Evolutia Istorica a Eticii

Istorie

Evolutia Istorica a Eticii

Byadmin ianuarie 1, 2024

Planul lucrării

Introducere

Cap.I Evoluția eticii

Scurt istoric

Modele și metode de rezolvare a dilemelor etice

Codurile de etică ale instituțiilor publice

Cap.II Valori etice și morale în organizațiile publice publice

Etica și morala

Funcțiile eticii

Morală și principii

Decizii etice

Probleme semantice privind deontologia

Cap.III Biblioteca mileniului III

Biblioteca

Cerințe biblioteconomice contemporane

Bibliotecarul contemporan

Cap.IV. Norme etice și deontologice în activitățile biblioteconomice

1. Rolul organizațiilor profesionale din domeniul biblioteconomic în elaborarea codurilor de etică

2. I:F.L.A.

3. Codificarea eticii și deontologiei din domeniul biblioteconomic din România

Cap.. V Universitatea “Ștefan cel Mare Suceava”

Înființarea, evoluția și etapele învățământului superior la Suceava ………….

Biblioteca Universității “ Ștefan cel Mare” Suceava

Structura departamentelor

Biblioteca în cifre

Obiective de bază ale departamentului

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Despre morală și etică

Termenii de morală și etică, în limbajul obișnuit, sunt folosiți adeseori ca fiind sinonimi, deși în realitate lucrurile stau altfel. Morala reprezintă un fenomen real, care privește comportamentul cotidian, în vreme ce etica este o știință care își propune să investigheze acest fenomen. Aceasta se poate definii ca fiind un ansamblu de norme de reglementare a comportamentului, fundamentate pe valorile de bine/rău, moral/imoral, cinste și corectitudine, sinceritate, responsabilitate, larg răspândite în cadrul unei colectivități, norme caracterizate printr-un grad ridicat de interiorizare și impuse atât de către propria conștiință cât și de presiunea atitudini celorlalți.

Morala este formată din valori, norme și modele exemplare prin care se urmărește reglementarea raporturilor interumane, reprezentând astfel o parte considerabilă a vieții noastre. Ea ne apare ca un ideal, în sensul normativ al acestui termen. Ideal către care trebuie să tindem fiecare dintre noi. Noi nu putem să fim numai performanți, să urcăm doar pe scara socială, profesională, ci și pe cea a valorilor morale. Iar dacă individul își propune să urce în ierarhia socială și profesională sfidând perceptele morale destinul lui nu va fi împlinit.

Spre deosebire de morală, etica este teoria sau știința care investighează acest fenomen, teoria asupra moralei. Constatăm astfel, că morala cuprinde reguli de comportament uman, în vreme ce etica își propune să cerceteze aceste reguli.

Etica încearcă să dea răspuns la întrebarea „cum trebuie să acționeze individul în raport cu sine însuși, cu semeni săi și cu cei din jur”. Etica înseamnă o concepție coerentă, sistematică, legată de normele vieții morale, astfel spus, de ce se cuvine și ce nu. Cuvântul vine din greacă, unde semnifică morav, obicei, caracter.

Principala misiune a eticii este prescrierea de reguli atât pentru conduita individuală, cât și pentru organizarea socială a vieții morale. Din această perspectivă, etica poate fi definită, în sens larg, ca fiind disciplina care se ocupă cu ce este valoros în viață, cu ce merită să dorim și cu regulile ce ar trebui să guverneze comportamentul uman.

Ce înseamnă cuvântul „etică”? Destui oameni sunt tentați să asocieze etica și sentimentele, gândindu-se probabil la un soi de vibrație empatică față de aproapele nostru. Dar etica nu este legată în mod necesar de anumite stări afective. Acestea sunt schimbătoare, capricioase și nu pe deplin supuse rațiunii, astfel încât foarte frecvent tocmai sentimentele sunt acelea care ne îndeamnă să ne abatem de la normele etice. Etica se află într-o relație necesară și cu religia, majoritatea religiilor susțin standarde etice înalte. Dar dacă etica n-ar fi decât un apanaj al religiei, atunci ea nu ar fi valabilă decât pentru persoanele religioase. Etica se adresează în egală măsură ateilor și sfinților, astfel încât nu poate fi în niciun caz confundată cu religia sau pe deplin subordonată ei.

Totodată, a te comporta etic nu e totuna cu a respecta legea. Nu rareori legea încorporează anumite convingeri morale, pe care le împărtășesc numeroși cetățeni ai unui stat. Dar legea, ca și sentimentele, se poate abate față de ceea ce este etic.

A fi etic nu se confundă cu a te conforma pe deplin unor modele de conduită acceptate în societate. În multe cazuri, majoritatea oamenilor cultivă într-adevăr tipare comportamentale juste sub aspect etic, dar nu întotdeauna. Uneori, aceste modele sociale de comportament se pot afla în conflict cu principiile etice. Se poate întâmpla ca o întreagă societate să fie moralmente coruptă; au existat și există, din păcate exemple în acest sens. Pe de altă parte, dacă a te comporta etic ar fi totuna cu a imita modelele social acceptate, atunci, pentru a ști ce este corect din punct de vedere etic, individul ar trebui să afle ce anume se consideră acceptabil în societatea din care face parte. În plus, lipsa unui deplin consens social face imposibilă identificarea eticii cu ceea ce se consideră acceptabil într-o anumită societate.

Opiniile curente ale oamenilor de afaceri americani despre înțelesul eticii și particularitățile semantice ale termenului englezesc ethics, ne determină să ne întrebăm ce se înțelege în mod curent prin cuvântul „etică” în românește.

În România, termenul etică are cel puțin trei semnificații diferite. În primul rând, etica se referă la așa-numitele moravuri, cutume și obiceiuri tradiționale specifice diferitelor culturi. Astfel de cutume tradiționale există și în domeniul economic.

Pentru a evita posibilele confuzii terminologice, se poate denumi ethos, acest ansamblu de cutume și obiceiuri tradiționale care interesează mai curând antropologia culturală decât etica propriu-zisă.

Prin termenul „etică” se înțelege ansamblul de valori și norme care definesc, într-o anumită societate, omul de caracter și regulile de comportare justă, demnă și vrednică de respect, a căror încălcare este blamabilă și vrednică de dispreț. În această accepțiune, etica promovează anumite valori, precum cinstea, dreptatea, curajul, sinceritatea, mărinimia, altruismul etc., încercând să facă respectate norme de genul: „Să nu minți!”, „Să nu furi!”, „Ajută-ți aproapele!”, etc.

În firescul limbii române, ansamblul acestor reguli de „bună purtare” se numește morală, iar condiția omului care aspiră să trăiască potrivit unor idealuri și principii cât mai înalte se numește moralitate. În sensul său propriu, etica sau filosofia morală este o interpretare teoretică a ethosului și a fenomenelor morale. Reflecția etică își propune să clarifice cu instrumente teoretice o serie de probleme, precum: Putem fi morali? De ce să fim morali? Cum să fim morali? Ce sunt binele și răul, plăcerea și datoria, dreptatea, demnitatea sau mărinimia? În ce constă fericirea și cum poate fi ea atinsă și păstrată? Ce fel de argumente raționale pot susține în mod consistent o anumită angajare sau decizie morală? Cât de puternică este influența factorilor iraționali în atitudinile noastre morale? etc.

Etica nu încearcă să răspundă la aceste întrebări din perspectiva specifică a vreunei categorii particulare de oameni, ci se străduiește să afle răspunsuri cu valoare universal valabilă. „Ce ar trebui să facă un om spre a-și realiza dorințele, scopurile și idealurile, astfel încât să poată atinge maxima împlinire a ființei sale, fără a face însă inutil rău celorlalți, ci lăsând pe fiecare să-și caute propria împlinire personală și chiar contribuind la progresul întregii societăți?” – aceasta este interogația fundamentală, ce stă în miezul investigațiilor etice. Eticile aplicate pun și ele exact aceeași întrebare, însă o fac din perspectiva unei anumite categorii sociale particulare. Întrebarea noastră este: cum trebuie să acționeze un bun om de afaceri spre a-și împlini vocația? care sunt responsabilitățile și datoriile morale de care omul de afaceri trebuie să se achite pentru a-și face treaba cât mai bine? La nivelul bunului simț, această întrebare se pune de mult, încă din Antichitate, dar numai de curând ea stă în centrul unei noi discipline academice – etica în afaceri. De ce? Care sunt schimbările sociale și economice care au făcut ca opiniile de bun simț despre ceea ce ar trebui să facă ori să nu facă agenții economici în societatea capitalistă actuală să pară depășite și inadecvate, solicitând o investigare teoretică a standardelor etice raționale care ar trebui să reglementeze mediul de afaceri din lumea contemporană a bazelor de date care va fi pusă în practică de serviciile-expert”.

CAPITOLUL I

Evoluția istorică a eticii

1.1 Scurt istoric

Etica managerială poate fi considerată un cod de principii morale care stabilesc ceea ce este bine și rău, corect și incorect, responsabil și iresponsabil, în exercitarea funcțiilor și atribuțiilor manageriale.

Etica managerială ridică numeroase probleme, din ce în ce mai controversate, tocmai pentru că luarea oricărei decizii trebuie să aibă o componentă etică în conformitate cu legile și normele adoptate la nivelul unei comunități.

A. B. Carroll, spune că, etica poate fi definită drept capacitatea de a reflecta asupra valorilor în procesul de luare a deciziilor, de a determina modul în care managerii pot să folosească aceste observații în conducerea de zi cu zi a firmei.

Managerii etici urmăresc succesul pe baza unor practici clare de management care se caracterizează prin corectitudine și justiție. Privind retrospectiv, se poate constata că liderii cu orientare liberală au văzut întotdeauna succesul ca pe o virtute, iar sărăcia un viciu, bogăția fiind o sursă degeneratoare de obligații morale, în timp ce sărăcia o sursă de probleme morale. La polul opus, s-au situat socialiștii care au văzut în afaceri o modalitate de caștiguri necinstite obținute prin exploatarea săracilor de către bogați. Astăzi, discuțiile teoretice sunt temperate și peste tot s-a ajuns la concluzia că trebuie formulate principii morale în afaceri, cu accent pe apărarea drepturilor consumatorilor. Acestea au căpătat forma unor coduri etice adoptate de marea majoritate a corporațiilor care desfășoară afaceri multinaționale.

În România etica managerială are o importanță aparte față de alte țări cu mecanisme ale economiei bine consolidate. A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a afacerilor, sub pretextul că este suficientă aplicarea legilor (și ele în mare parte contradictorii), este tot una cu a ignora faptul că managerii nu sunt simpli executanți, că au propriile lor valori și că ei se află în fața unor decizii cu profunde implicații etice, fiind adesea obligați să opteze între aspirațiile personale și responsabilitățile organizaționale.A trăi exact în litera legii nu înseamnă automat că ne vom găsi și în fața unui comportament etic.

Istoricul apariției eticii și responsabilității sociale se pierde în negura timpului.

Codul lui Hamurabi , cioplit în piatră în 1970 î.e.n. conține norme și reguli cu privire la calitate, măsurători, prețuri, conduite care trebuiau respectate de comercianți și producători. Platon în lucrarea sa „Republica” arată că între practicarea vieții morale și natura umană există un conflict iar „oamenii nu sunt drepți de bunăvoie”. Cei mai mulți sunt necinstiți și ar fi tentați să aleagă răul și din această cauză sunt necesare norme și legidictate de rațiune, care să constituie fundamentul judecății corectitudinii comportamentului.

În „Principele”, N.Mchiavelli realizează apologia moralei burgheze. Prin machiavelism se înțelege o combinație între tactica politică și norma morală care convine conducătorului, creându-i condiții de guvernare de pe poziția unui monarh absolut. Machiavelli se pronunță categoric spunând că „oamenii sunt ingrați, schimbători, ascunși, fricoși și lacomi astfel încât este necesar ca cel care organizează o republică și-i alcătuiește legile, să-i presupună pe toți oamenii răi și să nu uite că ei își vor arăta răutatea sufletuluiioplit în piatră în 1970 î.e.n. conține norme și reguli cu privire la calitate, măsurători, prețuri, conduite care trebuiau respectate de comercianți și producători. Platon în lucrarea sa „Republica” arată că între practicarea vieții morale și natura umană există un conflict iar „oamenii nu sunt drepți de bunăvoie”. Cei mai mulți sunt necinstiți și ar fi tentați să aleagă răul și din această cauză sunt necesare norme și legidictate de rațiune, care să constituie fundamentul judecății corectitudinii comportamentului.

În „Principele”, N.Mchiavelli realizează apologia moralei burgheze. Prin machiavelism se înțelege o combinație între tactica politică și norma morală care convine conducătorului, creându-i condiții de guvernare de pe poziția unui monarh absolut. Machiavelli se pronunță categoric spunând că „oamenii sunt ingrați, schimbători, ascunși, fricoși și lacomi astfel încât este necesar ca cel care organizează o republică și-i alcătuiește legile, să-i presupună pe toți oamenii răi și să nu uite că ei își vor arăta răutatea sufletului lor ori de câte ori vor avea prilejul liber de a o face; oamenii nu fac niciodată binele, decât dacă sunt constrânși de nevoie".

Domnitorul Neagoe Basarab prin sfaturile date în „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” reprezintă „un promotor nedisimulat al echității …care se referă la integrarea în sistem …, el însuși trebuie să fie un exemplu personal: responsabilitatea pentru binele grupului, poziționează exemplul personal între preocupările domnitorului”.

. În „Etica” Spinoza definind omenia, afectele, binele, răul, modestia, ura, mila,ambiția, mândria, îngâmfarea, omul liber, conchide că: „Este imposibil ca omul să nu fie o parte a naturii și să nu se supună ordinii ei comune”.

În secolul XVII apare Elizabethan Poor Law, lege progresistă în care colectivitățile erau făcute răspunzătoare pentru soarta celor aflați în dificultate, stabilind o taxă pentru sărăcie percepută asupra pământului aflat în proprietatea celor avuți. Mai târziu tot în Anglia, Adam Smith promovează teoria lui “homooeconomicus” situând interesul personal la baza tuturor acțiunilor conducătorilor, adoptând deciziile în funcție de cel mai mare câștig pentru sine, într-un calcul rece, ce exclude sentimente și slăbiciuni. Sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX găsește economia americană în plin avânt, dar cu o legislație redusă, incompletă, incapabilă să protejeze muncitorul sau consumatorul; este perioada laissez-faire-ului , termen francez care evidențiază neimplicarea statului în domeniul economic.

În 1924 a fost elaborat unul din primele coduri de etică Wembley Code of Ethics îndreptat împotriva abuzurilor grosolane ale celor implicați în afaceri, propunând șase reguli de conduită aplicabile afacerilor: adevăr viabil, fără înșelăciune, fără critici incorecte, recunoașterea responsabilității mutuale, eforturi direcționate spre afaceri și servicii mai bune.

După marea criză economică declanșată în octombrie 1929, problema condițiilor sociale devine o politică de stat, președintele american F. Roosevelt inițiind în 1933 un program de revigorare economică și concomitent de dezvoltare a unor servicii socialelegalizate. În 1962 J. F. Kennedy a promovat în Congresul American “Consumer Bill of Right” (Drepturile consumatorului), recunoscut ca un document de referință în implicarea guvernelor în problema responsabilității sociale, guvernul devenind garantul corectitudinii afacerilor față de consumatori, fixând patru drepturi fundamentale: dreptul la siguranță, dreptul de a fi informat, dreptul de a alege și dreptul de a fi auzit.

1.2Modele de etică

Ioan Mihuț distinge patru modele de comportament etic: etica obiectivității, etica virtuții și a caracterului, etica drepturilor și îndatoririlor și etica rezultatelor.

1. Etica obiectivității

Obiectivitatea este un model ideal, optim, de apreciere și ierarhizare a valorilor, dar este improprie ființei umane. Orice individ este caracterizat de anumite trăsături de personalitate cărora li se asociază interese particulare și moduri diferite de a vedea lucrurile. Depersonalizarea pe care o propune etica obiectivității intră în contradicție cu modelul de personalitate proeminentă pe care trebuie să-l reprezinte un manager în fața subordonaților săi, ceea ce ne face să credem că soluțiile imparțiale nu vor fi automat benefice pentru ansamblul organizației.

2. Etica virtuții și a caracterului

Aceasta își găsește sorgintea în sistemele de valoricare care pun preț pe cultivarea marilor virtuți, cum ar fi: iubirea, cooperarea, umilința, compasiunea, curajul. Integritatea morală a unui manager presupune respect, promovarea adevărului, respectarea promisiunilor și a regulii de aur: ce ție nu-ți place altuia nu-i face.

3. Etica drepturilor și îndatoririlor pornește de la ideea că întreaga existență umană este guvernată de instituirea unui complex de drepturi și îndatoriri, în conformitate cu care trebuie să se desfășoare comportamentele umane. Exercitarea puterii manageriale nu trebuie să se facă în detrimentul drepturilor și libertăților celorlalți.

4. Etica rezultatelor este similară utilitarismului și presupune obținerea unor rezultate pozitive pentru un număr cât mai mare de persoane și să antreneze consecințe negative pentru un număr cât mai mic. Evident, o decizie este bună, în măsura în care aduce beneficii, și rea, dacă generează lezarea unor interese. Dacă acest lucru este ușor de cuantificat pe plan economic, nu același lucru este valabil în plan social. În consecință, nu trebuie scăpate din vedere aspectele ne-financiare ale profitului și ale costurilor aferente.

Cele patru modele comportamentale încearcă să rezolve dilemele etice într-o manieră distinctă, cu impact direct asupra deciziilor luate.Economiștii americani observă, de exemplu, că în jurul ,,profitului’’ ca bază pentru manifestarea unor sisteme de valori specifice, s-au creat două sisteme etice de gândire: pragmatismul și naturalismul.

Pragmatismul își găsește rațiunea în esența gândirii scriitorului și omului politic Niccolo Machiavelli, fapt care i-a adus și denumirea de „machiavelismul aplicat”.

Renumitul renascentist considera că pentru realizarea unui anumit scop se pot folosi orice mijloace, inclusiv înșelăciunea și violența. Drept consecință, acțiunile care dau rezultatele cele mai bune, neconstrânse de responsabilități sociale și morale sau de alți factori ce ar putea determina apariția unor complicații, sunt considerate cele mai juste.În forme atenuate, machiavelismul constituie baza pragmatismului, fiind în concordanță cu sistemele de valori ale unor oameni practici, orientați spre acțiune.

