Evolutia Istorica a Rolului Legislativ al Consiliului

=== 7a6ecbaf09e0f40f7f3ab776b2180cde98986b22_155374_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL 1. UNIUNEA EUROPEANĂ.

PREMISE, ISTORIC, SISTEM INSTITUȚIONAL 5

Premise 5

Scurt istoric al procesului de integrare europeană 6

Tratatul de la Paris 7

Tratatele de la Roma 8

Tratatul de la Bruxelles 8

Primele extinderi 9

Semnarea Actului Unic European 9

Tratatul de la Maastricht – actul de naștere a Uniunii Europene 10

Tratate post-Maastricht 11

Constituția europeană și eșecul său 13

Sistemul instituțional al Uniunii Europene 14

Principiile care guvernează activitatea

instituțiilor Uniunii Europene 15

Parlamentul european 16

Consiliul European 17

Consiliul Uniunii Europene 18

Comisia europeană 18

Curtea de Justiție a Uniunii Europene 19

Curtea de Conturi 19

Banca Centrală Europeană 20

CAPITOLUL 2. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

PRINCIPALELE CARACTERISTICI 21

2.1. Structura Consiliului 21

2.2. Funcționarea Consiliului 24

2.3. Organele auxiliare 25

2.3.1. Secretariatul general 25

2.3.2. Comitetul Reprezentanților Permanenți – COREPER 27

2.3.3. Grupurile de experți 28

2.3.4. Comitetul special pentru agricultură 28

2.3.5. Comitetul monetar 29

2.3.6. Comitetul politic și de securitate 29

2.3.7. Comitetul pentru vize 30

2.4. Atribuțiile Consiliului 30

CAPITOLUL 3. EVOLUȚIA ISTORICĂ A ROLULUI LEGISLATIV

AL CONSILIULUI UNIUNII EUROPENE 32

3.1. Fundamentarea sistemului instituțional al Uniunii Europene 32

3.2. Unificarea instituțională 33

3.3. Întărirea cadrului democratic prin Tratatele de la Amsterdam și Nisa 35

3.4. Reforma propusă de Constituția Europeană

și Tratatul de reformă de la Lisabona 37

3.5. Evoluția rolului legislativ al Consiliului 39

CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ. PARCURSUL UNUI ACT LEGISLATIV

AL CONSILIULUI UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA 2011/64/UE A CONSILIULUI DIN 21 IUNIE 2011

PRIVIND STRUCTURA ȘI RATELE ACCIZELOR

APLICATE TUTUNULUI PRELUCRAT 42

CONCLUZII 48

BIBLIOGRAFIE 52

INTRODUCERE

Privite ca entități distincte, statele Europei formează un ansamblu eterogen și complex luând ca repere istoria, civilizația, cultura, credința, valorile și tradițiile fiecăreia dintre ele. Și totuși, este evident că există o unitate în această diversitate, anumite caracteristici comune, care definesc membrii cu personalități distincte ale aceleiași familii.

Tocmai din acest motiv, ideea unei Europe unite s-a născut firesc și a fost susținută, de-a lungul secolelor, de oameni politici, de diplomați sau chiar de capete încoronate. Ea a apărut, în același timp, și ca o necesitate, pentru a echilibra balanța în raport cu marile puteri ale lumii, dar și ca o garanție a păcii și bunei conviețuiri între popoarele bătrânului continent.

Uniunea Europeană, așa cum o cunoaștem acum, este o organizație modernă și încă funcțională, cu un sistem instituțional ce se străduiește să fie eficient, menit să adopte politici publice a căror implementare să aducă beneficii statelor membre în parte și comunității acestora în ansamblul ei.

Rolul acestui sistem instituțional și-a sporit importanța odată cu creșterea numărului de state membre, cu noile cerințe și necesități atât la nivel european, cât și la nivel mondial, dar și cu adâncirea crizei generate de o din ce în ce mai evidentă divizare politică, economică și chiar religioasă. În plus, contextul politic și economic mondial, ce conturează în momentul de față o situație cu potențial conflictual major, reprezintă o nouă și dificilă provocare, ce reclamă o abordare specifică și, poate, o reformă instituțională.

În cadrul acestui sistem instituțional, Consiliul Uniunii Europene ocupă un loc important, prin atribuțiile ce îi revin, prin implicarea sa și rolul său fundamental în mecanismul procesului decizional.

Scopul lucrării este de a scoate în relief trăsăturile cheie ale acestei instituție a Uniunii Europene – Consiliul –care prezintă atât caracteristicile unei instituții supranaționale, cât și pe cele ale unei conferințe interguvernamentale. Din această perspectivă, voi analiza modul în care Tratatele, în succesiunea lor, au influențat evoluția rolului legislativ și pe cea a sistemului de luare a deciziilor, încercâd să demonstrez care dintre aceste carcateristici este dominantă în momentul de față, în funcție de evoluția istorică.

În ceea ce privește metodologia cercetării, în procesul de realizare a lucrarii am utilizat un șir de metode de cercetare. Prepoderent am utilizat metoda analizei și sintezei. Studierea analizei procesului evolutiv al Consiliului Uniunii Europene a implicat și metoda istorică, prin intermediul căreia am studiat documentele și actele normative începând cu anul 1950 și până în prezent, dar și studiul de caz pentru a argumenta consolidarea rolului legislativ al Consiliului. Am folosit, de asemenea, și metoda analizei logice, în vederea sintezei punctelor de vedere ale autorilor menționați cu privire la tema investigată, precum și în expunerea concluziilor proprii.

Plecând de la aceste considerente, am structurat lucrarea de față în patru capitole.

În primul capitol voi prezenta un scurt istoric al Uniunii Europene, plecând chiar de la premisele înființării acestui organism comunitar, cu o privire de ansamblu asupra sistemului instituțional.

Cel de-al doilea capitol aduce în prim-plan Consiliul UE, for coordonator al politicilor europene, cu trecerea în revistă a principalelor caracteristici.

Al treilea capitol abordează rolul legislativ al Consiliului și evoluția istorică a acestuia.

Cel de-al patrulea capitol este dedicat unui studiu de caz în care voi prezenta și analiza parcursul unui act legislativ adoptat de către Consiliul Uniunii Europene, folosind o analiză multivariată, pentru a releva care din caracteristici a fost definitorie în situația dată.

În încheiere, voi prezenta concluziile ce se desprind la finalul acestei cercetări.

CAPITOLUL 1

UNIUNEA EUROPEANĂ

PREMISE, ISTORIC, SISTEM INSTITUȚIONAL

Uniunea Europeană, construcție economică și politică dezvoltată pe continentul căruia i-a luat numele, se desfășoară pe un areal de 4479968 km2,are în componență 28 de state, cu o populație de peste 516 milioane de locuitori reprezentând 7,3% din populația întregii lumi. PIB-ul generat în cadrul acesteia se ridica, la nivelul anului 2017, la fabuloasa sumă de 19,97 trilioane de dolari americani, reprezentând 20% din PIB-ul estimat în termeni de paritatea puterii de cumpărare la nivel mondial.

Premise

Deși ideea înființării unei uniuni a statelor europene este atât de veche încât aproape că se pierde în istorie, premisele realizării acestui deziderat au apărut, în mod concret, abia înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

Deoarece Liga Națiunilor, înființată la finele Primului Război Mondial, în urma Conferinței de Pace de la Paris, nu adusese succesul scontat, se impunea găsirea unor alternative cu privire la crearea unei puteri europene. Dintre toate inițiativele, cea mai semnificativă s-a dovedit a fi mișcarea pan-europeană a contelui austriac Richard von Coudenhove-Kalergi, care era de părere că dacă nu vor apărea schimbări substanțiale în organizarea politică a Europei, continentul se va sfâșia într-un perpetuu conflict naționalist intern.

Cartea sa, intitulată „Pan-Europa”, și publicată la Viena în luna octombrie 1923, milita pentru o Europă liberă și federativă, o alternativă viabilă la realitatea cu perspective sumbre a unei Europe destrămate și recent șubrezite de o mare conflagrație. Apărea, astfel, primul model concret de construire a unei uniuni de state libere, denumite de Coudenhove-Kalergi„Statele Unite ale Europei”.

În Manifestul european lansat un an mai târziu, acesta cerea tuturor forțelor democratice de pe continent să susțină ideea de unificare, prin uniune vamală și înlăturarea autarhiei economice, arbitraj obligatoriu și garanții reciproce de securitate. De asemenea, Kalergi promova ideea reconcilierii cu Germania, dar și reorganizarea Ligii Națiunilor, punând alături interesele Marii Britanii, ale Statelor Unite și Rusiei Sovietice, chiar și ale țărilor din Extremul Orient.

Președinte Uniunii pan-europene Aristide Briand, ministrul francez al Externelor, a fost cel care a prezentat oficial proiectul pentru a fi pus în dezbatere, în cadrul Adunării Generale a Ligii națiunilor, la 5 septembrie 1929. Problema unificării se punea, în primă instanță, în plan economic, cu o posibilă extindere ulterioară în zona socială și politică. Opt luni mai târziu, ambasadorii francezi prezentau guvernelor europene, cu excepția celor din Uniunea Sovietică și Turcia, Memorandumul referitor la organizarea unei uniuni federale europene.

Conferința reprezentanților statelor europene întrunită la Geneva, la 9 septembrie 1930 nu a adus rezultatul scontat, deoarece ideologiile marilor puteri erau divergente. Deși Marea Britanie marșa cumva pe ideea paneuropeană, Hitler ar fi dorit o Europă unită sub semnul zvasticii, în timp ce Stalin dorea extinderea comunismului. Într-un astfel de context, cea de-a doua conflagrație mondială a fost inevitabilă. În locul cooperării transnaționale, statele au intrat într-un conflict care avea să zguduie din rădăcini ordinea mondială.

Scurt istoric al procesului de integrare europeană

La finele celui de-al Doilea Război Mondial, Europa era secătuită moral și economic. În contextul dat, devenea din ce în ce mai evidentă nevoia ca statele de pe continent să-și unească forțele pentru a-și micșora vulnerabilitatea. Apar, astfel, primele forme de colaborare instituțională: Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) sau Uniunea Europei Occidentale (UEO).

Bazele Uniunii Europene aveau să se pună cu adevărat în anul 1950, odată cu așa-numitul ”Plan Schuman”. Prin Declarația de la 9 mai (fapt care a făcut ca această zi să devină, mai târziu, ”Ziua Europei”), ministrul francez de externe Robert Schuman propunea crearea unei noi forme de organizare a Europei, în care statele membre să formeze o comunitate supranațională. Începea astfel o nouă epocă a cooperării, unul dintre scopurile bine definite fiind acela de se evita izbucnirea unei noi conflagrații, mai ales prin reconcilierea franco-germană.

Realizarea ”Planului Schuman” a fost posibilă, însă, grație aplicării ”Planului Marshall”, prin care Statele Unite ale Americii au sprijinit financiar Europa devastată de cel de-al Doilea Război Mondial. Din păcate, Uniunea Sovietică și statele satelite, printre care și Germania de Est, au refuzat participarea, iar urmările au fost nefaste pe termen lung și au adâncit diviziunea dintre ”capitalism” și ”comunism”.

Tratatulde la Paris

Un pas important în procesul de integrare europeană l-a constituit Tratatul de la Paris, din anul 1951, când șase țări europene – Belgia, Franța, Germania, Italia,Luxemburg și Olanda – hotărau înființarea, pentru o perioadă de 50 de ani, a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), ca urmare apunerii în aplicare a ”Planului Schuman”. Noutatea pentru această organizație era aceea că se crea o piață comună, deși doar pe un sector restrâns. Voința celor șase state era de a realiza o creștere a nivelului de trai, crearea unei piețe comune și realizarea unei mai mari apropieri între statele membre, precum și între politicile economice ale acestora. Pentru realizarea obiectivelor se creau 4 instituții ce aveau putere de decizie:

Înalta Autoritate, formată din 9 persoane numite de guvernele statelor membre, cu ample puteri executive și cvasilegislative;

Consiliul de Miniștri, format din miniștri ce reprezentau statele membre, cu rolul de a coordona acțiunile acestora;

Adunarea Parlamentară sau Adunarea Comună, compusă din parlamentari desemnați de parlamentele naționale;

Curtea de Justiție, cu rolul de mediator între statele membre și Înalta Autoritate, veghind în același timp la respectarea separației atribuțiilor dintre CECO și statele membre.

