Evolutia Institutiei Sefului Statului In Perioada Monarhiei Constitutionale

Cuprins

1. Instituția Sefului statului în perioada monarhiei constituționale

2. A treia perioada în istoria constituțională a României

3. Perioada de guvernare democratică se încheie la 30 decembrie 1947

4.Concluzii

INTRODUCERE

Monarhia a reprezentat una din instituțiile fundamentale ale statului român modern, cu rol de moderator și arbitru al întregii vieți publice. Constituția oferea suveranului largi prerogative politice, militare, executive și legislative, ceea ce-i permitea să joace un rol important de factor moderator și dinamizator al întregii activități politice din țară. Pentru sporirea prestigiului monarhului și al țării, la 9 septembrie 1878, Parlamentul a hotărât să confere principelui Carol I titlul de Alteță Regală. Aceasta semnifica de fapt afirmarea unui nou statut și a unui prestigiu sporit al României în relațiile internaționale.

Cea mai frământată perioadă din punct de vedere politic, cu dese schimbări politice structurale, s-ar putea numi perioada loviturilor de stat. Ea debutează cu instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, la 20 februarie 1938 și se încheie cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947.

Sursele folosite în redactarea lucrării sunt: de arhivă, colecții de ziare, reviste istorice, lucrări auxiliare, Constituția de la 1866.

Capitolul I

Instituția Sefului statului în perioada monarhiei constituționale

'Puterea executivă este încredințată regelui care o exercită în mod regulat prin Constituție (art.39).

Ca titular al acestei puteri, Regele o exercita cu sprijinul miniștrilor săi, pe care îi numea și îi revoca. Regele avea privilegiul irevocabilității, al inviolabilității, al neresponsabilității. Răspunderea aparținea miniștrilor săi, care contrasemnau actele sale.

Regele avea inițiativa legislativă, sancționa și promulga legile, putând opune, fără motivare, refuzul de a aproba proiectele votate de Adunările naționale.

Printre alte prerogative caracteristice ale Regelui se numărau: numirea în funcții publice, dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a ierta sau a micșora pedepsele în materii criminale, afară de ceea ce se statornicește în privința ministrilor, emiterea de regulamente necesare pentru executarea legilor.

Proclamarea și recunoașterea independenței de stat a României a permis instaurarea regatului. La 14 martie 1881, Parlamentul țării a votat legea prin care România devenea regat; la 10 mai 1881 Carol I și sotia sa Elisabeta au fost încoronați în cadrul unei festivități ca rege și regină a României, monarhul primind coroana de oțel realizată din tunurile capturate la Plevna. Noua titulatură a suveranilor și ridicarea țării la rangul de regat au sporit independența și prestigiul României în viața internațională. Cum Constituția declară România monarhie ereditară, iar familia nu avea moștenitori direcți, prin “pactul de familie” din 18 mai 1881 s-a reglementat succesiunea la tronul statului român. Astfel, moștenitor al tronului a fost proclamat prințul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, nepot de frate al regelui Carol I. Din 1875 la Sinaia a început construirea castelului Peleș care va constitui reședința familiei regale iar în 1884 Parlamentul a votat legea de inființare a Domeniilor Coroanei.

În calitate de monarh constituțional, regele Carol I a avut un rol însemnat în viața politică a României moderne. Personalitate onestă și echilibrată, integru din punct de vedere moral, regele a știut să modereze cu pricepere disputele politice și să facă să funcționeze eficient sistemul politic constituțional. El a acționat cu deosebită suplețe pentru bunul mers al treburilor țării, a încurajat modernizarea instituțională a statutului și a sprijinit lupta națională a românilor aflați sub stăpânire străină. Spirit modest și disciplinat, Carol I a dus el insuși o viață exemplară; a eliminat orice amestec în viața politică a reginei Elisabeta, care s-a remarcat prin încurajarea literelor și a artelor. Beneficiind de cea mai lungă domnie din istoria țării, 1866-1914, regele Carol I și-a pus amprenta asupra întregii dezvoltări a României moderne.