Managerii pragmatici, potrivit acestei teorii, nu se angajează în probleme etice, deoarece pentru ei acestea nu sunt importante. Importante sunt numai rezultatele! Dus însă la extrem, pragmatismul în afaceri poate genera probleme grave prin eludarea cu bună știință a sistemelor legal construite și apărate de societate, a codurilor etice organizaționale sau de nivel național (acolo unde acestea există) sau chiar a unor drepturi general valabile (dreptul la protecția socială și individuală, dreptul la tratament egal, etc.).

Naturalismul sau ,, mâna invizibilă’’ se bazează pe ideea de a lăsa natura să-și urmeze cursul, pentru că în cadrul ei există forțe care permit binelui să iasă la suprafață. Acest sistem etic întemeiat pe conceptul liderului școlii clasice engleze Adam Smith, este corectat și influențat în timp de apostolii ideilor darwiniste (evoluționiste), din economie (John D. Rockefeller), care acreditează teoria potrivit căreia marile monopoluri sunt naturale și implicate în procesul natural de selecție industrială. Ei resping discuțiile cu subiect etic, deoarece într-o lume naturală, etica li se pare artificială.Concluzia lor este : Poate leul să fie condamnat pentru uciderea unei căprioare care îi asigură supraviețuirea? Absolutismul se bazează pe legi etice absolute, pe valori universale, pe acțiuni sau lucruri considerate ca fiind bune sau rele, oriunde în timp sau spațiu.

3. Metode de rezolvare a dilemelor etice

Interesul pentru un comportament etic în afaceri nu este atât de nou, dar abia acum se fac remarcate preocupări intense pentru acțiuni morale în scopul păstrării competitivității și a încrederii publicului în activitățile desfășurate. Deosebit de relevante pentru cei care sunt receptivi față de problemele responsabilității sunt câteva mijloace ce pot fi folosite în încurajarea comportamentului etic:

●publicarea unui cod etic propriu, conform cu standardele și valorile social recunoscute;

● instruirea managerilor pe probleme de etică în afaceri;

● elaborarea unor programe interne de rezolvare a conflictelor de natură etică;

● instituționalizarea unor comitete de supraveghere a comportamentului etic;

● acordarea unor recompense și sancțiuni adecvate.

Comportamentul etic trebuie să înceapă de la vârf. Pentru îmbunătățirea climatului etic și pentru reducerea conflictelor, între etica personală și cerințele organizaționale sunt necesare schimbări în două arii principale: concepția managerială și acțiunile manageriale. Chiar dacă managerii nu pot uita sau trece cu vederea comportamentul neetic, ei pot, în realitate, forța pe alții să pună în aplicare astfel de practici prin presiuni pentru atingerea, îndeplinirea unor obiective nerealiste.

Cu cât climatul este caracterizat de o competiție puternică, cu atât mai mult tinde să apară, să se dezvolte sau să se repete, un comportament neetic. De aceea, se impune adoptarea unor principii și reguli etice.Intensificarea învățării organizaționale este o condiție prioritară pentru obținerea capabilității etice. Chiar dacă uneori conștientizăm sau nu, activitatea noastră se desfășoară în cadre mai mult sau mai puțin organizate, desfășurate. Ca și indivizii care sunt supuși educației și învățării permanente, așa și organizațiile sunt supuse deschiderii spre învățare. Organizațiile „închise” se plafonează, fiind sortite eșecului, spre deosebire de cele deschise spre nou, spre învățare, spre o continuă adaptare la schimbări. În fața dilemelor etice, învățarea organizațională oferă răspunsul cel mai potrivit pentru soluționarea acestora, mai ales atunci când mediul extern constrânge organizația la asemenea eforturi.Pentru a înțelege mai bine mecanismele de supraviețuire, stagnare, regresie sau dezvoltare a organizațiilor în efortul de dezvoltare a capabilității etice, sunt necesare de amintit câteva elementele definitorii pentru organizațiile care învață:

• în căutarea unor soluții pentru dilemele etice, noii angajați sunt încurajați să folosească propriile cunoștințe, care pot fi noi pentru organizație și să pună sub semnul întrebării plafonarea;

• fiecare individ (angajat, colaborator, subordonat, manager) învață de la colegi, indiferent de pregătire, sex, vârstă sau poziția în organizație;

• angajații sunt încurajați în activitatea de perfecționare, având posibilitatea să își folosească cunoștințele, fiind recompensați prin diverse sisteme de motivare;

• toți angajații sunt încurajați să manifeste interes față de munca celorlalți și suntinformați asupra acesteia;

• sunt dorite, așteptate și încurajate ideile și propunerile din partea angajaților;

• este încurajată multiplicarea comportamentelor corecte și ridicarea nivelului decompetență profesională, elemente care sunt recompensate ulterior.

Organizațiile devin prospere și eficiente în situația în care sunt deschise spre învățare. Mai mult, în domeniul practicilor etice chiar ele pot produce învățare. Spunem aceasta deoarece învățarea influențează în mod cert situațiile de preluare, prelucrare și aplicare a unor modele sau experiențe de rezolvare a dilemelor etice aparținând altor organizații.Există factori care determină nivelul și acuratețea eticii manageriale:reglementările legale, normele și regulamentele comunității locale, codurile etice la nivel sectorial, regulamentele firmei, caracteristicile individuale, starea firmei și presiunea socială.

4. Codurile de etică ale instituțiilor

Nivelurile de aplicare ale eticii manageriale sunt clar precizate în codurile etice.Încă de acum două decenii multe din marile corporațiile au instituit programe etice și auangajat funcționari care să monitorizeze comportamentele etice în organizații. Inițial, codurile au fost dezvoltate de grupuri profesionale sub forma unor reguli deontologice și abia apoi, s-a înregistrat o explozie a acestora în cadrul organizațiilor. Specialiștii argumentează că acest lucru a fost posibil, deoarece fără un program și o activitate cu caracter formal, nu pot fi încurajate practicile etice.

Codul de etică poate fi definit prin mai multe moduri:

1. un ansamblu de percepte, prescripții de conduită pentru diverse aspecte ale valorii morale de drept, socio-profesionale;

2. o declarație formală care constituie un ghid etic pentru modul în care oamenii dintr-o organizație trebuie să acționeze și să ia decizii;

3. un ghid al practicilor de afaceri care direcționează comportamentele umane individuale și de grup;

4. un document formal care statuează normele și credințele, reflectă valorile obiective și principiile promovate de o firmă, reflectând gradul de cultură al firmei.

Exemple de documente cu rol de reglementare:

•Codul lui Hammurabi (sec. XVIII – XVII), aparținând Regatului vechi babilonian, reprezenta o culegere de legi;

•Codul lui Manuc (sec. XIII- XVI) din India antică era un ansamblu de legi civile și religioase;

•Decalogul sau cele 10 porunci din Vechiul testament (sec. XI î.Ch.), relevate lui Moise pe Muntele Sinai;

•Jurământul lui Hipocrat (sec. V-IV), etc.

Întrebarea care se pune este :ce exprimă un cod de etică?

Majoritatea codurilor etice identifică comportamentele așteptate în cadrul relațiilor sociale, recomandă evitarea acțiunilor improprii și ilegale în munca desfășurată și recomandă relații bune cu clienții. În majoritatea sondajelor de opinie adresate firmelor care au coduri etice scrise, întrebările vizează în special aspecte legate de: diversitateaforței de muncă, practici ca mituirea și înșelăciunea, susțineri ale partidelor politice,onestitatea înregistrărilor contabile, relațiile cu clienții / furnizorii, confidențialitateainformațiilor.

Un cod etic formulează idealuri, valori și principii după care este guvernată o organizație. Dincolo de aceste elemente, codurile etice abordează probleme cum ar fi conflictele de interese, concurenții, caracterul privat al informațiilor, oferirea cadourilor,etc. Un cod de etică trebuie să prevadă:

•modul în care membrii unei organizații să acționeze într-o situație dată;

•modul în care membrii organizației ar trebui să gândească și să se comporte;

• probleme cum ar fi: conflicte de interese, concurenții, caracterul privat alinformațiilor, oferirea cadourilor, oferirea / primirea sponsorizărilor politice;

•concurența între membrii unei profesiuni;

•conflictele între membri;

•relațiile între profesioniști și clienți, consumatori, surse de aprovizionare sau beneficiari;

•relațiile angajaților cu superiorii;

•relațiile între practicieni și specialiști într-o profesiune, etc

Prin codurile etice se încearcă rezolvarea unor conflicte de interese în mediul intern și în relațiile externe ale organizației respectiv, statuarea unor principii și cerințe care să-i facă pe manageri mai sensibili la problemele etice. Ele nu conțin precepte pur teoretice, ci stabilesc semnificații practice, utile pentru toți membrii organizației. Aceasta nu înseamnă că un cod de etică asigură automat un comportament moral sau că poate acoperi toate situațiile întâlnite în viața organizațională. Limita de acțiune a codurilor etice constă în formularea lor în termeni generali tocmai pentru că, la început, manageriiși subordonații lor se află în incapacitatea de a identifica toate problemele etice care pot apărea. Principalele caracteristici ale unui cod de etică sunt:

• să fie riguroase, să prevadă clar idealurile și/sau obligațiile;

• nu trebuie folosite în interes propriu; nu vor servi unei profesiuni în defavoarea interesului public;

• trebuie să protejeze interesul public;

• să fie specifice și oneste;

• trebuie să prevadă și pedepse, penalizări;

• trebuie să stabilească anumite priorități adică, adevăratele valori ale firmei;

• să provină de la o autoritate legitimă;

• să nu contravină altor legi (ex. Constituția);

• să fie posibile din punct de vedere fizic și moral;

• să fie cât mai simple și accesibile.

Se pune întrebarea: cine întocmește codul?

Problemele creării unor astfel de coduri sunt de tipul: Cum am putea să coexistăm bine și armonios într-o anumită instituție sau organizație, indiferent de credințele religioase, de principiile și obișnuințele morale ale fiecăruia dintre noi? Managerul unei organizații se găsește la interfața între aceasta și contextul în care își desfășoară activitatea. Este persoana care poate formula politica etică a organizației. Această politică etică depinde de filosofia personală a managerului, de cariera și formația sa profesională. Este important ca managerul să dorească să creeze un factor de stabilitateorganizațional prin stabilirea unor valori și principii. De exemplu, IBM a elaborat cele trei principii care ghidează activitatea firmei:

● Individul trebuie respectat;

● Clientului trebuie să i se ofere cel mai bun serviciu;

● Excelența și performanța superioară trebuie urmate permanent.

Elaborarea codurilor se face de obicei în echipă. Obiectivele organizației sunt stabilitede către conducere. Tot conducerea numește, de obicei, un colectiv de lucru. Acest colectiv pune în comun valorile împărtășite de membri, informații despre coduri similare cu obiective similare. Normele, credințele sunt în general propuse, discutate și definite de manageri și un colectiv de lucru, iar apoi publicate și distribuite angajaților, ținându-se cont denevoile și specificul organizației.

Specialiștii în domeniu fac următoarele sugestii legate de felul în care poate să fiescris un bun cod de etică pentru o anumita profesie:

●Obiectivele trebuie formulate în mod clar, astfel încât să existe siguranța că ele vor fisusținute și de către ceilalți. Echipa de elaborare a codului etic trebuie să se asigure în mod particular de acceptul conducerii.

●Stabilirea unui termen realist pentru dezvoltarea și introducerea codului;

●Conștientizarea costurilor de implementare a codului și previzionarea acestor costuri pe termen scurt și lung;

●Codul trebuie să fie deschis spre schimbări dacă apar situații noi;

●Codul trebuie orientat către problemele cu care se confruntă profesia pentru care serealizează codul;

●Codul trebuie să ia în considerare în mod corect legislația și reglementărileaplicate profesiei pentru care se realizează codul;

●Echipa trebuie să consulte un jurist pentru partea de acoperire legală a codului;

●Referitor la felul în care trebuie promovat codul și influențați angajații și clienții, estere comandat sfatul experților;

●Codul nu trebuie să creeze celorlalți așteptări nerealiste;

●Exprimările utilizate în cod trebuie să fie simple și clare, fără expresii sau cuvintetehnice, de specialitate;

●Managerul trebuie să-și asume personal obiectivitatea și responsabilitatea codului;

●Managerul trebuie să aleagă pe cineva care să administreze competent și integru codul etic.

Modul în care codul etic este transpus în practică rămâne, până la urmă, la latitudinea managerilor și a subordonaților. Codul etic rămâne valabil dacă toți membrii organizației îl respectă; când managerul nu acordă importanță acestuia, cu siguranță nici angajații nu vor urma prevederile sale. Difuzarea codurilor etice are loc în mai multe moduri:

• mese rotunde de sensibilizare,

• anunțarea codului în preliminariile concursului de angajare,

• anexarea codului la contractul de muncă și semnarea unei adeziuni.

În privința obiectivelor unui cod, există un consens de opinii că prin formalizarea etică se încearcă promovarea virtuților și valorilor profesionale. Pe lângă acest deziderat, Mercier a remarcat și alte obiective:

• încheierea unui contract moral între beneficiari și organizație, respectiv între cei care fac parte din aceeași organizație;

• protejează organizația de comportamente necinstite sau oportuniste;

• promovează o imagine pozitivă a organizației;

• oferă un mijloc de reglementare a adeziunii și a devotamentului colaboratorilor;

• creează (ca și cultura organizațională) sentimentul de unicitate și apartenență pentrumembrii grupului;

• arată un angajament de principiu al managerilor;

• relații contractuale se bazează pe încrederea și responsabilitatea;

• ghidează comportamentul în caz de dileme etice.

Cele patru tipologii comportamentale încearcă să rezolve dilemele etice într-o manieră distinctă, cu impact direct asupra deciziilor luate.Economiștii americani observă, de exemplu, că în jurul ,,profitului’’ ca bază pentru manifestarea unor sisteme de valori specifice, s-au creat două sisteme etice de gândire: pragmatismul și naturalismul.

Pragmatismul își găsește rațiunea în esența gândirii scriitorului și omului politic Niccolo Machiavelli, fapt care i-a adus și denumirea de ,, machiavelismul aplicat”. Renumitul renascentist considera că pentru realizarea unui anumit scop se pot folosi orice mijloace, inclusiv înșelăciunea și violența. Drept consecință, acțiunile care dau rezultatele cele mai bune, neconstrânse de responsabilități sociale și morale sau de alți factori ce ar putea determina apariția unor complicații, sunt considerate cele mai juste.În forme atenuate, machiavelismul constituie baza pragmatismului, fiind în concordanță cu sistemele de valori ale unor oameni practici, orientați spre acțiune.

Managerii pragmatici, potrivit acestei teorii, nu se angajează în probleme etice, deoarece pentru ei acestea nu sunt importante.Importante sunt numai rezultatele!Dus însă la extrem, pragmatismul în afaceri poate genera probleme grave prin eludarea cu bună știință a sistemelor legal construite și apărate de societate, a codurilor etice organizaționale sau de nivel național (acolo unde acestea există) sau chiar a unor drepturi general valabile (dreptul la protecția socială și individuală, dreptul la tratamentegal, etc.).

Naturalismul sau ,, mâna invizibilă’’ se bazează pe ideea de a lăsa natura să-și urmeze cursul, pentru că în cadrul ei există forțe care permit binelui să iasă la suprafață.Acest sistem etic întemeiat pe conceptul liderului școlii clasice engleze Adam Smith, este corectat și influențat în timp de apostolii ideilor darwiniste (evoluționiste) din economie (John D. Rockefeller), care acreditează teoria potrivit căreia marile monopoluri sunt naturale și implicate în procesul natural de selecție industrială.Ei resping discuțiile cu subiect etic, deoarece într-o lume naturală, etica li se pareartificială.Concluzia lor este: Poate leul să fie condamnat pentru uciderea unei căprioarecare îi asigură supraviețuirea?.

Absolutismul se bazează pe legi etice absolute, pe valori universale, pe acțiuni sau lucruri considerate ca fiind bune sau rele, oriunde în timp sau spațiu. Excelența și performanța superioară trebuie urmate permanent.

Elaborarea codurilor se face de obicei în echipă. Obiectivele organizației sunt stabilite de către conducere. Tot conducerea numește, de obicei, un colectiv de lucru. Acest colectiv pune în comun valorile împărtășite de membri, informații despre coduri similare cu obiective similare. Normele, credințele sunt în general propuse, discutate și definite de manageri și un colectiv de lucru, iar apoi publicate și distribuite angajaților, ținându-se cont denevoile și specificul organiganizației.Specialiștii în domeniu fac următoarele sugestii legate de felul în care poate să fie scris un bun cod de etică pentru o anumita profesie:

a) Obiectivele trebuie formulate în mod clar, astfel încât să existe siguranța că ele vor fisusținute și de către ceilalți. Echipa de elaborare a codului etic trebuie să se asigure înmod particular de acceptul conducerii.

b) Stabilirea unui termen realist pentru dezvoltarea și introducerea codului;

c) Conștientizarea costurilor de implementare a codului și previzionarea acestor costuri pe termen scurt și lung;

d)Codul trebuie să fie deschis spre schimbări dacă apar situații noi;

e)Codul trebuie orientat către problemele cu care se confruntă profesia pentru care serealizează codul;

f) Codul trebuie să ia în considerare în mod corect legislația și reglementărileaplicate profesiei pentru care se realizează codul;

g) Echipa trebuie să consulte un jurist pentru partea de acoperire legală a codului;

h) Referitor la felul în care trebuie promovat codul și influențați angajații și clienții, esterecomandat sfatul experților;

i) Codul nu trebuie să creeze celorlalți așteptări nerealiste;

j) Exprimările utilizate în cod trebuie să fie simple și clare, fără expresii sau cuvintetehnice, de specialitate;

k) Managerul trebuie să-și asume personal obiectivitatea și responsabilitatea codului;

l) Managerul trebuie să aleagă pe cineva care să administreze competent și integru codul etic.

Codul etic rămâne valabil dacă toți membrii organizației îl respectă; când managerul nu acordă importanță acestuia, cu siguranță nici angajații nu vor urma prevederile sale. De obicei, difuzarea codurilor etice are loc în mai multe moduri:

• mese rotunde de sensibilizare,

• anunțarea codului în preliminariile concursului de angajare,

• anexarea codului la contractul de muncă și semnarea unei adeziuni.

