Evoluția Lucrărilor DE Fortificații ȘI Rolul Acestora ÎN Pregătirea Teritoriului

ROMÂNIA

MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE

Universitatea Națională de Apărare “Carol I”

Facultatea de securitate și apărare

Departamentul de management militar și de pregătire a personalului didactic

Locotenent colonel Vasile IONESCU

“Cursul postuniversitar de perfecționare – conducere în domeniul pregătirii economiei și teritoriului pentru apărare”

LUCRARE DE ABSOLVIRE

Tema:

EVOLUȚIA LUCRĂRILOR DE FORTIFICAȚII ȘI ROLUL ACESTORA ÎN PREGĂTIREA TERITORIULUI

PENTRU APĂRARE

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Căpitan – comandor instr.sup. dr. ing.

Cătălin BURSUC

București – 2015

Pagina albă

Universitatea Națională de Apărare „Carol I”

Facultatea de securitate și apărare

REFERAT

Cu privire la lucrarea de curs elaborată de Lt col. Vasile IONESCU , absolvent al Cursului postuniversitar de dezvoltare profesională continuă, conducere în domeniul pregătirii economiei și teritoriului pentru apărare.

Tema lucrării de curs este: Evolutia lucrarilor de fortificatii si rolul acestora in pregatirea teritoriului pentru aparare.

Data selectării temei și a îndrumătorului științific: 16 martie 2015.

Absolventul a avut 8 întâlniri cu îndrumătorul științific în perioada de elaborare a lucrării.

Tematica aleasă prezintă aspectele principale referitoare la evoluția lucrărilor de fortificații în istoria României, precum și rolul acestora în arhitectura pregătirii teritoriului pentru apărare.

Lucrarea este structurată pe trei capitole, completată de trei anexe, care abordează aspecte teoretice referitoare la pregătirea teritoriului pentru apărare și a lucrărilor de fortificații, evoluția în timp a lucrărilor de fortificații, rolul lucrărilor de fortificații în pregătirea teritoriului pentru apărare, amenajarea, calculul de rezistență și aerajul diferitelor adăposturi realizate pentru protecția personalului.

Conținutul lucrării are un caracter unitar, fiind foarte bine structurat. Cele trei capitole sunt bine echilibrate ca dezvoltare a problematicii și profunzime a studiilor.

Stilul lucrării este pedant, riguros, dovedind calități de analiză a problematicii. Nu în ultimul rând, remarc aspectul formal deosebit, lucrarea fiind riguros tehnoredactată de către autor, corespunzând exigențelor pentru o lucrare științifică.

Concluziile finale și contribuțiile autorului (care fac obiectul ultimei părți a lucrării), pe marginea problemelor analizate sunt pertinente.

În ansamblu, lucrarea îndeplinește condițiile de a fi acceptată și susținută public în sesiunea de examen.

Data: 12.05.2015 Îdrumător științific

Cpt. cdor.instr.sup.dr.ing.

Cătălin BURSUC

Pagină albă

DECLARAȚIE DE ONESTITATE

privind originalitatea conținutului lucrării de finalizare a studiilor

postuniversitare de formare si dezvoltare profesională continuă

Subsemnatul, Lt.col. Vasile IONESCU, legitimat cu C.I. seria DD nr717092 CNP [anonimizat], cursant la Cursul postuniversitar de dezvoltare profesională continuă, conducere în domeniul pregătirii economiei și teritoriului pentru apărare, organizat de Departamentul de management militar și de pregătire a personalului didactic din cadrul Facultății de securitate și apărare, autor al lucrării de absolvire pentru certificarea competențelor intitulată Evoluția lucrărilor de fortificații si rolul acestora in pregătirea teritoriului pentru apărare. și Cpt. cdor. instr. sup. dr. ing. Cătălin BURSUC, în calitate de îndrumător științific al autorului, declarăm, în mod solidar, în temeiul art. 143 alin. (4) din Legea educației naționale nr. 1/2011 cu modificările și completările ulterioare, că lucrarea menționată mai sus este rezultatul propriei activități intelectuale a autorului, nu conține porțiuni plagiate, iar sursele bibliografice au fost folosite cu respectarea legislației române și a convențiilor internaționale privind drepturile de autor, precum și faptul că lucrarea respectă standardele de calitate specifice nivelului studiilor efectuate și de etică profesională.

AUTOR ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC

Data 12.05.2015 Semnătura ……………….. Data 12.05.2015 2015 Semnătura ……………..

Pagină albă

CUPRINS

CUPRINS…………………………………………………………………………………………………………….7

INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………………9

CAP.1 NOȚIUNI CONCEPTUALE REFERITOARE LA PREGĂTIREA TERITORIULUI PENTRU APĂRARE ȘI LUCRĂRILE DE FORTIFICAȚII……..11

1.1. Pregătirea teritoriului pentru apărare……………………………………………………………11

1.2. Lucrările de fortificații………………………………………………………………………………… 12

1.2.1. Definirea termenului de "fortificații "…………………………………………………….. 12

1.2.2. Clasificarea fortificațiilor…………………………………………………………………………12

Cap. 2 EVOLUȚIA LUCRĂRILOR DE FORTIFICAȚII…………………………………… 19

2.1. Sistemul de fortificații din spațiul geto – dacic…………………………………………….. 19

2.1.1. Sistemul natural de fortificații………………………………………………………………… 19

2.1.2. Primele lucrări de fortificații………………………………………………………………….. 20

2.2 Aspecte privind fortificațiile din România în evul mediu……………………………….. 21

2.2.1. Cetatea – fortificație militară permanentă……………………………………………….. 21

2.2.2 Biserici și mănăstiri fortificate…………………………………………………………………. 26

2.3. “Cetatea București”, Linia fortificată Focșani – Nămoloasa – Galați și

Linia fortificată "Carol al II-lea", lucrări de fortificații executate la sfârșitul

secolului al XIX lea și până la jumătatea secolului al XX lea…………………………. 28

2.3.1. “Cetatea București”……………………………………………………………………………….. 28

2.3.2. Linia fortificată Focșani – Nămoloasa – Galați……………………………………….. 29

2.3.3. Linia fortificată "Carol al II-lea"……………………………………………………………. 30

Cap. 3. ROLUL LUCRĂRILOR DE FORTIFICAȚII ÎN PREGĂTIREA

TERITORIULUI PENTRU APĂRARE, AMENAJAREA, CALCULUL DE REZISTENȚĂ ȘI AERAJUL ADĂPOSTURILOR……………………………………………33

3.1. Rolul lucrărilor de fortificații în pregătirea teritoriului pentru apărare……….. 33

3.2. Amenajarea adăposturilor………………………………………………………………………….. 33

3.2.1. Amenajarea excavațiilor naturale…………………………………………………………… 34

3.2.2. Amenajarea unui tunel…………………………………………………………………………… 34

3.2.3. Amenajarea construcțiilor și subsolurilor de clădiri…………………………………35

3.2.4. Amenajarea construcțiilor industriale…………………………………………………….. 37

3.3. Calculul de rezistență și aerajul adăposturilor…………………………………………….. 37

3.3.1. Generalități……………………………………………………………………………………………. 37

3.3.2. Dimensionarea tavanului natural la adăposturile subterane……………………. 38

3.3.3. Dimensionarea elementelor de rezistență la adăposturile subterane………… 39

3.3.4. Aerajul adăposturilor…………………………………………………………………………….. 41

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………. 43

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………….. 45

ANEXE……………………………………………………………………………………………………………………… .47

Anexa 1. Cetăți fortificate…………………………………………………………………………………. 47

Anexa 2. Biserici și mănăstiri fortificate…………………………………………………………….. 49

Anexa 3. Dispunerea forturilor și bateriilor din jurul Bucureștiului………………………… 50

INTRODUCERE

Amenajarea genistică a terenului în general și lucrările de fortificații în special constituie un element important al structurii apărării la nivel strategic, operativ și tactic. Executarea lucrărilor de fortificații reprezintă o misiune de mare volum și complexitate care implicit impune folosirea unei mari cantități de forțe și mijloace pentru execuție precum și un consum important de materiale de geniu și de construcții. Lucrările de amenajare genistică sunt folosite de către forțele combatante pe timpul duceri acțiunilor militare, dar și ca adăposturi pentru protecția populației din zonele de conflict.

Prin prezenta lucrare îmi propun să prezint aspectele principale referitoare la evoluția lucrărilor de fortificații în istoria României, precum și rolul acestora în arhitectura pregătirii teritoriului pentru apărare.

Obiectivele pe care le am în vedere m-au determinat să structurez problematica lucrării pe următoarele idei principale:

abordarea aspectelor teoretice referitoare la pregătirea teritoriului pentru apărare și a lucrărilor de fortificații;

evoluția în timp a lucrărilor de fortificații;

rolul lucrărilor de fortificații în pregătirea teritoriului pentru apărare, amenajarea, calculul de rezistență și aerajul diferitelor adăposturi realizate pentru protecția personalului.

Pentru atingerea obiectivelor ce mi le-am propus am structurat lucrarea pe trei capitole.

În primul capitol am prezentat noțiunile teoretice de bază referitoare la pregătirea teritoriului pentru apărare, am definit noțiunea de "fortificații" și am făcut o clasificare a acestui tip de lucrări genistice, după un set de criterii pe care le-am considerat ca fiind semnificative în domeniu.

Capitolul doi cuprinde aspectele referitoare la modul cum au evoluat lucrările de fortificații în spațiul carpato-danubiano-pontic începând de la geto-daci, continuând cu Evul Mediu și până în perioada celui de Al Doilea Război Mondial.

În capitolul trei am abordat rolul lucrărilor de fortificații în pregătirea teritoriului pentru apărare, modul în care lucrările subterane, subsolurile de clădiri industriale și civile pot fi folosite

pentru adăpostirea personalului, în urma amenajărilor și consolidărilor impuse de măsurătorile și calculele specifice referitoare la principalele elemente de rezistență ale respectivelor lucrări.

Prin lucrarea de față urmăresc în special să-mi valorific experiența în domeniul lucrărilor genistice (căpătată în cadrul unui batalion de geniu), pentru a reliefa anumite aspecte, referitoare la modul în care pot fi folosite lucrările de construcții existente, pentru protecția personalului la decretarea mobilizării sau în caz de război.

În general se poate exprima că problematica abordată în lucrare este subordonată cerințelor domeniului pregătirii teritoriului pentru apărare.

CAP.1 NOȚIUNI CONCEPTUALE REFERITOARE LA PREGĂTIREA TERITORIULUI PENTRU APĂRARE ȘI LUCRĂRILE DE FORTIFICAȚII

Pentru a putea înțelege corect tema lucrării de față, consider necesară o prezentare la nivel conceptual a principalelor expresii și termeni folosiți în continuare.

1.1 Pregătirea teritoriului pentru apărare

" Pregătirea teritoriului pentru apărare conține ansamblul de măsuri și acțiuni stabilite pentru realizarea obiectivelor necesare satisfacerii nevoilor strategice și operative ale forțelor sistemului național de apărare și pentru asigurarea protecției populației și a bunurilor materiale, inclusiv a celor ce aparțin patrimoniului național, împotriva efectelor acțiunilor distructive executate de agresor cu mijloace clasice și arme nucleare, biologice și chimice".