După moartea regelui Carol I, monarhia a fost reprezentată de Ferdinand de Hohenzollern, nepot de frate al suveranului anterior. Era un om de o cultură aleasă, care a îmbrăcat uniforma de militar pentru a ajunge general de corp de armată și conducătorul oștirii române în timpul Primului Război Mondial. La 15 octombrie 1922, a fost încoronat rege al României în Catedrala de la Alba-Iulia. În 1923, regele sancționează noua Constituție a României, care are ca temei doctrina neoliberala și asigura, politic, economic, social și cultural, dezvoltarea și modernizarea țării în spirit liberal. Regele își păstrează toate prerogativele dar acum domnește peste toate provinciile românești iar România este un stat național unitar.

Mijlocul deceniului III a fost marcat de unele neînțelegeri între regele Ferdinand și principele moștenitor Carol, în urma cărora monarhia va avea de suferit. La sfârșitul anului 1925, Carol, aflat la Paris, o întâlnește pe Elena Lupescu în compania căreia efectuează o excursie la Milano. Aici este așteptat de un trimis al regelui Ferdinand care i-a solicitat renunțarea la tron. Pus în fața faptului împlinit, Carol se angajează să renunțe la toate drepturile, titlurile și prerogativele ca prinț moștenitor al tronului și ca membru al familiei regale. În țară au fost pregătite proiecte de lege pentru recunoașterea lui Mihai ca moștenitor al tronului și pentru instituirea unei regențe, în condițiile în care Mihai era minor. La 4 ianuarie 1926, Consiliul de Miniștri a avizat proiectele de lege iar în după-amiaza aceleiași zile acestea au fost votate de Parlament.

După moartea regelui Ferdinand în iulie 1927, începe domnia lui Mihai sub autoritatea unei regențe conduse de patriarhul Miron Cristea. Regența avea dreptul să exercite prerogativele regale câtă vreme Mihai era minor. Atribuțiile regenței erau în principal cele ale regelui: de a numi și revoca miniștri, de a promulga legi, de a numi sau confirma în funcții publice, de a conferi grade militare și decorații, de a conduce armata, de a deschide sesiunile parlamentare printr-un mesaj regal.

Capitolul II

A treia perioada în istoria constituțională a României

Este cea mai tensionată, fiind marcată prin numeroase lovituri de stat, având ca urmare instabilitatea politică, nesocotirea Constituției si a drepturilor omului și un curs descendent în toate domeniile. Ea debutează cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea, la 20 februarie 1938 și se incheie cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947.

Punând capăt tensiunii interne și tranșând în favoarea sa criza dinastică apărută după moartea regelui Ferdinand I, Carol al II-lea a capitalizat toate avantajele de care dispunea și s-a impus în fața tuturor oponenților săi politici, inaugurând o nouă epocă politică în viața Regatului României. Țara avea să intre pe drumul către regimul totalitar de sorginte regală, suveranul șubrezind partidele politice

interne, urmând cu conștiinciozitate vechiul principiu divide et impera. Cu toate acestea, momentul restaurației și a modului în care s-au desfășurat ostilitățile în anii 1930 poate fi înțeles numai în raport cu întregul film al evenimentelor istorice care au dus la îndepărtarea lui Carol al II-lea de la succesiunea tronului.

Pentru a uita de Zizi Lambrino, principele Carol a fost trimis, după Primul Război Mondial, într-un voiaj în jurul lumii. Din acest sejur, principele moștenitor s-a mai întors cu o noutate: admirația pentru mișcarea fascistă a lui Mussolini și dorința sa de a implementa un regim asemănător în România, în care figura centrală să fie cea a regelui. [1]

Această tendință venea într-un puternic dezacord cu regimul parlamentar și constituțional existent în țară și chiar și cu rațiunea de a fi a partidelor politice. Viitorul suveran dorea să facă ”ordine la Palat”, ceea ce ar fi însemnat înlăturarea lui Barbu Știrbei, izolarea Reginei Maria și, mai ales, ”eliberarea” de sub tutela lui Ion I. C. Brătianu(1). Starea precară de sănătate a Regelui Ferdinand a cauzat în 1925 o perioadă de incapacitate a monarhului de a-și exercita prerogativele, iar Carol a văzut în această ocazie un prilej de a-și impune autoritatea. Acțiunea a fost înăbușită prompt de către Brătianu, care se baza pe legea care prevedea ca în astfel de situații, președintele Consiliului de Miniștri era locțiitorul de drept. Astfel, tensiunea dintre liderul PNL și moștenitorul Coroanei a crescut considerabil, de altfel și cea dintre Barbu Știrbei și același Carol, care va încerca să mizeze pe forțele politice anti-liberale, în speță Partidul Național al lui Maniu și Partidul Țărănesc al lui Mihalache.