În privința obiectivelor unui cod, există un consens de opinii că prin formalizarea etică se încearcă promovarea virtuților și valorilor profesionale. Pe lângă acest deziderat,Mercier a remarcat și alte obiective:

• încheierea unui contract moral între beneficiari și organizație, respectiv între cei carefac parte din aceeași organizație;

• protejează organizația de comportamente necinstite sau oportuniste;

• promovează o imagine pozitivă a organizației;

• oferă un mijloc de reglementare a adeziunii și a devotamentului colaboratorilor;

• creează (ca și cultura organizațională) sentimentul de unicitate și apartenență pentrumembrii grupului;

• arată un angajament de principiu al managerilor;

• relații contractuale se bazează pe încrederea și responsabilitatea;

• ghidează comportamentul în caz de dileme etice.

Alți autori arată că obiectivele unui cod de etică sunt următoarele:

:a) Ocupă locul lăsat liber între valorile cadru ale unei comunități și lege;

b) Contribuie la reputația, încrederea, respectul pe care beneficiarii unei activități îl au față de instituția care prestează serviciul respectiv;

c)Este un cadru de referință în orientarea deciziilor și a acțiunilor;

d) Creează climatul etic, respectiv climatul în care acțiunile sunt percepute ca drepte.

Elaborarea codurilor de etică presupune unele avantaje:

• formulează experiența matură a unei profesiuni;

• încearcă să echilibreze interesul colectiv cu cel personal;

• pot oferi un ghid pentru persoanele tinere care intră în profesiune;

• pot constitui bazele unei acțiuni disciplinare împotriva abaterilor;

• poate fi un mijloc de aliniere la normele profesiunii, a celor ce se abat de la ele;

• ajută la dezvoltarea eficientă a problemelor de discriminare, a dilemelor etice în general;

• este un mijloc de încurajare a practicilor etice în organizații;

• crește loialitatea și implicarea conducerii și a salariaților;

• are loc îmbunătățirea selecției, formării, promovării personalului, etc;

• sporește încrederea și cooperarea în echipă: inițiativele personale se îndreaptăcătre interesul general;

• deciziile adoptate vizează dreptatea, eficiența și nediscriminarea, etc.

Un cod de conduită etică al unei companii sau instituții trebuie să conțină mai multe prevederi:

1.Practici la angajare:

♦Hărțuire la locul de muncă.

♦Oportunități egale.

♦Diversitate.

♦Tratament egal al angajaților.

♦Echilibrul muncă-familie.

♦Discriminare

♦Utilizarea proprietății organizației

2. Realizarea înregistrărilor în companie și menținerea informațiilor.

♦Respectarea intimității și confidențialității.

♦Divulgarea de informații.

3.Informații publice/comunicare

♦Publicitate și marketing.

♦Dezvoltare și strângere de fonduri.

♦Claritatea informațiilor.

♦Accesul la informații.

♦Transparența informațiilor.

4.Conflictele de interese

♦Cadouri și gratuități.

♦Activitate politică.

♦Angajarea la alți agenți.

♦Membrii familiei.

5.Relația cu vânzătorii

♦Aprovizionare.

♦ Negocierea contractelor.

6.Probleme legate de mediu

♦Protejarea mediului înconjurător.

♦Sănătatea și siguranța angajaților.

7.Practici etice manageriale

♦Precizia înregistrărilor contabile.

♦Utilizarea corectă a bunurilor companiei.

♦Protejarea informațiilor aflate în proprietate.

8.Practici la angajare

♦Exercitarea corectă a autorității.

♦ Activitățile de voluntariat ale angajaților.

9.Conflicte de interese

♦Divulgarea intereselor financiare.

10.Implicare politică

♦Activități politice.

Cu toate că interesul pentru codurile de etică este în creștere, trebuie amintit că, acestea au și unele limite: ele nu pot acoperi toate situațiile și nu pot garanta o conduită universal etică. Valoarea oricărui cod formal de etică constă în calitatea și trăsăturile esențiale ale resurselor umane din cadrul organizației: manageri și angajați.

Cap. II Valori etice și morale în organizațiile publice

Introducere

Organizațiile publice nu pot exista în afara unui sistem. Ele sunt influențate de componentele sistemului din care fac parte și influențează semnificativ fiecare subsistem al acestuia. Integritatea unui sistem este puternic determinată de un set de valori și principii fundamentale ce precizează, prin conținutul lor, coordonatele de bază între care funcționează componentele întregului.

Sectorul public reprezintă o componentă a macrosistemului cu implicații majore asupra funcționalității ansamblului. Acest aspect este evident dacă se ia în considerare diversitatea domeniilor de activitate integrate în sectorul public.

Dincolo de această diversitate, există un set de valori și principii fundamentale universal valabile care trebuie luate în considerare și care determină semnificativ conținutul proceselor și relațiilor de management din instituțiile publice. Ele marchează semnificativ misiunea organizațiilor publice, influențează comportamentul organizațional al acestora și al angajaților implicați direct în procesele de realizare și furnizare de servicii publice sau de administrare a intereselor statului în relație cu cetățenii clienți ai instituțiilor publice.

Un sistem de valori poate fi structurat după două criterii:

1. apartenență: valori interne și externe

Valorile interne vizează prin conținutul lor acele aspecte ce țin de activitatea organizațională internă a fiecărei instituții publice, care imprimă o notă puternică de specificitate organizării și conducerii. Valorile externe provin din mediul extern instituției publice și determină organizarea și managementul acestora, misiunea și obiectivele organizațiilor publice, gradul de diversificare a activităților, opțiunile strategice prioritare etc.

2. grad de generalitate: valori universale și particulare

Gruparea valorilor în două categorii după acest criteriu determină distincția între valorile universale, care, indiferent de domeniul în care își desfășoară activitatea instituția publică, trebuie respectate și integrate în managementul tuturor organizațiilor și cele particulare, specifice, care implică o serie de conotații distincte determinate de domeniul de activitate din sectorul public în care activează instituția publică. Este absolut evidentă compatibilitatea și complementaritatea de conținut între cele două categorii de valori.

. În orice stat de drept, în sectorul public și în activitatea desfășurată de instituțiile publice, indiferent de domeniul de activitate: administrație, sănătate, învățământ, cultură, transport, turism etc., sunt unanim recunoscute și considerate ca fundamentale următoarele valori, abordate frecvent ca principii fundamentale pentru managementul organizațiilor publice:

1. etica,

2. morala,

3. democrația.

1 Etica și morala

Conținutul eticii și al moralei în general

Pentru a înțelege implicațiile celor două valori ridicate la rang de principiu în sectorul public, este necesară o incursiune în etimologia lor. Astfel înțelegem când au apărut, cu ce sens au apărut, cum a evoluat gândirea care a dezvoltat și clarificat conținutul lor și care au fost implicațiile lor asupra membrilor societății, în general și asupra angajaților unei organizații publice, în special.

Despre etică se spune că este un domeniu al științei care studiază principiile morale, legile de dezvoltare istorică a acestora, rolul lor în viața socială, respectiv totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei societăți sau unui grup reprezentativ din cadrul acesteia.Despre morală se spune că este o formă a conștiinței sociale care cuprinde normele de conviețuire, de comportare a oamenilor între ei și în societate.

Dezvoltând în continuare raționamentul, obiceiul indică un comportament constant, supus unor reguli, pe o perioadă mai lungă de timp. Prin bisemantismul lor, cele două cuvinte disting două concepte: morala colectivă și morala individuală, deși la origine cei doi termeni, unul grecesc, altul latinesc, aveau aproximativ aceeași semnificație. Pe parcursul evoluției lor etimologice, cele două concepte se disociază, se specializează și se fixează. Astfel, azi înțelegem prin morală un fenomen real, care ține fundamentele managementului public de viața reală, a membrilor societății, în timp ce etica desemnează teoria sau știința ce investighează acest fenomen real.

Aceste precizări facilitează înțelegerea distincției dintre teorie, care este etica și obiectul ei, morala, deși în limbajul cotidian această distincție nu se face întotdeauna. Astfel, despre un comportament uman se poate spune că este moral, dar și etic în același timp. De fapt, aceasta sugerează necesitatea unui acord între planul reflecției etice, chiar spontană și nesistematică și cel al manifestării sau al comportamentului real, altfel spus necesitatea acordului între vorbă și faptă, între teorie și practică.

MORALA este un fenomen real, colectiv și individual, care cuprinde atât normele, principiile care reglementează relațiile umane și tipurile umane de activități, cât și toate manifestările realizate în diverse grade și modalități, sub semnul acestor norme supuse aprecierii colective și individuale.

ETICA are misiunea de a realiza un acord optim între natura și nivelul existenței sociale și conștiința morală, ceea ce presupune eliminarea mentalităților întârziate și contribuția la modelarea unor conștiințe care să devanseze existența socială actuală, care să gândească și să acționeze prospectiv.

2 Funcțiile eticii

Există o serie de factori care influențează conținutul eticii și facilitează înțelegerea rolului pe care etica îl are într-o societate în general. Principalii factori determinanți ai eticii sunt: modelul epistemologic și axiologic al științei, tradițiile de gândire la care ne raportăm, specificul obiectului eticii, calitatea receptorului valorilor etice, natura problemelor morale, gradul de receptivitate și personalitatea indivizilor.

Având în vedere acești factori de modelare, se disting trei funcții specifice ale eticii:

1. funcția cognitivă

2. funcția normativă

3. funcția persuasivă

Funcția cognitivă sau de cunoaștere este principala funcție a eticii care le precede pe celelalte. Ea se poate realiza pe trei trepte succesive:

• descriptivă

• analitico-sintetică

• explicativă

Treapta descriptivă constă în elaborarea unor valori: atitudini morale, relații morale, credințe morale, calități sau defecte morale. Este interesant să amintim aici că în accepțiunea lui Aristotel se disting trei atitudini fundamentale, pe care oamenii le pot avea în viața socială și organizațională:

● atitudinea hedonistă, proprie oamenilor care trăiesc pentru cât mai multă, mai variată și mai intensă plăcere,

● atitudinea politică, proprie celor care trăiesc pentru exercitarea puterii,

● atitudinea contemplativă proprie celor care trăiesc pentru cunoașterea dezinteresată a adevărului.

Treapta analitico-sintetică permite identificarea componentelor intrinseci ale moralei:

• normele

• conștiința

• manifestarea

• aprecierea

• valorile

• relațiile

Fiecare din aceste componente poate fi analizată în cel puțin trei moduri:

●analiza intrinsecă și conceptuală a normei, conștiinței etc.,

● prin analiza empirică se investighează numărul și natura normelor care reglează viața unei colectivități sau calitatea, intensitatea și aria opiniei publice morale,

● prin analiza interdisciplinară sunt puse în evidență implicațiile, suporturile și factorii de determinare extramorală a acestor componente, ca și a moralei în totalitatea ei.

Treapta explicativă echivalează cu dezvăluirea factorilor cauzali sau generatori ai moralei, deoarece morala poate fi descrisă, dar nu poate fi explicată numai prin ea însăși.

Funcția axiologică constă în distincția pe care gândirea etică o face, sau o poate face, în viața morală, între valori, pe de o parte și antivalori, pseudovalori, nonvalori, pe de altă parte. Prin intermediul acestei funcții pot fi create normele, după gradul lor de valoare indicându-se care sunt discutabile sau perimate, care sunt valabile și au șanse de generalizare în viitor.

Funcția persuasivă în forma ei optimă se realizează de la început în și prin realizarea primelor două funcții, cea cognitivă și cea normativă. Exercitarea funcției persuasive implică apelarea la o serie de strategii.

♦Prin strategia de constrângere sau represivă se atrage atenția subiecților asupra consecințelor unor manifestări contrare normelor morale recunoscute. Se poate atrage atenția asupra consecințelor comportamentului deviant al individului însuși.

♦Strategia stimulativă poate recurge la o serie de procedee persuasive, între care: se dezvăluie perspectiva de armonie colectivă, climat moral pe care o antrenează promovarea valorilor colective prin comportamente dezirabile, se stimulează sentimentul moral de demnitate pe care o presupune o imagine pozitivă despre sine, întemeiată pe un comportament corect și pe aprecierea pozitivă a colectivității, se invocă exemple edificatoare etc.

♦Strategia euristică este mai complexă și pleacă de la premisa că subiectul este potențial moral și că moralitatea lui poate fi dezvăluită, cristalizată, întemeiată prin problematizare, dialog sau dispută colocvială.

3. Morala

Conținutul moralei ca valoare poate fi explicat în sens restrâns și în sens larg. În sens larg, prin „morală” înțelegem totalitatea fenomenului pe care cuvântul îl desemnează, indiferent de conotația pozitivă sau negativă.

În sens restrâns prin morală se înțelege doar zona descrisă de valorile pozitive. Prin urmare, morala este un fenomen omniprezent în viața socială și organizațională. Aceasta înseamnă că atunci când acolo unde morala nu iese în evidență, ea nu este absentă, ci există într-o formă anonimă.

Componentele fundamentale ale faptului moral

Pentru a înțelege implicațiile faptului moral, în general și într-o organizație publică, în special, este important să delimităm principalele componente ale acestuia:

• normele și principiile,

• manifestarea,

• aprecierea,

• subiectul conștient,

• valorile,

• relațiile.

Normele morale sunt enunțuri prescriptive prin care se indică ce trebuie să facă sau să nu facă, respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conștient în situații similare pentru ca manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune și nu ca rele.

Toate normele morale au două componente fundamentale care se cristalizează în două forme: calitativă și imperativă. Cea calitativă indică cum anume trebuie „să fii” sau „să faci” și cea imperativă ce anume trebuie „să faci” sau „să fii”.

Normele morale pot fi diferențiate în funcție de câteva criterii: numărul de subiecți, dimensiunea grupului social, durabilitatea în timp a valorilor, tipurile de relații și activități umane pe care determină. Considerând aceste criterii, pot fi distinse trei categorii de norme:

1. norme generale sau universale cu următoarele caracteristici:

●prezente în toate colectivitățile umane,

●durabilitate mare în timp,

●reglează toate tipurile de relații,

●corelează toate activitățile umane.

2. normele particulare se caracterizează prin următoarele:

●se adresează unor grupuri sau colectivități determinate,

●au o anumită variație în timp, care poate fi măsurată și evaluată,

●reglează tipuri de relații sau activități umane particulare.

În această categorie se înscriu normele morale pentru angajații fiecărui domeniu de activitate din sectorul public.

3. normele speciale se caracterizează prin aceea că:

●se adresează unor grupuri restrânse,

●vizează relații și manifestări cu totul specifice sau ocazionale.

În această ultimă categorie se înscriu normele cavalerismului, normele vieții nobiliare, normele de protocol, normele de comportare civilizată în familie și societate etc. Această ultimă categorie reprezintă norme elementare identificate cu “moda” în morală.

Se poate conchide că valoarea morală, în sens strict, rămâne expresia obiectivă a normei.

Norma poate fi privită în cel puțin două ipostaze: abstractă și concretă. Norma este abstractă atunci când este enunțată teoretic, când este formulată „expresis verbis” într-un Cod scris sau când este asimilată sau însușită la nivel pur cognitiv: însușirile morale recomandate de normă sunt percepute ca simple cuvinte, ca expresii vide de conținut sau iluzorii.

Norma concretă este aceeași normă, dar asimilată și interiorizată și la nivel afectiv-emoțional și la nivel volitiv până la punctul limită la care devine o componentă a conștiinței și un element motivațional al comportamentului subiectului.

În elaborarea normelor, în cadrul unui cod, trebuie identificate nu numai valorile și conținutul lor, ci și strategiile de însușire organică a acestor norme de către toți angajații sectorului public și strategiile de conversiune în procesele de training a normelor abstracte în norme concrete dezvoltate pe baza unui set de principii morale.

4.Principiile moralei

Principiul moral este un fundament al sistemului normativ și totodată o modalitate de coordonare a normelor morale, a unui sistem de norme morale sau a unui grup de norme morale.

Specialiștii fac distincția între principiile generale sau fundamentale și cele particulare. Dacă explicăm morala numai printr-un principiu fundamental, așa cum a procedat Kant, riscăm să o înțelegem formal, ca esență universală, eternă. Invers, dacă explicăm morala numai prin principii particulare, nu putem să-i înțelegem unitatea, caracterul de totalitate structurată și orientată unitar spre un sens colectiv și individual. Pornind de la aceste considerații generale, sunt cunoscute trei principii morale fundamentale:

Fundamentele managementului public:

1. principiul renunțării

2. principiul individualismului

3. principiul colectivismului

Principiul renunțării sau al resemnării este propriu mai multor tipuri istorice de morală, dintre care menționăm: morala budistă, morala stoică, morala creștină, mai ales în forma ei primă, originară. Baza social-economică a acestora o constituie relațiile de inegalitate, de exploatare și dominație, în virtutea cărora o clasă este deposedată de bunurile și valorile vieții de către alta.

Principiul individualismului este și el propriu diverselor forme istorice ale moralei, între care cele mai reprezentative sunt variantele moralei burgheze. Și acest principiu are la bază proprietatea privată, dar exprimă în esență morala celor care domină. Nici un cod, indiferent de principiul care stă la baza elaborării lui, nu contrazice codul de norme universale, deci ceea ce specialiștii au numit etosul normativ al umanității. Ceea ce este însă esențial aici este modalitatea concretă de decodificare a normelor și deci funcția lor concretă în cadrul unor relații determinate, funcție care este contradictorie și înstrăinată tocmai față de esența normelor.

Principiul colectivismului este considerat principiul moral al oricărei morale pozitive, exemplare. Coerența și stabilitatea unei forme de colectivitate nu este posibilă fără respectarea de către toți membrii comunității și ai organizației a unui minim de cerințe morale comune.

5.Decizii etice

Etica managerială este preocupată în principal de crearea unei culturi etice. Totuși, cele mai multe probleme de morală sunt legate de managementul resurselor umane. Managementul resurselor umane (MRU) consistă din numeroase activității care includ:

• analiza și proiectarea fișelor de post;

• planificarea personalului;

• recrutarea, selectarea și orientarea personalului;

• consultanță oferită angajaților pentru viitorul carierei personale;

• compensații și avantaje specifice locului de muncă;

• sănătate și siguranță;

• relații la locul de muncă;

• disciplina, controlul și evaluarea performanțelor;

• programarea muncii etc.