Putem privi, în acest mod, CECO, ca fiind un prim pas important în procesul de integrare europeană. Consiliul de Miniștri creat în anul 1951 este, putem spune, precursorul Consiliului Uniunii Europene.

Tratatele de la Roma

Șase ani mai târziu, la 25 martie 1957, statele fondatoare semnează cele două Tratate de la Roma, prin care se înființau Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (EURATOM). Principalele obiectivele constituiau crearea unei piețe comune, bazată pe libera circulație între granițele statelor membre, realizarea uniunii vamale prin stabilirea unei taxe vamale unice, politici comune în domenii strategice, precum și începutul liberei circulații a persoanelor, serviciilor sau capitalului.

EURATOM, organizație creată cu scopul de a folosi energia atomică pentru dezvoltarea pe cale pașnică a industriilor nucleare, beneficia de organizare la nivel instituțional similară cu cea a CECO sau CEE – Consiliul de Miniștri; Comisia; Parlamentul European și Curtea de Justiție. Totuși, acțiunile EURATOM s-au desfășurat între limite bine stabilite, având în vedere implicațiile militare și intenția anumitor state de a-și păstra prerogativele în domeniu.

Tratatul de la Bruxelles

Cadrul instituțional european a fost simplificat prin semnarea, la 8 aprilie 1965, a Tratatului de al Bruxelles, numit și Tratatul de fuziune. Acesta statua faptul că toate cele trei comunități anterior înființate erau reprezentate de un singur Consiliu de Miniștri (organ cu putere decizională și legislativă) și o Comisie unică (organ executiv). Cu această ocazie, apărea entitatea ”Comunitățile europene”. Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967.

Astfel, Înalta Autoritate devenea Comisia Comunităților europene, Adunarea Comună devenea Parlamentul European, Curtea de Justiție a Comunităților europene rămânea fosta Curte de Justiție, completată, iar Consiliul de Miniștri își continua activitatea.

Primele extinderi

Nucleu lui de bază, constituit în anul 1951 de cele șase state – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda – i se adaugă în anul 1973, cu ocazia primei extinderi, Danemarca, Irlanda și Marea Britanie. Deși candidată la intrarea în Comunitatea Europeană, Norvegia este nevoită să renunțe, ascultând voința poporului, care își exprimase refuzul în cadrul unui referendum organizat cu un an în urmă.

A doua extindere, din anul 1981, aduce în familia statelor europene unite doar un singur stat, Grecia. Urmează a treia extindere, în anul 1986, când se alătură Portugalia și Spania.

Semnarea Actului Unic European

În februarie 1986 se semna Actul Unic European (AUE), document ce modifica Tratatele de la Roma, cu scopul de a relansa procesul de integrare europeană și, bineînțeles, de realizare a pieței interne.

Actul a fost semnat în două etape, de către Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, la 17 septembrie, la Luxemburg, și de către Grecia, Spania și Portugalia, la 28 februarie, la Haga.

”Actul Unic European a avut menirea de a amenda tratatele institutive al Comunităților Europene, de a da un nou imbold construcției europene aflată într-un impas”.

Prin AUE, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987, se deschidea calea pentru integrarea politică și pentru uniunea economică și monetară. În același timp, prin extinderea votului majorității calificate sau creșterea rolului Parlamentului European, se întărea caracterul instituțional.

Tratatul de la Maastricht – actul de naștere a Uniunii Europene

Acesta este documentul care ”marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenței și cât mai aproape cu putință de cetățeni”.

Tratatul de la Maastricht sau actul de naștere a Uniunii Europenea fost semnat în februarie 1992, venind să aducă numeroase și importante completări celor trei tratate anterioare: ”Prin prezentul tratat, Înaltele Părți Contractante instituie între ele o Uniune Europeană, denumită în continuare „Uniune”.

”Tratatul asupra Uniuni Europene este punctul în care se realizează voința politică de transformare a Comunității Economice Europene, entitate economică, într-o uniune dispunând de competențe politice”.

Documentul definește cei trei piloni ce formează Uniunea Europeană:

Primul pilon – cele 3 Comunități europene: C.E.E., C.E.E.A. și C.E.C.O., incluzând piața internă, politicile economice comune și Uniunea Monetară;

Al doilea pilon – politica externă și de securitate comună (P.E.S.C.);

Al treilea pilon – cooperarea îndomeniuljustițieiși afacerilor interne (J.A.I.).

Conform celor cuprinse în Tratat, la baza acțiunilor întreprinse pentru realizarea acestor obiective trebuie să stea principiul subsidiarității, ca factor de echilibrare a puterilor: „Comunitatea acționează în limitele componențelor care îi sunt conferite și obiectivelor care îi sunt atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Comunitatea nu intervine conform principiului de subsidiaritate, decât în măsura în care obiectivele de acțiune avute în vedere nu pot fi realizate într-o manieră satisfăcătoare de către statele membre”.

O noutate o reprezintă și noțiunea de cetățenie europeană, care completează cetățenia națională, precum și introducerea procedeului codecizional.

Importanța Tratatului de la Maastricht rezidă și din faptul că, pentru prima dată, se permitea demararea integrării politice: ”Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii și definește orientările politice generale ale acesteia”.

Principalul obiectiv al Tratatului l-a constituit însă crearea Uniunii Economice și Monetare în trei etape. Pentru a putea fi eligibil să participe la Uniunea Monetară, orice stat membru trebuie însă să îndeplinească anumite criterii de convergență, referitoare la politica financiară, nivelul prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb.

Apar, cu această ocazie, șase domenii noi pentru care sunt introduse norme comunitare și anume: rețelele transeuropene, politica industrială, protecția consumatorilor, educația și formarea profesională, tineretul și cultura.Criteriile de aderare stabilite prin Tratat sunt cel geografic, politic, economic, adoptarea aquis-ului comunitar și criteriul capacității administrative de aplicare a acestuia.

Ulterior Tratatului de la Maastricht a urmat ce-a de-a patra extindere a Uniunii Europene, care s-a realizat în anul 1995, prin aderarea Austriei, Finlandei și Suediei. Și de data aceasta Norvegia ratează aderarea, tot din cauza voinței populare exprimată prin referendum.

Tratate post-Maastricht

Prin Tratatul de la Maastricht s-a stabilit inițierea Conferinței Interguvernamentale a Uniunii Europene, desfășurată în trei etape: martie 1996, la Torino; decembrie 1996,la Dublin și iulie 1997, la Amsterdam. În cadrul Conferinței, care admitea aducerea de amendamente vechilor tratate sau semnarea unora noi, s-au purtat discuții privind extinderea UE.

Ulterior Tratatului de la Maastricht au fost semnate alte tratate care aduceau modificări și îmbunătățiri substanțiale, completând succesiv textele inițiale. Între timp, numărul statelor membre ale Uniunii Europene crește simțitor.

Tratatul de la Amsterdam. La 2 octombrie 1997, Tratatul de la Maastricht a fost înlocuit cu Tratatul de la Amsterdam, ratificat la 1 mai 1999. Actul pune accent pe ideea realizării unei cât mai mari stabilități din punct de vedere economic, social și cultural;

Tratatul de la Nisa. Tratatul privind Uniunea Europeană se modifică din nou, în anul 2001, venind să completeze Tratatul de la Amsterdam în ceea ce privește rezolvarea problemelor instituționale cu privire la extindere. Trei ani mai târziu, se alătură încă 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Pe 25 aprilie 2005, semnează documentul intrării în marea familie europeană România și Bulgaria, actul intrând în vigoare la 1 ianuarie 2007;

Tratatul de la Lisabona. Cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, printre care se afla și România, au semnat la 13 decembrie 2007, Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, supranumit și Tratatul reformei instituționale. Cu această ocazie au fost introduse 12 inovații cheie:

Alegerea unui președinte stabil al Consiliului European;

Alegerea unui Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate;

Stabilirea unui număr de 750 de membri ai Parlamentului European plus președintele;

Dobândirea statutului juridic obligatoriu pentru Carta Drepturilor Fundamentale;

Creșterea numărului domeniilor pentru care Parlamentul European are dreptul de a aproba legislația europeană;

Modalitatea uzuală de vot în Consiliul UE devine votul cu majoritate calificată;

Deciziile luate cu majoritate calificată necesită sprijinul a 55% dintre statele membre, reprezentând 65% din populația Uniunii Europene;

Parlamentele naționale primesc dreptul de a urmări actele legislative ale Uniunii;

Uniunea Europeană dobândește personalitate juridică;

Importanța relațiilor de vecinătate ale Uniuni devine politică integrată;

Se promovează solidaritatea statelor membre în domeniul energiei;

Statele membre se pot retrage din UE, urmând procedura prevăzută în acest sens de clauza de retragere.

”Tratatul de la Lisabona desființează structura bazată pe trei piloni, întrucât în cadrul acestei arhitecturi se suprapuneau mai multe tipuri de competențe. Această structură complicată dispare, fiind înlocuită de Uniunea Europeană care a fost învestită cu proceduri legislative care îi permit să-și exercite pe deplin competențele conferite”.

Constituția europeană și eșecul său

Cu ocazia reuniunilor Consiliului European de la Laeken, din Belgia,desfășurat în perioada 14-15 decembrie 2001, șefii de state și de guverne au arătat că Uniunea trebuie să rezolve trei probleme majore și anume:

aducerea cetățenilor, cu prioritate a tinerilor, mai aproape de modelul și de instituțiile europene;

organizarea politicii și a spațiului politic european într-o Uniune lărgită;

transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate și într-un model de urmat, dată fiind noua arhitectură multicoloră a lumii.

Consiliul European de la Salonic, reunit între 19-20 iunie 2003, a dezbătut aceste deziderate, prezentate de Convenția pentru Viitorul Europei. Ulterior, la Roma, în data de 29 octombrie 2004, cei 25 de membrii ai Uniunii au semnat Constituția Uniunii Europene care, fără a-și propune să înlocuiască constituțiile naționale ale statelor membre, avea menirea de a integra într-un text unitar prevederile principalelor Tratate. Un an mai târziu însă, francezii și olandezii resping tratatul prin referendum. Acesta este ratificat, totuși, începând cu luna mai 2006, de către: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia și Spania.

Constituția astfel adoptată cuprinde patru secțiuni și anume:

Prima secțiune definește Uniunea Europeană, cu referire la valorile, obiectiveleși prerogativele sale, aduce în prim-plan organizarea și rolul instituțiilor sale, precum și modul de adoptare a deciziilor, explicând șimodalitatea prin care un stat membru poate să părăsească Uniunea Europeană;

Cea de-a doua secțiune are în cuprinsul său „Carta Drepturilor Fundamentale”;

A treia secțiune descrie politicile și modul concret de funcționare a Uniunii Europene;

În cea de-a patra parte regăsim prevederile finale, aici fiind inserate și procedurile de adoptare și revizuire a Constituției.

Elementele de noutate aduse se referă la Garanția respectării anumitor valori și a unui model de societate, definirea unor libertăți fundamentale, cum ar fi libera circulație a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor și a capitalurilor, punându-se accent pe nediscriminarea din prisma naționalității, cetățenia europeană, Carta drepturilor fundamentale, solidaritatea dintre statele membre, îmbunătățirea vieții democratice, definirea unor obiective comune (pace și bunăstare; libertate, securitate și justiție; dezvoltare durabilă; progres științific; coeziune economică, socială și teritorială; solidaritate între statele membre; protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european), precum și garantarea unui spațiu unic de „libertate, securitate și justiție”.

Nefiind ratificat de toate statele membre, acest tratat nu a intrat în vigoare. ”În schimb, multe din prevederile proiectului constituțional se regăsesc în tratatul de reformă”.

Sistemul instituțional al Uniunii Europene

Conform evaluărilor din literatura de specialitate, ”UE dispune de o rețea instituțională supraguvernamentală care include atât structuri cu atribuții executive, cât și structuri cu atribuții legislative și judecătorești”.

Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană urma să cuprindă”șapte instituții cu atribuții decizionale, care sunt recunoscute ca instituții ale UE de către Tratatul privind Uniunea Europeană”: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul de Miniștri (denumit simplu Consiliul), Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi.

Structura sa instituțională și juridică originală”nu corespunde principiului clasic al separației puterilor, ci din contră cele patru Instituții reprezintă un corp dinamic, care în funcționalitatea lor răspund intereselor în prezență și asigură realizarea finalității Uniunii”.

Rolul fundamental al acestor instituții rezidă din caracteristicile acestora:

Fiecare instituție are un loc aparte, bine conturat, în structura organizatorică a comunităților;

Fiecare instituție respectă un principiu bine determinat;

Funcțiile fiecărei instituții se corelează, iar Consiliului îi revin, cumulat, puterea legislativă, executivă și guvernamentală;

Fiecare instituție are dreptul de a participa direct la procesul decizional;

Instituțiile Comunităților europene nu au personalitate juridică, această prerogativă revenind numai Comunităților în slujba cărora se află instituțiile;

Instituțiile sunt comune pentru cele trei comunități.

Principiile care guvernează activitatea instituțiilor Uniunii Europene

Organizarea și desfășurarea activității au la bază trei principii fundamentale și anume: principiul autonomiei, principiul competențelor de atribuire și cel al echilibrului instituțional.

Principiul autonomiei de voință conferă acestor instituții posibilitatea elaborării propriilor regulamente de organizare și funcționare, această autonomie nefiind susținută de o personalitate juridică, drept pentru care acționează în numele Comunităților europene.

Cel de-al doilea principiu, al atribuirii de competențe, acționează în sensul limitării atribuțiilor la cele stabilite în mod expres, fiecare instituție comunitară acționând în limitele prevăzute de tratatele constitutive.

În fine, Principiului echilibrului instituționalpresupune ”imposibilitatea delegării, a transferului ori a acceptării de competențe, atribuții de la o instituție la alta”, în virtutea primei sale componente, și anume separarea puterilor și competențelor, fără a exclude colaborarea între instituțiile Comunității europene, ținând cont de cea de-a doua sa componentă.

Parlamentul european

În tratatele institutive, această instituție s-a numit Adunarea generală, schimbându-și denumirea în Parlamentul european în anul 1962, deși această decizie s-a lovit de opoziția Consiliului de Miniștri, care simțea astfel o amenințare asupra rolului și atribuțiilor sale de legislator. Tot aceste tratate institutive îi confereau instituției doar un rol consultativ.

Inițial, Parlamentul european a fost compus din delegați ai Parlamentelor naționale, pentru ca după anul 1979 să fie reuniți în cadrul acestei instituții deputațialeșidirect de electoratul statelor membre reprezintă interesul poporului. Tratatul de la Lisabona stabilea că numărul membrilor Parlamentului european nu poate fi mai mare de 750 plus președintele.

Potrivit statutului, parlamentarii formează grupuri politice cu caracter mixt, numărul minim fiind 25 demembri, dacă provin din cel puțin 1/4 din statele membre. Parlamentarii pot face parte dintr-un singur grup politic, dar fiecare dintre ei poate fi membru de drept într-una din cele 20 comisii parlamentare de specialitate și membru supleant într-o altă comisie.

Parlamentul european este ”rezultatul unor alegeri directe, el poate reprezenta în acest mod voința electoratului Uniunii, care legitimează puterea de control și de decizie proprie”.

O legislatură are, la nivel comunitar, o durată de 5 ani. Parlamentul poate fi convocat, cu titlu de excepție, în sesiuni extraordinare, la cererea majorității membrilor săi sau la solicitarea Consiliului ori a Comisiei și din inițiativa unei treimi din membri săi.

Parlamentul este asistat de un Secretar general, iar Secretariatul general este asigurat de activitatea a peste 3500 de persoane, din care cel puțin o treime lucrează în domeniul lingvistic. Secretariatul îți desfășoară activitatea la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar la Strasbourg se desfășoară sesiunile parlamentare, care pot avea sesiuni suplimentare la Bruxelles.

Atribuțiile Parlamentului european sunt:

de supraveghere și control;

legislative;

bugetare.

Parlamentul European se întrunește în sesiune anuală, de regulă în a doua zi de marți a lunii martie.

Consiliul European

Consiliul european este rezultatul unui proces istoric, datorat discuțiilor purtate în cadrul întâlnirilor la nivel înalt între șefii de state și de guverne, acesta nefiind constituit ca urmare a prevederilor tratelor institutive.

În urma unor astfel de întâlniri demarate în anul 1961, la Summit-ul de la Paris din anul 1974, președintele francez Valéry Giscard d’Estaing propune instituționalizareasub forma Consiliului European.

Având în vedere natura sa, deciziile luate în cadrul Consiliului European sunt primordial politice. Consiliul European se întrunește la Bruxelles, de două ori pe semestru, la convocarea președintelui său sau, atunci când situația o impune, președintele poate convoca o reuniune extraordinară.

Rolul acestuia a fost, în mod continuu, acela de catalizator al integrării europene la nivel de concepție și decizie politică.

Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel. Consiliul European își alege președintele cu majoritate calificată, pentru odurată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. Mandatul său încetează după aceeași procedură, în cazul unui impediment major sau în caz de culpă gravă.

Consiliul Uniunii Europene

Principalul organ cu atribuții în materie decizională și reprezentant, prin componența sa, al tuturor statelor membre, este Consiliul Uniunii Europene. Având în vedere tema lucrării de față, acestei instituții îi vom consacra următoarele capitole, pentru o abordare, dacă nu exhaustivă, cel puțin suficient de cuprinzătoare.

Comisia europeană

Cea mai originală dintre instituțiile comunitare, Comisia Europeană este alcătuită din 28 de comisari propuși de guvernele statelor membre. Desemnarea Comisiei Europene este reglementată prin Tratatul de la Lisabona. Denumită prin Tratatul CECA și „Înalta Autoritate”, aceasta are rolul de a conferi identitatea sa proprie fiecărei Comunități și este un organ executiv.

Condiția primordială în numirea membrilor Comisiei, așa cum este stipulat în art. 17 al Tratatului privind Uniunea Europeană, modificat prin Tratatul de la Lisabona, este garanția de independență. Durata mandatului comisarilor este de 5 ani. Curtea de Justiție este singura instituție abilitată să destituie un comisar european.

Alegerea Președintelui Comisiei, conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, se face de către Parlamentul European.

Funcționarea Comisiei este guvernată de principiul colegialității, iar fiecare comisar este asistat de un Cabinet, compus din funcționari administrativi.

Atribuțiile Comisiei sunt următoarele:

în procedura legislativă;

de ”gardian al tratatelor”;

de organ executiv al Uniunii Europene;

de reprezentare.

Comisia are sediul la Bruxelles și se întrunește în fiecare zi de miercuri, iar prezența comisarilor la ședință este obligatorie.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Această instituție are sediul la Luxemburg și cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate (în prezent Tribunalul Funcției Publice). Prin natura organizării și funcționării sale, aceasta este menită să garanteze respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelorspecializate.

În componența Curții intră 28 de judecători șieste asistată de 8 avocați generali. Președintele se alege dintre judecători, prin vot secret, pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea de realegere. Camerele sunt compuse din 3 până la 5 judecători, iar Marea Cameră este compusă din 13judecători.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene îndeplinește o funcție jurisdicțională și una consultativă.Cele mai frecvente tipuri de cauze ce îi sunt înaintate spre soluționare se referă la: interpretarea legislației, respectarea acesteia, anularea unor acte legislative ale UE, garantarea unei acțiuni din partea UE sau cauze de sancționare a instituțiilor Uniunii Europene.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele:

cu privire la acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție ori de persoane fizice sau juridice;

cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții;

în celelalte cazuri prevăzute în tratate.

Curtea de Conturi

Poate cea mai puțin cunoscută dintre Instituțiile Uniunii Europene, Curtea de Conturi are sediul la Luxemburg și a fost înființată în anul 1975.

Alcătuită din reprezentanți ai statelor membre, câte unul pentru fiecare stat numit peo perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de realegere, Curtea îndeplinește rolul de control financiar. Președintele se alege dintre membrii, pentru 3 ani, acesta putând fi reales.

Ca și în cazul Comisiei sau al Curții de Justiție, se impune ca și condiție primordială și obligatorie independența membrilor săi, care trebuie să dețină ”pregătire de specialitate, corespondentă unui expert național dintr-un corp de control contabilextern, sau să fi fost membri ai Curților de conturi naționale”.

În sarcina Curții de Conturi intră întocmirea unui raport anual, după încheierea fiecărui exercițiu financiar. Raportul, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene,se transmite celorlalte instituții ale Comunității. Răspunsurile formulate de către se publică și ele în JOCE.

Banca Centrală Europeană

Și Banca Centrală Europeană a fost inclusă în Sistemul instituțional al Uniunii Europene tot prin Tratatul de la Lisabona. Aceasta a fost înființată la 1 iulie 1998 și a înlocuit Institutul Monetar European.

”Constituită cu capital subscris de statele membre, după un criteriu ce are în vedere atât populația, cât și PIB-ul național, ea formează împreună cu băncile centrale din statele membre,Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)”.

Această instituție are o importanță unică, prin faptul că este singura abilitată în autorizarea emisiunii de monedă euro. Ea are datoria de a prezenta Parlamentului European, Consiliului de Miniștri, Comisiei și Consiliului European un raport anual privind activitatea SEBC.Banca este condusă de un Consiliu al guvernatorilor, organ ce stabilește orientările generale și politicile monetare ale Uniunii. În componența sa intră membrii Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene, precum și guvernatorii băncilor centrale naționaleale statelor membre care au ca monedă euro. Măsurile decise de acest consiliu sunt puse în aplicare de către Consiliul director, compus dintr-un președinte, un vicepreședinte și alți patru membri, numiți de Consiliul European.

CAPITOLUL 2

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

PRINCIPALELE CARACTERISTICI

Denumit și Consiliul de Miniștri sau pur și simplu Consiliul – denumire consacrată prin Tratatul de la Lisabona, Consiliul Uniunii Europene este o instituție cheie în ceea ce privește procesul decizional din Uniunea Europeană.

Spre deosebire de Consiliul European, care a fost înființat prin voința șefilor de stat și de guvern, Consiliul UE a apărut pe cale convențională, fiind un rezultat al Tratatelor.

”De la fondarea Uniunii, Consiliul, așa cumeste cunoscut în jargonul comunitar dar și în limbajul oficial juridic, reprezintă instituția prin care guvernele statelor membre își promovează și protejează interesele în cadrul proiectului european”.

2.1. Structura Consiliului

Așa cum prevede chiar titulatura sa inițială, Consiliul Uniunii Europene (”de miniștri”) este alcătuit, conform Tratatului de la Maastricht,din ”câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot”.

Tratatul de la Lisabona, de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, stipulează că în alcătuirea Consiliului intră „câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot”.

Datorită faptului că există o largă varietate de subiectelor pe agenda de lucru a Consiliului, în structura acestuia există zece configurații diferite, la acest număr ajungându-se în urma modificărilor introduse prin Tratatul de la Lisabona, care au dus la divizarea formațiunii Consiliul pentru Afaceri Generale și Relații Externe (CAGRE) în Consiliul pentru Afaceri Generale și Consiliul pentru Afaceri Externe:

Consiliul Afaceri Generale;

Consiliul Afaceri Externe;

Consiliul Afaceri Economice și Financiare (ECOFIN);

Consiliul Justiție și Afaceri Interne;

Consiliul Ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și consumatori;

Consiliul Competitivitate/Concurență;

Consiliul Transporturi, Telecomunicații și Energie;

Consiliul Agricultură și Pescuit;

Consiliul Mediu;

Consiliul Educație, tineret, cultură și sport.

