și amenințările la adresa securității naționale pot fi amplificate de existența unor vulnerabilități și disfunctionalități, între care următoarele fenomene sunt generatoare de preocupări sau pericole: dependența accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; tendințele negative persistente în plan demografic și migrația masivă; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistența stării de sărăcie cronică și accentuarea diferențelor sociale; proporția redusă, fragmentarea și rolul încă insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieții economico-sociale; fragilitatea spiritului civic și a solidarității civice; infrastructura slab dezvoltată și insuficient protejată; starea precară și eficiența redusă a sistemului de asigurare a sănătății populației; carențele organizatorice, insuficiența resurselor și dificultățile de adaptare a sistemului de învățământ la cerințele societății; organizarea inadecvată și precaritatea resurselor alocate pentru managementul situațiilor de criză; angajarea insuficientă a societății civile în dezbaterea și soluționarea problemelor de securitate.
2.1. „Interesul” în analiza politicii de apărare
Comportamentul actorilor în sistemul relațiilor internaționale contemporane cunoaște o mare diversitate și complexitate în ceea ce privește orientarea, atitudinea și intensitatea cu care aceștia se manifestă în viața internațională. Gradul lor de implicare în rezolvarea problemelor internaționale poate varia de la maxim la minim, până la neimplicare totală.
Astăzi, în viața internațională nu numai numărul, dar și importanța actorilor s-a modificat radical. Din ce în ce mai mult în prim planul evenimentelor apar actorii nonstatali. Potrivit unor statistici, la nivelul anului 1995, din 100 de actori-economici doar 55 erau state, ceilalți fiind companii transnaționale. Ori, o bună parte a activității unor astfel de giganți economico-financiari, fiind internațională, „scapă” de sub incidența normelor și regulilor care se aplică actorilor tradiționali – statele – deci și interesele acestora pot deveni, în anumite cazuri, incompatibile cu interesul național al actorului clasic. Acest fapt este reflectat și de prezența în discursul politic sau analiza geopolitică, alături de sintagma interes național, a unor derivate: „interes specific”, „interes global”, „interes regional”, „interes de securitate”, „interes economic”, „interes politic”, „interes ideologic” etc. Conceptul de interes național este considerat de unii analiști un instrument în analiza fenomenului geopolitic contemporan. În analiza relațiilor internaționale, categoria de interes se referă în exclusivitate la grupări umane organizate în entități politice, economice, religioase, culturale, adică totalitatea actorilor care compun fenomenul geopolitic contemporan.
Interesul, din această perspectivă, poate fi definit ca o sumă de valori și de opțiuni politice, economice, socio-culturale, religioase, a unui grup sau comunități care se constituie într-un actor al vieții internaționale. Interesul național este o particularizare a interesului din perspectiva vieții și activității unei colectivități, coagulată într-o formă de organizare politică, care este statul național. P. H. Liotta sublinia într-un studiu publicat în revista Colegiului de Război al SUA că interesul național „reflectă identitatea poporului – geografia și cultura sa, simpatiile politice, consensul social, ca și nivelul de prosperitate la care a ajuns.
O amenințare la adresa securității ia naștere dintr-un factor material sau imaterial, proces sau fenomen natural care are capacitatea și voința de a afecta integritatea fizică și interesele individului sau a sistemului (politic, social, economic, ecologic, financiar, energetic etc.) din care el face parte. Din această perspectivă, amenințările pot fi: militare, politice, economice, societale, identitare, energetice sau ecologice. Apariția actorilor nonstatali a reactivat criteriul istoric. Se operează astăzi cu amenințări clasice, dar și cu așa-zisele amenințări asimetrice, dintre care terorismul este în fapt una clasică. Terorismul nu este un fenomen sau produs tipic pentru epoca postrăzboi rece. După amploarea cu care se pot manifesta amenințările, acestea pot fi locale, regionale sau globale.
Riscurile și amenințările la adresa securității naționale a României sunt percepute, în principal, din perspectiva posturii de țară membră a Alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene. În aceste condiții, deși pericolul unui război clasic, al unor agresiuni militare convenționale împotriva României este foarte puțin probabil, neglijarea unor astfel de riscuri ar putea genera vulnerabilități majore la adresa securității proprii și a capacității de acțiune pentru îndeplinirea obligațiilor internaționale asumate. Se înscriu în această categorie și riscurile ce privesc securitatea și apărarea frontierelor, în condițiile în care segmente importante ale granițelor României reprezintă și frontiera estică a celor două organizații.
Procesul de identificare și de formare a unei strategii coerente de apărare împotriva acestor amenințări este unul deosebit de complex. Relațiile interstatale se bazează din ce în ce mai mult pe „dialoguri strategice” implicând afacerile externe și apărarea națională. Această formulă furnizează un cadru multidimensional permițând cunoașterea și transmiterea diferitelor moduri de gândire, respectând totodată asumarea responsabilității de către parteneri. Dincolo de acest aspect, vocația împărtășirii analizelor, exploatarea în comun a conceptelor, a contribuit la globalizarea parteneriatelor strategice și să le acorde substanță astfel încât să facă posibilă acceptarea de noi membrii, cooperarea, formarea de personal, vânzarea de materiale și chiar transferul de tehnologie.
2.2. Intelligence în epoca informației
„Din volumul de date de care dispune, epoca în care trăim își acordă un sentiment de nemeritat de superioritate în timp ce, criteriul veritabil este acela care se referă la gradul în care omul este capabil să prelucreze și să stăpânească aceste informații”.
În zorii epocii în care informația își manifestă clar superioritatea, noi încă ne străduim să definim metodele și mijloacele care ne vor permite dominarea acestui flux enorm generat. Informația este, prin definiție, materia primă a produselor de intelligence, acest verdict al lui J.L. Macary se aplică și domeniului militar.
Cu siguranță a devenit un lucru știut faptul că ne aflăm în era informației. Sintagma a fost împrumutată din Statele Unite, unde s-au succedat în limbajul gânditorilor din domeniu, expresii ca: „economia informației”, război informațional”, iar mai recent, „puterea informației”. Potrivit lui A. Toffler, părăsim limitele societății industriale pentru a aborda un tărâm nou, cel al „societății celui de-al treilea val”, unde activitatea economică, formele sociale și chiar modelele de conflict în sine, vor suferi modificări prin utilizarea cunoștințelor la toate nivelurile de producție.
Fără a merge atât de departe, este cert că însăși construirea strategiei unei societăți trebuie, de aici înainte, să ia în considerare această explozie de informații accesibile publicului larg. Astfel, potrivit lui Jean Luis Gergorin, o bună înțelegere a competiției se obține prelucrând bazele de date, prin întâlniri cu experți, adesea cu un profil universitar, cu jurnaliști. Apoi, la nivelul superior, adică cel al statului, necesitatea de a susține, în contextul competitivității mondiale, competitivitatea instituțiilor printr-un sistem coordonat de culegere de informații, a fost recunoscută și în unele situații sancționată prin crearea structurilor adecvate.
Explozia informațională și provocarea constituită de prelucrarea ei pot influența de asemenea, sistemele și strategiile de apărare. Este adevărat pentru câmpul de luptă unde intelligence-ul se lovește de dificultatea stârnită de abundența datelor culese de diferiți captori, este adevărat pentru intelligence-ul militar sau de interes militar, în ansamblu. Dacă în timpul Războiului rece, problemele de apărare strategică ne impuneau să luăm în considerare un inamic unic, destul de bine determinat, astăzi, strategia de apărare, în virtutea mutațiilor geostrategice, ne impune să ne concentrăm atenția multidirecțional, pentru a răspunde crizelor și riscurilor multiple care caracterizează un mediu internațional instabil și incoerent. În acest sens, inteligence-ul este chemat să joace un rol central în cadrul unei strategii de prevenire și de acțiune, astfel încât să permită avertizarea și aprecierea autonomă a evenimentelor, oferind astfel avantajul unei decizii rapide, în cunoștință de cauză.
Prin urmare, este evident că intelligence-ul militar sau de interes militar își păstrează întreaga specificitate în calitate de meserie orientată spre culegerea, exploatarea și diseminarea produselor necesare decidentului. Totuși, mutațiile în context strategic și revoluția în domeniul informației, au făcut ca intelligence-ul militar să se adapteze pentru a creea metodele și mijloacele specifice necesare gestionării valului de informații accesibile publicului, în beneficiul unei strategii de apărare orientată spre garantarea securității internaționale. Prin urmare, este evident că resursa fundamentală rămâne omul. În condițiile acestui flux de informație, se face cu atât mai mult apel la calitățile tradiționale ale culegătorului, la capacitățile acestuia de analiză și de sinteză necesare înțelegerii și previziunii, pentru a putea decide în timp util asupra calității informației la care are acces.
2.3.1. Specificul intelligence-ului. Date, informații, produse de intelligence
Se poate spune că intelligence-ul exploatează informațiile care regrupează un ansamblu de date. Este o abordare simplistă, dar care ne ajută să distingem produsul de intelligence de ceea ce, chiar dacă îi este asemănător, nu este decât materia primă. Discutăm aici de un aspect esențial al intelligence-ului și anume acela că el răspunde unei nevoi precis exprimate, orientată către acțiune. În mod tradițional, „ciclul de intelligence” care este continuu, face distincția între meseria de ofițer de informații și cea de jurnalist pentru care informația nu este decât un scop în sine. De asemenea, este necesar să evidențiem o altă dimensiune majoră a intelligence-ului aceea de informație finalizată, destinată acțiunii, el trebuie să se supună unor criterii foarte riguroase de fiabilitate. În fiecare moment gradul de incertitudine care este atașat acestei fiabilități trebuie să fie precizat deoarece, pentru a fi într-un mod satisfăcător „luminat”, cel care decide trebuie „să știe ceea ce știe, ceea ce nu știe și ceea ce este nesigur” pentru a putea relansa căutarea într-o altă direcție. Această fiabilitate este urmărită prin eforturi de confirmare în scopul validării. De aceea o informație obținută dintr-o sursă este, în mod tradițional, însoțită de o indicație asupra calității acesteia ca și de o apreciere finală asupra valorii.
Aceste aprecieri, chiar dacă sunt făcute într-o manieră clasică, au menirea de a pune în evidență ceea ce diferențiază produsul de intelligence de informația brută, nefăcând totuși o introducere în problematica actuală a intelligence-ului care, chiar dacă rămâne în esență aceeași, suferă un proces de înnoire a metodelor, a tehnicilor și a organismelor, printr-o dublă revoluție : aceea care afectează mediul geostrategic pe de o parte, iar aceea care afectează informația însăși, materia primă a intelligence-ului, pe de altă parte. În acest context trebuie să subliniem paradoxul modern al intelligence-ului: el este cu atât mai necesar cu cât informația este mai numeroasă, mai accesibilă și tot mai puțin secretă.
Readucerea problematicii actuale a intelligence-ului de interes militar la o problemă de adaptare la epoca informațiilor, reprezintă adoptarea unei viziuni sectoriale. În realitate trebuie să subliniem că această revoluție a serviciilor de informații s-a putut face vizibilă într-un mod plenar datorită bulversării contextului strategic, determinând astfel adaptarea metodelor și mijloacelor sale.
2.3.2. Redimensionarea spațiului de interes militar
Concepția de apărare a țării face din „intelligence” un instrument strategic, o funcție esențială a strategiei de apărare. În fapt, intelligence-ul a cunoscut o oarecare atrofiere în timpul Războiului rece, el dispunea de mijloace limitate, pentru amenințări precise. Nevoile militare în materie de intelligence se reduceau la o analiză a forțelor prezente (pe tiparul față în față, adică NATO – Pactul de la Varșovia).
Începând cu 1989, după evenimentele din 2001 și în urma aderării la NATO, spațiul interesului militar potențial s-a dilatat, acoperind zone din întreaga lume. Într-adevăr, strategia noastră de apărare, în concordanță cu concepția și principiile alianței, a fost orientată către prevenirea și gestionarea crizelor într-un mediu internațional bulversat și propice aparițiilor focarelor de instabilitate : Orientul Mijlociu, Balcani, Caucaz, Africa. Astfel geografia de interes din punct de vedere militar a căpătat dimensiuni mondiale. De asemenea, prevenirea și gestiunea crizelor, planificarea operațiilor exterioare obligă la o cunoaștere a contextului care duce dincolo de inteligence-ul cu implicații strict militare. Revoluția informatică, numărul tot mai mare de sateliți, moda aparatelor de fotocopiat, a rețelelor electronice, a bazelor de date, a televiziunii prin cablu și a sateliților cu retransmisie în direct, fără a mai lua în considerare și alte mijloace tehnice de prelucrare și transmitere a informației, au creat multiple izvoare de date și de cunoștințe care se revarsă, de aici înainte într-un imens ocean de imagini, de simboluri, de statistici, de cuvinte și de sunete, aflat într-o continuă creștere.
Utilizând un limbaj mai ponderat, generalul Mermet nota că „secolul 21 va fi cel în care războiul informațiilor va juca un rol determinant. Informația a devenit o veritabilă materie primă strategică indispensabilă de aici înainte atât șefilor de întreprinderi, pentru a asigura cucerirea unor piețe, cât și guvernelor pentru a-și garanta libertatea de apreciere, indispensabilă autonomiei deciziei și succesului politic”. Într-adevăr, creșterea exponențială a fluxului informațional – care se dublează la fiecare patru ani – datorită dezvoltării mijloacelor tehnice de captare dar și a mijloacelor mass-media, în special a publicațiilor de specialitate, are drept consecință dificultatea de tratare, analiză și diseminare a acestei mase de informații. Pe de o parte această disponibilitate de informare de o manieră qvasi-instantanee și adesea „la domiciliu”, bulversează modul de lucru. Este evident că stăpânirea acestui mediu presupune mijloace și moduri noi de organizare puse în serviciul intelligence-ului cu caracter militar.
2.3.3. Controlul fluxului informațional
Existența unui flux informațional masiv, posibilitatea de a beneficia de el în mod aproape instantaneu a dat naștere conceptului de „revoluție informațională”. Acest concept nu implică ipso facto o revoluție la nivelul intelligence care, fără existența unor mijloace adaptate, nu ar putea să profite de această abundență în informații. Unul dintre aceste mijloace este fără îndoială adaptarea și perfecționarea criteriilor de căutare, de direcționare pentru ca informația căutată, să poată ajunge la destinatar tratată și debarasată de „deșeurile informaționale”. Controlul acestei abundențe de informații (atât cel care intră dar și cel existent în bazele de date) nu se bazează numai pe mijloace tehnice de vârf dar și pe o organizare internă adaptată noilor provocări de securitate datorate evoluției mediului strategic și bineînțeles flexibilă.
De asemenea, este foarte important ca rețeaua să asigure o bună comunicare. Conceptul este „la modă” de o perioadă semnificativă de timp și nu numai în mediile de specialitate dar și la nivelul societăților, putând fi tradus prin necesitatea de a asigura circulația informațiilor de o manieră cât mai largă posibil. Totuși, această cerință se aplică cu precădere mediului de intelligence militar al cărui câmp de investigare, așa cum am arătat, a devenit extrem de larg, proporțional cu multitudinea de informații de gestionat. Orizontalitatea rețelei nu intră în contradicție cu principiul ierarhic și nici cu regulile de securitate, cu condiția de a fi reglementat normele de acces, în conformitate cu principiile cunoscute. Acestea fac posibilă partajarea necesară a informației și circulația rapidă a acesteia. Pe de altă parte, această partajare a informației, informație atât de multiformă ca și varietatea surselor și a centrelor de interes, presupune existența atât a unor captori adaptați cât și a unei „memorii centrale” care să răspundă necesităților datorate evoluției mediului strategic.