Contextul în care acționează astăzi managerii de resurse umane este extrem de complex, acțiunile lor fiind influențate de un ansamblu de exigențe, nevoi, presiuni, sarcini si roluri variate:

• asigurarea siguranței locului de muncă;

• evaluarea, promovarea și recompensarea corectă a angajaților;

• creșterea salariilor, veniturilor, recompenselor;

• promovarea muncii în spiritul colegialității, al echității etc.;

• promovarea unui sistem modern și eficient de comunicare;

• îmbunătățirea capacității de a înțelege și a respecta pe cei din jur;

• încurajarea angajaților să-și exprime ideile și preocupările legate de firmă;

• deschidere și transparență în comunicare;

• crearea unui mediu de lucru adecvat;

• conformarea la normele și standardele de practică profesională și de conduită

personală;

• negocieri corecte cu sindicatele;

• promovarea la locul de muncă a valorilor legate de onestitate, echitate,

demnitate, creativitate, cinste;

• adoptarea de măsuri corective/disciplinare pentru soluționarea problemelor apărute etc.

Dacă se ține cont de faptul că orice decizie luată de managerul de resurse umane afectează direct viața și activitatea angajaților, observăm că se impun a fi respectate câteva principii morale ca etalon în toate domeniile exercitării funcției de personal a organizației:

●angajare (interviuri, teste, examene, probe),

● promovare (cerințe, proceduri, procese),

●recrutare (reclamă, accesibilitatea anunțurilor),

●retrogradare (aplicarea sancțiunilor),

●evaluarea performanțelor (metodele si criteriile utilizate),

●instruirea (accesul la programele de training),

●cerințele sindicatelor (exercitarea drepturilor colective).

Pentru a înelege mai bine mecanismele organizațiilor în efortul de dezvoltare a capabilității etice, prezentăm câteva elemente definitorii:

• în căutarea unor soluții pentru dilemele etice, noii angajați sunt încurajați să folosească propriile cunostințe, care pot fi noi pentru organizație și să pună sub semnul întrebării plafonarea;

• fiecare individ (angajat, colaborator, manager) învață de la colegi, indiferent de pregătire, sex, vârstă sau poziția în organizație;

• angajații sunt încurajați în activitatea de perfecționare, având posibilitatea să își folosească cunoștințele, fiind recompensați prin diverse sisteme de motivare;

• toți angajații sunt încurajați să manifeste interes față de munca celorlalți și sunt informați asupra acesteia;

• sunt dorite, așteptate și încurajate ideile și propunerile din partea angajaților;

• este încurajată multiplicarea comportamentelor corecte și ridicarea nivelului de competență profesională, elemente care sunt recompensate ulterior.

Decizia reprezintă soluția adoptată de un sistem (persoană, grup, organizație, colectivitate) în vederea rezolvării unei probleme. Procesul luării deciziei cuprinde mai multe faze distincte:

• formularea problemei;

• explorarea posibilei acțiuni și formularea soluțiilor alternative posibile;

• analiza și evaluarea soluțiilor alternative și ierarhizarea lor;

• adoptarea uneia dintre soluțiile alternative (decizia propriu-zisă);

• faza post-decizională: decizia luată este implementată prin acțiune și reevaluată continuu prin prisma rezultatelor practice obținute și a noilor cunoștințe;

Procesul decizional se reia atunci când soluția adoptată se dovedește a nu mai fi satisfăcătoare. Două tipuri de științe au ca obiect decizia:

a) științele normative, care oferă condițiile logice și matematice ale deciziei corecte;

b) științe empirice, comportamentale, care caută să identifice mecanismele reale, utilizate de sistemele reale în luarea deciziilor.

Incertitudinea persistentă, care nu poate fi redusă în procesul pregătirii decizie, pune la rândul ei două tipuri de probleme:

a) problema metodelor de a decide în condiții de incompletitudine și fragilitate a cunostințelor;

b) cum să se facă față consecințelor paralizante, dezorganizatoare ale incertitudinii asupra sistemului decident.

Există două modele normative ale procesului decizional:

• Modelul clasic de decizie rațională: decizie certă într-o lume complet deterministă.

Se presupune că decidentul dispune de toate cunoștințele necesare și că prelucrarea acestora se face prin utilizarea instrumentelor logico-matematice clasice, ajungându-se la identificarea soluției celei mai bune în mod absolut. Acest model apare mai mult ca un model limită, puțin aplicabil în situațiile obișnuite caracterizate printr-o incertitudine persistentă, într-o lume care nu este strict deterministă, accidentul, întâmplarea având un rol important.

• Decizia certă de tip probabilist, cu două variante:

1) o cunoaștere absolută, în condițiile unui univers probabilist și

2) o cunoaștere fragilă, incertă. Dacă în primul caz procesul de decizie lucrează cu probabilități obiective de apariție a evenimentelor, în cel de al doilea caz se lucrează cu probabilități subiective, de tip bayesian. Probabilitatea reprezintă gradul de încredere/neîncredere în cunoștințele noastre, șansa atribuită cunoștințelor noastre de a descrie corect realitatea. În acest model, procesul de decizie reprezintă o prelucrare rațională, logico-matematică a datelor, dar o prelucrare de tip probabilist. Și aici se presupune că decizie luată reprezintă soluția cu probabilitatea cea mai ridicată de a fi soluția cea mai bună, la nivelul cunostințelor existente la un moment dat.

În cazul condițiilor de certitudine și risc există diferite tehnici de optimizare, însă în cazul incertitudinii, teoretic nu există suficiente date pentru ca decizia să se poată lua. Motivul consta în faptul că, prin definiție, luarea deciziei înseamnă alegerea între alternative, iar dacă acestea nu sunt cunoscute, alegerea nu se poate face. În practică însă, decizia se ia prin utilizarea raționamentului și a informațiilor disponibile, estimării valorilor și a probabilităților de apariție a rezultatelor posibile. Astfel, practic, incertitudinea se transformă în risc.

În cazul certitudinii, există un singur rezultat pentru fiecare alternativă și există cunostințe complete și exacte referitoare la el. Decizia în condiții de risc analizează mai multe rezultate posibile pentru fiecare alternativă și fiecăreia pot fi atașate o valoare și o probabilitate de realizare a rezultatelor. În situația de incertitudine, numărul rezultatelor, valorile și probabilitățile nu sunt cunoscute

Analiza deciziei este disciplina care cuprinde filosofia, teoria, metodologia și practica profesională necesare pentru a se aborda decizii importante într-un mod formal. Analiza deciziei include o serie de proceduri, metode și instrumente pentru prescrierea unui curs recomandat de acțiune și pentru translatarea reprezentării formale a unei decizii și a recomandării sale corespunzătoare într-o perspectivă pentru factorul de decizie. Analiza deciziei, ca și alte ramuri ale cercetării operaționale, utilizează instrumentele matematice ale optimizării bazată pe găsirea unui extreme al funcției obiectiv. Dacă pentru managementul afacerilor extremul funcției obiectiv (în acest caz „funcția cost”) este de multe ori maximizarea profitului, în situația managementului public extremul căutat este satisfacerea unui număr cât mai mare de beneficiari. În cazul abordării din punct de vedere etic al optimizării deciziei, principiile morale acționează asupra funcției obiectiv ca și limitări sau constrângeri.

Decizia, componenta primară a sistemului decizional, constituie un element esențial al managementului, fiind instrumentul său specific de exprimare. În fond, nivelul calitativ al conducerii unei organizații se manifestă prin deciziile elaborate și aplicate. Decizia de conducere reprezintă procesul de alegere a unei linii de acțiune în scopul realizării unor obiective, prin a cărei aplicare se influențează activitatea a cel puțin unei alte persoane decât decidentul.

Pentru a conduce la realizarea obiectivelor stabilite, deciziile manageriale trebuie să îndeplinească o serie de criterii, dintre care cele mai importante sunt considerate următoarele:

• Fundamentarea științifică a deciziei. Aceasta conduce la evitarea improvizațiilor și a subiectivismului în procesul de luare a deciziilor.

• Legalitatea deciziei. Adoptarea deciziei trebuie făcută doar de către persoane

care sunt investite cu drept legal și împuternicite în acest sens.

• Completitudinea deciziei. Decizia trebuie să cuprindă toate elementele necesare înțelegerii corecte și implementării acesteia.

• Oportunitatea deciziei. Este de preferat o decizie bună luată în timp util unei decizii foarte bune luate cu întârziere.

• Eficiența deciziei. Se urmăreste obținerea unui efect cât mai bun pentru un anumit efort.

• Coordonarea deciziei. Se asigură astfel ca deciziile privind diferitele departamente ale organizației să fie compatibile între ele și să conducă la realizarea obiectivului de ansamblu al întreprinderii.

O decizie managerială etică devine mai ușor de luat și asumat dacă se aplică un proces structurat pentru a analiza motivele pro și contra unei soluții:

• profitul pe termen scurt vs. câstigul pe termen lung

• imparțialitate, dreptate vs. milă

• adevăr vs. loialitate

• individ vs. comunitate, colectivitate

• mai bine contra binelui

• consens contra compromis

• asumarea riscului vs. liniștea personală

Pe scurt, deciziile etice se referă la următoarele patru principii pe care orice manager trebuie să le stăpânească:

1. utilitarism

2. legalitate, dreptate

3. bun simț, integritate, echitate

4. bunele practici, obiceiul și cutumă

În literatura de specialitate se regăsesc o serie de „îndrumare” pentru un comportament moral pe care managerii îl pot utiliza în procesul decizional, când zilnic trebuie să rezolve nu doar probleme economice, ci și sociale. Aceste îndrumări clarifică atitudini, acțiuni, justifică logica în gândire și desfăsurarea ideilor, astfel încât să se poată evalua decizia luată, dacă este în conformitate cu normele de etică și propriile valori ale firmei. Răspunsurile la întrebări vor întări convingerea că normele morale sunt respectate și consecințele sociale sunt cunoscute și asumate. Iată un model de îndrumar pentru examinarea etică a deciziei manageriale:

• Problema pe care doriți să o rezolvați este reală așa cum pare ea? Dacă nu sunteți siguri, aflați!

• Acțiunea care se va declanșa este legală? Este etică? Dacă nu știți, aflați!

• Aveți opozanți la acțiunea pe care doriți să o desfășurați? Le înțelegeți poziția? Este rezonabilă?

• Cui îi este destinat beneficiul acțiunii? Dar daunele, cine le suportă?

• Ați consultat specialiști în domeniu, pentru a le afla opinia cu privire la acțiunea dumneavoastră? Țineți cont de aceste opinii?

• Credeți că și alți conducători ar fi îndreptățiți să acționeze la fel ca dumneavoastră?

• Doriți ca acțiunea dumneavoastră să fie însușită și aprobată de familie, de prieteni, colaboratori? Credeți că în cazul unei investigații în mass-media veți găsi înțelegere?

Comportamentul etic este o funcție de judecăți care rezultă din raționamentul etic, ca și un număr de factori individuali și organizaționali. A elabora și lua decizii etice sănătoase și apoi a le implementa într-un mediu organizațional reprezintă o calificare sau o deprindere care vine cu experiența și instruirea. Cei care au o nevoie de putere mai mare, care sunt puternic orientați spre valorile economice, sunt mai expuși la urmărirea interesului personal și luarea unor decizii imorale.

Comportamentul imoral

Reacțiile noastre au la bază decizii bazate atât pe valori pozitive, cât și pe cele negative. Oamenii care acționează imoral în afaceri o fac pentru că se comportă la fel si în celelalte momente ale vieții. Frauda, minciuna, lipsa de respect si încredere etc., se vor manifesta și în viața privată a individului imoral.

În cadrul afacerilor, nu de puține ori, se adoptă un comportament imoral. Cunoașterea cauzelor acestuia poate ajuta la prevenirea lui. Dintre cauzele comportamentului imoral amintim:

• Câstigul (dorința de obținere a profitului maxim), duce la numeroase tentații, mai ales atunci când se anticipează un câstig consistent;

• Conflictul de roluri. Multe dileme etice care apar în organizații sunt în realitate forme ale conflictului de roluri care ajung să fie rezolvate imoral. O formă răspândită de conflict al rolurilor care generează comportamente imorale apare atunci când „rolul birocratic” al angajatului într-o organizație, intră în contradicție cu rolul de „membru al unui corp profesional”. De exemplu, agenții și brokerii agențiilor de brokeraj și asigurări au declarat de multe ori că asupra lor, ca angajați, se fac presiuni să promoveze produse care nu servesc cel mai bine interesele clienților.

• Competiția puternică pentru obținerea de resurse deficitare poate stimula un comportament imoral, atât prin stimularea jocului de afaceri cât și prin acte ilegale reale în care se constată delicte de comerț.

•Factori individuali: puterea voinței, curajul,integritatea.

•Factori organizaționali:cultura organizațională, sistemele de recompense, presiunile organizaționale, sistemele de informare.

• Personalitatea. Oamenii puternic orientați spre valorile economice sunt mai expuși la un comportament imoral decât ceilalți. În plus, în abordarea chestiunilor morale de către oameni, există puncte de vedere diferite. În condiții normale, este rațional să ne așteptăm ca oamenii care sunt mai conștienți de problemele morale, să fie tentați să evite deciziile imorale, iar cei cu o mare putere personală (machiavelici) vor fi mai dispuși să ia decizii imorale, folosindu-și puterea pentru promovarea interesului personal mai degrabă decât pentru binele întregii organizații.

În rapoartele asociației Human Resource Professionals se arată că cele mai importante situații care pun probleme de natură etică sunt:

• plasarea, formarea, promovarea resurselor umane pe baze de favoritism;

• diferențiere în aplicarea recompenselor, a măsurilor disciplinare și a promovărilor datorită unor relații de prietenie cu managerii de vârf;

• hărțuirea sexuală;

• nerespectarea principiilor confidențialității;

• utilizarea unor criterii non-profesionale în evaluarea și promovarea resurselor umane.

• discriminarea

Consecințele unui comportament imoral pot fi pentru firmă:

• pierderea încrederii partenerilor și angajaților, comunicare redusă, lipsă de implicare, loialitate redusă;

• pierderea reputației: vestea despre un produs prost se răspândește mai repede

decât cea despre un produs bun;

• pierderea renumelui, a imaginii firmei, a clienților și colaboratorilor valoroși;

• pierderea unor sume imense pentru avocați, procese, daune, litigii;

• scăderea vânzărilor și a profiturilor etc.

Consecințele unui comportament imoral pot fi pentru un angajat:

• pierderea unor promovări, avantaje, premii, aprecieri;

• pierderea locului de muncă, a unor procente din salariu;

• pierderea încrederii, a respectului și demnității;

• retrogradări;

• izolare, marginalizare, excludere din grupul profesional;

• pierderea aprecierilor din parte șefului, prietenilor, colegilor, familiei etc.

Managementul resurselor umane subliniază și caută soluțiile la problemele angajaților pentru a ajuta la atingerea scopurilor organizaționale și pentru a facilita dezvoltarea și satisfacția individuală. Atunci când este posibil, managementul resurselor umane tratează fiecare angajat ca pe un individ distinct și oferă servicii și programe destinate să-i satisfacă nevoile individuale.

Organizațiile devin prospere și eficiente în situația în care sunt deschise spre învățare. Mai mult, practicile morale pot produce învățare. Aceasta influențează în mod cert situațiile de preluare, prelucrare și aplicare a unor modele sau experiențe de rezolvare a dilemelor etice.

De multe ori oamenii sunt tratați ca o simplă forță de muncă și nu ca un scop în sine. Asezarea relațiilor dintre angajați și firme pe temeiuri etice este necesară cu atât mai mult cu cât analiza sistemică a organizațiilor pune în evidență existența celui mai valoros activ utilizat în procesul muncii – resursele umane.

6. Probleme semantice privind deontologia

În afara conceptelor de etică și morală, în limbajul de specialitate mai întâlnim și pe cel de deontologie. Într-o accepțiune lato-sensu, termenul evocă partea eticii care se ocupă de studiul datoriei morale, al originii, naturii și formelor acesteia, în calitate de componentă de bază a conștiinței morale. Într-o accepțiune stricto-sensu, conceptul semnifică un cod al moralei profesionale, al principiilor și normelor specifice pe care le implică exercitarea unei profesii. Un asemenea cod poate să îmbrace forma scrisă sau poate fi constituit dintr-un ansamblu de cutume transmise pe cale orală și acceptat de toți membrii unei comunități. În ultima vreme, se manifestă tendința adoptării unor coduri de conduită în forma scrisă pentru tot mai multe profesii sau categorii de persoane care îndeplinesc diferite funcții în stat.

Deontologia este astfel definită ca fiind ansamblul regulilor după care se ghidează o organizație, instituție profesională, profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizațiilor profesionale care devin instanțe de elaborare, aplicare și supraveghere a aplicării acestor reguli.

Deontologia mai poate fi definită ca reprezentând ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional. O parte din aceste norme sunt consacrate juridic, putând fi deci impuse prin intervenția forței de coerciție a statului, altele sunt sancționate doar de opinia publică, înscriindu-se în categoria normelor morale. Deontologia se referă astfel la regulile proprii unei profesii a cărei exercitare o guvernează. Vom regăsi o deontologie a medicului, a magistratului, a jurnalistului, a polițistului, și plecând de la normele comune consacrate de aceasta, un specific al profesionistului comerciant. Putem atașa termenului de deontologie semnificația de morală profesională în sensul de ansamblu de îndatoriri, principii și norme inerente exercitării unei activități profesionale și considerăm că fiecare activitate profesională, indiferent de complexitatea ei, de ierarhia în nomenclatorul de funcții sau ierarhia entității unde se exercită, trebuie să se bazeze pe anumite valori morale, care aduc identitate funcției respective și celor care o exercită.

Înțeleasă ca ansamblu de reguli care precizează îndatoririle unei profesii, deontologia include atât raporturile existente în interiorul unei profesii, între cei care o practică, cât și raporturile cu terții, care sunt fie beneficiarii exercitării profesiei, fie pur și simplu, oameni din afară care iau cunoștință într-un fel de aceasta.

Organizarea juridică formală a unei societăți reprezintă reflectarea valorilor morale importante pentru membrii societății respective responsabili cu crearea instrumentelor legale ce asigură intervenția statală atunci când ordinea prestabilită prin normele legale este încălcată. Deși este precedată de etică, legea poate să reflecte sau nu valorile morale dominante ale unei societăți într-o anumită perioadă de timp. Raportat la exercitarea unei profesii, normele juridice reprezintă un ansamblu de reguli care descriu obligațiile, interdicțiile și permisiunile tuturor subiecților dintr-un anumit domeniu de activitate, acea parte a regulilor morale susținute de deontologie considerate de către legiuitor ca fiind obligatorii pentru acea categorie profesională.