Consiliul Afaceri Generale, în cadrul căruia se reunesc, de regulă, miniștri de externe ai statelor membre, dezbate probleme politice și instituționale.În același timp, pregătește și reuniunile Consiliului European.În formularea Tratatului de la Maastricht, această formațiune reprezenta, prin unificare cu cea de Relații Externe, singura formațiune cu caracter general în componența căreia intrau, alături de miniștrii de externe, și alți miniștri ce reprezentau diferite domenii de activitate. Așa cum am arătat, dat fiind volumul foarte mare de lucru, s-a impus separarea activității externe de restul activităților, astfel că Tratatul de la Lisabona a soluționat această problemă. Astfel, în momentul de față, putem vorbi în drept despre un ”Consiliu general”, așa cum prevede Tratatul de la Maastricht și în fapt despre o sumă de ”Consilii speciale”, în funcție de domeniul abordat.

În ceea ce privește conducerea acestei instituții, funcționează un sistem de rotire egal, stabilit de către Consiliul European, alegerea făcându-se dintre reprezentanții statelor membre. Președinția se acordă pentru o perioadă de 6 luni, perioadele fiind ianuarie – iunie, iulie – decembrie. În prezent, Președinția Consiliului este asigurată de către Bulgaria, care va lăsa în luna iulie locul Austriei. În perioada ianuarie – iunie 2019, aceasta va reveni României, perioadă în care vom vorbi despre ”Președinția română”.

Deoarece există păreri diferite, am putea chiar spune contrare, în legătură cu acest termen de 6 luni, văzut de către unele țări ca fiind prea scurt pentru finalizarea unor proiecte, de alții – în speță țările mici – suficient (acestea temându-se că, în cazul unui termen mai lung, din cauza aplicării unei formule bazate pe ponderea voturilor în Consiliu, li se va îngreuna accesul la Președinție), s-a recurs la o soluție de compromis, și anume la așa-numita triplă Președinție, în care colaborează, pentru finalizarea proiectelor începute, atât actuala, cât și precedenta și viitoarea Președinție.

Consiliul Afaceri Externe, care elaborează acțiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, asigurând coerența acțiunii Uniunii, are o președinție permanentă, asigurată de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

Consiliul Afaceri Economice și Financiare este compus din miniștri economiei și finanțelor și se ocupă cu problemele economico-financiare, printre acestea regăsind bugetul UE, coordonarea politicilor economice, Uniunea Economică și Monetară sau monitorizarea politicilor bugetare ale statelor membre. Se reunește, de regulă, de 3-4 ori pe semestru și are propria președinție asigurată de către unul dintre miniștrii de finanțe din statele membre.

Consiliul Justiție și Afaceri Interne, care reunește miniștrii de interne și ai justiției, se ocupă cu problemele de securitate, libertate și justiție, cele referitoare la Spațiul Schengen, precum și cu cele din sfera controlului la frontierele externe, vize sau libera circulație a persoanelor. Se reunește odată la 2 luni.

Consiliul Ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și consumatori are în componență, după caz, miniștrii muncii și ai sănătății și se reunește de 2 ori pe semestru.

Consiliul Competitivitate/Concurență se ocupă de probleme legate de concurență, cele 4 libertăți de circulație, achiziții publice, dreptul societăților, proprietate intelectuală și brevete industriale, coordonarea politicilor industriale sau sprijinul pentru cercetare și reunește miniștrii afacerilor europene, pe cei ai industriilor sau cercetării etc. Se reunește, de regulă, de 4 ori pe semestru.

Consiliul Transporturi, Telecomunicații și Energie, în cadrul căreia se reunesc miniștri cu responsabilități în cele 3 domenii, iar sarcina sa principală este realizarea rețelelor transeuropene pentru aceste domenii.

Consiliul Agricultură și Pescuit reunește miniștrii din cele două domenii și se ocupă cu Politica Agricolă Comună (PAC) și cu Politica în materie de pescuit. Se reunește lunar.

Consiliul Mediu este compus din miniștrii de resort din cele 27 de state membre și se ocupă cu politica de protecție a mediului, dezvoltarea economică durabilă și schimbările climatice. Se reunște, de regulă, de 4 ori pe an.

Consiliul Educație, tineret, cultură și sport reunește, în funcție de problematica abordată, miniștrii educației, culturii, audiovizualului, tineretului și sportului din cele 27 de state membre și se întrunește, de regulă, de patru ori pe an.

Cu toate că este divizat în cele 10 formațiuni, ”Consiliul este un organism unic care are aceeași putere de decizie indiferent de formațiunea în care se reunește”.

2.2. Funcționarea Consiliului

Condițiile de funcționare a Consiliului Uniunii Europene sunt stabilite atât prin Tratate, cât și prin regulamentul interior.

Deși la dezbaterile Consiliului pot participa mai mulți membrii împuterniciți de guvernele naționale, numai unul dintre aceștia are drept de vot.Lucrările Consiliului sunt convocate de președintele acestuia, la inițiativa acestuia, a unuia dintre membrii săi sau a Comisiei, și la ele participă președintele Comisiei Europene și/sau comisarul însărcinat cu problema în discuție.

”Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părți, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităților fără caracter legislativ”.

Consiliul negociază și adoptă acte legislative în majoritatea cazurilor prin codecizie, împreună cu Parlamentul European, prin intermediul procedurii legislative ordinare, cunoscute și sub numele de codecizie. Codecizia se utilizează pentru domenii de politică în care UE are competență exclusivă sau competență partajată cu statele membre.

Miniștrii se pot reuni, la inițiativa președințiilor semestriale, și în reuniuni informale ale formațiunii Consiliului din care fac parte, caz în care agenda va include doar dezbateri și niciodată nu va include adoptarea de acte legislative.

La nivelul Uniunii Europene, trebuie păstrat în permanență un echilibru între interesul comunitar sub aspectul global al instituției și interesele naționale ale statelor membre. Din acest considerent, exclusivitatea inițiativelor legislative revine Comisiei Europene.

Pentru a încerca să demonstrez ipotezele formulate în Introducerea lucrării de față, voi aborda subiectul privind sistemul și regulile de vot folosite pentru adoptarea hotărârilor în cadrul unui capitol distinct, în care voi prezenta evoluția rolului legislativ al Consiliului Uniunii Europene.

2.3. Organele auxiliare

Fiind o instituție decizionale cu o activitate complexă, Consiliu Uniunii Europene deține în subordinea sa mai multe organisme și servicii ”satelit”, denumite generic organe auxiliare.

Cele mai importante organe auxiliare sunt: Secretariatul general, Comitetul Reprezentanților Permanenți, Grupurile de experți, Comitetul Special pentru Agricultură, Comiterul monetar, Comitetul Politic și de Securitate și Comitetul pentru vize.

În afara acestor acestora, Consiliul mai este asistat și de alte organe auxiliare, cum ar fi: Comitetul permanent pentru forțe de muncă; Comitetul pentru energie;Comitetul pentru cercetare științifică și tehnică; Comitetul pentru educație; Comitetul pentru acordurile de cooperare cu țările Lumii a treia.

2.3.1. Secretariatul general

Condus de un Secretar general, desemnat în unanimitate de către Consiliu, Secretariatul general are în componența sa mai multe direcții generale, servicii și comitete.

Secretarul general supune Consiliului proiectul privind cheltuielile Consiliului și are, în același timp, și rolul de a gestiona fondurile puse la dispoziția Consiliului.

În exercitarea atribuțiilor sale, Secretariatul General al Consiliului îndeplinește o serie de activități specifice:

acordă asistență și consultanță și contribuie la coordonarea lucrărilor Consiliului și ale Consiliului European, inclusiv la punerea în aplicare a programului pe 18 luni al Consiliului;

sprijină Președinția Consiliului în cursul negocierilor din cadrul Consiliului și cu alte instituții ale UE;

pune la dispoziție sprijin logistic și asigură organizarea practică a reuniunilor;

pregătește proiecte pentru ordinea de zi, rapoarte, note și procese-verbale ale reuniunilor la toate nivelurile.

Tot SGC este cel care asigură, după caz, organizarea practică a reuniunilor la nivel înalt la care sunt invitați să participe șefi de stat și de guvern sau ambasadori din țări care nu fac parte din Uniunea Europeană.

Un rol important îi revine Serviciului juridic aflat în componența SGC, căruia îi revine sarcina de a prezenta avize Consiliului și comitetelor sale, scopul fiind cel de garantare a corectitudinii și legalității actelor Consiliului. Acest serviciu are și misiunea de a reprezenta Consiliul în cadrul procedurilor judiciare în fața Curții Europene de Justiție, a Tribunalului și a Tribunalului Funcției Publice.

Secretariatul General al Consiliului este organul care prezidează o serie de comitete și grupuri de lucru ale Consiliului, cum ar fi:

Comitetul de securitate și subdomeniile sale;

Grupul de lucru pentru informații;

Grupul de lucru pentru e-legislație;

Comitetul de coordonare pentru sistemele de comunicații și informații;

Grupul de lucru pentru codificare legislativă;

Grupul de lucru al experților juriști-lingviști.

SGC este, de asemenea, responsabil cu organizarea logistică a reuniunilor Comitetul pentru Spațiul european de cercetare și inovare (CSEC) și cu elaborarea sintezei concluziilor reuniunilor.

2.3.2. Comitetul Reprezentanților Permanenți – COREPER

În conformitate cu prevederile Tratatului, ”Un comitet al reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului”.

Denumit uzual COREPER, acestui comitet îi revine răspunderea de a pregăti lucrările Consiliului, precum și executarea mandatelor primite de la acesta. ”Comitetul poatea dopta decizii de procedură în cazurile prevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului”.

COREPER este compus din funcționari și experți aparținând fiecărui stat membru,aflați sub conducerea unui Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune, cu rang de ambasador. Acest comitet, aflat în subordinea Consiliului realizează, pe de-o parte, legătura dintre reprezentanții statelor membre, iar pe de altă parte, dintre fiecare reprezentant și guvernul său.Cu sprijinul unor comitete formate din echipe de specialiști ai ministerelor naționale de resort, COREPER pregătește propunerile și materialele supuse spre dezbatere ori deciziile Consiliului. Acest grup principal de pregătire al Consiliului are două configurații – COREPER I și COREPER II.

Coreper I este compus din reprezentanții permanenți adjuncți ai fiecărei țări, iar reuniunile sale sunt prezidate de reprezentantul permanent adjunct al țării care asigură președinția Consiliului Afaceri Generale. Acest grup pregătește lucrările pentru următoarele formațiuni: Agricultură și pescuit; Competitivitate; Educație, tineret, cultură și sport; Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori; Mediu; Transporturi, Telecomunicații și Energie.

În ceea ce privește activitatea COREPER II, acesta se ocupă de pregătirea lucrărilor pentru formațiunile: Afaceri Economice și Financiare; Afaceri Externe; Afaceri Generale; Justiție și Afaceri Interne. Acesta este compus din reprezentanții permanenți ai fiecărui stat membru.

2.3.3. Grupurile de experți

Multitudinea și varietatea propunerilor primite de către Consiliu din partea Comisiei Europene reclamă necesitatea unor experți cu diferite specializări, care au rolul de a analiza în primă fază respectivele propuneri și de a da un aviz. Din acest motiv au fost constituite grupurile de experți, din care fac parte funcționari ai misiunilor permanente de la Bruxelles sau chiar experți trimiși din capitalede către statele membre.

Aceste grupuri, numite și ”de lucru” sau ”de pregătire”, se împart în trei categorii:

instituite de tratate, prin decizii interguvernamentale sau printr-un act al Consiliului –fiind în majoritatea lor permanente, cu un președinte numit sau ales;

instituite de Coreper – prezidate de un delegat din țara care asigură președinția Consiliului;

ad-hoc, create un anumit scop și care încetează să existe după îndeplinirea misiunii.

2.3.4. Comitetul special pentru agricultură

Comitetul special pentru agricultură (CSA) a fost creat la 12 mai 1960, printr-o decizie a reprezentanților guvernelor statelor membre.

Acest comitet are atribuții specifice în domeniul agriculturii și, ca atare, are sarcina de a pregăti proiectele în domeniul agriculturii, ocupându-se în special toate dosarele legate de politica agricolă comună.La toate reuniunile CSA, care au loc săptămânal,participă și Comisia Europeană.