Creșterea în mod exponențial a masei de informații din surse deschise ar putea foarte bine să conducă la necesitatea ca organismele de intelligence să ia în considerare apelarea unor servicii private (outsourcing-ul). Într-o oarecare manieră, abonarea la agenții de presă, fapt obișnuit pentru organismele militare de intelligence, reprezintă deja o formă de outsourcing pentru culegerea informațiilor, cel puțin în ceea ce privește evenimentele internaționale, în formă brută. Potrivit lui Henri Pigeat „din ce în ce mai mult guvernele sunt informate prin agențiile media înainte de a fi informate prin propriile servicii de informații sau prin propriile ambasade. Bineînțeles că diplomații nu și-au pierdut rolul de informator dar, contribuția lor se bazează din ce în ce mai mult pe analiză și aprofundare, știind fiind că în cea mai mare parte a timpului faptele sunt relatate de către agențiile de presă”.
În aceste condiții, ce a mai rămas din viziunea tradițională asupra intelligence-ului ca și „meserie secretă”, tratând în esență informații obținute prin metode clandestine și acoperite prin clasificare ? Informația obținută din surse deschise, în prezent „a tot puternică” pune capăt dinastiei surselor acoperite ? Potrivit lui Jacques Dewatre „într-o lume din ce în ce mai deschisă, din ce în ce mai eliberată de constrângeri de spațiu și de timp, informația tinde să reducă domeniul de activitate al serviciilor de informații la esențial, adică la căutarea informației celei mai secrete și cel mai greu accesibilă”. Mai exact, acest lucru este adevărat și poate funcționa în sensul repartiției funcționale a sarcinilor între diversele servicii de informații. Astfel informația obținută din surse deschise menită să clarifice anumite aspecte legate de unele zone sensibile prin asigurarea de informații precise și fiabile care să acopere acele „găuri”, trebuie completată și „fundamentată” prin alte metode de investigare practicate de către serviciile de informații. Este vorba așadar ca ele să culeagă, „tot ceea ce ceilalți nu sunt în măsură să furnizeze, informația confidențială și secretă”. Domeniul secretului a fost prin urmare modificat. Investigarea „sub acoperire” pare „vârful de diamant” al muncii de intelligence, cea care este chemată să treacă dincolo de ceea ce oferă sursele deschise.
În fața extinderii accesului la informații din surse deschise, cerințele specifice muncii de intelligence se înăspresc. Trebuie să constituie mai mult ca niciodată o muncă care necesită răbdare, rigoare și rezistență, un exercițiu adesea obscur, întotdeauna riguros și metodic, care nu poate avansa decât după ce „porțiunea de teren a fost sistematic defrișată”. În fapt, această abordare reflectă amploarea noi viziuni asupra activității de intelligence și care explică sintagma informații de interes militar în noul context militar. Mutațiile la nivel geostrategic, evocate mai sus, obligă de aici înainte la o înțelegere a situațiilor care ar putea căpăta valențele unor crize de interes militar, prin acordarea unei atenții sporite altor factori, nu numai celor legați de state sau de forțele militare implicate.
Dincolo de informațiile de interes strict militar sunt luate în calcul toate datele contextuale indispensabile aprecierii situației militare care privesc următoarele domenii :
mediul geopolitic și cel economic privat, în contextul istoric, politic și uman ;
strategia generală, doctrina de folosire a forțelor, organizare, posibilități de utilizare, politici de armamente și echipamente militare;
capacitatea logistică generală și capacitatea de reconversie industrială.
Aceste mutații afectează și celelalte națiuni, organizații, forțe multinaționale și organizații militare apatride. Ele trebuie să anticipeze și să prevină crizele, să le asigure gestionarea din momentul în care implică riscuri sau amenințări de a provoca conflicte armate. Astfel, cum subliniază Michel Klen, „factorul uman, mediul geopolitic, psihologia conducătorilor trebuie de aici înainte să fie luate în calcul. Datorită faptului că nu am luat în considerare deteriorarea climatului politic și social nu am putut vedea prăbușirea sovietică, neluând în considerare decât potențialul militar. Astfel, trebuie luat în calcul studiul percepțiilor”. De asemenea, aceste mutații presupun cunoștințe diverse, adesea fără o aparentă legătură cu domeniul strict militar : geografie, sociologie, etnologie, cunoașterea materialelor militare, strategia, istoria, fac parte și ele din bagajul necesar. Este poate ceea ce amiralul LABOUERIE numea „geocultură” și ceea ce trebuie să alimenteze sensibilitatea culegătorului la întregul mediu geopolitic, pentru a defini contextul de ansamblu, plecând de la care, o situație militară devine inteligibilă din toate punctele de vedere. Abundența de informații nu se substituie intelligence-ului, din contră, obligă la o filtrare inteligentă, ceea ce solicită un profesionalism desăvârșit – „o meserie nobilă” cum le plăcea germanilor să o numească referindu-se la intelligence, cu grandoarea și cu riscurile sale.
Această provocare, adaptarea la explozia de informații din surse de natură diferită nu este specifică numai serviciului de informații militar român, care a demonstrat aptitudinea necesară pentru a-i face față, dar și altor servicii partenere, care au totuși o experiență și o expertiză mai solidă. Ea presupune din partea unui serviciu de informații militar alocarea de mijloace specifice, de metode care permit exploatarea unor „zăcăminte” nebănuite pe care anumite tehnici le pot descoperi cu scopul de a răspunde evoluției mediului strategic. Este de subliniat că, aceste tehnici noi, fie că este vorba de procesarea unei mase mari de date, fie că este vorba de metode de previziune, nu reprezintă totul. Resursa umană este acea care poate permite serviciului militar de informații să facă față sarcinilor impuse de noile provocări de securitate. Astfel provocările de securitate datorate evoluției mediului strategic implică aprofundarea cerințelor și exigențelor tradiționale ale muncii de intelligence, în strânsă sinergie cu deviza universal valabilă: “informație de valoare, în momentul potrivit, persoanei potrivite”.
2. 4. Impact al noilor provocări de securitate asupra
relațiilor diplomatice internaționale
În contextul modificărilor mediului de securitate internațional, orice discuție referitoare la strategia de securitate și la rolul intelligence-ului în această ecuație trebuie să țină seama de efectele globalizării. Efectele acestui fenomen asupra mediului internațional de securitate reprezintă contextul care determină nevoia de adaptare a activităților specifice serviciilor de informații.
Din punct de vedere al poziției geo-strategice în cadrul Alianței, România se află la interferența a patru evoluții strategice ce se dezvoltă în spațiile: central-european – viitor pol de prosperitate regională; sud-est european – generator de instabilitate; al Comunității Statelor Independente – aflat în criză de identitate și cel al Mării Negre – care constituie atât zonă de importanță strategică pentru flancul sudic al NATO, cât și spațiu de tranzit pentru sursele energetice din Asia Centrală.
Ca urmare a schimbărilor în plan internațional, misiunile atașaturii militare în aceste spații trebuie orientate atât în direcția dezvoltării colaborării bilaterale, cât și pentru identificarea, definirea și raportarea factorilor de risc care ar putea afecta interesele de securitate sau de altă natură ale țării noastre.
Activitatea atașaturii militare are în vedere, în principal, promovarea și dezvoltarea relațiilor de colaborare cu aceste state, identificarea și sprijinirea soluțiilor optime pentru materializarea eforturilor țării noastre de adaptare noile provocări de securitate ale mediului internațional. Necesitatea de adaptare și chiar de a formula un punct de vedere românesc asupra așezării pe baze raționale, echitabile, a relațiilor dintre state și națiuni, prin armonizarea intereselor lor, impune diplomației militare o informare oportună și calificată privind dezbaterea generală care are loc în prezent pe aceasta temă în mai toate țările europene, precum și prezentarea, promovarea și susținerea argumentată a punctelor de vedere naționale la elaborarea viitoarei arhitecturi a continentului.
Terorismul internațional și celelalte provocări sau riscuri nonmilitare a căror eliminare presupune norme noi, o acțiune conjugată a tuturor națiunilor, bazată pe colaborare deschisă, multilaterală, echilibrată și perseverență, îndreptate îndeosebi spre eliminarea cauzelor, sunt elemente care influențează redefinirea, restructurarea și redimensionarea atașaturii militare.
Caracterul difuz, multidirecțional și imprevizibil al amenințărilor nonmilitare la adresa intereselor de securitate ale României și dinamica fenomenelor la nivel global relevă necesitatea adaptării misiunilor atașaturii militare în anumite state și zone, cu accent pe: creșterea rolului și ponderii activității de culegere de informații din surse deschise; redimensionarea sarcinilor în domeniul amenințărilor asimetrice; diversificarea mijloacelor și metodelor de muncă; alocarea de resurse umane și financiare suplimentare.
În contextul modificării relațiilor militare și politico-militare, generate de evoluția mediul de securitate a fenomenului militar și politico-militar internațional, coroborat cu nevoile de reprezentare și de desfășurare a activității de informare a Armatei României, este necesară o nouă abordare în domeniul definirii activității atașaților apărării.
În acest sens se impune o diferențiere a profilului de activitate și a pregătirii atașatului apărării în funcție de caracteristicile regiunii pe care o acoperă, stabilindu-se un echilibru între activitatea de reprezentare militară și cea de informare, necesară în zone cu un anumit potențial conflictual;
De asemenea, pentru statele în care Armata României are interese majore ocuparea funcțiilor de reprezentanți militari este de ofițeri cu o pregătire solidă de specialitate. Datorită diversității misiunilor pe care le îndeplinesc, Birourile Atașaților Apărării (B.A.Ap.) nu au o structură standard, ci sunt organizate în funcție de specificul obiectivelor ce se urmăresc în fiecare țară în parte, în raport de:
însemnătatea țării de acreditare și apartenența acesteia la NATO;
amploarea relațiilor militare bilaterale;
obiectivele politico-militare și de informații urmărite în fiecare țară;
nevoile de acoperire regională și extinderile de acreditare în alte țări.
Structura atașaturii militare este analizată periodic și adaptată în conformitate cu dinamica poziției pe care România o are în Alianță și influența acesteia asupra zonelor de interes strategic pentru țara noastră, precum și pe baza evoluțiilor politico-militare în plan internațional, presupunând:
– identificarea zonelor de interes, în contextul interesului NATO și a altor aliați pentru evoluțiile din zonele respective;
– mutarea accentului pe anumite zone de risc, a căror monitorizare este relevantă atât pentru România, cât și pentru alte state aliate;
– luarea în considerare a elementelor care țin de relațiile de colaborare deja stabilite cu țările partenere, atât pe linie politico-militară, cât și pe linia armamentelor și producției de apărare;
– luarea în considerare a perspectivei fondurilor financiare disponibile, a resurselor și logisticii necesare pentru eventuale permutări, înființări sau desființări de posturi, precum și a altor considerente de ordin administrativ.
Aceste aspecte conduc inevitabil la un proces de restructurare graduală a birourilor atașaților apărării, de modelare flexibilă a Atașaturii apărării și de includere de noi misiuni pentru atașatul apărării, cu accent pe următoarele considerente:
– misiunile atașatului apărării se diferențiază de la țară la țară, în funcție de profilul statului de acreditare;
– atașatul apărării inițiază și promovează relații internaționale la diferite nivele;
– schimbările care au avut loc permanent la nivelul securității globale au un impact direct asupra misiunilor și statutului atașatului apărării.
Datorită diversității misiunilor de îndeplinit, birourile atașaților apărării de pe lângă ambasadele române nu au o structură standard, acestea fiind organizate în funcție de specificul obiectivelor principale urmărite în fiecare stat în parte.
CAPITOLUL III
ROLUL, FUNCȚIILE ȘI MISIUNILE ATAȘATULUI APĂRĂRII
3.1. Misiunile, funcțiile și rolul atașatului apărării
3.1.1. Misiunile diplomatului militar
Misiunile Atașatului Apărării sunt extrem de diverse. Acestea pot varia de la o țară la alta. Există două categorii distincte de misiuni: informative și pe linie de cooperare bilaterală. Principalele trei misiuni ale Atașatului Apărării sunt de reprezentare, de consiliere și de informare. Atașatul Apărării poate culege doar un anumit tip de date și informații, vizibile, și numai prin mijloace licite. Ca manager de informații, el poate folosi surse publice precum:
– publicații oficiale (reviste sau regulamente militare);
– rapoarte parlamentare, anuare naționale și internaționale;
– reviste economice și tehnice cu referire la aspecte militare;
– mass-media (ziare, reviste, radio, TV, internet);
– informații obținute pe timpul vizitelor oficiale și neoficiale și a altor evenimente;
– legături și relații proprii.
Ca vector important pentru promovarea intereselor naționale ale României și pentru îndeplinirea obiectivelor asumate în urma aderării la NATO și UE, atașatul apărării, militar, aero și naval face parte din forțele armate ale statului acreditat dar este subordonat administrativ șefului misiunii diplomatice. Din punct de vedere al activității sale profesionale, atașatul apărării se subordonează Ministerului Apărării. El este principalul consilier pe probleme de apărare al ambasadorului și are obligația de a-l informa pe acesta oportun și permanent asupra problemelor de interes politico-militar și militar din statul de acreditare.
Atașatul apărării are misiunea de a asigura permanent legătura între ministrul apărării naționale și șeful Statului Major General cu ambasadorul.
Atașatul apărării, militar, aero și naval participă la toate activitățile ambasadei. Spre deosebire de ceilalți agenți diplomatici care activează în cadrul misiunii, atașatul apărării poate comunica direct cu Ministerul Apărării, dacă informațiile transmise au caracter de secret militar.
Denumirea de atașat al apărării, militar, aero și naval este dată pentru a sublinia faptul că acesta reprezintă structura politico-militară și militară a armatei statului căruia îi aparține și îl reprezintă pe ministrul apărării și pe șeful Statului Major General. Atașatul militar reprezintă Trupele de Uscat și pe Șeful Statului Major al Trupelor de Uscat. Atașatul aero reprezintă Forțele Aeriene și pe șeful de Stat Major al Forțelor Aeriene. Atașatul naval reprezintă Forțele Marinei Militare și pe șeful Statului Major al Forțelor Forțelor Navale.
Unele state au un singur ofițer, în persoana atașatului apărării, militar, aero și naval pe când alte state pot avea câte un ofițer pentru fiecare din aceste categorii. Atașații apărării, militari, aero și navali sunt numai militari activi. În cazul în care statul acreditant are relații de cooperare deosebite în domeniul industriei de apărare, în cadrul biroului atașatului apărării poate să existe și atașat pentru achiziții și procurare de echipamente militare.
Atașatul apărării, militar, aero și naval este singurul diplomat în afara ambasadorului pentru care se solicită agrementul în vederea acreditării. În cazul în care la solicitarea de agrement statul acreditar răspunde negativ, acesta nu are obligația să justifice măsura luată.
În general, statele deschid birouri ale atașaților apărării, militari, aero și navali în statele cu care dezvoltă sau intenționează să dezvolte relații militare.
Atașații apărării, în calitatea lor de diplomați militari, acționează pentru îndeplinirea acestui obiectiv atât prin promovarea și susținerea în toate situațiile a intereselor României cât și prin dezvoltarea relațiilor cu toate statele membre ale Uniunii Europene și ale NATO.
În același timp, în virtutea îndeplinirii uneia din sarcinile principale ce le revin, respectiv funcția de informare pe anumite spații de interes ale României, atașații apărării desfășoară o activitate intensă pentru obținerea, din surse licite, a informațiilor care să permită identificarea în timp oportun a factorilor de risc și amenințărilor din mediul de securitate internațional la adresa României și găsirea de soluții optime pentru îndeplinirea obiectivelor pe linia apărării și securității în politica externă a statului român.
În cadrul procesului de readaptare a misiunilor Armatei române la noile cerințe ale mediului de securitate internațional este imperios necesară și readaptarea misiunilor atașaților apărării în funcție de țara de acreditare, prin introducerea de noi misiuni și printr-un nou mod de abordare a relațiilor cu autoritățile statului de acreditare și cu corpul diplomaților acreditați în țara respectivă.
Atașatura apărării realizează reprezentarea diplomatică permanentă a ministrului apărării, secretarilor de stat, a șefului Statului major general (SMG) și a șefilor de categorii de forțe armate ai României în statele de acreditare. Deține responsabilități în problematica dezvoltării și derulării cooperării militare bilaterale și în gestionarea întregii problematici de reprezentare în statele de acreditare. În cadrul raporturilor cu partenerii externi susține, explică și promovează politica de apărare și securitate a statului român, a intereselor naționale și a imaginii țării în exterior. Promovarea industriei române de apărare se înscrie, de asemenea, ca o sarcină cu caracter permanent în agenda de lucru a atașaturii apărării.
