. Evolutia Istorica a Dobrogei

INTRODUCERE

Dobrogea, una dintre provinciile cele mai mici ale României, este delimitată geografic prin Dunăre și mare, prezintă atât din punct de vedere geografic cât și istoric particularități care o diferențiază de restul țării.

Interesant este faptul ca Dobrogea a fost prima dintre provinciile țării care a fost romanizată, a evoluat apoi timp îndelungat sub influența Bizanțului, a devenit aproape 500 de ani componenta periferică a Imperiului Otoman și, la preluarea ei de către Statul Român în 1878, era o zonă aproape depopulată (cu circa peste 100.000 de locuitori) a cărei componență etnică era cea mai diversă dintre provinciile țării.

Am putut constata că practic Dobrogea s-a reînfințat și s-a populat în ultimii 125 de ani în cadrul Statului Român, aceste procese fiind ele însele în mare măsură unice pentru România. Colonizarea prin împroprietărire, deportarea, lagarele de muncă forțată și apoi marile fluxuri migratorii de forță de muncă din toate zonele țării au determinat ca în mai bine de un secol populația Dobrogei să ajungă la un milion de locuitori (de 10 ori mai mare) și să fie în proporție de aproape 92% alcătuită din români.

Aceste aspecte mi-au captat interesul și am procedat la realizarea unui studiu aplicat de geo-demografie, în care am valorificat o parte importantă a informațiilor din lucrările de specialitate, din documente statistice, atlase, completate cu observații de teren.

Am folosit în conceperea studiului principiile consacrate ale cercetării geografice dintre care menționez:

principiul evoluției în timp, prin care am analizat dinamica populației și etapele populării;

principiul extensiunii spațiale cu ajutorul căruia am constatat disparitațile în teritoriu, diferențele între cele două județe, în privința numărului de locuitori și diferența între mediul urban și rural;

principiul cauzalității a constituit premiza identificării legăturilor de intercondiționare între potențialul fizico-geografic, cel economic și turistic și dinamica populației.

principiul structuralismului, prin care am determinat structurile geodemografice, conform conceptelor și teoriilor geografice.

Finalizarea practică a lucrării a fost posibilă recurgând la metode clasice de cercetare geografică și acestea sunt: metoda documentării teoretice și informaționale, metoda prelucrării și interpretării datelor statistico-matematice și metoda reprezentării grafice și cartografice.

Prin această lucrare cred că am reușit să surprind realitatea geodemografică a Dobrogei, contribuind și la aducerea la zi a informațiilor adăugate prin ultimele două recensăminte, cele din 1992 și 2002.

I. POTENȚIALUL NATURAL DE LOCUIRE

I. 1. Așezare și limite

Dobrogea are aspectul unui patrulater neregulat, desfășurat în latitudine între 43º46’ latitudine nordică – frontiera cu Bulgaria și 45º28’ latitudine nordică – frontiera cu Ucraina, brațul Chilia, iar în longitudine între 27º20’ longitudine estică – pe Dunăre, la Ostrov și 29º30’ – pe țărmul mării, la Sulina (cel mai estic punct din țară).

Coordonatele geografice de importanță europeană sunt în cazul Dobrogei, Dunărea, care prin cursul său inferior delimitează la vest și la nord regiunea și Marea Neagră la est.

Situată în jumătatea nordică a țărmului de vest al Mării Negre, în bazinul hidrografic al Dunării, Dobrogea a fost și este situată în parcursul unor mari linii geostrategice și economice, la intersecția Europei Centrale cu cea de Est, a Occidentului creștin cu Orientul Islamic, a Balcanilor cu Europa Centrală. (Vasile Nicoară – Teza de doctorat, 2004).

Dobrogea, pe ansamblu, constituie un vast podiș de eroziune, cu diferențieri în peisaj de la o unitate la alta. (Mihai Ielenicz – Dealurile și podișurile României, 1999).

Podișul Dobrogei se întinde pe cea mai mare parte a unității naturale Dobrogea, și anume 10.400 km², adică 4.3% din teritoriul țării noastre. Este încadrat în nord și vest de Dunare, iar la est de Marea Neagră. În sud, ca unitate naturală, depășește granița cu Bulgaria (fig. 1).

În nordul podișului, varietatea structurală și petrografică, ca și înalțimile mai mari au impus peisajul cel mai complex, în care există pedimente extinse, dominate de inselberguri, platouri structurale largi, culoare de vale bine conturate de versanți glacisați; local, fragmentarea accentuată a dus la individualizarea unui peisaj de dealuri sau de creste abrupte.

Din provincia Dobrogea, arealele care nu au caracteristici de dealuri și podișuri se afla în nord, nord-est – Delta Dunării și Câmpia litorală Razelm – și pe latura de vest – fâșia joasă care formează Lunca Dunării. Pe latura de est, îndeosebi la sud de capul Midia, marginea podișului, față de mare, corespunde cu linia de țărm.

În cea mai mare măsură, limita față de unitațile vecine este subliniată de: diferențe de nivel bruște (peste 100 m în sudul Dobrogei și peste 250 m în nord), versanți proveniți, deosebiri structurale; versanți abrupți sunt și spre mare, dar diferența de nivel nu depășește decât rar 20 m.

I. 2. Alcatuirea geologică și evoluția paleogeografică (FIG. 1)

Dobrogea reprezintă o unitate de platformă, realizată treptat din proterozoicul inferior până la inceputul mezozoicului, prin sudarea a trei subunități cu poziție sudică, centrală și nordică.

Limitele sale depășesc cadrul propriu-zis al podișului. Înaintează spre vest până dincolo de Dunăre (falia Dunării o separă de platformă Valaha); în est intră sub apele Mării Negre fiind flexurată; în nord falia Sfântu Gheorghe (paralelă cu brațul Sfântu Gheorghe) o separă de Depresiunea Nord Dobrogeană; spre sud depășeste limita administrativă a țării noastre mergând spre Balcani (fig. 2).

Formarea platformei a început în proterozoicul inferior, când în extremitatea sudică funcționa un geosinclinal. După orogeneză kareliană, aici rezultă un relief exondat, iar în Dobrogea Centrală și de Nord se dezvoltă arii geosinclinale. Mișcările tectonice din orogeneză baikaliană (proterozoicul superior) fragmentează unitatea sudică în mai multe blocuri, cutează și exondează Dobrogea Centrală. La finele proterozoicului existau, ca uscat, unitatea sudică formată din gnaise granitice și șisturi cristaline mezometamorfice și unitatea centrală cu șisturi cristaline mezometamorfice și șisturi verzi. Limita de demarcație dintre ele este o falie profundă (Falia Palazu) prin care unitatea sudică inaintează ușor peste cea nordică.

În proterozoicul superior-paleozoicul mediu aceste unitați devin rigide, iar aria geosinclinală se păstrează în nord-vest. Miscările hercinice produc aici cutarea formațiunilor paleozoice pe direcția NV-SE, dezvoltarea de magmatite (în centrul Munților Măcin ) și granițe alcaline (la Turcoaia), separarea a trei subunități cu evoluție ulterioară diferită: Măcin în NV, care devine repede rigidă și se alătură platformei din sud; Tulcea, unde funcția de bazin se reia în triasic, când se acumulează conglomerate, gresii și mai ales calcare, ce vor fi cuțate de mișcările kimmerice vechi și când se pun în loc diabaze în partea central-estică și porfire la vest; ulterior, energia de orogen se consumă, iar regiunea devine rigidă și se alatură celorlalte; Babadag, unde, în jurasicul superior, dar mai ales în cretacicul mediu-superior, se acumulează depozite groase de conglomerate și calcare care au fost cutate de mișcările alpine rezultând un sinclinoriu.

După consolidarea fiecărei unități și subunități, acestea au devenit rigide, suferind lăsări sau ridicări cu amploare diferită. Ca urmare, fazele de exondare și de nivelare au alternat cu faze de inerție, când s-au acumulat depozite sedimentare. Deci, în cadrul lor structural, se pot separa un fundament cristalin și o suprastructură sedimentară cu deopozite din mai multe cicluri.

Ciclurile de sedimentare din cele trei unități sunt diferite ca număr.

În Dobrogea de Sud se separă: ciclul paleozoic (silurian-devonian) cu acumulări de curătite și argilite negre; urmează exondarea de la finele paleozoicului și triasic produsă de miscările hercinice și kimmerice vechi; ciclul jurasic-barremian cu depuneri de carbonatite, întrerupt de exondarea aptiană determinată de mișcările mezocretacice; ciclul cretacic cu acumulări de microconglomerate, gresii, calcare maronase, întrerupt de mișcările laramice; ciclul paleogen când se depun în ocean calcare, iar în oligocen argila și șisturi bituminoase, întrerupt de mișcările savice; ciclul miocen superior cu badenian (argile, gresii, nisipuri, marmo-calcare) și sarmatian (calcare); ciclul pliocen, doar în sud-vestul Dobrogei, cu un facies marnos în pontian, nisipos în dacian și calcare lacustre în romanian.

În Dobrogea Centrală s-au produs doua cicluri: ciclul jurasic cu depozite carbonatice (conglomerate, calcar, marno-calcare, calcare recifale) și ciclul cretacic prin înaintări din Dobrogea de Sud; în general precumpănesc facieșurile litorale cu pietriș și nisip.

În Dobrogea de Nord ciclurile s-au inregistrat doar în est și sud. Astfel, în zona Tulcea sunt suprafețe restrânse de depozite jurasice în unele sinclinale; în zona Babadag apar cicluri din jurasic superior și cretacic.

În aceste condiții, în Dobrogea există o mare varietate petrografică. Mai importante sunt: rocile cristaline proterozoice, mezo și epimetamorfice; rocile paleozoice (prezente îndeosebi în Dobrogea de Nord) formate din șisturi argiloase, cuarțite, calcare, conglomerate și magmatite granitice; rocile mezozoice calcaroase, dar și cu conglomerate, gresii în facieșuri litorale, iar în zona Tulcea cu eruptiv de diabaze și porfire; rocile neozoice sunt reprezentate de formațiuni sedimentare variate; se impun în Dobrogea de Sud unde la suprafață apare placa de calcar sarmatian.

La suprafață, pe o mare parte a teritoriului dobrogean, există loesuri și depozite loesoide. Au grosimi de la câțiva metri la aproape 20 m (mai groase pe laturile de vest și est, în depresiuni și pe văi și mai subțiri pe platourile interfluviale). Materialul provine din surse diferite: aluviuni din Lunca Dunării, materiale fine de platformă continentală, din dezagregarea în loc a rocilor. Transportul prafurilor s-a facut eolian (Dobrogea de Sud) sau complex în rest, prin procese eoliene și deluviale.

În concluzie, în Dobrogea se pot separa un tip de structură a fundamentului și altul a cuverturii sedimentare. (Mihai Ielenicz – Dealurile și podișurile României, 1999).

În Dobrogea de Sud, șocul puternic cutat este fragmentat în mai multe blocuri denivelate; denivelările s-au înfaptuit până în mezo-cretacic și au antrenat depozitele din ciclurile vechi de sedimentare; sedimentarul neozoic de deasupra are o structură tabulară cu ușoare bolțiri sau flexuri.

În Dobrogea Centrală, șisturile verzi sunt prinse într-un sistem de anticlinorii și sinclinorii cu cute strânse simetrice, orientate vest-est. Doar în nord, la contactul cu unitatea Babadag, mișcarile hercinice au imprimat cutelor și o orientare NV-SE. Sedimentarul care le ocupă a suferit doar ondulări largi (cute cu orientare oblică față de cea a fundamentului).

În Dobrogea de Nord ies în evidență orientarea NV-SE a cutelor date de mișcările hercinice și ondularea sedimentarului mezozoic (îndeosebi în Podișul Babadagului).

Neotectonica cuaternară s-a caracterizat prin lăsări slabe spre est în jumătatea nordică și o ridicare ușoară în cea sud-vestică în holocen. Aceasta s-a reflectat în hipsometria regiunii și în desfăsurarea și mărimea pe anumite direcții a bazinelor hidrografice.

I. 3. Relieful

Caracteristici morfometrice și morfografice (FIG. 2)

Podișul Dobrogei are o altitudine medie, pe ansamblu, în jur de 125 m, constituind o unitate joasă. Înălțimile cele mai mari se găsec în NV, în Culmea Pricopan (Vârful Tutuiatu, 467 m). De altfel, aici, doar în patru vârfuri (Pietrosul 426 m, Tutuiatu, 467 m, Moroianu 428 m, și Priopcea 409 m) este depășită valoarea de 400 m. Se mai adaugă Vârful Țuguiata (400 m) și Vârful Sacari (401 m) situate la sud de Podișul Admagea. În NV Dobogei se ainice au imprimat cutelor și o orientare NV-SE. Sedimentarul care le ocupă a suferit doar ondulări largi (cute cu orientare oblică față de cea a fundamentului).

În Dobrogea de Nord ies în evidență orientarea NV-SE a cutelor date de mișcările hercinice și ondularea sedimentarului mezozoic (îndeosebi în Podișul Babadagului).

I. 3. Relieful

Caracteristici morfometrice și morfografice (FIG. 2)

Podișul Dobrogei are o altitudine medie, pe ansamblu, în jur de 125 m, constituind o unitate joasă. Înălțimile cele mai mari se găsec în NV, în Culmea Pricopan (Vârful Tutuiatu, 467 m). De altfel, aici, doar în patru vârfuri (Pietrosul 426 m, Tutuiatu, 467 m, Moroianu 428 m, și Priopcea 409 m) este depășită valoarea de 400 m. Se mai adaugă Vârful Țuguiata (400 m) și Vârful Sacari (401 m) situate la sud de Podișul Admagea. În NV Dobogei se află concentrate culmile și dealurile izolate ce depăsesc 300 m (2,5% din suprafața podișului). Între 100 și 200 m se desfășoară aproape 42% din podiș (în centru și SV acestuia), iar sub 100 m circa 47% (dezvoltare mare în partea de est și între Cernavodă și Constanța); restul de 8,5% aparțin intervalului hipsometric de 200-300 m.

Altitudinile minime care pot fi încadrate la podiș sunt în jur de 10-15 m; în sectorul sud-estic, prin includerea la unitățile de podiș a fâșiei de țărm, valoarea minimă coboară sub 10 m.

Pe ansamblul Dobrogei se constată o cădere dublă, pe de o parte, din nord și sud către centru (Cernavodă-Constanța), iar, pe de altă parte, coborârea mai lentă sau mai bruscă spre Dunare (vest) și spre mare (est).

Structura orohidrografică relevă câteva particularități impuse de evoluția din cuaternar. În primul rând, iese în evidență linia marilor înălțimi care, urmărită de la nord la sud, descrie o curbă NV-SE în Dobrogea de Nord și NE-SV în Dobrogea de Sud.

În partea nordică, interfluviile se dezvoltă frecvent sub trei forme-culmi rotunjite (pe conglomerate, gresii), crește pe cuarțite și o suită de vârfuri rotunjite separate de sei adânci (urmare a prezenței unor formațiuni dure incluse în masa sedimentară). În centrul și sudul podișului se desfășoară interfluvii plate, care formează platouri întinse (peste 10 km lățime). Doar către Dunăre, Casimcea și Carasu, fragmentarea mai intensă a dus la apariția unor platouri mai înguste.

În NV și NE, șesurile aluviale din lungul văilor, dar mai ales din depresiuni (Nalbant) sunt frecvent dominate cu 150-250 m de dealuri izolate, formate din roci magmatice sau din calcare (inselberguri). Versanții cu pantă mare (peste 25%) se termină prin pedimente.

Văile principale în jumătatea nordică sunt orientate spre mare, iar în cea sudică spre Dunăre; ele sunt o parte din traseele râurilor din pliocenul superior, formate în raport cu panta generală a reliefului. Neconcordanța între poziția actuală a cumpenei de ape principală și linia marilor înălțimi în jumătatea sudică a podișului se datorește neotectonicei din holocen, care s-a manifestat prin ridicări mai intense în SV Dobrogei.

Văile principale prezintă două sectoare diferite ca înfățișare. La obârșie abunda rețeaua de vaiugi și viroage care imprimă culmilor limitrofe o fragmentare accentuată. Urmează un culoar larg care se deschide tot mai mult spre Dunăre sau mare (uneori capătă înfățișarea unor golfuri depresionare). Pe fundul văilor albia este îngustă, iar de la ea, lateral, se dezvoltă glacisuri largi. Înclinarea versanților este în funcție de rocă sau structură. Astfel, în roci dure, loess și pe fronturi structurale panta este mai mare (uneori apar abrupturi), iar fragmentarea torențială înregistrează valori ridicate (peste 2 km/km²). Versanții tăiați în roci sedimentare, cu rezistență mică sau care corespund parțial suprafețelor structurale, au pante mai reduse și sunt slab fragmentați.

Înălțimile mai mari din vecinătatea fluviului fac ca energia de relief majoră să înregistreze valori mari în nord și vest (între 200 si 300 m) pe când spre mare și în sud ea este sub 50 m. Valori reduse (sub 100 m) sunt în lungul văilor principale.

Terasele. Problema teraselor se referă deopotrivă la cele de abraziune, cât și la cele fluviatile.

Emm. de Martonne amintește de două trepte la 20-30 m și 60-80 m aflate pe dreapta Dunării în amonte de Tulcea, fără a le preciza originea și vârsta. C. Brătescu (1928) prezintă trei terase de abraziune la 30-50 m, 25-50 m și 5-8 m. Al. Roșu (1976) indică terase de abraziune la 10 m, 15-20 m, 30-45 m, 55-65 m, 75-85 m și 95-100 m pe care le leagă de oscilații ale nivelului mării în cuaternar. I. Rădulescu descrie 3-5 terase în bazinul râului Casimcea. Grigore Posea și colaboratorii (1982) indică o singură terasă de abraziune la 2-4 m formată în timpul transgresiunii din holocen. Celelalte trepte până la 25 m altitudine sunt fie trepte rezultate prin modelarea în loess (prin tasare, sufoziune, deplasări), fie trepte litologo-structurale. (Mihai Ielenicz – Dealurile si podișurile României, 1999).

În ceea ce privește terasele de pe principalele văi, deși au fost semnalate între una și patru trepte până la altitudinea de 40 m, ele nu se confirmă totdeauna. Sigur există o terasă la 2-5 m și o treaptă locală la 50-15 m. Cele mai multe din treptele considerate ca terase sunt, însă, glacisuri sau au caracter litologo-structural.

Luncile. Ocupă peste 80% din complexul de vale. Lățimile cresc din amonte (150-250 m) în avale (adesea în sectorul inferior ajung la peste 1 km), panta generală scade de la 2-3 m/km la 0,5-0,1 m/km. Depozitele din luncă, care cresc în grosime spre vărsare, unde ating 8-20 m, se compun din două complexe, unul inferior psefito-psamitic cu lentile de argilă și altul superior argilo-nisipos. Contactul luncilor cu versanții este marcat de poale coluvio-proluviale.

Caracteristica este transformarea unei părți din cursul inferior al râurilor în limanuri fluviatile (in sud-vestul Dobrogei) și fluvio-maritime, ca urmare a barării gurilor de vărsare cu aluviuni aduse de Dunăre sau a creării de cordoane litorale în ultima transgresiune (valahă). O parte din limanuri, îndeosebi cele fluviatile, se află într-o fază avansată de colmatare. Realizarea sistemului de irigații, cât și a căii navigabile prin centrul Dobrogei a dus la modificări importante în fizionomia luncilor și a limanurilor.

Relieful structural și petrografic. Pe ansamblu, modelarea îndelungată și realizarea unei suprafețe de tip pediplena a dus la retezarea tuturor structurilor indiferent de vârstă. Ridicarea în pliocen-cuaternar a Dobrogei (mai ales în jumătatea nordică), a impulsionat fragmentarea vechii pediplene și punerea în evidență a anumitor forme legate, fie de structură, fie de rocă. În acest sens, reprezentative sunt: văi axate pe sinclinale (Luncavița, Slava) sau pe anticlinale (Valea Albă); depresiuni în anticlinale (Megina, Boclugea); văi desfășurate pe contacte, în lungul faliilor (Valea Adâncă, Peceneaga, Fântâna Mare); depresiuni tectonice (Nalbant, Cerna-Mircea Vodă); culmi alungite și martori de eroziune rotunjiți pe roci vulcanice; creste pe șisturi cuarțitice (Pricopan); exocarst în calcare triasice și jurasice, cretacice – lapiezuri (în Dealurile Tulcei, Podișul Babadag); doline și polii (Amzacea, Negru Vodă, Mereni), chei și canarale (Canaraua lui Olteanu, Canaraua Hârșova, Canaraua Cheii, Canaraua Fetii); endocarst (peșteri pe Valea Mangaliei, Sevendic și Vederoasa, peștera Movile); carst fosil în calcare situate la nivele diferite (îndeosebi în Dobrogea de Sud).