2.3.5. Comitetul monetar

Înființat prin Tratatul de la Maastricht,acest comitet a fost format, până în anul 1999, din câte doi reprezentanți ai fiecărui stat membru, plus doireprezentanțidesemnați de Comisia europeană. Odată cu trecerea la cea de a treia etapă a realizării monedei unice și-a schimbat numele în Comitetul economic financiar, în componența sa intrând de atunci și doi reprezentanți ai Băncii Centrale Europene.

Comitetul monetar urmărește situația monetară și financiară a statelor membre, pe de o parte și a Uniunii, pe de altă parte, finalizându-și această sarcină cu rapoarte prezentate periodic Consiliului și Comisiei, și formulează avize, fie la cererea Consiliului sau a Comisiei, fie din proprie inițiativă.

2.3.6. Comitetul politicși de securitate

Comitetul politic și de securitate (CPS) ”urmărește situația internațională în domeniile care țin de politica externă și de securitate comună și contribuie la definirea politicilor emițând avize adresate Consiliului, la cererea acestuia, a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, sau din proprie inițiativă”.

Reunindu-se în principiu de două ori pe săptămână, CES este alcătuit din ambasadorii statelor membre la Bruxelles și este prezidat de reprezentanți ai Serviciului European de Acțiune Externă. Cu ocazia acestor întruniri, CES îndeplinește activități specifice, cum ar fi:

monitorizează situația internațională;

recomandă Consiliului abordări strategice și opțiuni de politică;

oferă orientări Comitetului militar, Grupului politico-militar și Comitetului însărcinat cu aspectele civile ale gestionării crizelor;

asigură controlul politic și direcția strategică ale operațiilor de gestionare a crizelor.

2.3.7. Comitetul pentru vize

Rolul Comitetului pentru vize este acela de a asista Consiliul în aplicarea politicii îndomeniul vizelor în cadrul cooperării în domeniile justiției și al afacerilor interne. Fiind compus din înalți funcționari, acesta formulează și contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului în domeniile justiției și al afacerilor interne, precum și în domeniul vizelor.

2.4. Atribuțiile Consiliului

Atribuțiile Consiliului Uniunii Europene sunt reglementate prin prevederile Tratatului pentru Uniunea Europeană: ”Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită și funcții de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate”.

În acest sens, atribuțiile esențiale ce îi revin Consiliului sunt următoarele:

1. atribuții legislative– adoptă acte legislative în colaborare cu Parlamentul European.În sistemul comunitar, Consiliul este cel care apare ca legiuitor de drept comun. Nici Consiliul și nici Parlamentul European nu dețin competențe legislative absolute, ci doar pe cele raportate la tratate. Există, însă, și o așa-numită ”clauză de flexibilitate”, care permite Consiliului să-și depășească aceste competențe, dar numai printr-o procedură legislativă specială, lapropunerea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European și numai în cazul în care acțiunea urmărește realizarea unui obiectiv comunitar prevăzut expres în tratat. Consiliul poate lua decizii de natură constituțională, în cazul în care dacă Consiliul European ia o decizie prealabilă, prin care îl împuternicește în acest sens.

2. atribuții privind politica externă și de securitate comună, definită și pusă în aplicare de Consiliu și Consiliul European, în urma unei hotărâri în unanimitate, excepție făcând cazul în care tratatele dispun altfel. În acest caz se aplică norme și proceduri speciale, iar adoptarea de acte legislative este exclusă. În fapt, Consiliul elaborează politica externă și de securitate comună și adoptă deciziile, pe baza liniilor directoare elaborate de Consiliul European.

3. atribuția de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene și ale statelor membre. În concret, Consiliul Uniunii Europene coordonează politicile statelor membre în domenii specifice, cum ar fi:

politicile economice și bugetare, în vederea consolidării guvernanței economice în UE (în acest scop monitorizează politicile bugetare ale acestora și consolidează cadrul bugetar al UE și, de asemenea, se ocupă de aspectele juridice și practice ale monedei euro, de piețele financiare și de fluxurile de capital);

educație, cultură, tineret și sport (în acest sens adoptă cadrele de politici ale UE și planurile de lucru, stabilind prioritățile de cooperare între statele membre și Comisie);

politica de ocupare a forței de muncă(în acest sens elaborează anual, pe baza concluziilor Consiliului European, orientări și recomandări pentru statele membre).

4. atribuții bugetare. În baza unui proiect elaborat de către Comisia Europeană ce are ca suport situația estimativă a cheltuielilor primită din partea instituțiilor, Consiliul Uniunii Europene adoptă, împreună cu Parlamentul European, bugetul anual al Uniunii. În timp ce Parlamentul poate propune amendamente, Consiliul nu are decât opțiunea de a aproba sau respinge proiectul de buget, implicit amendamentele Parlamentului.

5.atribuția de stabilire a componenței unor instituții comunitare. La propunerea Comisiei, Consiliul stabilește componența Comitetului Economic și Social, în aceeași manieră procedând și în alcătuirea Comitetului Regiunilor. În ambele cazuri, Consiliul adoptă lista membrilor și a supleanților stabilită în conformitate cu propunerile fiecărui stat membru.

CAPITOLUL 3

EVOLUȚIA ISTORICĂ A ROLULUI LEGISLATIV

AL CONSILIULUI UNIUNII EUROPENE

Potrivit unor evaluari avizate, ”Plecând de la Tratatele fondatoare a ceea ce azi a devenit Uniunea Europeană (1951, 1958) și trecând prin tratatele ulterioare care le-au adaptat continuu în fața provocărilor realităților continentului (1965, 1986, 1992, 1997, 2001, 2007), s-a constatat că instituțiile europene nu au reprezentat o oglindă fidelă și cumulativă a organizării juridice interne a statelor membre, ci au căutat soluții proprii și originale de funcționare a acestei entități”.

Prin urmare, lucrarea de față încearcă să demonstreze că instituția Consiliului Uniunii Europene, deși are valențe de cooperare interguvernamentală, este în principal un organism supranațional, ca parte integrantă dintr-o structură unică, Uniunea Europeană, care, așa cum imagina Robert Schuman, ”unește oameni, și nu state, țelul fiind acela al unei comunități de spirit, de valori, pe care se pot imagina apoi tratate și structuri instituționale”.

Procesul decizional a evoluat și s-a perfecționat de-a lungul timpului, odată cu adoptarea tratatelor comunitare.

3.1. Fundamentarea sistemului instituțional al Uniunii Europene

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), prima organizație europeană ce dispunea de puteri supranaționale, înființată la 10 august 1952 în baza Tratatului de la Paris, deținea un executiv bicefal, compus pe de o parte din Înalta Autoritate, a cărei misiune era aceea de realizare a obiectivelor Tratatului, în acest sens având atribuția de a lua decizii sau de a da avize, și pe de altă parte Consiliul Special al Miniștrilor, organism colegial cu caracter diplomatic și politic.

Constituit ca un organism interguvernamental, Consiliul Special de Miniștri era format din cei 6 miniștri de externe ai țărilor membre. Reunită în cadrul Conferinței de la Messinadin1-2 iunie 1955, proaspăta instituție comunitară confirma interesul celor șase state pe care le reprezenta în continuarea integrării lor, acceptând în același timp extinderea domeniului energiei nucleare. Prin urmare, la 25 martie 1957, guvernele ”celor șase” încep negocierile ce au avut ca rezultat semnarea Tratatelor de la Roma și anume: Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și a Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice(CEEA) sau’’EURATOM’’

În acest fel au fost create trei comunități europene ce au avut ca element de unitate constituirea unei structuri instituționale similare. Prin urmare, pentru o perioadă de timp, au existat două sisteme instituționale europene, unul reprezentând CECO, iar celălalt CEE și CEEA, fiind organismul unde aveau loc cele mai importante dezbateri și se decidea evoluția CEE. Cu toate acestea, chiar de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma, s-a intenționat realizarea unui sistem instituțional unic.

3.2. Unificarea instituțională

Tratatul de Fuziune de la Bruxelles din 1965, supranumit și ”Tratatul instituind un Consiliu unic și o comisie unică a Comunităților europene”, consacră denumirea de Consiliu.

”Cele trei comunități europene și-au unit în 1967 o parte a atribuțiilor sub egida Consiliului Comunităților Europene, iar Piața comună s-a transformat treptat într-o piață unică”.

Sistemul instituțional creat astfel prin cele trei tratate s-a dezvoltat în două direcții principale, una dintre acestea vizând perfecționarea instituțiilor comunitare. Și totuși, această uniune se limitează strict la domeniul instituțional, cele trei comunități continuând să rămână distincte. Consiliul își păstrează, așadar, caracterul interguvernamental, componența sa cuprinde tot câte un reprezentant, la nivel de ministru delegat din partea guvernelor naționale, iar președinția se schimbă o dată la 6 luni.

După o perioadă de apatie comunitară, marcată puternic de criza economică, un moment important îl constituie momentul alegerilor pentru Parlamentul European, din 1979, realizate prin vot universal. Consultările europene ce au urmat la începutul anilor 1980 au creat premisele adoptării unui nou tratat ce a intrat în vigoare în anul 1987, numit Actul Unic European.

Deși în momentul semnării sale, acest document a fost privit doar ca o etapă intermediară în constituirea unei reale comunități politice, AUE are o însemnătate deosebită prin prisma modificărilor instituționale pe care le aduce.

Prin prevederile introduse Actul Unic numărul domeniilor în care Consiliul poate adopta deciziile cu majoritate calificată în locul unanimității crește, având ca efect direct facilitarea procesului de adoptare a deciziilor, fiind evident faptul că impunerea unui acord unanim între 12 state membre putea genera blocaje. Astfel, unanimitatea nu mai este necesară pentru luarea măsurilor privind realizarea pieței interne, cu excepția măsurilor privind fiscalitatea, libera circulație a persoanelor și drepturile și interesele lucrătorilor salariați.

Consecința cea mai notabilă a semnării acestui document a fost transformarea, la 1 ianuarie 1993, a pieței comune în piața unică. Reforma instituțiilor, alături de apariția noilor competențe comunitare, reprezintă un pas decisiv și practic poarta ce deschide drumul integrării politice și a uniunii economice și monetare, statuate prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană.

Odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht se deschide o nouă eră în ceea ce privește integrarea europeană. De data aceasta are loc adevărata și îndelung pregătita unificare și, practic, Tratatul constituie actul de naștere al Uniunii Europeană, cu cei trei piloni de bază: Comunitățile Europene, Politica externă și de securitate comună și cooperarea polițienească și judiciară în materie penală.

În etapa premergătoare ratificării Tratatului de la Maastricht, cu mici modificări survenite prin semnarea Actului Unic Auropean, ”cooperarea politică europeană consta în consultările periodice dintre miniștrii afacerilor externe și în contactele permanente dintre administrațiile lor. Aceștia au convenit să se informeze reciproc cu privire la orice problemă importantă de politică externă, să ajungă la un punct de vedere comun și, în măsura în care este posibil, să adopte o poziție comună. Orice decizie trebuia să fie luată cu unanimitate. Problemele ce priveau securitatea se limitau la aspectele politice și economice”.

În lumina prevederilor Tratatului de la Maastricht, Consiliul Uniuni Europene devenea principala instituție de decizie a Uniunii. Consiliul reunit la nivelul ministrilor de externe (sau pentru integrare europeana) primea denumirea de Consiliu General, care avea ca atribuție coordonarea activitatii Consiliilor Speciale, alcătuite din miniștri de resort. În subordinea Consiliului intra un Secretariat General și un Comitet al Reprezentanților Permanenți. Președinția aparținea fiecărui stat membru timp de șase luni.

În sfera atribuțiilor Consiliului intrau următoarele:

legislative;

de coordonare a politicilor economice generale ale statelor membre;

de control;

de a încheia conventii, tratate internationale cu state terțe sau cu organizatii internaționale în numele Comunitatie europene;

de a numi membrii Comisiei;

de a elabora proiectul de buget al Uniunii și a adopta bugetul împreună cu Parlamentul European;

de executie.