Carol al II-lea a disprețuit Constituția, a încurajat acțiunile și dizidențele din partide, ducând o politică de subminare a acestora. Regimul autoritar al lui Carol al II-lea a avut o durată scurtă – numai doi ani si șapte luni – și nu a reprezentat o ruptură totală cu ordinea constituțională, ci mai degrabă cu instituțiile constituționale, păstrând totuși unele practici democratice și o respectare în anumite limite a drepturilor omului.

Lovitura de stat de la 6 septembrie 1940, proiectată la inceput de Iuliu Maniu si generalul Ion Antonescu, era îndreptată împotriva regimului autoritar al lui Carol al II-lea, și urmarea restaurarea ordinii constituționale prin formarea unui guvern de uniune națională.

Numirea de către Carol al Il-lea a lui Ion Antonescu în funcția de prim-ministru și intervenția unor factori neprevăzuți, tulburările provocate de Mișcarea Legionară și presiunea exercitată de Legația germană au deturnat această lovitură de stat de la scopul ei inițial. A avut loc instaurarea dictaturii legionare haotice, temperată pe cât posibil de generalul Ion Antonescu și în cele din urmă înlăturată de la putere tot de către el. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a avut drept scop readucerea României la vechea ordine constituțională. Menționarea în Decretul-lege din 31 august 1944 a faptului că drepturile românilor sunt recunoscute potrivit Constituției din 1866 și că exercitarea puterilor se va face potrivit Constituției din 29 martie 1923 a vrut să sublinieze continuitatea constituțională a României.

Perioada dintre 23 august 1944 și 30 decembrie 1947 este caracterizată printr-o înfruntare aprigă între forțele democratice(cu sprijin puternic în popor și armata) pe de o parte și minusculul, la început, Partid Comunist din România, fără audiență în popor, dar secondat de un număr mare de oportuniști și sprijinit puternic de Uniunea Sovietică, sprijin foarte eficace datorită prezenței în țară a Armatei Roșii. [1]

. [1] Mircea Chirițoiu, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecințe politice, Bucuresti, Editura Fundația Academia Civică, 1997

Capitolul III

Perioada de guvernare democratică se încheie la 30 decembrie 1947

Abrogarea Constituției, termen folosit în această lege [15] denotă o confuzie între Constituție și legile ordinare, deoarece numai acestea din urmă se abrogă și se modifică, fiind acte ale puterii legiuitoare. Constituția, fiind o lege fundamentală, nu poate fi modificată nici abrogată, ci numai revizuită prin mandatul special dat de națiune unei Adunări Constituționale, astfel încât suprimarea în tot sau în parte a unor dispoziții constituționale prin acte ale puterii executive, sau chiar ale puterii legiuitoare, sunt nule ab initio.

Carol al II lea despre abdicarea Regelui Mihai
„Marți, 30 decembrie 1947. O zi îngrozitoare, ce zi sfâșietoare: la 5 după-amiază, bietul și credinciosul Ribeiro telefonează că Reuters a comunicat că Mihaiță a abdicat azi, la 3. Vestea a căzut ca o măciucă pe capul nostru, am rămas, literalmente, trăsnit. Reprezentantul lui Reuters a și venit aci aducându-mi telegramele, cari dau oareșicari detalii. La 3, a iscălit abdicarea și a dat o Proclamație către popor, iar unele vești zic că la 4 va părăsi Bucureștiul.
A și fost proclamată Republica Democratică Populară, alias Sovietică. M-a apucat o furie auzind aceasta știre; cine dracu' l-a pus pe Mihaiță să se întoarcă, ca, după o săptămână, să plece în condițiile cele mai urâte și dând către popor o proclamație rușinoasă.