Așa cum menționam mai sus, o componentă deosebit de importantă a activității atașaților apărării este cea de documentare și informare – pe căile permise de normele de drept internațional, și de transmitere în țară a unor rapoarte complexe vizând situația politico-militară și de securitate din spațiul de responsabilitate. Obiectivul central al acestei activități este acela de cunoaștere precisă și fidelă a datelor și informațiilor externe necesare pentru asistarea procesului decizional la nivelul conducerii politico-militare române. Se acordă o atenție de excepție informațiilor externe purtătoare de indici cu privire la orice tip de pericol la adresa siguranței naționale și a Alianței, care ar putea afecta interesele statului român și evitarea surprinderii strategice.
În cadrul misiunii diplomatice din care face parte, atașatul apărării joacă un rol relevant, axat pe reprezentarea ministerului apărării naționale, consilierea șefului de misiune în probleme de apărare și securitate, participarea împreună cu acesta la acțiuni oficiale pregătite în comun, conexe cu afaceri politico-militare sau de reprezentare externă. Atașatul apărării organizează acțiuni complexe în mediul diplomatic și politico-militar din statul de acreditare, a căror finalitate trebuie să concure la realizarea obiectivelor trasate.
Ultimele evoluții din organizarea atașaturii apărării privind rolul, misiunile și direcțiile de extindere, precum și cele datorate dinamicii situației politico-militare mondiale, pun în evidență faptul că procesul de dezvoltare, perfecționare și modernizare a atașaturii apărării trebuie să aibă caracter permanent. Aceasta cu atât mai mult cu cât, cel puțin în urma integrării României în NATO și UE, se poate estima că locul și rolul diplomației apărării au crescut.
Activitatea atașaturii apărării în statele aliate este și va fi orientată cu precădere în direcția promovării și dezvoltării relațiilor de colaborare bilaterale și multilaterale cu aceste state, identificării și susținerii diplomatice a soluțiilor optime pentru materializarea eforturilor țării noastre de adaptare la structurile și standardele NATO și UE.
Pe de altă parte, caracterul difuz, multidirecționat și greu previzibil al amenințărilor și riscurilor militare și non-militare contemporane la adresa intereselor politice, economice, militare și generale de securitate ale României, precum și caracterul rapid al evoluției fenomenelor militare în plan global au impus necesitatea adaptării misiunilor atașaturii apărării în anumite state și zone, cu accente pe:
creșterea ponderii activității de culegere de informații prin mijloace licite, din surse deschise;
intensificarea sarcinilor în domeniul contracarării amenințărilor asimetrice;
diversificarea mijloacelor și metodelor de muncă;
alocarea de resurse umane și financiare suplimentare.
Mutațiile survenite în mediul de securitate mondial, în situația strategică și de securitate a României au impus și impun pe mai departe revizuirea și redimensionarea permanentă a misiunilor și dispozitivului atașatului apărării, adaptare și flexibilitate în procesul managementului atașaturii apărării. O atenție deosebită este acordată diferențierii profilului de activitate și a pregătirii atașatului apărării în funcție de caracteristicile statului și regiunii pe care urmează să le acopere, stabilindu-se proporții adecvate între componenta de diplomație militară și cea pe linie de informare, necesară în zone de conflict.
Pornind de la interesele naționale ale României fundamentate în Strategia Națională de Securitate 2007, se pot formula câteva din obiectivele militare naționale care permit realizarea dezideratelor stabilite. În determinarea rolului atașaturii militare trebuie să se aibă în vedere participarea consistentă și oportună, în cadrul unei concepții unitare, a diplomaților militari la îndeplinirea lor, concretizată în:
Participarea la identificarea, definirea și contracararea oportună a riscurilor și amenințărilor;
Participarea la prevenirea surprinderii strategice;
Promovarea și dezvoltarea colaborării militare bilaterale și multilaterale în vederea:
sporirii contribuției Armatei României la stabilitatea regională prin participarea la prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și apărarea colectivă, precum și la acțiuni cu caracter militar;
definitivării realizării compatibilității structurilor Ministerului apărării cu cele ale armatelor din statele membre NATO și UE;
formării unui sistem compatibil de comunicare cu partenerii din NATO și UE pentru o participare eficientă în cadrul misiunilor de menținere și impunere a păcii.
Identificarea celor mai eficiente oportunități în vederea sprijinirii procesului de integrare graduală în structurile militare ale NATO și UE.
Participarea cu date, forțe și mijloace la eforturile țărilor angrenate în prevenirea și combaterea terorismului zonal și internațional.
3.1.2. Misiunile de bază ale atașaturii apărării.
Misiunile atașatului apărării sunt stabilite pe baza necesităților Ministerului Apărării și ale Statului Major General, precum și a structurilor subordonate acestora ca principali beneficiari ai activității desfășurate de atașatul apărării. Atașatul apărării, militar, aero și naval al României are ca principale misiuni:
reprezentarea diplomatică a Ministerului Apărării și a Armatei României față de autoritățile militare și civile, corpul diplomatic militar și populația din țara de acreditare;
promovarea intereselor industriei românești de apărare;
culegerea, exploatarea, analiza și transmiterea de informații obținute în condiții legale, din surse deschise;
consilierea ambasadorului în probleme legate de apărare și securitate.
a) Reprezentarea diplomatică
– desfășoară întreaga activitate de reprezentare diplomatică în scopul popularizării României în străinătate, a istoriei poporului român, a valorilor culturale naționale, a armatei române;
– reprezintă cu competență și demnitate armata română, manifestând în toate ocaziile o înaltă ținută morală, prestanță, orientare și tact în comportament;
ia măsuri pentru organizarea și desfășurarea în condiții optime a activităților de popularizare și promovare a imaginii și a realizărilor poporului român și ale armatei române;
organizează și desfășoară activități legate de ziua Armatei Române în țara de acreditare și acordă sprijin șefului misiunii diplomatice în vederea sărbătoririi Zilei Naționale a României;
promovează și dezvoltă relațiile militare bilaterale;
cunoaște și face cunoscută politica de apărare a României, în special în ceea ce privește misiunile principale ale forțelor armate, modificările survenite în procesul militar de reformă, restructurare și adaptare la cerințele și standardele NATO și informează despre operațiile și angajamentele Forțelor Armate Române;
– are permanent în atenție dezvoltarea relațiilor militare dintre România și țara de acreditare, în contextul general al relațiilor bilaterale de apărare, pe bază de reciprocitate. Acestea se desfășoară pe baza planului de relații internaționale elaborat de Departamentul pentru Politica de Apărare și Planificare din cadrul Ministerului Apărării;
urmărește, sesizează, stimulează și raportează toate inițiativele și sugestiile autorităților locale privind schimbul de vizite și de alte activități în planul relațiilor militare și politico-militare bilaterale, prezentând propuneri concrete pentru dezvoltarea relațiilor militare dintre cele două state;
organizează personal, împreună cu instituțiile abilitate, vizitele ministrului apărării, ale șefului Statului Major General, ale șefilor categoriilor de forțe armate și ale altor delegații române în țara de acreditare;
sprijină și participă la organizarea și desfășurarea în țara de acreditare a vizitelor președintelui și prim-ministrului României;
– respectă în mod riguros mandatul încredințat și evită comentarii, aprecieri sau acțiuni care ar fi de natură să ducă la generarea unor situații de criză în relațiile dintre statul sau armata română și instituțiile similare din statul de acreditare, respectând legislația internă a acestuia, statutul corpului diplomatic și al atașaților militari. Nu va face niciodată abuz de imunitatea sa diplomatică dar va uza de aceasta în toate situațiile în care apare o asemenea necesitate;
– întreține relații constructive cu corpul atașaților acreditați în țara respectivă.
b) Promovarea intereselor industriei românești de apărare:
acționează pentru întărirea colaborării dintre cele două țări în domeniul industriei de apărare și al cercetării tehnico-științifice în domeniul militar, urmărind dezvoltarea programelor bilaterale ce asigură soluții pentru realizarea compatibilității tehnicii militare românești cu standardele NATO;
se informează, pe căi legale, asupra nevoilor forțelor armate ale țării de acreditare, asupra programelor de dotare și de achiziții, în vederea găsirii oportune a căilor de colaborare și găsirii unor posibilități contractuale între industria de apărare din România și instituțiile abilitate din statul de acreditare;
răspunde oportun solicitărilor Departamentului pentru Armamente al Ministerului Apărării și ale Ministerului Industriilor privind promovarea și derularea activităților de colaborare și comerț în domeniul militar sau sprijină vizitele ce se efectuează în țara respectivă pe această linie;
informează oportun despre organizarea unor saloane, expoziții și alte activități specifice de promovare și prezentare a produselor industriilor de apărare în țara de acreditare, propune și organizează participarea autorităților militare române la aceste manifestări.
c) Obținerea, exploatarea, analiza și transmiterea de informații:
– obține informații, pe căi legale, din surse cât mai diversificate (mass-media, discuții purtate cu diverși reprezentanți ai unor instituții guvernamentale, participarea la conferințe, sesiuni științifice, adunări ale organelor legislative ale statului în care se dezbat probleme de interes, corpul atașaților militari etc.) în special despre aspecte politico-militare sau militare, stări conflictuale sau de tensiune care, într-o formă sau alta, ar putea afecta interesele, stabilitatea, integritatea și securitatea națională a României;
– obține informații, folosind căile legale, care să permită forțelor militare ale României să desfășoare acțiuni pe teritorii străine în cadrul unor operații aliate și/sau în cadrul unor coaliții;
– obține informații cu privire la amenințările asimetrice, mai ales cele aparținând terorismului internațional;
– analizează informațiile culese, reține opiniile, interpretările și concluziile privind evoluțiile probabile ale evenimentelor și își prezintă propriul punct de vedere cu privire la acestea raportând oportun Ministerului Apărării.
Obținerea de informații este procesul de căutare a informațiilor și constă în utilizarea de surse, mijloace, procedee și metode legale, prin care se monitorizează sau se observă zonele de interes, se colectează sau se rețin date sau informații și produse necesare îndeplinirii atribuțiilor specifice. Rezultatul căutării îl reprezintă obținerea datelor și informațiilor, prin a căror procesare se elaborează produsele informative pentru securitatea națională.
Procesarea produselor informative este un proces de analiză și sinteză desfășurat de către structurile specializate, pe baza coroborării, integrării, analizării și evaluării datelor cu semnificație operativă. Integrarea constă în reunirea datelor disparate, obținute succesiv în procesul culegerii sau colectării, după criterii și reguli prestabilite, în armonizarea și însumarea elementelor componente ale acestora, în estimarea veridicității și a utilității lor, precum și încorporarea acestora într-un produs informativ. Analiza este metoda de cercetare prin care se studiază evenimentele și fenomenele exprimate de informații, prin procedee de descompunere a acestora în elemente componente, în scopul evidențierii caracteristicilor fenomenelor sau problemelor cercetate și stabilirii relației între întreg și părțile componente sau în reunirea acelorași elemente, în funcție de legăturile descoperite și cercetate. Aceasta presupune tratarea informațiilor prin folosirea metodelor logice, analogice, sistemice de analiză și ale comunicării, în scopul stabilirii de certitudini, a factorilor de incertitudine sau a falsului ori al identificării și caracterizării disfuncțiilor, vulnerabilităților și factorilor de risc care se pot constitui în amenințări. Evaluarea este etapa procesării informației în care i se stabilește utilitatea, oportunitatea și valoarea de destinație, fiind deci momentul în care se stabilește decidentul/beneficiarul căruia să i se adreseze respectivul produs informativ.
La nivelul structurii care coordonează activitatea atașatului apărării activitatea informativă se rezumă la primele două etape ale ciclului informațional: planificarea și direcționarea, respectiv culegerea informațiilor în conformitate cu cadrul legal al țării de acreditare. Aceasta se completează cu etapa a patra a ciclului informațional: planificarea și direcționarea, culegerea informațiilor, procesarea respectiv analiza informațiilor și feed-back-ul transmis culegătorului de informații (atașatului apărării).
Pentru activitatea specifică a atașaților apărării la posturi, structura care le coordonează activitatea are în vedere ca, pe baza unei temeinice pregătiri, să imprime o flexibilitate mai mare activității informative desfășurate cu respectarea limitelor legale, pe baza îndrumării și coordonării întregii activități.
d) Consilierea ambasadorului în probleme legate de apărare și de securitate:
– îl informează permanent pe ambasador cu privire la evoluția relațiilor politico-militare și militare bilaterale ca și a vizitelor personalităților politico-militare și militare în țara de acreditare și îi solicită participarea la întâlnirile politico-militare la nivel înalt;
– răspunde la solicitările de informații din partea ambasadorului referitor la problemele de apărare a României și a țării de acreditare (strategie, doctrină, structură, personal, înzestrare, participare cu forțe la misiuni internaționale etc);
se consultă cu șeful misiunii în toate situațiile în care se face referire la cadrul general al politicii și relațiilor de colaborare cu țara acreditare, în caz de criză sau în situații deosebite;
se încadrează în ordinea interioară stabilită de șeful misiunii participă la activitățile ce se desfășoară în cadrul misiunii conform instrucțiunilor pe această linie elaborate de către Ministerului Afacerilor Externe, fără a se implica în activități care țin de competența altor compartimente din cadrul misiunii diplomatice.
În concluzie, atașatura militară își aduce o contribuție importantă la promovarea politicii militare române și la culegerea de informații din surse deschise necesare decidentului. Cele două obiective sunt complementare, iar accentul în îndeplinirea acestora este funcție de interesele și relațiile bilaterale ale României cu fiecare țară de acreditare în parte.
3.2. Îndatoriri și aptitudini necesare îndeplinirii misiunii
Simpla enumerare a sarcinilor de bază pe care le are de îndeplinit un atașat al apărării este suficientă pentru a creiona profilul profesional, socio-cultural și moral al unui ofițer care poate fi în măsură să exercite o funcție de o astfel de complexitate. Se acceptă pe plan internațional ideea că atașatul apărării nu poate fi un diplomat de carieră, ci unul temporar. Cu toate acestea, eficacitatea diplomatului militar este extrem de ridicată. „Regulile de aur” pentru conduita la post a diplomatului militar includ obligatoriu: loialitate deplină față de patrie; competență profesională; modestie și naturalețe; deschidere și discreție.
Toate acestea explică faptul că personalul desemnat să activeze în corpul atașaților apărării face parte din elita Armatei României. Se explică, totodată, măsura adoptată pentru extinderea ariei de selecție a ofițerilor care urmează să fie pregătiți și numiți în funcții de diplomați militari, și care include practic toate structurile organismului militar român.
Așadar, pentru a face față provocărilor complexe generate de mediul de securitate actual, atașatul apărării trebuie să beneficieze de o serie de aptitudini care sunt, în același îndatoriri:
un comportament ireproșabil;
să evite criticile, dizgrația, ridicolul și scandalul (mai ales în mass media);
să aibă excelente abilități în crearea și menținerea contactelor și legăturilor;
să evite orice probleme cu autoritățile judiciare din țara gazdă;
să refuze titlurile, decorațiile, cadourile sau premiile pe care un guvern străin ar vrea să i le ofere, fără acordul reglementărilor protocolare ale statului acreditant; astfel integritatea Atașatului Apărării ar putea fi subiect de controverse;
să dea dovadă de discreție în orice situație;
să fie prudent și reținut în treburile personale și profesionale;
să răspundă prompt la solicitările de informații și de consiliere ale Șefului de Misiune;
să respecte legile și obiceiurile țării gazdă;
să se abțină de la orice intervenție în problemele de bază ale sistemului politic al țării gazdă.