Având inițial semnificația de știință a moralei, evoluția conceptului de deontologie a avut loc îndeosebi în sfera științelor și activităților umaniste, pe măsură ce acestea dispuneau de tot mai multe modalități de acțiune, astfel încât problema delimitării a ceea ce este permis de ceea ce nu este permis impunea trasarea unor limite morale.

Astfel, deontologia excede sfera normativă juridică, reprezentând acea parte a eticii care se ocupă cu studiul normelor și obligațiilor specifice unei activități profesionale, reglementate sau nu prin norme juridice. În timp ce respectarea normei juridice, ca regulă de conduită, este asigurată, la nevoie, prin forța coercitivă a statului, norma morală se bazează pe constrângerea intimă și conștiința personală a fiecărui individ, încălcarea ei nefiind sancționată decât prin, eventual, reacția opiniei publice sau a subiecților ce activează în același domeniu.

Din ansamblul regulilor morale, deontologia le-a asimilat pe cele legate de exercitarea profesiei către nivelul de performanță dorit. Astfel, se poate spune că deontologia reprezintă acea parte a eticii care se ocupă de studiul datoriei morale, a originii, naturii și formelor responsabilității pe care le incumbă exercitarea profesiei.

Scopul deontologiei este reprezentat de realizarea eficienței acestora și satisfacerea nevoilor consumatorului. Eficiența nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări și conduceri a unei activități. Obținerea unei eficiențe maxime depinde și de gradul de conștiinciozitate față de obligațiile profesionale ale întreprinzătorului. Prin urmare, obligațiile de ordin moral ce trebuie respectate derivă din scopul exercitării activității, anume maximizarea profitului dar și asumarea unei răspunderi față de societate și cetățeni. În măsura în care actele normative stipulează expres aceste obligații morale, ele dobândesc dimensiune profesională.

Dicționarul „Le Petit Larousse” definește deontologia ca fiind „ansamblul de reguli care reglementează o profesiune, conduita celor care o exercită, raporturile dintre aceștia, raporturile dintre aceștia și clienții lor, dintre ei și public” Relativ recent, dezvoltarea reglementarilor interne pe baza dreptului Uniunii Europene a constituit o preocupare permanentă a legiuitorului român a fost aceea de a dezvolta reglementarea internă pe baza acquis-ului comunitar.

La baza exercitării anumitor profesii trebuie să stea nu numai actele normative care organizează profesia respectivă, care consacră statutul juridic al celor care o exercită, ci și anumite coduri morale ce cuprind îndatoririle și principiile de natură morală care dau identitatea acelei profesii și a căror semnificație deosebită trebuie apărată, altfel, dacă cei care exercită acea profesie renunță la ele, se erodează profesia, în ansamblul ei.

Cap.III BIBLIOTECARUL MILENIULUI III

1 Biblioteca

Despre bibliotecă s-a scris de-a lungul timpului mult și multitudinea definițiilor date bibliotecii, de la cele riguros științifice, până la cele mai uluitoare metafore. ,,Biblion”- carte, „theke”- dulap rezumă înțelesul inițial al acestui cuvânt care a cunoscut una dintre cele mai complexe definiții, îmbogățindu-se permanent ca sens și conținut.

„Lumină pentru întreaga lume cunoscută, zăcământ pentru știință, mântuire a unei doctrine antice care amenință să dispară în incendii, jafuri și cutremure, atelier pentru literele noi și propășirea pentru cele vechi”, spune Umberto Eco în romanul său Numele trandafirului.

Emerson considera biblioteca un cabinet magic, populat de spirite vrăjite care se trezesc când le chemăm, adică atunci când sunt răsfoite filele unei cărți. Memorie a omenirii, cum o numea Borges, biblioteca înfruntă cu măreție timpul, scăpând furiei oarbe a ignoranței și renăscând din propria cenușă.

Despre bibliotecar, personaj controversat, la granița dintre funcționar mărunt și intelectual, desprindem un enunț sec, că este o „ persoană care are în grija sa administrarea unei biblioteci”. Dacă biblioteca e dulapul cu cărți, am spus totul. Dacă e mai mult de atât, nu am spus mai nimic. Din cuvintele lui Melvil Dewey: ,,Nici o sarcină nu are o valoare mai considerabilă și nu merită o mai mare cinste, decât ceea ce face în serviciul comunității un bibliotecar competent și serios”, deducem că totuși definiția cu care suntem onorați pare destul de săracă. Dacă ne mai și gândim că în spatele alcătuirii unui dicționar stau biblioteci întregi și generații de bibliotecari, atunci ne e cu mult mai aproape de suflet, ceea ce Umberto Eco scrie în mult citatul din Numele trandafirului:,,Numai bibliotecarul, în afară de faptul că știe, are dreptul să umble prin labirintul cu cărți, singur el știe să le găsească și unde să le pună la loc, numai el răspunde de păstrarea lor” și mai mult: ,,Bibliotecarul… apără cărțile nu numai de oameni, ci și de natură, își închină toată viața lui acestei lupte împotriva forței uitării, dușmană a adevărului”.

Suprema creație a bibliotecarului este biblioteca. El îi determină conținutul și liniile de forță după care se orânduiește materialul amorf al colecțiilor, de aceasta depinzând accesibilitatea bibliotecii.

Pe lângă faptul că-i determină conținutul, bibliotecarul determină și forma bibliotecii, înțelegând prin aceasta structurarea informațiilor prin intermediul clasificării. Și aici intervin cultura, logica și disciplina intelectuală a celui care execută operația. Se știe prea bine că un om nu poate descoperi într-o carte decât ceea ce îi este accesibil ca intelect, experiență, personalitate, deci și în acest caz o pregătire multilaterală a bibliotecarului își va spune cuvântul. De ea depinde dacă va scoasă în relief informația utilă sau va fi îngropată în noianul celorlalte, lăsând în seama cititorului descoperirea ei întâmplătoare și puțin probabilă.

Tot bibliotecarul este cel care determină înfățișarea bibliotecii, având posibilitatea să creeze o ambianță plăcută, propice atragerii spre lectură.

Bibliotecarul este posesorul unui laborator uriaș de transpunere a rezultatelor teoriei informației în domeniul creației culturale, a difuzării și circulației ideilor. Dispunând de datele înmagazinate în memoria bibliotecii și de instrumentele lor de evidență, el poate crea o serie de date statistice, anchete care să confirme, să lărgească și să inoveze actuala teorie a informației.

2. Cerințe biblioteconomice contemporane

Bibliotecile au nevoie astăzi mai mult ca oricând de importante resurse financiare pentru conectarea la diferiți furnizori dar și pentru pregătirea personalului care trebuie să aibă cunoștințe și competențe pentru noile tehnologii. În noul context informațional, bibliotecarul trebuie să știe să codifice, să stocheze și să transmită date cititorilor.

Resursele extrabugetare de care se vorbește tot mai frecvent în marketingul de bibliotecă continuă să rămână în majoritatea bibliotecilor simple resurse complementare, care nu pot influența în mod vizibil activitatea unei biblioteci. Unitatea finanțatoare trebuie să facă o evaluare anuală a bibliotecii și să constate în ce măsură instituția finanțată își îndeplinește obligațiile în domeniul patrimoniului, culturii, educației, documentării, informării sau lioisr-ului.

Ion Stoica în lucrarea sa „Criză în structurile infodocumentare, sensuri și semnificații contemporane” precizează că în literatura de specialitate este propus un număr de „medii” de care ar trebui să țină seama bibliotecile contemporane care vor să răspundă cu adevărat destinației lor.

2.1Mediul social

Calitatea serviciilor de bibliotecă depinde de buna cunoaștere a celor cărora biblioteca le este destinată, a utilizatorilor.

O bibliotecă se poate declara mulțumită dacă colecțiile și serviciile sale sunt utilizate optim de utilizatorii săi. Pentru a ajunge la acest stadiu trebuie îndeplinite mai multe cerințe, între care, cunoașterea nevoilor documentare ale utilizatorilor, a gradului de inițiere a acestora în utilizarea tehnologiei moderne de regăsire a informației. Sociologia și psihologia lecturii ne pot sprijini în acest complex proces de cunoaștere a utilizatorilor, dar și anchetele care trebuie făcute pe baza unui plan temeinic, urmărind un anumit ritm și ținând seama de tipul de utilizator.

2.2Mediul instituțional

Toți bibliotecarii trebuie să fie responsabili de cheltuirea bugetului instituției, e necesar să conștientizeze ce și cât trebuie cheltuit, să cunoască prioritățile și să nu acționeze numai în spiritul intereselor departamentului unde lucrează.

Ei trebuie să știe cum se obține o subvenție de achiziție. Bibliotecarii, mai ales cei care lucrează direct cu utilizatorii, trebuie să cunoască foarte bine mediul instituțional de proximitate, dar și cel mai îndepărtat în domeniul informațional spre a îndruma pe căutătorul de informații spre alte surse de informare. Un bibliotecar public e obligat să fie familiar cu mediul politic; administrativ și economic al localității sau comunității departamentale unde funcționează, cu interesele de cultură și de educație ale cititorilor. Trebuie să păstreze o permanentă legătură cu școala – chiar dacă aceasta își are biblioteca sa proprie – cu organizațiile de tineret pentru a le prezenta ofertele.

Marile biblioteci, bibliotecile universitare și bibliotecile județene trebuie să fie la curent cu programele Uniunii Europene pe care să le prezint sub diferite forme, de la expoziții tematice până la conferințe publice.

2.3.Mediul economic

Înțelegerea corectă a problemelor economice este o chestiune fundamentală de care depinde gestionarea optimă a bibliotecilor. E necesară cunoaștere bună a furnizorilor (producători de documente, creatori de mobilier, vendori de sisteme și servicii informatice, de materiale reprografice, firme pentru igienizarea anuală a spațiilor), dar și a legislației. E necesar să existe

un fișier sau măcar o agendă cu ei. E util ca să fie bine cunoscută Legea achizițiilor publice și deprinsă tehnice întocmirii caietului de sarcini.

Trebuie făcută față concurenței cu alți furnizori de servicii publice (videoclipuri locale în cazul bibliotecilor publice) sau între serviciile unei universități pentru atribuirea de resurse bugetare. Cererea bugetară trebuie temeinic argumentată și justificată. Ea se face de regulă pentru un an financiar, dar se poate avea în vedere și o planificare pe termen mediu sau lung în funcție de obiectivele propuse. Pentru achiziția de publicații este absolut necesară cunoașterea pieții publice și a consecințelor ei.

2.4.Mediul tehnologic

Tehnologia, a cărei diversitate, complexitate și permanentă înnoire obligă personalul bibliotecii să intre în relații cu numeroși parteneri (informaticieni, ingineri de sisteme, firme de service), are un impact important asupra bunei funcționări a instituției bibliotecare.

Astăzi este de neconceput în lume o bibliotecă fără calculator, un copiator, un program de gestiune bazat pe un soft specific, un cititor de CD-ROM și acces la Internet. Marile biblioteci gestionează zeci și chiar sute de calculatoare în rețea, multe programe și periferice, aparatură de digitizare, parcuri de copiatoare etc. Toate acestea presupun din partea bibliotecii o permanentă veghe tehnologică pentru a se evita achiziția de tehnologie depășită. E nevoie de oameni pricepuți în structura de personal a bibliotecii, care să aibă cunoștințe temeinice referitoare la toate aceste probleme tehnologice, pentru a compara diferite soluții, optând pentru eficiență. Trebuie în permanență adaptată aparatura tehnologică la cerințele utilizatorilor, aparatură care presupune costuri importante, pe care nu orice bibliotecă le poate suporta. La orice achiziție trebuie puse în balanță costurile cu necesarul. În cazul achizițiilor, se are în vedere atât achiziția anuală, cât și service-ul.

2.5.Mediul juridic

Biblioteca are în patrimoniu numeroase opere intelectuale pe care le pune la dispoziția utilizatorilor. Ea e obligată să respecte cu strictețe dreptul de autor, în cazul nostru, Legea nr.

8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. În această lege, în capitolul „Limitele exercitării dreptului de autor”, se precizează care este dreptul de copiere al operelor intelectuale

pe care bibliotecile le dețin. Activitățile de copiere, se recomandă în lege, trebuie să fie conform bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei, să nu-i prejudicieze pe autori sau pe titularii drepturilor de utilizare. Astfel, la Art. 33, alin. (1), lit. (b), se precizează că bibliotecilor le este permis să reproducă, fără consimțământul autorului, pentru informare și cercetare, scurte extrase din operă sau reproducerea integrală a exemplarului unei opere, pentru înlocuirea acestuia în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecția permanentă a bibliotecii. La alin. (2) este prevăzut dreptul de a reproduce în scopul informării cititorilor scurte extrase și din reportaje radiofonice sau televizate. Trebuie reținut însă că pentru suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale ori pe care se pot realiza reproduceri ale operelor exprimate grafic, precum și pentru aparatele ce permit realizarea de copii se va plăti o remunerație compensatorie stabilită prin negociere (Art. 34, alin. (2) și Art. 107). Asemenea aparate există în toate marile biblioteci și bibliotecarii trebuie să le exploateze conform legii. De asemenea, e necesar să se cunoască de către toți bibliotecarii că împrumutul efectuat prin biblioteci de către cititori (excepție bibliotecile din învățământ) dă dreptul autorilor operelor respective la o remunerație, iar acest drept nu poate face obiectul renunțării (art. 14, lit. (2,3)). Trebuie știut și că împrumutul unor opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale, al căror număr este din ce în ce mai mare în bibliotecile publice îndeosebi, nu poate avea decât după șase luni de la prima distribuire a operei (Art. 14, alin. (4.)

Bibliotecile trebuie să aibă în permanență în atenție corelarea principiului cu dreptul omului la informație, cu accesul direct la cărți, documente și informații. Multe biblioteci, între care Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, limitează accesul la Internet numai la activitatea științifică. Bibliotecarii trebuie să fie intermediari între operă și public.

2.6.Mediul documentar și profesional

Cunoașterea de către biblioteci a mediului documentar de proximitate, a rețelelor documentare naționale de ramură, a resurselor mondiale utile de diferite baze de date este indispensabilă pentru buna exercitare a profesiei. Orice bibliotecă trebuie să cunoască și să îndrume cititorul spre alte instituții documentare locale sau naționale utile acestuia, inclusiv făcând apel la împrumutul interbibliotecar.

Orice tip de bibliotecă fie ea școlară, publică sau universitară, trebuie să fie și un centru de referințe, dar și un releu, un nod al unei rețele documentare. Pentru aceasta, e nevoie de timp și energie, de cunoaștere și stăpânire a ceea ce reprezintă sursa de informare necesară comunității utilizatorilor. De aici, nevoie imperioasă de perfecționare profesională. Un mediu profesional fertil facilitează accesul la informație, la consiliere și la asistență, permițând punerea în practică a proiectelor. Asociațiile profesionale, presa de specialitate, reuniunile în domeniu, listele de discuții prin e-mail, site-urile și portalurile Web specializate, vizitele profesionale, invitarea colegilor experimentați pentru schimburi de experiențe – toate acestea trebuie incluse într-un program de formare continuă care trebuie urmat cu rigurozitate. Numai astfel biblioteconomia românească poate să se înscrie în circuitul național și universal de informații și să sprijine dezvoltarea învățământului, științei și culturii.

3.Bibliotecarul contemporan

Având în vedere că bibliotecile de astăzi sunt diferite de cele de acum un secol e firesc ca și bibliotecarii din epoca informației să fie diferiți.

Bibliotecarul tradițional știa cum să achiziționeze publicațiile, cum să le prelucreze respectând anumite standarde funcție de gradul de tehnicitate a epocii, cum să gestioneze fondul de publicații avut la dispoziție. Bibliotecarul din ultimul sfert de veac al secolului trecut a început să aibă și alte îndatoriri extinzându-și competențele. Astfel el începe să devină priceput în arhitectură și amenajarea bibliotecilor, în informatică și noile tehnologii informaționale, în cunoașterea utilizatorului și a nevoilor sale de lectură și informații, în evaluarea și deselecția colecțiilor. Programele de formare profesională cuprind astăzi discipline din domeniul științelor informării și ale comunicării, discipline de management și marketing. Toate acestea ne îndreptățesc să afirmăm că bibliotecarul de astăzi este complet diferit de cel odinioară și că biblioteca însăși a devenit o instituție mult mai deschisă decât altădată care ține pasul transformărilor contemporane.

În ciuda multor voci din domeniu, biblioteconomia face astăzi parte din științele informării și comunicării alături de alte discipline cu care formează o familie unită.

În istoria sa milenară, profesia de bibliotecar a fost concepută în diferite moduri în funcție de mentalitatea epocii, de gradul de dezvoltare a producției grafice, de interesele de lectură etc.

O primă etapă este reprezentată de concepția muzeală, în care latura de conservare are prioritate față de utilizarea efectivă a cărții. Este perioada în care accesul la cărți era extrem de anevoios și sub supravegherea strictă a bibliotecarului. Cea de-a doua etapă, instrumentală și utilitară, este legată de meseriile documentării în care accentul se pune pe tehnicile care permit să se răspundă cât mai bine nevoilor de informare ale cititorilor. În sfârșit, cea de-a treia și ultima etapă este cea culturală și educativă, strict legată de lectura publică și de accesul întregii comunități la carte. Deși s-au dezvoltat istorice, cele trei etape pot coexista încă în anumite locuri, îndeosebi în marile biblioteci. De regulă însă, în funcție de tipul de bibliotecă, predomină una sau alta din aceste concepții – așa, de pildă, în bibliotecile cu funcții de arhivare predomină conservarea, în timp ce în bibliotecile universitare latura instrumentală și utilitară este cea asupra cărora este îndreptată întreaga atenție. Funcția culturală și educativă, în general, este prezentată îndeosebi în biblioteca publică unde se are în vedere interesul general al cititorului dar se regăsește și în biblioteca școlară ale cărei colecții enciclopedice sunt apropiate de cele ale bibliotecii publice.

