Evoluția Mecanismului DE Codecizie
Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați
Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice
Specializarea: Administrație Publică și Integrare Europeană
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Îndrumător
Prof. univ. dr. Mihai FLOROIU
Masterand
GROSU [anonimizat]
2016
Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați
Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice
Specializarea: Administrație Publică și Integrare Europeană
LUCRARE DE DISERTAȚIE
EVOLUȚIA MECANISMULUI DE CODECIZIE
Îndrumător
Prof. univ. dr. Mihai FLOROIU
Masterand
GROSU [anonimizat]
2016
CUPRINS
Abrevieri
AUE Actul Unic European
AGRI Comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală
AFET Comisia pentru afaceri externe
AFCO Comisia pentru afaceri constituționale
BCE Banca Centrală Europeană
BUDG Comisia pentru bugete
CECO Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
CEE Comunitatea Economică Europeană
CEJ Curtea Europeană de Justiție
CIG Conferință interguvernamentală
CONT Comisia pentru control bugetar
COREPER Comitetul Reprezentanților Permanenți
CULT Comisia pentru cultură și educație
DEVE Comisia pentru dezvoltare
ECON Comisia pentru afaceri economice și monetare
EMPL Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale
ENVI Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară
Euratom Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
FEMM Comisia pentru drepturile femeii și egalitatea de gen
IMCO Comisia pentru piața internă și protecția consumatorilor
INTA Comisia pentru comerț internațional
ITRE Comisia pentru industrie, cercetare și energie
JURI Comisia pentru afaceri juridice
LIBE Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne
PECH Comisia pentru pescuit
PETI Comisia pentru petiții
REGI Comisia pentru dezvoltare regională
SEBC Sistemul European al Băncilor Centrale
TFUE Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
TRAN Comisia pentru transport și turism
TUE Tratatul privind Uniunea Europeană
UE Uniunea Europeană
INTRODUCERE
ISTORICUL PROCESULUI DECIZIONAL LA NIVELUL CONSTRUCȚIEI EUROPENE
Cele patru tratate care reprezintă baza Uniunii Europene și pe baza cărora sunt luate toate acțiunile UE sunt: Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), ce a fost semnat la data de 18 aprilie 1951 la Paris și care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 și expirat la 23 iulie 2002; Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) numit și „Tratatul de la Roma” deoarece a fost semnat la 25 martie 1957 la Roma, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958; Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), semnat la Roma în același timp cu Tratatul CEE; Tratatul privind Uniunea Europeană (UE) numit și „Tratatul de la Maastricht”, semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
De fiecare dată când în UE au aderat noi state membre aceste tratate au fost modificate. Tratatele au fost modificate, de asemenea, și atunci când a fost necesar a se realiza reforma instituțiilor Uniunii Europene sau pentru a-i atribui noi domenii de responsabilitate.
Modificările ce se aduc tratatelor se realizează prin organizarea unei conferințe speciale a guvernelor naționale ale UE numită „conferință interguvernamentală” sau CIG. Ca rezultat a unor astfel de conferințe interguvernamentale majore au fost aduse modificări importante precum: Actul Unic European (AUE), semnat în februarie 1986 în vigoare de la 1 iulie 1987 și care a modificat Tratatul CEE prin care s-a avut în vedere realizarea pieței unice; Tratatul de la Amsterdam care a fost semnat în 2 octombrie 1997, în vigoare de la 1 mai 1999, din a cărui modificare a rezultat o extindere a drepturilor cetățenilor; Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, care este în vigoare de la 1 februarie 2003 prin care s-a simplificat sistemul decizional al UE pentru ca acesta să poată funcționa eficient și după aderarea în UE a altor state.
Referitor pe procesul decizional, cel care a introdus procedura de codecizie, chiar dacă pentru un număr restrâns de domenii legislative și în special piața internă, a fost Tratatul de la Maastricht din noiembrie 1993. Codecizia constituie procedura cea mai des utilizată în cadrul procesului decizional al Uniunii Europene.
Tratatul de la Roma a investit Comisia cu competențe de propunere și de negociere, în principal în domeniul legislației și al relațiilor economice externe, și a atribuit competențe decizionale Consiliului sau, în cazul numirilor, reprezentanților guvernelor statelor membre. Tratatul a acordat Parlamentului competență consultativă. Rolul Parlamentului a crescut treptat, atât în sfera bugetară, ca rezultat al reformelor din 1970 și 1975, cât și în sfera legislativă, odată cu Actul Unic European și cu toate celelalte tratate, începând cu Tratatul de la Maastricht, prin care s-a introdus codecizia cu Consiliul și s-a mărit rolul Parlamentului în ceea ce privește numirile. Actul Unic European a învestit, de asemenea, Parlamentul cu dreptul de a autoriza ratificarea tratatelor de aderare și de asociere; Tratatul de la Maastricht a extins această competență asupra anumitor tipuri de tratate internaționale.
Din mai 1999 Tratatul de la Amsterdam a simplificat procedura de codecizie, care a devenit mai rapidă și eficientă, prin introducerea posibilității de a încheia acorduri în prima lectură și i-a extins domeniul de aplicare la peste 40 de temeiuri juridice. Iar în 2003 prin Tratatul de la Nisa din februarie au fost introduse noi domenii în sfera de aplicare a procedurii de codecizie.
După adoptarea Tratatului de la Nisa, procedura codeciziei a devenit cea mai importantă procedură din practica legislativă.
Parlamentul European, Consiliul și Comisia, având ca scop eficientizarea procedurii codeciziei, au adoptat la 4 mai 1999 o „Declarație comună asupra modalităților practice ale noii proceduri de codecizie” prin care se înlăturau dificultățile practice ale aplicării codeciziei. În anul 2006, a fost adoptată o nouă Declarație care, detaliază modalitățile practice convenite, clarificând termeni importanți și foarte utilizați; dă o mai mare atenție procedurii de codecizie și definește clar etapele finale ale procedurii.
Începând cu 2009 Tratatul de la Lisabona a consacrat codecizia ca fiind „procedura legislativă ordinară” pentru 85 de domenii de acțiune a Uniunii. Prin Tratatul de la Lisabona Parlamentul European a dobândit rolul de colegislator, alături de Consiliul Uniunii Europene.
Prin noile prevederi ale Tratatului de la Lisabona se poate spune să s-a realizat o reformare instituțională ale Uniunii Europene, prin care Parlamentul European își va putea exercita participarea în procesul legislativ, bugetar și cel al acordurilor internaționale.
În concluzie putem spune că în cadrul procedurii de codecizie are loc reevaluarea poziției Parlamentului European din organ legislativ secundar în organ legislativ principal la egalitate cu Consiliul. Parlamentul European dispune, în acest moment, în cadrul acestei proceduri de un veritabil drept de veto, deoarece orice decizie ar trebui adoptată se va face în acord cu cerințele lui.
Procedura de codecizie (în cadrul căreia Parlamentul are aceleași competențe ca și Consiliul) se aplică actualmente în aproape toate domeniile noi, în care Consiliul hotărăște prin majoritate calificată. În ceea ce privește sesizarea Curții de Justiție, Parlamentul are acum aceleași competențe ca și statele membre.
Capitolul 1
PROCESUL DECIZONAL ÎN CADRUL UE
1.1. Aspecte generale privind procedura legislativă în UE
În cadrul Uniunii Europene, procedurile de adoptare a actelor juridice avut parte de cele mai diverse schimbări, în ceea ce privește adaptarea acestora, înlocuirea și introducerea altora pe măsura elementelor de noutate, în ritm cu evoluția comunitară.
Astfel Uniunea Europeană a dezvoltat patru tipuri specifice de proceduri de adoptare a deciziilor legislative. Acestea sunt: consultarea, cooperarea, avizul conform și codecizia. În general acestea oglindesc dezvoltarea instituțională a Uniunii Europene, elaborarea lor putând fi privită din perspectiva transferului de putere legislativă dintre Consiliul Uniunii Europene, respectiv a abilității practice a Parlamentului de a contrabalansa puterea Consiliului.
Procedurile prevăzute inițial precum: concilierea, cooperarea, avizarea și consultarea, corespund în prezent unor funcții ale instituțiilor Uniunii prin exercitarea cărora contribuie la adoptarea actelor juridice. Aceste proceduri în urma adaptării și înlocuirii lor permanente, în măsura intrării în vigoare a unor noi tratate, au dus în prezent, la următoarele modificări: procedura de conciliere a fost înlocuită prin procedura cooperării și a codeciziei; cooperarea, este prevăzută expres, într-o singură dispoziție a Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), ducând astfel la adoptarea de acorduri interinstituționale, care pot avea caracter obligatoriu, potrivit art. 295; consultarea este prevăzută expres printre funcțiile Parlamentului European, potrivit art. 14 al Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE); avizarea, ne conduce tot la funcția consultativă a Parlamentului European, avizul sau „opinia Parlamentului European” în cele mai multe cazuri însemnând de fapt forma aprobării.
Putem afirma conform art. 289 alin. 3 TFUE că orice măsură adoptată de Uniunea Europeană printr-o procedură legislativă, fie ea ordinară sau specială, este „act legislativ”.
Procedurile legislative speciale sunt acele proceduri care nu sunt reglementate în tratate prin norme standard, ele fiind guvernate de reguli diferite de la caz la caz și prevăzute în tratate. Consiliul și PE sunt implicate în adoptarea legislației și în cadrul procedurii legislative speciale, sub rezerva unor reguli diferite față de cele care reglementează procedura legislativă ordinară.
1.2. Procedura de consultare
Atunci când intenționează să ia o decizie Consiliul va verifica dacă celelalte instituții ale Uniunii Europene ar trebui să fie consultate. Obligatoriu Parlamentul European trebuie consultat cu privire la toate deciziile politice importante, neconsultarea acestuia reprezentând un viciu de formă, împotriva căruia se poate introduce recurs în anulare conform art. 263 TFUE. Există și posibilitatea facultativă ca Parlamentul European să fie consultat și în cazul celorlalte proiecte de acte normative.