Nu numai că abdică pentru el și urmașii săi, dar spune, în proclamație, că lasă poporului grija de a-și alege felul cum dorește să fie guvernat, considerând că monarhia este un obstacol serios în calea dezvoltării democratice a țării. Mă sufocă ideea că fiul meu, ca suveran, să poată să-și puie iscălitura sub un document astfel redactat. Toți luptăm pentru a arăta lumei că forma democratică nu numai că este compatibilă cu monarhia, dar că și asta este, de fapt, mai garantată sub un suveran, decât sub un președinte, care-i, totdeauna, un om de partid și iată că, acuma, Mihăiță declară, sub iscălitură, contrariul și, în același timp, autentifică actul de naștere a Republicii, formă de stat care nu poate permite României de a trăi."[1]
Ceea ce a urmat se cunoaște. După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a Cabinetului, Petru Groza a declarat: „ … monarhia era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru și că (…) poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. (…) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras". La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg.

Abdicarea – mit și realitate
Circulă relatări contrare privind motivele abdicării lui Mihai. Se afirmă, fără dovezi, că Petru Groza l-ar fi amenințat cu un pistol și cu șantajul că urma să execute 1.000 de deținuți studenți dacă nu abdică, iar revista „Time" scria că guvernul pro-sovietic ar fi amenințat cu arestări a mii de oameni dacă Mihai nu abdică. Din Arhivele Securității Române rezultă că abdicarea regelui Mihai a fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de bunurile solicitate și de o parte din suita regală.[1]

––––––––––––––––––––––––––––––––––-
[1] Fragmentul face parte din volumul al cincilea de însemnări zilnice ale lui Carol al II-lea, „Între datorie și pasiune", apărut la Editura Curtea Veche în 2001.

Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947

     La mijlocul secolului XX, România ocupa în noul angrenaj european un rol important.[1] De aici și graba pentru adoptarea de măsuri economice și politice de natură să așeze România în matca revoluției socialiste[2].

     În aceste condiții, monarhia a fost declarată anacronică, piedică în calea realizării unui nou regim care anula instituțiile de până atunci.[3] Începând din 1946, regele Mihai căutase tot mai insistent, sprijin în Occidentul Europei în eventualitatea încercării de îndepărtare a sa de la tron.[4] În toamna anului 1947, timp de aproape o lună și jumătate, cât a stat la Londra, prezent și la căsătoria reginei Elisabeta cu moștenitorul tronului Angliei, Mihai nu a găsit angajări concrete în ceea ce privește sprijinirea monarhiei în România[5]. Aghiotantul regal, generalul E. Ionescu, nota pe marginea acestei prezențe în Anglia: „Mihai și mama sa puseseră multă bază pe puterile occidentale, dar aici, la Londra, el nu a găsit decât, pe lângă grijile proprii ale acestora, disensiuni, teama de noi conflagrațiuni și o totală indiferență pentru soarta suveranilor României.”[6]

      Întrucât comuniștii înaintau inexorabil spre dobândirea monopolului puterii politice, monarhia devenise așadar o anomalie.[7] Temându-se că acest „ultim vestigiu”[8] al vechii orânduiri politice ar putea să mai servească drept un centru al opoziției, Partidul Comunist a făcut pasul final, logic, pentru asigurarea dominației sale asupra țări, atunci când l-a forțat pe Rege să abdice, la 30 decembrie 1947[9].

     Evenimentele din decembrie 1947 au beneficiat de atenția istoricilor.[10] Este netăgăduit că, deopotrivă cu documentele ce atestă cu rigurozitate desfășurarea faptelor, de cel mai mare interes se dovedesc relatările regelui Mihai I.[11] Acestea, survenind în perioade diferite, dovedesc consecvența „actorului” nr. 1 al dramei consumate la 30 decembrie 1947 la Palatul Elisabeta din București.[12]

_________________________________________________________________________

[1]Titu Georgescu, Istoria Românilor, București, Editura Fundației „România de Mâine”, 1997,

[2] Ibidem

[3] Ibidem, p. 306

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Ibidem

[7]Keith Hitchins, România 1866-1947, Ediția a III-a revăzută și adăugită, București, Editura Humanitas, 2003, p. 615

[8] Ibidem

[9] Ibidem, p. 615-616

[10]Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București,Editura Paideia, Colecția cărților de referință – Seria ISTORII, 1999, p. 516

[11] Ibidem

[12] Ibidem

Mai întâi, Regele, plecat în exil la 3 ianuarie 1948, a intenționat să facă dezvăluiri despre cele petrecute chiar la începutul anului 1948, în Elveția, unde și-a aflat cel dintâi refugiu, dar apoi a renunțat, pentru a-și respecta statutul ce i se rezervase pe teritoriul țării-gazdă neutre și care presupunea abținerea de la orice fel de declarații politice.[13]