Subunități geografice

Se separă trei unități mari – Dobrogea de Nord, Dobrogea Centrală, Dobrogea de Sud, fiecare cu mai multe subunități. (Mihai Ielenicz – Dealurile și podișurile României, 1999).

Dobrogea de Nord

Este încadrată de Lunca Dunării în vest și nord care are ușoare pătrunderi în depresiuni; în est, de la Unirea limita trece pe la Zebil-Enisala (ocolind Lacul Babadag), Jurilovca-Ceamurlia; în sud, urmează aliniamentul Peceneaga-Camena.

Relieful, inițial pediplenat, a fost reînălțat mai mult în jumătatea de vest și fragmentat intens în pliocen superior-cuaternar. Evoluția pliocen superior-cuaternara pe un fond petrografic divers a dus la individualizarea de pedimente. Are înălțimile cele mai mari din Dobrogea, fragmentarea cea mai bogată și asocierile cele mai diverse ale declivității. Este regiunea ce mai bine împădurită din Dobrogea (păduri de gorun, tei, carpen).

În Dobrogea de Nord există urmatoarele subunități:

Munții Macin. Sunt încadrați de Dunăre în vest și nord și de Culoarul Luncavița-Lozova în est; are cele mai mari înălțimi (patru vârfuri peste 400 m). Este alcătuit din formațiuni paleozoice, cu desfășurare în NV-SE, care s-au reflectat în relief. Climatul arid a favorizat dezvoltarea unui relief rezidual (crește pe cuarțite în poziție aproape verticală; mase de grohotișuri), scoarța de alterare groasă și culmi rotunjite (pe granite). Se separă în sectorul central – Culmea Pricopan (cea mai înaltă și omogenă, cu relief rezidual, cu exploatări de granite și cuarțite), Dealul Megina-Priopcea (vest) și Dealul Boclugea (est) în care se intercalează văi longitudinale sau depresiuni (Jijila, Greci, Cerna-Mircea Vodă în vest și Luncavița, Taita superioară în est).

Podișul Niculițel. Se desfășoară între văile Dunărea (N), Telița (E) – contactul cu Depresiunea Nalbant (pe aliniamentul Poșta-Nalbant-Nicolae Bălcescu); Valea Taitei (S), văile Lazovei și Luncaviței (V). Este alcătuit din roci vulcanice (diabaze, porfire, câteva iviri de granite) și roci sedimentare triasice (calcare si gresii) cuprinse în mai multe cute orientate NV-SE și N-S. Înălțimile scad spre est și sud; către nord se termină brusc. Văile principale Telița, Taita sunt în bună măsură axate pe linii tectonice. Spre ele se desfășoară numeroase văi scurte ale căror obârșii corespund unor mici bazinete depresionare. Este o zonă înca bine impădurită în care circulația se realizează prin culoarele din lungul văilor principale. Pe versantul nordic se află podgoria Niculițel-Sarica.

Dealurile Tulcei ocupă jumătatea nord-estică a Dobrogei de Nord. În alcătuirea lor se impune o culme de peste 40 km desfășurată de la vest la est, cu o înălțime medie de 80-120 m, dar în lungul căreia se ridică mai multe vârfuri rotunjite la peste 180 m altitudine. Din această culme, care se termină spre nord printr-un versant abrupt (adesea cu mai multe trepte tăiate în loess), se desprind spre sud interfluvii de tipul platourilor care coboară spre zonele joase depresionare (Nalbant, Agighiol). Fizionomia reliefului este o reflectare a condițiilor structurale (diabaze și porfire, roci sedimentare cutate acoperite de depozite loessoide groase). Se impune relieful de pediment și de inselberguri.

Peste 90% sunt terenuri de cultura și pășuni; pădurea se află doar în câteva locuri (în nord și vest predomină gorunul). În sectorul nordic sunt principalele suprafețe cu livezi și vița de vie, pe când la sud terenuri cerealiere (îndeosebi porumbul).

Podișul Babadag se desfășoară în sudul Dobrigei de Nord de la Dunăre la Lacul Razim. Limita de nord o formează sudul Depresiunii Nalbant și culoarul Taita-Mircea Vodă, iar la sud culoarul văilor Aiorman-Slava Rusă. Geologic reprezintă un sinclinoriu cu numeroase cute secundare de care se leagă forme de relief structurale (linii de cueste). Prezența rocilor calcaroase a favorizat dezvoltarea reliefului carstic; aici există inselberguri și pedimente, iar în lungul văilor depresiuni de eroziune diferențiale. Cele mai extinse sunt Dorobanțu (V), Babadag (E) și cele de pe Slava. Înălțimile scad de la vest (ating 400 m în Dealul Atmagea) spre SE (30-40 m la capul Dolojman deasupra Razelmului). Pădurile cu stejar brumăriu, carpen, tei ocupă areale mai largi în centru și nord-vest; la exterior silvostepa a fost înlocuită cu întinse areale de culturi agricole.

Dobrogea Centrala (podișul Dobrogei Centrale)

Se desfășoară pe aria șisturilor verzi, deci între aliniamentele faliilor Peceneaga-Camena (culoarul văilor Aiorman-Slava Rusă) și Topalu-Tașaul în sud. Ultima are contur ușor neregulat cu pătrunderi în bazinetele de la obârșia generației de văi ce aparțin de bazinul Carasu.

Structural, peste șisturile verzi urmează discordant formațiuni jurasice (calcare și conglomerate calcaroase) la care s-a putut reconstitui alcătuirea de tip recife, apoi depozite loessoide și loessuri.

În peisajul morfologic se impun cinci aspecte: podurile largi tipice regiunilor de podiș care coboară de la 250-300 m (în sectorul central-nordic) la sub 100 m (spre sud, sud-vest și sud-est) paralel cu creșterea în lătime și micșorarea gradului de fragmentare; desfășurarea radiară a văilor care se orientează spre mare, Dunăre sau Casimcea și care au obârșii largi (adesea sub formă de bazinete depresionare de contact), un curs mijlociu adâncit și unul inferior larg, puternic aluvionat; prezența martorilor de eroziune (frecvent de natură calcaroasă) care apar ca inselberguri flancate de pedimente; treptele de lângă Dunăre, mare și din bazinul Casimcei interpretate ca nivele de eroziune; relieful carstic din sectorul Topalu-Stupina și din bazinul inferior al râului Casimcea. Continentalismul climatului se transpune în desfășurarea în nord a silvostepei, iar în centru și sud a stepei, amândouă fiind desțelenite în cea mai mare parte la sfârșitul secolului XIX.

Cea mai mare parte din teritoriu este inclus la Podișul Casimcei, care are altitudinile cele mai mari, coborând de la 300 m (N) la sub 250 m (sud); relieful corespunde pediplenei ce taie șisturile verzi; este străbătut pe centru de Casimcea; relief carstic, în sud, în calcare jurasice; pe contactele petrografice s-au individualizat bazinete depresionare cu margini glacisate; în nord, există pâlcuri de pădure, în centru silvostepa și în sud stepa; folosință agricolă și slabă populare.

La vest se află Podișul Daeni-Hârșova sau Gârliciu cu o lătime în jur de 10-15 km, cu relief în două trepte (la 30 m și 65 m) considerate terase de abraziune (I. Rădulescu, 1965) și pedimente; așezări la contactul cu Lunca Dunării și pe văile principale; peisaj agricol dominant.

În est se găsește Podișul Istriei, care este alcătuit din două trepte joase (pedimente); aflat în aria de influență a Mării Negre. Peisajul de stepă a fost în mare parte înlocuit de cel agricol. Există areale mici cu soluri și vegetație de sărătură sau cu exces de umiditate.

Dobrogea de Sud

Se desfășoară la sud de aliniamentul faliei Topalu-Tașaul. Structural, se suprapune platformei Dobrogei de Sud în care peste cristalinul proterozoic mai importante sunt calcarele cretacice și sarmațiene, iar la suprafață mantia de loess. Mișcările neotectonice cuaternare au ridicat sectorul sud-vestic mai mult, determinând înălțimile actuale (150-200 m), caracterul antecedent al majorității văilor dunărene și indirect fragmentarea mai accentuată a acestui sector.

În relief se impun, pe de o parte, interfluviile plate, cu înălțimi de zeci de kilometri în centru și care cad altimetric mai lin spre nord și est și brusc către nord-vest și vest. Al doilea aspect îl introduc văile care sunt evazate la obârșii și care în aval se adâncesc treptat (cele mari creează un fel de canioane în loess și în placa de calcar) și se lărgesc căpătând uneori și caracter depresionar. Versanții la văile mari se termină prin glacisuri.

În Dobrogea de Sud, cumpăna de ape cu desfășurare nord-sud se află la 8-10 km de țărm urmărind un șir de înălțimi joase (sub 100 m). Față de aceasta, rețeaua de râuri cu regim net intermitent se desfășoară spre vest, nord-vest și est. Cele care ajung la Dunăre se termină în limanuri fluviale, iar cele dinspre mare în lagune sau limanuri fluvio-maritime.

Dinamica actuală este diferită. În SV (Podișul Oltinei) eroziunea torențială se îmbină cu sufoziunea, tasarea, alunecările, spălarea areolară; în est precumpănesc procesele marine la care se adaugă tasarea; în centru mai importante sunt șiroirea, spălarea în suprafață, tasările și procesele carstice.

Climatul continental arid a favorizat dezvoltarea stepei; doar în SV există un areal mai larg de păduri de cvercinee.

Intervenția antropică a avut un rol deosebit în modificarea peisajului natural (destelenirea stepei și silvostepei; indiguiri, desecări, irigări, cariere).

Se împarte în Podișul Medgidia (în nord), Podișul Oltinei (SV), Podișul Cobadin (centru) și Podișul Mangaliei (E).

Podișul Medgidiei are cea mai mare desfășurare (de la Dunăre la mare) situându-se la 80-100 m, cu relief de podiș în nord și de boturi de deal spre Dunăre și valea Carasu; grosimea mare a loessului favorizeaza procese de sufoziune, tasare, iar pe versanții văilor principale șiroire și torențialitate, surpări; valea Carasu care îl străbate de la est (la 4 km de mare ) la vest, este largă, peisajul natural fiind aproape în întregime schimbat (culturi cerealiere, viticole, pomicole; canalul și sistemul de irigații); este o unitate bine populată cu așezări mari și economie cu caracter complex.

Podișul Oltinei, afalt în sud-vestul Dobrogei, are altitudinile cele mai mari (peste 180 m); este fragmentat de văi înguste orientate SE-NV; se deschid către Dunăre unde râurile (care în amonte sunt seci), în spatele unor baraje de aluviuni dunărene, au dat limanuri; relief de platouri pe calcare sarmațiene și loess.

Podișul Cobadin, situat în sectorul central-sudic, are altitudini de 150-180 m, relief de platouri pe calcare sarmațiene separate de văi seci; există un relief carstic variat (multe forme fosilizate; la suprafața depresiuni carstice – Negru Vodă); o regiune agricolă importantă.

Podișul Mangaliei, cunoscut în unele lucrări geografice sub numele de Litoralul de la Sud de Constanța, este o unitate joasă (sub 50 m) în care se impun platourile pe calcare sarmațiene și loess, văi scurte care se termină în limanuri fluvio-maritime, faleze și plaje înguste. Influența mării în caracteristicile climatice este determinantă. Peisajul natural de stepă a fost aproape în întregime schimbat cu unul agricol diversificat (culturi cerealiere, vii, livezi de piersici). Există multe așezări înșirate în vecinatatea țărmului cu economie mixtă. Se impun Constanța, Mangalia și stațiunile balneoclimaterice.

I. 4. Clima (FIG. A și B)

Podișul Dobrogei are un climat continental cu nuanțe de excesivitate accentuate. Cea mai mare parte a sa se încadrează în ținutul climatic de câmpie. Doar sectorul nordic și nord-vestic (înălțimile depășesc 300 m) face parte din ținutul climatic al dealurilor joase.

Caracteristicile climatice sunt determinate de următorii factori: o cantitate mare de radiație solară 125 kcal/cm²/an (maximum în iulie de 20 kcal/cm²), legată și de o durată de strălucire a Soarelui de 2200-2500 ore; deschiderea largă spre nord, est și sud determină o frecvență mare a maselor de aer de pe aceste direcții; existența bazinului Mării Negre către care se concentrează activitatea ciclonală, îndeosebi a celei din Marea Mediterană; existența bălților Dunării și a Deltei Dunării care determină modificări locale în zonele vecine, în regimul parametrilor climatici și în cel al unor fenomene meteorologice; relieful șters lipsit, în mare măsură, de pădure și prezența unor zone largi netede ce favorizează intensificarea climatului continental.

Se pot deosebi trei unități cu caracteristici climatice distincte.

Topoclimatul de dealuri joase cuprinde partea de nord-vest a podișului, cu înălțimile, fragmentarea și gradul de înpădurire cele mai ridicate. Aici se înregistrează temperaturi medii de 10ºC anual, -2ºC în ianuarie și 21ºC în iulie, amplitudini termice ceva mai moderate (65º), circa 90-100 zile de îngheț, o nebulozitate medie (5,1-5,4 zecimi), de care sunt legate circa 60-65 zile senine și 100 zile cu cer complet acoperit. Anual cad, în medie, 550 mm de precipitații din care aproape jumătate se înregistrează vara sub formă de averse. Ninsoarea se produce în medie în 15 zile, iar stratul de zapadă cu grosime centimetrică se păstrează în jur de 20 zile.

Topoclimatul de podiș jos este caracteristic celei mai mari părți din regiunea unde înălțimile sunt sub 200 m. Valorile medii termice indică o ușoară creștere din Dobrogea Centrală spre cea Sudică (anual de la 10º la 11ºC), în ianuarie de la -2º la -1ºC, în iulie de la 23º la 24ºC; aici se înregistrează peste 220 zile fără îngheț și peste 40 zile tropicale. Ca urmare a evapotranspirației puternice (700 mm) și a precipitațiilor de numai 400-450 mm, deficitul de umiditate este foarte mare (în jur de 300 mm). Precipitațiile cad în circa 90 de zile și sunt distribuite neuniform în timpul anului; aproape 60% din volumul lor se produce în sezonul cald (maxim în iunie); precipitații însemnate cad și toamna când în noiembrie se produce, de obicei, al doilea maxim; ploile torențiale care au frecvența mare sunt însoțite de căderi însemnate de precipitații (maximum în 24 ore în nord-est a fost de 140 mm, iar în sud de 190 mm).

Topoclimatul litoralului cuprinde o fâșie de 5-10 km lățime unde se resimte influența Mării Negre. Deși media anuală a temperaturii este mai ridicată 11,2ºC, vara ele sunt mai scăzute (21,5ºC … 22,5ºC), iar iarna ceva mai ridicate -0,5ºC (Mangalia). Amplitudinea termică absolută oscilează între 60ºC și 63ºC, numărul de zile fără îngheț depășește 220, precipitațiile sunt în jur de 400-450 mm, umiditatea aerului este mai mare, fenomenele de iarnă sunt mult diminuate.

I. 5. Hidrografia (FIG. 3)

Caracteristicile hidrografice, hidrologice, hidrogeologice sunt influențate, în mod deosebit, de climatul excesiv continental (precipitații puține și cu repartiție neuniformă) și rocile permeabile pe grosimi mari (asigură o infiltrație rapidă și cantonarea apei la adâncime în diferite nivele de carstificare). În ultimii 30 de ani prin lucrările efectuate pentru irigații, transport fluvial, omul a devenit un factor la fel de puternic în producerea unor modificări de esență.

Pânzele de apă la suprafață aproape că lipsesc. Cele de la baza unor deluvii, au debite reduse și sunt extrem de fluctuante. Stratele de adâncime se găsesc cantonate îndeosebi în nivelele calcaroase; sunt ape cu debit bogat, carbonatate; în Dobrogea de Sud au și ușor caracter artezian.

În Dobrogea de Sud, în sectorul de litoral Mangalia-Neptun, sunt izvoare mezotermale, iar la Hârșova și Topalu termale.

Rețeaua hidrografică este tributară Dunării și Mării Negre; în sud există un mic sector endoreic desfășurat într-o zonă calcaroasă. Râurile lungi au sub 50 km și suprafețe (la cele mari) de ordinul a sute de km²; cele mai multe se termină în lacuri de tip liman .

Marea majoritate a râurilor au un curs intermitent. Cele mai mari au o albie îngustă prin care în intervalele secetoase, se scurge o cantitate mica de ape, dar care la viituri sunt neîncăpătoare, apele revărsându-se și provocând inundații. La averse se transportă cantități importante de nămol, cursul de apă cu noroi transformându-se într-un agent care realizează o eroziune puternică.

Alimentarea este pluvial, moderată, deși din volumul de precipitații cantitatea care participă direct la scurgere este modestă (între 4 și 9%); alimentarea subterană este și mai mică (1,5-2%), căderea precipitațiilor este neuniformă atât anual, lunar, sezonier, cât și de la an la an. Debitele medii multianuale sunt foarte mici (0.03 m³/s la Telița în amonte, la 0,29 m³/s la Topolog și 0,4-1 m³/s la Casimcea). În regimul scurgerii există un maxim legat de aversele din iunie-iulie, dar și o ușoară creștere toamna (octombrie-noiembrie). Scurgerea maximă se produce la viituri (durata medie 7-28 ore, cu un interval cu intensitate mare de 3-8 ore); se înregistrează brusc și frecvent, prezintă un „front” hidraulic de 1-2 m și o viteză de 5-7 m/s.

Râurile din zona carstică sunt seci; doar la ploile foarte mari prezintă o scurgere rapidă cu efecte distrugătoare.

Hidrochimic apa lor este carbonatată. Doar pe litoral există o mai mare varietate.

În general râurile Dobrogei sunt pâraie de dimensiuni reduse. Densitatea rețelei hidrografice este cea mai redusă din țară în sudul Dobrogei (0,01-0,08 km/km²) și crește în partea centrală și nordică (0,2 km/km²).

Cele mai mari râuri sunt: râul Casimcea (58 km), Taita (52 km), Telița (42 km), Slava (35 km), Hamangia (27 km).

Limanurile apar frecvent în vest și est (în jumătatea sudică a podișului): limanuri fluviatile – Bugeac, Oltina, Marleanu, Vederoasa, Baciu, Cerna, Jijila); limanuri maritime – Babadag, Ceamurlia, Corbu, Tașaul; se adaugă unele lagune – Razim, Golovita, Sinoe, Comorova.

Cele mai însemnate lacuri sunt: Oltina (19 km²), Marleanu (7,7 km²), Baciu (3,4 km²), Tașaul (22,7 km²), Siutghiol (19,56 km²), Tăbăcarie (0,96 km²), Agigea (0,55 km²), Techirghiol (22,1 km² și adâncime de 9 m), Tatlageac (1,41 km²), Mangalia (2,6 km²). (FIG. 5 SI 5)

Salinitatea variază de la 0,45 g/l la Siutghiol, la 75-95 g/l la Techirghiol.

Dunărea și Delta Dunării constituie unități hidrografice și morfologice distincte. Brațele Dunării au dimensiuni și contribuții diferite în conturarea unității deltaice, astfel: brațul Chilia, având 60% din debit, are o lungime de 117 km și adâncimi de peste 30 m; brațul Sulina, canalizat, duce 12,2% din debit, are o lungime de 63 km, cu o prelungire de 7,5 km, prin diguri, în mare, iar adâncimea apei ajunge la 12 m; brațul Sf. Gheorghe, preia 21,2% din debit, are o lungime de peste 100 km și este puternic meandrat.

Apele teritoriale ale Mării Negre se caracterizează prin adâncimi reduse (0 – 50 m) pe platforma continentală ce coboară până la 200 m, extinzându-se până la 200 km departare în dreptul Portiței și doar pana la 70-80 km în dreptul Mangaliei.