Consiliul transmite Parlamentului European, în vederea consultării, propunerea Comisiei, și solicită totodată acestuia un aviz. Președintele Parlamentului supune propunerea comisiei parlamentare competente, apoi concluziile acesteia sunt examinate în sesiune plenară după care Parlamentul European își dă avizul cu privire la propunerea legislativă pe marginea căreia a fost consultat.
Consiliul nu este obligat să urmeze avizele și propunerile de amendament ale Parlamentului, dar nu poate adopta o decizie în lipsa acestora. În cursul perioadei următoare adoptării de către Parlament a unei poziții privind o propunere a Comisiei, președintele și raportorul comisiei competente urmăresc derularea procedurii care conduce la adoptarea propunerii de către Consiliu, în special în scopul de a se asigura că angajamentele asumate de către Consiliu sau Comisie față de Parlament cu privire la amendamentele acestuia sunt respectate efectiv.
După consultări, Comisia va prezenta din nou propunerea sa Consiliului care va lua o decizie definitivă cu privire la actul normativ.
Atunci când actul normativ a fost formulat în forma sa finală, acesta se va traduce în toate cele 23 de limbi oficiale și hotărât definitiv de Consiliu, semnat de către președintele Consiliului și publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Actele legislative vor intra în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acestuia, conform art. 297 TFUE în a douăzecea zi de la publicare.
1.3. Procedura cooperării
Procedura de cooperare în forma în care fost prevăzută în fostul articol 252 din TUE, a fost introdusă de Actul Unic European și extinsă în temeiul Tratatului de la Maastricht la cea mai mare parte a domeniilor legislative în care Consiliul hotărăște cu majoritate. Această procedură a obligat Consiliul să ia în considerare în a doua lectură amendamentele elaborate de Parlament, adoptate cu majoritate absolută și preluate de către Comisie.
Importanța procedurii de cooperare a fost diminuată datorită utilizării procedurii de codecizie introduse de Tratatul de la Amsterdam.
Odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona, procedura de consultare a fost reformulată. Conform art. 295 TFUE, Parlamentul European, Consiliul și Comisia se consultă reciproc și organizează, de comun acord, condițiile cooperării lor. În acest scop, acestea pot, cu respectarea tratatelor, să încheie acorduri interinstituționale care pot avea un caracter obligatoriu.
1.4. Procedura avizului conform
Începând cu Tratatul de la Maastricht, procedura de aviz conform se aplică domeniilor legislative în care Consiliul hotărăște în unanimitate. Această procedură a fost limitată începând cu Tratatul de la Amsterdam la fondurile structurale și de coeziune (fostul articol 161 din TUE).
În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, noi domenii sunt supuse acestei proceduri, procedură denumită „procedura de aprobare”, cum ar fi măsurile ce trebuie adoptate de către Consiliu atunci când o acțiune a Uniunii este considerată necesară, însă tratatele nu prevăd competențele necesare (articolul 352 din TFUE).
Procedura avizului conform a fost introdusă prin Actul unic European (art. 8 și art.9) și conform acestuia reprezintă o modalitate de aprobare a unei propuneri a Consiliului. Conform procedurii avizului conform presupune Consiliul are obligația de a cere părerea Parlamentului European înainte de luarea unei decizii, dar și de a respecta poziția exprimată de acesta.
Avizul conform trebuie să fie adoptat cu majoritatea absolută a membrilor Parlamentului European. Însă această procedură nu permite Parlamentului să acționeze direct, acesta având la dispoziție doar exprimarea acordului sau opoziției față de actul respectiv, fără a putea propune sau impune amendamente.
Procedura avizului conform se aplică în cazul în care: un stat european face cerea de a deveni membru al Uniunii Europene.; un stat membru ia hotărârea a se retrage din Uniune; se încheie acorduri între Uniune și unul sau mai multe state terțe sau organizații internaționale; se va încheia, reînnoi sau modifica un acord internațional sau a un protocol financiar încheiat de Uniune.
Procedurii avizării a fost introdusă prin Actul Unic European cu scopul de a obține sprijinul parlamentar în cazul unui act normativ care nu mai poate suferi modificări. În acest fel, Consiliul introduce un act definitiv în fața Parlamentului European care, în cazul aprobării va sprijini adoptarea lui, sau dacă îl va respinge va împiedica adoptarea acestuia.
În opinia unor autori această procedură este o „codecizie neprelucrată”, deoarece Parlamentul European nu poate propune amendamente la măsurile respective, și trebuie să acorde o aprobare explicită cu majoritate simplă, cu toate că în unele domenii precum aderarea de noi state membre, sistemul electoral și sancțiunile aplicate statelor membre, avizul se adoptă cu votul majorității membrilor Parlamentului European..
Capitolul 2
PROCEDURA DE CODECIZIE (PROCEDURA LEGISLATIVĂ ORDINARĂ)
Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht și a fost modificată ulterior prin Tratatul de la Amsterdam simplificând-o. Odată cu intrarea în vigoare de la 1 decembrie 2009 a Tratatului de la Lisabona, aceasta a fost redenumită procedura legislativă ordinară, și în prezent reprezintă principala procedură de luare a deciziilor la nivelul UE.
Procedura legislativă ordinară este prevăzută de art. 294 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și se aplică pentru majoritatea legislației Uniunii Europene, legislație adoptată în comun de Parlamentul European și, respectiv, Consiliul Uniunii Europene.
2.1. Prezentarea propunerii legislative
Comisia (COM) este de regulă cea care prezintă propunerea de act legislativ., Proiectul de act legislativ care va face obiectul procedurii legislative ordinare poate veni, de asemenea, la inițiativa unui sfert din Statele Membre (însumând cel puțin un milion de cetățeni). Și Curtea de Justiție a UE poate solicita adoptarea unui act legislativ dar și Banca Centrală Europeană poate propune o recomandare de act legislativ.
Propunerea legislativă este prezentată Parlamentului European (PE) și Consiliului Uniunii Europene și este înmânată spre consultare parlamentelor Statelor Membre. Parlamentele naționale pot trimite președinților Parlamentului European, Consiliului și Comisiei, în termen de opt săptămâni, un aviz motivat prin care menționează dacă un proiect de act legislativ respectă sau nu principiul subsidiarității.
2.2. Prima lectură
Prima lectură a Parlamentului European precum și prima lectură a Consiliului nu are limită de timp.
Propunerea de act normativ este transmisă simultan Consiliului și Parlamentului, care o analizează în paralel.
Consiliul analizează propunerea de act normativ în cadrul grupurilor de lucru care sunt formate din experți guvernamentali ai Statele Membre și prezidate de către delegația Statelor Membre care deține Președinția Uniunii.
Astfel se poate afirma că poziția Consiliul este adoptată cu majoritate calificată, excepție făcând domeniul securității sociale, precum și cel al cooperării judiciare și polițienești în materie penală, pentru care se poate solicita votul unanim sau sesizarea Consiliului European, la cererea unui stat membru (articolele 48 și 82 din TFUE).
Parlamentul European numește un raportor care pregătește un proiect de primă opinie. Proiectul este discutat și amendat în Comisia Parlamentară de resort și apoi dezbătut în plen. În urma dezbaterii proiectul trebuie să fie adoptat cu majoritate simplă de 50% + 1 din membrii PE prezenți.
După adoptare Opinia PE este trimisă Consiliului, care, în cadrul primei lecturi poate să: o accepte și astfel actul normativ este adoptat de Consiliu și trimis Președinților și Secretarilor generali ai Consiliului și PE și publicat în Jurnalul Oficial al UE; sau o respinge și atunci Consiliul trebuie să adopte o Poziție Comună. Această poziție va reprezenta documentul pe care se va desfășura cea de-a doua lectură a PE.
Este posibil ca prima lectură în cadrul Consiliului să fie terminată înainte de adoptarea Opiniei PE. În acest caz documentul Consiliului se numește „general approach”.
În această etapă pozițiile naționale au cele mai mari șanse de a fi promovate (atât în cadrul Consiliului cât și la nivelul PE), însă sunt condiționate de Opinia PE (dacă proiectul se adoptă în prima lectură).
Dacă Opinia PE nu este acceptată, poziția națională este înlocuită de Poziția Comună a Consiliului, iar interesele specifice urmează a fi promovate doar în raport cu modificările (amendamentele) la Poziția Comună.
2.3. A doua lectură
În cadrul celei de-a doua lecturi, Parlamentul primește poziția Consiliului și are la dispoziție trei luni de la primirea formală pentru a lua o decizie. Termenul poate fi extins cu o lună și este respectat dacă PE votează în plen asupra Poziției Comune. Acesta are următoarele posibilități:
• să aprobe propunerea în forma modificată de Consiliu sau să nu ia nicio decizie „silent approval”; cazuri în care actul este adoptat în forma modificată de Consiliu;
• să respingă poziția Consiliului cu majoritatea absolută a deputaților și astfel actul nu este adoptat și procedura se suspendă și dosarul poate fi reexaminat doar pe baza unei noi propuneri;
• să adopte, cu majoritatea absolută a deputaților, amendamente la poziția Consiliului, care sunt apoi trimise Comisiei și Consiliului, în vederea emiterii unui aviz.
A doua lectură în Consiliu, în limita a 3 +1 luni de la data primirii oficiale, la Consiliu, a amendamentelor adoptate la a doua lectură a PE, privind Poziția Comună, poate genera următoarele opțiuni:
• în cazul în care Consiliul, în urma votului cu majoritate calificată asupra amendamentelor Parlamentului și în mod unanim asupra celor care au obținut un aviz negativ din partea Comisiei, aprobă toate amendamentele Parlamentului în termen de maximum trei luni de la primirea acestora și rezultă adoptarea actului urmând a publicat în Monitorul Oficial UE.
• în cazul respingerii sau dacă nu sunt acceptate în întregime, comitetul de conciliere este convocat în termen de șase săptămâni.
2.4. Concilierea și a treia lectură
Procedurii de conciliere se derulează timp de 6 săptămâni de la data primei reuniuni a Comitetului de Conciliere, cu poate fi extinsă cu încă 2 săptămâni, cel mult o lună.