Profesia de bibliotecar în zilele noastre nu este una dintre cele mai simple, cum s-ar putea crede la o primă vedere. Un bibliotecar trebuie în primul rând să stăpânească bine o colecție și s-o facă accesibilă utilizatorilor în funcție de cerințele acestora, slujindu-se de întregul instrument tehnic creat în scopul regăsirii documentului solicitat. El trebuie să știe să stabilească legături, să înțeleagă bine o cerere de informare și să orienteze căutarea spre zona așteptată de utilizator, să știe să aleagă din zece documente pe cel care răspunde mai bine, calitativ, cererii formulate.

Dimensiunea comunicativă și relațională a profesiei a devenit în zilele noastre tot mai importantă. Relația cu utilizatorul în raportul ascultare-consiliere reașează profesia într-un context nou. Ce așteaptă utilizatorul de la bibliotecă și ce poate biblioteca să-i ofere prin priceperea, interesul și profesionalismul bibliotecarului este problema fundamentală a biblioteconomiei de astăzi.

Satisfacția cititorului nu poate fi deplină decât atunci când găsește ceea ce dorește sau când i se oferă peste așteptările sale. Aceasta nu se poate întâmpla decât prin o bună calitate a serviciilor și colecțiilor.

În epoca unei producții tipografice foarte bogate, selecția de publicații constituie o mare problemă. A selecta critic, cu pricepere profesională și o bună cunoaștere a domeniului devine garanția încrederii utilizatorilor în bibliotecă.

Calitățile cerute unui bibliotecar care se ocupă de selecție ar fi: curiozitatea intelectuală, specializarea într-un domeniu al cunoașterii, actualizarea cunoștințelor, cunoașterea profilului exact al utilizatorului pentru care face selecția, capacitatea de a comunica, de a pune în relație cererea cu oferta. Acest profil ideal pune în lumină importanța activității de selecție care precede achiziția propriu-zisă.

Valoarea unei biblioteci este dată de valoarea colecțiilor, ori acestea se constituie în timp și de către oameni pricepuți. De aceea, selecția personalului pentru achiziția de documente de bibliotecă trebuie făcută cu cea mai mare grijă. Toate operațiile ulterioare de prelucrare din bibliotecă se fac asupra publicațiilor achiziționate și oricât de buni specialiști ar fi catalogatorii și indexatorii ei vor lucra numai pe acele publicații care au fost selectate și achiziționate în bibliotecă.

Potrivit ultimelor cercetări contemporane, bibliotecarii dintr-o bibliotecă se împart, în funcție de responsabilități în patru mari categorii: bibliotecarii care se ocupă cu colecția, bibliotecarii legați de utilizatori, bibliotecari care se ocupă cu formarea, studiul și cercetarea, bibliotecari pentru servicii și proiecte.

Bibliotecile sunt strâns legate de toate structurile societății. În societatea postindustrială, problema centrală nu este de a ști cum să organizezi eficient producția ci de a ști să iei decizia cea mai bună în acest sens prin prelucrarea informației. Stăpânirea informației prezintă un avantaj incontestabil – informați se convertește în decizie, adică în acțiune.

Societatea informației înseamnă conștientizarea acestei realități. La cele patru elemente de bază ale existenței unei întreprinderi, de exemplu, bani, produse, personal și echipament s-a adăugat al cincilea informația. Circulația informației ocupă astăzi o parte considerabilă din activitatea oricărui organism social sau economic.

Prelucrarea informației prezintă esența activităților din științele informării. Bibliotecarii trebuie să știe cum să achiziționeze, să descrie, să interpreteze, să automatizeze și să regăsească informația. Ei recurg la lingvistică și indexarea automată, psihologie sociologie, informatică.

Multă lume se întreabă dacă erudiția mai este calitatea de elită a bibliotecarilor. Criza de identitate a bibliotecilor tradiționale este și criza de identitate profesională a bibliotecarilor, ieri păstrători ai patrimoniului cultural al umanității, astăzi transmițători de informații pe baza tehnologiilor informării.

Dezvoltarea tehnologiei în epoca electronică va face ca dependență bibliotecarului de cărți fizice să scadă progresiv.

Se va vorbi în curând și la noi de bibliotecarul electronic sau bibliotecarul virtual cum se vorbește de biblioteca electronică sau biblioteca virtuală. Bibliotecarul contemporan devine din ce în ce mai mult un consultant în informare după cum profesorul a devenit un consultant în învățare.

O analiză a evoluției societății informației conduce la concluzia că cererea de informație este în creștere în toate segmentele societății. Preocupări în legătură cu formarea continuă, de exemplu, presupun cereri tot mai numeroase de informații. Vor trebui create instrumente informaționale mai perfecționate pentru a răspunde acestor cerințe. În condițiile în care informația este esențială pentru viața oamenilor, bibliotecarii, ca furnizori calificați de informații, vor crește în valoare și recunoaștere.

Problema uneori este pusă și altfel. Dacă publicațiile și sursele de informații de toate tipurile devin ușor accesibile publicului de acasă și dacă tehnicile de căutări în baze de date sunt accesibile tuturor, mai e nevoie de bibliotecari?

Joann Stefani crede că nu: „Progresul economic și factorii economici vor pune capăt relației intermediar-utilizator. Dacă educația online și limbajele de comandă sunt atât de perfecționate încât utilizatorul-final poate el însuși să-și caute informația, nu va mai fi nevoie de un intermediar. În plus, dacă costurile căutărilor sunt reduse iar valoarea economică a serviciilor de intermediere va scădea corespunzător, aceste servicii vor deveni nerentabile”.

Astăzi suntem încă departe de acest moment. Educația pentru informație, deși în unele țări se face începând de la grădiniță, nu reușește să instruiască oamenii în așa măsură încât să nu mai aibă nevoie de sprijin, iar serviciul de referințe din biblioteci să dispară.

Pe de altă parte, sursele electronice vor fi tot mai sofisticate încât o instruire a utilizatorului va fi absolut necesară oricând. Nu există încă nici acele programe informatice ideale care să selecteze ele însele informația dorită. Așadar, specialiștii în informare vor servi și în viitor ca ghizi pentru depistarea resurselor și adesea ca interpreți ale lor.

De aici se ajunge la altă concluzie și anume că profesioniștii în informare trebuie să fie calificați atât din punct de vedere informatic cât și în anumite domenii științifice spre a face față cu competență cererilor utilizatorilor care sunt din ce în ce mai specializate.

Se așteaptă ca ei să îndeplinească funcția de „analist al informației”: să caute, să găsească și să selecteze informația iar rezultatul evaluării să fie apoi prezentat solicitantului. Forest Horton referindu-se la acest tip de persoană, o numește „consilier de informare” al cărui rol profesional va fi de a ajuta căutătorii de informații „să-și articuleze mai bine cererile de informații”. Specialiștii în informare al viitorului trebuie să aibă un rol mai activ în educație și învățământ, fiind singurii calificați să instruiască oamenii cum să selecteze sursele, cum să aibă acces la ele și cum să le exploateze. Dar sarcinile lor, nu se vor opri aici – ei vor trebui să aibă un rol mai important în extinderea și utilizarea publicațiilor electronice, a rețelelor de informare, a bazelor de date locale, în crearea unor fișiere proprii pentru utilizatori, în implementarea unor noi tipuri de servicii de informare. Ei vor trebui să aibă o legătură permanentă cu utilizatorii cărora să le ofere date în legătură cu noile surse de informare.

J.F. Reintjes notează: „În rețelele viitoare integrate de transfer al informației, bibliotecarii vor fi resursele umane cele mai prețioase. Ei vor stabili metodologia exploatării eficiente

Cap. IV. Rolul organizațiilor profesionale din biblioteci

în elaborare codurilor etice

Codul de Etică – IFLA

Scurt istoric

În decembrie 2006, Consiliul de conducere al IFLA a aprobat Codul de etică pentru membrii Consiliului de Conducere și persoanele ce dețin funcții din cadrul Federației Internaționale a Asociațiilor de Bibliotecari. La sfârșitul anului 2011, același organism a dat publicității un proiect al Codului de etică pentru bibliotecari și alți profesioniști din domeniul informării și documentării , care a fost supus dezbaterii publice până pe 29 februarie 2012. După cum se precizează în Preambul, documentul are doar un rol orientativ pentru fiecare bibliotecar în parte, dar au invitat asociațiile din fiecare țară să-și alcătuiască sau să-și revizuiască propriile coduri în conformitate cu principiile generale enunțate (anexa 1)

Necesitatea unui astfel de Cod este justificată prin faptul că biblioteconomia este un domeniu de activitate cu o importantă componentă etică; rolul bibliotecilor și al celorlalte instituții furnizoare de servicii informaționale fiind acela de a sprijini optimizarea înregistrării și regăsirii informației și de a oferi acces la aceasta, rezultând că bibliotecarii au o responsabilitate socială. Sintetic, proiectul de Cod de etică pentru bibliotecari propus de IFLA urmărește șase probleme importante:

1.Accesul la informații;

2.Responsabilitaea față de individ, pe de o parte, și față de societate în ansamblu, pe de alta;

3.Confidențialitate și transparență;

4.Accesul liber și respectul față de proprietatea intelectuală;

5.Neutralitate, integritate personală și competență profesională;

6.Relația profesională între colegi și între angajat / angajator. {sharethis}

În acest context, s-a făcut o analiză a modului în care este privită etica și deontologia în biblioteconomia românească. După cum se știe, schimbarea de regim politic și începuturile unei societăți marcate de nevoia de transformare la începutul anilor ′90 ai secolului trecut a adus destule mutații și în domeniul biblioteconomiei și al științei informării. Printre cele mai importante câștiguri se pot aminti:

♦ înființarea învățământului de specialitate de diferite niveluri;

♦informatizarea masivă a bibliotecilor, legiferarea domeniului prin Legea bibliotecilor, nr. 334 din 31/05/2002 (cu modificările sale ulterioare);

♦ stabilirea de contacte internaționale și dezvoltarea vieții asociative.

De mare însemnătate pentru biblioteconomia românească, sunt aspectele enumerate mai sus, dar nu au atras însă, și o restructurare temeinică a sistemului, care se află de ani buni într-o etapă de reconsiderare și de stabilire a unor principii noi de funcționare. Este și cazul aprecierii dimensiunilor etice a proceselor ce au loc în perimetrul infodocumentar. Introducerea unui produs nou sau a unor noi tehnologii, structuri, configurații a cadrului în care se desfășoară transferul de informații poate avea urmări importante, astfel încât profesioniștii informației devin din ce în ce mai responsabili pentru acuratețea datelor și calitatea serviciilor oferite. Dar din păcate, însă, actualmente, programele formative insistă destul de puțin asupra principiilor etice, lăsând impresia că intermedierea infodocumentară este o zonă dominată eminamente de neutralitate, în ciuda faptului că organizarea și diseminarea informației implică în permanență desfășurări cu potențial etic pozitiv sau negativ. Deși afirmată ca necesară în diverse împrejurări, abordarea problemelor eticii specifice acestui domeniu este limitată doar la elaborarea unor coduri deontologice.
În cele ce urmează, se vor face delimitările conceptuale necesare plasării chestiunii în context, vom creiona importanța dimensiunilor etice ale domeniului biblioteconomic și vom analiza modul cum asociațiile profesionale au codificat principiile care ar trebui să guverneze activitatea din biblioteci.

Scopul analizei este de a schița direcțiile viitoare de acțiune ale biblioteconomiei românești din punctul de vedere al construcției unor comportamente etice, în concordanță cu reglementările internaționale în domeniu. Cercetarea se întemeiază atât pe lucrări de biblioteconomie, dar și pe unele privitoare la etică și deontologie; vor fi analizate câteva coduri de conduită întocmite de asociațiile profesionale ale bibliotecarilor, iar pentru obținerea rotunjimii necesare subiectului vor fi folosite și o serie de lucrări de drept și de sociologie.

Delimitări conceptuale.

Fapt bine cunoscut, termenul de etică provine din grecesul ethos, care înseamnă caracter sau obișnuință, din care Aristotel a creat adjectivul etic pentru a înfățișa o clasă specifică de calități umane, numite de dânsul virtuți etice. Aceste virtuți reprezintă, după Aristotel, niște facultăți ale caracterului, temperamentului omului, care mai sunt numite calități spirituale. Potrivit unor filosofi, cele două concepte principale cu care operează etica sunt binele și corectitudinea. Prin urmare, structura teoriei etice este determinată în mare măsură de modul în care definește și îmbină aceste două noțiuni fundamentale.
Pentru a traduce exact noțiunea de etică din limba greacă în limba latină, Cicero, marele filosof al Romei antice, a creat noțiunea de moralis (moral), de la latinescul moris (moravuri, obiceiuri), similar grecescului ethos. Mult mai aproape de noi, Paul Ricoeur propune o distincție între etică și morală și să fie desemnat prin morală tot ceea ce, în ordinea binelui și răului, se referă la legi, norme, imperative, din cauză că ceea ce apropie și leagă etica de morală sunt intenția și scopul etic, noțiuni care, la rândul lor, preced noțiunea de lege, de imperativ moral. În fapt, vom numi scop etic, scopul unei vieți bune cu și pentru celălalt.
Potrivit lui Paul Ricoeur, triunghiul de bază al eticii este compus din Eu, Tu, El:

În primul stadiu, Eu cred în liberatea mea: fac ce pot și pot ce sunt, dar în fapt intrăm cu adevărat în etică atunci când ne afirmăm și propria voință, și liberatea celuilalt. Etica se naște, prin uramare, din această depășire: să fac în așa fel încât libertatea celuilalt să fie asemeni libertății mele. În termenii felului în care ar trebui să fie relațiile dintre oameni, în mediul economic și social, aceasta înseamnă necesitatea de a inspira încrederea celorlalți. Din acest punct de vedere, Paul Ricoeur construiește trilogia: libertatea mea, libertatea ta, regula Mulți filosofi consideră că un comportament moral sau corespunzător presupune acceptarea conștientă a unor constrângeri sau reguli specifice care limitează atât urmarea propriilor interese, cât și căutarea binelui colectiv. Ajungem astfel la celălalt concept enunțat, deontologia (deon în limba greacă însemnînd datorie), care este definită drept o teorie care fie nu definește binele independent de corectitudine, fie nu interpretează corectitudinea ca pe un factor de maximizare a binelui.

Deontologii resping ideea definirii corectitudinii prin bine, precum și pe aceea că binele ar fi premergător corectitudinii. Pentru a acționa corect, subiecții trebuie să se abțină de la acele fapte cunoscute deja ca fiind greșite. Aceste condiții restrictive se concretizează în reguli, legi, constrângeri deontologice, interdicții sau norme numite mai general „constrângeri deontologice”.

În general, constrângerile deontologice sunt formulări negative sau interdicții, sunt enunțuri restrânse, limitate și au o influență nemijlocită prin faptul că sunt atașate direct deciziilor și acțiunilor subiecților și mai puțin consecințelor probabile care decurg din aceste alegeri sau acțiuni. Deontologia este definită ca ansamblul regulilor după care se ghidează o organizație, instituție, profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizațiilor profesionale care devin instanțe de elaborare, aplicare și supraveghere a aplicării acestor reguli.Deci,deontologia include atât raporturile existente în interiorul unei profesii, între cei care o practică, cât și raporturile cu terții, care fie sunt beneficiarii exercitării profesiei respective, fie colaboratori în diferite forme, fie, pur și simplu, spectatori, care fără să aibă vreun interes, iau cunoștință de aceasta, într-un anumit fel.

Regulile deontologice care guvernează o activitate sau profesie sunt, de obicei, încorporate în coduri, acestea reprezentând într-o formă concentrată, sedimentările valorice și normative ale unei societăți, exprimate printr-un limbaj adecvat.
Charta sau Codul, calificate drept etice, morale, deontologice sau de bună conduită, sunt documente scrise referitoare la valorile, normele și conduitele pe care personalul unor organizații trebuie sau ar trebui să le urmeze. Acești doi termeni sunt, însă, departe de a fi neutri ca semnificație: atât Codul, cât și Carta sunt conotate din punct de vedere juridic. Numai că, de fiecare dată este vorba de un act juridic unilateral, emanat de la o autoritate centrală (lider, Consiliu de conducere); codurile etice sunt, de cele mai multe ori, concepute de conducerea generală și doar rareori sunt rezultatul unui consens a priori. .
Referitor la aceste coduri, se constată că granița dintre etică și deontologie este rareori respectată. Astfel, este vorba, când de un cod pur etic, când de un cod deontologic, când de o chartă în care se afirmă simultan principii etice și reglementări profesionale. Oricum ar fi, ceea ce este important e faptul că prin codul său, o organizație încearcă să:

a) răspundă presiunilor interne sau externe exercitate asupra ei și să facă față acelor tipuri de evenimente care îi incriminează moralitatea;
b) în numele „principiului precauției”, să se disculpe anticipat de orice acuzație potențială de amoralitate sau imoralitate, apărându-și, în același timp, interesele.
Codul etic este un document scris ce enunță și enumeră valorile, normele și tipurile de conduită pe care o organizație dorește să le vadă aplicate atât în interior, cât și în exterior. Putând fi incitativ (cu o dominantă culturală) sau coercitiv (cu o dominantă disciplinară), un astfel de cod are menirea de a atrage atenția atât oamenilor din respectiva organizație, cât și ansamblului de părți interesate asupra faptului că performanța economică ⁄ profesională nu se obține cu orice preț și că scopul nu justifică întotdeauna mijloacele. Din acest punct de vedere, codul etic constituie un instrument de reglare a relațiilor între organizația văzută ca o entitate ce se conduce după reguli formale și informale ce cuprind personalul acesteia și beneficiarii ⁄ utilizatorii produselor sau serviciilor sale

Pe de altă parte, codul deontologic cuprinde normele profesionale ce au menirea să orienteze subiecții angajați, să servească drept ghid de evaluare, să îndrume activitatea și să constituie un stimul pentru îmbunătățirea nivelului profesional dintr-o organizație.
Relevante pentru conceperea unei strategii deontologice în raport cu etica muncii sunt următoarele scheme pentru diferite tipuri de procese sociale, în dublă analiză:

(fig. 2 și 3, cf. Vasile Miftode, Metodologia sociologică. Metode și tehnici de cercetare sociologică, Galați, Editura Porto-Franco, 1995, p. 29).

Schemele prezentate sugerează faptul că la elaborarea unui cod de deontologie profesională este necesară stabilirea principiului major, în funcție de scopul urmărit, adică a unui principiu etic din care decurg drepturile și îndatoririle în exercitarea unei profesii. Se impune apoi, sublinierea primatului responsabilității față de persoanele cu care se intră în contact, în relație directă cu aceasta fiind respectarea autonomiei și demnității profesionale.
După cum se observă, liniile majore ale deontologiei țin de conformarea comportamentului profesional la reguli și principii morale precum:

♦ principiul datoriei de a munci;

♦ principiul lucrului bine făcut;

♦ principiul respectului pentru om și pentru lucruri;

♦ principiul respectului pentru valoare și pentru lege.