Fâșia de contact dintre uscatul Dobrogei și apele Mării Negre se caracterizează printr-un țărm jos, puțin crestat, continuat direct, subacvatic cu platforma continentală. Țărmul propriu-zis prezintă două aspecte diferite: țărm jos cu plaje și cordoane litorale și țărm, mai înalt (intre 3-35 m) cu faleză, în sud, până la Vama Veche.

I. 6. Vegetația și fauna FIG. 6

Deși ocupă un teritoriu restrâns, în cuprinsul Podișului Dobrogei se desfășoară areale aparținând la două provincii biogeografice: pontică din nord și până în sud și moesică în sud-vest. (Mihai Ielenicz – Dealurile și podișurile României, 1999).

Această situație a fost determinată de patru factori: desfășurarea reliefului între 0 și 467 m; condițiile climatice cu unele variații notabile în umezeală și regim termic, evoluția florei și faunei în pliocen și cuaternar, prezența Mării Negre. Un rol foarte mare l-a avut omul care în ultimile două secole, prin defrișare și desțelenire, a redus enorm suprafața cu vegetație naturală, locul acesteia fiind luat de culturile agricole.

Pădurea cuprinde Munții Măcin, Dealurile Tulcei, podișurile Babadag și Casimcei, precum și sud-vestul Dobrogei cu elementele submediteraneene, mediteranean-balcanice și orientale, tauric-caucaziene, mediu-europene (I. Popovici și colab., 1984). În nord, precumpănesc gorunul, teiul și carpenul care, dupa N. Donița (1969), alcătuiește un etaj mezofil de tip balcanic; în centru (Casimcea), teiul și stejarul brumăriu (se adaugă carpenul și frasinul) alcătuiesc păduri dese într-un al doilea etaj xeroterm (mediteranean); în sud, în Podișul Oltinei, se regăsesc elementele celor două etaje, dar abundă cele mezofile – frasin și carpen.

Fauna pădurilor se reamrcă prin numărul mare de păsări (turturele, sitari, șoimi), iar dintre mamifere – căpriorul, mistrețul, veverița și specii de șoareci. În rândul reptilelor importante sunt: broasca țestoasă, gușterul vărgat, șerpi, tritonul cu creastă și Vipera ammodytes montandoni (vipera cu corn).

Există unele animale aclimatizate – cerbul lopătar (Podișul Babadag), muflonul (în SV Dobrogei), fazanul (rezervațiile Valu lui Traian, Fântânița, Murfatlar).

Silvostepa și stepa. Cuprinde cea mai mare parte din Podișul Dobrogei. Au fost desțelenite încât asociațiile de silvostepă și stepa ocupă azi areale mici.

Silvostepa ocupă culmile și podurile interfluviale mai înalte (100-150 m). În jumătatea nordică a Dobrogei apare în Podișul Babadag, în Dealurile Tulcei, sudul Podișului Niculițel și în Podișul Casimcei; este alcătuită din stejar pufos, stejar brumăriu și arțar tatarasc, precum și sibleacuri.

În sud-vestul Dobrogei abundă elementele submediteraneene (stejar pufos, stejar brumăriu, Carpinus orientalis, Fraxinus ornus, Quercus cerris, teiul, alunul; sibleacul este format din scumpie, mojdrean, carpinita și paliur.

Stepa ocupa cea mai mare parte a provinciei desfășurându-se larg în centru și est, la altitudini mai mici de 100 m. Vegetația tipică este, în prezent, pe areale mici întrucât cele mai multe terenuri au fost luate în cultură. În componența ei, speciilor pontice le revin 25%. Precumpănesc asociatiile cu pir, colilie, pelin.

Fauna caracteristică este cea de rozătoare (popândău, iepure, orbete, dihor, nevăstuica), păsări (graur, coțofana, potarniche), reptile (șerpi, vipera cu corn).

Vegetația și fauna acvatică este limitată la arealele limanelor (crap, roșioara, știuca, șalău).

I. 7. Rezervațiile naturale FIG. 7

Relieful, flora și fauna, depozitele geologice și paleontologice au generat declararea uramatoarelor tipuri de rezervații naturale în Dobrogea:

Rezervația Biosferei Delta Dunarii;

Rezervații speologice (peșteri ocrotite): „La Adam”, „Gura Dobrogei” (în Podișul Casimcei), „Limanu” și „La Movile” (în carstul din zona Mangaliei);

Rezervații paleontologice, foarte numeroase, mai ales pe versantul dunărean: punctele fosilifere Movila Banului – Seimeni, Cernavoda, Aliman și Credința – Cobadin, Canaralele Hârșovei, Reciful de la Topalu, Dealul Bujoarele de la Turcoaia și Dealul Pietrosul de la Agighiol);

Rezervații geologice și geomorfologice: pereții calcaroși de la Petroșani – Deleni;

Rezervații botanice și forestiere: pădurea Valea Fagilor – Luncavița, Valu lui Traian, Stejarii de la Comorova – Neptun, Dunele de la Agigea;

Rezervații complexe – cuprind: Parcul Natural Munții Măcinului, Masivul calcaros Cheile Dobrogei, Pădurea Fântânița – Murfatlar, Dealul Ala Bair – Baltagesti – Crucea, Canaraua Fetei – Baneasa, Pădurea Esechioi, Poiana Kiorum – Tarla (Babadag), Pădurea Dumbrăveni și Pădurea Hagieni.

I. 8. Solurile FIG. 8

Pedogeografic se încadrează în regiunea est-europeană, provincia danubiano-pontică. Un rol distinct în dezvoltarea tipurilor de sol de aici l-a avut clima excesiv continentală. Arealul cel mai extins îl au molisolurile, iar mai restrâns cele intrazonale impuse mai ales de roca. Desfășurarea principalelor tipuri de sol releva o oarecare etajare.

Solurile brune argiloiluvialeă Se află în grade diferite de podzolire și sunt în Munții Măcin, Podișul Niculițel, Podișul Babadag, la altitudini mai mari de 250 m, sub păduri de stejar, în condiții cu precipitații de 500-550 mm; au fertilitate bună pentru pădure. Pe ele se practică culturi pomicole; pentru culturile cerealiere se impun amendamente (fiind soluri mai acide).

Molisolurile sunt reprezentate de diferite cernoziomuri. Cernoziomurile cambice sunt larg dezvoltate la peste 150 m altitudine, în condiții de silvostepă; la exterior sunt cernoziomuri ciocolatii. Ele au fertilitate foarte bună fiind folosite intens pentru culturile cerealiere.

Cernoziomurile carbonatice se află la 80-120 m în condiții de stepă; procesul de carbonatare este mai accentuat îndeosebi în jumătatea superioară a orizontului ; sunt fertile, dar le trebuiește multă apă. De aceea sunt necesare irigațiile, cerință rezolvată prin sistemul Carasu-Negru Vodă-Marea Neagră.

Solurile balane se află pe latura de est, în Depresiunea Nalbant și în jurul complexului lagunar Razelm-Sinoe – spre Tașaul; pe latura de vest sunt de la Măcin la Oltina, dar cu pătrundere mai accentuată pe valea Carasu; au procentul cel mai mare de carbonați; humusul este ceva mai puțin decât la cernoziomuri; au fertilitate bună pentru culturi, dar se impune irigarea.

Tot molisoluri sunt și rendzinele; au suprafețe întinse în Casimcea și Dobrogea de Nord (Babadag și pe majoritatea martorilor calcaroși).

Solurile intrazonale cuprind porțiuni mai restrânse din spațiul strict al podișului; ele sunt solurile hidromorfe, salinizate și alcaline prezente în vecinătatea mării, apoi cele din luncile râurilor principale (soluri aluviale) și cele de pe culmile intens afectate de spălare în suprafață, șiroire (erodisoluri, litosoluri).

CAP. II EVOLUȚIA ISTORICĂ A DOBROGEI

II.1. Incursiune istorică în trecutul Dobrogei

Primele mărturii de viață omenească în Dobrogea datează din paleolitic. Descoperirile arheologice au pus în evidență urme ale prezenței omului în paleolitic îndeosebi în peșterile La Izvor (Cheia) și La Adam (Târgușor) din bazinul văii Casimcea; în mai multe puncte din Dobrogea Centrală și de Sud s-au mai identificat urme de locuire sporadică (I. Popovici și colab., 1984).

Neoliticul, prin cele trei culturi Hamangia, Gumelnița și Cernavodă, este prezent în multe locuri din lungul Dunării, litoralului și pe văile principale; în funcție de condițiile locale, așezările erau situate fie pe înălțimi cu versanți povârniți, fie în zone joase (așezări cu fortificații totale sau parțiale de tipul șanțurilor și valurilor de pământ).

În epoca bronzului (mileniul III î.e.n.) are loc amestecul triburilor indo-europene cu populația băștinașă și formarea poporului trac cu arie de desfășurare pe spațiul carpato-balcanic (erau agricultori, păstori, dar și meșteșugari).

În epoca fierului (hallstatt – 1200-450 î.e.n.) se produce scindarea triburilor trace în două grupe care se deosebesc treptat prin unele aspecte legate de religie, obiceiuri și limbă (tracii balcanici la sud de Dunare și tracii nordici sau carpato-danubieni din Boemia și până la Dunarea de Jos). Din aceștia din urmă s-au separat geții (secolul VII – î.e.n.), axați pe Carpați și Dobrogea, Câmpia Română, Moldova.

De prezența grecilor la Marea Neagră este legată întemeierea orașelor Histria (grecii milesieni – secolul VII î.e.n.), Tomisul (grecii dorieni – secolul VI î.e.n.), Callatis (grecii dorieni – secolul VI î.e.n.) și probabil Argamum (la Capul Dolojman). Între acestea mai existau câteva puncte de staționare (Stratonis – lângă Tuzla; Parthenopolis, la sud de Costinești).

Pe la finele epocii fierului se realizează o civilizație geto-dacică evidențiată de un număr mare de așezări de tipul cetăților cu valuri de apărare sau situate pe monticuli naturali. Pe litoral, coloniștii și-au preluat o parte din pământurile pe care le-au folosit în agricultură și au stabilit intense legături cu populația locală. Tariverde a devenit un important centru de colectare a produselor agricole pentru cetatea Histria (I. Popovici și colab.).

Începând cu secolul I î.e.n. se remarcă o evoluție către uniuni tribale care au dus, în final, la realizarea statului centralizat dac condus de Burebista (82-44 î.e.n.). În contextul amenințării romane, acesta pune stăpânire pe toate cetățile grecești de la Olbia (nord) la Apollonia (sud) și pe teritoriul de pe dreapta Dunării până la Balcani, în virtutea unității de neam și limbă.

Fărâmițarea statului lui Burebista a favorizat cuceririle romane și transformarea Dobrogei în provincie romană (în anul 46 î.e.n. – intră în provincia Moesia); sunt întemeiate castre de-a lungul limes-urilor, pe litoral orașele s-au constituit într-o federație cu sediul la Tomis; se dezvoltă agricultura (viticultura, cultura cerealelor, creșterea animalelor, piscicultura), comerțul, meșteșugurile. Schimburile au impus organizarea statutului vamal și financiar.

Există o rețea formată din trei drumuri imperiale și altele secundare. Cel mai vechi drum unea cetățile și castrele din lungul fluviului – de la Transmarisca (Turtucaia) și până la Histria; de aici, pleca cel de-al doilea (cel grecesc, refăcut de romani și care se desfașura pe litoral pănă la Bizanț. Al treilea, trecea prin centrul Dobrogei (Tropaeum Traiani – Ulmetum-Ibida). Existau mai multe capete de pod, peste Dunăre, la Altinum (Oltina), Carsium (Hârșova), Barboși și Noviodunum (Isaccea), pentru legături cu drumurile din Moldova și Muntenia. Se remarcă o oarecare specializare a cetăților principale – Histria (agricultura și pescuitul sturionilor), Tomis (comerț – exportul de cereale), Callatis (agricultura și comerț) (I. Popovici și colab.).

În secolele IV-VII e.n., Dobrogea era o provincie (Scythia Minor) de sine stătătoare. S-a întărit sistemul fortificațiilor de pe limes-ul dunărean, cât și al cetăților dunărene (Capidava, Dinogeția), a celor din interior (Tropaeum Traiani – Ulmetum) și a celor marine (Callatis, Tomis) pentru a apăra regiunea de geți, vizigoți, ostrogoți, huni, slavi, bulgari. În secolul VII dominația romano-bizantină cedează în fața slavilor și avarilor. Bizanțul stăpânea zona litorală cu sediul flotei la Lycostomion (Chilia), bulgarii erau în sudul litoralului, iar în centru și pe Dunăre era populația romanizată.

În secolul X e.n., Dobrogea reintra în Imperiul Bizantin fiind cunoscută sub numele de Paradunavon sau Paristrion. Frecventele invazii au determinat consolidarea sistemelor de apărare materializate în trei valuri de apărare (valul mare și valul mic de pământ; valul de piatră) aflate între Constanța-Cernavodă-Niculițel. În perioada următoare (secolul XII-XIV) din nou slăbește autoritatea bizantină, dar crește rolul negustorilor genovezi la gurile Dunării. Se organizează statul feudal sub conducerea lui Dobrotici prin unirea organizațiilor politice locale; în timpul lui Mircea cel Bătrân se realizează unitatea dintre Țara Românească și Dobrogea.

În 1417, Dobrogea este cucerită de Mahomed I, iar gurile Dunării la 1484. Timp de patru secole se produce o evoluție economică și socială lentă. Mai mult va fi o zonă frecvent afectată de războaiele ruso-turcești însoțite de pierderi materiale mari. În afara colonizărilor cu tătari și turci, se constată și pătrunderea elementului românesc din Moldova, Muntenia, Transilvania care s-a îmbinat cu populația românească străveche; romanii au întemeiat așezări noi.

II.2. Integrarea Dobrogei statului român și locuitorii săi

Dobrogea revine în hotarele firești ale țării la 14 noiembrie 1878; la 9 mai 1880 este aprobată Legea pentru organizarea Dobrogei cu două județe (Tulcea și Constanța). În scurt timp crește numărul de locuitori (100.000 în 1878 și 380.000 în 1913), se marește suprafața cultivată și producția agricolă.

În 1913, al doilea război balcanic se încheie cu încorporarea teritoriului din sudul Dobrogei. Până în 1940, acest teritoriu numit Dobrogea Nouă sau Cadrilater și format din două județe, Durostor și Caliacra, s-a dezvoltat în cadrul statului român și a generat, atât în plan local, cât și în relația cu Bulgaria, numeroase tensiuni. Într-o situație dificilă și un context internațional nefavorabil, România semnează Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care se stabilea cedarea către Bulgaria a Cadrilaterului și să procedeze la schimbul de populație între județele cedate și cele din Dobrogea Veche.

Al doilea Război Mondial și perioada de sovietizare urmatoare lui, au provocat mari distrugeri, îndeosebi în Constanța, dar și în alte localități, Sulina, Tulcea, Cernavodă.

După etapa de instaurare a noului regim totalitar și înscrierea într-un proces evolutiv de dezvoltare economică și relaxare a vieții social-culturale, prin anii 1960 încep să se îndrepte importante fonduri și să se creeze mari proiecte de dezvoltare a regiunii.

Dobrogea devine o regiune prioritară pentru investiții care modifică între anii 1960-1990 radical structurile socială, economică, demografică și habitatul uman. Chiar mediul natural sufera modificări însemnate prin: construirea imensului complex portuar Constanța – Constanța Sud Agigea, Canalul Dunăre – Marea Neagră și ramificația Poarta Albă – Midia Năvodari, amenajarea hidropiscicolă a complexului lagunar Razim, porturile maritime Mangalia și Mida, lucrări de protecție a țărmurilor și construirea stațiunilor turistice.

În această perioadă talia demografică a unor orașe crește puternic, în special Constanța, dar și Năvodari, Medgidia, Cernavodă și Tulcea; apar noi orașe – Năvodari, Basarabi, Ovidiu, iar unele așezări rurale capătă dimensiuni funcționale și fizionomii urbane: M. Kogălniceanu, Agigea, Baia, 23 August, Tuzla, Valu lui Traian. Scade în schimb populația din mediul rural cu deosebire din zona deltei, a podișurilor Casimcei și Oltinei, unde s-a ajuns chiar la desființarea unor sate, iar altele sunt în pragul dispariției. (Nicoara Vasile – Teza de doctorat, 2004).

Procesele economice de mare anvergură au generat în afara unei dinamici demografice aparte, cu un ritm anual de creștere foarte ridicat, și o modificare radicală a structurii etnice a populației.

II.2.1. Românii

Societatea românească din Dobrogea a cunoscut în timpul dominației otomane o mare stabilitate. (Adrian Radulescu – Istoria Dobrogei, 1998).

Datele ocazionale sau cele comandate surprind fie realități limitate în spațiu, fie la scara întregii provincii, dar întotdeauna românii fiind semnalați pretutindeni, de la Tulcea până la Constanța și Silistra.

Ofițerul finlandez din armata rusă în războiul din Turcia (1828-1829), Gustav Adolf Ramsay menționa, de exemplu, pe moldovenii din satul Niculițel și ogoarele fertile din nordul Dobrogei. Confirmându-l la o scară mai largă, ieromonahul rus Partenie relata în 1838 că a călătorit timp de nouă zile, de-a lungul malului dobrogean al Dunării numai prin sate locuite de “acești țărani numiți români…, cu vorba valahă”. Doi ani mai târziu, faimosul povestitor danez Andersan remarca, în drumul său de la Constanța la Cernavodă, pe valea Carasu, pe “păstorii români”, și “țăranii români în cojoace de oaie, cu pălării de pâslă neagră”. La aceiași vreme a făcut cercetări temeinice în Dobrogea și polonezul Mihail Czajkowski (Sadac Pașa). La nord de linia Cernavodă-Constanța el estima la 25000-30000 numărul românilor agricultori ce locuiau în sate temeinic așezate. Conaționalul său Korsak a elaborat în 1849 o statistică din care rezulta că românii populau un număr mare de sate dobrogene, deși unele purtau denumiri turcești. Ambii autori relevau că sporirea populației acestor sate s-au făcut și pe seama țăranilor alungați din Moldova de povara birului și altor silnicii.

Relații de certă valoare furnizează francezul Camille Allard, participant la operațiunile militare în timpul războiului Crimeii, iar mai apoi ca medic al misiunii tehnice franceze pentru studierea traseului șoselei Rasova-Constanța. El releva ca românii locuiau “aproape exclusiv pe tot malul Dunării” și alcătuiau o parte considerabilă a populației din toată partea de nord a provinciei. Românii locuiau nu numai satele, dar erau prezenți și în toate târgurile și orașele provinciei. Călătorul moldovean M. Harret relata că aproape jumătate din populația orașelor Isaccea și Tulcea era formată din români. Unii din locuitorii ce aveau de suferit din pricina operațiunilor militare în timpul războiului amintit, precum și mai apoi, pe vremea operațiunlor din 1854-1856 s-au adăpostit în așezările dobrogene învecinate ferite; la Tulcea apar, spre pildă, două cartiere noi ale “prislavenilor” și “bestepenilor”, după numele localităților Prislava și Bestepe.

În anii 1873-1874 institutorul dobrogean Costache Petrescu a întocmit o statistică pentru românii din părțile Silistrei, potrivit căreia în acest important oraș și în satele din apropiere: Beilic, Bugeac, Casla, Oltina și Ostrov locuiau peste 4000 de români.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea se constată o stabilitate numerică în ceea ce privește densitatea populației românești stabile (având condiția de raya), situație ce se menține și după războiul Crimeii înregistrându-se chiar o creștere între anii 1870-1878.

În 1854, în memoriul adresat împăratului Napoleon al III-lea, Cezar Bolliac avansa cifra de 40000 de români dobrogeni.

Numit în 1871 director al școlilor române din Dobrogea, cărturarul ardelean Nifor Balasescu, a înaintat în 1871 lui Ismail Bey, mutesarif al sangeacului Tulcea un raport din care rezultă că la acea dată în Dobrogea se aflau 8000 de familii de români, numărând cel puțin 60000 de suflete răspândite în 72 de localități. În sfărșit, în 1877, din rațiuni administrative și fiscale, guvernatorul rus din timpul ocupării provizorie a Dobrogei, Belotercovici, fost consul al Rusiei la Tulcea înainte de război, și deci bun cunoscător al lucrurilor, a întocmit o statistică rămasă neterminată (din păcate tocmai pentru părțile cu cea mai numeroasă populație românească), privind situația demografică din patru cazale ale provinciei: Tulcea, Măcin, Hârșova și Babadag. Statistica lui Belotercovici înregistra 5542 familii de români; admițând că o familie putea cuprinde, în medie 5-6 membri, s-ar putea ajunge la o cifră rotunjită de 30000 de suflete.