Deoarece nu există obligația suprapunerii celor două date (a notificării de către Consiliu și, respectiv, a întrunirii Comitetului de Conciliere), Concilierea propriu-zisă este precedată de o serie de contacte informale între cele trei părți: Parlamentul Eropean, Consiliu și Comisia, cunoscute și sub denumirea de trialoguri informale.
Din partea Consiliului Trialogurile informale sunt conduse de Președintele COREPER 1 în baza unui mandat COREPER 1. Rezultatele acestor trialoguri sunt prezentate COREPER 1 pentru examinare.
Trialogurile pot permite obținerea unui acord încă de la prima reuniune a Comitetului de Conciliere (unde se formalizează acordul convenit în prealabil).
Comitetul de Conciliere este format din: Consiliul este reprezentant, din partea Președinției, de ministrul care conduce lucrările formatului competent precum și, de regulă, de membrii COREPER 1; PE care participă cu un număr egal de membrii sau reprezentanți ca și din partea Consiliului Trei Vicepreședinți ai PE sunt membri permanenți al Comitetului de Conciliere și prezidează pe rând. Ceilalți membri ai PE sunt numiți de către grupurile politice din PE, însă marea majoritate aparțin Comisiei Parlamentare de resort; Comisia este reprezentată de comisarul de resort și are rolul de a reconcilia pozițiile PE și ale Consiliului.
Comitetul de Conciliere este co-prezidat de către un vicepreședinte al PE și de ministrul Statului Major care deține Președinția.
Pentru a se putea ajunge la un acord este necesar a se întruni majoritatea calificată în cadrul delegației Consiliului și majoritatea simplă în cadrul delegației PE.
Înaintea întrunirii Comitetului de Conciliere, cei doi co-președinți și comisarul responsabil se întâlnesc în cadrul unui trialog formal pentru o analiză de ansamblu asupra chestiunilor implicate în conciliere și stabilirea celei mai bune metode de abordare a lor în cadrul întrunirii.
La dispoziția Comitetului de Conciliere se află: propunerea Comisiei; poziția Comună a Consiliului; amendamentele propuse de PE și opinia Comisiei; un document de lucru comun elaborat de delegațiile Consiliului si PE care cuprinde două părți: elementele asupra cărora s-a ajuns deja la un compromis în cadrul reuniunilor/ trialogurilor informale și punctele nerezolvate încă cu pozițiile de negociere respective. Comitetul de conciliere se întâlnește alternativ, la sediul Consiliului și al PE.
Responsabilă de editarea textului comun și a scrisorii de trimitere este instituția care găzduiește prima întrunire a Comitetului de Conciliere. După adoptarea definitivă a actului legislativ de către PE și Consiliu, și după semnarea actului legislativ de către Președinții PE și CE instituția responsabilă se preocupă și de publicarea acestuia în Jurnalul Oficial al UE.
În cazul în care acest Comitet nu reușește să aprobe textul comun în termenul prevăzut, actul propus se consideră a fi fost neadoptat.
Concilierea este o procedură constrângătoare, anevoioasă, și în general se încearcă evitarea sa.
2.5. Negocierile interinstituționale
Datorită faptului că Uniunea a dobândit personalitate juridică, aceasta poate încheia acum acorduri internaționale, potrivit articolul 218 din TFUE. Însă potrivit Tratatului de la Lisabona se impune aprobarea Parlamentului European pentru orice acord încheiat în domeniul politicii comerciale comune, precum și în domeniile ale căror politici se adoptă conform procedurii legislative ordinare în cadrul UE. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată asupra acordurilor care riscă să prejudicieze diversitatea culturală și lingvistică a Uniunii și a acordurilor din domenii în care, pentru adoptarea actelor interne, ar fi necesară unanimitatea, exceptând acordurile de asociere și de aderare.
Comisia sau Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (ÎR) prezintă recomandări Consiliului, iar Consiliul definește mandatul pentru negocieri și numește negociatorul Uniunii, din cadrul Comisiei sau pe ÎR, însărcinat cu purtarea negocierilor. Pe durata negocierilor, conform Tratatului de la Lisabona, Comisia trebuie să prezinte periodic rapoarte unei comisii speciale a Parlamentului European. Propunerea propriu zisă de încheiere a acordului este prezentată de negociator care poate fi Comisia sau ÎR.
Consiliul are rolul de a hotărî încheierea acordului cu majoritate calificată, cu excepția domeniilor menționate mai sus.
Rolul Parlamentului este acela de a aproba, pentru majoritatea acordurilor și de consultare, în cazul acordurilor care țin strict de domeniul afacerilor externe și politicii de securitate.
2.6. Normele Parlamentului în materie de negocieri
Parlamentul a modificat Regulamentul de procedură în vigoare cu privire la negocierile interinstituționale, și a codificat în mare măsură practicile utilizate în cadrul comisiilor. Astfel din decembrie 2012, este necesară o decizie oficială din partea unei comisii pentru a începe negocieri informale.
Conform articolului 73 din Regulamentul de procedură, există o procedură standard în temeiul căreia negocierile pot începe imediat pe baza raportului adoptat în comisie și o procedură excepțională, conform articolelor 73 și 74 din Regulamentul de procedură, care se aplică negocierilor care încep înainte de adoptarea raportului în comisie și care prevede participarea plenului.
Cele două proceduri sunt aplicabile tuturor procedurilor legislative pentru care sunt planificate negocieri și includ următoarele elemente: decizia de a începe negocierile necesită o majoritate absolută a membrilor comisiei și trebuie să definească mandatul și componența echipei de negociere; documentația care indică pozițiile instituțiilor implicate și posibilele soluții de compromis care trebuie transmise din timp echipei de negociere; după fiecare trilog, echipa de negociere trebuie să prezinte un raport comisiei; comisia trebuie să fie informată cu privire la compromisul final, iar textul convenit trebuie să fie votat în mod oficial în comisie și, dacă este aprobat, să fie depus în vederea examinării în plen.
Revizuirea normelor a avut rolul de a duce la o aplicare uniformă, la nivelul comisiilor, a metodelor de lucru interne privind dosarele legislative, asigurând vizibilitatea mandatului de negociere și transparența procedurilor în comisie și a procesului de negociere în cadrul trilogurilor.
2.7. Semnarea și publicarea textului adoptat
În cazul în care s-a ajuns la un acord în cursul procedurii de codecizie, fie în prima, a doua sau a treia lectură, și în urma verificării juridico – lingvistice, președinții Parlamentului și Consiliului trebuie să semneze textul comun adoptat denumit „LEX”.
Președintele Parlamentului și Președinția Consiliului semnează textele LEX împreună de regulă în marginea perioadelor de sesiune de la Strasbourg, după care acestea se trimit spre publicare.
Capitolul 3
PRINCIPALELE INSTITUȚII ȘI ROLURILE LOR ÎN CADRUL PROCEDURII DE CODECIZIE
La nivelul Uniunii Europene Procesul decizional implică diferite instituții ale Uniunii Europene, în special: Parlamentul European (PE), Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană.
Comisia Europeană este cea care de regulă propune proiecte legislative noi, dar Consiliul și Parlamentul sunt cele care le adoptă, deși în anumite situații, Consiliul poate hotărî și singur.
Tipuri principale de legislație a Uniunii sunt directivele și regulamentele. Directivele au rolul de a stabili un obiectiv comun pentru toate statele membre, dar lasă la latitudinea autorităților naționale să hotărască forma și modalitatea de realizare a acestui obiectiv. Statele membre primesc un termen de până la doi ani pentru punerea în aplicare a unei directive.
Regulamentele se aplică direct pe tot teritoriul Uniunii imediat ce intră în vigoare, fără a fi necesare acțiuni suplimentare din partea statului membru.
Există și alte instituții, în afara celor menționate anterior, care interacționează în cadrul procesului decizional cum sunt anumite organe cu rol consultativ, precum Curtea Europeană de Justiție, Curtea de Conturi, Comitetul Economic și Social European (CESE) sau Comitetul Regiunilor (CoR).
3.1. Comisia
Fiecare Comunitate avea la început propriul său organ executiv: Înalta Autoritate pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului din 1951 și câte o Comisie pentru fiecare dintre cele două comunități stabilite prin Tratatul de la Roma din 1957, CEE și Euratom. Acestea au fost reunite într-o Comisie Europeană unică în 1965.
Comisia Comunităților Europene este una din instituțiile comunitare a cărei organizare se regăsește în dreptul primar. Din cadrul Comisiei fac parte persoane desemnate, de comun acord, de către guvernele statelor membre, aceasta trebuind să beneficieze, odată cu adoptarea TUE, și de încrederea PE.
Pentru mult timp, Comisia a fost alcătuită din cel puțin un comisar, dar nu mai mult de doi comisari pentru fiecare stat membru. Primele cinci țări cu populația cea mai mare aveau doi comisari, iar restul țărilor câte unul, inclusiv statele noi membre. Începând cu 1 noiembrie 2004, Comisia este alcătuită din câte un comisar pentru fiecare stat membru.
În 2009, înaintea celui de al doilea referendum privind Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a decis să păstreze principiul “un comisar pentru fiecare stat membru”. În mai 2013, Consiliul European a hotărât ca în continuare Comisia să fie alcătuită dintr-un număr de membri egal cu numărul de state membre.
Președintele și ceilalți membri ai Comisiei, inclusiv Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, sunt supuși aprobării, Parlamentului și apoi sunt numiți de Consiliul European, care hotărăște cu majoritate calificată.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a prevăzut că mandatul unui comisar corespunde legislaturii de cinci ani a Parlamentului și este reînnoibil.
Tratatele Constitutive fac responsabilă Comisia cu „îndeplinirea obiectivelor comunitare”.
Comisia este cea care exprimă diferența dintre Comunitățile Europene și organizațiile internaționale clasice, pentru că, dacă în dreptul internațional găsim și organizații având „Conferințe ale statelor membre”, în nici o organizație mici națională clasică nu există o instituție asemănătoare Comisiei.