Deci, deontologia este o extensie particulară a dreptului, dar și o importantă diviziune a științei și filosofiei moralei și din acest motiv, un cod de deontologie ar trebui să cuprindă reglementări juridice și administrative, dar și etice. Mai mult chiar, deontologia are unele interferențe cu dreptul disciplinar, sub forma autoapărării grupurilor juridico-sociologice. Legitimitatea acestor grupuri autorizează sancționarea membrilor prin cenzurări pur morale (blam, avertisment), menite să împiedice noi violări ale regulilor deontologice; în unele profesiuni se admit chiar și sancțiuni bănești. Dar cele mai grave pedepse rămîn suspendarea sau excluderea profesionistului din cadrul grupului.

Codificarea eticii și a deontologiei în domeniul biblioteconomic din România.

Așa cum stipulează și Proiectul de Cod de Etică pentru Bibliotecari elaborat de IFLA, modelele de dezvoltare promovate de societatea informației sunt fundamental etice. În România, intermedierea infodocumentară este încă la nivelul unor înțelegeri și practici elementare. Valurile de aserțiuni despre dezangajarea intermediarilor, ca urmare a progreselor tehnologiilor informaționale sunt expresia ignoranței privitoare la locul informației în societate. Implicarea majoră a profesioniștilor din biblioteci în mișcarea informației, filtrarea și ierarhizarea resurselor, asigurarea coerenței sistemelor și a formelor de organizare a colecțiilor și de îndrumare a utilizatorilor devine tot mai evidentă, iar inactualitatea sau incorectitudinea unor informații furnizate pot cauza disfuncții păgubitoare. Așa cum arătam la început, acum abordarea problemelor eticii specifice domeniului biblioteconomic este limitată la elaborarea unor coduri deontologice de către unele asociații profesionale, în ciuda faptului că nevoia de reconsiderare a chestiunii a fost afirmată cu diferite prilejuri.
Analiza modului în care s-a codificat etica și deontologia în biblioteconomia românească, precum și a rezultatelor acestei codificări trebuie să țină seama de particularitățile domeniului.
Dintre acestea, cele mai importante sunt: existența mai multe tipuri de biblioteci (universitare, școlare, publice, particulare, specializate), varietatea nomenclatorului profesiilor existente în aceste biblioteci și, inevitabil, diversitatea serviciilor furnizate. Mai mult decât atât, nici din punct de vedere organizatoric nu există unitate, înființându-se de-a lungul anilor mai multe asociații profesionale, care fie au codificat, fie nu, normele de conduită ale membrilor lor. Mai mult chiar, până și asociațiile profesionale care au alcătuit coduri de comportament, au abordat chestiunea în mod diferit.
Privind cronologic, deși domeniul biblioteconomic din România a fost legiferat relativ recent , în mod tacit a existat întotdeauna un nivel informal de înțelegere etică, de consens moral între indivizi asupra a ceea ce se numește minimul moral în comportare, stipulat sintetic în Regulamentele de funcționare elaborate de fiecare bibliotecă de-a lungul timpului.
Cel dintâi document de codificare a regulilor de manifestare ale unor exponenți ai domeniului biblioteconomic a fost Codul de etică IFLA pentru membrii Consiliului de Conducere și persoanele ce dețin funcții din cadrul Federației Internaționale a Asociațiilor de Bibliotecari – IFLA, aprobat de Consiliul de conducere al IFLA în decembrie 2006 și tradus în limba română în anul 2007, de către Gilda Eleonora Drăgănescu și Dan Mateide la Iași

. În ciuda faptului că România nu are reprezentanți în forurile de conducere ale IFLA, în Preambulul documentului se precizează că scopul întreprinderii a fost acela de a constitui „și un ajutor pentru Membrii Consiliului de Conducere sau persoanele ce dețin funcții în diferite structuri, în vedere unei mai bune înțelegeri a îndatoririlor ce le revin de pe urma funcției pe care o dețin”.
Ulterior, în cursul anului 2007, Asociația Bibliotecarilor din România (o structură hibrid, care reunește biblioteci din învățămîntul de toate gradele, biblioteci publice și specializate de diferite subordonări), a elaborat Codul deontologic al profesiei de bibliotecar din România, intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2008.

Potrivit principiilor enunțate în acest document, Codul deontologic al profesiei de bibliotecar din România „reprezintă forma de asumare de către comunitatea bibliotecarilor din România a unei conduite profesionale în conformitate cu standardele internaționale”. În consecință, acest Cod ar trebui să fie un cadru de formalizare a unor reguli consensuale între bibliotecari și beneficiarii serviciilor lor, privitoare la modul de a acționa în același spațiu social, pentru a conferi un spor de autoritate acestuia în ansamblul societății.
La interferența dintre morală și drept, un astfel de Cod ar trebui să fie un instrument de orientare, intervenție ameliorativă și evaluare a moralității acțiunilor membrilor comunității bibliotecare, pe baza unor standarde generale „bune pentru fiecare, dar și pentru societate". Lucrurile ar trebui să stea astfel din cauză că asemenea standarde urmăresc să armonizeze concurența cu cooperarea, individualismul cu întrajutorarea, coerciția cu liberul arbitru, în scopul de a proteja atât libertatea și demnitatea persoanei (bibliotecarului), cât și binele public. În realitate, însă, Codul deontologic al bibliotecarului din România, enumeră principii destul de amestecate atât din punctul de vedere al valorilor exprimate, cîâ și al domeniilor de referință. În cele 16 articole componente sut enumerate (fără a fi enunțate) chestiuni ce țin de profesie în sine, de instituția bibliotecii, de relația cu utilizatorii serviciilor acesteia, dar și de legislație.
Deși nu se precizează nicăieri acest lucru, se poate presupune că acest Cod al deontologic al bibliotecarului din România a fost întocmit în conformitate cu prevederile Constituției României, al legislației din domeniul biblioteconomiei, al educației și al muncii, cu respectarea drepturilor omului, dar și cu cerințele exercitării responsabilităților individuale, respectiv cu Legea bibliotecilor nr. 334/2002 republicată, Legea învățămâtului republicată, cu completările și modificările ulterioare, Legea privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, Codul muncii , Statutul ABR. De asemenea, Codul deontologic al profesiei de bibliotecar din România este elaborat în raport cu valori, principii și norme etice generale, precum: libertatea de exprimare, liberul acces la informații și circulația liberă a ideilor și informațiilor, dreptate, echitate, respect și toleranță, profesionalism, merit, transparență, responsabilitate profesională și socială, onestitate și corectitudine intelectuală. Presupunerea pornește de la rolul de ghid în desfășurarea relațiilor moral-profesionale dintre bibliotecari, dintre aceștia și beneficiarii serviciilor lor, precum și a relațiilor dintre membrii comunității biblioteconomice și colaboratorii externi pe care îl are un cod deontologic.
Scopul declarat al elaborării Codului deontologic al profesiei de bibliotecar din România a fost susținerea și dezvoltarea continuă a climatului de cooperare, respect reciproc, colegialitate, politețe, încredere, discreție, solidaritate, ce trebuie să existe în interiorul comunității bibliotecarilor pentru a spori calitatea activității lor și care are impact asupra beneficiarilor serviciilor bibliotecilor.
O precizare ce nu și-a găsit locul în Codul deontologic al bibliotecarului din România, deși era necesară, este aceea potrivit căreia comunitatea biblioteconomică este apolitică. Afilierea unui membru al comunității biblioteconomice la un partid politic este o opțiune strict personală și nu angajează cu nimic comunitatea biblioteconomică sau o subdiviziune a acesteia (biblioteca), după cum apartenența la comunitatea biblioteconomică nu îngrădește în nici un mod activitățile politice ale membrilor ei, ca persoane particulare, în afara spațiului biblioteconomic.
Privitor la politica de nediscriminare menționată în Cod, așa cum reiese și din Proiectul IFLA, nu trebuie limitată doar la relația bibliotecar-utilizator, deoarece acoperă toată sfera activității bibliotecarilor: angajarea și evaluarea lor, promovarea în organisme sau funcții de conducere, accesul la drepturile oferite de lege. Lucrurile ar trebui să stea astfel deoarece Codurile deontologice garantează respectarea drepturilor omului și asigură drepturi egale tuturor membrilor unei comunități profesionale, pe baza principiilor nediscriminării, egalității de șanse și de tratament, promovării autonomiei personale, informării corecte și accesului la resurse materiale și servicii. Procedând astfel, se poate elimina conflictul de interese; depășirea și/sau soluționarea stărilor tensionate; prevenirea și combaterea oricărei forme de corupție, favoritism, înșelăciune; protecția față de abuzuri, precum și față de acțiuni de denigrare, calomnie, răzbunare.
Un capitol important care lipsește din Codul deontologic al bibliotecarului din România este cel al abaterilor de la principiile stipulate în acest act. În articolul 3 din Preambul se enunță în mod general doar că „nerespectarea prevederilor prezentului cod deontologic atrage răspunderea morală și profesională a bibliotecarului”, fără a se enumera posibilele abateri profesionale.

Furnizând un model de conduită, Codul își propune să fie un contract moral între membrii comunității biblioteconomice, a cărei coeziune o menține, prin angajarea adeziunii și devotamentului, a aprecierii, a imparțialității și a comunicării profesionale. Considerat a fi parte integrantă a mecanismelor de asigurare a calității instituționale, Codul deontologic al profesiei de bibliotecar din România are menirea declarată de a contribui la optimizarea procesului de formare profesională, morală și civică, prin punerea în act a unor atitudini și comportamente cât mai aproape de exemplaritate.
Ca o consecință a lipsei de unitate ce grevează domeniul biblioteconomic în România, la Conferința Generală a Asociației Naționale a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România, desfășurată la Gura Humorului, între 22 și 24 aprilie fost adoptat un Cod Etic al Bibliotecarului, aplicabil bibliotecarilor din sistemul public. După cum se observă încă din titlu, documentul este structurat în mod diferit de cel prezentat anterior, exemplul urmat fiind, la prima vedere, Code of Ethics of the American Library Association.
Documentul începe cu o precizare foarte interesantă, care nu este, însă, explicată: „prezentul cod etic consfințește principiile fundamentale ale unei profesii independente”. Nu știm cum au caracterizat alcătuitorii Codului Etic al Bibliotecarului profesia independentă, dar pentru a stabili cadrul discuției, vom arăta că în România activitățile independente sunt dfinite doar în Codul fiscal, conform căruia „nu acționează de o manieră independentă angajații sau orice persoane care sunt/egate de un angajator printr-un contract individual de muncă sau prin orice alte instrumente juridice care crează raporturi angajator / angajat în ceea ce privește condițiile de muncă, remunerarea sau alte obligații ale angajatorului" (art. 127 alin. 3)”. Această definiție este completată de un reputat jurist român al dreptului muncii, Alexandru Țiclea, care precizează că „per contrario, toate celelalte activitati sint independente”, și enumeră o serie de profesiuni exclusiv liberale, reglementate prin acte normative speciale (expert contabil și contabil autorizat, notar public, avocat, medic veterinar, auditor financiar, persoanele care practică servicii publice conexe actului medical – tehnician dentar, biochimist, logoped, optician etc., consilier în proprietatea industrială, expert criminalist, executor judecătoresc, arhitect, consultant fiscal, detectiv particular, psiholog cu drept de liberă practică, trader și consultant de investiții, asistent medical și moașă, broker, medic, medic dentist și farmacist, mediator, practician în insolvență, geodez etc.), din înșiruire lipsind, însă, bibliotecarul. Prin urmare, această precizare din Codul Etic al Bibliotecarului din bibliotecile publice din România necesită o clarificare din partea alcătuitorilor Codului.
Altă observație privitoare la acest Cod etic este că are caracter de document coercitiv, cu o dominantă disciplinară. Structurat în trei secțiuni care privesc profesia, instituția bibliotecii și utilizatorii, Codul conține numai principii definite drept obligații: „codul etic se referă la obligațiile bibliotecarului față de profesie, față de instituția bibliotecii și față de utilizatori”.

Concret, în viziunea Asociației Naționale a Bibliotecarilor și Bibliotecilor publice din România, obligațiile bibliotecarului față de profesie sunt următoarele: „să fie animat de un crez sincer și un interes maxim pentru profesia sa; să-și onoreze profesia, conștientizând rolul social-educațional major al acesteia; să vegheze și să militeze cu pasiune și devotament pentru cinstirea demnității și nobleței profesiunii de bibliotecar; să-și îndeplinească misiunea fără avantaje nejustificate și fără profit necuvenit; să-și exercite profesia în respectul valorilor de competență, profesionalism și eficiență; să ofere servicii de înaltă calitate, în concordanță cu indicatorii de performanță specifici, folosind în mod optim resursele de care dispune; să promoveze principiul de învățare pe toată durata vieții pentru a-și îmbunătăți propriile competențe și pe cele ale unor categorii cât mai largi de utilizatori ai serviciilor de bibliotecă; să se opună oricărei tentative de cenzură informațională; să manifeste respect și corectitudine față de toate persoanele și organizațiile cu care cooperează în exercitarea profesiei”.
Codul Etic al Bibliotecarului din bibliotecile publice din România continuă cu enumerarea obligațiilor față de instituția bibliotecii: „să fie loial instituției bibliotecii; să cunoască și să participe la elaborarea strategiei și la realizarea politicilor publice ale bibliotecii; să protejeze, să îmbogățească și să valorifice științific patrimoniul bibliotecii; să promoveze eficiența, diversificarea și independența serviciilor bibliotecii ca instrumente ale democrației; să acționeze în scopul menținerii și dezvoltării cooperării și a bunei înțelegeri între toate tipurile de biblioteci; să susțină demersurile de asociere și parteneriat ale bibliotecii cu alte instituții; să se implice activ și novator în viața comunității; să promoveze biblioteca drept instituție primordială cu rol cultural, informațional, educațional și social; să nu se afle într-o situație de conflict de interese și să nu folosească instituția și resursele acesteia în interes personal; să-și exercite profesia astfel încât să contribuie la ridicarea prestigiului acesteia”.
Ultima secțiune a Codului enumeră obligațiile bibliotecarului față de utilizatorii serviciilor bibliotecii, și anume: „să asigure accesul liber și nelimitat al publicului la informații și documente și să ofere servicii de înaltă calitate tuturor utilizatorilor; să trateze pe toți utilizatorii cu egal respect, indiferent de etnie, rasă, vârstă, statut social, religie, sex, convingeri religioase sau politice; să ofere informații complete, obiective și imparțiale, necondiționate de punctele de vedere, ideile sau valorile personale, nici de ingerințe politice sau interese economice; să insufle utilizatorilor simțul răspunderii pentru conservarea patrimoniului bibliotecii; să respecte intimitatea utilizatorilor, să garanteze confidențialitatea datelor personale ale acestora, a informațiilor solicitate și a surselor consultate”
Analiza conținuturilor celor două Coduri combinată cu cea a situației de fapt și a practicilor domeniului biblioteconomic românesc sugerează că în realitate există o serie de conflicte etice, numite în literatura de specialitate loialități conflictuale. Astfel, pot apărea conflicte între loialitatea față de valorile personale ale bibliotecarului ca individ, față de instituția în care lucrează și față de profesie. Martha Smith Montague a creionat o schemă de loialități conflictuale într-un mediu profesionist și sugerează cinci niveluri posibile de orientare la locul de muncă în scopul rezolvării acestor conflicte:

● etică ideală, adică cel mai înalt nivel al aspirațiilor sau obiectivelor unui individ ori grup;

● etica practică de lucru, ce exprimă aspirații inalte, concordante cu obiectivele instituționale, profesionale și personale, este durabilă dar și flexibilă, adaptabilă;

● etica de presiune, ce reprezintă un scenariu în care presiunile interne și / sau externe disociază obiectivele instituționale sau profesionale de cele ale lucrătorilor;

● etica subversivă, ce înfățișează o situație în care un grup de oameni avansează în mod tacit, în afara sistemului în care lucrează, ceea ce ei percep a fi scopuri nobile pentru profesia sau organizația lor;

● etică de supraviețuire, adică situația în care cerințele instituționale amenință integritatea angajaților, siguranța și încrederea lor în asemenea măsură încît indivizii sînt nevoiți să se izoleze în cadrul organizației.