Așadar, plecând de la cifra înscrisă de Ion Ionescu de la Brad în lucrarea sa (28000 de români numai în anumite cazale), cărora li se adăugau cei aproximativ 6000 de macani despre care vorbea acelasi autor, cât și numeroși muncitori sezonieri veniți din țările române, rezultă că la mijlocul secolului al XIX-lea, socotind cu cea mai mare prudență, numărul românilor din Dobrogea se situa între 35000-40000 de oameni. Toate aceste surse de informare ajung astfel la consensul că dintre grupurile etnice românii se situau, numericește, pe primul loc.

Românii dobrogeni găseau, în perioadele grele pentru ținutul lor, o soluție relativ simplă: trecerea în Țările Române învecinate, în mediul etnic comun, de unde se reîntorceau atunci când încetau cauzele presiunii. Când spre pildă, în 1811 Divanul Moldovei a efectuat un recensământ pentru calcularea veniturilor visteriei, din 2487 familii de “bajenarii de peste Dunăre”, se constată că mai mult de o mie erau “români veniți mai ales din satele dobrogene”.

După retragera trupelor rusești din Dobrogea, mase mari de locuitori s-au refugiat în Țara Românească și Moldova, dinspre Turtucaia, Hârșova și Măcin, spre Brăila și Galați. În vara anului 1854 o mare mulțime de creștini, evaluată la 2000 de oameni, a trecut de la Silistra în stânga Dunării. În scurtă vreme de la încheiera războiului cei mai mulți s-au reîntors la așezările lor, autoritățile otomane făcând chiar demersuri directe în acest sens pe lângă cele ale Principatelor.

În 1822, ca urmare a vechimii sale care i-a permis să se dezvolte fără încetare, un firman imperial al imperiului Mahmud al II-lea a declarat oraș satul Mahmudia. Timp de câteva decenii la Hârșova a continuat să crească, în aceeași perioadă, situație specifică porturilor cu poziție excentrică, exista un număr apreciabil de români. În 1866 ei își ridicau o biserică proprie separându-se de greci, cărora le cedau biserica veche ortodoxă. Un puternic cartier românesc s-a construit și la Tulcea, în împrejurările evacuării populației din zona brațelor Dunării, după 1830.

În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, turcii au retras o parte a populației din Deltă dincoace de fluviu, în cotul Dunavățului. În felul acesta românii din Chilie au pus temeliile satului Bestepe. În 1830, cu prilejul delimitării frontierelor dintre Rusia și Turcia s-a încheiat un protocol care stabilea că, din locul de unde brațul Sf. Gheorghe se desparte de brațul Sulina pe o distanță de două ore adâncime spre sud, nu erau îngăduite așezări în afara posturilor de carantină. Pentru aducerea la împlinire a acestei hotărâri, comisia însarcinată cu fixarea granițelor a convocat, în același an, pe fruntașii satelor cuprinse în triunghiul format de Dunăre, lacul Razim și linia Tulcea-Babadag cerându-le evacuarea localităților.

Executând această dispoziție, o parte însemnată a locuitorilor satelor stabilite, ridicându-și gospodăriile, iar cei din Bestepe chiar biserică cu tot mobilierul și odoarele ei, s-au așezat la Tulcea, ocupand dealul Babadagului, dincolo de lagună, de-a lungul liniei Dunării. Adăugându-se populației vechi românești de aici, ei au fondat, astfel, un cartier numeros, cel mai vechi din noua dispunere a orașului.

În ceea ce privește regiunea evacuată (în 1850 satele apar într-adevar, ca pustii în harta lui Ion Ionescu de la Brad), ea s-a repopulat prin 1856-1857 ca urmare, de bună seamă, a faptului că cele trei județe din sudul Basarabiei au fost integrate Moldovei făcând să dispară “zona neutră” care aplica arbitraliul în viața oamenilor ce trăiau acolo de sute de ani.

Din punct de vedere al originii lor românii dobrogeni proveneau din toate ținuturile românești, putând fi întâlniți în orașe cât și în marea majoritate a așezărilor rurale. Într-o statistică din 1849, care redă componenta etnică a 53 de sate de-a lungul Dunării și din interiorul Dobrogei, până la Constanța, 40 dintre acestea apar ca fiind locuite de români.

În felul acesta, ca parte a procesului de maturizare a națiunii moderne, în Dobrogea a continuat omogenizarea sintezei etnice românești care dădea ținutului dintre Dunăre și Mare “o înfățișare în minimă a tuturor românilor de prin celelalte provincii”, așa cum scria Ion Ionescu de la Brad vizitând țara în 1850.

Trecerea populației românești din Principate în Dobrogea și de aici în sens contrar este dovedită și de existența dubletelor de sate de pe ambele maluri ale Dunării.

Numele topice din Dobrogea au fost cele inițiale (Coslugea-Coslugeni, Vlahchioi-Vlaheni, Satul Nou –Satnoieni), cele terminate în eni situate pe brațul Borcea fiind derivate din originalele dobrogene, dintre care unele aparțin toponimiei otomane. Vechile nume topice de sate românești: Oltina, Mârleanu și Cochirleni au, de asemenea omonime mai târzii pe malul stang al aceluiași braț și sunt create de românii pribegiți din Dobrogea în timpul războaielor ruso-turce. Acest fenomen ilustrează atât forța elementului românesc dobrogean, ale cărui așezării au roit în Câmpia munteană, cât și legăturile permanente dintre românii de pe cele două laturi ale Dunării. Din studierea celor 3776 topice din județul Constanța și Tulcea după revenirea Dobrogei la România rezultă că 2338 (61,89%) aparțineau toponimiei turcești, 1260 (33,34%) celei românești, iar restul (4,77%) având alte origini.

II.2.2. Comunitatea turco-tătară

În secolul al XIX-lea turcii au rămas categoria de musulmani cea mai privilegiată, constituită din vârfurile feudale ale provinciei, demnitari și funcționari, clerici, armatori, negustori și cămătari, locuind cu precădere în orașele centre administrative, economice și culturale dar și pe domenii proprii, în sate. Deși mai puțin numeroși decât alte comunități de musulmani, turcii au reprezentat grupul islamic cel mai stabil, pentru că întruchipau însăși ordinea statală otomană, fiind și principalul său beneficiar. Însă de la începutul secolului al XVII-lea turcii locuiau în 64 așezări, de la Kiustenge (Constanța), Carasu (Medgidia), Mangalia și Techirghiol, la sate din zona de sud, centrală și de nord a provinciei: Alakapu (Poarta Albă), Kara Omer (Negru Vodă), Ciamurlu (Ciamurlia). În 1841 M. Czajkowski evalua numărul turcilor din nordul Dobrogei la 6000, rămânând mai numeroși în partea de miazăzi.

În timpul războiului din 1877-1878 când, din factor privilegiat și de dominație, turcii s-au văzut dintr-o dată sub administrația militară a unei puteri creștine aflată de multă vreme în ireconciliabila adversitate cu țara lor, cel mai mulți au preferat să-și părăsească bunurile imobiliare, refugiindu-se în provinciile rămase încă sub stăpânirea statului otoman, încât numărul lor s-a redus la această dată, abia la 2500 de oameni.

Și în secolul al XIX-lea populația musulmană a crescut pe seama colonizării cu alte grupuri etnice, cum ar fi tătarii și cerchezii.

După anexarea în 1783 a Hanatului Crimeii la Imperiul rus, mii de tătari au pribegit spre Rumelia și Anatolia, unii oprindu-se în Dobrogea. După 1800 s-au înregistrat alte valuri de tătari, fugiți din teritoriile anexate de Rusia. În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 ei proveneau mai cu seamă din triburile Orak Oglu și Orumdat Oglu din Bugeac. Convinși de ruși în 1829 să se înapoieze în Basarabia, cei mai mulți au revenit apoi în Dobrogea. Cei mai mulți duceau o viață aproape normală, dar unii s-au statornicit în zona de stepă a văii Carasu, unde au înființat inițial 9 sate de colibe.

În timpul războiului Crimeii (1853-1856) și în ani următori, Poarta a colonizat un număr însemnat de tătari din sudul Crimeii în Dobrogea și Bulgaria. Ei au întemeiat sate noi, dar cei mai mulți s-au stabilit în așezări deja existente, în special la nord de linia Rasova-Caraharman, ocupând bazinul râului Casimcea, până la capul Midia, cât și regiunea văii Carasu. Aici tătarii au reînființat vechiul târg cu același nume, distrus în 1828 și căruia i s-a dat acum denumirea de Medgidia, în cinstea sultanului Abdul-Medjid.

Recunoscând autoritatea guvernului otoman, tătarii din Dobrogea s-au bucurat, în această perioadă, de un regim special, justificat și de serviciile aduse Porții intr-o epocă de mari eforturi militare; ei aveau în frunte un “han”-Marza Bey-, cu reședința în satul Alcapu (azi Poarta Albă, jud. Constanța) distrus de ruși, și apoi la Cetal-Orman, distrus la rândul său în 1877. Mai apoi aceleași autorități au dispus strămutarea lor în regiunea Vidinului. Intervalul scurt al șederii în Dobrogea, cât și vremurile potrivnice pe care le-au apucat, i-au dizlocat pe tătari cu o forță irezistibilă din această regiune; în 1877 puțini dintre ei au mai rămas în interiorul provinciei devastată de război, pe care au părăsit-o ca belegineranți învinși, deși o parte însemnată s-a reîntors sub regimul tolerant al României întregite spre Marea Neagră.

În deceniul al șaptelea populația musulmană a crescut pe seama a câtorva mii de cerchezi refugiați din Caucazul de nord după victoria deplină a Rusiei în 1864. Cunoscând însușirile lor militare, guvernul otoman le-a favorizat imigrarea în regiunile păduroase din cazaua Babadag, acordându-le înlesniri și privilegii chiar față de ceilalți supuși musulmani. Aflați într-un stadiu economic primitiv, nedesprinși cu agricultura, cu noile locuri și neamuri, simțindu-se străini și dezrădăcinați, acești intruși parazitari, cruzi și primitivi, s-au manifestat ca o populație prădalnică și factor de dezordine, fiind o calamitate pentru locuitori, inclusiv pentru musulmanii stabiliți mai înainte. Cerchezii au dispărut aproape cu desăvârșire în timpul războiului din 1877-1878 tot astfel cum au venit, îndreptându-se spre alte părți ale Imperiului otoman.

II.2.3. Bulgarii

În secolul al XIX-lea, până la războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 populația bulgărească a Dobrogei a crescut brusc. Una din sursele care au alimentat acest spor a fost fondat exodul unor păstori din provinciile Bulgariei.

Ogoarele părăsite de plugarii locali în urma războaielor devastatoare, au devenit pășuni naturale imense care au atras, concomitent cu transhumanța de largi proporții a mocanilor din Țările Române, un oarecare număr de păstori din regiunea Cotel, care mai înainte se orientaseră spre câmpiile Traciei. Cei mai mulți rămâneau în stepa Caliacrei dar unii au urcat până în nordul Dobrogei, spre Babadag și Silistra, unde întemeiau casle cu o existență vremelnică întrucât, venind fără familii, se reîntorceau în cea mai mare parte în ținuturile Bulgariei.

Între anii 1801-1812 emigrarea bulgarilor s-a intensificat fie ca o acțiune voluntară, fie sub forma unor dizlocări forțate. Un mare număr s-a refugiat acum în sudul Basarabiei și în Țara Românească, după ce unii poposiseră pentru puțină vreme în Dobrogea de nord. În 1809 aproximativ 1200 de țărani bulgari ajunși lângă mânăstirea Cocoșu, iar apoi alți 1500 găsiți la Babadag, după ocuparea Tulcei de generalul Bulatov, au fost trecuți peste Dunăre de armatele ruse.

Pe masură ce războiul ruso-turc din 1806-1812 răscolea provinciile sud-dunărene, convoaie de bulgari pornite prin Bulgaria răsăriteană și care rătăceau fără un țel anume prin ținutul dintre Dunăre și Mare au fost trecute de armatele ruse în Basarabia. În 1812 grupuri mari de emigranți s-au stabilit astfel în sudul provinciei anexate, sub ocrotirea țarului Alexandru I care prin decret imperial, le-a acordat în 1819 dreptul de așezare și împropietărire în cele 40 de sate din jurul Cetății Albe.

Evenimentele provocate de războiul ruso-turc din 1828-1829 au dezlănțuit vremuri de grea cumpănă și pribegie pentru locuitorii din Rumelia și Bulgaria răsăriteană.

La începutul verii 1829 unii din bulgari cu familiile și bunurile lor acoperau drumurile ce duceau spre vadurile de la Gura Ialomiței, Brăila, Galați, Isaccea și Tulcea pentru a se așeza fie în Țara Românească, unde găsiseră un secular și tradițional refugiu, fie în Basarabia și Rusia. Unele grupuri s-au desprins din coloana care străbătea Dobrogea spre nord chiar în timpul războiului; după încetarea acestuia, numărul emigranților din ținuturile Bulgariei răsăritene a sporit o parte a acestora ocupând satele părăsite de musulmani în timpul ocupației rusești, așezări situate în aproprierea lagunelor Mării, de o parte și de alta a marelui drum ce trecea prin Babadag și Isaccea.

La puțină vreme însă, neputându-se adapta naturii stepei, serviciului militar ce li se pretindea și administrației țariste, o parte din emigranții așezati în Rusia a hotorat să părăsească această țară. Așa se face că, după 1833, a început emigrarea în sens invers a bulgarilor, care de această dată se îndreptau fie spre ținuturile lor de origine fie spre Mutenia sau Dobrogea, unde se stabileau în așezările părăsite de musulmani pe mari întinderi în urma pustiitorului război din 1828-1829, întărind, totodată, coloniile bulgare recent create aici.

Emigrarea bulgarilor atât în timpul cât și după războiul Crimeii, până la războiul ruso-româno-turc din 1877-1878. Potrivit datelor existente, în 1854 un număr de 6000 de locuitori bulgari au urmat armatele rusești în Basarabia, dar după revenirea la Moldova a celor trei județe din sud, în baza clauzelor Tratatului din 1856 de la Paris, multe familii au părăsit acest teritoriu, trecând din nou în dreapta Dunării. După această dată bulgarii au putut să ocupe o seamă de așezări din nord, părăsite mai cu seamă de tătarii care se regrupau în regiunea centrală de stepă a Văii, Carasul, sub presiunea numărului însemnat de cerchezii pe care autoritățile otomane i-a colonizat în Dobrogea. Karl F. Peters îi semnala astfel, locuind alături de români în satele Dăieni, Camber, Satul-Nou și de ruși în satele Calica, Parchesi, Taita. De la sud, din Bulgaria, la nord, spre Rusia sau dintr-un sat spre altul din cuprinsul Dobrogei, familii și grupuri de bulgari se îndreptau spre destinații unde le surâdea speranța unui viitor mai bun oferind, astfel, imaginea lipsei lor de atașament față de vreuna din așezările noilor ținuturi în care se găseau.

În sfârșit, din documentele vremii rezultă că evenimentele din Balcani, petrecute în anii 1875-1876 au făcut ca încă odată și în număr considerabil, bulgarii să se afle în plină mișcare spre cele două părți ale Basarabiei, cât și spre diferitele regiuni ale României. Așadar marea majoritate a bulgarilor aflați în Dobrogea la data unirii sale cu România se așezaseră în vechea provincie istorică românească în perioada 1829-1876.

Bulgarii mai vechi din Dobrogea erau cunoscuți sub numele particular de grebenci având ca semn distinctiv podoaba pieptenului. Lj. Miletici releva că, în timpul ocupației otomane ei se refugiau adesea peste Dunare, în Țările Române, unde au constituit și unele așezări stabile: satele Ciacu și Ciocănești, din județul Ialomița. În partea nordică a Dobrogei grebencii locuiau, uneori amestecați cu alte populații, mai ales români, numai câteva sate cum erau Popina, Vaidomir, Kuciuk-Kainargi; în cazaua Constanța același autor îi înregistra în satul Almalău, alaturi de alți bulgari veniți în secolul al XIX-lea.

Aceștia din urmă, constituind marea majoritate a bulgarilor din Dobrogea, erau emigranți din regiunea Razgard, din satele de lângă Sumla și Provadia, cât și munteni din Balcani și Tracia, fiind denumiți cu termenul special de sicoviți. În cazaua Silistra sicoviții locuiau satele Almalău și Esechioi, amestecați cu turci, și Galița, pe malul ezerului Gârlița, în apropiera Ostrovului. În cazalele Tulcea și Babadag noii veniți din regiunea Varna și Provadia s-au așezat în satul Congaz (azi Rândunica); cei din zona Preslav în satul Cerna; bulgarii din Ceamurlia de Sus erau originari din regiunea de podiș Sumla și Provadia; coloniștii din Dragoievo-Preslav și din Tracia, de pe Iambol s-au așezat la Ceamurlia de Jos, iar în satele Pasacala (azi Vișina), Casapchioi (azi Sinoe) și Sarighiol (azi Valea Nucarilor) s-au stabilit emigranții proveniți din toate aceste regiuni de origine.

Oricum, în 1878, înaintea unirii Dobrogei cu România, potrivit statisticii elaborată din ordinul guvernatorului rus Belotercovici, bulgarii se situau numericește după români în partea septentrională a provinciei, corespunzatoare fostului sangeac otoman Tulcea.

Bulgarii stabiliți în Dobrogea au păstrat, prin fruntașii lor, legături importante cu mișcarea de eliberare din Bulgaria. Unii din ei au participat la războaiele ruso-turce din perioada 1829-1856, încadrându-se în armata țarului. În 1854 când trupele rusești au intrat în Măcin, circa 150 de tineri din acest oraș și din satele limitrofe s-au înscris ca voluntari. Prin Ștefan Karadja ei au fost reprezentați în legiunea bulgară formată în 1862 la Belgrad. Voluntarii bulgari au luat parte, de asemenea, la războiul sârbo-turc din 1876 și au sprijinit armatele ruse după pătrunderea acestora în Dobrogea, în vara anului 1877.

II.2.4. Rușii-Lipoveni

Dintre neamurile creștine care au continuat să se așeze în Dobrogea se cuvin amintite cele venite din ținuturile Rusiei: cazaci, ruteni și lipoveni.

După desființarea în 1775 de către împărăteasa Ecaterina a II-a autonomiei lor, cazacii zaporojeni s-au strămutat în zona Gurilor Dunării unde sunt constatați -prin 1783 și 1786- de austriecii Mihanovici și Wenzel von Brognard. Printr-un tratat încheiat cu Poarta, ei s-au așezat în unghiul cuprins între brațul Sf. Gheorghe, lacul Razim și Dunavăț, unde au întemeiat tabere înstărite potrivit tradiției lor. La începutl secolului al XIX-lea, pe măsura creșterii populației care coloniza Dobrogea și a presiunii pe care aceasta o exercita pentru a dobândi pământurile necesare întemeieri satelor, teritoriul atribuit cazacilor s-a redus, ținutul lor fiind delimitat în această fază de o linie care, plecând de la Ghiolul Petrei (dintre Murighiol și Mahmudia) și trecând pe lângă lacul Razim, ajungea la Marea Neagră. Chiar și această porțiune a început la un moment dat să fie arendată mocanilor, care plăteau probabil în animale. Totodată cazacii primeau, prin același tratat, privilegiul pescuitului pe malul drept al Dunării. Ei se obligau, în schimb să presteze servicii militare, prin unitatea de cavalerie pe care o puneau la dispoziție armatei otomane, având în frunte un hatman ce purta rangul de pașă cu două tuiuri.

Ca urmare, cazacii și-au păstrat și în Dobrogea organizarea lor militară tradițională. Ei au întemeiat aici tabere militare înstărite, numite seci rezervate bărbaților care duceau o viață de instrucție și austeritate ostășească. Cei ce se căsătoreau părăseau lagărul și-și întemeiau gospodării în satele apropiate, dar rămâneau sub incidența obligațiilor militare în caz de război. Această stare de lucruri a durat până în 1828 când, în ajunul războiului ruso-turc, două regimente căzăcești din secea dobrogeană, conduse de hatmanul Kladki s-au pus în serviciul Rusiei; cei rămași au pierdut, în urma acestui fapt, avantajele anterioare și au devenit raiale, asemenea celorlalți nemusulmani. Cu toate acestea numărul rușilor din ramura cazăcească a crescut pe seama unor imigrări individuale, chiar și după războiul Crimeii; în 1850 statistica lui Ion Ionescu de la Brad înregistra peste 1000 de familii de cazaci, stabiliți în cazalele Tulcea, Isaccea, Babadag, Măcin.