În plus, ca manager de informații pentru țara sa, Atașatul Apărării are și anumite obligații morale:
să nu se angajeze în acțiuni de spionaj;
să nu organizeze și să nu conducă o agenție de servicii secrete în țara gazdă;
atașatul apărării nu trebuie să fie nici spion, nici nu trebuie să obțină informații pe căi ilicite sau să facă investigații sub acoperire; instrucțiunile generale date de guvernele proprii sunt clare în acest sens:ele interzic folosirea oricăror mijloace de spionaj. Această interdicție conduce la obligativitatea de a se asigura că Atașații Apărării și membrii comunităților diplomatice respectă legile țării gazdă și că acționează corespunzător atunci când aceste legi sunt încălcate. În plus, această interdicție decurge și din legile ospitalității: crearea de avantaje față de țara gazdă prin obținerea de informații confidențiale fără permisiune, ar constitui un abuz total față de ospitalitatea țării gazdă.
STUDIU DE CAZ
ETAPELE CONSTITUENTE ATAȘATULUI MILITAR ÎN PRELUAREA POSTULUI ȘI SPECIFICITATEA COMPORTAMENTULUI ACESTUIA ÎN ÎNDEPLINIREA MISIUNII
4.1. Analiza atașatului militar în vederea preluării funcției
Când se creează un post de atașat, se procedează la recrutare fie prin concurs, fie prin numire a candidaților pe domenii specifice. Rangul militar al candidaților variază de la țară la țară, de la locotenent colonel la general maior. De regulă, candidații admiși cunosc limba și cultura țării unde sunt trimiși, dar aceasta nu este o condiție obligatorie pentru ocuparea postului. Accentul se pune pe competența socială, competența profesională și deschiderea față de nou.
Atașații militari români acreditați în străinătate sunt selecționați după criterii propuse de Direcția Informații Militare și aprobate de ministrul apărării naționale. Procesul de selecționare presupune un examen foarte dificil. Toate probele se dau pe calculator. Ele sunt limitate în timp, pentru ca să se testeze și abilitățile de utilizare a calculatorului, iar în final i se cere candidatului și o prezentare în Power Point. Testele sunt gen grila.
După ce s-a selectat un număr restrâns de candidați începe faza finală de selecție. În Elveția atașații sunt numiți de o comisie de selecție formată din reprezentanți a opt departamente guvernamentale diferite. Printre aceștia se numără un reprezentant al Ministerului de Externe, a cărui opinie are o pondere însemnată în decizia finală. În alte țări, cum ar fi Austria, Franța sau Marea Britanie, Ministerul de Externe are o influență minimă, decizia fiind luată de Ministerul Apărării. Numirea poate de asemenea depinde de aprobarea Statului Major General/Interarme, agenției de informații militare și/sau a ambasadorului din țara unde urmează a fi trimis atașatul militar.
Atașatul militar se prezintă la concurs, susține examenul, după care urmează un curs de diplomație militară. Apoi, este pregătit pentru plecarea la post. Întotdeauna se trimite la post o echipa soț-soție. Soția trebuie să cunoască, la un nivel corespunzător, o limbă de circulație internațională, să aibă carnet de conducere. Sunt câteva elemente care o privesc pe ea. Nici unul dintre ei nu are misiune de culegere de informații, ci de reprezentare a Armatei României în străinătate. Dar nu este o condiție ca ofițerul care se prezintă la concurs să fie căsătorit.
Munca atașaților militari, este grea, stresantă, și de aceea ei sunt foarte bine pregătiți iar, din punct de vedere al caracterului, trebuie să fie deosebiți.
Un atașat militar trebuie să aibă calitatea de a spune întotdeauna ceva despre țara și armata lui, să o facă într-o manieră în care să poată obține rezultatul pe care-l urmărește, și anume acela ca persoanele din statul în care este acreditat să înțeleagă eforturile, reforma, parcursul armatei și al țării, intențiile, dorințele și, în general, să cunoască oamenii din țara care provine. Este important să simtă acel caracter, acea componentă frumoasa a sufletului. Un caracter deloc surprinzător, dar plăcut.
Pe plan local, atașatul militar este subordonat ambasadorului țării sale și ocupă poziția a doua, a treia sau a patra în ierarhia ambasadei. În țări precum Austria, ambasadorul poate da însărcinări directe atașatului. De obicei însă, atașații militari primesc ordine de la Ministerul Apărării. Atașatul raportează în mod regulat oficiului atașatului militar și agenției de informații militare din țara de origine. Atașatul poate fi rechemat în orice moment dacă se apreciază că nu corespunde cerințelor postului.
Pregătirea atașatului militar are în general trei componente:
– cursuri de limbă, desfășurate pe o perioadă de la câteva luni la un an. Nivelul necesar de competență lingvistică depinde de țara de desfășurare, deoarece întreținerea relațiilor cu instituția militară din țara gazdă poate necesita un nivel minim de cunoaștere a limbii oficiale (combinat cu engleza la nivel avansat), dar și o fluență la nivelul limbii materne;
– pregătire specifică postului în domenii precum politica de apărare și securitate, informațiile, protocolul, structura forțelor armate, controlul armamentelor, controlul exporturilor de arme și folosirea computerului la nivel avansat;
– pregătire în domeniul cultural vizând adaptarea atașatului militar la condițiile din țara gazdă; în unele țări – Franța, Elveția – în acest program de pregătire sunt incluși membrii familiei.
Atașatul militar are posibilitatea de a-și perfecționa cunoștințele de limbă și după instalarea la post. Alte oportunități apar fie la întâlnirile periodice cu personalul militar din țara gazdă, fie prin participarea la conferințele anuale cu atașații.
Programele de pregătire ale atașaților militari erau organizate în mod tradițional într-un cadru strict național. Cu toate acestea, în ultimii ani au apărut programe multilaterale de pregătire. Unul dintre acestea este Modulul de pregătire pentru atașații militari, organizat anual de Centrul de la Geneva pentru politica de securitate. La acest curs, care are o durată de patru zile, participă atașați militari din peste douăzeci de țări.
În situații de criză sau de urgență, atașații militari pot fi direct angajați în misiuni de conducere operațională, cum ar fi evacuarea necombatanților. În timpul campaniei militare israeliene din vara lui 2006, atașatul militar francez în Liban a fost interfața dintre Ambasada franceză, autoritățile din alte țări occidentale, armata libaneză și personalul militar francez; el a avut misiunea de a pune în aplicare planurile de securitate și evacuare destinate populației civile. În eforturile de a localiza indivizi izolați și a-i aduce la locurile de adunare securizate, atașatul a exercitat comanda direct asupra trupelor franceze și a altor trupe. Pe lângă aceasta, a fost însărcinat să creeze puncte de aprovizionare logistică pentru Forța interimară a ONU în Liban (UNIFIL) și ambasada franceză din Beirut, împreună cu personalul libanez.
De obicei mandatul atașatului militar are o durată de trei ani. Ca și în cazul diplomaților civili această perioadă este considerată optimă pentru a cunoaște situația pe teren, a putea reintroduce cele învățate în sistem și a evita „naturalizarea” atașatului. Într-adevăr, perioada poate fi prelungită sau mandatul reînnoit, dar acestea sunt excepții de la regulă. Acest post nu este văzut ca o variantă de carieră, ci mai degrabă ca o oportunitate de excepție în decursul carierei militare.
4.1.1. Revitalizarea sistemului de atașat militar
În această privință există două moduri de abordare. Mai întâi, există țările al căror sistem de atașat militar a rămas în mare parte neschimbat după sfârșitul Războiului Rece. În această categorie intră țări care continuă să folosească acest sistem în mod preponderent pentru culegerea de informații.
În al doilea rând, există țări care s-au concentrat pe revizuirea și restructurarea sistemelor de atașat militar. În această categorie intră majoritatea țărilor membre NATO și UE. Unele țări, precum Austria, au recurs la o abordare graduală, bazată pe un proces de revizuire continuă; altele, precum Elveția, au încercat să schimbe sistemul de atașat militar dintr-o dată.
Principalele schimbări care pot fi identificate în eforturile de reformă ale celui de-al doilea grup sunt:
– de la atașații bilaterali la consilierii militari multilaterali: unele țări au redus posturile bilaterale și au mărit numărul posturilor multilaterale în cadrul misiunilor militare regionale ale UE, ONU sau NATO sau la cartierele generale ale acestor organizații, având în vedere că o mare parte din relațiile de cooperare și schimburile de informații se desfășoară în aceste contexte. Acești ofițeri multilaterali au multe îndatoriri comune cu atașați militari bilaterali, dar sunt ofițeri generali aparținând unei diviziuni separate din cadrul Ministerului Apărării;
– de la lumea dezvoltată la lumea în curs de dezvoltare: unele țări au trecut de la desfășurările tradiționale în țările învecinate la desfășurări în țări care au dobândit o nouă importanță strategică. De exemplu, legăturile strânse care există între militarii din țările membre UE și NATO au redus substanțial nevoia de atașați bilaterali. Astfel, țările europene occidentale creează noi posturi de atașați în Orientul Mijlociu, Africa și Asia, eliminând în același timp posturile din țările învecinate;
– de la acreditarea bilaterală la acreditarea multiplă: unele țări au trecut de la un sistem de atașați militari staționați separat în două sau trei țări diferite la sistemul în care un singur atașat militar întreține relațiile bilaterale cu două sau trei țări. Atașatul își are baza într-o țară din regiune și călătorește frecvent în cealaltă țară sau țări în care a fost acreditat. Există și situația în care doi atașați sunt trimiși într-o singură țară pentru a întreține relații bilaterale cu șase sau șapte țări din regiune. Deși aceste abordări pot rentabiliza resurse reduse și oferi în același timp o viziune regională globală, ele pot totodată limita capacitatea de cunoaștere a unei țări și numărul contactelor;
– de la desfășurarea în țara gazdă la desfășurarea cu bază în țara de origine: câteva țări au înlocuit atașații rezidenți cu atașați itineranți, care întrețin relații bilaterale cu mai multe țări odată. Diferența constă în faptul că atașații rezidenți sunt desfășurați în regiune, în timp ce atașații itineranți operează din propria lor țară. Acest sistem are însă numeroase dezavantaje, între care lipsa unei viziuni regionale și o oarecare lipsă de profunzime a contactelor, precum și eventuale constrângeri privind disponibilitatea atașaților militari, cărora li se cere să îndeplinească diverse însărcinări și în țara de origine;
– de la permanent la temporar: unele țări au trecut de la staționarea permanentă a atașaților militari în țările gazdă la desfășurarea lor temporară, în funcție de necesități, de exemplu atunci când apare o situație de urgență. Această abordare restrânge în același timp cunoașterea contextului și oficialităților locale și poate afecta serios eficiența atașaților militari;
– de la „atașații militari” la „atașații de securitate”: în unele țări parlamentele au cerut ca numele atașatului militar să fie schimbat în „atașat de securitate”. Această schimbare poate reflecta mai corect complexitatea politicii de securitate a statului trimițător, dar unei singure persoane îi este imposibil să se ocupe de toată gama problemelor din sectorul securității. Pe lângă aceasta, din moment ce eficiența atașatului militar depinde direct de capacitatea de a stabili relații bilaterale în domeniul militar cu țara gazdă, un „atașat de securitate”, mai puțin specializat s-ar putea găsi în imposibilitatea de a menține relații de calitate cu membrii instituției de apărare.
Până acum, sistemul atașatului militar a fost conceput și pus în practică de fiecare țară în parte.
Reunirea atașaților din diferite țări și a persoanelor oficiale care îi conduc ar putea avea rezultate benefice și, în particular, ar putea constitui un forum în care să se procedeze la schimburi de experiență și să se exploreze noi modalități de a adapta rolul atașatului militar la prioritățile de securitate actuale.
4.2. Atașatul militar, protocolul diplomatic și eticheta
Cuvântul „protocol” provine din contopirea a două cuvinte de origine greacă: „protos” ceea ce înseamnă „primul” și „kollao”-„a lipi”. Semnificația inițială se referea la prima foaie lipită pe un document referitoare la datele privind originea acelui document. Ulterior, prin evoluții succesive, s-a ajuns la sensul din zilele noastre prin care acest cuvânt semnifică, în sensul folosit în acest capitol, ca totalitatea normelor utilizate în activitățile oficiale, în special în cadrul ceremoniilor sau al activităților formale cu participare internațională.
Protocolul diplomatic reprezintă o formă de manifestare a relațiilor existente între două state. Modul în care este aplicat este considerat un indicator al gradului de civilizație al unui popor. Cunoașterea elementelor de bază ale protocolului diplomatic este esențială nu numai pentru diplomați, în general, dar și pentru membrii oricărei delegații oficiale care participă la activități internaționale. Comportarea în afara regulilor de bază ale protocolului nu constituie niciodată afișarea simplității sau sincerității în relațiile chiar informale pe plan internațional. O relație, chiar dacă este informală ea trebuie să se înscrie în regulile elementare de conduită.
În timp ce protocolul se referă la relațiile dintre state manifestate prin relațiile dintre reprezentanții acestora și ține cont de ordini de precădere și ierarhii, eticheta se referă la formalismul relațiilor dintre indivizi, indiferent dacă aceștia sunt într-un raport ierarhic sau nu. Cei doi termeni au tendința de a se confunda. Dacă protocolul are, uneori nuanțe imperative, nerespectarea sa putând duce la afectarea relațiilor dintre state, nerespectarea regulilor de etichetă are mai degrabă efecte legate de nivelul de civilizație și educație.
Cu excepția câtorva elemente specifice, majoritatea aparținând unor cutume diplomatice, regulile de protocol diplomatic derivă din regulile elementare de bun simț și comportare civilizată. Nerespectarea lor nu va fi interpretată ca familiarism ci poate să constituie chiar o ofensă adusă statului respectiv.
Regulile de protocol diplomatic nu se referă numai la diplomații militari, dar și la alți militari și civili participanți la activități internaționale militare sau nonmilitare.
4.2.1. Ordinea de precădere
La baza activităților protocolare diplomatice stă ordinea de precădere. Aceasta se stabilește atât prin reglementări ale unor instituții cât și prin cutume diplomatice.
Ordinea de precădere într-o ambasadă este reglementată sau nu prin regulamente ale instituțiilor. În orice caz, ordinea de precădere unanim acceptată este:
a) șeful misiunii diplomatice;
b) adjunctul șefului de misiune;
c) atașatul apărării, militar, aero și naval;
d) miniștrii consilieri politici, economici, culturali etc.;
e) consilierii politici, economici, culturali etc.;
f) secretarii diplomatici (gradul III, II, I). În această categorie intră și adjuncții atașatului apărării, militar, aero și naval;
g) atașații diplomatici.
În cadrul corpului diplomatic dintr-un anumit stat ordinea de precădere ține cont de rangul diplomatic, vechimea în poziția diplomatică în care a fost acreditat sau notificat și în ultimă instanță vârsta. Având in vedere aceste aspecte, ordinea de precădere în cadrul corpului diplomaților este următoarea:
– ambasadorii și nunții;
– trimișii extraordinari și miniștrii plenipotențiari, internunții;
– însărcinații cu afaceri;
– însărcinații cu afaceri „ad interim”;
– atașații apărării, militari, aero și navali;
– consilierii;
– secretarii I ;
– secretarii II;
– secretarii III;
– atașații.
În conformitate cu Convenția de la Viena din 1961, art. 16 ordinea de precădere dintre șefii de misiune este dată de data și ora la care aceștia și-au prezentat scrisorile de acreditare. Șeful de misiune cu cea mai mare vechime într-un anumit stat este decanul Corpului Diplomatic din acel stat. Decanul Corpului Diplomatic asigură existența unor relații cordiale între reprezentanții statelor în țara de acreditare.
La diferitele activități care se desfășoară cu participarea corpului diplomatic, acesta nu se scindează ci participă în bloc. De asemenea, în cazul în care statele trebuie menționate sau membrii acestora trebuie poziționați, întotdeauna aceasta se va face în ordine alfabetică.
În cadrul aceluiași stat ordinea de precădere este cea reglementată de statul respectiv. Când o delegație se deplasează într-un anumit stat, ordinea în care se comunică numele membrilor delegației este ordinea de precădere. Ea este preluată ca atare și orice activități care se desfășoară pe timpul vizitei respective vor ține cont de această ordine.