Comisia poate să adopte acte normative care generează drepturi și obligații directe pentru cetățeni și statele membre.
Comisia are următoarele funcții generale: normativă, prin propunerile normative de dezvoltare a politicilor comunitare; de control, veghind asupra aplicării corecte a dreptului comunitar; de gestiune a politicilor comunitare; de reprezentare a UE în organizațiile internaționale.
Comisia deține monopolul asupra inițiativei în procesul legislativ la nivelul UE potrivit articolul 17 alineatul (2) din TEU. Ea elaborează propuneri pentru un act spre a fi adoptate de cele două instituții cu competențe decizionale, Parlamentul și Consiliul.
Comisia funcționează în baza Regulamentul Intern al Comisiei care este stabilit de către aceasta și conform căruia acordurile interne vor fi adoptate prin majoritate.
Prin „Regulamentul Comisiei” nu se înțelege „Regulamentul” așa cum este definit în art. 189 TCE și 161 TCEEA, ci un act intern care garantează eficacitatea și coerența activității Comisiei.
„Colegialitatea” este una dintre caracteristicile organizării Comisiei alături de permanența sa. Deciziile se adoptă prin majoritate absolută, astfel Comisia își asumă „responsabilitatea colegială”. Prin colegialitate înțelegem că toți membrii Comisiei, inclusiv Președintele, participă în condiții de egalitate la adoptarea deciziilor, votul Președintelui valorează la fel ea al oricărui alt comisar.
Deși comisarii au naționalitatea statelor membre, ei trebuie să-și exercite funcțiunile lor în totală independență, deoarece ei reprezintă, după cum am văzut, vocea interesului general al Comunităților.
La sesiunile comsiei participă comisarii, secretarul general și secretarul general adjunct ai Comisiei, dar de asemeni pot fi invitați și tehnicieni ai Comisiei.
Se practică „înțelegerile prealabile între Comisari”, prin eare se evită astfel voturile contradictorii. Delegarea votului nu se poate practica și orice comisar care este prezent este obligat să voteze. Odată ce este adoptat un acord, acesta este asumat inclusiv de cei care au votat negativ.
În baza mandatului de la Consiliu, Comisia este responsabilă de negocierea acordurilor internaționale în conformitate cu articolele 207 și 218 din TFUE, care sunt apoi prezentate Consiliului spre definitivare.
Comisia poate avea și inițiative limitate precum puterea de recomandare sau aviz în contextul uniunii economice și monetare. Astfel în gestionarea uniunii europene monetare (UEM), Comisia poate prezenta Consiliului: recomandări pentru proiecte de orientări generale privind politicile economice ale statelor membre și avertizări în cazul în care există riscul ca aceste politici să fie incompatibile cu orientările [articolul 121 alineatul (4) din TFUE]; propuneri de evaluare de către Consiliu legate de existența unui deficit excesiv într-un anumit stat membru [articolul 126 alineatul (6) din TFUE]; anterior Comisia putea face doar recomandări); recomandări privind măsurile care trebuie luate în cazul în care un stat membru din afara zonei euro are dificultăți privind balanța de plăți, în temeiul articolului 143 din TFUE; recomandări privind cursul de schimb între moneda unică și alte monede, precum și orientări generale privind politica cursului de schimb, în temeiul articolului 219 din TFUE; evaluări ale planurilor de politică națională și prezentări de proiecte de recomandări specifice fiecărei țări în cadrul semestrului european.
Puterea conferită de Tratate Comisiei este de a formula recomandări sau de elabora rapoarte sau avize în numeroase cazuri. Tratatele prevăd și consultarea Comisiei cu privire la anumite decizii, cum ar fi admiterea unor noi state membre în Uniune, în temeiul articolului 49 din TUE. Comisia este consultată în special, cu privire la statutul deputaților în Parlamentul European. Comisia este totodată și principalul interlocutor al Parlamentului în chestiuni legislative și bugetare. Pentru asigurarea legitimității democratice a guvernanței UE, este din ce în ce mai important controlul democratic al Parlamentului asupra programului de lucru al Comisiei și a executării acestuia.
Dreptul comunitar conferă Comisiei competența de a propune proiecte de legi, participând în acest fel la formularea și adoptarea actelor normative ale Consiliului. Acest drept presupune că: prin voința expresă a tratatelor, adică a statelor membre, majoritatea actelor normative ale Consiliului nu pot fi adoptate dacă anterior nu au avut la bază o propunere a Comisiei.
Din dreptul de inițiativă al Comisiei rezultă și obligația acesteia de a fi prezentă în Consiliu și/ sau PE, unde trebuie să-și susțină propunerile. Din aceste considerente Comisia are dreptul de a fi prezentă la toate dezbaterile acestor instituții, ale organelor lor auxiliare, ale comitetelor sau grupurilor de lucru în care se deliberează propunerile sale, cum ar fi de exemplu prezența acesteia în COREPER și Consilii.
Dreptului de inițiativă al Comisiei este conferit din mai multe dispoziții, astfel: dreptul Comisiei de a formula Recomandări sau Avize asupra oricăror teme care constituie obiectul TCE și TCEEA conform art. 155.2 TCE și 124.2 TCEEA; participarea Comisiei la elaborarea de acte normative ale Consiliului și PE, în condițiile stabilite de respectivele tratate rezultată din art. 155.3 TCE și 124.3 TCEEA; propunerile de acte normative ale Consiliului ce trebuie adoptate la propunerea Comisiei conform art. 189A TCE și 119 TCEEA; alte dispoziții ale tratatelor prin care se menționează propunerea Comisiei în vederea adoptării de către Consiliu și PE a unor acte normative.
Activitatea Comisiei se desfășoară prin direcții generale și servicii auxiliare, direcții și divizii, conform art. 17 al Regulamentului Intern. Comisia formează o administrație unică, cu un sistem complex de direcții generale, direcții, servicii și divizii alcătuit cu scopul de a repartiza competențele și de a delimita a funcțiile pentru a se evita suprapunerea acestora sau a aparița unor conflicte de competențe. Din acest considerent Comisia are personalitate juridică unitară.
În concluzie Comisia, asistată de un secretar general, asumă o dublă funcțiune de administrare (direcții generale, servicii, oficii specializate, etc.) și de decizie (este un organ colegial de decizie, hotărârile ei sunt luate cu majoritatea membrilor săi).
3.2. Consiliul
Una dintre cele cinci instituții comunitare care garantează atingerea obiectivelor acestora este Consiliul ai cărui membri nu sunt numiți de o altă instituție comunitară, ci de guvernele statelor membre.
În Tratatul de Fuziune încheiat în 8 aprilie 1965 la Bruxelles s-au instituit Consiliile și Comisiile unice ale Comunităților Europene și s-au anulat, unele articole care regularizau funcționarea Consiliului.
Datorită extinderilor Uniunii Europene au fost aduse succesive modificări ale normelor regularizatoare ale Consiliului, referitoare în principal la ponderarea voturilor statelor membre sau la numirea a Președinției acestuia. Actul Unic European a suferit de asemeni modificări legate, de competențele Consiliului în adoptarea acordurilor de cooperare cu Parlamentul European, iar TUE a adus o reformulare a unor articolelor și includerea unora noi.
Prin Tratatul de Fuziune din 1965 s-a hotărât stabilirea unui Consiliu unic care a decis să se numească Consiliul Uniunii, care are competențe politice și normative atât ca instituție a Comunităților Europene, cât și ca organ responsabil de înfăptuirea politicilor de politică externă și internă.
Datorită activității complexe ale Consiliului în scopul îndeplinirii obiectivelor propuse, au apărut două dezvoltări importante ale acestuia: Comitetului Reprezentanților Permanenți (COREPER), care pregătește reuniunile Consiliului, și din anul 1975 Consiliului European, care reunește statele membre.
Deoarece există trei instituții sau „consilii” care sunt foarte diferite dar care au nume foarte asemănătoare, este ușor a se ivi confuzii atunci când există intenția de a face diferența între aceste instituții europene.
Pentru a delimita clar aceste instituții le vom defini în paragrafele ce urmează.
Consiliul Europei care este o organizație interguvernamentală, a cărei obiective principale sunt: protejarea drepturilor omului, promovarea diversității culturale a Europei și combaterea problemelor sociale precum intoleranța și prejudecățile rasiale.
Acest Consiliu a luat ființă în anul 1949 și una dintre primele realizări ale sale a fost elaborarea Convenției Europene pentru Drepturile Omului și a înființat Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Consiliul Europei are în prezent 47 de țări membre și are sediul în Palatul Europei la Strasbourg, Franța.
Consiliul European este alcătuit din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale UE, în funcție de sistemul politic al fiecărei țări, și din președintele Comisiei Europene. Acest consiliu se reunește de patru ori pe an, prin reuniuni care sunt numite de regulă „reuniuni la nivel înalt”, pentru a stabili politica UE și pentru a analiza progresele Uniunii.
Rolul acestuia în cadrul procesului instituțional al Uniunii Europene a fost stabilit prin Tratatul de la Maastricht în anul 1992 iar Tratatul de la Lisabona i-a definit orientările și stabilit prioritățile politice generale.
În 1986 Actul Unic a definit componența și a stabilit întâlniri bianuale dar de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European se întrunește de cel puțin două ori pe semestru.
În cadrul sistemului instituțional al Uniunii și în conformitate cu articolul 13 din TUE, Consiliul European face acum parte din „cadrul instituțional unic” al Uniunii cu rolul de a trasa în linii generale orientarea politică și are putere de decizie în sensul juridic al cuvântului. Astfel poate lua decizii cu consecințe juridice pentru Uniune numai în cazuri excepționale dar a dobândit capacitate decizională instituțională. Consiliul European este autorizat în prezent, să adopte acte cu caracter obligatoriu care pot fi atacate la Curtea de Justiție.
Tratatul privind Uniunea Europeană prin articolul 7 alineatul (2) îi conferă de asemenea Consiliului European competența de a iniția, cu aprobarea Parlamentului European, procedura de suspendare a drepturilor unui stat membru în cazul constatării unei încălcări a principiilor Uniunii.