Emigrarea lipovenilor în Dobrogea a început încă în vremea lui Petru cel Mare și a continuat sub Ecaterina a II-a. Lipovenii s-au statornicit în regiunea Gurilor Dunării și lacului Razim, apoi mai spre sud.

Din datele existente rezultă că lipovenilor veniți direct din Rusia li s-au adăugat, la mijlocul secolului al XIX-lea, comunități ale sectei popiste emigrate mai înainte în regiunea de la gura fluvilui Marița. În 1850 statistica lui Ion Ionescu de la Brad înregistra un număr de aproape 750 de familii lipovenești, locuind compact în satele Camena, Serichioi, Slava Rusă și Jurilovca sau în așezări cu populație mixtă, în general alături de români cum erau Taița, Calica, și Telița.

În sfârșit, rutenii (ucrainieni proveniți din ținuturile austriace), s-au stabilit în Dobrogea începând de la sfârșitul deceniului al III-lea. După războiul ruso-turc din 1828-1829 când armatele ruse au distrus lagărele unităților de cazaci încorporați în armata otomană, rutenii refugiați au întemeiat o primă colonie în Prislav și apoi mai multe așezări și pescării în Deltă. În 1850 numărul rutenilor era de circa 1000 de familii dar, după această dată statisticile îi prezintă laolaltă cu lipovenii încât nu se mai poate cunoaște evoluția lor numerică.

Așezarea recentă, datând abia de câteva decenii, presiunea docmelor religioase asupra spiritualității laice cât și condițiile precare ale existenței noilor etnii dobrogene până la 1877 au făcut ca viața culturală a comunităților ruse să fie redusă la mijloace modeste. În aceste împrejurări așezămintele monahale au concentrat o parte însemnată a modalităților sale de exprimare. Astfel mânăstirea Cilic fondată în 1844 de populația ortodoxă rusă cuprindea în 1878 un număr de 70 de calugărițe și 25 de călugări. Ca și monahii mânăstirii românești Cocoșu, ei dispuneau prin firman de un domeniu care le permitea practicarea agriculturii, viticulturii, apiculturii, creșterea animalelor, la care s-a adăugat mai apoi meșteșugul țesutului de covoare ajuns cu timpul la o autentică și valoroasă exprimare artistică. Cam în aceiași vreme a fost fondată și mânăstirea Uspenia din Slava Rusă, reședință a arhiepiscopului comunității lipoveniști din întreaga Dobroge.

II.2.5. Germanii

Primii germani s-au așezat în Dobrogea către sfârșitul secolului al XVII-lea dar cu o frecvență și într-un număr care nu anunțau nicidecum puternica lor migrare din a doua jumătate a secolului următor spre această regiune.

După încorporarea Basarabiei în 1812 autoritățile țariste au încurajat colonizarea părții de sud a noii provincii cu slavi (ruși și bulgari) dar și cu germani, cărora le-au fost acordate largi privilegii economice fiscale și confesionale.

În Dobrogea colonizarea germanilor s-a făcut timp de 50 de ani, începând din 1840 și până în 1891, în trei perioade distincte. În prima dintre acestea (1840-18560) ei au constituit coloniile din Tulcea, Malcoci, Atmagea, Cataloi, și Ciucurova, în partea septentrională a provinciei; în a doua perioadă, (1873-1883) s-au așezat la Cogealac, Tariverde, Faclia, Caramurat, Constanța și Cogealia, mai spre sud; în sfârșit, în 1890-1891 au format coloniile compacte de la Cobadin și Sarighiol și așezări răzlețe la Mangalia, Osmancea, Osmanfaca și Viile Noi de lângă Constanța.

În timpul războiului ruso-turc din anii 1853-1856, când au început operațiunile militare pe frontul dobrogean, cu excepția câtorva familii, germanii s-au refugiat în Moldova. După încetarea războiului majoritatea s-a reîntors dar a găsit satele ocupate de tătari sau cerchezi recâștigându-și drepturile numai cu concursul autorităților otomane care îi preferau pentru contribuția lor la progresul vieții economice. Totuși așezările create după această dată au fost situate, din prudență, departe de drumul principal care lega Tulcea de Constanța.

A doua etapă a emigrării germanilor în Dobrogea a avut la origine măsurile adoptate de autoritățile țariste după 1871: dizolvarea comitetului pentru administrarea coloniilor din ținuturile rusești, sub ordonarea instituțiilor școlare și religioase, primele recrutări în armata țaristă, germanii fiind scutiți până la această dată de obligațiile militare.

Din anul 1872 autoritățile otomane au permis familiilor de pribegi să se așeze în părțile fertile de stepă, din centrul și sudul Dobrogei eliberându-le tapi-uri pentru pământurile necesare, cu singura obligație de a plăti statului zeciuiala din recoltele obținute. Așa s-a constituit, prin 1873 sau 1874 colonia Cogealac, la jumătatea distanței dintre Babadag și Constanța. Această nouă așezare a avut la bază 15 familii desprinse din satul Cataloi, cărora li s-au adăugat noii veniți din gubernia, Cherson, cei mai mulți șvabi încât în ajunul războiului din 1877 se formase aici o comunitate de circa 500 de oameni. Evenimentele care au urmat au marcat puternic această așezare; ea a cunoscut un reviriment al vieții economice și spirituale abia după revenirea Dobrogei în cadrul statal românesc.

În aceiași ani au fost fondate și coloniile din Tariverde, de emigranți veniți din Rusia, dar originari din Wurtenberg apoi Facria (Faclia) compusă din germani originari din Polonia și Prusia. După 1878 procesul a continuat cu intensitate constituindu-se așezările de la Caramurat (Negru-Vodă), Colilia, Anadalchioi și Cogealia (Lumina). În primii ani după instalarea administrației românești în cele două județe –Constanța și Tulcea- numărul germanilor se ridica la circa 2500 pentru a crește, la începutul secolului al XX-lea, la peste 8000.

CAP. III. EVOLUȚIA NUMĂRULUI DE LOCUITORI ȘI

DISTRIBUȚIA LOR SPAȚIALĂ

III.1. Evoluția numărului de locuitori din 1878-1912; 1912-1948;

1948-1966; 1966-1992; 1992-2002 (la nivel de provincie și

de județe)

În istoricul populării Dobrogei se subliniază locul important pe care-l ocupă mișcările de populație din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Peste străvechea populație românească existentă în Dobrogea, urmașă a populației romanice rezultată din amestecul autohtonilor geți cu coloniștii romani, a pătruns elementul românesc din stânga Dunării.

În perioada stăpânirii politice a ținutului dintre Dunăre și Marea Neagră de către Basarab întemeietorul (1310-1352), Dan I (1384-1386) și Mircea cel Bătrân (1386-1418) în Dobrogea se intensifică prezența elementului românesc din stânga Dunării. În acest secol au loc importante legături economice, sociale și politice între Dobrogea și Țara Românească.

În cei aproape 125 de ani trecuți de la prima înregistrare oficială a locuitorilor Dobrogei, din anul 1880 și până la ultimul recensământ din martie 2002, se constată, pentru Dobrogea, un trend ascendent al creșterii numărului de locuitori, o creștere continuă exceptând durata războaielor și a ultimului deceniu. Creșterea efectivă a fost de la 106.943 persoane în 1880, la 1.019.766, la recensământul din 1992 (numărul de locuitori la recensământul din 2002 a fost de 973.811) (tabelul nr.1). Aceasta reprezintă o creștere de 9,5 ori, ceea ce nu s-a mai înregistrat în nici o altă provincie românească (fig. nr.9).

Sincope ale trendului ascendent au marcat cele două războaie mondiale, precum și deceniul dintre ultimele recensăminte, 1992-2002, când s-a produs o mică diminuare a populației totale din Dobrogea, de la 1.019.766 locuitori în 1992 la 971.643 locuitori în 2002.

Dacă în 1880 populația județului Tulcea era puțin mai ridicată decât a Constanței, încă de la sfârșitul secolului XX, județul Constanța trece primul și înregistrează ritmuri de creștere tot mai mari.

Disparitățile teritoriale între provinciile statului român, viața politică și economică a românilor din afara frontierelor statului național, emigrări și imigrări de populație, evenimente politice majore (războaie, regim de ocupație, schimburi de populație) au influențat în mod diferit procesul de populare a Dobrogei.

Tabelul nr. 1

Fig. 9. Evoluția numărului de locuitori în Dobrogea între anii 1880-2002

III.1.1. Evoluția numărului de locuitori în perioada 1878-1912

Numărul exact al locuitorilor dobrogeni în momentul revenirii la țară nu se cunoaște cu exactitate din motive diverse: părăsirea provinciei, distrugerile provocate de război. Din această cauză datele statistice adunate între anii 1878-1880 de autoritățile române precum și cele utilizate de unele personalități ale vremii diferă între ele. Acestea sunt fie incomplete sau au unele exagerări, dar totuși prezintă interes, majoritatea variind în jurul cifrei de 150.000 de locuitori pentru întreaga provincie.

Până la efectuarea unui recensământ sistematic al populației, Oficiul central de statistică a publicat la 7 septembrie 1879 câteva date statistice asupra Dobrogei. Populația Dobrogei numără aproximativ 106.943 locuitori, dintre care 30236 în județul Constanța și 76707 locuitori în județul Tulcea.

Primele statistici oficiale românești au fost realizate de primăriile locale și prefecturi pe baza registrelor comunale. Prefecturile celor două județe au dat publicității primele cifre oficiale referitoare la populația Dobrogei la sfârșitul anului 1879 pentru județul Tulcea și începutul anului 1880 pentru județul Constanța. Populația județului Tulcea era în jur de 79.735 de locuitori. La 18 ianuarie 1880 s-a prezentat în darea de seamă a Consiliului județean situația demografică a județului Constanța însumând un număr de 64.902 locuitori.

Înregistrarea oficială a locuitorilor Dobrogei, în anul 1880, dovedește un număr extrem de redus, de 106.943 locuitori, cu o densitate de 7 locuitori/km². Era consecința războiului ruso-româno-turc, a distrugerilor sale și refugierii, odată cu armata otomană, a unui însemnat număr de musulmani.

Renașterea Dobrogei sub aspect demografic a fost favorizată de legea agrară din 1882, care asigura integrarea jurudică și economică a provinciei în organismul statului român. Această lege a facilitat întoarcerea multor musulmani refuguați în 1877, interesați de păstrarea proprietăților din Dobrogea. Legea a permis stabilirea refugiaților bulgari și români din județele cedate Imperiului țarist precum și așezarea multor români din Brăila, Ialomița, Banat și a mocanilor transilvăneni. Aplicarea legii agrare din 1882 și modificările ulterioare din anii 1884 și 1886 au favorizat stabilirea a mii de familii țărănești și în toate provinciile țării. Legile agrare din 1888 și 1903 au înlesnit așezarea definitivă a însurățeilor, veteranilor și altor categorii de militari. Statul Român a parcelat și a vândut sub prețul pieței, terenuri celor care veneau în Dobrogea și a acordat credite împreună au alte facilități celor ce doreau să se stabilească atât la sate cât și la orașe.

Sporirea demografică din Dobrogea nu s-a datorat în exclusivitate împroprietăririlor care a dus la creșterea numărului de locuitori în mediul rural. Paralel s-a înregistrat evoluția locuitorilor și în mediul urban, în special în orașul și județul Constanța. Acțiunile statului român întreprinse cu scopul de a moderniza portul Constanța, precum și apariția întreprinderilor industriale au necesitat forța de muncă numeroasă. Răscumpărarea lucrărilor engleze în anul 1884 de către guvernul român, reconstrucția liniei ferate Constanța-Cernavodă și extinderea ei în legătură cu inaugurarea podului Fetești-Cernavodă au avut urmări vizibile asupra dinamicii populației din zonă, dar mai ales asupra orașului Constanța, devenit la scurt timp metropola Dobrogei. În aceste condiții, Dobrogea, considerată drept cea mai depopulată provincie în momentul revenirii la țara, a înregistrat cel mai mare spor demografic până la sfârșitul secolului al XIX-lea, comparativ cu restul țării.

Prin „Legea de organizare a Dobrogei” din 9 martie 1890, statul român reglementează problema drepturilor cetățenilor de alte etnii. Recunoașterea tapiurilor turcești ca acte de proprietate și reîntoarcerea proprietarilor refugiați în termen de 3 ani, de la emiterea legii, au favorizat reîntoarcerea unei părți din populația plecată în timpul conflictului. Măsurile au contribuit la creșterea populației între 1878 și 1894 cu 59,4%, iar după 1884 până în 1913 se marchează o subetapă de aflux cu intensitate maximă de populație rurală din alte județe ale Regatului, și anume din Austro-Ungaria (mai ales din Transilvania și apoi din Banat și Bucovina) și din Imperiul Țarist (românii din Basarabia și germani din Basarabia și Kerson).

Creșterea numărului de locuitori între recensămintele din 1880 și 1912 a fost de 211,5%. Această creștere foarte ridicată a populației s-a îndreptat preponderent spre mediul rural, fiind un aflux rural însemnat, cu valori mai ridicate în județul Constanța, 237,7% și mai reduse în Tulcea, 186,3%. (Vasile Nicoara – Teza de doctorat, 2004).

Estimările realizate în cele două județe dobrogene prezentau următoarele cifre: populația județului Constanța număra 209.571 locuitori care trăiau în 7 comune urbane și 80 comune rurale, alcătuite din 243 sate și cătune. Județul Tulcea avea 170.859 locuitori care se găseau în 7 comune urbane și 57 comune rurale, alcătuite din 120 sate și cătune. Pe ansamblul celor două județe populația rurală atingea la vremea respectivă cea mai mică proporție din România.

Această creștere nu se datorează numai afluxului spre această regiune a unei populații active, ci și sporului natural al populației și numărului mare de căsătorii într-o regiune care se dovedea prosperă pentru un trai bun.

Evenimentele economice și politice pe care le-a cunoscut Dobrogea în primul deceniu al secolului XX a avut efecte benefice asupra sporului populației din această zonă a țării. Legea din 1909 care acorda drepturi politice dobrogenilor, legea agrară și darea în folosință a primelor instalații, magazii și silozuri din portul Constanța au absorbit o cantitate mare de mână de lucru. Aceste salturi cantitative dar și calitative au fost pe larg ilustrate cu ocazia recensământului general al populației României din decembrie 1912.

Dezvoltarea demografică a Dobrogei în perioada 1880-1912 prezintă unele particularități. După anul 1880 pănă în al treilea deceniu al secolului nostru, asistăm la procesul de extensiune rurală, când populația Dobrogei crește îndeosebi pe baza sporului migratoriu format din curente de populație din Transilvania și îndeosebi din Oltenia, Muntenia și Moldova, în urma împropietăririlor de stat în această provincie.

În primele decenii ale secolului nostru populația Dobrogei crește de la 106.943 în anul 1880 la 380.430 locuitori, la recesământul din anul 1912, înregistrând o creștere de 3,5 ori și un ritm mediu de peste 8.500 locuitori/an. Față de 79.735 locuitori, cât avea județul Tulcea în anul 1880, populația lui crește în anul 1912 la 170.859 locuitori. Județul Constanța, însă, înscrie o creștere mai substanțială, de la 64.902 în anul 1880 la 209.571 în anul 1921. Această situație deosebită a județului Constanța se datorește, mai ales revenirii Dobrogei sub administrația română și orientării acesteia spre dezvoltarea orașului Constanța și a văii Carasu, prin construirea căii ferate Cernavodă-Constanța (1860), a podului de peste Dunăre, Fetești-Cernavodă (1895) și a extinderii culturilor agricole în zona centrală și sudică a Dobrogei.

Dobrogea deținea cel mai mare procent de populație urbană din țară, de 25,9% din totalul populației, media pe țară fiind de 18,4%. Densitatea medie a populației a crescut de la 5-6 locuitori pe km² în 1880 la 24,5 locuitori/km² în anul 1912, fiind mai mică în județul Tulcea de numai 19,8 locuitori/km², din cauza marilor întinderi de apă, și de 30,3% locuitori/km² în județul Constanța.

Componenta numerică a populației Dobrogei a suferit modificări datorate războaielor balcanice din 1912-1913. În timpul războaielor au emigrat un număr de bulgari, sârbi, albanezi, turci, dintre care mulți găsiseră un rost pe teritoriul Dobrogei. Prin tratatul de pace de la București din 28 iulie 1913, Dobrogea și-a reîntregit teritoriul cu ținutul cunoscut sub numele de Cadrilater.

III.1.2. Evoluția numărului de locuitori în perioada 1912-1948

Evoluția numărului populației Dobrogei după anul 1880 se caracterizează prin existența a două perioade: o perioadă de aflux a populației rurale din celelalte județe ale țării spre Dobrogea, care are loc între 1880-1948, și o perioadă de redistribuire a populației spre orașe și sate polarizatoare, care se desfășoară după anul 1948. Populația Dobrogei crește de la 106.943 locuitori în anul 1880, la 380.430 în anul 1912 și la 503.290 în anul 1948.

Perioada de aflux a populației rurale din alte județe ale țării către Dobrogea se desfășoară cu intensitate maximă între anii 1880-1912, și cu o intensitate mai scăzută între anii 1912-1948. Caracteristic în acest proces este creșterea numărului populației Dobrogei pe baza sporului migratoriu, mai ales în primele decenii de după 1880.

Dinamica populației Dobrogei în perioada de aflux prezintă diferențieri în ce privește repartiția teritorială a fenomenului. Astfel, în anii 1880-1912 județul Constanța a înregistrat o creștere de 3,2 ori a numărului populației sale, față de o creștere de numai 2,1 ori a populației județului Tulcea. Explicația constă în aceea că după trecerea Dobrogei sub administrație românească centrul de greutate al activității portuare a României se transferă din nord, de la gurile Dunării, la Constanța.

A doua jumătate a perioadei de aflux (1912-1948) se distinge prin scăderea treptată a sporului migratoriu și creșterea populației Dobrogei pe baza sporului natural. Scăderea sporului migratoriu în această perioadă este determinată și de ritmul lent al dezvoltării economice a teritoriului dobrogean în perioada 1912-1948, în comparație cu alte regiuni ale țării. În studiul evoluției numărului populației Dobrogei în perioada 1912-1948 trebuie avută în vedere și plecarea în țările de origine, potrivit unor acorduri încheiate atunci în acest scop, a populației de naționalitate bulgară și a celei de naționalitate germană existente în Dobrogea în anul 1940. Aceste plecări au fost parțial compensate de venirea în Dobrogea a populației românești din teritoriile bulgare, în special cea macedoneană.

Etapei de aflux a populației rurale din celelalte județe ale țării spre Dobrogea (1880-1948) i-a urmat etapa de redistribuire a populației dobrogene spre orașele și satele ei polarizatoare din anul 1948. Deși migrarea locuitorilor din alte județe ale țării spre Dobrogea n-a încetat nici în această perioadă, ea este însă simțitor redusă numeric. Dominant este fenomenul de redistribuire locală a populației, nelipsind însă nici plecările de aici în alte județe, fiind de mică amploare.

Studiul comparativ al repartiției numerice a populației pe așezări în anii 1912 și 1966 arată diferențieri teritoriale, a căror explicație trebuie căutată în deosebirile vizibile ce există între acești ani cu privire la unele elemente de bază ale cadrului social-economic.

Între toate elementele cadrului economic din această perioadă o influență puternică și aproape permanentă asupra repartiției numerice a populației Dobrogei pe așezări o are rețeaua căilor de transport și cominicații. În condițiile Dobrogei din anul 1912, orientarea principalelor căi de transport și comunicații era spre Dunărea maritimă și între aceasta și Constanța. În anul 1966, pe lângă faptul că transporturile și comunicațiile Dobrogei își îmbunătățesc simțitor structura, ele capătă și o altă configurație, orientarea lor fiind acum spre Constanța și zona litorală. Toate schimbările intervenite între anii 1912-1966 în mărimea, calitatea, configurația căilor de transport de toate categoriile din Dobrogea au influențat în mare măsură dinamica populației pe așezări în zonele respective și în orizontul lor apropiat.