4.2.2. Acreditarea și încheierea misiunii atașatului militar
Ceremonia depunerii scrisorilor de acreditare de către ambasadori se face conform unui protocol care diferă de la țară la țară. Scrisorile de acreditare se depun președintelui statului de acreditare.
Acreditarea atașaților apărării, militari, aero și navali este mai puțin protocolară, aceasta fiind făcută în funcție de reglementările fiecărui stat în parte. În general, aceasta constă într-o vizită și o discuție pe care atașatul apărării o are la personalitatea militară sau civilă care are în subordine secțiile de legături militare externe, în unele state, cu această ocazie, noii atașați au scurte discuții cu ministrul apărării, șefii Statului Major General, șefii categoriilor de forțe armate, șefii direcțiilor de informații etc. În cursul acestor discuții atașatul apărării transmite dorința statului său de extindere a relațiilor militare dintre cele două state, mesaje ale omologilor din statul pe care-l reprezintă celor cu care discută etc.
Uneori, atașatul apărării primește o diplomă sau un alt document festiv prin care se recunoaște poziția sa în statul de acreditare.
Cu circa trei luni înainte de încheierea misiunii sale, odată cu solicitarea agrementului pentru noul atașat, atașatul apărării, militar, aero și naval comunică autorităților din țara de acreditare data la care își va încheia misiunea, care va fi poziția sa la întoarcerea în țară și CV-ul celui care-1 va înlocui.
În ultimele 30 de zile, diplomatul militar își începe vizitele de rămas bun pe baza unui program pe care-1 propune la secțiile de legături militare externe și care va fi aprobat de către acestea. Cu această ocazie va mulțumi pentru sprijinul primit pe parcursul executării misiunii. În cazul în care vizitele de rămas bun au loc în ultima săptămână a prezenței la post, vizitele de rămas bun se pot desfășura în prezența noului atașat al apărării, militar, aero și naval.
Se obișnuiește ca la încheierea misiunii la post, atașatul apărări, militar, aero și naval să organizeze o recepție sau un cocktail la care invită reprezentanți ai statului de acreditare și membri ai corpului diplomatic militar. La această activitate este prezentat și noul atașat al apărării, militar, aero și naval.
4.2.3. Modul de comportare a atașatului militar la diferite ceremonii
Ceremoniile care se desfășoară cu diferite ocazii, cu participarea diplomaților militari sau a delegațiilor militare, au o organizare și o desfășurare diferită de la stat la stat. Modul de desfășurare al ceremoniei se comunică din timp personalităților care participă la aceasta. Se obișnuiește ca în cadrul ceremoniilor la care participă mari personalități ale diferitelor state, pe timpul ceremoniei alături de cea mai înaltă personalitate să fie prezent un reprezentant al țării gazdă care, chiar pe timpul desfășurării ceremoniei ghidează discret personalitatea respectivă asupra elementelor care urmează a fi executate.
Ceremonialul ce se desfășoară pe timpul deschiderii/ închiderii unor activități militare se comunică din timp delegației sau delegațiilor militare care vor participa la acesta.
Ca elemente de bază se pot consemna:
– pe timpul intonării imnurilor tuturor statelor participante se stă în poziție de drepți și militarii salută;
– pe timpul ridicării sau aducerii drapelelor statelor participante militarii salută la sosirea sau ridicarea drapelului fiecărui stat;
– defilarea trupelor se urmărește numai în picioare și se salută la trecerea drapelului fiecărui stat;
– la finalul cuvântărilor se aplaudă, dar nu este nevoie ca audiența să se ridice în picioare. Durata aplauzelor trebuie să fie decentă și ea trebuie să țină la fel de mult pentru fiecare personalitate sau reprezentant care a lua cuvântul. Înaintea, la sfârșitul sau pe durata unei cuvântări nu se pot striga cuvinte sau semnale de încurajare sau aprobare. Acestea nu au nimic comun cu comportarea diplomatică, chiar dacă uneori ele sunt interpretate ca fiind camaraderești.
În majoritatea statelor, trecerea în revistă a gărzii de onoare se desfășoară la fel. La sosirea personalității se intonează imnul celor două țări. Personalitatea căreia i se prezintă ceremonia, dacă este civil, trece solemn prin fața gărzii, se oprește la mijloc și rostește cuvintele indicate de protocolul țării gazdă. În dreptul drapelului, se oprește și înclină ușor capul după care se îndreaptă spre locul de unde va urmări parada gărzii de onoare.
În cazul în care personalitatea căreia i se prezintă ceremonia este militar acesta va trece prin fața gărzii de onoare salutând. Există state în care nu se salută pe parcursul trecerii în revistă a gărzii de onoare, ci se salută doar în dreptul drapelului și în momentul în care rostește salutul către militari. Pe timpul defilării gărzii de onoare, personalitatea militară salută permanent. În cazul în care garda de onoare este foarte numeroasă, sau dacă protocolul statului respectiv permite este posibil să se salute numai trecerea drapelului.
În cazul în care personalitatea principală este însoțită de soție/soț, aceasta/acesta nu va participa la ceremonie, dar va asista la întreaga ei desfășurare de pe poziția care va fi indicată de organizatori.
Depunerea de coroane se desfășoară într-un cadru sobru, solemn. Odată ce delegația ajunge la locul depunerii de coroane, atmosfera relaxată și destinsă care a fost prezentă încetează și se creează un cadru solemn pentru momentul depunerii de coroane. Înainte de desfășurarea ceremoniei, un reprezentant al țării gazdă face o scurtă prezentare asupra modului în care se va desfășura întreaga solemnitate.
De obicei, coroana este ținută și așezată de către militari ai țării gazdă. Există state în care depunerea de coroane se face și cu coroana ținută și depusă de membri ai delegației. Personalitatea care depune coroana se oprește la 2-3 pași de locul în care este așezată coroana. După ce, cei doi militari ai țării gazdă au depus coroana, personalitatea militară sau civilă se apropie și cu un gest grijuliu așează lenta într-o poziție mai potrivită, după care se retrage la locul unde s-a oprit inițial. Se păstrează un moment de reculegere. Pe toată perioada desfășurării activității, în cazul în care este o personalitate civilă aceasta va avea capul descoperit iar personalitățile militare vor acorda salutul militar pe întreaga perioadă a desfășurării momentului de reculegere. Uneori personalitatea este însoțită și de 1-2 membri ai delegației. Acestea sunt permanent alături de personalitatea care depune coroana și efectuează aceleași mișcări, mai puțin aranjarea lentei. Pe perioada momentului de reculegere, întreaga delegație, chiar dacă se află deoparte, se descoperă, respectiv, salută.
După terminarea momentului de reculegere, personalitatea și delegația care o însoțește se întorc și se deplasează conform indicațiilor serviciului de protocol care organizează activitatea.
4.2.4. Modul de dispunerea a drapelelor
Drapelul simbolizează o țară, o națiune, un popor, o organizație internațională sau o comunitate. Toate persoanele, indiferent de rang sunt deosebit de sensibile când este vorba de drapelul național și se simt onorate ca pe timpul oricărei ceremonii sau a altui gen de manifestare să-și vadă drapelul național dispus la un loc de cinste. Instalarea eronată a drapelelor este tratată în cel mai bun caz ca ignoranță. De obicei aceasta este tratată ca ofensă sau chiar ca ostilitate.
Dispunerea drapelelor variază în funcție de natura ceremoniei, a circumstanțelor în care aceasta are loc, în funcție de numărul și natura drapelelor dispuse împreună.
Când se dispune un singur drapel, în cazul în care acesta se dispune pe o clădire el va fi situat pe mijlocul clădirii. În cazul în care se dispune pe un teren, acesta se va dispune pe mijloc sau în stânga celui care privește. În cazul în care se dispune lângă o tribună, se va dispune în dreapta celui care privește. În cazul în care se dispune pe o tribună se dispune în stânga celui care privește. În cazul în care la tribună există un vorbitor, drapelul va fi, pe tribună, în dreapta sa, adică în stânga în sensul de privire al auditorului. La fel, la birou, drapelul se dispune în dreapta celui care stă la birou.
În cazul în care se dispun mai multe drapele este esențial ca acestea să aibă aceeași dimensiune, catargele să aibă aceeași înălțime, iar în vârf aceeași terminație. Pe un catarg va exista un singur drapel. Două drapele puse unul sub altul reprezintă pentru cel de jos un semn de inferioritate, supunere, înfrângere. Doar în mediul maritim există posibilitatea de a arbora mai multe drapele sau fanioane triunghiulare pe același catarg.
În cazul poziționării a două drapele, locul de onoare este în stânga privitorului. În cazul în care este vorba de trei drapele, locul de onoare este la mijloc, cel de-al doilea ca importanță în stânga privitorului și ultimul la dreapta privitorului. În cazul în care se poziționează drapelele cu lănciile încrucișate, lancea drapelului cu rangul mai înalt trece pe deasupra celeilalte lăncii.
În cazul poziționării a patru sau mai multe drapele în număr par, locul de onoare va fi cel al drapelului din stânga privitorului. În cazul unui număr impar de drapele, locul de onoare va fi cel al drapelului din mijloc.
La amplasarea drapelelor pe un vehicul, locul de onoare este în față, în dreapta șoferului, iar locul celui de-al doilea drapel în ordinea importanței este în dreptul șoferului. Dacă doi șefi de stat sunt în aceeași mașini, drapelul gazdei se află în dreapta.
Pe teritoriul pe care-1 reprezintă, drapelul național ocupă întotdeauna locul de onoare pe care nu-1 cedează sub nici o circumstanță. Orice alt drapel, chiar dacă aparține țării oaspete, va fi poziționat pe poziția a doua ca precădere. Nu se arborează niciodată drapelul unei alte țări decât împreună cu drapelul național. Excepțiile sunt rezervate doar ambasadelor, consulatelor și altor reprezentanțe diplomatice, unde funcționează principiul extrateritorialității.
În cazul în care este vorba de mai multe state, după drapelul țării gazdă, drapelele se poziționează în ordinea alfabetică a numelor statelor în limba țării gazdă.
În cazul organizațiilor internaționale, atunci când este vorba despre drapelul ONU, NATO sau UE aceste drapele se situează în stânga sau în dreapta drapelului național fără a se considera că acesta are prioritate asupra sa.
În cazul în care participă mai multe state, alături de drapelul organizației internaționale se poziționează toate celelalte drapele, inclusiv al țării gazdă în ordine alfabetică.
În cazul în care țara gazdă dorește totuși să scoată în evidență poziția drapelului său, în afară de poziționarea în ordine alfabetică poate să-și poziționeze propriul drapel la stânga sau la dreapta grupului de drapele la o distanță nu mai mică de o cincime din distanța ocupată de toate celelalte drapele la un loc.
Coborârea unui drapel în bernă se face prin poziționarea sa la mijlocul catargului. Durata menținerii drapelului în bernă se stabilește de către țara gazdă. În clipa în care un stat și-a coborât drapelul național în bernă și celelalte drapele arborate pe teritoriul aceluiași stat vor fi coborâte în bernă pe aceeași durată de timp. În cazul în care este vorba despre drapelele aflate într-un teatru de operații al unei coaliții, în cazul în care un membru al coaliției își coboară drapelul național în bernă și celelalte state ale coaliției au obligația protocolară de a-și coborî drapelele naționale în bernă pe aceeași durată de timp.
În apropierea unui sicriu, drapelul național se așează la capul defunctului. În cazul în care drapelul se așează deasupra sicriului, colțul din stânga sus care ar fi trebuit să fie pe catarg se poziționează la umărul din stânga al defunctului.
Drapelele naționale trebuie tratate cu respect, chiar cu evlavie. Acest respect se manifestă și prin modul în care acestea sunt întreținute. Drapelele naționale trebuie să aibă întotdeauna culorile naturale, să nu fie decolorate, rupte sau roase. Fac excepție drapelele glorioase participante la lupte. După ce un drapel a fost schimbat cu un altul mai bine întreținut, cutuma spune că drapelul vechi nu se aruncă la gunoi ci se arde.
4.2.5. Participarea atașatului militar la exerciții, deplasări cu vehicule militare, trageri
De multe ori personalitățile sunt invitate să participe efectiv la exerciții sau părți ale unor exerciții militare. În cazul în care din cauza unei afecțiuni sau a lipsei de antrenament o personalitate nu poate participa la o parte solicitantă a unui exercițiu este bine ca să comunice aceasta gazdelor pentru că este cu mult mai neplăcut ca aceștia să fie puși în fața unui accident decât să facă față unui refuz politicos. Acest refuz nu va fi perceput ca o impolitețe. Este bine însă ca un alt reprezentant al delegației să poată participa.
Pe timpul participării la exerciții, regulile de participare și mai ales de protecție trebuie respectate pe deplin. Chiar dacă un membru al delegației are deprinderi care îl detașează față de ceilalți participanți este bine să uzeze de aceste deprinderi, dar să păstreze un minim decent de modestie în afișarea lor.
Echipamentul folosit pe timpul participării la exerciții trebuie să fie cel recomandat de organizatori. Nu este apreciată nonșalanța exagerată, mai ales în purtarea sau folosirea echipamentului. Pe timpul efectuării tragerilor trebuie respectate exact regulamentele și normele impuse.
Uneori, gazdele care organizează exercițiul fac recomandări speciale (de exemplu: consumul sporit de apă, folosirea echipamentului de protecție pentru furtunile de nisip, soare, etc.). Este o dovadă de disciplină și de conduită regulamentară respectarea acestora. În cazul în care se dorește în mod deosebit o derogare de la reguli este necesar să se ceară acordul organizatorilor.
4.2.6. Ținuta atașatului militar în diferite ipostaze
Ținuta diplomatului și a membrilor unei delegații militare la participarea la diferite activități este deosebit de importantă ea dovedind, de cele mai multe ori, importanța pe care un stat o acordă activității la care participă.
Ținuta fizică face parte din modul individual de comportare, dar ea se poate corecta prin autoeducație. O modalitate eficientă de corectare a ținutei fizice este prin vizionarea unor înregistrări cu propria participare la activități. Cu această ocazie, fiecare diplomat poate să-și vadă singur propriile greșeli legate inclusiv de ținuta fizică. Diplomatul militar trebuie ca și atunci când este în uniformă și atunci când este civil să aibă o ținută dreaptă, înclinările corpului să fie numai în cazul în care este necesar, ținuta de permanență fiind dreaptă.
La intonarea imnurilor naționale, ale țării de reședință, ale propriei sale țări sau a unor alte state participante la activitate, diplomatul militar sau membrii unei delegații militare vor saluta în conformitate cu regulamentele țării sale. În cazul în care salutul statului de acreditare diferă de salutul țării sale, diplomatul militar, întotdeauna și în orice situație, va saluta în conformitate cu regulamentele țării sale. În cazul în care este cu capul descoperit, diplomatul militar, pe toată durata imnului va rămâne în poziție de drepți fără să salute.
Când este îmbrăcat în uniformă, diplomatul militar, în nici o situație nu va ține mâna în buzunar. În cazul în care este îmbrăcat civil acest gest se mai permite la unele evenimente sociale, el dând un aer mai degajat. Chiar și în această situație, în cazul în care discută cu o înaltă personalitate militară sau civilă diplomatul militar nu va ține mâna în buzunar chiar dacă se află la un eveniment social și chiar dacă interlocutorul său o face. Niciodată comportarea celorlalți nu trebuie luată ca fiind regula protocolară de conduită, mai ales dacă aceștia nu aparțin gazdelor.
În timpul mersului ținuta trebuie să fie dreaptă, decent degajată, cu balansarea normală a brațelor, cu pași de lungime potrivită și cât mai naturală. Referitor la salutul militar pe timpul mersului, diplomatul se va alinia regulamentelor și obiceiurilor statului de acreditare, dar va saluta cu salutul statului său.