În opinia unor autori de specialitate „Consiliul European, pe lângă competențele la nivel general în ceea ce privește orientarea construcției europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin politic general, impulsionarea și relansarea politicilor Uniunii, coordonarea acestor politici și definirea noilor sectoare de activitate, are și un rol decizional în problemele rămase în suspensie între statele membre, competență deosebit de importantă care se coroborează cu aceea de a îndeplini un rol de mediere în problemele politice în care există deosebiri de vederi, în scopul convenirii unor soluții convenabile pentru toate statele membre”.
Consiliul Uniunii Europene cunoscut sub denumirea „Consiliul de Miniștri”, este alcătuit din miniștrii guvernelor tuturor statelor membre și se reunește pentru a lua decizii detaliate și a adopta legi europene.
Consiliul, atât Consiliul European cel format din șefi de stat și de guvern, cât și Consiliu format din miniștri la care se adaugă organismul auxiliar COREPER, reprezintă explicit și apără interesele naționale și particulare ale statelor. Consiliul legiferează și funcționează ca o instituție comună, dar funcționează ca reprezentant al statelor atunci când este parte a executivului. Consiliul are, de asemeni, puteri executive, putând să adopte norme generale și în situații justificate el poate adopta chiar și norme executive. În plus Consiliul elaborează măsuri de control și monitorizare a aplicării acestora.
Putem afirma, în concluzie, că instituția unde sunt reprezentate guvernele statelor membre și care reprezintă un cadru de negociere și de decizie este Consiliul.
Până la adoptarea codeciziei, aceste atribuții ale Consiliului au dus uneori la blocaje în procesul decizional, datorită diverselor interese naționale foarte, divergente în cele mai multe cazuri. Celelalte instituții europene: Comisia, Parlamentul și Curtea de Justiție a UE, au rolul de a interveni în astfel de situații încercând să rezolve situația.
Ședințele Consiliului au loc la convocarea președintelui său, la inițiativa acestuia, a unuia dintre membrii săi sau ai Comisiei, pe baza ordinii de zi propusă de președinte și aprobată la începutul ședinței de Consiliu. Decizia de a impune votul este luată de președinție. Președinția are obligația de a-și prezenta programul dar și bilanțul la interval de șase luni în fața Parlamentului.
În cadrul Consiliului există anumite organe specifice permanente, impuse de practica integrării europene, care au rolul de a pregăti lucrările și reuniunile.
Secretariatul general care este compus din funcționari care asistă Consiliul în pregătirea deciziilor sale și este asistat de servicii specializate, de exemplu serviciu juridic.
Comitetul reprezentanților permanenți numit și COREPER care este un organ subsidiar care joacă un rol important în pregătirea deciziilor.
COREPER are sediul la Bruxelles și are în componența sa reprezentanți permanenți din statele membre, sau din înlocuitorii acestora. Comitetul Reprezentanților permanenți se reunește săptămânal și coordonează activitatea comitetelor și grupurilor de lucru. Comitetele și grupurile de lucru sunt compuse din funcționari din statele membre și au rolul de a pregăti dosare cu conținut tehnic pentru COREPER și Consiliu.
Rolul COREPER este deosebit de important deoarece acesta preia o mare parte din activitățile preliminare luării deciziilor. Membrii Comitetului reprezintă Consiliul în cadrul procedurilor de colaborare cu Parlamentul European, implementate în cadrul procesului legislativ ordinar în cazurile în care Consiliul și PE nu pot ajunge la un consens.
Putem afirma că COREPER-ul este deci un cadru de negociere și de arbitraj. Atunci când o propunere este trimisă Consiliului de către Comisie, textul este supus analizei COREPER-ului, care îl adresează pentru studiere unuia din grupurile de lucru specializate.
În practică există un număr mare de alte comitete specializate, care contribuie intens la pregătirea documentelor sau deciziilor pe domenii bine definite, precum comitetul agricultură, comitetul politicii de conjunctură, etc.
Nici o decizie nu poate fi adoptată fără acordul Consiliului. După discuții în comitetul specializat textele propuse pe ordinea de zi sunt analizate de către Consiliu, care poate reveni oricând, asupra unui acord spre a-l repune în discuție.
Ordinea de zi este împărțită în două puncte. Din primul punct fac parte acelea asupra cărora Consiliul poate statua fără o dezbatere prealabilă, iar celelalte care fac obiectul unei dezbateri sunt cuprinse în al doilea punct. Dacă în urma dezbaterilor, care nu sunt publice, nu se ajunge la un acord ele pot fi retrimise COREPER-ului, care are rolul de a rezolva și elimina problemele care au apărut.
Deciziile se iau prin supunere la vot iar regulile de votare prevăd că deliberarea în Consiliu se face de regulă cu majoritatea membrilor săi. În cazul unor dispoziții contrare există și excepție de la această regulă.
Până în prezent Consiliul a căutat în general să se ajungă la un consens, și în deliberările acestuia există o preocupare permanentă pentru conciliere.
3.3. Parlamentul
Parlamentul European a fost înființat prin Tratatul de la Roma în anul 1957, pentru a reprezenta “popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene”, și este singura instituție a cărei componență este stabilită prin alegeri libere, la nivel european, și ale cărei ședințe și deliberări sunt publice. În cadrul Parlamentului European sunt reuniți reprezentanții popoarelor statelor membre din UE, care sunt aleși prin sufragiu universal direct, simbolizând astfel aplicarea democrației la structura instituțională a UE.
Parlamentul European are funcție consultativă și este constituit din membri ai parlamentelor naționale. Prin Tratatele de la Maastricht și de la Amsterdam s-au adus schimbări importante rolului sau, acesta dobândind funcții politice și puteri legislative și bugetare.
Din iunie 1979 când au avut loc primele alegeri parlamentare generale și directe o dată la fiecare 5 ani se desfășoară alegeri.
Prin Tratatul de la Nisa au fost aduse modificări privind funcționarea Parlamentului European, astfel: fixarea numărului de locuri din Parlament; extinderea procedurii de codecizie; extinderea rolului de co-legislator, prin acordarea dreptului de a înainta acțiuni Curții de Justiție.
Parlamentului European își are sediul la Strasbourg, unde au loc ședințe în fiecare lună, timp de o săptămână dar în unele cazuri unele ședințe se țin la Bruxelles. Secretariatul General al Parlamentului European se află la Luxemburg.
Parlamentului European îi revine sarcina de a participa la procesul de luare a deciziilor, de adoptare a normelor europene în următoarele forme: codecizie cu Consiliul, cooperare, consultare și aviz consultativ. Acesta are putere de decizie în adoptarea bugetului, în principal în privința cheltuielilor neobligatorii.
Pentru a-și îndeplini sarcinile PE trebuie să colaboreze cu celelalte instituții, Comisia și Consiliul, pe care le controlează oarecum politic. Începând de la constituirea celor trei Comunități, Parlamentului European i sa recunoscut rolul de control politic asupra Comisiei Europene și apoi asupra Consiliului și a cooperării interguvernamentale.
Parlamentul European are în prezent trei funcții esențiale: atribuții legislative alături de Consiliul Uniunii Europene, adică adoptă legislația Uniunii Europene (regulamente, directive, decizii); își exercită autoritatea în domeniul bugetar alături de Consiliul Uniunii Europene, putând modifica cheltuielile bugetare și adopta în întregime bugetul; exercitarea unui control democratic asupra Comisiei, aprobând desemnarea membrilor Comisiei și cenzurarea acesteia; exercită, de asemenea, control politic asupra tuturor instituțiilor.
Control politic înseamnă, în opinia autorilor de specialitate: “intrarea PE în procedura prin care era validat Președintele Comisiei Europene, dar și a Comisiei pe ansamblul său; participarea la desemnarea Apărătorului Poporului; participarea la alegerea membrilor Curții de Conturi; posibilitatea de a retrage sprijinul său Comisiei Europene; obligativitatea Comisiei de a depune rapoarte în fața PE; obligativitatea Consiliului de a prezenta Agenda Președinților și un raport la încheierea fiecăreia”.
Trebuie să arătam că, spre deosebire de alte instituții și organe auxiliare ale CE/UE ai căror membri sunt propuși de către guverne și numiți de către Consiliu sau sunt ei înșiși membri ai guvernelor, membrii PE nu au legătură directă sau indirectă cu guvernele statelor membre, fiind aleși direct de către cetățenii acestora. Prin urmare, au o deplină legitimitate democratică.
Parlamentul European nu are drept de inițiativă directă, dar conform celor stipulate prin Tratatul de la Maastricht, poate solicita Comisiei introducerea unui proiect de act normativ în fața Consiliului. Însă sunt foarte rare cazurile în care Comisia a dat curs solicitării Parlamentului și a adoptat un act normativ.
În procedura de consultare, Parlamentul European este chemat să dea un aviz „consultativ”, neconstrângător sau neobligatoriu, asupra ansamblului proiectelor de acte normative. Această consultare s-a generalizat, dar deoarece este impusă de tratate, necunoașterea sau ignorarea ei constituie o ilegalitate care poate anula actul propus. Procedura de consultare îi permite deci să formuleze un aviz, care însă nu obligă Consiliul.
Așadar consultarea are loc prin trimiterea proiectului la Parlamentul European, Comitetul Economic și Social sau Comitetul Regiunilor, dacă este cazul, iar acestea emit o opinie, care nu este obligatorie pentru Consiliu, totuși neconsultarea organelor sus-menționate constituie viciu de formă, care poate duce la anularea actului normativ adoptat.
Parlamentul poate tergiversa procedura legislativă prin trimiterea unor sugestii de modificare ale proiectului către Comisie, urmând ca abia după ce Comisia s-a pronunțat asupra acestora, să își exprime propria opinie.
În cadrul diferitelor proceduri posibilitatea de intervenție a Parlamentului European este variabilă, el având drept de veto doar în cadrul codeciziei. Această procedură a fost introdusă în 1992 prin Tratatul de la Maastricht, și îi permite Parlamentului European să se opună votării textului de către Consiliu, după două lecturi și după o conciliere (a treia lectură).