Dinamica populației Dobrogei în perioada 1912-1966 pune în evidență cinci tipuri ale acesteia, rezultate din studiul evoluției numărului populației, și anume (Athena Herbst-Radoi – Geografia populației Dobrogei, 1970):

a) Zone în care dinamica populației se caracterizează prin creșteri continue (partea central-sudică a Dobrogei – Valea Carasu și zona litorală cuprinsă între complexul Razelm și frontiera cu Bulgaria; zona dunăreană). Dezvoltarea complexă a producției agricole, valorificarea unor resurse naturale (minereuri nemetalifere, calcare), creșterea numărului obiectivelor industriale și mai ales intensificarea funcțiilor economice ale Municipiului Constanța au determinat o însemnată sporire a numărului populației din Valea Carasu și din zona litorală. Între cei mai importanți factori ai dezvoltării demografice a teritoriului la care ne referim sunt: industria, transporturile și funcția balneo-climaterică și turistică. Acești factori au favorizat mult concentrarea elementului uman în diferite localități. În zona dunăreană – zona de veche populare – evoluția numerică a populației este în general ascendentă, datorită faptului că satele de aici, având din totdeauna o bază economică mai dezvoltată, au mai de mult un număr mai mare și stabil de locuitori.

b) Zone în care numărul populației crește, dar au și unele perioade de stagnare (zona căii ferate Medgidia-Tulcea și a satelor ce gravitează spre zona coplexului Razelm). Existența căii ferate, ca și a drumului național Constanța–Tulcea, au determinat amplasarea aici a câtorva obiective economice mai însemnate. În același timp este înlesnită deplasarea populației spre orașe și spre principalele obiective economice. În zona complexului Razelm se înscriu valori pozitive privind evoluția numerică a populației mai ales datorită activității piscicole. Într-o perspectivă apropiată aici se va dezvolta turismul.

c) Zone în care numărul populației crește, dar în ultimul deceniu stagnează (satele din partea vestică a podișului Babadag, cele din nord-estul podișului Casimcea și cele din podișurile Topraisar și Negru-Vodă). Fenomenul de stagnare în ultimul deceniu se datorește plecării disponibilului de forță de muncă din cauza mecanizării muncilor agricole.

d) Zone în care numărul populației stagnează (satele din zona munților Dobrogei, cele din partea centrală a podișului Casimcea și din partea nord-vestică și sud-vestică a podișului Medgidia). Cauzele constau în izolarea acestor sate față de principalele căi de acces și din lipsa unor obiective economice care să absoarbă surplusul de forță de muncă eliberată din agricultură. Cele două orașe din orizontul apropiat, Cernavodă și Hârșova, nu s-au ridicat încă la acel nivel de dezvolatre economică care să le permită a deveni centre polarizatoare mai puternice pentru localitățile apropiate, cu toate că ele s-au dezvoltat mult în ultimele două decenii.

e) Zone în care numărul populației este în regres. În această situație se găsesc numeroase sate situate în podișurile Casimcea și Oltina, ca urmare a faptului că satele sunt mici, nu au o bază economică suficient de dezvoltată, rețeaua de drumuri este restrânsă, sunt situate departe de căile ferate. La toate acestea se adaugă și lipsa mai în apropiere a unor obiective economice însemnate.

Cu excepția perioadelor de conflict militar (când Dobrogea a devenit din nou teatru de război) a continuat creșterea populației provinciei, înregistrând valoarea de 136,5% la nivel provincial și 150,9% pentru Constanța, respectiv 118,8% pentru Tulcea, la nivel județean.

În general etapa se caracterizează prin scăderea treptată a sporului migratoriu și creșterea populației Dobrogei pe baza sporului natural. Evoluția geodemografică este mai complexă având în vedere și alte evenimente importante (Vasile Nicoara – Teza de doctorat, 2004): războiul balcanic și încorporarea Cadrilaterului în statul român; afluxul de populație românească din grupul aromân, sud-dunarean, la început spre Cadrilater și apoi spre județele Constanța și Tulcea; emigrarea unei părți din populația musulmană spre Turcia și a majorității comunității germane, spre Germania, SUA, Canada; schimbul de populație între România și Bulgaria; etapele directe ale celor două conflagrații, dar și cele secundare ale ocupațiilor bulgaro-germană și respectiv sovietică asupra teritoriului dobrogean.

III.1.3. Evoluția numărului de locuitori în perioada 1948-1966

Un interes deosebit îl prezintă diferențierile teritoriale ale dinamicii populației Dobrogei după anul 1948.

Dinamica populației Dobrogei în cadrul recensămintelor din anii 1948, 1956 și 1966 arată diferențieri însemnate între creșterea evidentă a populației Municipiului Constanța de o parte, și creșterea mai redusă a numărului populației celor două județe dobrogene pe de altă parte.

Este consecința dominației covârșitoare a funcțiilor agricole ale localităților din aceste județe, precum și a procesului de disponibilitate a unei părți a forței de muncă din agricultură ca uramare a mecanizării acesteia.

Creșterea numărului populației Dobrogei se datorește în primul rând excedentului natural în județele Tulcea și Constanța și excedentului migratoriu în Municipiul Constanța.

Sporirea deosebita (203%) a populației Municipiului Constanța la recensământul din anul 1966 față de cel din 1948 este legată de intensificarea funcțiilor lui economice – îndeosebi acelor de transport (portuare), balneo-climaterice, turistice, industriale și administrativ-politice. În aceeași perioadă populația județelor Constanța și Tulcea înscrie o creștere de 123-125%. Cea mai mare parte a sporului total al populației lor se datorește dezvoltării orașelor din cuprinsul lor, ca de exemplu Medgidia și Tulcea. Tot acum se remarcă și unele teritorii care înscriu stagnare și chiar regres (podișul Casimcea, podișul Oltinei), precum și unele sate care, având o bază economică mai dezvoltată, polarizează populația satelor mici, neviabile din punct de vedere economic.

Referindu-ne la o dată mult mai îndepărtată și anume la anul 1880, când numărul locuitorilor Dobrogei era de 106.943, constatăm că într-o perioadă de 86 de ani populația acestei regiuni a crescut la 702.461 locuitori (recensământul din anul 1966), adică de 6,63 ori (față de creșterea populației țării din perioada 1880-1966, de la 8.600.000 la 19.103.163 locuitori, adică de peste 2 ori).

După 1948 până în 1966, când are loc procesul de redistribuire a populației, cu precumpănirea plecărilor de la sat la oraș, fără a lipsi însă și aspectul migratoriu dinspre alte județe, se observă diferențieri substanțiale între creșterea evidentă a populației municipiului Constanța pe de o parte și creșterea redusă a populației celor două județe dobrogene, pe de altă parte. În această perioadă, județele Constanța și Tulcea constituie principala sursă de creștere a populației urbane de pe teritoriile lor și mai ales a municipiului Constanța, aceasta datorându-se predominanței funcțiilor agricole a localităților rurale din cele două județe dobrogene și procesului de disponibilizare a unei părți a forței de muncă din agricultură, în urma mecanizării acesteia.

Creșterea deosebită a populației municipiului Constanța (279,1% la recesământul din 1966 față de anul 1930) se datorește intensificării funcțiunilor lui economice și mai ales a funcțiilor de transport (cele portuare), a funcțiilor balneoclimaterice-turistice, industriale, precum și a celor administrativ-politice. În aceeași perioadă (1930-1966) populația județelor Constanța și Tulcea înscrie o creștere de 107,0%. Acest fenomen se datorește intensificării mișcării migratorii, mai ales în ultimile două decenii către municipiul Constanța și cele două orașe mai mari Tulcea și Medgidia, precum și către orașele mari limitrofe județelor dobrogene, care dispun de obiective economice importante, ca de exemplu orașele Galați, Brăila și în cea mai mică măsură orașul Călărași.

Analizând dinamica populației celor două județe dobrogene și a municipiului Constanța, în deceniul 1956-1966, se constată intensificarea ritmului de creștere a populației celor două județe, care începând din anul 1965 stagnează și chiar regresează. Creștera deosebită a populației municipiului Constanța se datorește mai ales lucrărilor de extindere și modernizare a portului Constanța, dezvoltării funcțiunilor balneo-climaterico-turistice și dezvoltării industriei. Noile obiective economice construite, intensificarea funcțiilor, au determinat un aflux important de populație rurală din Dobrogea către municipiul Constanța (circa 40000 persoane în perioada 1950-1966).

Sintetizarea aspectelor esențiale privind mișcarea populației Dobrogei este concretizată de următorii factori ai creșterii și descreșterii populației: excedentul natural, deficitul natural, excedentul migratoriu și deficitul migratoriu.

În județele dobrogene nu se întâlnește fenomenul de deficit natural (ca de exemplu în județele din sud-vestul țării).

În anul 1968 pe teritoriul Dobrogei se găseau un număr de 13 orașe, însumând circa 250.000 locuitori, ponderea populației urbane reprezentând 38% din total. Prin noua organizare teritorial-administrativă din anul 1968, localitatea Năvodari este declarată oraș.

O etapă nouă pentru viața urbană din Dobrogea apare în condițiile pătrunderii capitalismului pe teritoriul țării noastre. În 1860 s-a construit calea ferată Cernavodă-Constanța, în 1895 podul de peste Dunăre, Fetești-Cernavodă, iar în 1908 portul Constanța. Toate acestea au contribuit la dezvoltarea funcțiilor economice ale orașului Constanța. Treptat, întregul teritoriu al Dobrogei a fost chemat la o tot mai largă activitate economică, cu consecințe asupra vieții urbane.

Unele orașe se dezvoltă ca centre de schimb, iar altele ca stațiuni balneare (în această perioadă apar stațiunile balneare Movila (1899), azi Eforie-Sud, și Eforie (1910), azi Eforie-Nord; din punct de vedere administrativ, aceste două localități sunt componente ale orașului Eforie).

Existau 13 centre urbane: Constanța, Tulcea, Medgidia, Cernavodă, Sulina, Măcin, Babadag, Isaccea, Hârșova, Mangalia, Techirghiol, Eforie-Sud și Eforie-Nord, precum și Ostrov; în 1930, comuna Ostrov este declarată oraș, iar în 1956 din nou așezare rurală. După datele recensământului din 1930, în cele 13 orașe ale Dobrogei trăiau 126.394 de locuitori, reprezentând o pondere de 28,0% din totalul populației Dobrogei, față de 21,4% cât era ponderea populației urbane pe țară.

În cei 20 de ani de continuă dezvolatre a regiunii Dobrogea, în economia acestor orașe s-au produs schimbări importante, care au contribuit la creșterea populației urbane. În această perioadă, pe teritoriul regiunii Dobrogea există 12 orașe, precum și 2 așezări de tip urban, Ovidiu și Sf. Gheorghe, însumând circa 233.000 de locuitori (1963).

Creșterea absolută a populației orașelor în perioada 1948-1963 a fost mult superioară celei din perioada 1930-1948, sporurile cele mai mari înregistrându-le orașele Constanța, Medgidia, Tulcea, Eforie, Mangalia. Creșterea relativă a populației orașelor Dobrogei în 1963 față de 1930 (183,8%) este superioară creșterii relative a populației pe totalul regiunii (148,8%).

Ponderea populației urbane în totalul populației regiunii a crescut de la 28,0% în 1930 la 28,8% în 1948, 31,2% în 1956, ajungând la 33,8% în 1963.

Creșterea populației urbane se datorește excedentului natural în continuă creștere, ca urmare a îmbunătățirii condițiilor materiale și culturale ale populației, industrializării și coperativizării agriculturii. Factorul important care a provocat afluxul de populație rurală spre aceste orașe este politica de ridicare economică prin industrializare. Concomitent cu procesul de industrializare, s-a desfășurat acțiunea de sistematizare și modernizare prin construcții de locuințe, de instituții social-culturale, de canalizare, electrificare.

III.1.4. Evoluția numărului de locuitori în perioada 1966-1992

Pe ansamblul celor două județe din Dobrogea s-a înregistrat după 1878 o creștere importantă a populației, ca urmare a dezvoltării economico-sociale. Astfel, de la 100.000 locuitori în 1878, 380.430 în 1912, 447.800 în 1930, 503.290 în 1948, 593.659 în 1956, 702.461 în 1966, 863.348 în 1977 s-a ajuns la 1.019.766 locuitori în 1992.

Se remarcă deosebiri în mărimea creșterii populației de la o etapă la alta. Până la primul război mondial a fost rapidă, urmare a sporului natural ridicat, dar și al celui migrator (îndeosebi din Moldova); până în 1960 creșterea a fost mai lentă (sporul natural mai redus și pierderile suferite în timpul celui de-al doilea război mondial); o nouă perioadă de creștere după 1960 determinată atât de sporul natural ridicat, cât și de deplasările definitive din diferite județe din țară. După 1992, situația este relativ stagnantă.

Evoluția numerică este însă diferită de la o zonă la alta. Astfel, sunt areale cu creșteri foarte mari (orașele principale și comunele din lungul litoralului și din sectorul Cernavodă-Constanța) și mari (în nordul podișului, la vest și est de Tulcea, legate de dezvoltarea industriei extractive). Creșterea s-a făcut deopotrivă pe seama sporului natural, cât și a celui migratoriu.

Arealele cu situația demografică constantă sau într-o ușoară creștere includ comunele din nord-vestul podișului, din zona Babadag, Depresiunea Nalbant, Slava Cercheză, latura dunăreană în zona Hârșova și sud-vestul podișului, la nord de Năvodari; aici creșterile datorate sporului natural sunt, în bună măsură, atenuate de plecările definitive spre orașe.

Arealele unde a fost o scădere a numărului de locuitori sunt în partea central-sudică a Podișului Casimcea, ca urmare a sporului migratoriu ridicat facilitat de disponibilizarea unei părți din forța de muncă din agricultură.

Creșterile cele mai mari, indiferent de etapă, au fost în orașe și, în primul rând, în Constanța, legate de dezvoltarea activității portuare și a industriei. În ultimele decenii amplasarea unor obiective industriale la Tulcea și Medgidia, Mangalia, Năvodari, ca și dezvolatrea turismului în sectorul sudic al litoralului a facilitat creșterea populației în aceste sectoare.

Pe teritoriul Dobrogei se găsesc un număr de 16 orase, însumând circa 500.000 de locuitori. Ponderea populației urbane, din totalul populației regiunii a crescut de la 28% în 1930, la 52% în 1994. Creșterea populației urbane se datorează sporului natural, industrializării, dezvoltării agriculturii, industriei, comerțului, turismului și serviciilor.

După ce în perioada celui de-al doilea Război Mondial și anii următori, până la recensământul din 1948, populația Dobrogei a înregistrat o scădere cu 3,1%, mai importantă în județul Tulcea, 5,4% și mai redusă în județul Constanța, 1,7%, instaurarea statului totalitar comunist, cu perioada sovietizării accentuate prin naționalizare, colectivizare generează noi evoluții geodemografice, cu delimitarea unor subetape (Nicoară Vasile – Teza de doctorat, 2004):

a) Subetapa comunismului de tip sovietic, marcată cenzitar prin recensămintele din 1948 și 1966, timp în care colectivitatea forțată a agriculturii – Dobrogea fiind prima regiune a țării care raporta încheierea procesului – și dezvoltarea industriei, transportului și turismului provoaca un fenomen de depopulare rurală.

Procesul de creștere numerică, la nivelul regiunii, continua, dar cu un ritm mai scăzut, 139,5%, iar diferența de creștere a populației la nivelul celor două județe fiind de 123,1% pentru Tulcea și 149,7% pentru Constanța.

Depopularea rurală a afectat în mod deosebit partea central-sud-vestică a Dobrogei (Podișul Oltinei, Podișul Medgidiei, Podișul Casimcei) și Delta Dunării. Orașele, în special Constanța, Tulcea, Medgidia, Năvodari, Mangalia cresc în mărime demografică, la fel și unele centre polarizatoare din zona de atracție a litoralului turistic. În același timp, dacă o serie de orașe, Ostrov, Baia, Chilia Veche, își pierd statutul urban, pentru o serie de sate și cătune se produce dispariția lor prin exod spre urban.

b) Subetapa comunismului-naționalist (1967-1989) are din punct de vedere demografic limite temporale diferite de cele politice, ca urmare a realizării recensămintelor dincolo de limitele consacrate istoric, respectiv în 1966 și postrevoluționar, în 1992.

Urmare a idustrializării mai ridicate, a apariției unor șantiere de construcții (construirea complexului portuar al Constanței, Canalul Dunare -Marea Neagră și Poarta Albă – Midia Năvodari, amenajarea și construirea complexului Petrochimic Midia, Centrala Nuclearo-Electrică Cernavodă, rețeaua podurilor peste Dunăre și canal), este creșterea vertiginoasă a spațiilor de locuit, a stațiunilor turistice și a numărului de locuitori, cu 145,1% pentru provincie, iar la nivel de județ, cu 160,7% Constanța și 114,5% Tulcea.

Cauzele creșterii au fost: excedentul migratoriu provocat de afluxul forței de muncă, adusă din toată țara pe șantiere și prin excedentul natural, cu valori mai mari în perioada primilor ani de aplicare a politicii pronataliste forțate, declanșată prin decretul din 1967, de interzicere a întreruperii sarcinii.

În această subetapă apar orașe noi, Basarabi, Negru Vodă, Ovidiu, cresc în talie demografică orașul Constanța (care trece de 350.000 locuitori), Tulcea (care atinge aproape 100.000 locuitori), Năvodari, Cernavodă și Medgidia și unele localități cu caracter suburban, aflate pe litoral: Cumpăna, Agigea, Tuzla, Limanu, 23 August, Costinești, sau pe axele de influență a Constanței: Valu lui Traian, Mihail Kogălniceanu.

III.1.5. Evoluția numărului de locuitori în perioada 1992-2002

Anii trecuți de la Revoluția din 22 decembrie 1989 până în ianuarie 1992, când are loc un nou recensământ al populației, considerat ca fiind primul realizat în conformitate cu standardele O.N.U., marchează o modificare rapidă și de anvergură a evoluției demografice a societății românești. Eliminarea măsurilor statului de forțare a natalității, lipsa culturii medicale și a produselor contraceptive, comportamentul libertin al unei mari categorii de populație (mai ales tânără), fără exercițiul și experiența democrației, au condus la o escaladare a întreruperilor de sarcină (circa un milion înregistrate la nivelul țării în unitățile medicale, în fiecare dintre anii 1990-1992). (Vasile Nicoară – Teza de doctorat, 2004).

Asociat cu fenomenul consacrării unui nou tip de comportament demografic pentru populația României, procesul de scădere bruscă a ratei natalității, a generat un spor natural negativ. Pe durata deceniului, care a separat cele două, ultimele recensăminte, s-a înregistrat o scădere totală a populației Dobrogei, cu 4,5%, iar la nivelul județelor valoarea este aproape identică (4,6% Tulcea și 4,5% Constanța). (tabelul nr.2) (fig. nr.10).

Diminuarea numărului de locuitori a fost mai mare în unele areale, mai ales în mediul urban (peste 10% Constanța, Cernavodă, Tulcea, Sulina).

Tabelul nr. 2

Fig. nr. 10. Evoluția numărului de locuitori în perioada 1948-2002

Valori de scădere, între 5 și 10% au fost marcate în areale urbane (Medgidia, Mangalia), dar și în areale rurale, lunca Deltei Dunării (Ciobanu, Horia, Topalu, Chilia). (tabelul nr. 3) (fig. nr. 11).

S-au constatat și areale de creștere demografică de până la 5% și chiar peste 5%. Acestea se localizează îndeosebi în microregiunea urbană a litoralului și Canalul Dunăre – Marea Neagră, în centre urbane mici: Năvodari, Eforie, Techirghiol, Ovidiu, Basarabi, sau în sate mari cu caracter rezidențial: Mamaia Sat, Palazu Mare, Poiana, Lazu, Cumpăna, Agigea, Valu lui Traian. Aceasta este consecința în cea mai mare parte a migrației de reîntoarcere la locul de origine și a mobilității rezidențiale, în special pentru categoriile extreme – cei cu prosperitate mare care migrează spre cartiere rezidențiale ultradotate și cu spații verzi sau defavorizații, șomerii, pensionarii, care valorifică superior locuința urbană și achizitionează alta mai ieftină în mediul rural sau în orașe mai mici.

