Evolutia Managementului In Romania

EvoluȚia Managementului în România

După o privire în ansamblu, se poate afirma că managementul românesc s-a dezvoltat raportându-se pe curente teoretice de la nivel mondial, iar intensitatea raportării diferă, în funcție de cele trei perioade parcurse de România:

Perioada de până în anul 1948, când România a fost în directă legătură cu tot ce era nou în domeniul managementului pe plan mondial, depunând eforturi remarcabile pentru a asimila și pentru a forma o școala proprie de management,

Perioada cuprinsă între 1948 și 1989, o perioadă de economie centralizată, în care s-a constatat o oarecare izolare a României față de teoria și practica în management presupuse la nivel mondial,

Perioada de după anul 1990, în care s-au făcut eforturi mari pentru a se dezvolta școala românească de management și aplicarea cunoștiințelor pertinente de la nivelul managementului mondial.

Conectarea României la realitățile mondiale în perioada 1900-1948

România a manifestat un interes direct pentru conceptele din sfera managementului, încă de la începutul secolului. Ideile revoluționare ale lui Frederick Winslow Taylor și ale lui Henri Fayol au atras atenția României, dar și a altor țări europene. De asemenea, preocupările teoretice și pragmatice ale managementului firmei s-au manifestat foarte târziu. Realizările obținute pe acest plan au fost în perioada premergătoare a Primului Război Mondial. Dintre acestea cele mai importante sunt:

Pentru prima dată în Europa s-a utilizat sistemul de management a lui Taylor aplicându-se sistemul MTM (Methodes Times Measurepement), care presupunea organizarea muncii având loc la Pitești, la Țesătoria românească din bumbac. În urma rezultatelor obținute s-a demonstrat gradul mare de posibilitate a creșterii eficienței pe care le prezintă metodele de organizare științifică.

În data de 25 ianuarie 1916, în cadrul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale București, s-a desfășurat primul curs introductiv de management susținut de profesorul Virgil Madgearu. Obiectul de studiu al acestui curs era rolul și importanța managementului și, totodată, raporturile între teoria managementului și practica din România

Preocupările României din domeniul organizării științifice a muncii și al conducerii și administrării raționale a întreprinderilor s-au axat pe parcursul perioadei interbelice. Aceste preocupări s-au materializat prin acțiuni și măsuri de dezvoltare a școlii românești de profil, precum și de aplicare a noilor concepte sau principii în practica afacerilor din România.

În 1927, se înființează Institutul Român pentru Organizarea Științifică a Muncii (IROM). Acesta a sprijinit și a coordonat eforturile de asimilare și dezvoltare a unor concepte, în ceea ce privește conducerea și administrarea întreprinderilor,

Tot în acea perioadă s-au experimentat noi tehnici de organizare a muncii, atât pentru personalul cu funcții de conducere, cât și pentru muncitori,

Sub patronajul IROM s-au tradus lucrări de management, s-a publicat Buletinul IROM și s-a promovat managementul în România, sub raport teoretic și în practica afacerilor.

În anul 1925 s-a înființat Institutul De Științe Administrative a României, care a contribuit la promovarea unor discipline de organizare a muncii.

Promovarea științei managementului în România sub forma unor concepte de organizare științifică a muncii sau de conducere și administrare a întreprinderilor este datorată unor oameni de știință, precum: Virgil Madgearu care a militat deschis pentru dezvoltarea managementului ca domeniu distinct al științelor economice din România, Victor Slăvescu care a avut preocupări directe la dezvoltarea unor discipline de organizare și finanțare a întreprinderilor, iar din perioada interbelică amintim pe: Dimitrie Gusti, Gheorghe Marinescu, Ion Răducanu, Gheorghe Zane.

Aceste aspecte menționate arată interesul prezentat de România, până la al Doilea Război Mondial, față de dezvoltarea managementului, din acea perioadă, la nivel mondial. În practică, dar și în teorie, în această perioadă România s-a înscris într-o tendință normală de legare a realităților românești la valorile confirmate pe plan mondial. Problema a constat în apariția instaurarea economiei centralizate, de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, iar dacă acest lucru nu ar fi intervenit, dezvoltarea socio-economică a României ar fi avut o configurație diferită față de cea pe care o cunoaștem acum.