Aplicarea procedurii de codecizie a fost extinsă de către Tratatul de la Amsterdam, care a simplificat-o, fost afinată prin Tratatul de la Nisa si cvasi-gneralizată prin cel de la Lisabona.
Actul unic european din 1986 a introdus procedura de cooperare, organizată printr-un sistem de dublă lectură, extins mai târziu de Tratatul de la Maastricht, în cadrul căruia Consiliul are ultimul cuvânt. Această procedură se mai aplică în prezent doar în domeniul Uniunii economice si monetare.
În evoluția structurii instituționale a Parlamentului European, dezbaterile au evocat posibilitatea de a adăuga Parlamentului european o a doua cameră, cu destinația de a reprezenta Parlamentele naționale, dar acest lucru nu s-a putut concretiza.
Cu toate acestea, începând cu anul 1989 există o conferință a organelor specializate în problemele comunitare (Conférence des organes spécialisés dans les affaires communautaires – COSAC), care reunește parlamentari naționali și euro-deputați și care are două tipuri de competențe: în baza Protocolului, COSAC „poate examina orice propunere sau inițiativă de act legislativ în legătură cu realizarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție și care ar putea avea o incidență directă asupra drepturilor și libertăților indivizilor” și poate adresa Parlamentului european, Consiliului sau Comisiei orice contribuție pe care ea o socotește apropriată asupra activităților legislative ale Uniunii, mai ales cu privire la aplicarea principiului subsidiarității, spațiul de libertate, securitate si justiție, cât și chestiuni relative la drepturile fundamentale”.
3.4. Alte instituții
3.4.1. Curtea Europeană de Justiție
Curtea Europeană de Justiție are rolul de a garanta corecta aplicare, interpretare și respectare a dreptului comunitar pe teritoriul Uniunii. Garantarea respectării dreptului primar și derivat nu înseamnă doar garantarea interpretării și aplicării acestuia de către instituțiile comunitare și statele membre, ci și faptul că uneori, Curtea de Justiție asigură corecta interpretare și aplicare a dreptului intern al statelor membre sau chiar a celui internațional.
În cazul dreptului internațional tratatele se referă la rolul Curții în observarea respectării, de către statele membre și instituțiile comunitare, a obligațiilor ce le revin din acordurile internaționale în care sunt angajate, dar și la rolul Curții în garantarea compatibilității dintre normele comunitare și eventualele convenții internaționale încheiate de un stat membru înainte de a adera la UE.
Cu privire la dreptul intern al statelor membre, Curtea de Justiție garantează că instituțiile comunitare urmăresc inclusiv modul de implementare a dreptului comunitar în cel intern, mai ales atunci când apar probleme din cauza diversității legislațiilor naționale care conduc la aplicări diferite ale dreptului comunitar.
Judecătorii săi, unul pentru fiecare stat membru, sunt desemnați de Consiliul UE la propunerea statelor membre pentru un mandat de 6 ani care poate fi reînnoit. Aceștia trebuie să urmărească interesul comunitar și nu apartenența la statul membru.
Deoarece litigiile sunt fie între instituțiile comunitare, fie între Comisia Europeană și statele membre, fie între statele membre, fie între persoane fizice sau juridice și UE, toate se referă la natura administrativă sau civilă, și nu penală.
În cadrul Curții își desfășoară activitatea Avocații generali care prin atribuții lor se apropie mai mult de funcția de procuror a sistemului nostru național.
Președintele este ales prin vot secret de către judecători pentru un mandat de 3 ani și are rolul de a prezida audierile și deliberările din Camera de consiliu și de a coordona activitatea Curții.
În activitatea lor, judecătorii sunt ajutați de grefieri și referenți, iar formațiunile de lucru sunt plenul, Marea cameră și camerele.
În fața Curții, părțile sunt reprezentate în mod obligatoriu astfel: instituțiile comunitare de agenți care sunt de fapt juriștii instituțiilor comunitare iar persoanele fizice sau juridice, prin avocați.
Curtea Europeană de Justiție îndeplinește două funcții principale, și anume: o funcție jurisdicțională și o funcție consultativă.
Atribuțiile Curții de Justiție sunt urmărirea respectării legislației comunitare de către toate statele membre și reglarea litigiilor între statele membre, între Uniune și Statele membre, între instituții, între particulari și Uniune.
Curtea Europeană de Justiție împarte exercitarea competențelor cu alte instituții cum ar fi Tribunalul de Primă Instanță, dar și cu justiția statelor membre. Deși Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță sunt instituții diferite, acestea au structuri juridice și administrative adecvate scopului pentru care au fost create, pentru a duce la îndeplinirea funcțiilor.
3.4.2. Curtea de Conturi
Curtea de Conturi a fost înființată în 1975 și are sediul la Luxemburg. Prin Tratatul de la Maastricht aceasta a primit statutul de instituție comunitară, fiindu-i atribuite sarcinile contabile și de control financiar care au fost realizate separat, până în acel moment, în cadrul fiecărei Comunități europene.
Tratatul de la Roma a creat ulterior un organism unic de control financiar numit „Comitet de revizuire”, care a fost transformat, în 1975 prin Tratatul de la Bruxelles în Curtea de Conturi sau Curtea cenzorilor.
Misiunea ei era aceea de a exercita controlul extern asupra tuturor veniturilor și cheltuielilor Comunităților Europene, ca și asupra oricărui organism creat de către Comunitățile Europene cu excepția celor excluse, eventual, de la un asemenea control.
Curtea de Conturi este o instituție independentă, cu atribuții administrative, de control, care lucrează în interesul comun al CE. Din acest considerent Curtea Europeană de Justiția a definit Curtea de Conturi ca fiind „conștiința financiară” a CE.
Rolul Curții de conturi este de control financiar, exercitat asupra instituțiilor comunitare, asupra modului de încasare a veniturilor comunitare și de realizare a cheltuielilor din bugetul comunitar, controlează managementul financiar al conducerilor instituțiilor și organismelor comunitare. Curții de conturi îi lipsește atribuția jurisdicțională. Jurisdicția financiară aparține doar Curții Europene de Justiție.
Curtea de conturi are în componența sa câte un reprezentant al fiecărui stat membru, care este numit pe o perioadă de 6 ani, și al cărui mandat poate fi reînnoit. Numirea reprezentanților se face de către Consiliul UE, după obținerea avizului cu caracter consultativ al Parlamentului European și pe baza propunerilor înaintate de statele membre. Președintele Curții de Conturi este ales dintre membrii acesteia pentru mandat reînnoibil de 3 ani.
Activitatea Curții de Conturi se regăsește într-un raport anual, întocmit de aceasta, care se prezintă înainte de 30 noiembrie, după încheierea fiecărui exercițiu financiar. În acest sens Comisia elaborează un raport asupra gestiunii financiare și o balanță pe baza datelor primite până la 1 aprilie de la celelalte instituții comunitare. Acest raport este transmis Consiliului, PE și Curții de Conturi. Raportul final al Curții se înaintează tuturor instituțiilor comunitare.
Conform tratatelor Curtea ce Conturi are competențe consultative, astfel: poate prezenta rapoarte și poate emite Avize la cererea oricărei instituți comunitare; poate asista PE și Consiliul în activitatea de control al execuției bugetare.
Putem concluziona, în urma celor prezentate anterior că aceasta: controlează legalitatea cheltuirii banilor publici comunitari, adică respectare normelor bugetare prevăzute în tratate, a regulamentelor financiare și a documentele comunitare la care se referă; veghează asupra regularității operațiunilor, adică asupra reflectării corecte a aceslot în contabilitate; verifică asigurarea unei corecte gestiuni financiare, judecând oportunitatea politică economică a efectuării cheltuielilor, organizarea internă a contabilității, funcționari auditului intern etc.
3.4.3. Banca Centrală Europeană (BCE)și Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)
Banca Centrală Europeană (BCE) o instituție care, este asemănătoare celor comunitare. Deși BCE lipsește din enumerarea instituțiilor counitare conform art. 4 din TCE aceasta este prezentă în art. 4A, în care se spune că se va crea un Sistem European de Bănci Centrale (SEBC) și o Bancă Centrală Europeană (BCE), însărcinată cu implementarea acordurilor SEBC.
Așadar, conform celor prevăzute, putem afirma că Sistemul European al Băncilor Centrale are competențe în probleme de politică monetară, dar nu are personalitate juridică, și este condus de către organele directive ale Băncii Centrale Europeane, mai exact Comitetul Executiv și Consiliul Guvernatorilor și că Banca Centrală Europeană care are personalitate juridică, face parte din SEBC, alături de toate băncile naționale ale statelor membre.
Membrii Banca Centrală Europeană nu sunt numiți de către Consiliu, ci de către guvernele statelor membre. Comitetul Executiv al BCE este format din președinte, vicepreședinte și alți patru membri, care sunt aleși dintr-un lot mare de profesioniști prestigioși, aleși cu acordul guvernelor statelor membre în baza unei Recomandări a Consiliului și după consultarea PE și a Consiliului Guvernatorilor Băncilor Centrale.
Obiectivele Sistemul European al Băncilor Centrale sunt menținerea stabilității prețurilor și sprijinirea politicilor economice generale ale Comunității, în scopul realizării obiectivelor comunitare, și pot fi realizate prin definirea și executarea politicii monetare a Comunității, prin realizarea de operațiuni bancare cu devize, prin gestionarea rezervelor oficiale de devize ale statelor membre și prin promovarea unei bune funcționări a sistemului de plăți.
Caracterul „comunitar” al BCE reiese din faptul că aceasta poate emite acte cu caracter general și angajant, precum regulamentele1.
Banca Centrală Europeană este cea care autorizează exclusiv emiterea monedei Euro, monedă care se poate emite direct de către BCE sau de către băncile centrale și este responsabilă de stabilitatea acesteia stabilind politica monetară a UE în funcție de situația „zonei Euro”.