Așezarea pe scaun sau pe un fotoliu trebuie efectuată decent, fără a da semne de plictiseală sau faptul că a sosit, în sfârșit un moment mult așteptat. Așezatul pe scaun sau fotoliu nu trebuie însoțit de exclamații de satisfacție. Când este așezat pe scaun, poziția trebuie să fie cea firească, fără a ține picioarele cu genunchii exagerat depărtați, răsturnat pe spătarul scaunului sau în fotoliu, cu picioarele băgate mult sub scaun, cu strângerea genunchilor între mâini sau ținerea mâinilor între genunchi. Picioarele pot fi ținute încrucișate, dar numai la nivelul genunchilor, fără a ține laba piciorului peste celălalt genunchi. La poziția picior peste picior nu este permisă bălăngănirea permanentă a labei piciorului.
Ținuta în poziția șezând pe scaun a femeilor este și mai importantă. Acestea, este indicat să țină picioarele ușor încrucișate în partea de jos astfel încât rochia sau fusta să poată acoperi cât mai mult piciorul. Se va urmări să se țină genunchii strânși, chiar dacă aceasta presupune un efort în plus. Poziția picior peste picior nu se exclude, dar aceasta va fi tot cu genunchii apropiați. În cazul în care femeia este îmbrăcată cu pantaloni, poziția de așezare pe scaun nu trebuie să fie bărbătească respectându-se aceleași reguli ca și în cazul în care îmbracă fustă sau rochie.
Când stau în picioare atât bărbatul cât și femeia nu trebuie să stea cu picioarele depărtate, cu o grijă în plus pentru femeie. Nu trebuie balansată greutatea de pe un picior pe celălalt și nu trebuie mișcat nervos genunchiul piciorului care nu este de sprijin.
Îmbrăcămintea diplomatului militar sau a membrilor unei delegații poate fi uniforma militară sau ținuta civilă. În general, la activitățile oficiale, diplomatul militar trebuie să poarte uniforma militară.
Există state care, din motive de securitate, recomandă ca la activitățile de rutină, chiar dacă acestea se desfășoară în clădirea Ministerului Apărării Naționale al statului de acreditare ținuta diplomatului militar să fie ținuta civilă.
Ținuta militară ca și cea civilă trebuie să fie întotdeauna impecabilă, în cazul în care într-o perioadă scurtă de timp diplomatul militar și-a modificat dimensiunile corporale trebuie neapărat să țină cont de aceasta și îmbrăcămintea sa, militară sau civilă să nu scoată în evidență acest lucru, îmbrăcămintea este expresia respectului față de persoana cu care diplomatul militar stă de vorbă, a respectului față de sine și mai ales a respectului față de țara pe care o reprezintă.
Îmbrăcarea uniformei de către diplomatul militar sau de către membrii unei delegații nu este niciodată o greșeală. Este posibil ca în anumite situații să fie recomandată sau solicitată ținuta civilă, dar în cazul în care diplomatul militar a uitat că s-a recomandat ținuta civilă și s-a îmbrăcat în uniforma militară nu trebuie să se simtă rău pentru că poartă uniforma țării sale.
Uniforma militară de ceremonie se poartă numai în situații deosebite sau în cazul în care invitația primită prevede acest lucru. Uniforma militară de ceremonie se poartă, de asemenea, la ceremonia de întâmpinare a președintelui țării și a prim-ministrului, atunci când acesta face o vizită în statul de acreditare. Uniforma civilă este recomandată în mod expres pe invitațiile de participare la anumite activități. Aceasta are o codificare specială: „black tie” impune îmbrăcarea smokingului, „formal” sau „habit fonce” presupune îmbrăcarea unui costum de culoare închisă cu o cravată care nu trebuie să fie de o culoare deschisă sau stridentă, „informal” presupune costum obișnuit și cravată, „smart casual” presupune un costum deschis lejer, sau un sacou fără cravată, „casual” presupune pantalon și o cămașă cu mâneca scurtă sau tricou, iar „very casual” poate să însemne și pantaloni scurți, dockers sau bluejeans. În orice caz, întrucât există diferențe între state referitor la ținuta pentru participarea la diferite activități este bine ca mai ales la începutul misiunii la post, dar și de câte ori apar neclarități, diplomatul militar să solicite direct autorităților detalii referitoare la ținută.
Ținuta soțiilor trebuie să fie adecvată evenimentului la care participă. Un bun indiciu asupra ținutei doamnelor este codificarea prezentată mai sus. Ținuta doamnelor trebuie să nu fie sub nici o formă agresivă, cu decolteuri prea îndrăznețe, cu fusta sau rochia prea scurta sau în culori șocante. Un costum cu un pantalon elegant poate fi purtat în orice ocazii, cu excepția solicitării de „black tie” la care se impune rochie lungă.
Ținuta de zi de zi trebuie să fie pentru diplomatul militar o ținută curată, îngrijită, care să sublinieze poziția în ordinea de precădere din cadrul ambasadei. Purtarea unui costum cu cravată sau un sacou cu cravată zilnic în cadrul misiunii diplomatice este ținută necesară pentru membrii biroului atașatului apărării. Afișarea unui nonconservatorism printr-o ținută prea lejeră nu este specifică diplomatului militar. Purtarea uniformei militare în cadrul misiunii diplomatice nu este niciodată o greșeală sau afișarea unui comportament cazon. Orice diplomat militar aflat într-o țară străină trebuie să fie mândru când îmbracă uniforma militară în sau în afara misiunii diplomatice, întrucât el reprezintă cu demnitate armata țării căreia îi aparține.
Ținuta în afara ambasadei a diplomatului militar și a soției/soțului sau copiilor, chiar și în timpul liber, trebuie să fie întotdeauna curată, îngrijită, decentă pentru că reprezentarea țării și armatei nu se face numai în activitățile oficiale sau în cadrul misiunii diplomatice, ci permanent și în orice împrejurare.
4.2.7. Modul de manifestare al salutului
Salutul este gestul elementar de curtoazie față de o anumită persoană. Modul în care acesta este efectuat arată stima și considerația fața de acea persoană. Regulile de bază în ceea ce privește salutul sunt:
– bărbații salută primii femeile;
– persoanele mai tinere salută primele persoanele mai în vârstă;
– inferiorii în grad salută primii superiorii;
– noii veniți îi salută pe cei deja prezenți.
Răspunsul la salut este obligatoriu. În cazul în care bărbatul este îmbrăcat militar, va saluta în conformitate cu regulamentele țării pe care o reprezintă. În cazul în care este îmbrăcat civil și poartă pălărie, acesta va saluta prin ridicarea de pe cap a pălăriei folosind întotdeauna mâna din partea opusă persoanei pe care o salută. În cazul în care este cu capul descoperit va înclina ușor capul. Salutul va fi întotdeauna însoțit de un zâmbet ușor schițat.
Femeia răspunde la salut cu un surâs ușor și cu o delicată înclinare a capului. Chiar dacă persoanele sunt necunoscute se salută la intrarea în lift, într-un magazin mic, într-un compartiment de tren etc. O persoană nu se salută de câte ori este întâlnită pe parcursul aceleiași perioade de timp dintr-o zi.
Persoana în mișcare va saluta persoana care stă pe loc. La deplasarea în același sens va saluta primul cel care merge mai repede și-l depășește pe celălalt. Bărbatul răspunde la salutul unui necunoscut. Femeia nu răspunde niciodată la salutul unui bărbat pe care nu-l cunoaște.
Uneori, după salut, cele două persoane se pot opri și pot să-și dea mâna. Întotdeauna, superiorul în grad întinde mâna inferiorului, cel în vârstă întinde mâna celui mai tânăr, o femeie întinde mâna unui bărbat. Strângerea de mână între doi bărbați trebuie să fie fermă, fără a fi exagerată. Strângerea mâinii unei femei trebuie să fie delicată dar fermă.
Cel care intră într-o cameră salută toată lumea. Poate sau nu să dea mâna cu fiecare, în același mod se procedează dacă se apropie de masa la care stau cunoscuții. Poate saluta rugând pe cei de la masă să nu se deranjeze și să nu se ridice de la masă. Dacă însă dă mâna cu cineva acesta va fi obligat să se ridice de la masă. Femeile pot întinde mâna chiar dacă nu se scoală de pe scaun.
În cazul în care într-un grup sunt bărbați și femei, mai întâi se strânge mâna femeilor și numai după aceea a bărbaților.
Întotdeauna strângerea mâinii se face cu capul descoperit, fără a avea cealaltă mână în buzunar și în nici un caz cu mănușa pe mână.
Se mai obișnuiește, destul de rar, sărutul mâinii femeilor. În unele state acest gest poate să surprindă. De aceea este bine ca el să fie folosit cu mult discernământ. Sărutul mâinii nu se practică niciodată sub aer liber. Nu se sărută mâna înmănușată sau întinsă peste masă. Nu este obligatoriu ca buzele să atingă mâna. Gestul poate fi doar simulat, buzele oprindu-se la 2-3 cm de mână.
4.2.8. Participarea atașatului militar la recepții, cocktail-uri și dineuri
Participarea diplomaților militari sau a delegațiilor pe care aceștia le însoțesc la recepții sau cocktail-uri se face pe bază de invitație primite, excepția fiind numai în cazul în care organizează chiar ei asemenea activități. Recepțiile sau cocktail-urile se organizează cu diverse ocazii ca: ziua națională, ziua armatei, prezența unor delegații la nivel înalt în țară de acreditare, încheierea misiunii unor diplomați etc.
De obicei la intrarea în sala în care are loc activitatea, se formează o linie de primire a invitaților. În această linie sunt primii diplomați ai misiunii începând cu ambasadorul, în ordinea de precădere. Atașatul apărării, militar, aero și naval îl însoțește întotdeauna pe ambasador în linia de primire, așezat după adjunctul șefului de misiune.
La Ziua Armatei, atașatul apărării, militar, aero și naval poate fi însoțit și de primul său adjunct în cazul în care șeful de misiune nu decide altfel de opțiuni, fiecare diplomat este însoțit de soție. În cazul în care recepția se oferă în cinstea prezenței în țara de acreditare a unei înalte personalități, această personalitate va sta în linie doar până la sosirea omologului său pe care-1 va însoți în sala de recepție. Linia de primire este indicat să nu fie alcătuită din mai mult de 6 persoane. Uneori, atunci când este vorba de un număr mare de invitați și gazda este de rang foarte înalt, alături de gazdă se află un ofițer de protocol care prezintă gazdei pe fiecare dintre invitați.
În cazul evenimentelor deosebit de importante în plicul în care se află invitația se găsește și un bilet „de prezentare” în care sunt înscrise numele și funcția celui invitat. Acest „bilet de prezentare” se înmânează ofițerului de protocol care-1 prezintă pe cel invitat personalității gazdă. În cazul în care nu se procedează în acest fel, iar ofițerul de protocol nu îl cunoaște pe cel invitat îi va solicita să-și spună numele și funcția sau îi va cere o carte de vizită pentru a-1 prezenta.
Pe măsură ce sosesc, invitații trec prin fața liniei de primire, dau mâna cu fiecare persoană din linia de primire și rostesc câteva cuvinte protocolare legate de evenimentul respectiv: „felicitări pentru aceasta minunată zi pentru țara dumneavoastră” sau „prezența domnului… este importantă pentru dezvoltarea relațiilor dintre … și țara dumneavoastră” etc. Gazdele mulțumesc pentru urări și invită oaspeții în sală.
Când se strâng mâinile este bine ca aceasta să se facă fără exclamații de satisfacție, îmbrățișări, bătăi pe umăr sau pe antebraț. Când gazda are relații foarte bune cu unul din oaspeți este posibil ca aceștia să se bată discret pe umăr sau pe antebraț. Acest gest se întâlnește mai des între militari. Este însă total contraindicat ca militarul cu grad inferior să-1 bată pe umăr sau pe antebraț pe militarul cu grad superior. În unele țări se obișnuiește ca domnii să pupe discret pe obraz doamnele cu care se cunosc foarte bine și, de asemenea, doamnele obișnuiesc să se pupe între ele. Acest gest trebuie însă făcut cu mare discernământ, discreție și fără efuziuni de atașament. Este contraindicat ca bărbații să se pupe între ei. Deși în unele țări există și un asemenea obicei, este posibil ca greșeala de a pupa un bărbat să fie mai mare decât acea de a nu-1 pupa.
În cazul în care diplomatul militar este însoțit de soție, la linia de primire va înainta în fața soției și după ce se va prezenta cu grad și funcție va face jumătate de pas înapoi și o va prezenta și pe soția sa. Când invitații trec prin fața liniei de prezentare aceștia nu încep o conversație cu personalitățile din linie, ci se rezumă doar la cuvintele protocolare.
După circa 15-20 de minute, în cazul în care majoritatea personalităților așteptate au sosit, este posibil ca șeful de misiune împreună cu atașatul apărării să părăsească linia de primire pentru a-i întreține pe invitați. În linia de primire rămâne adjunctul șefului de misiune sau unul din consilieri și adjunctul atașatului apărării, acolo unde acesta este la misiune.
Sosirea la o recepție sau un cocktail nu se face, sub nici o formă, înainte de ora care este menționată pe invitație, dar nici cu mai mult de 10-15 minute întârziere. În cazul în care se anticipează dificultăți cu parcarea, este bine ca diplomatul să sosească în zonă mai devreme, dar nu va intra în sală înainte de ora menționată în invitație. De asemenea, este indicat ca diplomatul militar, mai ales în situația în care însoțește o delegație, să facă, cu o zi înaintea evenimentului, o deplasare de recunoaștere în zona în care acesta va avea loc, pentru a afla detalii legate de parcare, trafic etc. Este bine ca recunoașterea să nu se facă cu mai multe zile înaintea evenimentului întrucât este posibil să aibă loc schimbări în trafic până la data respectivă.
Ținuta diplomatului militar la recepții sau cocktail-uri este întotdeauna militară, uniforma de ceremonie, în cazul în care în invitație nu s-a specificat altfel. În cazul în care diplomatul militar însoțește o delegație el va avea ținuta pe care o au și militarii din delegație. În cazul în care diplomatul militar este invitat în uniformă militară și el participă în costum civil, acest gest poate fi interpretat ca un refuz al reprezentării armatei țării respective la recepție, iar participarea diplomatului militar are mai mult caracter informal.
Pentru un diplomat militar participarea la o recepție sau un cocktail trebuie considerat ca o activitate de reprezentare a armatei țării sale și ca o activitate de lucru. Este indicat ca înainte de această activitate știind, în principiu, cu cine se va întâlni, diplomatul militar să-și pregătească din timp aspectele pe care le va aborda cu anumite persoane.
Consumul de băuturi alcoolice trebuie să fie doar simbolic, având în vedere și faptul că, de obicei, la întoarcere diplomatul militar trebuie să-și conducă mașina. Se vor evita mâncărurile cu ceapă, usturoi sau alte produse care pot constitui un element deranjant în discuțiile cu alte persoane.
Pe timpul desfășurării unei asemenea activități, ca și în alte situații, se fac numeroase prezentări. În efectuarea prezentărilor se va ține cont de anumite reguli: un grad inferior va fi prezentat unui grad superior, un subordonat va fi prezentat unui superior, persoana cea mai tânără va fi prezentată persoanei mai în vârstă, femeile vor fi prezentate bărbaților, oaspeții care sosesc vor fi prezentați celor care deja au sosit.
Suveranul unei țări, președintele sau prim-ministrul sunt persoane care nu se prezintă.
Persoana căreia îi este prezentată o anumită persoană este cea care întinde mâna. Excepția o reprezintă femeile care, în orice situație vor fi cele care vor întinde primele mâna.
Dacă circumstanțele nu permit ca o persoană să fie prezentată de o alta, există și formula prin care o persoană se poate prezenta singură. Se poate începe cu o formulă de genul „Bună seara (ziua)! Cred că nu am fost prezentați. Sunt …(gradul, funcția, numele și prenumele și, dacă este cazul, țara pe care o reprezintă)”. Este o impolitețe ca o persoană să se prezinte doar cu numele mic.