Obiectivele necesare satisfacerii nevoilor strategice si operative sunt realizate din timp de pace și se cuprind în programul cu obiectivele de pregătire operativă a teritoriului pentru apărare care este dimensionat pe o perioadă de 4 ani. Programul de pregătire a teritoriului este actualizat anual de către ANRSPS / DGPS (Administrația Națională a Rezervelor de Stat și pentru Probleme Speciale / Direcția Generală pentru Probleme Speciale), pe baza propunerilor instituțiilor publice implicate, cu avizul Statului Major General.

"Obiectivele din programul de pregătire a teritoriului sunt stabilite cu avizul Statului Major General și al ANRSPS / DGPS," de către instituțiile cu atribuții în domeniul apărării, siguranței naționale și ordinii publice, fiecare în domeniul său de activitate, și se supun spre aprobare Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

După aprobare programul de pregătire a teritoriului se anexează la planul de mobilizare.

Obiectivele aprobate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării se transmit de ANRSPS / DGPS autorităților administrației publice centrale si locale sau, după caz, instituțiilor cu atribuții in domeniul apărării, siguranței naționale si ordinii publice, pentru a fi incluse in programele de investiții proprii. Programele de investiții privind realizarea obiectivelor de pregătire a teritoriului pentru apărare, aprobate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, se duc la îndeplinire cu resurse bugetare alocate autorităților administrației publice executante, pe baza solicitărilor acestora.

Stadiul realizării lucrărilor la aceste obiective și propunerile de actualizare a programului de pregătire a teritoriului se comunica ANRSPS/ DGPS anual, în primul trimestru, de către ministere si celelalte autorități ale administrației publice.

Autoritățile administrației publice care administrează și exploatează obiectivele de pregătire a teritoriului și elementele de infrastructură teritorială importante pentru sistemul național de apărare sunt obligate să le mențină permanent într-o stare corespunzătoare scopului pentru care au fost create.

1.2. Lucrările de fortificații

1.2.1. Definirea termenului de "fortificații"

Termenul "fortificații" se definește ca fiind "construcțiile militare de pământ, de piatră, de beton sau alte materiale rezistente, destinate pentru a apăra forța vie și mijloacele de luptă proprii împotriva mijloacelor de nimicire ale adversarului și de a înlesni acțiunea trupelor în luptă".

În limbajul militar curent se utilizează denumirea de lucrări de fortificație,  care semnifică lucrări genistice realizate în scopul de a contribui la ducerea luptei, la întrebuințarea eficientă a armamentului și a tehnicii de luptă, la sporirea stabilității în conducerea trupelor, precum și pentru asigurarea protecției trupelor, armamentului și tehnicii de luptă, împotriva mijloacelor de distrugere ale adversarului.

1.2.2. Clasificarea fortificațiilor

Fortificațiile sunt clasificate după mai multe criterii, dintre care, cele mai importante sunt: "destinația; durata de serviciu; gradul de protecție; poziția față de cota terenului natural".

a) Din punct de vedere al destinației, fortificațiile se realizează pentru:

– executarea tragerilor (ducerea luptei);
– punctele de comandă;
– observarea și conducerea tragerilor;
– adăpostirea (protecția) personalului;
– punctele medicale;
– spitale;
– protecția mijloacelor tehnice de luptă;
– depozitarea și protecția materialelor;
– protecția surselor de apă;
– unitățile productive specializate.

Fortificațiile pentru executarea tragerilor – asigură protecția personalului care efectuează tragerea și mijloacele adăpostite în acestea, în timpul luptei, pentru respingerea atacului executat de adversar asupra direcțiilor sau obiectivelor încredințate pentru apărare. Ele se amplasează pe direcțiile probabile de atac ale adversarului în raioane de apărare fortificate, în zone de frontieră, pe litoral sau pe căile de acces către resursele naturale ale teritoriului ce favorizează organizarea zonelor de rezistență de lungă durată.

Lucrările pentru executarea tragerilor, de campanie, se amenajează în fâșia de apărare pe care este desfășurat dispozitivul de luptă, astfel încât să contribuie la îndeplinirea misiunilor potrivit destinației lor. În această categorie de fortificații se includ locașurile și amplasamentele de tragere, șanțurile de tragere, cazematele de diverse categorii.

Fortificațiile pentru puncte de comandă – sunt destinate protecției personalului de comandă și a mijloacelor necesare pentru organizarea și conducerea luptei, se amplasează în dispozitivul de luptă sau în locuri de unde se poate asigura conducerea eficientă a luptei, potrivit hotărârii comandanților eșaloanelor superioare și în conformitate cu reglementările statuate privind desfășurarea luptei și operației. Pentru organele de conducere de stat naționale și județene, precum și pentru apărarea civilă se execută puncte de comandă potrivit planului de pregătire a teritoriului național pentru apărare.

Fortificațiile pentru observare și conducerea tragerilor – protejează personalul și mijloacele destinate cercetării prin observare și ascultare a adversarului, procurării datelor necesare comandanților și statelor majore pentru conducerea luptei. Totodată, în funcție de efectul tragerilor la țintă se furnizează elemente pentru corectarea tragerilor, astfel încât eficiența acestora să fie maximă. În cadrul raioanelor de apărare fortificate, acestea pot fi amplasate mai aproape de limita dinainte a apărării sau în apropierea punctelor de comandă.

Fortificațiile pentru adăpostirea personalului – sunt destinate pentru a proteja forța vie împotriva mijloacelor de distrugere, asigurând pentru aceasta, în cazuri justificate, și condiții de lucru. Aici se includ adăposturile pentru personal de toate categoriile și se amplasează în dispozitivul trupelor luptătoare, pe lângă punctele de comandă sau punctele medicale, în centrele

populate potrivit planului de pregătire a teritoriului național pentru apărare. Ele sunt amenajate și utilate astfel încât să asigure condiții optime de viață pe toată perioada utilizării lor.

Tot adăposturi sunt și alte lucrări (construcții sau excavații naturale) care asigură un grad de protecție corespunzător, cu condiția să fie verificate din punct de vedere al rezistenței amenajate și utilate în acest scop.

Fortificațiile pentru puncte medicale și spitale de campanie – sunt destinate protejării activității personalului medical și a aparaturii specifice; se proiectează și se amenajează ca și adăposturile, diferind doar compartimentarea, utilarea interioară și condițiile de microclimat spitalicesc.

Fortificațiile pentru protecția mijloacelor tehnice de luptă – protejează mijloacele de luptă (precum armamentul, aparatura de transmisiuni, mijloacele de transport, tancurile, avioanele, elicopterele etc.), împotriva mijloacelor de atac ale adversarului. Pe lângă criterii de rezistență mecanică, ele trebuie să asigure condiții specifice de păstrare în stare funcțională a categoriei de mijloc de luptă pe care îl protejează. Intrările (ieșirile) unor astfel de fortificații (adăposturi) sunt protejate de uși sau alte construcții.

Fortificațiile pentru depozitarea și protecția materialelor – sunt adăposturi care protejează diverse categorii de materiale, împotriva mijloacelor de atac. Ele trebuie să asigure condiții de depozitare și păstrare, în stare funcțională, specifice materialelor adăpostite. Când se folosesc construcțiile existente supraterane sau subterane, acestea trebuie aduse la parametrii unor adăposturi noi.

Fortificațiile pentru protecția surselor de apă – adăpostesc puțurile de apă, fântânile, rezervoarele de apă atât împotriva efectelor mecanice de distrugere, cât și împotriva contaminării apei cu substanțe toxice, substanțe radioactive și bacterii purtătoare de microbi patogeni folosite în luptă. Ele trebuie să asigure etanșeitate, nepenetrabilitate, condiții de temperatură adecvate, precum și rezistență mecanică corespunzătoare.

Fortificațiile pentru unități productive specializate – adăpostesc uzine electrice, ateliere de fabricație și alte obiective economice de importanță vitală pentru producția de război. Fortificațiile din această categorie se realizează în perioada de pace și au caracter permanent, cu grad înalt de protecție. Ele trebuie să asigure condiții optime pentru desfășurarea activităților potrivit destinației lor.

b) În funcție de poziția față de cota terenului natural, fortificațiile sunt:

– supraterane;
– semiîngropate;
– la nivelul cotei zero (neacoperite);
– îngropate cu tavan monostrat;
– îngropate cu tavan multistrat;
– subterane.

În unele situații impuse pot fi realizate fortificații subacvatice, la care, în grosimea de protecție se include stratul de apă.

Fortificațiile supraterane – sunt realizate deasupra nivelului terenului, având îngropată numai fundația și o parte din elevație, astfel încât să aibă stabilitatea asigurată. Acestea se realizează, în condiții impuse de cerințele funcționale, conform destinației lor și în situații când, în locul de amplasare precizat, durata de realizare și costurile sunt mari din cauza solului prea tare sau a nivelului apei freatice prea ridicat. În cazul fortificațiilor din această categorie, mijloacele de atac acționează direct asupra structurii lor de rezistență, motiv pentru care pereții și tavanul lor au grosimi mai mari și includ în ele materiale foarte rezistente, ceea ce mărește costurile și necesită tehnologii de execuție perfecționate.

Fortificațiile semiîngropate – au cel puțin o treime din înălțimea lor deasupra nivelului terenului natural. Restul din înălțime se află sub nivelul terenului. În această categorie intră fortificațiile pentru executarea tragerilor (cazemate) și observare, asupra cărora mijloacele de distrugere ale adversarului acționează în mod direct. Partea supraterană a acestor fortificații se execută din materiale rezistente.

Fortificațiile de tip neacoperit (la nivelul cotei zero a terenului) – sunt excavații fără structura de rezistență ori căptușite cu material rezistent sau cu structura de rezistență neacoperită de straturi de protecție (locașuri de tragere, tranșee, șanțuri de comunicație, amplasamente de tragere etc.). Ele asigură protecția împotriva gloanțelor și proiectilelor ce acționează paralel cu suprafața terenului.

Fortificațiile de tip îngropat cu tavan monostrat – sunt realizate în excavații deschise și apoi acoperite cu un strat de protecție (tavan) din același material, de regulă din pământ. Structura de rezistență fiind în întregime sub nivelul terenului, efectele mijloacelor de distrugere asupra acesteia sunt diminuate sau anulate de stratul de protecție.

Fortificațiile de tip îngropat cu tavan stratificat – sunt realizate în excavații deschise și apoi acoperite cu mai multe straturi de protecție din grosimi diferite și materiale diferite, dintre care cel puțin unul din straturi numit "de explozie", "de eclatare" sau "salteaua de protecție" are rolul de a reduce la zero viteza de pătrundere a proiectilelor sau bombelor, determinându-le pe acestea să explodeze cât mai departe de structura de rezistență. Când stratul de explozie este de tip rigid (placă), acesta diminuează presiunea dată de șocul (izbirea) la impactul proiectilelor, bombelor (rachetelor) sau a undei de șoc a exploziei muniției atomice.