România în perioada 1948-1989

După 1945, odată cu instaurarea regimului comunist, se impunea și o economie centralizată, astfel că elementele de piață, firmă sau management au fost înlăturare sau ignorate, pe principiul gestionării lor de către stat. Desființarea organismelor din perioada antebelică este cel mai bun exemplu pentru prima parte a perioadei respective, eliminare manifestată virulent. Se poate considera ca fiind o perioadă de regres în planul practicii manageriale, fiind eliminate din învățământ sau cercetare toate interesele pentru management..

Începând cu anii 1970 și până în decembrie 1989, România a manifestat o oarecare destindere politică, implicit o atitudine mai tolerantă pentru vestul Europei, deschidere benefică pentru toate domeniile, inclusiv managementul. În cercetare și la nivel academic a fost repoziționat rolul managementului, astfel că s-au înființat noi organisme și sisteme ce au focalizat toate eforturile de coordonare și asimilare a noutăților: Centrul de perfecționare a pregătirii cadrelor de conducere din înteprinderi; Institutul de conducere și organizare a producției și muncii (Ministerul Muncii) etc. Pe lângă toate aceste cadre nou-înființate, apar și o serie de lucrări în vaga literatură de specialitate (cursuri, enciclopedii): Enciclopedia conducerii întreprinderilor (1981); Dezvoltarea umană a întreprinderi (coord. Zamfir, 1980); Structuri organizatorice ale întreprinderii moderne (Olteanu,1979); Bazele conducerii întreprinderii (Mihut,1981) ;

Aceste mișcări de actualizare s-au manifestat și în aplicarea managementului microeconomic, deși era vorba de un fundal nespecific și restrictiv. Tendința de practică a managementului generată în anii 1970 a fost atenuată spre finele perioadei comuniste, însă s-au putut remarca o serie de schimbări:

“Pe planul teoriei și practicii se produce o difuzare apreciabilă a cunoștiințelor de management al întreprinderii, în care se regăsesc o mare parte din conceptele și instrumentarul managementului din țările dezvoltate.”

Noțiunile și instrumentele moderne de management trebuiau aplicate într-un mediu destul de limitat, un mediu ce restrângea relațiile teoretice specifice unor domenii din știința managementului.

Spre finalul perioadei, disproporția între teorie și practică în managementul firmei s-a remarcat și s-a accentuat cât mai mult.

România după 1989 și tranziția la economia deschisă

În paralel cu descoperirea democrației, procesul de tranziție al României spre economie compus din reforme a presupus și crearea unui context cu totul diferit de perioadele anterioare pentru aplicarea și împărtășirea cunoștințelor despre management. Compatibilitatea economiei românești cu cea a unei economii moderne ține și de modul de asimilare al managementului. Se remarcă un import de tehnică și tehnologie, pe un fundal al reformelor componentelor materiale ale înteprinderilor românești – regii autonome, societăți comerciale: markeri ai unei societăți în curs de dezvoltare, modernizare.

În perioada de după 1989 se conturează și devine funcțional un nou sistem economic, un nou tip de management, atât la nivel macroeconomic cât și la nivel de firmă. Eforturile susținute de asimilare a conceptelor, metodelor au dus spre acest progres. Principalele direcții din planul teoretic și instituțional ce vizau promovarea și distribuirea managementului în România de după 1990 erau:

restructurarea învățământului superior cu o bază necesară pregătirii viitorilor specialiști în management;

organizarea de conferințe/seminarii/cursuri în management cu sprijinul experților din țară și străinătate;

publicarea a numeroase lucrări de specialitate traduse din germană, engleză;

dezvoltarea unor firme de consultanță în management (AMCOR – Asociația Consultanților în Management din România, de exemplu);

dezvoltarea unei rețele instituționale la diferite nivele socio-economice (Institutul Româna de Management, Fundația Internațională de Management) cu sprijinul instituțiilor internaționale (FMI, Banca Mondială, CEE).

În ceea ce privește aplicarea și asumarea managementului în România, se poate constata un decalaj între partea teoretică și cerințele practice. Până în prezent, s-a reușit descentralizarea sistemului de management al economiei naționale și s-a produs un transfer de competențe spre societățile comerciale cu capital de stat. Totuși, implementarea la nivel de firmă a unui nou tip de mangement este relativ lent, mai ales în contextul calității progresului din România.