Tratatul privind Uniunea Europeană deschide o perioadă de ameliorare a funcționării instituțiilor comunitare, care necesitau un proces de reorganizare, în contextul evoluției rapide a situației economice și politice internaționale. Cu toate acestea, problemele sunt departe de a fi rezolvate, astfel că va fi nevoie de alte Tratate care să aducă, măcar în parte, schimările impuse de realitățile de fapt.

3.3. Întărirea cadrului democratic prin Tratatele de la Amsterdam și Nisa

Tratatulde la Amsterdam, ratificat la 1 mai 1999 și conceput ca o revizuire a Tratatelor constitutive, are prezentat punctul terminus al lucrărilor Conferinței Interguvernamemtale (CIG) inițiate la Torino în 1997 și prevăzută deja prin Tratatul de la Maastricht.Tratatul de la Amsterdam a introdus poziția de Înalt Reprezentant pentru PESC pentru a reprezenta UE pe scena mondială și s-a decis că secretarul general al Consiliului UE va fi și Înalt Reprezentant.

Având în vedere perspectiva aderării de noi state la Uniunea Europeană, se impunea o nouă reformă instituțională, pentru asigurea unei eficiențe sporite și pentru întărirea poziției UE în plan mondial.În acest context, putem considera că Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 și care a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, a avut un caracter evolutiv, aducând o serie de schimbări și în ceea ce privește rolul Consiliului Uniuni iEuropene. Având în vedere că numărul membrilor UE se ridicase la 27, un număr considerabil de noi politici și măsuri necesitau votul cu majoritate calificată în Consiliu. Cu toatea acestea,codecizia a fost extinsă doar la câteva domenii minore (fostele articole 13, 62, 63, 65, 157, 159 și 191 din Tratatul CE), iar pentru fostul articol 161 se impunea procedura de aviz conform.

Conform noului art. 190, paragraful 5, Consiliul UE are competență să aprobe statutul deputaților europeni cu majoritate calificată (cu excepția problemelor privind regimul fiscal al membrilor sau al foști lor membri), acest aspect fiind definit ori pentru caracterul supranațional al Consiliului.

Un alt aspect pozitiv este și faptul că folosind o bază juridică nouă, Consiliul putea stabili, prin procedura de codecizie, statutul partidelor politice la nivel European, măsură menită să sprijine statele cu o populație mai puțin numeroasă.

De asemenea, tratatul prevede că, atunci când o decizie este luată de către Consiliu cu majoritate calificată, un membru al Consiliului poate solicita verificarea faptului că statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puțin 62% din populația totală a Uniunii. În cazul în care se constată că această condiție nu este îndeplinită, decizia în cauză nu va fi luată.Iată că, de această dată, primează caracterul interguvernamental al Consiliului.

Noul tratat dădea Consiliului și competența de a constata„risc clar de încălcare gravă de către un stat membru” a drepturilor fundamentale, dar și de a-i adresa acestuia ”recomandări”, în baza unei propuneri motivate venite din partea unei treimi dintre statele membre, Parlamentului Europeansau Comisiei, și după avizul conform al Parlamentului European.

3.4. Reforma propusă de Constituția Europeană și Tratatul de reformă de la Lisabona

Deși s-a soldat cu un eșec, Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, adoptat de către Consiliul European la Bruxelles, la 17-18 iunie 2004, dar neratificat, și-a regăsit ecoul în Tratatul de reformă de la Lisabona.

În conformitate cu prevederile tratatului, se introducea pentru Consiliul de miniștri sistemul de vot cu dublă majoritate.După intrarea în vigoare a noului Tratat, deciziile cu majoritate calificată ar fi necesitat sprijinul a 55% din statele membre, reprezentând 65% din populația Uniunii. Pentru a nu favoriza statele mari ale Uniunii, Tratatul prevedea că o decizie ce se ia cu majoritate calificată poate fi blocată doar dacă i se opun minimum 4 state, iar dacă pragul de blocaje este aproape de a fi atins, atunci statele membre vor face eforturi pentru identificarea unei soluții de consens.

Principalele atribuții ale Consiliului miniștrilor cuprindeau:

exercitarea, împreună cu Parlamentul European, a funcțiilorl egislativă și bugetară;

exercitarea funcției de definire a politicilor Uniunii și a funcției de coordonare, în condițiile stabilite de Constituție.

Constituția prevedea, de asemenea, că această instituție cu puteri decizionale se putea reuni în Consiliu Legislativ, Consiliu de Afaceri Generale, Consiliu al Afacerilor Externe sau înalte formațiuni stabilite prin decizie a Consiliului European. De asemenea, avea prerogative de a statua cu majoritatea calificată, dacă nu se dispunea altfel prin prevederile Constituției.

Președinția Consiliului miniștrilor, cu excepția celui care se reunește pentru afacerile externe, este asigurată prin rotație de către reprezentanții statelor membre, pe baza regulilor stabilite printr-o decizie luată de Consiliul European.

Deja, prin aceste prevederi, Consiliul își contura tot mai pregnant latura sa supranațională.Dintre toate documentele care au ajutat la construirea Uniunii Europene așa cum o cunoaștem astăzi, cel mai potrivit a răspunde la dilema: supranaționalism sau interguvernalism în instituțiile europene, în speță în Consiliu, este tratatul de reformă de la Lisabona, adoptat la 19 octombrie 2007.

Astfel, una dintre cele zece măsuri de reformă se referă la votul cu dublă majoritate, prevăzut și în Constituția Europeană.

O noutate ar fi aceea că, după semnarea Tratatului, deliberările din cadrul Consiliului cu privirela legislație, inclusiv dezbaterile și votarea, au fost transmise video și audio.A oficializat, de asemenea, Eurogrupul, al cărui rol este stabilit în Protocolul nr. 14, ca și alegerea unui președinte al acestuia, poziție deținută prima oară de prim-ministrul de atunci al Luxemburgului, Jean Claude Juncker, iar de la 21 ianuarie 2013, de ministrul de finanțe al Țărilor de Jos, Jeroen Dijsselbloem. Acesta a fost reales, la 13 iulie 2015, pentru un al doilea mandat de doi ani și jumătate.

Pe de altă parte, a fost redus, atât ca vizibilitate, cât și ca importanță, rolul Președinției Consiliului, care după Tratatul de la Lisabona nu mai avea competențe de a conduce reuniunile Consiliului European.

Există totuși voci care afirmă că Tratatul de la Lisabona ”transferă puteri, excesiv de mari,de la cetățean la birocrație, transformând U.E. dintr-oasociație de țăriși guverne – democratice, având valori,scopuri și obiective comune, într-o "federație" condusă de o birocrație nealeasă și cu valori străine majorității populare din statele membre”, în care supranaționalismul capătă valențele unei ”aroganțe supranaționale”.

3.5. Evoluția rolului legislativ al Consiliului

Evoluția istorică a Consiliului este ”mai puțin spectaculoasă decât a celorlalte instituții,cu excepția diferitelor evenimente punctuale, precum boicotul francez de la jumătatea anilor 60 și, desigur, a unificării prin Tratatul de la Bruxelles din 1965 a instituțiilor celor 3 comunități de la acea dată (CECO, CEE, EURATOM)”.

Bineînțeles, în cadrul acestui proces, un rol important l-a avut creșterea numărului statelor membre. Trebuie evidențiată, în acest sens, perioada 1973 – 2007, când activitatea Consiliului a trenat, fiind necesare unele îmbunătățiri în funcționarea acestei instituții, realizată prin tratate succesive de reformă, care au culminat cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Definitoriu pentru activitatea Consiliului și pentru tendințele sale evolutive este, evident, sistemul de vot. Predomină, din acest punct de vedere caracterul supranațional sau cel interguvernamental? Părerile sunt împărțite, și datorită faptului că ”unele decizii ale Consiliului nu se adoptă prin unanimitate, faptul că valoarea votului membrilor săi nu este aceeași, că acordurile din Consiliu nu trebuie ratificate de parlamentele naționale, că unele decizii ale Consiliului generează drepturi și obligații directe pentru statele membre determină ca acesta să fie ceva mai mult decât o organizație internațională clasică”.

Votul cu unanimitate reprezintă o pârghie ce o pot folosi statele membre pentru a-și menține suveranitatea în anumite domenii cheie, având posibilitatea dreptului de veto. Acest vot oferă statelor membre o putere de vot egală.

Tratatul de la Maastricht a restrâns zona de aplicare a procedurii decizionale prin vot în unanimitate, iar Tratatul de la Lisabona a conferit Consiliului competența de a extinde votul cu majoritate calificată la noi domenii.

Cu toate acestea, votul în unanimitate“rămâne necesar în domenii precum fiscalitatea, politica externă, apărarea și securitatea socială”.

Reflectând dorința statelor membre de a-și menține influența în anumite arii politice, votul cu unanimitate reprezintă o trăsătură specifică unei conferințe interguvernamentale, ceea ce înseamnă că atunci când Consiliul folosește această procedură, procesul de integrare europeană poate fi încetinit din cauza intereselor anumitor state membre.

Pe de altă parte, votul cu majoritate calificată este specific instituțiilor supranaționale, deoarece statele membre dețin o putere de vot diferită, fiecare stat membru având astfel o capacitate diferită de a juca un rol decisiv în luarea unei decizii.

Înainte de aderarea Austriei, Finlandei și Suediei, deciziile erau luate cu majoritate calificată de 54 de voturi din 76 posibile. Minoritatea de blocaj era, prinurmare, de 23 de voturi. Prin aderarea acestora, situația urmează să se schimbe, prin modificarea numărului de voturi pentru obținerea minorității de blocaj de la 23la 25 (totalul voturilor fiind acum 87). Acest lucru a determinat Marea Britanie și Spania să declanșeze o criză instituțională pentru a obține menținerea minoritățiide blocaj la 23 de voturi. În cadrul așa-numitului Compromis de la Ioanina, din 1994, s-a ajuns la o soluție de compromis și anume, dacă nu se atinge minoritatea de blocaj de 26 de voturi, dar există între 23-25 de voturi contra, atunci Consiliul este obligat să încerce să ajungă într-un interval rezonabil la o majoritate de 65 de voturi, ceea ce presupune acordul a încă unui stat. Cu toate acestea, în cadrul Consiliului primând metoda consensului, această înțelegere a fost invocată extrem de rar.

Tratatul de la Nisa prevede că o decizie trebuie să întrunească 255 dincele 345 de voturi, adică 73.91%, ca să poată fi acceptată. Este necesară, de asemenea, să fie întrunită și majoritatea simplă a statelor care votează în favoarea unei decizii (14 state), la care se adaugă și îndeplinirea clauzei demografice de 62% din populația statelor membre ale Uniunii Europene, necesară în anumite situații.

Tratatul de la Lisabona aduce cu sine o nouă definire a votului cu majoritate calificată (55% din statele membre și 65% din populația UE) și extinderea aplicării sale la un număr semnificativ de domenii noi, cum ar fi inițiative ale Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, libertatea, securitatea și justiția, cooperarea polițienească, cooperarea judiciară, politica de azil.

Acest fapt arată în mod cert o tendință de transfer către nivelul supranațional de putere, cu pierderea implicită în planul suveranității. Tot prin acest tratat se diminuează și o parte din competențele Consililului în anumite domenii. Astfel, conform unor teoreticieni în domeniu, s-a trecut de la ”triunghiul instituțional decizional” la ”o formulă în cinci, prin creșterea rolului Consiliului European și a parlamentelor naționale, sau chiar șase dacă se ține cont de rolul Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate”.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ. PARCURSUL UNUI ACT LEGISLATIV

AL CONSILIULUI UNIUNII EUROPENE

DIRECTIVA 2011/64/UE A CONSILIULUI DIN 21 IUNIE 2011 PRIVIND STRUCTURA ȘI RATELE ACCIZELOR APLICATE TUTUNULUI PRELUCRAT

Așa cum prevede Regulamentul de procedură al Consiliului, acesta se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un proiect de act legislativ. În acest scop, ordinea sa de zi include o parte intitulată „Deliberări legislative”. Documentele prezentate Consiliului care sunt înscrise la un punct de pe ordinea de zi din partea „Deliberări legislative” sunt făcute publice, precum și elementele din procesul-verbal al Consiliului referitoare la această parte din ordinea de zi.