      Revenind la regele Mihai I, vom observa că Arthur Gould Lee a rezervat actului de la 30 decembrie 1947 un întreg capitol[14]. Au fost reținute, în context, momentul sosirii Regelui și a Reginei-Mamă Elena de la Sinaia la Palatul Elisabeta din Capitală în jurul orei 11:45, primirea lor de către D. Negel și Mircea Ioanițiu, iar apoi după ora 12:15, întâlnirea cu dr. P. Groza și Gh. Gheorghiu-Dej.[15] Premierul Groza a fost tranșant de la început:

     „- Ei bine, Maiestate, a sosit timpul să aranjăm o despărțire prietenească… Am venit în problema importantă pe care am discutat-o cu câteva zile înainte – continuă Groza. Problema de a pune capăt monarhiei. La urma urmelor, eu v-am avertizat că va trebui să vă pregătiți de așa ceva…”[16]

     Discuțiile s-au prelungit aproximativ 90 de minute, iar Mihai I, primind de la Groza actul de abdicare deja întocmit, a solicitat cel puțin 48 de ore pentru consultări.[17] Premierul a replicat:

     „- Este imposibil […] Poporul nostru așteaptă știrea abdicării. Dacă nu vom avea curând semnătura Dv., se vor ivi neplăceri…”[18].

     După consultări separate cu D. Negel, Mircea Ioanițiu și Regina-Mamă, Regele a revenit în salonul în care se aflau Groza și Dej, pentru a semna actul de abdicare[19], după care căpăta asigurările premierului:

     „- Totul va fi în regulă acum.”[20]

      După ani și ani, regele Mihai a revenit adeseori asupra faptelor, precum de pildă, în detaliile încredințate Nicolletei Franck, care a tipărit o lucrare documentar-memorialistică[21], tradusă și în limba română[22]. Lovitura de stat a fost pregătită de comuniști în detaliu, atât pe plan politic, cât și militar[23]. De curând a fost editată stenograma ședinței guvernului  dr. Petru Groza întrunit la 30 decembrie 1947, ora 15:30, deci după semnarea Actului de abdicare, în vreme ce procesul-verbal al dezbaterii-fulger a Adunării Deputaților din seara aceleiași zile este cunoscut din zilele care au succedat abdicării, el apărând la 20 ianuarie 1948, în „Monitorul Oficial”. După lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, proclamarea Republicii Populare Române, în aceeași zi, a reprezentat punctul culminat al campaniei pentru preluarea puterii de către Partidul Comunist.

_________________________________________________________________________

[13] Ibidem

[14] Vezi Arthur Gould Lee, Crown against Sickle, cap. XVI – Abdicarea

[15] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 516-517

[16] Ibidem, p. 517

[17] Ibidem

[18] Ibidem

[19] Ibidem

[20] Ibidem [21] Ibidem

[22]Vezi Mircea Chirițoiu, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii militare, consecințe politice, Bucuresti, Editura Fundația Academia Civică, 1997