În unele situații, în alcătuirea tavanului stratificat pot intra straturi de aer  sau de apă.

Fortificațiile subterane sunt executate prin excavări subterane, lăsându-se ca element de protecție straturile naturale de pământ (rocă). Se execută în formă de galerie, de regulă în zone muntoase-deluroase.

c) După durata de serviciu, fortificațiile sunt:

– de campanie;
– permanente.

Fortificațiile de campanie – sunt realizate de trupe, în cadrul activității de amenajare genistică a terenului în campanie, pentru o durată de timp scurtă, folosindu-se materiale de construcții din zonă sau complete de fortificații executate industrial. La realizarea lor participă subunitățile din toate armele. Cele ce au complexitate mai mare, cum sunt punctele de comandă, adăposturile pentru personal, se execută de către subunitățile de geniu specializate cu mijloace mecanizate destinate acestui scop. Lucrările de campanie pentru tragere (locașurile de tragere cu armamentul de infanterie, amplasamentele de tragere pentru piesele de artilerie și rachete etc.) sunt de regulă de tip semiîngropate. Când se execută în zăpadă sau în teren stâncos, aceste lucrări pot fi supraterane, folosind ca material de protecție zăpada bătătorită, respectiv piatra.

"Completele de fortificații executate industrial sunt elemente sau subansambluri prefabricate, montabile-demontabile, care constituie produse ce intră în înzestrarea armatei". Sunt realizate din materiale ușoare (mase plastice, lemn, pânză etc.), ușor transportabile, putând fi întrebuințate de mai multe ori.

Sunt incluse în categoria fortificațiilor de campanie datorită folosirii lor numai pe durata pregătirii și desfășurării acțiunilor de luptă, în restul timpului ele fiind depozitate (fabricate) ca produse militare de inventar.

Fortificațiile permanente – sunt "lucrări de apărare complexe, inginerești, construite din beton armat de marcă superioară monolit". Folosirea prefabricatelor de beton se limitează la fortificații de tip îngropat (adăposturi, puncte de comandă etc.) și subterane. Ele asigură un grad de protecție mare; sunt proiectate să reziste la acțiunea proiectilelor și bombelor clasice de orice calibru precizat în proiect și la efectele exploziei muniției nucleare atunci când explozia acestora nu se produce în contact direct cu construcția respectivă.

Amplasarea fortificațiilor permanente se face în locuri alese judicios, pe aliniamente sau în raioane fortificate, pe direcții principale de interzis prestabilite, precizate în planul de pregătire a teritoriului național pentru apărare. Sunt construite în perioada de pace sau pe timp de război pe aliniamentele de apărare ce se pregătesc în adâncimea dispozitivului de luptă propriu.

Fortificațiile permanente destinate pentru ducerea luptei și pentru observare pot să aibă structura mixtă, din beton și cupole de oțel.

În categoria fortificațiilor permanente se includ cazematele de toate categoriile, adăposturile executate în timp de pace pentru principalele eșaloane de conducere militare și guvernamentale, pentru populația civilă, precum și toate adăposturile cu destinație specială (spații productive subterane, galerii de comunicații subterane etc.).

d) După gradul de protecție pe care se află, fortificațiile care au structură de rezistență pot fi:

– de tip ușor;
– de tip greu.

Gradul de protecție este măsura determinată de mărimea (calibrul) mijloacelor (efectelor) de distrugere în care o lucrare de fortificație asigură protecție potrivit destinației ei.

Din categoria fortificațiilor de tip ușor fac parte lucrările care rămân stabile și își păstrează proprietățile de protecție la acțiunea următorilor factori distructivi luați în ansamblul lor:

– gloanțele armamentului de infanterie;
– explozia proiectilelor de artilerie și bombelor de aviație (clasice) la distanțe și calibre determinate în funcție de destinația lucrării de fortificație;
– suprapresiunea în frontul undei de șoc dată la explozia muniției nucleare de până la 0,1 Mpa., în condițiile în care stratul de acoperire de pământ este 130 cm;
– radiația penetrantă provenită din explozia muniției atomice și cu neutroni de până la 45.000 roentgeni și a efectului termic de până la 100 kcal/cm2;
– impulsul electromagnetic și alte câmpuri fizice;
– substanțe chimice și substanțe radioactive de luptă; până la definirea acestei categorii de fortificații s-a avut în vedere un adăpost de tip îngropat cu tavan de protecție monostrat. Caracteristicile de protecție menționate sunt proprii fortificațiilor de campanie.

Fortificațiile de tip greu – sunt construcții solide care rămân stabile și asigură protecție totală cel puțin la acțiunea următoarelor mijloace (efecte) de distrugere:

– loviturile directe cu bombe de aviație cu masa (calibrul) de 300 kg;
– proiectilul de artilerie calibru de până la 203 mm (viteza de contact Vr ≤300 m/s și unghiul de contact  α ≤ 55o);
– suprapresiunea în frontul undei de șoc dată de explozia muniției nucleare ΔPf ≥ 20 daN/cm2;
– radiația penetrantă provenită din explozia muniției atomice și a celei cu neutroni, precum și a acțiunii termice mai mare de 100 kcal/cm2;
– substanțe toxice de luptă, mijloace bacteriene și substanțe radioactive de luptă de orice doză și concentrație.

Fortificațiile din această categorie se calculează pentru fiecare caz concret de încărcare precizat. Caracteristice pentru fortificațiile de tip greu sunt adăposturi de tip îngropat cu tavan stratificat cu diverse destinații și, în general, toate lucrările de fortificații permanente.

Cap. 2 EVOLUȚIA LUCRĂRILOR DE FORTIFICAȚII

Evoluția lucrărilor de fortificații este în strânsă legătură cu dezvoltatrea societății. Saltul demografic, apariția așezărilor locuite permanent, acumulările de bunuri materiale de-a lungul timpului au dus la necesitatea apărării și consevării acestora.

2.1. Sistemul de fortificații din spațiul geto – dacic

2.1.1. Sistemul natural de fortificații

Câmpul de acțiuni al armatei geto-dace, aria geografică locuită de ei, este identică cu zona lor de etnogeneză, zona în care s-a dezvoltat societatea autohtonă, de la triburile comunei primitive și până la statul dac centralizat și mai departe până la noi, ne arată o permanentă legătură cu pământul devenit vatra strămoșească. Astfel "toate bătăliile lumii geto-daco-românești sunt definite cu aceleași repere: Carpații, Dunărea, Marea Neagră". Faptul că oastea dacă nu a luptat într-un spațiu neutru sau străin, ci pe solul genezei sale, fiindu-i permanent aliat în lungile și grele confruntări cu armate străine, de regulă mai numeroase și mai dotate, a avut o însemnătate cardinală în balanța raportului de forțe și în deznodământul bătăliilor. Vatra de locuire a geto-dacilor a cunoscut un continuu proces de pregătire în vederea apărării, prin perpetuarea unui sistem defensiv existent, prin completarea și aducerea lui în stare funcțională cerută de necesitatea rezistenței in fața primejdiilor externe.

Rolului sistemului muntos în istoria daco-romanilor i s-a consacrat o întreaga literatură, ale cărei aprecieri sintetizează adevarul istoric potrivit căruia istoria noastră este strâns legată de

munți, de Carpați, care joacă rolul de coloană vertebrală. Munții sunt sâmburele geografic al spațiului daco-get și fac temelia, sprijinul, apărarea, adapostul, frumusețea, mândria dacilor și din ei și-a tras neamul românesc legendele, vigoarea și poezia.

De când se pomenesc ei dacii, și noi românii, Dunărea a fost "râul părinte" care a văzut pe ambele sale maluri, din valea panonică si până la delta sa, unul și același neam. Acest curs de apă denumit fie Donaris, fie Danubiu, fie Istru sau mai târziu Dunărea, a făcut parte organică din viața geto-dacilor constituind un brâu protector, un aliniament greu de depășit și ușor de apărat.

Dunărea a avut permanent o mare însemnătate militară strategică fiind granița și bariera de apărare sau cale de penetrare pe văile ei, a numeroase expediții militare, țărmurile ei, nu odată,

constituind teatru unor războaie crâncene. În organizarea apărarii geto-dacii au apelat permanent la brâul de ape ce a închis Dacia.

Reprezentând cam 80% din suprafața Daciei, pădurile au constituit un factor important în stabilirea formelor de organizare militară cât și în ducerea operațiunilor de luptă. Existența masivă a pădurilor a impus constituirea unor formațiuni suple și manevrabile, ușor fracționare și lesne de reîntrunit în raport cu evoluția situației strategice și tactice. Natura și extinderea pădurilor au compartimentat direcțiile strategice de pătrundere și pe cele de interzis de către armata geto-dacă, ușurând în mod deosebit gruparea forțelor și mijloacelor proprii. Ele au servit ca zone favorabile dispunerii rezervelor în luptă, ca spațiu de manevră discret și baze de ripostă ofensivă executate prin surprindere în flancurile și spatele inamicului, precum și locuri favorabile organizării ambuscadelor. Facilitată de păduri, hărțuirea a căpătat un statut de permanență în practica militară locală, limitând spațiul de manevră al armatelor invadatoare. Pădurea favoriza lupta de apărare și permitea atacul brusc și nu in ultimul rând asigura, în caz de necesitate retragerea. Majoritatea bătăliilor dacilor s-au dat la adăpostul pădurii și cu ajutorul ei.

Existența ieșirii la Marea Neagră a determinat manifestarea unor preocupări ce vizau construirea și utilizarea unor mijloace adecvate, care să permită controlul și apărarea litoralului maritim.

2.1.2. Primele lucrări de fortificații

Perfecționarea uneltelor și armelor a atras după sine saltul demografic, extinderea terenurilor locuite și cultivate, o primă mare diviziune a muncii în secolele de trecere spre epoca metalelor (împărțirea pe comunități de agricultori si păstori, în funcție de activitatea productivă dominantă), apariția unor specializări în meșteșugurile torsului și țesutului, olăritului și construcțiilor, a cultului organizat și a diferențierii sociale, în condițiile păstrării proprietății colective asupra mijloacelor de producție, prin creșterea importanței categoriilor sacerdotale si războinice, însărcinate de comunitățile care le întrețineau cu organizarea muncii, a relațiilor cu lumea divinităților protectoare și a apărarii. Așezărilor ridicate încă din epoca precedentă în locuri întărite natural (promontorii, insule, etc.) încep să li se adauge elemente de fortificație, șanțuri adânci de 6-8 metri, late de 12 metri, valuri de pământ cu palisade . În paralel apar și incinte fortificate de refugiu, prefațând viitoarele acropole.

Organizarea militară de tip tribal și îndeosebi amenajările genistice făcute au avut o însemnătate deosebită pentru întreaga existență și luptă a poporului geto-dac. Tipologic și tehnic, fortificațiile care serveau în acțiunile de apărare pe căile de acces spre incinta așezărilor, s-au constituit

într-un sistem defensiv specific pe care geto-dacii l-au perpetuat și perfecționat astfel încât pe timpul lui Burebista întregul areal dac era împânzit de multe secole, de așezări întărite.