Tratatul de la Lisabona a simplificat clasificarea actelor juridice ale UE, reducând numărul acestora de la peste zece la cinci. Astfel, aceste transformări au avut o contribuție importantă în ceea ce privește eficientizarea procesului decizional comunitar. Potrivit art. 288 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, aceste tipuri de acte sunt: regulamentul, directiva, decizia, recomandarea și avizul. Spre deosebire de recomandări și avize, regulamentele, directivele și deciziile sunt acte juridice cu caracter obligatoriu.

Prin urmare, actele normative adoptate de către Consiliu au forță juridică obligatorie ce se impune statelor membre, precum și instituțiilor comunitare.

Responsabilitatea punerii în aplicare a actelor UE cu caracter juridic obligatoriu le revine în principal țărilor Uniunii Europene. Există însă și anumite acte ale UE cu caracter juridic obligatoriu care necesită condiții unitare pentru punerea în aplicare. Competența de a adopta acte de punere în aplicare în astfel de situații revine Comisiei. Există și cazuri temeinic justificate, precum cele prevăzute la articolele 24 și 26 din Tratatul privind Uniunea Europeană, când această competență este conferită și Consiliului.

În prezentul studiu de caz, vom urmări parcursul unui astfel de act legislativ și anume: Directiva 2011/64/UE a Consiliului din 21 iunie 2011 privind structura și ratele accizelor aplicate tutunului prelucrat.

Această directivă stabilește principiile generale și ratele minime ale accizei pe tutunul prelucrat în întreaga Uniune Europeană, în respectiva categorie intrând țigaretele, trabucurile și țigările de foi, tutunul tăiat fin destinat rulării în țigarete și alte tipuri de tutun de fumat.

Actul a apărut ca o necesitate, la propunerea Comisiei, din motive de claritate și de raționalizare, având în vedere modificările succesive și substanțiale ale Directivei 92/79/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind apropierea taxelor la țigări (1), Directivei 92/80/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind apropierea taxelor pe tutunul prelucrat, altul decât pentru țigarete (2) și Directivei 95/59/CE a Consiliului din 27 noiembrie 1995 privind alte impozite decât impozitele pe cifra de afaceri care afectează consumul de tutun prelucrat.

Directiva a fost adoptată prin procedură de consultare, în cea de-a 3103-a reuniune a Consiliului Uniunii Europene, având drept scop codificarea legislației privind structura și ratele accizelor aplicate tutunului prelucrat, pentru a înlocui diferitele acte încorporate în aceasta. Păstrând în totalitate conținutul actelor codificate, directiva se limitează la a le aduce împreună cu modificările formale necesare doar în cadrul exercițiului de codificare.

La 11 octombrie 2007, Comisia a prezentat propunerea de directivă a Consiliului. În avizul său din 21 noiembrie 2007, Grupul de lucru consultativ al serviciilor juridice înființat în temeiul Acordului interinstituțional din 20 decembrie 1994 privind o metodă de lucru accelerată pentru codificarea oficială a textelor legislative a declarat că propunerea inițială se limitează într-adevăr la o simplă codificare, fără nicio modificare substanțială a actelor reglementate de acesta. Având în vedere amendamentul adoptat cu privire la propunerea inițială și având în vedere lucrările deja efectuate în cadrul procedurii legislative, Comisia a hotărât să prezinte – în conformitate cu articolul 293 alineatul (2) din TFUE – un amendament propunere de codificare a directivelor în cauză. Această propunere modificată ia în considerare, de asemenea, modificările pur formale sau editoriale propuse de grupul consultativ al serviciilor juridice, în cazul în care aceste modificări sunt considerate justificate.

La data de 19.02.2008, Parlamentul European a adoptat o rezoluție legislativă bazată pe raportul întocmit de Francesco Enrico SPERONI (UEN, IT) care aprobă, în cadrul procedurii de consultare, propunerea de directivă a Consiliului privind structura și ratele accizelor aplicate tutunului prelucrat (versiune codificată) . Rezoluția a fost adoptată cu 62 de voturi pentru, 22 împotrivă și 17 abțineri.

La data de 11.05.2011, Parlamentul European a adoptat cu 596 voturi pentru, 20 și 4 abțineri, o rezoluție legislativă privind propunerea modificată de directivă a Consiliului privind structura și ratele accizelor aplicate tutunului prelucrat (versiune codificată). Parlamentul și-a adoptat poziția după re-consultare. Consiliul a aprobat propunerea modificată a Comisiei, astfel cum a fost adaptată la recomandările Grupului de lucru consultativ al serviciilor juridice ale Parlamentului European, Consiliului și Comisiei.

Documentele de referință au fost aprobate de COREPER la 15.6.2011. Actul a fost adoptat prin votul cu unanimitate, cu 345 de voturi aparținând a 27 de state membre, respectând procedura în plen, fără amendamente și dezbateri.

Fiind un act legislativ cu caracter obligatoriu, Directiva 2011/64/UE a Consiliului impune statelor membre aplicarea accizelor minime pentru țigarete, indiferent dacă acestea sunt fabricate în Uniune sau sunt importate. Așa cum sunt ele definite în art. 7, alin. 1, accizele sunt de două feluri: acciză ad valorem, la prețul maxim de vânzare cu amănuntul, incluzând drepturile vamale și acciză specifică pe unitatea de produs. Rata accizei ad valorem și nivelul accizei specifice trebuie să fie aceleași pentru toate țigaretele.

Directiva stabilea, la momentul adoptării sale, că până la data de 1 ianuarie 2014 componenta specifică a accizei trebuia să fie cuprinsă între 7,5 % și 76,5 %, iar acciza globală pe țigarete trebuia să reprezinte cel puțin 60% din prețul mediu ponderat de vânzare cu amănuntul al țigaretelor eliberate pentru consum. Conform documentului, limita minimă nu putea să scadă sub suma de 90 de euro pentru 1000 de țigarete, indiferent de prețul mediu ponderat de vânzare cu amănuntul. Pentru țările Uniunii Europene care percepeau o acciză de cel puțin 115 EUR pentru 1 000 de țigarete, nu se impunea obligația de a respecta condiția de 60%.

Pentru tutunul prelucrat, altul decât pentru țigarete, normele impuneau o acciză ad valorem, o acciză specifică și una mixtă, compusă dintr-un element ad valorem și un element specific.

În ceea ce privește prețul maxim de vânzare cu amănuntul, producătorii, reprezentanții sau agenții lor autorizați din țările UE și importatorii de tutun din țările din afara UE au dreptul, conform acestei directive, de a stabili un plafon pentru fiecare dintre produsele lor și pentru fiecare țară a UE în care se introduc produsele în cauză în vederea consumului, cu condiția existenței compatibilității cu legislația Uniunii, nefiind astfel afectată punerea în aplicare a legislației naționale privind controlul sau respectarea prețurilor impuse.

Directiva 2011/64/UE codifică și înlocuiește Directivele 92/79/CEE, 92/80/CEE și 95/59/CE, având termen de aplicare 1 ianuarie 2011.

În conformitate cu prevederile Directivei, Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de aceasta.

În România, prevederile acestei directive au fost transpuse în legislația națională prin Ordonanța nr. 30/2011 din 31 august 2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale.

Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 196/2014 pentru aprobarea accizei specifice exprimate în echivalent euro pe 1.000 de țigarete și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004. În baza acestui act normativ, începând cu data de 1 aprilie 2014, nivelul accizei specifice, exprimată în echivalent euro/1.000 de țigarete, prevăzut în coloana 3 din anexa nr. 6 la titlul VII "Accize și alte taxe speciale" din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, a fost stabilită la valoarea de 59,77 euro/1.000 țigarete.

La 13 ianuarie 2016, prin Hotărârea nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal a fost abrogată Hotărârea Guvernului nr. 44/2004.

La 8 martie 2016, Consiliul (ECOFIN) a solicitat Comisiei Europene să realizeze studiile necesare în vederea înaintării unei propuneri legislative de revizuire a Directivei 2011/64/UE din 21 iulie 2011 privind structura și ratele accizelor aplicate tutunului prelucrat.

Directiva a fost identificată pentru evaluare în temeiul Programului privind o reglementare adecvată și funcțională (REFIT) al Comisiei. În anul 2014 a fost finalizată o evaluare externă urmată, în anul 2015, de un raport al Comisiei,cu privire la rezultatele și concluziile acestei evaluări. Raportul respectiv a fost discutat de statele membre în cadrul Consiliului (ECOFIN), iar la 8 martie 2016 a fost adoptat un set de concluzii cu privire la acțiunile viitoare în acest domeniu.

Acest raport ce urmărea o posibilă revizuire a Directivei 2011/64/UE a avut în vedere șase domenii și anume:

Armonizarea tratamentului fiscal al noilor categorii de produse, cum ar fi țigaretele electronice, la nivelul UE;

Comerțul ilicit cu tutun brut;

Înlocuirea din motive fiscale a țigaretelor cu țigări de foi cu preț mic;

Înlocuirea din motive fiscale a țigaretelor cu tutun tăiat fin;

Comerț ilegal cu tutun pentru narghilea;

Acciza minimă pentru țigarete.

Deoarece au fost considerate insuficiente datele necesare susținerii unei propuneri de taxare armonizată a țigaretelor electronice și, în același timp, avându-se în vedere faptul că unele dintre problemele identificate în cadrul evaluării din 2014 au fost rezolvate între timp la nivel național sau au fost soluționate, Comisia a stabilit că nu este oportună și justificată înaintarea unei propuneri de revizuire sau de modificare a Directivei 2011/64/UE în anul 2017.

În contextul aceluiași raport, Comisia a considerat necesară și o revizuire a nivelurilor minime aplicabile în temeiul directivei, în paralel cu evaluarea REFIT. În conformitate cu articolul 19 alineatul (1) din Directiva 2011/64/UE, Comisia trebuie să prezinte,o dată la patru ani, un raport privind nivelurile și structura accizelor prevăzute în directiva respectivă. Ultimul raport a fost prezentat în 2015, iar următorul raport va trebui prezentat în 2019.

În prezent, aproape toate statele membre, cu excepția Bulgariei, a Ungariei și a României, au atins nivelurile minime generale. Într-o anexă la Concluziile Consiliului din 8 martie 2016, cinci state membre, și anume Austria, Irlanda, Finlanda, Franța și Suedia, au susținut ideea începerii imediate a lucrului la o viitoare revizuire a nivelurilor minime. Mai mult, având în vedere efectele dăunătoare grave asupra sănătății ale produselor din tutun, trebuie să se țină seama de faptul că articolul 168 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene impune un grad înalt de protecție a sănătății publice și că Uniunea Europeană este parte la Convenția-cadru pentru controlul tutunului (FCTC). Din aceste motive, Comisia consideră în acest moment că, în paralel cu evaluarea REFIT, ar trebui să aibă loc și examinarea necesității majorării nivelurilor minime. Prin urmare, Comisia va începe evaluarea nivelurilor minime în 2018.

CONCLUZII

Așa cum am arătat în lucrarea de față, Uniunea Europeană este o construcție unică, a cărei evoluție a fost influențată în timp atât de contextul socio-politic și economic, cât și de creșterea numărului statelor membre, care se cifrează astăzi la 28. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a însemnat un adevărat moment de cotitură, momentul din care Uniunea Europeană a căpătat o personalitate juridică unică.

Printre trăsăturile sale specifice trebuie menționată, în contextul lucrării de față, crearea unor instituții puternice cu atribuții executive și legislative, fără precedent în cadrul unor organizații internaționale. Aceste instituții formează o rețea supraguvernamentală ce cuprinde, alături de structurile ce dețin atribuții executive și judecătorești, și unele cu atribuții legislative, cum este cazul Consiliului, care face obiectul acestei lucrări. ”Așadar, se poate observa că Uniunea preia în bună măsură structura instituțională a unui stat, cu inovațiile specifice”.

Deși Consiliul a pierdut în timp monopolul responsabilității legislative în cadrul Uniunii Europene, mai ales după momentul Lisabona, el rămâne o instituție importantă în procesul decizional și legislativ.

