Evolutia Institutiei Conteciosului Administrativ In Romania

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ROMÂN

1. Sediul materiei

Contenciosul administrativ român își are sediul materiei în Constituție, în legea generală a contenciosului administrativ, precum și în legi speciale.

Într-un stat întemeiat pe ordinea de drept, instituția contenciosului administrativ reprezintă forma democratică de reparare a încălcărilor legii săvârșite de către autoritățile administrației publice, autoritățile publice, în general, de limitare a puterii arbitrare a acestora, de asigurare a drepturilor celor administrați.

Accesul la contenciosul administrativ a cunoscut o evoluție notabilă din secolul al XIX-lea în sensul unei extinderi, dar el rămâne încă dominat de o dificultate majoră și prealabilă angajării contenciosului, cea a regulilor după care se repartizează litigiile între cele două categorii de jurisdicție. Dacă dualismul jurisdicțional a fost cauza apariției contenciosului administrativ, costul dualismului a fost indiscutabil marcat de complexitatea regulilor de repartizare a competențelor între cele două categorii de jurisdicție. Înainte chiar de a angaja un contencios contra administrației, justițiabilul trebuie să decidă că structura administrativă este cea competentă.

Nu este o întâmplare faptul că accesul la justiție a devenit una din temele dominante ale doctrinei juridice din a doua jumătate a secolului XX. Această preocupare ne apare cu atât mai legitimă cu cât recurgerea la drept și la proces – „juridicizarea” raporturilor sociale – au tendința de a se dezvolta într-un mod spectaculos în societățile postindustriale.

În esența sa, contenciosul administrativ a apărut ca o formă de apărare a particularilor – persoane fizice sau juridice – împotriva abuzurilor administrației publice, în principal .

Art.52 alin.1 al Constituției din 1991 revizuite în 2003, chiar dacă nu folosește expres noțiunea de „contencios administrativ”, descrie esența acestei instituții juridice: „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim , de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei” În alineatul 2 al aceluiași text constituțional, se precizează că prin lege organică vor fi stabilite condițiile și limitele exercitării acestui drept.

Textului menționat i se adaugă cel al art. 123 alin. 5, care consacră faza jurisdicționalizată a controlului de legalitate exercitat de prefect asupra actelor autorităților locale.

Legea nr.29/1990, reinterpretată în lumina Constituției din 1991, a constituit până recent sediul general de rang legal al materiei contenciosului administrativ. În urma criticilor exprimate de doctrină și de practicieni legate de faptul că, deși Constituția impunea adoptarea unei legi organice a contenciosului administrativ, aceasta s-a lăsat așteptată mai mult de 12 ani, la sfârșitul anului 2004, a fost adoptată Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prima lege organică a contenciosului administrativ român, și care constituie în prezent sediul materiei contenciosului administrativ, ca lege generală.

2. Noțiunea de contencios administrativ

Contenciosul administrativ este o ramură specială a dreptului administrativ care studiază ansamblul de reguli privitoare la organizarea și funcționarea activității de control jurisdicțional al administrației publice.El are drept finalitate un dublu scop: pe de o parte, creșterea eficientă a apărării interesului general și a celui local, iar pe de altă parte, asigurarea unei protecții sporite pentru administrați față de excesele administrației publice.În sens juridic, termenul de contencios are două accepțiuni: prima, de activitate menită să soluționeze un conflict juridic și a doua, de autoritate competentă să soluționeze asemenea conflicte.

Termenul ,,contencios” își are originea în cuvântul din limba franceză ,,contentieux” care desemnează ceea ce a fost contestat, ceea ce este litigios și care, la rândul său origină în verbul ,,contendere” din latină care evocă un conflict, o luptă a unor interese contrarii, dintre două părți și din care una va ieși învingătore, și se traduce prin a lupta.

Dumitru Brezoianu și Mariana Oprican, în lucrarea denumită ,,Contenciosul administrativ” definesc contenciosul ca pe o confruntare, o acțiune contradictorie prin care fiecare parte implicată într-un litigiu caută să-și realizeze interesele în dauna celeilalte părți, acestea având în acel litigiu poziții divergente.