[23] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 518

3.CONCLUZII

Constituția din 1866 a condus la modificarea formei de guvernământ în sensul că România se transforma dintr-o monarhie electivă într-o monarhie ereditară, ceea ce constituia o repunere în drepturi a doleanțelor Adunărilor ad-hoc din 1857 și o ignorare a hotărârilor Convenției de la Paris din 1858. Termenul de „ereditară” și „străină” erau considerate condițiile necesare și suficiente care să evite declanșarea, în viitor, a unor posibile dispute politice și dinastice la succesiunea tronului.
Noua formă de guvernare se fundamenta pe principiul că toate puterile statului emană de la națiune, care nu le poate exercita decât prin „delegațiune”, în conformitate cu principiile și regulile precizate în Constituție. Totodată, acest așezământ constituțional se întemeia pe principiul separațiilor puterilor în stat, în sensul că puterea legislativă era exercitată colectiv de către „Domn” și de către „Reprezentanța națională”, cea executivă fiind încredințată Domnului, în timp ce puterea judecătorească era exercitată de către curți și tribunale.
Puterile constituționale ale Domnului erau ereditare, specificându-se, totodată, faptul că acesta nu putea exercita alte atribuții decât acelea date prin Constituție. Se introducea, de asemenea, răspunderea ministerială, cu interdicția ca Domnul să poată apăra și exonera de răspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris.
Pentru tema noastră de cercetare este important a sublinia că într-o societate în care la nivelul deceniului șapte din secolul al XIX-lea, sistemul partidelor politice se afla abia la începutul închegării sale, formal cele două partide-ale liberalilor și conservatorilor nefiind constituite încă, monarhul ocupa o poziție importantă în acțiunea de temperare a disputelor politice având în practica politică posibilități de intervenție majoră. Este incontestabil că liberalii și conservatorii, deschizând o luptă acerbă pentru putere, au urmărit să își atragă de partea lor instituția monarhului.
Preconizând o monarhie cu puteri limitate, după modelul englez, liberalii radicali au încercat, fără rezultat, să voteze Constituția înainte de venirea lui Carol I. În ideea limitării puterii Domnului, proiectul de constituție prevedea ca acesta să aibă numai dreptul de „veto suspensiv” în materie legislativă, pe când Constituția a prevăzut „dreptul de veto absolut” al monarhului. Pentru înscrierea în Constituție a acestei importante atribuții Carol I a intervenit personal, fiind sprijinit de conservatori, interesați în întărirea atribuțiilor Domnului, pentru ca prin intermediul instituției monarhice să poată să temporizeze ritmul accelerat al reformelor ce se impuneau pentru modernizarea societății românești.
Deși prerogativele Coroanei au fost mari în vremea lui Carol I (1866-1914), Domnul și apoi Regele (1881), prin mijloacele oferite de Constituție, monarhul a fost elementul moderator și de control al celor trei puteri, chemat să asigure stabilitatea întregului sistem constituțional. Hotărârile acestuia nu au fost singulare în practica politică, șefii partidelor politice și colaboratorii lor apropiați participând la elaborarea lor. Aceștia au devenit factori hotărâtori în luarea deciziilor guvernamentale.
Este important a releva maniera în care Regele intervenea pentru adoptarea soluțiilor propuse de partidele politice în raport cu nevoile reale ale țării. Deși străin prin naștere de poporul român, Carol I s-a străduit să înțeleagă „pulsul” țării, favorizând cultivarea opiniei publice și acționând pentru deplina libertate a manifestărilor ei, neîngrădind exprimarea liberă a părerilor, mai ales, prin presă. „Mesajul Domnesc” din noiembrie 1866 afirma clar că fiind condiția principală de stabilitate și de progres „respectul Constituțiunii și stricta exercitare a legilor”, iar pentru îndeplinirea acestui scop, guvernul „cere concursul activ al tuturor cetățenilor pentru a stârpi viciile atât de adânc înrădăcinate în administrație și justiție. Numai cu acest preț vom putea ridica prestigiul autorității, vom introduce sincera și reala respectare a instituțiunilor, a libertății, bineînțeles, a legalității și a drepturilor tuturor”.
În atenția monarhiei s-au aflat două instituții socotite ca fiind esențiale pentru progresul moral și cultural al țării, respectiv justiția și învățământul. „Mesajul Domnesc” de la începutul anului 1868 releva preocuparea pentru ridicarea justiției, ca ramură a puterii statului, „la gradul de moralitate și demnitate, necesară spre a putea exercita o acțiune salutară asupra societății”. Se trasa un program de dezvoltare a instrucțiunii publice cu deosebire a școlilor primare pentru care, afirma Carol I: „cred că sacrificiile ce aduce o țară nu sunt niciodată prea mari, fiindcă se plătesc în urmă cu interese îndoite”.