Discuțiile nu se vor purta cu voce prea ridicată dar nici prea scăzută având în vedere zgomotul de fond mai mare decât la o discuție obișnuită. Se va evita abordarea unor probleme sensibile ținând cont de faptul că aceasta, este totuși o activitate publică. O persoană, oricât de interesantă ar fi discuția cu aceasta, nu trebuie monopolizată ci este indicată stabilirea unui contact într-una din zilele următoare. Se vor evita gesturile largi în timpul discuțiilor, râsul zgomotos și orice manifestări care ar atrage atenția celor din jur. În cazul în care o personalitate ține o cuvântare, pe timpul acesteia nu se întrerupe conversația.
Este bine ca paharul cu băutură să fie ținut în mâna stângă pentru a evita trecerea acestuia dintr-o mână în alta atunci când se strânge mâna cuiva. Este bine ca paharul să nu fie plin pentru a evita vărsarea sa accidentala pe îmbrăcămintea unuia din invitați. Se vor evita cercurile numai de bărbați lăsând doamnele singure.
În cazul în care unul dintre invitați trebuie să plece mai devreme, el îl va căuta pe cel care i-a trimis invitația, ii va mulțumi pentru invitație și va părăsi recepția explicând un motiv pentru care a trebuit să plece. Participarea la recepții sau cocktail-un nu trebuie să dureze mai mult de 1,5-2 ore. Orice prelungire a prezenței peste două ore poate fi considerată o impolitețe. La plecare, diplomatul militar il caută pe omologul său care a fost gazda petrecerii și alături de mulțumirile pentru invitație îi mai transmite câteva cuvinte protocolare. Nu va uita câteva cuvinte frumoase și pentru soția acestuia.
Participarea la un dineu este expresia cea mai înaltă a politeții, a stimei și a raporturilor existente între persoane.
Sosirea la un dineu trebuie să fie la ora menționată în invitație. În nici un caz mai devreme dar nici cu o întârziere mai mare de 10-15 minute. Un buchet de flori oferit gazdei de sex feminin a devenit obligatoriu în comportamentul diplomatic.
La sosire odată cu cele câteva urări politicoase se oferă buchetul de flori. De obicei acesta se oferă fără ambalaj. Uneori însă ambalajul este destul de sofisticat și scoaterea florilor din ambalaj necesită un timp îndelungat și deseori jenant. Florile se oferă cu mâna stângă, înclinate sau culcate, în timp ce cu mâna dreaptă se strânge discret mâna gazdei. Gazda se va grăbi să pună florile într-un vas în cazul în care nu există altcineva care să facă acest lucru imediat. Aruncarea buchetelor într-un colț, unul peste altul este o gravă impolitețe.
Alegerea felurilor de mâncare de către gazdă are rolul de a asigura sau nu premizele succesului unui dineu. Este recomandat să nu se facă experiențe noi cu ocazia dineurilor. Mâncarea servită trebuie să placă invitaților și nu să reprezinte „ciudățenii” ale bucătăriei naționale. Mâncărurile servite trebuie să nu pună la încercare bunele maniere ale invitaților, dexteritatea acestora în folosirea unor ustensile neobișnuite care ar putea duce la incidente nedorite prin pătarea hainelor celor invitați. De exemplu: dacă se servește homar, acesta va trebui să fie complet curățat fără a fi necesară utilizarea ustensilelor specifice pentru curățirea sa. De la rață se va servi numai pieptul pentru a permite folosirea exclusivă, cu ușurință, a furculiței și cuțitului.
La alegerea felurilor de mâncare se va ține cont de interdicțiile religioase. În general regulile care trebuie urmate sunt cele ale țării de reședință, dar nu este indicat a pune un oaspete în situația ca din motive religioase și fíe obligat să nu mănânce un anumit fel de mâncare. De exemplu credința ebraică cere mâncarea numai „cusher”. În aceste situații pentru acel invitat este recomandabil să ne adresăm unei bucătării specializate în pregătirea acestui gen de mâncare. Musulmanii nu consumă carne de porc și evită consumul băuturilor alcoolice. Hindușii nu consumă carne de vacă. Unii ortodocși, în anumite perioade ale anului nu consumă produse animale și altele.
Alegerea felurilor de mâncare trebuie să țină seama și de dietele medicale ale unor invitați. Nu este o impolitețe ca odată cu invitația transmisă unor persoane să se solicite și date referitoare la restricțiile alimentare. Aceasta se poate face și prin telefon.
Există și o serie de alte erori care trebuie evitate în alegerea meniului. De exemplu: nu pot fi oferite două feluri de mâncare cu sos, sau două feluri de mâncare cu aceeași bază. De exemplu: nu se pot servi la aperitiv preparate pe bază de pește și ca fel principal somon la grătar sau șalău. Mâncarea nu trebuie să fíe în exces. De asemenea, dulciurile, oricât de gustoase ar fi, nu trebuie servite în exces.
Servitul la masă se face întotdeauna prin stânga invitatului în timp ce debarasarea se face prin dreapta sa.
În cazul în care se organizează bufet, este total contraindicată umplerea farfuriei în exces. Sunt mai indicate mai multe deplasări la bufet.
Alegerea vinurilor este poate cea mai dificilă parte în stabilirea meniului. Printre invitați este posibil să fie persoane care să fie buni cunoscători și de aceea, cu cât o masă este onorată de prezența unor persoane de rang înalt cu atât trebuie acordată o mai mare atenție aleg vinurilor.
Temperatura la care se servește vinul este deosebit de importantă în punerea sa în valoare. Vinul roșu se spune că se servește la temperatura camerei. Acest lucru nu este întotdeauna adevărat pentru că temperatura camerei poate fi mai mare decât temperatura optimă de servire a vinului roșu. Pentru a-i savura buchetul, vinul roșu se servește la temperatura de 14-18 grade Celsius. Vinul alb se servește la temperatura de 8-12 grade Celsius. Șampania se servește la 9 grade Celsius. Vinul alb se ține într-o frapieră cu gheață timp de 15-20 de minute, șampania puțin mai mult. Se pot ține și în frigider timp de circa 40 de minute. Vinul roșu se poate ține în frigider circa 15-20 de minute. Este exclusă răcirea vinului în congelator întrucât frigul puternic degradează vinul.
În alegerea vinurilor în funcție de felurile de mâncare există, de asemenea, câteva recomandări de bază. De exemplu: pentru pește slab, fructe de mare fără grăsimi, pui la grătar, brânzeturi, se pot servi vinuri albe seci noi. Pentru pește gras (somon, somn etc.), pui cu ciuperci sau cu unt, homar în sos de smântână, brânzeturi grase etc. se servește vin alb sec și vechi. Pentru pateu de gâscă sau desert se servesc vinuri albe demiseci sau chiar dulci. Pentru carnea roșie fără sos, carnea albă sau brânzeturile proaspete se servește vin roșu ușor. Pentru carnea roșie cu sos sau vânat se servesc vinuri roșii aspre, vechi. Vinurile rose se pot servi cu came albă sau bufet rece. În ultima perioadă se acceptă folosirea vinurilor rose cu pește, însă, având în vedere faptul că acest lucru este cunoscut de prea puțină lume este indicat să se evite pentru a nu risca o interpretare negativă.
Cafeaua se poate servi înainte de felul principal sau la desert. În mod obligatoriu, la servitul cafelei se va pune întrebarea dacă se servește cafea cu sau fără cofeină, și se va servi în funcție de dorința oaspetelui. La unele dineuri înaintea felului principal se poate servi sorbet.
Este foarte util ca la dineuri să se afle pe masă meniul. Acesta poate să fie atât în dreptul fiecărui invitat, cât și pus către mijlocul mesei pentru 2-3 invitați.
În planificarea unui dineu trebuie să se țină cont de următoarele etape de timp: la început, pentru circa 45 de minute, până când se adună toți invitații, se servesc, de preferință într-o cameră separată băuturi alcoolice, se fac prezentările și începe conversația. Masa propriu-zisă trebuie să dureze nu mai mult de 1,5 ore, după care urmează încă aproximativ 45 de minute servirea băuturilor digestive.
În categoria băuturilor aperitive pot intra: whisky, gin, votcă, campari, martini sec, palincă, țuică, bere, un pahar de vin alb sec etc. În timpul mesei se servește numai vin.
În categoria băuturilor care se servesc după masă pot intra: coniac, armaniac, calvados, baileys, amaro, amaretto, lichioruri dulci, porto, vin dulce etc.
În timpul primelor 45 de minute oaspeții vor fi invitați într-o cameră în care li se vor servi băuturi aperitiv. În general, oaspeții stau în picioare, dar dacă spațiul permite pot să stea și jos. Odată cu băuturile aperitiv pot fi servite și snack-uri (mici aperitive).
Pe timpul primirii, gazdele nu țin paharul în mână chiar dacă până în acel moment, întreținându-și primii musafiri au servit cu aceștia un pahar de băutură. Vor exista niște măsuțe mici unde vor lăsa paharele.
După ce s-au ridicat de la masă gazdele invită oaspeții într-o altă cameră pentru a servi băuturile digestive. Aceasta poate fi tot camera de primire, în care pe timpul dineului s-a făcut ordine. Pe timpul acestei perioade se pot servi și dulciuri mici sau chiar bucățele de ciocolată.
La plecare oaspeții, în mod obligatoriu se adresează gazdei, mulțumind pentru seara plăcută petrecută împreună. Este indicat ca și a doua zi, telefonic sau prin trimiterea unei scurte note, să se mulțumească din nou pentru dineul oferit.
Pe timpul dineurilor, uneori chiar al recepțiilor, diferitele personalități rostesc toasturi. La dineuri toastul se rostește, de obicei, înainte de servirea desertului. Primul toast este al gazdei, după care replica vine din partea personalității invitate. Toastul nu trebuie să țină mai mult de 3-5 minute, în cadrul acestuia se vor spune cuvinte care să contribuie la dezvoltarea relațiilor dintre cele două sau mai multe state reprezentate la dineu. Se obișnuiește ca toasturile să înceapă cu unele aprecieri cu caracter amuzant dar în nici un caz acid sau care ar putea duce la o interpretare eronată, în cazul în care aceste aprecieri amuzante nu sunt bine pregătite este mai indicat ca ele să lipsească.
În cazul în care gazda a dat dineul în onoarea unei delegații sosite din țară cu invitarea unor personalități ale statului acreditant, gazda se ridică în picioare și prezintă mai întâi personalitatea care conduce delegația sosită din țară, iar aceasta se ridică în picioare și ține toastul. Persoana cu rangul cel mai înalt din partea celeilalte țări răspunde toastului gazdei. Orice intervenții ulterioare ale altor comeseni nu sunt binevenite.
Pe timpul toastului, toți participanții stau pe scaun, ascultă, nu beau și nu mănâncă. Orice toast se încheie cu ridicarea paharului de către cel care încheie toastul. Toată lumea se ridică în picioare și ridică paharul. În cazul în care unul din participanți are paharul gol, îl va ridica, la fel ca și ceilalți, mascând cu mâna faptul că este gol și va mima faptul că bea din el.
În cazul în care, la o recepție sau un dineu sunt mai mulți oratori, primul care va spune toastul va fi gazda, urmată în ordine descrescătoare a precăderii de către ceilalți oratori. După, persoana cu rangul cel mai înalt nu mai toastează nimeni.
Așezarea la mese este esențială pentru buna desfășurare a unui dineu, dejun sau mic dejun. Aceasta depinde atât de formă mesei cât și de componența participanților.
În planificarea așezării la masă a invitaților întotdeauna trebuie luată decizia asupra locului pe care stă gazda ca și a locului desemnat invitatului principal.
La pregătirea unei mese trebuie să se țină cont de câteva elemente de bază. Pentru un dineu de ținută, fața de masă trebuie să fie albă, de o curățenie impecabilă, proaspăt călcată, fără cute. La mijlocul mesei se dispune un aranjament floral, în mod obligatoriu din flori naturale proaspete. Se exclud florile artificiale. Aranjamentul floral nu trebuie să stânjenească participanții de o parte și de alta a mesei în a se vedea și a purta un dialog de o parte și de cealaltă a mesei. Lumânările de calitate așezate pe masă la un dineu, în sfeșnice elegante, sporesc gradul de distincție al activității.
Tacâmurile se așază la masă în funcție de meniu, în ordinea în care urmează a fi folosite, cele din dreapta, de la dreapta la stânga, cele din stânga, de la stânga la dreapta, cele din față, dinspre centrul mesei spre interior. În dreapta, întotdeauna se pun cuțitele (pentru aperitive, pește, felul principal) și lingura (rotundă, pentru consomme, ovală, pentru supă), iar în stânga se pun furculițele (pentru aperitive, pește, felul principal). În față se pun linguriță pentru cafea, furculiță pentru desert, linguriță pentru desert și cuțitul pentru desert în situațiile, destul de rare, când se servesc melci, scoici, langustă, homar sau alte feluri de mâncare mai deosebite, tacâmurile de mai sus pot fi intercalate și cu altfel de ustensile. Cuțitele se poziționează cu lama către farfurie, lingurile cu concavitatea în sus, iar furculițele cu dinții în sus.
Folosirea tacâmurilor diferă în funcție de țară. De exemplu, în SUA salata se servește ca prim fel de mâncare. De obicei salata se mănâncă fără folosirea cuțitului, astfel încât s-ar putea ca în dreapta să nu găsiți cuțitul pentru aceasta. În multe state europene prăjitura se mănâncă cu lingurița. Dacă însă, în fața farfuriei veți găsi lingurița și furculița, fără cuțit, aceasta înseamnă că prăjitura se mănâncă cu furculița în mâna stânga și lingurița în mâna dreapta. Uneori tacâmurile de desert se aduc înainte de servirea acestuia. Șervetul se așează pe farfurie împăturit sau într-un inel-suport tot pe farfurie. Așezarea ornamentală a șervetelor în forme fanteziste este o notă de prost gust.
La unele mese șervețelele se așează lângă farfurie, întotdeauna în stânga. Farfurioara pentru pâine se află întotdeauna în stânga, cu un cuțitaș pe ea pentru unt. În cazul în care nu se servește pâinea tăiată felii ci se servesc chifle, cu acel cuțitaș se taie chiflele pe jumătate și se întinde untul pe acele jumătăți. Uneori pe farfurioara de pâine se găsesc deja chifle sau câteva felii de pâine.
În cazul în care se așează salata pe masă, aceasta se așează întotdeauna în dreapta.
Spațiul confortabil pentru fiecare persoană trebuie să fie de 60-70 cm.
Pe timpul desfășurării mesei trebuie stăpânită perfect abilitatea de a mânca și de a susține, în același timp, o conversație.
Ținuta la masă trebuie să fie dreaptă, cu o ușoară aplecare a capului, atât cât este necesar pentru a putea mânca fără „accidente” supa sau consomme-ul. De marginea mesei se vor sprijini doar încheietura mâinilor și nu tot brațul. Ținuta dreaptă ușurează conversația.
Imediat ce o persoană s-a așezat la masă ia șervetul din stânga sa și îl întinde pe genunchi. Ne vom șterge cu el la gură, mai ales înainte de a bea din pahar. La ridicarea de la masă șervetul se lasă lângă farfurie neîmpăturit împăturirea cu grijă a șervetului poate fi interpretată ca un semn că masa nu v-a plăcut sau a fost insuficientă.
Când nu mai intenționați să mâncați un anumit fel de mâncare sau când ați terminat de mâncat, tacâmurile se lasă paralel pe farfurie, cu mânerele către dreapta.
Micile suporturi de tacâmuri care se găsesc dispuse pe partea dreaptă servesc pentru a sprijini tacâmurile folosite, atunci când nu se intenționează schimbarea acestora după fiecare fel de mâncare.
Pâinea așezată pe farfurioara din stânga se rupe în bucățele mici, cu amândouă mâinile, atât cât se bagă o dată în gură.
Coaja brânzeturilor se îndepărtează cu ajutorul cuțitului și al furculiței.
Înainte de a servi sare sau piper, acesta se oferă vecinilor de la masă. La fel se procedează și în cazul în care pâinea se găsește în coșulețe așezate pe masă.