Tabelul nr. 3

Fig. nr. 11. Structura populației pe medii de habitat în anul 2002

În concluzie evoluția geodemografică a Dobrogei cu cei 125 de ani, dintre primul și ultimul recensământ (1880-2002), marchează o creștere de 5,4 ori, fiind provincia românească cea mai dinamică. La nivelul celor două județe gradientul demografic este ridicat, astfel județul Constanța a marcat o creștere de 8,1 ori a populației sale, iar județul Tulcea de 2,8 ori.

III.1.6. Evoluția numărului de locuitori în județul Constanța

La 1 iulie 1967 populația județului Constanța număra 477.244 locuitori (2,5% din populația țării). Evoluția numerică a acestuia în perioada 1930-1968 indică o creștere continuă.

Pe plan teritorial acest fenomen se manifestă diferențiat. Astfel, teritoriul municipiului Constanța și zona văii Carasu reprezintă zone în care predomină fenomenul de creștere continuă a populației. În partea sudică a județului, mai ales în sud-vest, tendința dinamicii populației este spre stagnare; ea este cauzată de capacitatea de absorbție sporită a Municipiului Constanța, a orașului Medgidia și a unor localități de pe valea Carasu, ca uramare a intensificării funcțiilor lor productive și de servire.

Aceeași diferențiere se constată și în ce privește densitatea populației. Față de media județului (67,2 loc./km²), cea mai mare concentrare a populației este în zona litorală și pe valea Carasu (între 80-100 loc./km²). În zonele de podiș din sudul văii Carasu densitatea populației variază între 40-60 loc./km², iar în podișul Casimcea, la nord de valea Carasu, densitatea medie frecvent întâlnită este între 20-40 loc./km².

Structura populației pe medii ne indică un coeficient ridicat al populației urbane (51,4 %) față de media pe țară (38,7%). Privită sub aspect teritorial, structura pe medii a populației prezintă unele particularități. Astfel, concentrarea urbană din zona litoralului deține cea mai mare pondere (circa 84%), fiind urmată de zona văii Carasu. În schimb, partea sudică și sud-vestică a județului are un caracter pur rural.

La recensământul din 5 ianuarie 1977, județul Constanța ocupa locul 11 pe țară ca număr de locuitori: 608.817 locuitori (adica 86,3 loc/km²) față de 64.902 locuitori în 1880, 261.028 locuitori în 1930, 311.062 locuitori în 1948, 369.940 în 1956, 465.752 locuitori în 1966, 608.817 în 1977, 748.769 în 1992 și 715151 locuitori în 2002. (tabelul nr. 4) (fig. nr. 12).

Creșterea numerică a populației județului în ultimele trei decenii s-a realizat precumpănitor pe seama sporului migratoriu. Sub aspectul indicelui de creștere a populației, județul Constanța ocupă locul al doilea între județele țării. În perioada 1966-1977, populația județului Constanța a crescut într-un ritm mediu anual de 2,5%.

În ansamblul județului, sporul cel mai important îl înregistrează zona litorală, cu orașele Constanța, Năvodari, Eforie, Techirghiol, Mangalia, ca urmare a lucrărilor de dezvoltare și modernizare a litoralului și a intensificării activității portului Constanța. Structura, la data de 5 ianuarie 1977 era, pe medii, de 408.722 locuitori în mediul urban și 200.103 locuitori în cel rural, cu o pondere a populației urbane de 67,1%.

În anul 1977, populația județului Constanța trăia în 8 orașe, dintre care un municipiu, cărora le aparțin 17 localități componente și 49 de comune (dintre care 4 suburbane), formate din 190 de sate. Cele 8 orașe se concentrează în două areale: litoralul Mării Negre (Constanța, Năvodari, Eforie, cu cele două componente, Nord și Sud, Techirghiol, Mangalia) și Valea Carasu (Medgidia, Cernavodă). Face excepție orașul Hârșova, care este situat în nord-vestul județului.

Tabelul nr. 4

Fig. nr. 12. Evoluția numărului de locuitori în județul Constanța

între anii 1880-2002

Perioada moderă a dezvoltării orașului Constanța începe în anul 1878. La acea dată Constanța ocupa numai zona peninsulară, constituind orașul modern de astăzi. Numărul locuitorilor săi era numai de 4.000.

În prima parte a perioadei moderne de dezvoltare a orașului, pe care o situam între anii 1878-1944, se înregistrează câteva momente și aspecte de creștere mai importante.

Populația orașului Constanța crește de la 4.000 locuitori în anul 1878 la 10.419 în anul 1894 și la 25.628 în 1912, ceea ce înseamna o creștere de peste 6 ori (1878-1912); la 59.164 în 1930 și la 78.586 în anul 1948, ceea ce înseamnă o creștere de peste 3 ori (1912-1948).

Se observă astfel o creștere continuă, inegală a populației orașului în diferitele perioade ale activității sale. Această creștere a populației s-a produs sub influența dezvoltării economice și culturale a orașului Constanța. La aceasta trebuie avut în vedere și reorganizarea portului Constanța, precum și legătura acestuia cu interiorul țării și cu lumea exterioară.

Numărul populației înregistrază o creștere mai însemnată mai ales după Războiul de Independență, cand întregul teritoriu dobrogean revine la România, și în acea perioadă populația orașului se dublează, de la 4.530 de locuitori, la 8.132 de locuitori. Aceasta se explică prin numărul mare de mucitori și funcționari, care au luat parte la efectuarea unor construcții (calea ferată, podul de peste Dunăre, portul).

În perioada primului război mondial, numărul populației înregistrează creșteri mai reduse, datorate atât pierderilor de oameni suferite de țara noastră, cât și faptului că numeroase familii au părăsit orașul în urma distrugerilor de război și a condițiilor grele de trai.

Etapa imediat următoare războiului se remarcă printr-o nouă tendință de creștere a populației orașului, datorită atracției pe care a exercitat-o viața economică din portul și orașul Constanța, aflate în continuă transformare. După anul 1925 sunt anexate orașului și celelalte așezări din jurul său: Anadalchioi, Brătianu, Palas, Viile Noi, care împreună totalizau 12 mii de locuitori, așa încât orașul cunoaște cea mai ridicată cifră de creștere medie anuală a populației, de 2.000 de locuitori.

În perioada următoare se constată o creștere relativ mică a populației, atât din cauza pierderilor provocate în timpul celui de-al doilea război mondial, cât și datorită scăderii sporului natural.

În deceniile șase și șapte, numărul populației orașului Constanța s-a mărit foarte mult în comparație cu perioada interbelică, înregistrând un ritm mediu anual de creștere de peste 6.000 de locuitori. Cauza principală care a determinat această creștere substanțială a populației o reprezintă procesul de industrializare, intensificarea activității portuare și a celei turistice, precum și trecerii unei importante rezerve de brațe de muncă din agricultură în industrie.

Evoluția numărului populației se leagă de cerințele dezvoltării funcțiilor economice ale acestui oraș, care, la rândul lor, duc la dezvoltarea lui teritorială atât pe orizontală cât și pe verticală.

Creșterea numerică a populației sale a avut consecințe asupra tuturor factorilor demografici, precum și asupra structurii populației.

Dezvoltarea fără precedent a Constanței în ultimii 25 de ani se reflectă în aceleași trei aspecte: evoluția numărului de locuitori, dezvoltarea zonelor funcționale și evoluția sa în teritoriu. După o scădere neînsemnată a numărului locuitorilor orașului Constanța în anii războiului (1941-1944), se înregistrează o creștere de peste 2 ori între anii 1948-1970. Această dublare a populației (de la 78.586 locuitori în 1948, la 172.464 în 1970) este proprie și celorlalte orașe ale țării noastre, care într-o perioadă relativ scurtă beneficiază de o dezvoltare complexă. Dinamica populației a avut loc pe seama sporului migratoriu. Specific pentru Constanța este faptul că afluxul de populație spre el se realizează în condițiile unor amplitudini deosebite, mai ales între anii 1960-1964, culminând în anul 1965, datorită cerințelor construcției portului.

Orașul Constanța avea, la 1 iulie 1968, 165.245 locuitori; orașul Năvodari avea 7.362 locuitori; orașul Eforie, cu cele două compartimente – Eforie Nord și Eforie Sud, avea o populație de 7.636 locuitori; orașul Mangalia avea 14.217 locuitori; în orașul Medgidia, dezvoltarea funcției industriale a dus la creșterea substanțială a populației, de la 6.916 locuitori în anul 1948 la 31.315 în anul 1968; Cernavodă avea 12.017 locuitori; orașul Hârșova avea 8.351 locuitori.

La recensământul populației efectuat la 7 ianuarie 1992, orașul Constanța totaliza 350.581 locuitori, ocupând primul loc între centrele urbane ale țării (fără municipiul București). Referindu-ne la o dată mult mai îndepărtată și anume anul 1879, când numărul locuitorilor Constanței era de 4530 de locuitori, constatăm că într-o perioadă de 113 ani, populația orașului a sporit de aproape 80 de ori.

Orașul Constanța prezintă o anumită particularitate în cadrul regiunii Dobrogea a țării: în afara obligației de a-și întreține populația lui stabilă, trebuie să facă față unor cerințe sporite în perioada de sezon, când populația acestui oraș crește de peste trei ori, dacă ținem seama atât de sezoniștii înregistrați (271.499 în 1963) cât și de sezoniștii neînregistrați. Acest aspect este în general comun și altor centre urbane din Dobrogea, în special celor cuprinse în zona turistică a litoralului.

III.1.6. Evoluția numărului de locuitori în județul Tulcea

Importanța unei așezări poate fi arătată într-o însemnată măsură de numărul locuitorilor și mai ales de evoluția acestuia. Deși reprezintă mai bine de jumătate din suprafața județului, delta și lunca inundabilă a Dunării nu rețin decât 9,3% din populație, împărțită în sate mici. Condițiile de dezvoltare a acestor localități au fost totdeauna nefavorabile, dar în ultimii ani când inundațiile au crescut în intensitate și durată, ele s-au înrăutățit și mai mult. Ca urmare, numărul locuitorilor unor sate, cum ar fi Sf. Gheorghe, Partizani, Gorgova, Crișan, Caraorman, Mila 23, Pătlăgeanca, Grindul și altele, scade neîncetat. La aceasta contribuie și slaba dezvoltare a căilor de comunicație. Se observă fenomenul îmbătrânirii populației datorită plecării definitive, mai cu seamă a celor tineri.

În zona înaltă a județului locuiesc 214.689 locuitori (90,7% din populația județului) grupată în 114 sate. Cea mai mare parte din această populație (184.736 locuitori) ocupă prispele joase din poala reliefului înalt, de-a lungul Dunării și lagunelor complexului Razim. Pe fațada dunăreană și lagunară a județului se găsesc nu numai 4 din cele 5 orașe ale județului și cele mai mari sate, ci și densitățile de populație cele mai mari.

Remarcăm că prin cei 246.412 locuitori pe care îi avea în 1969 județul Tulcea, ocupa penultimul loc în clasificarea acestor unități administrative din acest punct de vedere, adică același loc pe care îl deținea și acum 40 de ani, la recensământul din 1930. Una din cauzele acestei situații este slaba dezvolatare a industriei pe care a cunoscut-o județul Tulcea, aflat permanent sub ritmul mediu de industrializare a țării.

În 40 de ani populația județului a crescut cu 63.267 locuitori, ceea ce corespunde unui ritm mediu anual de 1.581 locuitori (spor de 8,4 ‰ față de 23,4‰, cât a înregistrat cel de-al doilea județ dobrogean – Constanța). (tabelul nr. 5) (fig. nr. 13).

Tabelul nr. 5

Fig. nr. 13. Evoluția numărului de locuitori în județul Tulcea

între anii 1880-2002

În același interval de timp, fenomenul urban a cunoscut o dezvolatre la fel de înceată: de la 22,3% în 1930 (față de 21,4% populație urabană pe țară) la 27,1% în 1969 (față de 40,5% populație urbană pe țară). De relevat în această privință este faptul că până în 1956 ponderea populației urbane scade și mai mult față de situația antebelică, ajungând la 20,6% din populația totală a județului. Abia după acest an, prin darea în folosință a unor capacități noi ale industriei alimentare în orașul Tulcea, precum și crearea unor unități de industrie locală în Babadag și Măcin, ca și dezvoltarea funcțiilor administrative ale celor trei orașe, duc la sporirea ponderii populației orășenești în 14 ani cu 6,5 procente față de 9,2 înregistrate pe întreaga țară în același interval.

În general, județul Tulcea înregistreză sporuri naturale ridicate comparativ cu media pe țară; 20 ‰ în 1968 și 16,9 ‰ în 1969, față de 17,1‰ și respectiv 13,2‰ pe țară. Astfel, între anii 1968 și 1969 s-a înregistrat un spor natural absolut de 8.773 locuitori. În același timp populația județului a crescut doar cu 7345 locuitori, rezultând un deficit migratoriu de 1.428 locuitori realizat exclusiv pe seama populației rurale. Existența acestui flux de forță de muncă tulceană spre județele limitrofe, cu precădre Galați și Constanța, mai industrializate, indică rămânerea în urmă din punct de vedere industrial a Județului Tulcea.

În primele decenii ale secolului XX în viața județului Tulcea intervin elemente noi, generate mai ales de dezvoltarea porturilor Tulcea și Sulina și de extinderea suprafețelor cultivate. În preajma primului război modial, orașul Sulina, care cu câteva decenii în urmă avea doar câteva zeci de locuitori, ajunge să cuprindă circa 9.000 de locuitori; mai târziu însă, populația orașului scade continuu, ca urmare a dezvoltării orașului Constanța.

La 1 iulie 1970 județul Tulcea totaliza 250.049 de locuitori, ceea ce face ca densitatea populației să fie de numai 29,8 locuitori/km², mult sub media pe țară. Această situație se datorește mai ales prezenței pe teritoriul județului a unei mari părți din complexul lacustru Razim și a Deltei Dunării, cu un potențial de locuit redus, cât și condițiilor istorice și econimice nefavorabile din trecut (drum de trecere pentru diferite popoare migratoare, stăpânirea otomană, nivelul redus al dezvoltării economice). Cea mai mare densitate este înregistrată pe teritoriul administrativ al municipiului Tulcea (180 locuitori/km²), datorită prezenței orașului de reședință, cel mai mare din județ, urmâd teritoriul administrativ al orașului Măcin (peste 130 locuitori/km²) și câteva porțiuni din zona înaltă cu o densitate între 50 și 100 locuitori/km². Densitățile cele mai reduse apar în zona Deltei Dunării și în vecinătatea lacului Razim; în Deltă densitatea medie a populației abia trece de 6 locuitori/km².

În Delta Dunării populația totală numără aproximativ 22.000 de locuitori; această valoare redusă indică și o creștere în general lentă a populației din deltă, dacă o comparăm cu unele valori anterioare (19.300 de locuitori în anul 1912, aproximativ 19.700 în anii 1930 și 1956, 20.500 în 1963). Evoluția numerică a populației din ultimele decenii nu reflectă natalitatea ridicată din această parte a țării (întotdeauna peste media pe țară) și scăderea substanțială a mortalității, deorece dezvoltarea industriei în orașul Tulcea și în alte centre dobrogene a atras mână de lucru din mediul rural, inclusiv din deltă.

Pe ansamblul județului valoarea natalității în 1967 a fost de 28,1‰, iar a mortalității de 8,3‰, rezultând un spor natural de 19,8‰.

Există o creștere lentă a populației orașului Tulcea, care în anul 1948 număra 21.642 de locuitori, față de 18.880 în 1899 și 20.403 în 1930.

În anii construcției socialiste orașul a înregistrat o continuă dezvoltare economică, fapt ce a generat creșterea rapidă a numărului de locuitori, care era în 1970 de circa 42.000 locuitori; orașul Măcin cuprindea aproximativ 9.300 de locuitori, față de 5.459 la recensământul din anul 1930); orașul Babadag în 1930 numai 4.607 locuitori, iar în prezent numără circa 8.300 de locuitori; orașul Isaccea numără peste 5.200de locuitori (4.566 de locuitori în 1930); orașul Sulina numără 4.400 de locuitori.

Așezările rurale din cadrul județului Tulcea sunt unități teritorial-administrative destul de mari, cu o populație medie de peste 4.100 de locuitori; ele sunt grupate în 12 comune cu o populație până la 3.000 de locuitori fiecare, 17 comune cu o populație cuprinsă între 3.000 și 5.000 de locuitori și 14 comune cu mai mult de 5.000 de locuitori fiecare.

III.2. Distribuția spatială a locuitorilor

Distribuția spațială a populației este influențată de un complex de factori, cum ar fi: resursele naturale (ale solului și subsolului), componentele fizico-geografice (climă, hidrografie, relief), condițiile economice și istorico-politice.

Distribuția spațială a locuitorilor este foarte variată. Ecartul valorii densității este foarte larg, între 2,5 locuitori/km² în zona deltaică și lacustră a județului Tulcea și peste 150 locuitori/km² în arealul urbanizat Constanța-Năvodari-Ovidiu.

Delta Dunării prezintă o situație cu totul aparte din punct de vedere al potențialului locuibil, sub 5% din suprafață fiind favorabilă. Intervin, însă, și alte cauze de ordin economic (lipsa locurilor de muncă), de dotare și infrastructură (sfera serviciilor și dotărilor tehnico-edilitare slab dezvoltate), grad de izolare, îmbătrânirea populației. Ca urmare a depopulării și a unor viituri catastrofale au dispărut sau sunt aproape părăsite sate precum Sălceni, Uzlina, Plauru, Stipoc.

Principalele areale de concentrare a populației sunt:

litoralul constănțean între Corbu, la nord și Vama Veche, la sud;

axa de circulație est-vest-Constanța-Cernavodă;

zona urbană și periurbană a municipiului Tulcea (Cataloi-Somova-Malcoci);

o fâșie de teritoriu cu adâncimea până în 15-20 km, paralela țărmului maritim constănțean (Negru-Vodă, Amzacea, Topraisar, Cobadin, Mihail Kogălniceanu, Cogealac);

Valea Dunării, cu sectoarele Ostrov-Cernavodă și Măcin-Isaccea-Tulcea.

Arealele de depopulare sau de diminuare a intensității locuirii, sunt urmatoarele:

Delta Dunării;

Podișul Casimcei și Munții Măcinului;

Podișul Oltinei și partea de vest a Podișului Negru-Vodă;

Valea Dunării între Cernavodă-Hârșova-Măcin;

Podișul Medgidiei, în jumătatea nordică.

III.3. Evoluția raportului rural-urban (la nivel de provincie și de

județe)

Raportul dintre numărul populației rurale și urbane s-a modificat continuu. La începutul secolului nostru circa 3/4 aparținea ruralului. În prezent, în județul Constanța, 72% aparține urbanului și 28% ruralului. În județul Tulcea, deși numărul de locuitori în oraș a crescut foarte mult, totuși raportul este favorabil populației rurale (22% față de 7,8% în 1930 și 48%, față de 52% în 1992). Raportul s-a menținut în favoarea ruralului până în deceniul șapte când, ca urmare a noilor obiective industriale, a amplificării funcției portuare și a dezvoltării turismului, orașele și-au dublat și triplat numărul de locuitori. În prezent, în Podișul Dobrogei aproape 677.258 locuitori trăiesc în 15 orașe (două municipii) și peste 331.000 în mediul sătesc (306 sate). Creșterea populației urbane în orașele mici s-a făcut mai ales după 1980 (construcția unor unități industriale mici). După 1990 revenirea în sate a fost nesemnificativă.