Capitolul 4
STUDIU DE CAZ: CODECIZIA PREZENTATĂ
ÎN DATE ȘI CIFRE
Acest studiu de caz își propune să analizeze cantitativ și calitativ cele mai importante date statistice referitoare la codecizie, înregistrate în perioada 1994-2014. În urma analizei datelor studiul încearcă să ofere o perspectivă asupra evoluției pe termen mediu și lung a procedurii de codecizie.
Analiza se concentrează asupra principalelor modificări aduse prin Tratatul de la Lisabona. Dintre cele mai importante putem menționa numărul de propuneri în codecizie și numărul de dosare adoptate, comparativ cu cele care sunt supuse procedurii de consultare dar și distribuția lor între comisiile parlamentare. Din datele ce vor fi prezentate se pot desprinde noile tendițe precum etapa în care se adoptă dosarele în codecizie și durata procedurii de codecizie.
În urma analizei statistice vor rezultate importante evoluții legate de codecizie care vor oferi o imagine de ansamblu cu privire la situația diverselor aspecte legate de codecizie, evidențiind diversele probleme pe care Parlamentul va trebui să le rezolve. În general în ultimii cinci ani, ca urmare a revizuirii tratatelor, rolul și influența Parlamentului s-au consolidat, dovedind astfel capacitatea instituției de a se adapta eficient asumându-și cu succes competențe pe care i le conferă tratatele.
În ceea ce privește tipul de indicatori studiați în cadrul acestui studiu, putem menționa ca tip de indicatori cantitativi: numărul procedurilor încheiate în codecizie (pe legislaturi, pe ani, pe președinții ale Consiliului UE, pe lecturi, etc.) și timpul necesar pentru încheierea unei proceduri de codecizie (în general sau pe lecturi). Indicatori calitativi menționați în studiul de față: natura dosarelor (politice sau tehnice) sau calitatea legislației adoptate (transversală sau sectorială).
Odată cu introducerea procedurii de codecizie prin Tratatul de la Maastricht, ponderea sa a crescut în fiecare legislatură. Totodată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, codecizia a devenit procedura legislativă ordinară și în același timp procedura cea mai utilizată de Comisie pentru adoptarea de propuneri legislative, devansând consultarea.
La început creșterea a fost treptată, după Tratatul de la Amsterdam și Tratatul de la Nisa dar după Tratatul de la Lisabona odată cu transformarea cadrului legislativ al UE a cunoscut o creștere semnificativă. Această creștere a fost invers proporțională comparativ cu procedura de consultare.
Consultarea ca procedură legislativă specială, procedură care este aplicabilă acum anumitor măsuri din doar câteva domenii de politică, precum politica concurențială, monetară, externă și de securitate comună, de ocupare a forței de muncă, socială precum și anumite măsuri fiscale din domeniul mediului și al energiei), a fost aplicată doar pentru 11% dintre propunerile legislative în perioada 20009-2014, cunoscând o diminuare semnificativă față de 1994-1999, unde proporția era de 71% din totalul dosarelor.
Așa cu se poate observa în graficul următor, în perioada 2009-2014, aproximativ 90% din propunerile Comisiei s-au înscris în procedura de codecizie. Se poate observa o creștere semnificativă comparativ pe parcursul perioadei 2004 – 2014.
Așadar după aproximativ 20 de ani de funcționare, procedura legislativă ordinară funcționează foarte bine. Cu un procent de aproape 90% din proceduri finalizate cu succes, se poate spune, în general procedura codeciziei a cunoscut un real succes.
Figura 1: Proporția dosarelor de codecizie din totalul dosarelor legislative
Sursa: http://www.europarl.europa.eu/code/information/activity_reports/activity_report_2009_2014_ro.pdf
Pe parcursul perioadei studiate a crescut constant numărul de propuneri în codecizie prezentate de comisie dar și numărul de dosare de codecizie adoptate de colegisatori.
Dacă în situația prezentată anterior importanța codeciziei a crescut datorită folosirii în mare măsură a acestei proceduri în rezolvarea dosarelor, se pare că aceasta este corelată cu creșterea numărului de propuneri în codecizie adoptate de Comisie: în perioada 1999-2004 Comisia a prezentat 432de propuneri, în perioada 2004-2009 508 de propuneri, iar în perioada 2009-2014 au fost 584 propuneri.
În paralel cu propunerile Comisiei, se poate observa o creștere constantă a numărului de dosare de codecizie adoptate de colegislatori ajungând în perioada 2009- 2014 la 488 de dosare adoptate.
Figura 2: Numărul de propuneri ale Comisiei și de dosare de codecizie adoptate în fiecare legislatură
Sursa: http://www.europarl.europa.eu/code/information/activity_reports/activity_report_2009_2014_ro.pdf
Din studiul numărului de dosare adoptate în fiecare an se poate observa o tendință ciclică, cu o creștere constantă pe parcursul fiecărei legislaturi, culminând cu o creștere semnificativă în ultimul an al legislaturii. Această evoluție se datorează efortului depus, în ultimul an al legislaturii, de către Parlament și Consiliu pentru a finaliza dosarele existente.
Creșterea înregistrată în anul 2013-2014 este explicată de finalizarea unui număr mare de instrumente legislative din cadrul financiar multianual în 2013-2014, aproximativ 65 de dosare.
Figura 3: Numărul de dosare în codecizie adoptate într-un an legislativ în perioada 1999-2014
Sursa: http://www.europarl.europa.eu/code/information/activity_reports/activity_report_2009_2014_ro.pdf
Prin extinderea domeniului de aplicare al procedurii de codecizie, conform Tratatului de la Lisabona, aproape s-a dublat numărul de temeiuri juridice pentru codecizie, ridicându-se la 85, în timp ce 17 temeiuri juridice reprezentau domenii de acțiune complet noi pentru Uniune. Uniunea aplica, în majoritatea domeniilor nou incluse în codecizie, o altă procedură legislativă.
Având în vedere aceste date, totuși în perioada 2009-2014 au fost adoptate 488 de dosare în codecizie, cu 34 mai multe decât în perioada anterioară reprezentând o creștere moderată. Din aceste 488 de dosare adoptate 210 au fost adoptate folosind noile temeiuri juridice pentru codecizie. Dintre aceste 210 dosare, în cadrul procedurii de codecizie în domenii în care Uniunii i-au fost conferite competențe odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona au fost adoptate 27 de dosare.
Din datele statistice, dosarele adoptate de colegislatori în domenii cu noi temeiuri juridice pentru codecizie au reprezentat 43% din dosarele de codecizie adoptate în 2009-2014. Numărul de dosare adoptate în domenii care făceau deja obiectul codeciziei înainte de Tratatul de la Lisabona a scăzut cu 39% în ultima perioadă studiată, de la 454 de dosare în 2004-2009, la 278 de dosare în 2009-2014.
Figura 4: Distribuția dosarelor adoptate în domenii noi și vechi de codecizie în perioada 2009-2014
Sursa: http://www.europarl.europa.eu/code/information/activity_reports/activity_report_2009_2014_ro.pdf
Dosarele legislative încheiate de fiecare comisie parlamentară în parte ne oferă date interesante cu privire la exercitarea eficace a democrației în funcție de interesele cetățenilor europeni reprezentați.
Datorită extinderii domeniului de aplicare al codeciziei, distribuția dosarelor de codecizie între comisiile parlamentare s-a modificat semnificativ în ultima perioadă. În perioada 2004-2009, se evidențiau ca fiind cele mai mari comisii parlamentare următoarele: Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară – ENVI, Comisia pentru afaceri juridice – JURI și Comisia pentru transport și turism – TRAN. Acestea au fost studiat, în perioada 2009-2014, aproape jumătate din totalul dosarelor de codecizie. Așa cum rezultă din figura prezentată în continuare, dosarele au fost distribuite mai uniform între un număr mai mare de comisii.
Figura 5: Distribuția dosarelor de codecizie în perioada 2009-2014
Sursa: http://www.europarl.europa.eu/code/information/activity_reports/activity_report_2009_2014_ro.pdf
În timpul ultimelor trei legislaturi, comisia care a gestionat un număr considerabil de dosare a fost Comisia pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară (ENVI).
Deși Comisia ENVI, în ultima perioadă studiată, deținea cea mai mare cotă din dosarele de codecizie – un procent de 15,2%, a înregistrat totuși o scădere de la 20% la 14%.
Aceasta a fost urmată de Comisia pentru afaceri economice și monetare (ECON) cu 13% și de Comisia pentru transport și turism (TRAN) cu 11,9%. Comparativ cu perioada 2004-2009, Comisia ECON a schimbat locul cu Comisia TRAN, evoluție explicată de măsurile ce au fost luate pe fondul crizei economice și financiare.
În perioada 2004-2009, Comisia ENVI a deținut un procent de 20%, și a fost urmată de comisia afaceri juridice (JURI) cu un procent de 18,3%, respectiv de comisia TRAN cu 11, 4% și comisia ECON cu 8,8%.
Din totalul de 83 de dosare încheiate de comisia JURI, 46 au fost dosare legislative de codificare. Putem considera că următoarele după comisia ENVI au fost comisiile TRAN și ECON cu 52, respectiv 40 de dosare.
Și în perioada 1999-2004, cu 117 dosare încheiate Comisia ENVI a ocupat primul loc, fiind urmată de Comisia TRAN cu 72 de dosare și Comisia Afaceri juridice (JURI) cu un număr de 48 de dosare încheiate.
Această performanța a comisiei ENVI s-a datorat, pe consecințelor pe care le-a criza care a marcat siguranța alimentară și sănătatea publică (gripa aviară, boala vacii nebune, etc.), criză care a determinat o activitate legislativă intensă în aceste domenii.
În ultimele două perioade, atenția a fost îndreptată în special spre probleme legate de mediu, energie.