De asemenea, contenciosul administrativ poate fi definit ca reprezentând „totalitatea mijloacelor juridice puse la dispoziția cetățenilor pentru a putea lupta în vederea restabilirii ordinii de drept, tulburată prin actele juridice și faptele materiale ale organelor administrației publice, intervenite în aplicarea legilor și în funcționarea serviciilor publice”.

Doctrina românească interbelică a utilizat noțiunea de contencios administrativ, fie în sens organic, formal, ca fiind constituit din totalitatea litigiilor de competența tribunalelor sau justiției administrative, fie în sens material, putând fi definit în raport de persoanele între care are loc litigiul sau în raport de natura regulilor juridice puse în cauză și aplicabile în soluționarea litigiului. În primul caz, se susținea că aparțin contenciosului administrativ toate litigiile născute între particulari și administrație, în care aceasta din urmă figura ca parte, deoarece opunea o pretenție contradictorie celei emisă de particular, iar în cel de-al doilea caz, aparțin contenciosului administrativ toate acele litigii care puneau în cauză reguli și principii ale dreptului administrativ sau dreptului public.

În doctrina franceză a secolului trecut, contenciosul administrativ era definit în sens organic, prin raportare la autoritățile competente să soluționeze litigiile dintre administrație și administrați. A devenit clasică definiția lui Ducrocq după care, sub aspect formal, contenciosul administrativ apare ca fiind constituit din totalitatea litigiilor de competența tribunalelor sau a justiției administrative. Multă vreme, contenciosul administrativ francez a fost clasificat în: a) contencios de plină jurisdicție; b) contencios de anulare; c) contencios de interpretare și d) contencios de represiune.

În doctrina administrativă actuală, contenciosul administrativ a fost definit, în sens larg, ca reprezentând totalitatea litigiilor de competența instanțelor judecătorești,dintre un organ al administrației publice, respectiv, un funcționar public sau, după caz o structură autorizată să presteze un serviciu public, pe de-o parte, și un alt subiect de drept, pe de altă parte, în care autoritatea publică apare ca purtătoare a prerogativelor de putere publică.

Potrivit Legii nr. 554/2004, prima accepțiune a contenciosului administrativ o reprezintă activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Conform celei de-a doua accepțiuni, de autoritate competentă să soluționeze conflictele administrative, se are în vedere instanța de contencios administrativ și se referă potrivit Legii nr. 554/2004 la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, la tribunalele administrativ fiscale, până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile respective solutionându-se de secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor.

În România, fundamentul constituțional principal al instituției contenciosului administrativ se regăsește în art.52 ce consacră dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, dar și alte texte constituționale vizează această instituție precum: art.21 privitor la accesul liber la justiție, art.73 alin. (3) litera k), privitor la caracterul de lege organică al legii contenciosului administrativ; art. 123 alin. (5) referitor la atribuția prefectului de a ataca, în fața instanței de contencios administrativ, actele autorităților administrației publice locale, dar mai ales, art.126 alin.(6) prin care controlul judecătoresc asupra administrației publice este garantat cu două excepții expres prevăzute, pe de-o parte, iar pe de altă parte, se stabilește competența instanțelor de contencios administrativ de a soluționa cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale.

Contenciosul administrativ a apărut și s-a dezvoltat pe parcursul mai multor etape, delimitate în doctrină, în funcție de accentul pus de actele normative inclusiv de normele constituționale și de sistemul de control mai sus evocat.

3. Categoriile de contencios administrativ

Controlul jurisdicțional se distinge de controlul administrativ printr-o serie de elemente precum: în timp ce controlul administrativ este exercitat de autorități administrative, controlul jurisdicțional este încredințat judecătorilor; judecătorul nu se poate pronunța asupra unui litigiu decât ca urmare a unui recurs, pe când o autoritate administrativă se poate sesiza și din oficiu; judecătorul este ținut să se pronunțe și să statueze doar în drept, în timp ce autoritatea administrativă poate să procedeze și la o apreciere a oportunității deciziilor administrative; controlul jurisdicțional se finalizează prin pronunțarea unei hotărâri învestite cu autoritate de lucru judecat, care nu-i mai permite să revină asupra hotărârii pronunțate, spre deosebire de actele administrative care de regulă, sunt supuse revocării, cu câteva excepții, doar în cazul actelor administrative individuale.