Este bine să subliniem că astfel de priorități politice ar trebui să nu aparțină numai trecutului și să caracterizeze prezentul, din nefericire mult prea neglijat de guvernanți în ceea ce privește cultura și în general educația națională. Încercarea de a defini forma de autoritate reprezentată de monarhia constituțională prin legea fundamentală din 1866, ne conduce la constatarea că ea se poate încadra într-unul din cele trei tipuri ideale de autoritate identificate de istoricul și sociologul german Max Weber și anume cel de „autoritate tradițională”. Acest tip s-a bazat, în principal, pe convingerea și credința românilor în validitatea conducerii țării de către un rege constituțional ereditar și pe competența legitimă a acestuia de a aplica legile în mod echitabil față de toți supușii, fiind echidistant în disputele politicii interne. Practic, pentru români tradiția a fost cea care a conferit legitimitate monarhului, fundamentându-se pe o relație personalizantă în cadrul căreia ascultarea față de rege a fost principala datorie a indivizilor. La rândul său, monarhul le datorează acestora sprijin și protecție. Prin această relație biunivocă, monarhul Carol I a fost acceptat și respectat de români, mai puțin idolatrizat și iubit, comparativ cu alți monarhi constituționali ai vremii.
Tipul de monarh constituțional instaurat de Carol I pe conceptul de legalitate conferit de Constituția din 1866 s-a completat, în timp, cu cel de credibilitate în fața clasei politice românești și a țării. Dezvoltarea sentimentului dinastic a fost rezultatul unor acțiuni deliberate rezultate prin intermediul dezbaterilor parlamentare, a învățământul public, a programelor concrete ale partidelor politice, care au contribuit la integrarea în viața socială a principiilor monarhiei constituționale.
Aplicată pe întreg teritoriul României Mari, Constituția din 1923 consacra principiul separației puterilor considerat a fi un mijloc eficient de asigurare a legalității, recunoscând existența în stat a celor trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească, fiecare dintre ele având titulari separați: reprezentanța națională, regele (guvernul) și organele judecătorești.
Constituția din 1923 dezvoltă modalitățile de exercitare independentă a prerogativelor celor trei puteri. Cu toate acestea, după cum se sublinia și în literatura juridică interbelică, sub imperiul Constituției din 1923 nu exista un echilibru perfect între puteri, întrucât Regele era un organ care reprezenta principiul colaborării puterilor, dar și exercita un control asupra lor; el juca în consecință rolul unei puteri moderatoare.
Păstrând multe din prevederile înscrise în Constituția din 1866 referitoare la persoana monarhului, Legea fundamentală din 1923 extinde sensibil atribuțiile constituționale ale Regelui în materie de sancționare și promulgare a legilor, de numire și revocare a miniștrilor, de convocare, prerogare sau dizolvare a Parlamentului. Regele poate elabora regulamente pentru executarea și aplicarea legilor, este șeful puterii armate, are dreptul de a bate monedă, încheie convenții cu statele străine, care trebuiau ratificate de puterea executivă. De asemenea, Regele are dreptul de amnistie în materie politică, precum și dreptul de a grația sau micșora pedepsele penale, dar nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecății și nici nu poate interveni în niciun fel în administrarea justiției. Cu toate că avea asemenea drepturi, Regele nu putea exercita alte atribuții decât „acele date lui prin Constituțiune”(articolul 91).
Este important a sublinia pentru regimul specific monarhiei constituționale existent în perioada respectivă că Legea fundamentală din 1923 a servit drept cadru juridic pentru aplicarea în practică a formulei politice prin noi înșine, atât de apreciate în epocă, formulă care, analizată prin prisma consecințelor sale, a avut un rol pozitiv în primul deceniu interbelic, potențând refacerea și dezvoltarea economică, precum și consolidarea poziției externe a țării.
În concluzie, apreciem că funcționarea mecanismului democratic stabilit prin Constituția din 1923 s-a dovedit a fi mai complicată și dificilă de înfăptuit decât în Occident. „Uzanța” constituțională stabilită de Carol I s-a perpetuat și în timpul lui Ferdinand I, Carol al II-lea abuzând, apoi, de drepturile sale constituționale. Deși Constituția adoptase principiul englez (regăsit și în Constituția belgiană din 1831), potrivit căruia regele domnește, dar nu guvernează, practica vieții politice a infirmat acest principiu în perioada lui Carol al II-lea care a căutat să domnească și să guverneze.
Analizând poziția monarhiei în practica politică, apreciem că numirea guvernului de către rege, urmată de dizolvarea corpurilor legiuitoare și organizarea de noi alegeri, era, în primul rând, expresia unor înțelegeri realizate de monarh cu delegați ai principalelor partide și numai într-o mică măsură rezultatul unor subiectivisme și veleități personale manifestate în jocul politic al vremii