După extinderea procedurii de codecizie, Comisia pentru agricultură și dezvoltare rurală (AGRI), Comisia pentru dezvoltare regională (REGI), Comisia pentru comerț internațional (INTA), Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne (LIBE) și Comisia pentru pescuit (PECH) au dobândit competențe noi sau extinse în domeniul codeciziei. Aceste comisii au gestionat 33% din dosarele de codecizie din perioada 2009-2014. 11 din cele 27 de dosare adoptate în codecizie în domeniile noi de competență ale UE au fost încheiate de Comisia pentru industrie, cercetare și energie (ITRE) în domeniul politicii energetice și spațiale.
Referitor la etapa în care se adoptă dosarele în codecizie, în primele perioade ale studiului tendința era de creștere a numărului de dosare adoptate în prima lectură și de reducere a celor finalizate după conciliere. Numărul dosarelor adoptate în primele etape a crescut semnificativ în perioada 2009-2014. Astfel cea mai mare parte dosarelor de codecizie au făcut obiectul unor acorduri în etapele timpurii ale procedurii, chiar în primă lectură sau la începutul celei de-a doua lecturi. Dosarele finalizate în etapa de conciliere, care au fost de regulă dosare foarte dificile, au devenit în acest moment o excepție.
În perioada 2009-2014, 415 din 488 de dosare de codecizie, altfel spus 85%, au fost adoptate în prima lectură. 65 de dosare au fost finalizate în a doua lectură (13%), dar marea majoritate a dosarelor, mai exact 40, au făcut obiectul unor acorduri timpurii în a doua lectură.
În concluzie, 455 de dosare, reprezentând 93% din totalul dosarelor de codecizie adoptate, au făcut obiectul unor acorduri timpurii, în prima sau a doua lectură. Comparativ cu 54% în perioada 1999-2004 și 82% în perioada 2004-2009, creșterea este majoră.
Așa cum este firesc, invers proporțional cu dosarele finalizate timpuriu, numărul dosarelor adoptate în a treia lectură a scăzut semnificativ de-a lungul perioadelor studiate, scăzând de la 88 la 23, și ajungând, în ultima perioadă la un număr de 9 dosare, din care 8 au fost adoptate în a treia lectură.
Grafic aceste date sunt prezentate în figura următoare:
Figura 6: Numărul dosarelor adoptate în cele trei etapa în perioada 1999-2004
Sursa: http://www.europarl.europa.eu/code/information/activity_reports/activity_report_2009_2014_ro.pdf
Aproape toate comisiile și-au finalizat majoritatea dosarelor în prima lectură, restul reușind să le finalizeze în a doua lectură. Referitor la timpul mediu pentru adoptarea unei proceduri, acesta a cunoscut o evoluție pozitivă prin diminuarea progresivă a acestuia de la o legislatură la alta.
Durata medie a procedurii de codecizie este strâns legată de utilizarea cu preponderență a acordurilor în prima lectură. Durata medie totală pentru adoptarea unui dosar de codecizie în perioada 1999-2004 a fost de 22 de luni. Această durată medie a scăzut continuu în perioada 2004-2009 până la 21 de luni și ajungând în ultima perioadă studiată la 19 luni.
Și durata medie a procedurii pentru dosarele adoptate în a treia lectură a scăzut de la 31 de luni în 1999-2004 la 29 de luni în 2009-2014.
Putem observa, din datele prezentate în tabelul de mai jos că durata medie a crescut pentru acordurile în prima și a doua lectură de la perioada 1999-2004 la perioada 2009-2014, cu șase luni pentru dosarele încheiate în prima lectură și cu opt luni pentru cele finalizate în a doua lectură.
Tabelul 1: Durata medie a procedurii de codecizie
Sursa: Sursa: http://www.europarl.europa.eu/code/information/activity_reports/activity_report_2009_2014_ro.pdf
Explicația faptului că durata medie a acordurilor în prima și a doua lectură a crescut este aceea că unele docare considerate ca fiind mai dificile, care ar fi fost înainte finalizate în etapa de conciliere, în ultima perioada și chiar și în prezent sunt negociate în etapele timpurii ale procedurii și datorită faptului că instituțiile nu mai au acum termen-limită pentru prima lectură. Ținând cont că pentru a doua și a treia lectură încă există aceste termene limită putem explica de ce durata medie a procedurii pentru a treia lectură este mai scurtă decât cea pentru dosarele finalizate în a doua lectură.
Din datele statistice prezentate putem observa că timpul mediu ponderat pentru adoptarea unei decizii a fost de 22 luni, în perioada 2004-2009 de 21 luni, iar în ultima perioadă 2009-2014 a fost de 19.
Extreme ale duratei necesare pentru adoptarea unui dosar de codecizie au fost: cea mai scurtă procedură care a durat 1,8 luni și a fost încheiată în primă lectură în perioada 2004- 2009 și cea mai lungă procedură care a durat 159,4 luni și a fost încheiată în timpul celei de-a treia perioade studiate. De regulă cele mai scurte proceduri sunt cele care se referă la codificări, abrogări, în timp ce procedurile cele mai lungi au fost necesare dosarelor complexe care au la bază subiecte delicate din punct de vedere politic.
În funcție de dosarele încheiate, pe baza datelor furnizate pe website-ul Consiliului UE, în timpul Președințiilor Comisiilor Uniunii Europene se poate face o minimă analiză a evoluției procedurii de codecizie.
Evaluând performanța președințiilor Consiliului UE, primul loc este împărțit între Irlanda (2004) și Slovenia (2008) cu câte 74 de dosare, apoi urmează de Franța (2008) cu 73 de dosare, Finlanda (2006) cu 63 de dosare și Germania (2007) cu 62 de dosare.
Dacă luăm în considerare dosarele de codecizie încheiate în prima lectură, Situația ar fi cu totul alta. Din cele 74 de dosare încheiate de președinția slovenă 15 dosare au fost codificări fără a fi nevoie negocieri intense, iar 16 dosare din cele 63 ale președinției finlandeze sunt de codificare.
S-au afirmat președinții performante ale Consiliului UE precum Franța (2008) și Germania (2007). Acestea au fost considerate președinții puternice ale Consiliului UE prin resursele umane, materiale și tehnocratice superioare avute la dispoziție. Numărul mare al dosarelor legislative încheiate în codecizie au fost consecința performanței acestora.
Noțiunea termenului de codecizie exprimă în mod adecvat faptul că Parlamentul și Consiliul participă în comun, ca parteneri egali la procesul legislativ. Termenul a fost repede adoptat și utilizat în la scară largă, atât în instituții, cât și în afara lor.
Prin noul termen, acela de „procedura legislativă ordinară” s-a marcat de fapt maturizarea structurii legislative a UE. Așa cum a fost prezentat, acest lucru a fost confirmat de cifre: numărul propunerilor în codecizie prezentate de Comisie a crescut considerabil de la o legislatură la alta (ajungând la 562 în ultima legislatură). O evoluție impresionantă s-a datorat Tratatului de la Lisabona materializată prin creșterea proporției de propuneri în codecizie comparativ cu alte proceduri legislative, în special cu consultarea, de la sub 50% în perioada 2004-2009, la aproape 90% în perioada 2009-2014. Această creștere s-a datorat și extinderii semnificativă a domeniului de aplicare al procedurii legislative ordinare, care aproape că s-a dublat, de la 40 la 85 de temeiuri juridice, și scăderii semnificative a numărului de propuneri în consultare adoptate de Comisie, comparativ cu legislatura anterioară.
Perioada 2009-2014 s-a remarcat și prin reducerea considerabilă numărului total de propuneri legislative, de la 1041 în 2004-2009 la 635 în 2009-2014, luând în calcul codecizia și consultarea, împreună.
În decursul a 20 de ani de la intrarea procedurii de codecizie în vigoare, aceasta și-a demonstrat eficiența și eficacitatea prin lărgirea domeniilor de aplicabilitate și prin creșterea procedurilor încheiate în primă lectură, scăderea timpului decizional.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CĂRȚI, CURSURI
Alexandru Ioan, Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București, 2008
Bărbulescu Gheorghe Iordan, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Iași, Editura Polirom, 2008
Chalmers Damian, European Union Public Law. Cases and Materials, University Press, Cambridge, 2010
Diaconu Nicoleta, Dreptul Uniunii Europene, Tratat, ed. a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2011
Dumitrașcu Mihaela Augustina, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Editura Universul Juridic, București, 2012
Fabian Gyula, Drept instituțional comunitar, Editura pro Juridică, București, 2004
Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Actami, Bucuresti, 2006.
Fuerea Augustin, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002
Fuerea Augustin, Drept comunitar european. Partea generala, Editura Allbeck, București, 2004
Militaru Ioana Nely, Dreptul Uniunii europene. Cronologie. Izvoare. Instituții, ed a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2011
Pop Flore, Albescu Oana, Tratatul de la Lisabona. De la metoda comunitară la noile evoluții ale guvernanței europene, Editura CA Publishing, București, 2012
Pittella Gianni, Vidal-Quadras Alejo, Papastamkos Georgios, Raport de activitate privind codecizia și concilierea, 14 iulie 2009 – 30 iunie 2014
Vătăman Dan, Instituțiile europene, Editura Universul Juridic, București, 2011
*** Codecizia și concilierea, Ghid privind activitatea de colegislator a Parlamentului European în procedura legislativă ordinară, publicat de Direcția generală politici interne ale uniunii direcția pentru coordonare legislativă și concilieri unitatea pentru concilieri și codecizie, Parlamentul european, decembrie 2014
*** Fișe tehnice despre Uniunea Europeană, Ediția 2014, Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Parlamentul European, 2013
ARTICOLE
Ciora Cristina, 20 de ani de codecizie europeana. evoluție și evaluare, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 3/2013
Levai Mihaela Codrina, Mihălcescu Ana Maria, Competențele Parlamentului European , Editura Acta Universitatis George Bacovia, Revista Juridica, Volumul 3, Bacău, 2014
Pagini WEB
http://www.europarl.europa.eu/code/information/activity_reports/activity_report_2009_2014_ro.pdf
http://www.europarl.europa.eu/code/information/guide_ro.pdf
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evoluția Mecanismului DE Codecizie (ID: 115257)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.