Dispunerea fortificațiilor în teren, structura și varietatea dispozitivelor de luptă arată o temeinică și justă cunoaștere a terenului și avantajelor amenajărilor genistice. Construcția acestor lucrări și așezarea lor reflectă o pricepere deosebită a rolului strategic și tactic al fortificațiilor. Realizarea unui sistem de cetăți s-a făcut pe baza unor concepții și principii ce răspundeau nevoilor strategice. Astfel aceste cetăți și fortificații au fost edificate la granițele Daciei și îndeosebi pe axele de comunicații pe care puteau să pătrundă mai ușor invadatorii.

" Tehnicile construcțiilor militare sunt:

a) ziduri, durate din blocuri de piatră bine și regulat tăiate, întărite cu bârne de lemn după un sistem local, continuate în sus fie în cărămidă, fie în lemn;

b) valuri de piatră si de pământ, îmbinate cu puternice îngrădituri de pari groși și zdraveni (palisada)".

Gropile, ascunse în fața întăriturilor, și rostogolirea de trunchiuri de copaci sau de bolovani, făceau cetățile, meșteșugit întărite de oameni și natură, de necucerit.

2.2 Aspecte privind fortificațiile din România în evul mediu

2.2.1. Cetatea – fortificație militară permanentă

Cetatea rămâne elementul de arhitectura și utilitate militară, considerată ca fortificație permanentă, specific atât perioadei antichității cât și a evului mediu.

Elementele de arhitectură care îi confereau valoare și importanță militară cetății erau:

zidurile prin înălțimea și grosimea acestora;

turnurile de apărare (pătrate,dreptunghiulare, circulare și semicirculare);

meterezele (construite ca parte a zidurilor și turnurilor de apărare, în partea superioară a acestora, permiteau executarea tragerilor cu arcurile cu săgeți, arbaletele, armele de foc, aruncarea de obiecte contondente sau incendiare);

crenelurile de tragere;

drumurile de strajă (construite din piatră sau lemn);

sursa de apă;

pivnițele (pentru depozitarea alimentelor necesare garnizoanei sau populației adăpostite);

rezerva de materiale de construcție necesară refacerii distrugerilor provocate de adversar pe timpul asediului.

Acestor elemente li se adăugau spațiile de locuire, permanentă sau temporară, de îngrijire a bolnavilor și răniților, prepararea hranei, cât și pentru nevoile igienico-sanitare.

În multe dintre cetăți este consemnată existența unor paraclise, iar în cazuri mai rare a unor biserici. Prezența lăcașelor de cult în interiorul cetăților este constatată în cazul unor fortificații de mari dimensiuni, apărute în special în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, mai ales în cazul unor fortificații cu unul sau mai multe ziduri de apărare, aspect specific atât antichității cât și evului mediu mijlociu și târziu.

"Armamentul de foc, în special artileria, cu performanțe din ce în ce mai mari (calibru, distanță și precizie de tragere, eficiența proiectilului asupra fortificațiilor și personalului), a produs o adevărată revoluție în arhitectura fortificațiilor, sub aspectul structurii (șanț de apărare, palisadă, ziduri și turnuri de apărare, elemente care țineau de domeniul logisticii personalului și acțiunilor de luptă), dimensiunii, dispunerii, locului și rolului în privința apărării de ansamblu a teritoriului".

Este momentul apariției unei noi specialități militare – arma geniului, care a devenit indispensabilă sistemului militar, a dat specialiști de mare valoare, ducând la adevărate școli de fortificații (italiană, franceză, germană, olandeză, rusă, belgiană), unde în secolul al XIX-lea s-au format și cadre ale armatei române moderne.

Fortificațiile de tip cetate în spațiul românesc, sunt specifice perioadei evului mediu mijlociu și târziu.

Apariția, evoluția și decăderea fortificațiilor de tip cetate a fost nemijlocit legată de aspectele generale la nivelul Europei, de influențele imperiilor și regatelor vecine (bizantin, otoman, ungar, polonez, habsburgic), cât și de cele specifice Tării Românești, Moldovei și Transilvaniei.

Voievodatul Transilvaniei, constituit în anul 1096 intrat sub suzeranitatea regilor maghiari, apoi a Imperiului Otoman (1541) și habsburgic (1699), pe teritoriul căruia au fost colonizată populația maghiară, secuii, sașii și șvabii, a dezvoltat un sistem de fortificații în care influențele din Europa Centrală și Occidentală sunt evidente.

Cetățile de dimensiuni mici și medii, au fost construite pe înălțimi, pe direcțiile favorabile de pătrundere dinspre vest, prin Poarta Someșului și Poarta Mureșului, cât și dinspre interiorul arcului carpatic, format din Carpații Orientali și Meridionali.

Tendințele expansioniste ale regatului maghiar, stopate după campania mongolilor din anii 1241-1242 și cea a Imperiului Otoman din anul 1526, a făcut ca regii Ungariei și unii voievozi ai Transilvaniei să utilizeze unele cetăți ca bază de operațiuni împotriva Moldovei, Țării Românești sau chiar a Imperiului Otoman.

Evoluția relațiilor politice dintre Regatul ungar și Moldova, în special în timpul domniilor lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș, a avut ca efect pierderea de către maghiari a cetății Chilia (1465), cât și intrarea unor cetăți din Transilvania sub stăpânirea domnilor de la est de Carpați: Ciceul și Cetatea de Baltă (1486-1544), Unguraș (1529-1536). În aceeași ordine de idei se remarcă cedarea de către Sigismund de Luxembourg a cetăților Bologa și Bran lui Mircea cel Bătrân, în virtutea prevederilor Tratatului de la Brașov din anul 1399.

Se remarcă, de asemenea, că în confruntările dintre voievozii moldoveni și munteni cu cei din Transilvania, luptele pentru cucerirea sau apărarea cetăților au ocupat un loc important, uneori decisiv pentru victorie sau eșec în campaniile desfășurate de către Petru Rareș, Mihai Viteazul, Radu Șerban și Constantin Brâncoveanu.

Sistemul de fortificații realizat de către Imperiul habsburgic în Transilvania, în secolul al XVIII-lea, pentru contracararea imperiilor otoman și țarist, a fost unul modern, amplu spațial și cu o arhitectură în care utilitatea militară și estetica unor elemente s-au îmbinat armonios. Cetățile realizate în secolul al XVIII-lea cuprind unul sau mai multe edificii religioase (catolice, reformate, unitariene), lucru necesar și posibil în condițiile în care în interiorul fortificațiilor se afla administrația orașului, o puternică garnizoană și o parte însemnată a populației, în special din clasa bogată a maghiarilor și sașilor.

Edificatoare în acest sens au fost cetățile: Oradea, Arad, Timișoara, Târgu Mureș, Bistrița și Alba Iulia, ale căror urme s-au păstrat și în prezent, având în cea mai mare parte a timpului utilitate economică, turistică și militară.

Țara Românească, privită ca spațiu de maximă extensie din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, a dispus de un dezvoltat sistem de fortificații, compus din cetăți situate la frontiera dunăreană și carpatică, cât și în interior, curți domnești, mănăstiri și orașe pregătite pentru apărare.

Cetățile de la Dunăre (Turnu Severin, Giurgiu, Silistra, Chilia) dispuseîn zona sectoarelor favorabile de trecere a fluviului, realizate și dezvoltate în principal de către Mircea cel Bătrân, au fost obiective urmărite de Imperiul otoman de la sfârșitul secolului al XIV-lea și în perioada care a urmat. Pierderea cetăților Turnu și Giurgiu, transformarea acestora în raiale, a avut ca efect diminuarea valorii strategice a Dunării pentru apărarea Țării Românești, raialele menționate, cărora li s-a adăugat Brăila începând cu anul 1554, constituind capete de pod care favorizau o invazie rapidă a trupelor otomane la nord de fluviu, împotriva unuia dintre statele românești.

În partea de nord a Țării Românești au fost construite și dezvoltate cetățile Poienari, Oratia (Podul Dâmboviței), Cetățeni Vale, Burlănești, Tabla Buții, Calvini, cu rol de apărare a țării și a comunicațiilor care făceau legătura cu Transilvania.

Cetățile realizate din materiale rezistente la acțiunea armelor de foc și incendii, (piatră, cărămidă arsă) aveau o configurație deosebită determinată de caracteristicile terenului accidentat, în general greu accesibil adversarului, mai ales pentru piese de artilerie de mare calibru.

După intrarea sub suzeranitate otomană a Țării Românești, în anul 1539, fortificațiile tip cetate și-au diminuat simțitor rolul în sistemul de apărare a țării, curțile domnești de la București și Târgoviște, cât și mănăstirile fortificate erau singurele în măsură să confere condițiile pentru o apărare de scurtă durată.

Moldova, în spațiul dintre Carpații Orientali și Nistru, amenințată constant din toate direcțiile, a fost obligată să acorde atenția cuvenită fortificării cu cetăți a frontierei de sud, est și nord, valorificând la maximum avantajele conferite de spațiul terestru din Poarta Focșanilor și fluvio-terestru de la Dunărea maritimă și Nistru.

Perioada înfloritoare a Moldovei în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) și Ștefan cel Mare (1457-1504) a permis realizarea și dezvoltarea unui sistem de fortificații tip cetate, care, prin dispunerea elementelor componente (Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Soroca, Hotin, Tețina, Suceava, Neamț), evidențiază o concepție clară privind locul și rolul acestora în apărarea țării. Cetățile Moldovei aveau un rol important în apărarea comunicațiilor terestre care făceau legătura între porturile la Marea Neagră și orașele din regatul Poloniei, în special Lemberg (Lwow), acestea constituind, în același timp, căi de pătrundere a oștilor otomane sau poloneze spre nord și sud. Cetățile de la Nistru realizate pe malul drept, în zona vadurilor de trecere, aveau un rol covârșitor în interzicerea incursiunilor tătare, executate în scop de jaf, în alarmarea reședinței domnești prin sistemul pus la punct, în apărarea caravanelor care se deplasau între spațiul dintre Nistru și Prut pe comunicațiile existente.

Poate surprinde și genera întrebări lipsa unor cetăți la frontiera de vest a Moldovei, unde Ungaria era o putere militară care nu putea fi neglijată, iar tendințele expansioniste a regilor maghiari erau cunoscute.

Generalul Radu R. Rosetti aprecia că "neluarea de măsuri spre Ungaria nu a fost nici o lacună și nici o neglijență din partea lui Ștefan cel Mare, nici a urmașilor săi, ci ne arată foarte luminos că ideile militare ce domneau în trecut în Moldova, nu erau teoretice, ci țineau socoteală de realități".

Granița naturală de vest a Moldovei, cu puncte obligate de trecere, controlate permanent de forțe cu misiuni speciale, nu impunea angajarea de cheltuieli inutile, efortul fiind concentrat la Dunăre și Nistru, acolo unde interesele economice și nevoile de ordin strategic erau stringente.