Firește, dezirabil ar fi ca profesioniștii din biblioteci să se străduiască să atingă nivelul „etică practică de lucru", dar, în viața de zi cu zi, adesea circumstanțe cum ar fi scăderea bugetelor sau cenzura asupra unor fonduri și colecții ale bibliotecii, îi obligă pe aceștia să opereze la niveluri mai reduse, cum ar fi "etica de supraviețuire" și chiar "etică subversivă". În actuala conjunctură economică a României, foarte adesea, profesioniștii din domeniul biblioteconomic se străduiesc să își demonstreze mai degrabă loialitatea față de organizația în care activează decât față de profesiile lor, într-o măsură însemnată din cauza motivațiilor economice. Acest lucru este regretabil în măsura în care astfel de acceptări față de autoritatea finanțatoare pot duce la aprobarea unor grile de salarizare incorecte sau la angajarea în biblioteci a unor non profesioniști.
În ciuda caracterului coercitiv, la fel ca în cazul Codului deontologic al bibliotecarului elaborat de Asociația Bibliotecarului din România, și Codului etic al Bibliotecarului din bibliotecile publice îi lipsesc referirile la abateri și sancțiunile aplicate în eventualitatea săvîrșirii acelor abateri. Documentul supus analizei se încheie cu fraza generalizatoare potrivit căreia „fiecare bibliotecar, indiferent de atribuțiile specifice pe care le are în cadrul bibliotecii, are datoria să adere la principiile fundamentale ale codului și să conștientizeze faptul că este responsabil de respectarea prevederilor acestuia” .
Nu cunoaștem care au fost rațiunile potrivit cărora alcătuitorii celor două Coduri nu au inclus un capitol privitor la abateri și sancțiuni, dar practica nu este neobișnuită. Nici Asociația Bibliotecarilor Americani (ALA), și nici Proiectul IFLA de pildă, nu prevăd sancțiuni în codurile de etică. Se procedează așa pornindu-se de la existența unui principiu etic, premisa fiind că deși sancțiunile pot promova anumite tipuri de comportament, ele pot face acest lucru dintr-un motiv greșit (teama de pedeapsă). Or, scopul unui cod etic este, în primul rând promovarea înțelegerii spiritului etic. Concentrîndu-se asupra sancțiunilor, un asemenea cod ar distrage atenția de la înțelegerea valorilor ce ar trebui să determine comportamentul angajaților din bibliotecile românești. Din aceste motive, probabil, s-a preferat abordarea potrivit căreia un comportament în conformitate cu prevederile codului este strict voluntar. Din păcate, însă, biblioteconomia românească nu beneficiază de aceeași valoroasă cultură profesională existentă în domeniul similar din SUA și din alte țări dezvoltate ale lumii, care să justifice abordarea. În plus, nu trebuie uitat faptul că în țările menționate, deși codului de etică îi lipsește capitolul privitor la sancțiuni, în interiorul asociațiilor profesionale există Comitete de etică responsabile cu evaluarea și rezolvarea unor astfel de chestiuni, iar asociațiile derulează programe sistematice de instruire și consiliere în conduită etică.
Pornind de la premisa că acțiunile lipsite de etică sunt asociate cel mai adesea cu comportamentul indivizilor și că, în consecință, nu există o obligație clară de sancțiune din partea asociațiilor profesionale din domeniul biblioteconomic românesc, enumerăm, totuși o serie de exemple de posibile încălcări ale Codului deontologic:

●frauda sub orice formă în activitatea de bibliotecă;

●corupția sau favorizarea acesteia (de la acte de mituire, până la trafic de influență, cu recurs la bani, servicii, cadouri);

●distrugerea, alterarea sau falsificarea documentelor și a bazelor de date ale Bibliotecii, ca și utilizarea lor în scopuri ilicite;

●comportamentul imoral, obscen sau scandalos în spațiul Bibliotecii precum și în activitățile aflate în conexiune cu Biblioteca;

●furnizarea de informații false conducerii Bibliotecii;

●obstrucționarea activității de instruire profesională a oricărei categorii profesionale din Bibliotecă;

●orice formă de agresare fizică sau morală;

●favoritismul sub orice formă;

●obținerea, pretinderea sau nerefuzarea unor avantaje necuvenite;

●îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sub influența alcoolului;

●intrarea neautorizată în spațiile în care accesul este reglementat prin măsuri speciale;

●utilizarea neautorizată și provocarea de prejudicii, cu vinovăție, a patrimoniului Bibliotecii;

●folosirea abuzivă a calității de membru al comunității biblioteconomice; organizarea și desfășurarea de activități politice în Bibliotecă, ca și folosirea numelui Bibliotecii, a resurselor umane, financiare sau materiale ale acesteia în scopuri politice partizane;

●discriminarea sub orice formă.
Ar trebui amintită și hărțuirea sexuală a angajaților Bibliotecii, sub incidența acesteia intrând:

● condiționarea angajării, numirii, admiterii sau evaluării personalului din Bibliotecă de obținerea unor favoruri sexuale;

● practicarea unor comportamente sau atitudini de natură sexuală, implicite sau explicite, fizice sau verbale, prin care se urmărește obținerea unor avantaje personale;

● promovarea unor conduite care au ca intenție sau ca efect crearea unei intimități jenante, a unui climat de muncă ostil sau conflictual, ori care conduc la afectarea imaginii Bibliotecii și a performanțelor profesionale ale bibliotecarilor;

●folosirea unor ținute vestimentare indecente în raporturile publice din spațiul bibliotecii.

Firește, includerea unei anumite conduite în categoria hărțuirii sexuale se va face numai după o analiză a cazului și a circumstanțelor în care a avut loc, atât în cadrul Bibliotecii, cât și în afara ei.
Referitor la abaterile de la regulile stabilite de conduită ar fi trebuit precizat modul în care acestea pot fi raportate, iar organizația ar trebui să aibă și mijloacele pentru a-i sancționa pe cei care încalcă acea conduită.
Încălcarea normelor Codului deontologic al profesiei de bibliotecar ar trebui să atragă după sine sancțiuni în conformitate cu Legea bibliotecilor, Legea educației naționale, Codul Muncii, Regulamentele de ordine interioară ale Bibliotecilor și instituțiilor tutelare. Mai mult chiar, dacă una dintre faptele reglementate întrunește condițiile pentru a atrage și altă formă de răspundere, conducerea Bibliotecii în cauză are obligația de a sesiza organele de stat competente.
Concluzia celor expuse până aici este că se impune o aliniere la preocupările internaționale în domeniu și o reconsiderare a locului eticii în formarea specialiștilor informației. În primul rând, este necesară extinderea ariei de aplicare a principiilor etice asupra accesului general la educație, accesului liber la informație, libertății de exprimare și a diversității culturale deoarece aceste elemente fundamentale sunt, la rândul lor, piloni etici pe care se sprijină aproape toate acțiunile și comportamentele celor implicați în mișcarea informației. Acest lucru ar trebui să se producă într-o măsură mai însemnată prin intensificarea educației pentru informație, atât în școlile de biblioteconomie, cât și în afara acestora, în biblioteci. În al doilea rând, asociațiile profesionale ale bibliotecarilor din România, o dată ce și-au asumat sarcina codificării normelor de conduită ale membrilor lor, ar trebui să poată fi văzute ca niște „voci” ale profesiei, prin crearea unui climat etic în interiorul lor, lucru care, deocamdată nu se întâmplă. În acest sens, asociațiile ar trebui să facă un efort real pentru a-și încuraja membrii să își asume, în mod serios, responsabilitățile morale; să pună capăt comportamentului defensiv în raport cu dezbaterea publică; să înceteze a răspunde cu „justă” indignare criticilor și să vină în întâmpinarea opiniilor din afară, în loc să aștepte până când controversele „vor zdruncina citadela”. De asemenea, asociațiile ar trebui să recunoască într-o măsură mai mare natura pluralistă a sistemului informațional din care bibliotecile fac parte și să încurajeze colaborarea cu celelalte organizații al căror obiect de activitate
În fine, după ce asemenea deziderate vor fi îndeplinite, asociațiile ce reunesc profesioniștii din bibliotecile românești vor trebui să-și revizuiască și să-și schimbe Codurile în consens cu valorile internaționale din domeniul nostru de activitate și să le adapteze noilor realități în care bibliotecile funcționează.

Concluzii

Biblioteca este personajul colectiv al măreței epocii a umanității, al incandescenței iubiri cu care toate se cheamă să se-nțeleagă și să se înalțe deasupra lor, săvârșind operă de cunoaștere, de taină împărtășită, fără a zămisli singurătate, neputință ori coșmaruri.

Umberto Eco, în romanul său „ Numele trandafirului” spune că biblioteca este „Lumină pentru întreaga lume cunoscută, zăcământ pentru știință,… atelier pentru literele noi și propășire pentru cele vechi.”

Despre bibliotecar , Umberto Eco, în același roman spune:„Numai bibliotecarul, în afară de faptul că știe, are dreptul să umble prin labirintul cu cărți, singur el știe să le găsească și unde să le pună la loc, numai el răspunde de păstrarea lor…. Bibliotecarul …apără cărțile nu numai de oameni, ci și de natură, își închină toată viața lui acestei lupte împotriva forței uitării, dușmană a adevărului.”

Iar Melvil Dewey spune că :„Nici o sarcină nu are o valoare mai considerabilă și nu merită o mai mare cinste decât ceea ce face în serviciul comunității un bibliotecar competent și serios.”

În ceea ce privește corelația dintre bibliotecă și biblioteca, în timp, s-a constatat că:

• bibliotecarul, ca element activ de legătură între bibliotecă și creator;

• bibliotecarul – creator al bibliotecii și al instrumentelor specifice muncii lui;

• biblioteca și bibliotecarul, surse ale creației artistice.

Dar pentru îndeplinirea rolului de mediere a creației, bibliotecarul se achită de această sarcină în măsura în care:

• colecțiile bibliotecii sunt bine constituite în timp, conform unei strategii de achiziții respectate cu consecvență:

• cărțile sunt prelucrate corect, consecvent, suficient de amănunțit și există eventual și alte mijloace, cât mai nuanțate de descriere a conținutului lor;

• sistemul de cataloage este bine corelat și întreținerea depozitelor este riguroasă.

•implimentarea noului în bibliotecă.

Atât biblioteca, cât și calculatorul sunt, prin natura lor, universale; prin ajustări, însă, ele pot dobândi funcții specializate.

Procesul de implementare a noilor tehnologii informaționale a pus biblioteca în situația de a căuta noi modalități de păstrare a rolului său în colectivitate. Automatizarea multor procese în bibliotecă revoluționează concepția despre funcționarea și funcțiile acesteia. Insă nu doar accesul la Internet și deținerea colecțiilor la zi poate reîntregi imaginea unei biblioteci. In primul rând este determinantă impresia ce o lasă asupra utilizatorului personalul, care trebuie să întrunească nu numai calități ce țin de competența profesională, dar și atitudine binevoitoare, comportament adecvat unei comunicări eficiente. Ei trebuie să conștientizeze faptul că opțiunea pentru o bibliotecă e determinată, nu în ultimul rând, de amabilitatea și profesionalismul specialiștilor, de receptivitatea față de necesitățile utilizatorilor. In multe cazuri condițiile inadecvate din, bibliotecă pot fi compensate de angajați politicoși și binevoitori, și invers: o instituție dotată cu utilaj modern ar putea pierde din imagine din cauza personalului brutal și nerăbdător.

Profesioniștii din bibliotecă trebuie să fie accesibili, sincer interesați de doleanțele cititorilor, ceea ce ar permite ca aceștia la rândul lor să se simtă bineveniți. Un compartiment grijuliu și plin de atenție față de solicitanți ar putea eclipsa unele lacune din colecții. Cu mult tact pot fi propuse alte titluri în cazul în care publicația solicitată lipsește. Nu trebuie să ne jenăm să oferim asistență cititorului în situații când ei se simt derutați. Deseori ar putea să fie frustrați de avalanșa de informație, neputând să determine care este cea mai potrivită sursă pentru cererea lor. Este de datoria angajaților bibliotecii să le ofere consultații în acest domeniu.

O altă problemă care apare în relațiile cu publicul este neprofesionalismul. Persoanele care intră în contact cu cititorii trebuie pregătite corespunzător și trebuie să aibă abilitatea de a rezolva problemele apărute, de a luă decizii ce țin de preocupările sale, de a face recomandări în privința resurselor și se rviciilor. Personalul trebuie familiarizat cu noile echipamente și regulamente pentru a putea răspunde tuturor solicitărilor. De asemenea este foarte important să dăm indicații corecte și complete când ne referim la alte instrumente de căutare. Utilizatorii se descurajează când sunt purtați prin birouri și li se pun numeroase întrebări. De aceea în relațiile cu publicul extrem de necesare sunt abilitățile de comunicare. Capacitatea de a oferi informații exacte și veridice, facilitează enorm orientarea în colecțiile bibliotecii. Crearea imaginii unei instituții depinde în mare măsură de etica profesională și cultura comunicării. Aceasta presupune, în primul rând, capacitatea de a înțelege și aprecia psihologia oamenilor, de a reacționa adecvat la starea fiecăruia, de a găsi modalitatea de conversare specifică fiecărui individ în parte. Pentru a comunica la nivel profesionist și pentru a-și îndeplini obligațiunile sale în relațiile cu publicul un bibliotecar trebuie să dea dovadă nu numai de tact și amabilitate, dar și de multă răbdare, indulgență și sensibilitate.

Trebuie respectată demnitatea fiecărui individ oricât de naive ni s-ar părea aspirațiile acestuia. E important să nu uităm adevărata noastră misiune — datoria de a servi la nivel cititorul și că anume el trebuie să se bucure de atenție. Utilizatorii sunt partenerii noștri în situația în care ei au libertatea de a alege, de aceea noi suntem obligați de a fi tot mai interesanți pentru a fi aleși. In acest context nu trebuie să neglijăm faptul că timpul cititorului trebuie folosit judicios, tonul conversației să fie calm și relaxat, să păstrăm confidențialitatea solicitărilor în caz de necesitate. Respectând aceste criterii ei pot fi siguri că vor câștiga încrederea și simpatia publicului.

Orice cititor, oricât de agresiv ar fi, poate fi cucerit cu un zâmbet binevoitor și un salut prietenesc. Este important să dețină abilitatea de a asculta cu atenție doleanțele cititorului, fără a-1 întrerupe, respectându-i opiniile și manifestând dorința de a-i acorda ajutor. Studiind personalitatea interlocutorului, bibliotecarul poate defini care este calea optimă de abordare a individului, ce depinde, fără îndoială, de vârsta, genul și nivelul intelectual al acestuia.

In procesul de comunicare, destul de complicat și variat, o pondere aparte o deține aspectul neverbal. Aici sunt incluse gesturile, mimica ținuta, care sunt un emițător elocvent de idei, gânduri și simțuri. Anume aceste nuanțe, toate împreună creează imaginea bibliotecarului și influenta sa asupra celor din jur.

Nu trebuie să uităm că totul începe de la etica profesională, de la un personal entuziast. Anume de angajați depinde atmosfera de lucru și eficiența activității. Toți suntem apreciați și evaluați pentru calitățile noastre umane. De bunăvoința noastră depinde imaginea pe care și-o creează oamenii despre noi și instituția în care activăm, iar cultura acestei instituții e definită de atitudinea noastră față de muncă și statutul profesional.

Bibliotecarul este posesorul unui laborator uriaș de transpunere a rezultatelor teoriei informației în domeniul creației culturale, a difuzării și circulației ideilor.

Bibliografie

BRUDAN, Maria-Madela (199) Premise și repere ale culturii manageriale românești. Cluj-Napoca; Editura Dacia

ARMSTRONG, M.( 2001), Manual al tehnicilor de management. Cluj-Napca; Editura Casa Cărții de Stiință

BORZA, A.(1999). Managementul resurselor umane în context european. Cluj-Napoca; Editura Dacia

CAROLL,A. B. (1987) In Search of the Moral Manager, Business Horizons,March/Aprilie

CORBU,George(1999). Biblioteca un mod de a fi. În: Biblioteca, serie nouă.X, nr.1,

CERTO, Samuel (2002) Managementul modern. București. Editura Teora

COHUȚ, I., P.(2004). Introducere în etica afacerilor. Note de curs, Oradea

CRĂCIUN,D.( 2005) Etica în afaceri București;Editura ASE

DEACONU,A. (coord.),(2002) Comportamentul organizațional și gestiunea resurselor umane. București; Editura ASE

DRAGOTĂ,Ioana (2009) Biblioteca, bibliotecarul și creația. În:Biblioteca, nr.11-12, pp.342-347

DUMBRĂVEANU, Laura (2003) „Către o societate interculturală”, în Revista de Pedagogie, anul LI, nr. 1-6, 2003, București, Institutul de Științe ale Educației

GAVRILESCU, Liviu (2011) Decizi etice în managementul resurselor umane. În: Studia Universitatis “Vasile Goldiș” Arad, Seria Științe Economice, Anul 21/2011

GEERTZ, C (1973) Thick Description: Towards an Interpretative Theory of Culture, The Interpretation of Culture, New York; Basic Books.

GUSTI, Dimitrie (1970) Opere, Vol. 3, Partea I, București, Editura Academiei Române,

HOFSTEDE,Geert(1996) Managementul structurilor multiculturale. București:Editura Economică

ILIEȘ, L., OSOIAN, C., PETELEAN,A. (2002) Managementul resurselor umane. Cluj-Napoca;Editura Dacia

IONESCU, Gh.(2005) Marketizarea, democratizarea și etica afacerilor. București;Editura Economică

IONESCU,Gh. Gh. (1966)Dimensiunile culturale ale managementului, București, Editura Economică

IONESCU, Gh. Gh., Toma, Andrei – Cultura organizațională și managementul tranziției, București, Editura Economică

JAMES, K. McCollum (2995) Idei americane pentru manageri români. București; Editura Universitară

KLUCKHON, K. și KROEBER, A. (1952)Culture. A Critical Review of Concepts and Definitions, MA, Cambridge

* * * LE PETIT LAROUSSE 100e edition ( 2005) Paris, Larousse

MACHIAVELLI, N.(1960) Principele. București;Editura Științifică, 1960;

MANOLESCU,A.( 2001) Managementul resurselor umane. București;Editura Coresi

MACHIAVELLI, Nicollo (1960) Principele, București ;Editura Științifică

MALINOVSKI, B. (1960) A Scientific Theory of Culture, New York, Oxford University Press

MALIȚA;Mircea.( 1981) Idei în mers. Vol.2., București, Editura Albatros, pp.317-323

MEREUȚĂ,C., POP, L., VLAICU (198) Culturi organizaționale în spațiul românesc. Valori și profiluri dominante, București, Editura Expert, F.I.M.A.N.,

MIHUȚ,Ioan . (1998) Management. Alba Iulia; Ed. Universității „1 Decembrie

MIHUȚ, Ioan ; POP,Marius (1996) Consumatorul și managementul ofertei. Cluj-Napoca; Editura Dacia

NĂSTASE, Marian.(2005) Cultura și influența acesteia asupra managementului. București www.ase.md./-cmg/asebucurești/pdf

NĂSTASE, Marian (2004) Cultura organizațională și managerială, București, Editura ASE

NICA, P., coord. (1994) Managementul firmei , Chișinău, Editura Condor

PORUMB, M., E.( 2001) Managementul resurselor umane. Cluj-Napoca; Editura Studii Europene

PORUMB, M., E. (2002) Capitalul uman și social.Cluj-Napoca; Editura Fundației de Studii Europene

PURDEA, D. (coord.)(1999) Managementul Resurselor Umane. Cluj-Napoca; Editura „George Barițiu”

* * * S ECOLUL 20, nr. 7,8,9-1996, „Femei și feminisme”, București, Fundația Secolul 20

SOROKIN, P. (1970) Social and Culture Dynamics, Boston, Porter Sargent

SPINOZA, B. (1981) Etica, București, Editura Științifică și Enciclopedică

TROMPENA ARS, Fons.(1990) L’entreprise multiculturelle. Paris, Laurent du Mesnil editeur

UMBERTO, Eco. Numele trandafirului,

ZACHERU, Vasile (2001) Management în cultură, București, Editura Centrului pentru formare, educație permanentă și management în domeniul culturii