Raportul între populația urbană și rurală a Dobrogei prezintă diferențieri teritoriale importante:

a) Comparativ, cele două județe, Constanța și Tulcea, cu evoluție demografică și economică diferită, județul Constanța, urmare a unei dezvoltări economice mai ample (provocată în primul rând de dimensiunea maritimă) și cu suprafețe de terenuri agricole mult mai mari, introduse în procesul de colonizare, crește numeric mult mai repede decât județul Tulcea în perioada 1880-1948, cu accent pe mediul rural, pentru ca apoi, în 1948-2002, creșterea să fie spectaculoasă în mediul urban, iar ruralul fie stagnează fie descrește;

b) Importanța portuară și apoi turistică a Constanței, ca principal port al României și prima regiune turistică a țării, acționează ca un magnet în perioada colectivizării forțate a agriculturii, dar și apoi, în perioada marilor investiții industriale și de transport. Populația sa crește în anii 1948-1992 de peste 2,4 ori;

c) Vechile orașe, interne Dobrogei, devin la rândul lor poli centralizatori la nivel zonal, în special Mangalia, Medgidia și Cernavodă, urmare a investițiilor în turism, industrie și transporturi;

d) Târgurile și micile orașe de la început de secol XX sunt în mare măsură cuprinse în procesul de creștere și dezvoltare, unele dintre ele chiar spectaculoasă (de exemplu Năvodari) în timp ce altele decad până la a-și pierde statutul urban – Ostrov, care în 1958 își pierde statutul de oraș, principala cauză fiind izolarea sa geografică între Dunăre și noua frontieră cu Bulgaria, într-o zonă lipsită de atractivitate economică.

e) Localitățile rurale, favorizate de poziția geografică pe axele de dezvoltare accelerată, devin orașe și centre de atractivitate locală – de exemplu vechiul sat Murfatlar, devenit noul oraș Basarabi sau satul Ovidiu devenit oraș, localitățile cu statut balnear devenite orașe, Eforie, Techirghiol, sau în prag de a fi declarate orașe, Costinești, Agigea, Tuzla.

La recensământul din 1966 raportul dintre numărul de locuitori din rural și cel din urban se prezenta astfel: 234.321 locuitori în mediul urban și 231.431 locuitori în mediul rural, pentru județul Constanța și 65.511 locuitori în mediul urban și 171.198 locuitori în mediul rural, pentru județul Tulcea, pentru ca la recensămintele din 1992 și 2002 să situeze județul Constanța printre cele mai urbanizate județe ale țării (valoarea de 72,2%) reprezintă a doua valoare între județele țării, după județul Hunedoara.

Din totalul populației urbane a județul Constanța, numărul locuitorilor municipiului Constanța determină anvergura raportului, deoarece numai acesta, adică municipiul Constanța, deține 43,4% din totalul populației județului.

În privința județului Tulcea, ritmul mult mai lent de dezvoltare a acestuia și creșterea numerică redusă a populației sale conservă un raport de dominare a populației rurale, față de cea urbană, în condițiile în care vechile târguri și orașe stagnează demografic (Babadag, Isaccea, Măcin) sau decad vertiginos (de exemplu Sulina, de la peste 30.000 de locuitori la începutul secolului scade la peste 5.000 de locuitori la sfârșitul secolului XX; Mahmudia decade și își pierde în 1858 statutul de oraș).

Doar Tulcea, reședință de județ, oraș port, supus industrializării, cunoaște un proces de creștere demografică și de concentrare în perimetrul său a circa 38% din locuitorii județului. Cu toate acestea, în județul Tulcea, la recensămintele din 1992 și 2002, ponderea populației rurale rămâne dominantă, 57% rural și 43% urban.

CAP. IV. MIȘCAREA NATURALĂ A POPULAȚIEI DOBROGEI

ÎN SECOLUL XX

Populația reprezintă totalitatea indivizilor care trăiesc pe un anumit teritoriu sau areal geografic, considerați în ansamblu, indiferent de caracteristicile sau particularitățile acestora legate de rasă, etnie, gen sau vârstă.

Numărul total al populației unei țări sau regiuni constituie rezultatul a două componente: mișcarea naturală și mișcarea migratorie.

Modificările care apar în numărul populației totale reprezintă rezultatul a patru elemente: pe de o parte, nașterile și imigranții, care duc la creșterea numărului populației, iar pe de altă parte, decesele și emigranții, care duc la scăderea numărului populației.

Mișcarea naturală reprezintă totalitatea modificărilor ce apar în numărul și structura populației, ca urmare a nașterilor și deceselor, căsătoriilor și divorțurilor.

Natalitatea și mortalitatea sunt componentele principale ale evoluției demografice, dinamica naturală a populației rezultând din diferența dintre numărul de nașteri și de decese.

IV.1. Natalitatea

Natalitatea arată frecvența sau intensitatea nașterilor în interiorul unei populații. Aceasta se măsoara prin rata natalității, indicator calculat prin raportarea numărului total de născuți vii la populația medie (reprezintă populația înregistrată la 1 iulie a fiecarui an).

Ca element preponderent în determinarea creșterii și dinamicii demografice, natalitatea este influențată de un complx de factori: fecunditatea, structura populației pe vârste și sexe, migrațiile, politicile demografice, tradițiile, apartenența religioasă, nivelul de cultură și educație, emanciparea și gradul de ocupație a femeii.

Un indice deosebit de expresiv în diferențierea natalității dintre populații este fecunditatea (fertilitatea), care reprezintă numărul mediu de născuți vii, raportat la o femeie în perioada de procreație (între 15 și 50 ani).

Fecunditatea este accentuată între 15 și 24 de ani, diminuându-se odata cu avansarea în vârstă, și depinde de intensitatea, stabilitatea și caracterul precoce sau tardiv al căsătoriilor, de frecvența avorturilor și gradul de utilizare a mijloacelor de contracepție.

Analiza fenomenelor demografice din Dobrogea în perioada 1930-1966 arată o scădere a mortalității mai ales în ultimele două decenii, dar în același timp și un regres al natalității.

Media anuală a indicelui natalității pentru anii 1931-1935 este de 39,6‰ pentru județul Constanța și de 43,2‰ pentru județul Tulcea. După această dată indicele natalității este în continuă scădere.

Evoluția indicelui natalității populației Dobrogei în perioada dintre ultimele două recensăminte (1956-1966) arată scăderea lui continuă în acesti 11 ani, de la 32,9‰ în anul 1956 la 22‰ în 1960 și la 14,8‰ în 1966. Cu toată scăderea acestui indice în perioada analizată, natalitatea în Dobrogea se înscrie cu un indice superior mediei pe țară. Descreșterea coeficientului natalității mai ales în ultimele două decenii se datorește scăderii aproape în același ritm a numărului de căsătorii, cât și greșitei înțelegeri și folosirii a dreptului de întrerupere a sarcinii acordat de legile din acea vreme.

În urma sistemului de măsuri medico-sanitare și de sprijinire materială a familiilor cu mai mulți copii, sistem îmbunătățit după 1966, natalitatea a crescut mult în anii 1967 și 1968 în comparație cu perioada anterioară, fără să atingă însă coeficienții anilor 1931-1935.

Indicele natalității pe întreaga provincie prezintă diferențieri teritoriale. În primul rând se individualizează județul Tulcea cu un coeficient mai mare al natalității în comparație cu județul Constanța. Această situație se datorește atât cauzelor subiective, cât și celor obiective. Între cele din urmă o influență mai mare asupra menținerii unui indice superior al natalității o are stabilirea populației în localitățile natale. Indicele mai scăzut în jumătatea sudică a Dobrogei, și mai ales în Valea Carasu și în zona litorală, se datorește mobilității populației, fenomen care adesea duce la scăderea numărului căsătoriilor, la dezechilibre numerice între sexe. Sub aspectul evoluției indicelui natalității, teritoriul Dobrogei se înscrie în tipul teritoriilor cu natalitate în scădere, dar cu tendințe de creștere în ultimii doi ani.

În cercetările demografice și sociologice moderne se acordă o atenție tot mai mare fenomenului de fertilitate feminină, întrucât se presupune că acesta are un rol important în evoluția coeficientului de creștere, de stagnare sau de descreștere a natalității. Analiza fenomenului de fertilitate feminină la populația Dobrogei arată următoarele în ultimii ani: județul Tulcea se situează la toate grupele de vârstă (cu excepția celei între 45-49 ani) peste coeficientul mediei pe țară al fertilității feminine; spre deosebire de acesta, județul Constanța se situează la toate grupele de vârstă (cu excepția celei între 15-19 ani) sub coeficientul mediei pe țară al fertilității feminine.

Natalitatea a fost extrem de mare în mediul rural până la al doilea război mondial (se ridica uneori la 40-45‰). La recensământul din 1977 a fost de circa 22‰ la sate și 18‰ la orașe. În 1992, ea a fost de 11,3‰ în județul Constanța și 11,6‰ în județul Tulcea (deci mai mică decât media pe țară de 11,9‰); valorile pe medii sunt apropiate (în județul Constanța 10.3‰ urban și 11,3‰ rural, în județul Tulcea 13,8‰, respectiv 11,9‰). Ulterior, valorile natalității au scăzut (în 1996 au fost 0,5‰, în județul Constanța si 9,9‰ în județul Tulcea), fiind sub media pe țară (10,4‰). Se disting areale cu valori mai mari, decât media, în comunele din sud-vestul provinciei (Podișul Oltinei), în partea de est a Podișului Babadag și în orașele Tulcea, Babadag, Hârșova; apoi areale cu valori apropiate mediei în orașle Constanța, Eforie, Medgidia, Mangalia.

În concluzie, natalitatea populaței Dobrogei, a suferit î ultimele decenii scăeri, de la 32,9‰ în anul 1956, la 14,8 ‰ în anul 1985, dar și creșteri, în anul 1992 fiind de 22,9 ‰, pentru ca apoi să scadă în anul 1996 la 20,4‰. (tabelul nr. 6) (fig. nr. 14).

Tabelul nr.6

Fig. nr. 14. Evoluția natalității între anii 1956 – 1996

IV.2. Mortalitatea

Mortalitatea reflectă totalitatea deceselor care se produc în cadrul unei populații. Aceasta se exprimă prin rata mortalității, indicator demografic care reprezintă un raport între numărul total de decedați și populația medie.

Mortalitatea este mai accentuată în primii ani de la naștere (0–4 ani), scăzând ca intensitate spre anii adulți și crescând din nou, odată cu vârsta.

Civilizația avansată și în special dezvoltarea infrastructurii sanitare, au determinat o diminuare puternică a mortalității.

Menținerea sănătății este strâns legată de o bună igienă și de utilizarea mijloacelor terapeutice. Gradul de instruire a diverselor categorii de populație determină adoptarea unui anumit mod de viață (dieta, limitarea consumului de alcool, renunțarea la tutun), precum și a unui comportament față de maladii; exercitarea anumitor meserii comportă riscuri ce ridică nivelul mortalității în rândul celor care le practică.

Un indice demografic mai complex, exprimând durata anilor de viață a unei generații de noi născuți este speranța de viață la naștere, numită și durata medie a vieții, calculată cu ajutorul tabelelor de mortalitate.

Mortalitatea infantilă este exprimată prin raportul dintre numărul deceselor anuale înregistrate la copii, cu vârsta mai mică de 1 an și efectivul mediu al populației (1.000 locuitori). Acest indicator demografic este deosebit de sensibil la starea sanitară și nivelul dezvoltării economico-sociale, ale populației.

În anii 1931-1935 media anuală a mortalității populației a fost de 21,2‰ pentru județul Constanța și de 20,6‰ pentru județul Tulcea. În anii urmatori (cu excepția perioadei de după cel de-al doilea război mondial) indicele mortalității este în continuă descreștere. Scăderea considerabilă a acestuia (10,2‰ în 1956 și 7,3‰ în 1966) își are explicația în amplul sistem de măsuri medicale, sociale, economice, dezvoltat sistematic după anul 1960. Poate fi amintită rețeaua de spitale de la Constanța, Tulcea și Medgidia. Numărul instituțiilor pentru servicii medicale în Dobrogea se completează cu serviciile medicale a celor 6 sanatorii din localitățile balneare Agigea, Eforie-Nord, Eforie-Sud, Techirghiol și Mangalia și cu alte spitale din multe alte localități.

Mortalitatea a fost mare în perioada interbelică – 22‰, în 1992 era de circa 9,8‰ (pe județe – 8,5‰ în Constanța și 11,1‰ în Tulcea), și din anul 1996 de 12‰. Durata medie a vieții a crescut de la 42 ani (1932) la peste 70 ani în prezent. Pe medii, în 1996, natalitatea era mai mare în cel rural (13,9‰ în Constanța și 14,7‰ în Tulcea). (tabelul nr. 7) (fig. nr. 15).

Tabelul nr.7

Fig. nr. 15. Evoluția mortalității între anii 1956 – 1996

IV. 3. Sporul natural

Diferențele care există între nivelul natalității și cel al mortalității unei populații sunt redate de sporul natural sau rata creșterii naturale. Acesta se obține prin diferența dintre rata natalității și rata mortalității.

Sporul natural poate fi pozitiv, când numărul născuților este mai mare decât numărul decedaților, însă poate fi și negativ, dacă nivelul natalității este mai redus decât nivelul mortalității, în acest caz preferându-se termenul de deficit natural ori cel de declin demografic sau „0”, când valorile ratei natalității sunt egale cu cele ale ratei mortalității.

Sporul natural reprezintă în anii 1931-1935 pentru cele două județe o medie de peste 8.800 locuitori pe an, adică 20 ‰. În anul 1956 acesta înscrie 10.823 locuitori sau 22,8‰. Cei mai scăzuți indici se înregistrează în anul 1965, cu 4.096 locuitori sau 8,0‰, și respectiv 3.847 locuitori sau 7,5‰ în anul 1966.

Măsurile pe linie de stat care au fost adoptate după 1966 au dus la o midificare substanțială a sporului natural, care a început să înregistreze din nou creșteri.

Folosind tipurile de dezvoltare demografică stabilite de geografa franceză J.Beaujeau-Garnier, mișcarea naturală a populației Dobrogei se înscrie în urmatoarele tipuri:

a) în anii 1930-1936, în tipul teritoriilor cu coeficienți mari de natalitate (media anilor 1930-1936 era de 41,4‰) dar și cu o mortalitate ridicată (20,4‰). Sporul natural înscria valori absolute de peste 8.800 locuitori/an, sau 20,5‰;

b) în anii 1948-1955 Dobrogea evoluează către tipul în care natalitatea se menție ridicată, iar mortalitatea înregistrează tendințe de scădere;

c) în anii 1956-1966, în tipul în care atât natalitatea cât și mortalitatea suferă o sensibilă scădere. Sporul natural cunoaște valori absolute între 10.823 locuitori/an în 1956 și 3.847 locuitori/an în 1966;

d) din anul 1967 Dobrogea se înscrie în tipul în care coeficienții natalității cresc.

Sporul natural la nivelul anului 1991 depășea media pe țară (1‰) în județul Constanța (2,8‰) și era inferioară în județul Tulcea (0,5‰). În 1996, valorile sunt și mai mici (-0,6‰, Constanța și -1,6‰ Tulcea). Pe medii însă situația diferă: în cel urban în Constanța -0,5‰ și în Tulcea 0,9‰; în cel rural -0,9‰ și respectiv -4‰.

IV.4. Cauzele evoluției sincopate a sporului natural

Evoluția demografică a provinciei Dobrogene nu a cunoscut un proces constant valoric pe durata secolului XX, ea fiind marcată de o serie de sincope, care ilustrează fie perioade de scădere a numărului de locuitori, provocate în două rânduri de cele două Războaie Mondiale, iar între 1992 și 2002, de modificarea severă a comportamentului demografic și instalarea unui spor natural negativ, fie perioade de creștere accelerată, chiar agresivă a populației, datorate colonizărilor și împroprietăririlor agricole din prima jumătate a secolului; colectivizării și industriei forțate din perioada comunistă (1950-1990).

Prin urmare putem identifica umătoarele categorii de cauze (Vasile Nicoară-Teza de doctorat, 2004):

a) cauze naturale – dominația „zonei critice” pentru locuit a marii suprafețe deltaice și lacustre, a masivelor de origine muntoasă și a celor forestiere, care restrâng la circa 40% din suprafața județului spațiul favorabil locuirii.

b) cauze economice – dezvoltarea exponențială a activității portului Constanța, în detrimentul navigației mai dificile și mai scumpe prin porturile și brațele dunărene; potențialul turistic deosebit al litoralului constănțean, devenind prima zonă turistică a țării; amplasarea unor mari obiective industriale (șantiere navale, combinate chimice, centrale electrice, uzine ale industriei ușoare și alimentare) sau de transport (marele complex portuar Constanța, canalul Dunăre-Marea Neagră și subramura sa Poarta Albă-Midia Năvodari, podurile transdanubiene), cu precădere în județul Constanța; suprafața arabilă mult mai extinsă și amenajarea unei părți însemnate pentru irigații, în județul Constanța.

c) cauze demografice – un aflux permanent de populație tânără, forța de muncă necesară industriei, turismului, șantierelor de construcții, care a menținut în același timp și o natalitate ridicată, în județul Constanța, spre deosebire de județul Tulcea, care a înregistrat flux migratoriu ridicat și tendințe de îmbătrânire a populației.

IV.5. Consecințele evoluției sincopate a sporului natural

Consecințele acestei evoluții se regăsesc sub diferite forme în toate aspectele vieții social-economice a Dobrogei, astfel:

a) Valul demografic rural al împroprietăririlor și colonizării a multiplicat numărul satelor și a crescut mărimea demografică a celor existente. Această consolidare a proprietății rural-agrare a făcut apoi obiectul unei forțate colectivizări, care a generat, prin excese politice, prin distrugerea proprietăților rurale private și prin excedent de forță de muncă, un flux migratoriu major (pentru unele localități chiar exod rural) spre orașe.

b) Mutațiile politice care au însoțit regiunile totalitare din perioada 1938, 1989, au provocat, pe de o parte emigrarea, chiar exodul (pentru populația germană și evreiască) unor minorități etnice, persecutarea politică a altora (evreii și țiganii de către regimul fascist, tătarii de către regimul comunist de sorginte sovietică), iar pe de altă parte, aportul în zonă de populație prin înființarea lagărelor de muncă, a deportărilor forțate (la Canal și în Deltă).

c) Modificarea structurii economice din a doua jumătate a secolului XX prin creșterea ponderii industriei construcțiilor, transportului și turismului față de agricultură, prin ritmul accelerat al acestora, care în Dobrogea a înregistrat cele mai mari investiții, comparativ cu restul țării, au determinat fluxuri de populație din toate regiunile țării spre marile șantiere (îndeosebi grupe de vârstă tânără, cu o pondere mare a sexului masculin) dinspre regiunile slab dezvoltate ale țării, ca de exemplu Moldova, Oltenia.

d) Aceste evoluții economice și demografice au provocat o depopulare a satelor și o îmbătrânire demografică a acestora, și a menținut o bună perioadă de timp un comportament demografic activ (cu niveluri mai ridicate decât în alte regiuni ale țării – Banat, Crișana, Muntenia Centrală).

Progresele sociale, culturale și economice, ridicarea nivelului de trai și de instruire și modificarea concepției de viață și a modelului familial, sub influența modelului occidental, au contribuit la schimbarea comportamentului demografic, dintr-unul echilibrat, stagnal și chiar unuia dezechilibrat, cu deficit natural demografic.

e) Aceste fluxuri de dirijare spre urban a unei mari părți a populației Dobrogei, cu precădere spre zona litorală a județului Constanța (cu potențial economic atractiv), începute în anii 1960, i-a urmat alte valuri, care fac ca și în prezent să continue depopularea zonelor rurale și superconcentrarea populației în spații urbane bine echipate edilitar și cu servicii mai bune.

În concluzie decalajul dintre urban și rural nu este unul numai de mărime demografică ci și unul de nivel cultural, social, economic și funcțional, care în loc să se atenueze, continuă să crească, provocând dezechilibre teritoriale și pe sectoare de activitate.

O caracteristică de dată relativ recentă, din ultimii zece ani, care va antrena consecințe pe termen mediu, este emigrarea unei însemnate părți din forța de muncă tânără spre state dezvoltate. Acest fenomen, coroborat cu cel al sporului natural negativ, va provoca în următorii 20–30 de ani un deficit de forță de muncă și un dezechilibru între grupele de vârstă tânără și activă și grupa de vârstă a treia, între populația activă-productivă și cea a pensionarilor.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: . Evolutia Istorica a Dobrogei (ID: 150865)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

. Evolutia Istorica a Dobrogei

Copyright Notice

Fenomenul De Rezistenta Antocomunista din Romania 1944 1962 Intr O Maniera de Prezentare Si Analiza

Insertii Arhitecturale In Situri Istorice

Banatul Sarbesc Voivodina

Regimul Comunist din Romania

Transnistria Intre Est Si Vest. Perspectivele Unei Entitati Politice cu Statut Incert

Originea Si Rolul Secuilor In Timpul Conflictelor Armate

Copyright Notice

Similar Posts