Cetățile din interiorul țării (Suceava, Neamț și Roman), cărora li se adăugau curțile domnești și reședințele vornicilor de la Dorohoi și Vaslui, suficient de bine fortificate pentru o rezistență de scurtă durată, dar care să polarizeze importante forțe inamice și-au dovedit eficacitatea și utilitatea pe întreaga durată a secolului al XV-lea și în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Valoarea fortificațiilor permanente de tip cetate ale Moldovei a fost percepută la adevărata dimensiune de către conducătorii politici și militari ai Imperiului otoman și Regatului polon, care au vizat, inițial, cetățile Chilia, Cetatea Albă și Hotin.

Pierderea prin luptă a cetăților Chilia (Chilia Nouă) și Cetatea Albă în anul 1484, a fost marele insucces politic și militar al lui Ștefan cel Mare, care a fost resimțit în secolele următoare de către Moldova, direct sau indirect până în anul 1812.

Deși în anul 1538 Moldova a intrat sub suzeranitatea otomană, în perioada următoare Poarta a impus demolarea sistemului de fortificații, în special a celui din interiorul țării, izvoarele istorice evidențiază preocuparea domnitorilor de a păstra, conserva, dezvolta și utiliza cetățile în acord cu

nevoile de apărare.

Practic până la sfârșitul secolului al XVII-lea cetățile din Moldova, rămase sub autoritatea domnitorului, și-au îndeplinit locul și rolul pentru care au fost create, perioadele de utilitate și cele de decădere alternând, în funcție de capacitatea voievozilor țării de a le repara, întreține și valorifica.

2.2.2 Biserici și mănăstiri fortificate

Alături de cetăți, orașe și curți domnești fortificate, începând cu prima jumătate a secolului al XV-lea a început ampla activitate de fortificare a unor biserici existente, iar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea lăcașurile de cult nou construite au fost proiectate cu fortificații de dimensiuni și capacitate de rezistență diferită, în general redusă în raport cu cetățile.

Fără a fi obiectiv militar, bisericile și mănăstirile fortificate, prin arhitectura lor specială și specifică, puteau intra în atenția armatelor statelor invadatoare, detașamentelor prădalnice, grupurilor infracționale interne specializate în jafuri, grupărilor înarmate aparținând unor clanuri boierești, având în vedere că unele danii funciare erau făcute atât de domnitor, cât și de mari boieri, proprietari a mari suprafețe de teren.

Elementele care dădeau caracterul de fortificație bisericilor și mănăstirilor erau asemănătoare cetăților, cu precizarea că acestea erau realizate pentru utilizare de către forțe pedestre, mai rar de către artilerie, chiar și cea de calibru mic. Zidurile și turnurile de apărare au înălțime și grosime redusă în raport cu a cetăților, constituie o singură incintă, în timp ce meterezele și ambrazurile (crenelele de tragere) sunt realizate pentru a utilizate de către luptători individuali.

Drumurile de strajă sunt mai înguste, cu o forță de suport mai redusă,realizate atât din piatră cât și din lemn de esență tare, de regulă stejar. Turnul clopotniță este elementul specific în arhitectura fortificației mănăstirilor. Cu unul sau mai multe etaje, încadrat în zidul de apărare, cuprindea spații de locuire, în unele cazuri un paraclis, o poartă principală de intrare, cu uși puternice întărite cu metal. Turnul clopotniță dispunea pe toată înălțimea sa de metereze și ambrazuri, cu dublă utilitate: iluminarea naturală a scărilor și încăperilor, executarea tragerilor cu arcul sau cu armele de foc. Totodată turnul clopotniță constituia principalul punct de observare a tot ceea ce se întâmpla în jurul mănăstirilor, și bisericilor, asigurând condițiile unei alarmări rapide (prin tragerea clopotelor), cât și un loc pentru conducerea acțiunilor în caz de nevoie. În câteva cazuri, biserici care nu aveau ziduri de incintă cuprindeau elemente de arhitectură cu destinație de apărare (metereze, ambrazuri), cazul bisericii Precista din Galați fiind elocvent în acest sens. Multe dintre mănăstiri aveau pivnițe și lucrări subterane dezvoltate, care permiteau crearea unor rezerve mari de alimente care să asigure necesarul și pentru populația adăpostită din zona.

Bisericile și mănăstirile fortificate nu dispuneau de garnizoană militară, totuși în caz de nevoie în incinta acestora erau trimise elemente ale sistemului militar permanent sau, probabil, în cele mai multe cazuri, din cele nepermanente (cetele boierilor, populație bărbătească din satele mănăstirii aptă și cu obligații militare).

Este de presupus că personalul mănăstirii nu avea angajare nemijlocită în apărarea obiectivului fiind implicat mai mult în activități care țineau de logistica acțiunilor (hrănire, asistență medicală și religioasă) cât și de cartiruirea populației refugiate.

Mănăstirile fortificate din Moldova și Țara Românească se aflau, de regulă, în afara localităților și a direcțiilor de deplasare și acțiune a forțelor invadatoare, în locuri adăpostite de intemperiile vremii și observării directe.

Cele existente în localități, în special în orașe, beneficiau de avantajul de a fi integrate în sistemul general de apărare a acestora, fiind, de regulă, mai puțin afectate de acțiunile inamicului sau detașamentelor prădalnice.

Fortificarea bisericilor din Transilvania, aflate de regulă în localități, a început în prima jumătate a secolului al XV-lea, după primele invazii otomane. Creșterea în intensitate a acțiunilor armatelor otomane în Transilvania, cu un grad de periculozitate sporit, a determinat ca începând cu anul 1490 să aibă loc o amplă acțiune de fortificare a bisericilor, care a constat în realizarea zidurilor de incintă sau chiar a lăcașului de cult, prin înălțarea și realizarea unui așa numit etaj de apărare, prevăzut cu ambrazuri și parapete. Timp de 50 de ani, până la intrarea Transilvaniei sub suzeranitatea otomană, au fost fortificate în condiții specifice un impresionant număr de biserici, unele dintre acestea păstrându-se și în prezent, fie ca urmare a solidității construcțiilor, fie a lucrărilor de restaurare realizate de-a lungul anilor.

Fenomenul a fost oarecum diferit în Moldova și Țara Românească, unde fortificarea bisericilor și mănăstirilor existente, mai ales noile construcții monahale, a avut loc după intrarea principatelor sub suzeranitatea otomană.

Secolul al XVI-lea și prima jumătate a secolului al XVII-lea poate fi apreciat ca perioada de apogeu a fortificațiilor în cadrul ansamblurilor bisericești și mănăstirești.

2.3. “Cetatea București”, Linia fortificată Focșani – Nămoloasa – Galați și Linia fortificată "Carol al II-lea", lucrări de fortificații execcutate la sfârșitul secolului al XIX lea și până la jumătatea secolului al XX lea.

2.3.1. “Cetatea București”

Pe fondul presiunilor a trei puteri economice mondiale asupra Principatelor Unite – Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar și Rusia – domnitorul Carol I (principe între 1866 și 1881, rege între 1881 și 1914), militar de profesie, ordonă mai multor comisii de înalti ofițeri să studieze posibilitatea fortificării unor obiective din Câmpia Română. Primele două priorități mai complexe erau “Cetatea București” si Linia fortificata Focsani – Namoloasa – Galati, menită să oprească atacurile dinspre Rusia.

Anul 1882 este decisiv în istoria Cetății. Este anul în care la București este chemat generalul belgian Henri Alexis Brialmont, “arhitectul” fortificațiilor de la Liege și Anvers, prin urmare o somitate în domeniu. Planurile generalului Brialmont au prevăzut o linie principală de rezistență cu un perimetru de 72 de kilometri, compusă din 18 forturi dispuse din 4 in 4 kilometri și 18 baterii intermediare (redute). A mai fost conceput și un nucleu al cetății, care nu s-a materializat niciodată. Diametrul centurii de fortificații avea să varieze intre 21 si 28 de kilometri, iar distanța medie fată de orașul din 1884 era de 8 kilometri. Oficial, lucrările au durat puțin peste 10 ani, din 1884 până în 1895. Totuși, anumite finisaje și modificări ulterioare s-au mai executat până în anul 1903. În luna martie a anului 1893 erau finalizate Forturile 18 și 1-8 (sectorul nordic) și Fortul 13 aflat la sud. Doi ani mai târziu, întreaga centură de fortificații avea să fie terminată.

Evoluția tehnologiei, dovedită prin experiențele realizate în 1886 cu tipuri noi de armament, a condus la modificarea planurilor de construcție, astfel încât forturile să reziste noilor obuze-torpilă. În anul 1888, Carol I este presat de parlament să solicite reducerea considerabilă a costurilor. Astfel, numai forturile Chitila, Mogoșoaia, Otopeni și Jilava apucă să fie finalizate după planurile originale, cu reduit central și numar maxim de încăperi. Celelalte aveau să fie simplificate, de dimensiuni mai mici, fără reduit. Instituția care s-a ocupat de lucrări a fost Direcția Generală a Lucrărilor de Fortificațiune, comandată de generalul Anton Berindei. Din 1890, instituția a luat în primire și Linia Fortificată Focșani – Nămoloasa – Galați (din care mai există si astăzi cazemate).

Forturile și bateriile au fost numerotate 1-18, respectiv 1-2 / 18-1, în sensul acelor de ceasornic începând cu Fortul 1 Chitila. Acestea au fost construite după mai multe modele – tipuri: forturi de tip 1 (F1, F3), tip 2 (F2 si F13), tip 3 (F4 – tip 3 modificat, F7, F8, F9, F10, F11, F12, F14,

F15, F16, F17, F18), tip 4 (F5 – acvatic), tip 5 (F6 – numit și tip 2 modificat); baterii de tip 1 (B1-2, B4-5, B5-6, B6-7, B7-8), tip 2 (B13-14 si B14-15), tip 3 (B2-3, B8-9, B9-10, B15-16, B16-17, B17-18, B18-1), tip 4 (B3-4) și tip mixt (B10-11, B11-12, B12-13).

"În anul 1914, în pragul Primului Război Mondial, România dispunea de doua lucrări ample de fortificații: Cetatea București si Linia întărită Focșani – Nămoloasa – Galați, precum și de două întăriri în construcție: Capul de pod Cernavodă si Capul de pod Turtucaia, ambele la Dunăre". După declanșarea Primului Război Mondial, fortificațiile de la Anvers si Liege, construite tot de generalul Brialmont, au cedat sub noile arme ale Puterilor Centrale. În ceea ce privește Cetatea București, linia de luptă punea în pericol noile fabrici și uzine construite la marginea orașului. O parte din armament fusese mutat la capetele de pod de la Cernavodă și Turtucaia, astfel că o parte din forturi au rămas descoperite. Insuficiența garnizoanei,  a trupelor de geniu și a armamentului, precum și întreținerea din ce în ce mai greoaie a forturilor, au condus la dezactivarea în anul 1914 a centurii și dezarmarea completă mai târziu. În 1916, România intră în război și pierde bătăliile de la Neajlov și Argeș, trupele retrăgându-se apoi spre Moldova. Armata germană, bine pregătită pentru asediul capitalei, a avut o mare surpriză să descopere că Bucureștiul fusese dezarmat chiar înainte de intrarea în război. Serviciile de spionaj, destul de bine cotate de inamic, dăduseră greș. Bucureștiul a fost ocupat fără luptă pe 23 noiembrie / 6 decembrie 1916.