Se poate solicita o porție suplimentară cu excepția supei, brânzeturilor și desertului. În general, este însă indicat să nu se facă acest gest pentru a nu pune gazda în dificultate. De obicei cei care servesc întreabă dacă cineva dorește o porție suplimentară și în această situație se poate răspunde afirmativ. În nici un caz nu se va solicita și o a treia porție.
Fumatul la masă este o impolitețe chiar dacă pe masă se află scrumiere. În cazul în care lângă dumneavoastră se va afla o persoană care nu suportă fumul, aceasta nu se va putea deplasa către un alt loc fără fum decât dacă va părăsi masa. Fumătorii vor putea să-și satisfacă dorința de a fuma la sfârșitul mesei când se vor servi băuturile digestive și uneori țigări sau trabucuri, de obicei într-o altă cameră.
4.2.9. Locul atașatului militar în mijloacele de deplasare
Indiferent de situație, persoana cu poziția cea mai înaltă va sta întotdeauna în locul din dreapta spate. În cazul în care în delegație se află și un reprezentant de rang înalt al statului de acreditare acesta va sta în spate din stânga. De obicei, în spate stau doar două persoane. În cazul în care trebuie să stea trei persoane, locul cel mai important este cel din dreapta spate, apoi cel din stânga spate, iar locul de la mijloc din spate va fi considerat cel de-al treilea în ordinea de precădere. Atașatul apărării, în cazul în care nu este la volan, va sta în locul din dreapta față. În cazul în care în mașină se află numai persoana de rang înalt, atașatul apărării și șoferul, atașatul apărării va sta în stânga spate, după ce a cerut permisiunea pentru a ocupa acest loc.
Uneori, când mașina este condusă de atașatul apărării, persoana de rang înalt, ca gest amical, poate să stea pe locul din dreapta față. Inițiativa pentru acest gest va aparține persoanei de rang înalt.
Când este invitată și soția personalității principale, în coloană, aceasta se va afla în cea de-a doua mașină și va ocupa locul din dreapta spate fiind însoțită de o persoană de sex feminin, uneori chiar de către soția atașatului apărării, militar, aero și naval.
În cazul în care în mașină este nevoie de prezența unui interpret, acesta va ocupa locul din dreapta față.
Persoana care ocupă locul de onoare din mașină va urca întotdeauna prima.
În cazul în care deplasarea a avut loc cu avionul, coborârea din avion are loc în ordinea de precădere a delegației. În cazul în care personalitatea principală a fost invitată cu soția/soțul, aceasta/acesta coboară imediat după personalitatea principală.
CONCLUZII
După cum am arătat, în contextul actual se conturează tot mai mult abordarea conform căreia domeniul militar este utilizat într-o manieră mult mai sistemică și nu pentru a „pregăti un război” ci în slujba unor finalități diplomatice punând în mișcare, în special, strategii de influență, dar neavând un caracter belicos. Acestea capătă forma unei cooperări bi sau multilaterale în scopul unei mai bune prevenții sau pentru o mai eficientă gestiune a crizelor acordând un înțeles complex noțiunii de diplomație a apărării.
Lucrarea de față tratează realizarea obiectivelor diplomației apărării prin utilizarea Biroului atașatului apărării ca vector de reprezentare și informare, făcând trimitere către activitatea lor specifică pe care o desfășoară în statele de acreditare.
Sistemul Atașaților Apărării, deși nu este suficient de bine cunoscut, în special de către politicieni, este deseori subiectul criticilor și atacurilor virulente făcute parcă cu scopul demolării complete a acestuia.
Se pot distinge în prezent două curente principale ale acestor critici:
primul constă în critici efective cu privire la modul de punere în practică a mandatului lor, de către Atașații Apărării;
al doilea este o critică fundamentală a sistemului Atașaților Apărării, a scopului și utilității acestuia pentru statul respectiv, vis-á-vis de rezultatele muncii acestora.
Cele două curente ale criticii se contrazic unul pe celălalt. Misiunile Atașaților Apărării sunt o provocare continuă pentru aceștia, acreditările în două sau trei state sunt maximum posibile pentru ca aceste misiuni să fie duse la bun sfârșit; mai multe de atât ar fi nerealiste. Așa cum amenințările sunt globale, sarcinile pe linie de politică de securitate și apărare sunt strâns legate între ele și se contopesc din ce în ce mai mult. Astfel, se așteaptă competențe tot mai mari de la Atașatul Apărării care trebuie să-și dovedească profesionalismul nu numai în domeniul militar, ci și în cel al criminalității, tehnologiilor speciale, finanțelor, etc.
Activitatea de informare din surse deschise reprezintă o activitate permanentă a diplomaților militari, pentru a răspunde factorilor politico-militari de decizie, în baza cererilor formulate de către aceștia sau din proprie inițiativă, ținând seama de riscurile și amenințările la adresa statului, interesele de moment și de perspectivă ale acestuia.
Instituția atașatului apărării, la modul general, este prezentată în lucrare sub mai multe aspecte: contextul internațional, concepția de desfășurare a activității specifice și managementul acestei activități, modelarea dispozitivului atașaturii apărării după aderarea României la alianța Nord-Atlantică și integrarea în Uniunea Europeană, armonizarea permanentă a activității specifice.
Activitatea atașaților apărării în țările de acreditare este și va fi orientată, în principal, în direcția promovării și dezvoltării relațiilor de colaborare cu aceste state, a identificării și sprijinirii soluțiilor optime pentru materializarea eforturilor țării noastre de adaptare la structurile și standardele NATO și ale integrării graduale în Alianță.
Caracterul difuz, multidirecțional și imprevizibil al amenințărilor și riscurilor militare și nonmilitare contemporane la adresa intereselor politice, militare, economice și de securitate ale României și dinamica fenomenelor la nivel mondial a impus necesitatea adaptării misiunilor atașaturii militare în anumite state și zone.
Aceste considerente impun optimizarea activității de conducere a Atașaturii apărării și creșterea eficienței funcționării structurii care o coordonează, printr-o flexibilizare ridicată în dimensionarea și plasarea atașaților apărării, individualizarea și diferențierea misiunilor încredințate pentru ca activitatea acestora să fie oportună, continuă și omnidirecțională, flexibilă, capabilă de o continuă adaptare la evoluțiile mediului internațional.
Diplomația românească în domeniul apărării trebuie să contribuie decisiv în etapa actuală la realizarea intereselor naționale exprimate în urma integrării în structurile europene și euroatlantice.
În acest context, ultimele evoluții din organizarea atașaturii apărării privind rolul, misiunile și vectorii de extindere, precum și dinamica situației politico-militare mondiale, pun în evidență faptul că procesul de dezvoltare și modernizare permanentă a atașaturii apărării nu este încă finalizat. Aceasta cu atât mai mult cu cât, cel puțin în urma integrării României în NATO și în UE, se poate aprecia că locul și rolul diplomației apărării au crescut semnificativ.
BIBLIOGRAFIE
Documente:
Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, 1961.
Dicționarul explicativ al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
Dicționar de termeni diplomatici, Universitatea de Apărare, Statele Unite ale Americii.
Strategia de Securitate Națională a României, București, 2010.
Legea nr. 269/17.06.2003 privind Statutul corpului diplomatic și consular al României.
Diplomație, ceremonial și protocol – Îndreptar, M.A.E., 2002.
Lucrări de specialitate:
Anghel, I., Dreptul diplomatic și consular, București, Editura Lumina, 1996.
Asociația diplomaților militari în rezervă și în retragere „Alexandru Ioan Cuza”, Diplomația română a apărării, un secol și jumătate sub zodia Minervei, Editura Medro, București, 2007.
Beauvais, A. P., Les attaches militaires, attaches navals, attaches de l’air, 1973-1975.
Bodunescu, I., Rusu Sirianu I., Descifrarea unei istorii necunoscute, vol. I-III, București, Editura Militară, 1973-1975.
Brestoiu, H., Acțiuni Secrete în România, București, Editura Științifică, 1973.
Cândea, V., Pagini din trecutul diplomației românești, București, Editura Politică, 1966.
Constantiniu, F., O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic, 2002.
Desmaretz, G., Le renseignement Humain, Editura Chiron, 2006.
Detot, M., Diplomația militară română în preajma primului război mondial – Comunicare, București, 2003.
Duțu, A., Nicolescu, L., Oșca A., Atașații Militari transmit. Vol. I-III., București, Editura Europa Nova, 2001-2003.
Epure, M., Aproape de Soare Răsare, București, Editura Cartega, 2002.
Eremia, C., Informația militară în contextul de securitate actual, Competența profesională a atașaților apărării în armata română, Editura Militară, București, 2008.
Eremia, C., Intelligence și securitatea spre o nouă etică a activității de informații, Editura Militară, București, 2008.
Gârz, F., Spionajul total în acțiune, Craiova, Editura Obiectiv, 2001.
Geamănu, G., Dreptul Internațional Contemporan, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975.
Georgescu, M., Cadeți români la Saint-Cyr, București, Editura Militară, 2002.
Georgescu, T., ,,Uzanțe diplomatice, protocol și relații internaționale”, Editura Sylvi, București, 2002.
Kissinger, H., Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2010.
Nicolson, H., Arta diplomatică, București, Editura Politică, 1966.
Malița, M., Diplomația, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970.
Malița, M., Diplomația, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968.
Malița, M., Școli și instituții, Editura Didactică și Pedagogică, 1970.
Manciur, E., Protocol instituțional, București, Editura Comunicare.ro. 2008.
MARIN, G., Uzanțe diplomatice și de protocol. Caiet de seminar – ASE, București, 1996;
Medar, S., Diplomația apărării, București, Editura ECTA, 2006.
Morgenthau, H., Politica între națiuni, Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Editura Collegium, 2007.
Negulescu, V., Spionaj și contraspionaj între ezetorie și diafan, București, Editura Bibliotheca, 2003.
Păun, V., Puterea Informațională, Editura Tritonic, București, 2005.
Pârlog, A., Savu Gh., Producția de intelligence, Editura Medro, 2008.
Retegan, M., În balanța forțelor, București, Editura Semne, 1997.
Riordan, S., Noua diplomație, București, Editura Antet, 2004.
Simon, T., Din culisele serviciilor secrete românești, Cluj Napoca, Editura Odeon, 1994.
Titulescu, N., Politica externă a României, București, Editura Enciclopedică, 1994.
Ureche, M., Servicii Secrete, vol. I-II, București, Editura Fundației „România de Mâine”, 1994.
Voghts, A., The Millitary Attache, Princeton, New Jersey, 1967.
Studii și articole:
Forțele Terestre, nr. 2 din 2010, Buletin de teorie militară, Editura Statului Major al Forțelor Terestre, București, 2010.
Gândirea Militară Românească, nr. 6, 2006.
Infosfera, anul II nr.4/ 2010, Revistă de studii de securitate și informații pentru apărare, București, Editura Direcția Generală de Informații a Apărării, 2010.
Revista Colegiului Național de Apărare, nr. 1/1995, București.
„Puteri și influențe”, Beaumarchais Center for International Research, București, Editura Corint, 2001.
„NATO Handbook”, NATO Office of Information and Press, 2001.
http://lege5.ro/Gratuit/gm3tgnjq/hotararea-nr-665-2002-privind-infiintarea-protocolului-national
www.dcaf.ch.
www.presamil.ro/OM/2004.
http://www.mae.ro/sites/default/files/file/pdf/Indrumar_protocol_2010.pdf
Oxford English Dictionary, ediție online, www.askoxford.com/concise_oed/diplomacy.
BIBLIOGRAFIE
Documente:
Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, 1961.
Dicționarul explicativ al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
Dicționar de termeni diplomatici, Universitatea de Apărare, Statele Unite ale Americii.
Strategia de Securitate Națională a României, București, 2010.
Legea nr. 269/17.06.2003 privind Statutul corpului diplomatic și consular al României.
Diplomație, ceremonial și protocol – Îndreptar, M.A.E., 2002.
Lucrări de specialitate:
Anghel, I., Dreptul diplomatic și consular, București, Editura Lumina, 1996.
Asociația diplomaților militari în rezervă și în retragere „Alexandru Ioan Cuza”, Diplomația română a apărării, un secol și jumătate sub zodia Minervei, Editura Medro, București, 2007.
Beauvais, A. P., Les attaches militaires, attaches navals, attaches de l’air, 1973-1975.
Bodunescu, I., Rusu Sirianu I., Descifrarea unei istorii necunoscute, vol. I-III, București, Editura Militară, 1973-1975.
Brestoiu, H., Acțiuni Secrete în România, București, Editura Științifică, 1973.
Cândea, V., Pagini din trecutul diplomației românești, București, Editura Politică, 1966.
Constantiniu, F., O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic, 2002.
Desmaretz, G., Le renseignement Humain, Editura Chiron, 2006.
Detot, M., Diplomația militară română în preajma primului război mondial – Comunicare, București, 2003.
Duțu, A., Nicolescu, L., Oșca A., Atașații Militari transmit. Vol. I-III., București, Editura Europa Nova, 2001-2003.
Epure, M., Aproape de Soare Răsare, București, Editura Cartega, 2002.
Eremia, C., Informația militară în contextul de securitate actual, Competența profesională a atașaților apărării în armata română, Editura Militară, București, 2008.
Eremia, C., Intelligence și securitatea spre o nouă etică a activității de informații, Editura Militară, București, 2008.
Gârz, F., Spionajul total în acțiune, Craiova, Editura Obiectiv, 2001.
Geamănu, G., Dreptul Internațional Contemporan, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975.
Georgescu, M., Cadeți români la Saint-Cyr, București, Editura Militară, 2002.
Georgescu, T., ,,Uzanțe diplomatice, protocol și relații internaționale”, Editura Sylvi, București, 2002.
Kissinger, H., Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2010.
Nicolson, H., Arta diplomatică, București, Editura Politică, 1966.
Malița, M., Diplomația, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970.
Malița, M., Diplomația, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968.
Malița, M., Școli și instituții, Editura Didactică și Pedagogică, 1970.
Manciur, E., Protocol instituțional, București, Editura Comunicare.ro. 2008.
MARIN, G., Uzanțe diplomatice și de protocol. Caiet de seminar – ASE, București, 1996;
Medar, S., Diplomația apărării, București, Editura ECTA, 2006.
Morgenthau, H., Politica între națiuni, Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Editura Collegium, 2007.
Negulescu, V., Spionaj și contraspionaj între ezetorie și diafan, București, Editura Bibliotheca, 2003.
Păun, V., Puterea Informațională, Editura Tritonic, București, 2005.
Pârlog, A., Savu Gh., Producția de intelligence, Editura Medro, 2008.
Retegan, M., În balanța forțelor, București, Editura Semne, 1997.
Riordan, S., Noua diplomație, București, Editura Antet, 2004.
Simon, T., Din culisele serviciilor secrete românești, Cluj Napoca, Editura Odeon, 1994.
Titulescu, N., Politica externă a României, București, Editura Enciclopedică, 1994.
Ureche, M., Servicii Secrete, vol. I-II, București, Editura Fundației „România de Mâine”, 1994.
Voghts, A., The Millitary Attache, Princeton, New Jersey, 1967.
Studii și articole:
Forțele Terestre, nr. 2 din 2010, Buletin de teorie militară, Editura Statului Major al Forțelor Terestre, București, 2010.
Gândirea Militară Românească, nr. 6, 2006.
Infosfera, anul II nr.4/ 2010, Revistă de studii de securitate și informații pentru apărare, București, Editura Direcția Generală de Informații a Apărării, 2010.
Revista Colegiului Național de Apărare, nr. 1/1995, București.
„Puteri și influențe”, Beaumarchais Center for International Research, București, Editura Corint, 2001.
„NATO Handbook”, NATO Office of Information and Press, 2001.
http://lege5.ro/Gratuit/gm3tgnjq/hotararea-nr-665-2002-privind-infiintarea-protocolului-national
www.dcaf.ch.
www.presamil.ro/OM/2004.
http://www.mae.ro/sites/default/files/file/pdf/Indrumar_protocol_2010.pdf
Oxford English Dictionary, ediție online, www.askoxford.com/concise_oed/diplomacy.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Mediului de Securitate Si Impactul In Planul Relatiilor Diplomatice (ID: 106811)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.