Pe măsură ce sectorul privat are o pondere importantă în economia românească și pe măsură ce concurența crește, tendința de aplicare a unui management modern la nivel de firmă se accentuează tot mai mult. Pe de altă parte, tendința răspândirii principiilor și practicilor de management ar trebui să antrezene (direct și indirect) o îmbunătățire a rezultatelor administrării curente a afacerilor. Druckner e de părere că „pe măsură ce factorii de decizie muncesc pentru a deveni eficienți ei ridică nivelul de performanță al întregii organizații.” Pe măsură ce calitatea managementului crește, este evident că se va genera și o îmbunătățire a performanței, la care toți antreprenorii români speră.

Atingerea acestui deziderat presupune o largă răspândire a managementului în economia din România și inovarea permanentă a principiilor, o experimentare continuă a tehnicilor și metodelor, o contestare continuă a ideilor (pentru ca acestea să nu devină dogme). Sincronizarea României la progresul internațional, în contextul globalizării, presupune acceptarea și asumarea metodelor ce au succes în marile corporații.

STUDIU DE CAZ: MUZEUL NAȚIONAL COTROCENI

În secolul al XVII-lea, înainte de a deveni reședință domnească, Cotroceni reprezenta un spațiu geografic și toponimic, o zonă care cuprindea păduri dese ale renumiților Codrii ai Vlăsiei, terenuri agricole și un sat de țărani liberi. Primii proprietari care au stăpânit această zonă și au fost menționați în documente sunt Stoica, Prada și Istfan.

Semnificația cuvântului Cotrocean derivă fie de la numele unui vechi proprietar al zonei, fie dintr-un termen arhaic: a cotroci = a (se) ascunde, datorită locurilor de refugiu din zona împădurită. În documentele medievale, termenul de Cotroceni apare sub diverse variante, precum Cotrociani, Cotraceni și Cotroceani. Istoria zonei este impresionantă și veche, în urma unor sondaje arheologice din anii 1980 descoperindu-se fragmente de unelte din epoca neolitică și, de asemenea, fragmente de vase din ceramică aparținând culturii Glina III, prima sinteză culturală a epocii bronzului.

În anul 1679 domnul Șerban Cantacuzino a ridicat pe dealul Cotrocenilor o mănăstire. Biserica și anexele mănăstirești au fost ridicate în decurs de doi ani. Opera lui Șerban Cantacuzino a fost continuată de Constantin Brâncoveanu, care a poposit adeseori la mănăstire. În 1862, Alexandru Ioan Cuza a hotărât să utilizeze Mănăstirea Cotroceni ca reședință domnească de vară.

La începutul domniei, Principele Carol I al României primește ca reședință de vară vechile case domnești de la Cotroceni. Carol I hotărăște să construiască în incinta mănăstirii un palat, în folosința moștenitorilor Coroanei, care să-i servească drept reședință oficială în București. Planurile edificiului au fost realizate de arhitectul Paul Gottereau în stil clasic venețian. În mai 1883 i se deschide Guvernului un credit de 1 700 000 de lei pentru dărâmarea vechilor case domnești și construirea palatului de la Cotroceni. Construcția a început în anul 1888. Mai târziu, arhitectul român Grigore Cerchez a reconceput aripa nordică în stil național romantic, adăugând o sală mare, cu o terasă deasupra și două foișoare cu coloane, dintre care unul era replica faimosului foișor de la Mănăstirea Hurezi. Principesa Maria și Principele Ferdinand s-au mutat la Cotroceni în martie 1896.

Între anii 1949-1976, Palatul Cotroceni a devenit Palatul Pionierilor. Avariat în timpul cutremurului din 1977, lucrările de restaurare au durat aproximativ 10 ani, fiind coordonate de arhitectul Nicolae Vlădescu. În anul 1984, la ordinul președintelui Nicolae Ceaușescu a fost demolată biserica mănăstirii, ridicată de Șerban Cantacuzino. Palatul Cotroceni a devenit după Revoluția română din 1989 reședința oficială a Președintelui României.