2.3.2. Linia fortificată Focșani – Nămoloasa – Galați

În strategia planurilor de apărare a țării un loc important avea să-l ocupe, la sfârșitul secolului al XIX-lea, fortificarea zonei Focșani-Nămoloasa-Galați, pentru a face față unei eventuale agresiuni fie din partea Rusiei, fie din partea Austro –Ungariei. Într-un discurs din Parlament, în 1889, Take Ionescu afirma: “Noi facem fortificații nu pentru ofensiva, fie contra Rusiei, fie contra Austriei, noi facem fortificațiuni pentru apărarea solului si a demnității noastre”.

Planurile menite a aduce la construirea liniei fortificate au fost elaborate de maiorul Maximilian Schumann, fiind admise de Ministerul de Război în cursul anului 1887, pentru ca, un an mai târziu Direcția Generală a lucrărilor de fortificații să inițieze executarea lucrărilor de întărire a regiunii sub comanda directă a colonelului Z. Ghiorgiu și sub supravegherea generalului A. Berindei, lucrări care se vor finaliza în 1891.

2.3.3. Linia fortificată "Carol al II-lea"

Linia fortificată Carol al II-lea a fost construită la sfârșitul anilor 1930, cu scopul de a apăra granița de vest a țării în cazul unui atac din partea Ungariei sau a unui alt agresor vestic.

" Linia fortificată se întindea pe o distanță de 300 kilometri, de la Seini, județul Maramureș, până în localitatea Zimandu Nou, județul Arad. Nu era o linie de fortificații continue, ea proteja numai căile probabile de acces spre interiorul Transilvaniei, în cazul unui atac prin surprindere inițiat din vest. Aceasta consta din 320 cazemate, dintre care optzeci au fost construite în anul 1938, altele o sută optzeci în 1939, restul fiind finalizate în anul 1940".

Cazematele care alcătuiau linia fortificată se sprijineau reciproc cu foc, fiind dispuse una de alta la distanțe de cca 400 metri, în unele locuri pe două rânduri în adâncime. Erau proiectate să fie înarmate doar cu armament automat, nu și cu tunuri. Tunurile, în special cele antitanc, urmau să fie dispuse între cazemate, în lucrări de campanie din pământ, iar artileria de sprijin urma să fie amplasată în spatele liniei de cazemate. Au existat mai multe tipuri de cazemate, de la tipul ușor la cel greu, toate fiind construite din beton armat. Unele dintre ele erau prevăzute cu cupole, cu sisteme de ventilație și aveau două etaje, construite în adâncime, pentru a rezista bombardamentului artileriei grele și al aviației inamice. Legătura între cazemate se realiza prin telefon, firele fiind îngropate în pământ. În fața cazematelor se aflau rețele de sârmă ghimpată, câmpuri de mine și un mare șanț antitanc, în unele locuri umplut cu apă. Echipe de vânători de tancuri urmau să ocupe poziție pe malul acestui șanț antitanc în cazul în care linia era atacată cu blindate. Focul tras din cazemate era calculat să fie numai de flanc, foarte dens și încrucișat, astfel încât orice tentativă a infanteriei inamice de a ataca linia să fie zădărnicită și să sufere pierderi cât mai mari. În unele locuri densitatea de gloanțe era calculată să ajungă la un glonț pe 2,5 centimetri pătrați de teren, făcând imposibilă orice trecere a inamicului.

Mitralierele și puștile-mitralieră cu care a fost armată linia fortificată, dar numai parțial, din cauza lipsei de timp și armament, au fost de producție cehoslovacă, ZB.

Cazematele urmau să fie deservite de trupe speciale de fortificații, dar acestea lipseau aproape cu desăvârșire, astfel că Regimentul 86 Infanterie a fost transformat la 27 iunie 1939 în regiment de fortificații, primind numele de Regimentul 2 Fortificații, alocat Brigăzii 1 Fortificații. La 15 noiembrie regimentul a fost dislocat la Oradea. Acest regiment a deservit un număr de cazemate, dar numărul soldaților fiind insuficient, alte cazemate au fost ocupate de infanteriști, care nu aveau pregătirea specifică a trupelor de fortificații.

Rolul cazematelor nu era de a opri o eventuală invazie pornită din vest, ci de a o întârzia, cu pierderi cât mai mari pentru inamic, până când grosul forțelor armatei române putea fi mobilizat și aruncat în luptă. Cu toate cheltuielile enorme făcute pentru construirea acestei linii de fortificații, cazematele nu au fost folosite niciodată în scopul propus.

La 30 august 1940, în urma Dictatului de la Viena, România a fost obligată să cedeze Ungariei, fără luptă, partea de nord-vest a Transilvaniei. Linia fortificată a căzut integral în partea cedată Ungariei, astfel că armata română a primit un termen-limită pentru a se retrage și pentru a ridica echipamentul și armamentul din fortificații. O bună parte din cazemate nu erau complet realizate, la unele nu fuseseră încă instalate cupolele blindate, unele nu erau înarmate, în fața unora nu se minase complet terenul din cauza lipsei de mine. În scurtul timp avut la dispoziție, armata română a evacuat din fortificații cât echipament și armament a putut, sub supravegherea unei comisii militare mixte româno-ungare. O parte din echipament, ca de exemplu firele telefonice îngropate, nu au putut fi recuperate din cauza lipsei de timp, astfel că au rămas pe loc, fiind ulterior folosite de armata maghiară.

După încheierea retragerii armatei române, armata maghiară a început să recupereze din cazemate tot materialul care se mai putea folosi. Au fost scoase din cazemate ușile blindate, ambrazurile și alte materiale feroase, inclusiv straturile superioare de fier-beton, pentru care armata maghiară a decapat straturile exterioare de beton. Cantitățile de metal recuperate astfel de armata maghiară au fost uriașe. După încheierea operațiunilor de recuperare a materialelor refolosibile, toate cazematele au fost aruncate în aer, pentru a nu mai putea fi folosite.

Cu tot efortul uriaș și cheltuielile enorme pentru ridicarea liniei fortificate, aceasta nu și-a îndeplinit rolul, netrăgând nici un foc pentru apărare, din cauza deciziei politice care a hotărât cedarea Transilvaniei fără luptă în urma Dictatului de la Viena.

Cap. 3. ROLUL LUCRĂRILOR DE FORTIFICAȚII ÎN PREGĂTIREA TERITORIULUI PENTRU APĂRARE, AMENAJAREA, CALCULUL DE REZISTENȚĂ ȘI AERAJUL ADĂPOSTURILOR

Din informațiile prezentate în capitolul anterior se subînțelege că pentru a-și dovedi utilitatea în pregătirea teritoriului pentru apărare, lucrările de fortificații trebuie să îndeplinească o serie de parametri constructivi care să le confere siguranță și eficiență în exploatare.

3.1. Rolul lucrărilor de fortificații în pregătirea teritoriului pentru apărare

Pornind de la conceptul că lucrările genistice în general și lucrările de fortificații în special, trebuie să creeze condiții optime acțiunilor de luptă ale trupelor proprii și să îngreuneze acțiunile de luptă ale adversarului, să asigure protecția împotriva mijloacelor de distrugere de orice natură ale acestuia și corelând cu ceea ce se înțelege prin pregătirea teritoriului pentru apărare se poate deduce cu ușurință faptul că amenajarea terenului, fie că este realizată din timp de pace sau pe timpul desfășurării acțiunilor militare de apărare are un rol deosebit de important în atingerea scopului final.

Perfecționarea permanentă a armamentului de foc, și în special a artileriei, cu performanțe din ce în ce mai mari, a făcut ca în arhitectura fortificațiilor să se producă o adevărată revoluție,atât sub aspectul structurii, dimensiunii, dispunerii, locului cât și a rolului în privința apărării de ansamblu a teritoriului.

3.2. Amenajarea adăposturilor

În vederea pregătirii teritoriului pentru apărare "se pot amenaja genistic ca adăposturi pentru lucru și odihnă excavațiile naturale ale terenului, tunelurile de cale ferată sau rutiere care nu sunt în exploatare, forajele geologice de gabarit mare, intrările și ieșirile din mine, salinele, tunelurile de metrou, galeriile și încăperile lucrărilor hidrotehnice iar în localități subsolurile construcțiilor civile și industriale".

Condițiile minime ce trebuiesc îndeplinite de obiectivele menționate anterior pentru a putea fi folosite în scopul amintit sunt: au capacitatea portantă necesară, prezintă siguranță și sunt accesibile, în interior nu sunt infiltrații de apă și sunt ușor de amenajat.

3.2.1. Amenajarea excavațiilor naturale

Excavațiile naturale ale terenului (peșterile, grotele) pot fi amenajate ca adăposturi pentru personal. Acestea trebuie să aibă tavanul natural cu o grosime mai mare decât cea rezultată din calcul, să fie accesibile pentru mijloacele de transport, să nu prezinte infiltrații de apă sau gaze nocive iar în zonele apropiate să existe materiale pentru amenajarea lor.

Principalele elemente care se amenajează și se consolidează la peșteri sau grote sunt intrările și ieșirile precum și spațiile destinate lucrului sau pentru odihnă.

Intrările trebuie să asigure protecția împotriva efectelor distructive ale armamentului clasic și nuclear precum și împotriva substanțelor toxice de luptă. Protecția se realizează prin zidării uscate de piatră sau cu mortar de ciment, saci umpluți cu nisip și prin instalarea unor uși de protecție etanșe. Grosimea biutei din fața intrării și lungimea umpluturii din galerie se calculează astfel încât aceasta să reziste la presiunea maximă a undei de șoc.

Spațiile pentru lucru și odihnă se amenajează se amenajează în interior acolo unde peștera se lărgește. Pentru înlăturarea eventualelor avarii survenite pe timpul folosirii, ca urmare a trepidațiilor cauzate de explozii, atât în interiorul cât și în exteriorul peșterii se asigură din timp, rezerve de materiale pentru consolidare.

3.2.2. Amenajarea unui tunel

Tunelele de cale ferată sau rutiere, care nu sunt în folosință pot fi amenajate ca adăposturi. Cele mai indicate sunt tunelele de creastă și cele de bază, asupra cărora unda de șoc a exploziei nucleare acționează lateral.

Pentru amenajarea unui tunel se execută următoarele:

se stabilește sistemul constructiv ala tunelului, trăgându-se concluziile necesare asupra capacității portante;

se verifică rezistența tavanului natural de deasupra tunelului, stabilindu-se poziția liniei de siguranță și lungimea spațiului de siguranță, după regulile stabilite pentru calculul de rezistență al adăposturilor de campanie;

se închid secțiunile tunelului la ambele capete, folosindu-se în principal materialele rezultate în urma demontării căii ferate(șine, traverse,piatră).

Calculul pachetelor de șine și a traverselor se face la încovoiere simplă, la sarcina maximă dată de presiunea undei de șoc. La tunelele lungi se execută amenajări interioare care reduc presiunea maximă din frontul undei de șoc.