Din aspectele teoretice prezentate a reieșit faptul că, în istoria sa de peste 60 de ani, rolul Consiliului a fost unul de echilibrare abilă, implicând pe de o parte interesele statelor membre, iar pe de altă parte, obținerea unor decizii colective. Studiind o serie de variabile am încercat să scoatem în evidență atât caracterul supranațional, cât și pe cel interguvernamental al Consiliului. Care este, totuși, prepoderent? Adriaan Schout și Sarah Wolff afirmau că „Paradoxul Lisabonei este unul al confuziei legată de curentele de integrare. Lisabona a pornit ca fiind o consolidare a supranaționalismului (Constituția Europeană), dar pare să fi întărit interguvernamentalismul.”

Referindu-ne la sistemul de vot, am arătat că în cadrul acestei instituții funcționează, în momentul de față, atât votul cu majoritate calificată, ca regulă preponderent aplicată, cât și votul cu unanimitate, deși acesta se aplică, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, într-un număr limitat de domenii. Votul cu unanimitate reprezintă o modalitate a statelor membre de a-și menține suveranitatea în anumite domenii cheie, oferind acestora o putere de vot egală. Regula se păstrează în domenii precum fiscalitatea, politica externă, apărarea și securitatea socială, ceea ce demonstrează dorința statelor membre de a-și menține influența în aceste arii politice. Prin urmare,votul cu unanimitate reprezintă o trăsătură specifică unei conferințe interguvernamentale.

Votul cu majoritate calificată este specific instituțiilor supranaționale, această regulă conferind statelor membre o putere de vot diferită, fiecare stat membru având astfel o capacitate diferită de a juca un rol decisiv în luarea unei decizii. Prevederile Tratatului de la Nisa impuneau pentru acceptarea unei decizii un număr de 255 din cele 345 de voturi, adică 73.91%, precum și majoritatea simplă a statelor care votează în favoarea unei decizii (14 state), la care se adăuga, în anumite situații,necesitatea îndeplinirii clauzei demografice de 62% din populația statelor membre ale Uniunii Europene. Tratatului de la Lisabona schimbă cumva regulile votului, (55% din statele membre și 65% din populația UE) și extinderea aplicării sale la un număr semnificativ de domenii noi, cum ar fi inițiative ale Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, libertatea, securitatea șijustiția, cooperarea polițienească, cooperarea judiciară, politica de azil. În momentul de față, majoritatea calificată este metoda de votare cel mai des utilizată în Consiliu. Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin cincisprezece dintre aceștiași reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65 % din populația Uniunii. Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată. Această regulă subliniază caracterul supranațional al Consiliului.

O altă variabilă ce influențează caracterul specific al Consiliului este procedura de codecizie, denumită în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona procedura legislativă ordinară. Această procedură oferă posibilitatea unui stat membru să încerce să influențeze o anumită politică în funcție de propriile sale interese. Prin urmare, aceasta subliniază caracterul interguvernamental al Consiliului. Pe de altă parte, procedura de consultare, numită în prezent procedura legislativă specială, implică în mod special votul cu majoritate calificată, de aici subliniind latura supranațională a Consiliului.

În ceea ce privește structura internă a Consiliului Uniunii Europene, Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), structură care se ocupă de pregătirea agendei de discuții pentru reuniunile miniștrilor, prezintă un grad ridicat de izolare față de influențele politice ale guvernelor statelor membre, dobândind astfel o autoritate ridicată, fapt ce scoate în evidență latura supranațională a instituției. De asemenea, trebuie să ne referim și la Președinția Consiliului Uniunii Europene. Pe de o parte, aceasta asigură continuitatea agendei de politici a Consiliului, dar pe de altă parte are puterea de a influența anumite decizii. Astfel, rolul său poate fi dual, ceea ce înseamnă că balanța nu se înclină nici spre caracterul supranațional, nici spre cel interguvernamental.

Având în vedere aceste aspecte, putem concluziona că există o natură complexă a Consiliului Uniunii Europene, acesta combinând atât trăsături specifice instituțiilor supranaționale, cât și trăsături specifice conferințelor interguvernamentale fiind, pe de o parte, un promotor al integrării europene, dar și partizanul intereselor anumitor state membre, pe de altă parte, consecința fiind încetinirea procesul de integrare.

Din studiul de caz prezentat în cadrul acestei lucrări, se desprind anumite concluzii cu privire la rolul instituțiilor Uniunii Europene, în speță a Consiliului, în aplicarea unor normative europene în cadrul legislațiilor naționale.

Astfel, se constată că Dreptul Uniunii Europene a afectat „ordonanțarea clasică a ierarhiei izvoarelor dreptului” pentru toate țările Uniunii și a bulversat raporturile reciproce între normele adoptate de Parlament și cele adoptate la nivelul puterii executive. Aplicarea actelor legislative adoptate de către Consiliul Uniunii Europene este imediată, directă și prioritară în ordinea juridică internă a statelor membre. Operează nu un transfer de suveranitate, ci un transfer al anumitor competențe ale suveranitățiinaționale, mai ales în sfera puterii legislative și a celei judecătorești. Cu certitudine, de aici se relevă caracterul supranațional al Consiliului.

De-a lungul timpului, numărul membrilor Consiliului Uniunii Europene a crescut de aproape cinci ori. În ciuda acestui fapt, continuă să rafineze arta ajungerii la soluții de compromis, reprezentând procesul luării în comun a deciziilor, acțiune ce depășește simpla reprezentare a intereselor naționale. Cu ce avem de-a face, prin urmare – supranațional sau interguvernamental?

Poate că răspunsul este acesta: ”Consiliul trebuie să susțină în același mod interesele Comunității și interesele statelor la nivel individual și să ajungă la un echilibru care să avantajeze ambele părți”.

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografii, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

Bărbulescu, I.G., Procesul decizional în Uniunea Europeană, Ed. Polirom, 2008

Bibere, O., Uniunea europeană între real și virtual, Ed. All, București, 1999

Burban, J.L., Le Parlement européen, Presses Universitaire de France, Paris, 1998, traducere în limba română Ed. Meridiane, București, 1999

Cartou, L., Communautes Europeennes, Précis Dalloz, Science politique, Paris, 1991

Ciascai, G., Sistemul institutional al Uniunii Europene. Note de curs, Ed. ProUniversitaria, București, 2013

Ciascai, G, Politici publice în UE. Note de curs, Ed. ProUniversitaria, București, 2015

Coman, F., Drept comunitar European, Ed. Pro Universitaria, 2008

Consiliul European și Consiliul UE de-a lungul timpului

Consiliul Uniunii Europene 1952-2012: legiuitor și factor de decizie de 60 de ani

Cucerescu, V., Drept instituțional european, Ed. Print-Caro, Chișinău, 2013

Curs de drept instituțional european, Universitatea Alma Mater Sibiu, Facultatea de Științe economice, juridice și sociale Hunedoara, Hunedoara, 2010-2011

Defarges, P.M., Les Institutions européennes, 6e edition, Armand Colin, Paris, 2002, versiunea tradusă în limba română – Ed. Armacord, Timișoara, 2002

Diaconu, N., Dreptul Uniunii Europene – Tratat, Ed. Lumina Lex, 2008

Dragoș, D.C., Uniunea Europeană: mecanisme și instituții, suport de curs pentru învățământ la distanță, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Științe politice, administrative și ale comunicării, specializarea: Administrație publică, Cluj-Napoca, 2013-2014

Dumitrașcu, M. A. Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Ferreol, G (coordonator), Beloeil-Benoist, Y.J., Blanquet, M., Breillat, D., Flageul, N., Dictionnaire de l’Union européene, Ed. Armand Colin, Paris, 2000, în limba română la Ed. Polirom, 2001

Filipescu, I.P. Fuerea, A., Drept Instituțional Comunitar European, Ed. Actami, București, 2000

Fontaine, P., Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre, Ed. Institutul European, Iași, 1998

Fuerea, A.,Manualul Uniunii Europene, Ed. Actami, București, 2001

Fuerea, A., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2002

Groza, A., UniuneaEuropeană , Ed. C.H. Beck, 2008

Instituțiile Uniunii Europene, broșură editată de către Delegația Comisiei europene în România, București, 1999

Isaac, G., Droit général communautaire, Ed. Armand Colin, Paris, 1998

Laurson, F. (ed.), The EU’s Lisbon Treaty:Institutional Choices and Implementation (2012)

Mazilu, D., Integrare europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, 2008

Moroianu Zlătescu, I., Instituții europene și drepturile omului, Ed. I.R.D.O., 2008

Nuică, C.P., Cursul Instituțiile Uniunii Europene, Universitatea Spiru Haret, Specializarea Relații Internaționale și Studii Europene, 1011

Tudorel, Ș, Drept comunitar, Ed. C.H.Beck, 2008

Șandru, D.M., Drept comunitar, Ed. Universitaria, 2008

Scăunaș, S., Uniunea Europeană. Construcție, reformă, instituții, drept, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Schout, A., Wolff, S., (2011), Ever closer Union:supranationalism and intergovern mentalism as scale or concept?

Stănescu, N.B., Uniunea Europeană în lumina Tratatului de la Amsterdam, Drept românesc contemporan, Ed. Veritas, Tg. Mureș, 1999

Suian, P., Drept comunitar instituțional, Ed. Risoprint, 2008

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, Institutul European din România, București, 2004

Tofan, D.A., Instituții administrative europene, Editura C.H. Beck, București, 2006

Vătăman, D, Institutiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011

Voicu, M., Uniunea Europeană înainte și după Tratatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Zăpârțan, L.P., Consolidarea construcției europene, în volum: Uniunea Europeană după 50 de ani – între entuziasmul extinderii și aprofundarea integrării, Editura, Argonaut, Cluj – Napoca, 2007

Ziller, J., Administrations comparées. Les systèmes politico-administratifs de l’Europe des Douze, Montchrestien, Paris, 1993

II. Articolesistudii de specialitate

Clain, N.A., Consiliul Uniunii Europene – instituție supranațională sau conferință interguvernamentală?, Revista „Continuitate și schimbare în guvernanța europeană”, vol. 4, nr. 1 – Primăvară/Vară 2010

Manea, M.L., Procedura codeciziei în dreptul comunitar, Studii, opinii, informări, Buletin de informare legislativă nr. 4/2009

Mazilu, D., Tratatul de Reformă – principalele coordonate convenite de Consiliul European din iunie 2007, în „Revista română de drept comunitar”, 2007, nr.6

III. Acte normative

Regulamentul de procedură al Parlamentului European

Directiva 2011/64/UE a Consiliului din 21 iunie 2011 privind structura și ratele accizelor aplicate tutunului prelucrat

Decizia (UE) 2016/1316 a Consiliului din 26 iulie 2016 de modificare a Deciziei 2009/908/UE de instituire a măsurilor de punere în aplicare a Deciziei Consiliului European privind exercitarea președinției Consiliului și privind președinția grupurilor de pregătire ale Consiliului

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 306, 17.12.2007

Tratatul privind Uniunea Europeană

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene

Tratatul de la Lisabona

IV. Surse internet

https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ee.html, 23 aprilie

https://www.clingendael.org/publication/ever-closer-union-supranationalism-and-intergovernmentalism-scale-or-concept

http://www.clr.ro/InfoPublic/BuletinCL.aspx

www.consilium.europa.eu

http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/

http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/preparatory-bodies/special-committee-agriculture/

http://www.consilium.europa.eu/ro/general-secretariat/

http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/configurations/

http://cursdeguvernare.ro/wp-content/uploads/2014/07/maastricht-1992.pdf

https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/court-justice_ro

https://ec.europa.eu/taxation_customs/publications/studies-made-commission_enhttp://europa.eu

https://eur-lex.europa.eu

https://eur-lex.europa.eu/legal-content/

https://europa.eu/europeanunion/sites/europaeu/files/docs/body/rules_of_procedure_of_the_council_ro.pdf

http://europa.eu/lisbon_treaty/faq/index_ro.htm#6

http://europa.eu/eu-law/decision-making/treaties/index_ro.htm

www.europarl.europa.eu

http://www.europarl.europa.eu/oeil/popups/summary.do?id=1134019&t=d&l=en

https://www.mae.ro/sites/default/files/file/tratate/2009.11.21_brosura_tratatul_lisabona.pdf