3.2.3. Amenajarea construcțiilor și subsolurilor de clădiri

Existența în localitățile rurale și urbane a unor construcții rezistente din piatră sau beton, precum și posibilitatea procurării diferitelor prefabricate și a altor materiale de construcții, facilitează amenajarea în timp scurt a lucrărilor pentru protecția personalului și atehnicii de luptă.

Construcțiile care nu sunt amenajate conform normelor tehnice, privind proiectarea și executarea adăposturilor pentru apărarea civilă se consolidează prin umplerea golurilor de la uși și de la ferestre cu saci cu nisip, executarea unei umpluturi de pământ cu o grosime de 80-100 cm la pereții exteriori ai construcției și umplerea locurilor de trecere a țevilor pentru apă sau gaze.

Planșeele de la partea superioară a subsolurilor clădirilor se consolidează provizoriu cu material lemnos. Consolidarea plăcilor de la planșeele din beton armat se poate executa în două moduri:

prin reducerea deschiderilor de lucru a plăcilor, cu ajutorul unor reazeme suplimentare;

prin introducerea sub placă a unor elemente continue de susținere confecționate din scândură sau dulapi.

Susținerile suplimentare, care formează reazemele, se montează paralel cu grinzile planșeelor și se execută din bârne din lemn cioplite pe două fețe sau lemn ecarisat.

În țara noastră, în județe precum și în capitală se execută adăposturi pentru protecția persoanelor civile în subsolurile unor construcții industriale și anexele acestora, construcții sociale, administrative, școli de toate gradele, spitale, clădiri de locuit cu cel puțin patru nivele. Toate acestea pot fi folosite la nevoie pentru adăpostirea personalului.

Capacitatea de adăpostire în cadrul acestor construcții este stabilită astfel:

în cartierele de locuit – 1 mp suprafață utilă pentru fiecare apartament;

la construcțiile spitalicești – 0,5 mp suprafață utilă pentru fiecare pat;

la construcțiile sociale, administrative, școli – suprafața utilă este de până la 2/3 din capacitatea acestora.

Capacitatea adăposturilor de apărare civilă executate în subsolul clădirilor de locuit este de minim 100 de persoane și respectiv maxim 300 de persoane. Aceste adăposturi sunt amplasate în cadrul cvartalelor de locuit, la distanțe care, de regulă nu depășesc 300 – 500 m unul față de altul.

Adăposturile din subsolurile clădirilor sunt prevăzute cu un sas (anticameră), încăperi, grup sanitar și ieșire de rezervă. Intrarea în adăposturile amenajate în subsolul clădirilor dispun de o încăpere tampon cu o suprafață de 2 – 2,5 mp iar trecerile dintr-o încăpere în alta sunt dispuse șicanat, de regulă sub un unghi de 90. La adăposturile din subsolul spitalelor suprafața anticamerei este de 4 – 5 mp permițând astfel accesul cu targa. Accesul în adăposturile din subsolul clădirilor se face prin casa scării a clădirii respective. Ieșirea de rezervă din adăposturile situate în subsolurile clădirilor se realizează din beton armat sub formă de tunel cu secțiunea dreptunghiulară de minim 0,90 x 1,00 m sau circulară cu 1,00 m, care comunică cu exteriorul, în afara zonei de dărâmături, printr-un puț vertical prevăzut cu scări de pisică la interior și cu capac de tip carosabil la partea superioară. Ieșirea de rezervă comunică cu adăpostul printr-un gol de 0,70 x0,70 m, prevăzut cu oblon de protecție etanș, cu deschidere spre exterior. Ieșirea de rezervă se folosește și ca priză de aer pentru instalațiile de ventilare.

Zona de dărâmături cuprinde suprafața din jurul clădirii până la o distanță de H/3 m, la clădirile cu structură din beton armat și H/2 m pentru clădirile cu alt tip de structură de rezistență (H este înălțimea clădirii în m măsurată de la nivelul terenului, până la cornișă).

Încăperile comunică între ele prin goluri de trecere de 0,80 x 1,80 m, fără uși, înălțimea de la cota superioară a pardoselii până la cota inferioară a planșeului fiind de 2,20 m.

Grupul sanitar se compune din cabine cu o suprafață minimă, accesul la acestea făcându-se printr-o încăpere tampon. Pentru fiecare 50 de persoane din capacitatea adăpostului este prevăzută o cabină.

Intrările în adăposturi precum și ieșirile de rezervă sunt prevăzute cu uși metalice de protecție, etanșe. Ușile și obloanele de protecție etanșe sunt calculate să reziste la o sarcină directă de 1,5 P și la o sarcină inversă ce acționează asupra lor de 1,5 P, unde P reprezintă sarcina de calcul a planșeului. Ușile metalice etanșe se montează la intrarea în adăpost între sas și adăpost iar oblonul metalic etanș, între ieșirea de rezervă și adăpost. Operațiunea de etanșare a ușilor și tocurilor acestora, precum și a găurilor de trecere a conductelor și a cablurilor este obligatorie.

Grosimea plăcii planșeului și a pereților exteriori este determinată prin calcul, însă niciodată nu poate fi mai mică de 40 cm.

Instalația de ventilație are ca scop să asigure condiții de microclimat și să funcționeze în două regimuri:

regim de ventilare mecanică normală, în care aerul introdus în adăpost este curățat de praf și impurități;

regim de filtro – ventilație, în care aerul introdus în adăpost este curățat de praf, substanțe toxice, radioactive și de agenți patogeni.

Instalațiile sunt calculate pentru a asigura un debit de aer de 5 -7 mc/oră de persoană, în regim de ventilare mecanică normală și de 2 mc/oră în regim de filtro – ventilare.

Prizele de aer pentru adăposturile care nu sunt prevăzute cu ieșiri de rezervă se montează și se scot în afara zonei de dărâmături. Conducta de aer este îngropată și protejată împotriva coroziunii, iar la capătul exterior este prevăzută cu o priză întoarsă. Înlăturarea prafului sau a altor impurități ale aerului aspirat din exterior se realizează cu ajutorul unui filtru reținător de praf montat în carcasă. Reținerea substanțelor toxice, radioactive și a agenților patogeni din compunerea aerului aspirat din exterior se realizează cu ajutorul unor celule filtrante care asigură un debit de aer filtrat de 75 mc/oră.

3.2.4. Amenajarea construcțiilor industriale

Golurile tip pahar de la coșurile de fum și aerisire ale uzinelor și termocentralelor care nu mai funcționează precum și lucrările hidrotehnice (barajele marilor acumulări de ape, camerele turbinelor centralelor hidrotehnice și alte încăperi auxiliare) pot fi amenajate ca adăposturi pentru personal. Barajele în arc și de greutate sunt executate din beton armat sau din anrocamente și dispun în interior, la diferite nivele, de galerii de control pe toată lungimea barajului cu dimensiuni mari de gabarit care pot fi amenajate ca adăposturi subterane ce asigură un grad ridicat de protecție. La barajele cu mai multe galerii de control dispuse la diferite nivele este indicat să fie folosite galeriile de la nivelele superioare, care permit un acces mai ușor. Camerele generatoarelor de curent, amplasate în subteran, pot fi amenajate ca adăposturi, după ce au fost blocate vanele din sistemele de aducțiune a apei.

3.3. Calculul de rezistență și aerajul adăposturilor

3.3.1. Generalități

Adăposturile trebuie să asigure protecția personalului și a mijloacelor tehnice, împotriva mijloacelor de distrugere ale adversarului.

Pentru nimicirea personalului din adăposturi, adversarul poate folosi mai multe categorii de mijloace de distrugere. Acțiunea acestora poate periclita adăposturile în ansamblul lor sau numai părți mai vulnerabile ale acestora cum ar fi: intrările și ieșirile, ușile de protecție, pereții laterali sau tavanul.

Mijloacele de distrugere folosite pot fi:

clasice, reprezentate de :

schijele și gloanțele armamentului de infanterie;

proiectilele de artilerie, bombele de aruncătoare și muniția reactivă cu încărcătură clasică;

bombele de aviație;

încărcăturile de explozivi.

moderne, reprezentate de :

muniția nucleară și termonucleară;

muniția incendiară;

muniția chimică și bacteriologică.

3.3.2. Dimensionarea tavanului natural la adăposturile subterane

"Tavanul natural trebuie să asigure protecție împotriva efectelor distructive ale proiectilelor de artilerie de calibru mare, bombelor de aviație și exploziilor nucleare. Asigurarea adăposturilor împotriva efectului acestor mijloace de distrugere se face prin stabilirea unei grosimi corespunzătoare a tavanului, precum și prin consolidarea intrărilor și a ieșirilor".

Grosimea tavanului natural se consideră ca fiind corespunzătoare atunci când, în urma exploziei muniției clasice sau nucleare, în interiorul adăpostului nu se produc surpări, prăbușiri sau crăpături în rocă.

Grosimea tavanului natural pentru adăposturile subterane se determină astfel:

Hprot. = hptd. + (1,2…1.4) hsf. (1)

Hprot. – grosimea tavanului natural;

hptd. – adâncimea de pătrundere a proiectilului sau a bombei de aviație;

hsf. – adâncimea de sfărâmare.

În toate cazurile grosimea tavanului natural trebuie să îndeplinească condiția:

Hprot. ≥ 2 hptd. (2)

3.3.3. Dimensionarea elementelor de rezistență la adăposturile subterane

În calculele de rezistență, cadrele de lemn pentru susținerea galeriilor se consideră ca o construcție care se poate desface în bucăți. Grinda lucrează la încovoiere (ca o grindă simplu rezemată pe două reazeme), iar stâlpii lucrează la compresiune și flambaj sub influența forțelor axiale.

Sarcina totală de calcul pe grindă se determină cu relația:

Q = qrocă + qst.echiv. (3)

în care:

qrocă – presiunea exercitată de rocile înconjurătoare asupra susținerii (se consideră că acționează uniform din toate direcțiile);

qst.echiv. – presiunea static echivalentă dată de unda de șoc (compresiune) în cazul exploziei nucleare sau a exploziei muniției clasice.

În interiorul scoarței pământului, într-un masiv virgin, rocile se află în echilibru stabil sub influența presiunii înconjurătoare. Când în aceste roci se execută o excavație, starea de echilibru se modifică, rocile tinzând să se miște în direcția excavației.

În baza măsurătorilor de lungă durată, s-a stabilit că asupra elementelor de susținere a excavației subterane acționează presiunea:

qrocă = Ɣ L, (4)

în care:

Ɣ – greutatea volumetrică a rocii;

a – jumătate din deschiderea excavației;

f – coeficientul de tărie al rocii;

L – deschiderea câmpului sau lățimea elementului cadrului în cazul susținerii în desiș.

Presiunea static echivalentă dată de unda de șoc (compresiune) în cazul exploziei nucleare se calculează astfel:

qst. echiv.(ANM) = (5)

în care:

ΔPmax. – presiunea maximă dată de unda de șoc la suprafața terenului;

Hprot. – grosimea tavanului protector;

C – echivalent încărcătură în Mt.

Presiunea static echivalentă dată de unda de șoc (compresiune) în cazul exploziei muniției clasice se calculează astfel:

qst. echiv.(bombă) = P ∙ L, (6)

în care:

P – presiunea static echivalentă funcție de mărimea razei de sfărâmare;

L – unitatea de lungime luată în calcul (lățimea unui element sau distanța dintre axele cadrelor dispuse în câmpuri).

Grinda se consideră ca simplu rezemată cu deschiderea de 2a, încărcată cu o sarcină simetrică, repartizată parabolic.

Momentul maxim de încovoiere la mijlocul grinzii este:

Mmax. = Q ∙ a (7)

Secțiunea grinzii în continuare se calculează după regulile cunoscute din rezistența materialelor.

La cadrele din material lemnos grosimea materialului pentru stâlpi (picioare) din considerente constructive se ia egală sau puțin mai mică decât grosimea grinzii. Stâlpii până la 4 m nu se verifică la compresiune sau flambaj, asigurând un coeficient mare de siguranță, ținând seamă de diametrul lor față de secțiunea grinzii.

Pentru calcularea căptușelii se alege elementul așezat la mijlocul grinzii ca fiind cel mai solicitat. Sarcina este repartizată uniform și este egală cu presiunea dată de roci și presiunea static echivalentă rezultată din unda de compresiune sau sarcina dinamică din explozia muniției clasice.

Momentul maxim dat de presiunea rocilor este:

Mmax. rocă = (8)

în care:

Ɣ – greutatea volumetrică a rocii;

b – lățimea elementului de căptușeală:

h – înălțimea bolții de surpare;

h = (9)

a – 1/2 din deschiderea excavației;

f – coeficientul de tărie al rocii.

Grinzile întărite constituie grinzi simplu rezemate pe trei sau patru reazeme. Ele ar trebui calculate ca grinzi continue, însă pentru simplificarea calculelor, asemenea grinzi pot fi considerate ca desfăcute în bucăți.

3.3.4. Aerajul adăposturilor

"Calculul aerajului într-un adăpost se face pe baza stabilirii cantității maxime de aer necesar, schemei de aeraj, alegerii locului de amplasare a elementelor componente ale sistemului și stabilirii depresiunii necesare". În final se aleg tipul de ventilator și motorul acestuia.

Cantitatea de aer ce trebuie primenită în galeriile subterane și adăposturi se estimează pe baza numărului de persoane ce ocupă încăperile adăpostului, normelor de aeraj pentru diferite regimuri de ventilație și a numărului de cai putere a motoarelor cu ardere internă ce funcționează în interior.

Aerajul pentru încăperile ce adăpostesc personal:

Q = Na ∙ K ∙ n (mc/oră). (10)

Aerajul pentru încăperile destinate tehnicii și personalului:

Q = Na ∙ K ∙ n + Na ∙ K ∙ n (CP) (mc/oră). (11)

în care:

Na – norma de aer (mc/oră/om sau mc/oră/tehnică);

n – numărul de consumatori;

K – coeficient de pierderi = 1,2;

CP – cal putere, 1CP = 0,6 mc/aer/oră.

Alegerea ventilatorului și a motorului său se face pe baza parametrilor funcționali înscriși pe plăcuța indicatoare și care trebuie să corespundă nevoilor rezultate din calcule. Se pot folosi ventilatoare centrifugale sau axiale.

Schema de aeraj cuprinde: planul lucrării cu traseul conductelor de aeraj, gurile de refulare și absorbție, locul de amplasare al ventilatorului și surselor de energie, locul filtrelor, vanei antisuflu, filtrului de praf și a gurii pentru captarea aerului, detalii de executare și amenajările necesare la trecerea conductelor prin pereți, precum și detalii pentru ermetizarea unor orificii.

Conductele de aeraj sunt confecționate din tablă galvanizată, considerând câte 10 cm2 de secțiune conductă pentru fiecare persoană. În părțile unde conducta de aer vine în contact direct cu atmosfera se folosește țeavă de oțel de 5…10 mm grosime.

CONCLUZII

Problematica fortificațiilor, privită în toată complexitatea sa, ține de mai multe domenii ale științei și artei iar studiul și analiza acestora este o preocupare a arheologilor, militarilor, arhitecților și nu în ultimul rând, a istoricilor diferitelor epoci din evoluția omenirii și a societății. Abordările au în vedere aspecte generale și specifice fiecărui domeniu de studiu și analiză, de aici rezultând o diversitate de puncte de vedere, aprecieri și concluzii, multe cu un suport științific incontestabil, altele contestate și controversate, obiectiv sau subiectiv. Privite în ansamblul lor, din antichitate până în prezent, fortificațiile au fost legate nemijlocit de măsurile de apărare adoptate de către formațiunile prestatale, state și comunități locale, laice și bisericești, în acord cu: percepția amenințărilor; caracteristicile geomorfologice ale spațiului controlat sau administrat; cu resursele materiale existente în zonă sau în apropiere; cu evoluție arhitecturii în general, a celei militare în special; cu dezvoltarea mijloacelor de luptă ofensive și defensive, cu resursele umane specializate și financiare la dispoziție.

Incontestabil, fortificațiile au avut un loc și rol important în planificarea și ducerea apărării la nivel strategic și tactic, în controlul unor puncte de importanță deosebită cum ar fi: litoralul, pe malurile fluviului Dunărea, în zona montană sau a centrelor politice, economice și comerciale de pe teritoriul României. Construcția fortificațiilor, natura și dispunerea acestora, a impus realizarea unei arhitecturi aparte, a mijloacelor de luptă de asediu și apărare speciale, stabilirea și adoptarea unei strategii și tactici adecvate pentru apărare. Principiul acțiunii și reacțiunii, consacrat în lupta armată și nu numai, s-a regăsit în concepția construcției, lucrărilor de fortificații. Se poate vorbi de o reală competiție între creatorii arhitecturii fortificațiilor și cei ai mijloacelor de luptă ofensive, iar adoptarea formelor și procedeelor de atac și apărare s-a înscris în ceea ce se numește arta comandantului, iar mai recent, a statului major și comandantului. Realizarea fortificațiilor a fost o preocupare a șefilor de state și a liderilor militari, cei care puteau angaja resursele financiare și umane necesare, elabora o concepție generală privind dispunerea, mărimea, arhitectura, strategia și tactica întrebuințării lor. Locul și rolul fortificațiilor, generat de dispunere, importanță militară sau economică, a determinat mărimea inițială și dezvoltarea ulterioară, arhitectura, dotarea și mijloacele de apărare, stabilirea mărimii garnizoanei permanente, a categoriei și numărului funcționarilor statului, a localităților și populației cu obligații în privința aprovizionării cetății, participării la lucrările de construcții și reparații, de participare la apărare și accept în vederea adăpostirii familiilor acestora în cazul unor invazii străina sau confruntări interne. În ansamblul lor, fortificațiile au evoluat de la valuri de pământ, cu sau fără palisadă de lemn, având în față un curs de apă natural sau șanț inundabil, la fortificații din lemn, pământ și uneori piatră sau cărămidă, până la cetăți din zid de piatră și ulterior la linii de apărare fortificate la construcția cărora s-a folosit betonul armat.

Referitor la Centura de fortificații a Bucureștiului, Linia fortificată Focșani -Nămoloasa – Galați și Linia "Carol al II lea", chiar dacă nu s-a putut da niciodată răspuns polemicilor cu privire la utilitatea acestora, consider că infrastructura rutieră și feroviară realizată în cadrul acestor proiecte, a avut un rol foarte important în dezvoltarea economică a unor zone ale țării. Având în vedere transformările petrecute în societate și implicit în economia românească, după cel de-al doilea război mondial, strategii militari și politicienii vremii, nu au mai considerat necesar ca lucrările de fortificații existente la acea dată să fie conservate sau îmbunătățite, fapt care adus la degradarea acestora iar în unele cazuri la distrugerea totală a acestora.

BIBLIOGRAFIE

Legi, instrucțiuni, regulamente:

*** Legea nr. 477/ 2003 privind pregătirea economiei și a teritoriului pentru apărare, art.34 Monitorul Oficial al României, nr. 824, partea I-a, București, 2003;

*** Legea nr.45 din 1 iulie 1994 privind apărarea națională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 172 din 7 iulie 1994, actualizată până la data de 18 noiembrie 2003, conform modificărilor și completărilor aduse de: Ordonanța de Urgență nr. 13 din 13 martie 2000; Legea nr.398 din 10 iulie 2001; Legea nr. 38 din 16 ianuarie 2002; Ordonanța de Urgență nr. 74 din 13 iunie 2002;

*** Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării;

*** Hotărârea Guvernului nr.370/2004 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr.477/2003 privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare;

*** Strategia Națională de Apărarea României, București, 2010;

Instrucțiuni pentru executarea lucrărilor genistice de către trupele de toate armele, București 1981;

G – 5 Fortificații de campanie, București 1983.

Lucrări de autori români:

DEX Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, București 1998

Radu R. ROSETTI – Istoria artei militare a românilor până la mijlocul veacului al XVII-lea, Editura Corint, București;
Mirela PUȘCAȘU – Apărarea națională și managementul resurselor pentru apărare, Editura U.N.Ap.”Carol I”, 2009;

Cornel I. SCAFEȘ, Ioan I. SCAFEȘ – Cetatea București – Fortificațiile din jurul Capitalei, Editura Alpha MDN, București, 2008;

Constantin MOȘINCAT, col. (rez.) dr. – Politica de apărare a vestului României (1930-1940), Editura TIPO MC, Oradea, 2007;

Adrese de internet:

www.revista.forter.ro/2009_4_t/06-arm/02.htm – accesat la 30 martie 2015

www.referatele.com/…/Dacii–SISTEMUL-NATURAL-DE-FORTIFICA… – accesat la 01 aprilie 2015;

www.monumentul.ro/pdfs/fortificatii%20in%20evul%20mediu.pdf – accesat la data de 08.04.2015;

www.natgeo.ro/istorie/personalitati-si…/8464-forturile-bucuretiului?…- accesat la 10.04.2015;

www.apropo.ro/news/util/…fortificatiile…jurul-bucurestiului…/foto-2 – accesat la 18.04.2015;

www.ro-tours.com/cetati.html – accesat la29.04.2015.

Articole, publicații:

Forturile din jurul Capitalei, bijuterii lăsate în mizerie, 28 Februarie 2008, Andrei CIURCANU, Evenimentul zilei;

Forturile Bucureștiului, cotropite de uitare, 15 Iulie 2009, Andreea DOGAR, Evenimentul zilei.

Pagină albă

ANEXE

ANEXA 1. CETĂȚI FORTIFICATE

Cetatea ARAD

Cetatea ALBA IULIA

Cetatea NEAMȚ

Cetatea SUCEAVA

ANEXA 2. BISERICI ȘI MĂNĂSTIRI FORTIFICATE

Biserica PREJMER

Mănăstirea TISMANA

ANEXA 3. DISPUNEREA FORTURILOR ȘI BATERIILOR DIN JURUL BUCUREȘTIULUI

Reprezentare grafică

Vedere din satelit.