În funcție de măsurile pe care instanța de contencios administrativ le poate dispune prin hotărârea pronunțată, contenciosul administrativ se divide în:

– Contenciosul de anulare, caracterizat prin competența materială conferită instanței sesizate de a dispune numai anularea actului administrativ, fără a se putea pronunța asupra cererii de despăgubiri, chestiunea acordării unor daune materiale și morale pentru repararea prejudiciilor cauzate reclamantului, urmând a fi dedusă judecății instanțelor de drept comun;

– Contenciosul de plină jurisdicție, caracterizat prin competența instanțelor judecătorești de a anula actul administrativ supus controlului jurisdicțional, de a obliga autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ sau alt înscris, precum și de a o obliga la plata unor daune materiale și morale cerute.

Din punctul de vedere al naturii litigiilor cu care sunt învestite instanțele aparținând puterii judecătorești, există:

– Contenciosul de drept comun care este format de totalitatea litigiilor de natură civilă, comercială și penală de competența instanțelor judecătorești

– Contenciosul administrativ care este alcătuit din totalitatea litigiilor de natură administrativă, născute în relațiile dintre administrație și particulari, date în competența instanțelor judecătorești.

În raport cu constatările făcute de instanță în hotărârea pronunțată și în raport cu decizia, soluția pronunțată, Prof. Constantin Rarincescu stabilea ramurile contenciosului administrativ astfel:

– Contenciosul subiectiv este contenciosul administrativ declanșat la sesizarea persoanei vătămate, în cadrul căruia judecătorul este învestit și competent să constate existența și întinderea unor drepturi subiective al căror titular este reclamantul, vătămate de către administrație prin emiterea actului administrativ nelegal sau refuzul de a emite actul administrativ pretins.

– Contenciosul obiectiv este contenciosul administrativ în cadrul căruia judecătorul este învestit și competent să cerceteze conformitatea actului administrativ cu dreptul obiectiv, cu legea, fără să fie preocupat dacă reclamantul a suferit sau nu o vătămare a drepturilor sale subiective.

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (3)-(8) din Legea nr. 554/2004, ne aflăm în fața unui contencios obiectiv în cazul acțiunilor care pot fi exercitate de Prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici sau orice subiect de drept public, când nu se cere ca un drept subiectiv sau interes legitim să fi fost vătămat prin actul administrativ socotit nelegal.

Din punctul de vedere al deciziei, al hotărârii luate de judecător, contenciosul administrativ poate fi contencios administrativ de anulare și contencios administrativ de plină jurisdicție.

3.1. Contenciosul administraiv de anulare

Contenciosul administrativ de anulare este contenciosul administrativ în cadrul căruia judecătorul este competent să pronunțe anularea sau modificarea actului administrativ constatat a fi nelegal sau să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă, fără să se pronunțe în legătură cu existența sau întinderea pagubelor, în sizuația în care acestea s-au produs. Problema reparării pagubelor, în situația în care acestea s-au produs, se soluționează în cadrul unui proces separat, care se va purta de această dată în fața instanței de drept comun.

3.2. Contenciosul administrativ de plină jurisdicție

Contenciosul de plină jurisdicție este contenciosul administrativ în cadrul căruia instanța este competentă să realizeze o jurisdicție completă, judecătorul având prerogative să se pronunțe atât cu privire la anularea sau modificarea actului administrativ constatat nelegal, sau să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă, dar va putea, totodată, să dispună măsuri privind recunoașterea unor drepturi subiective, restituiri de bunuri sau valori, reintegrări în funcții publice, despăgubiri pentru daune materiale și/sau morale.

În momentul de față, în România este reglementat un contencios administrativ de plină jurisdicție.

Soluțiile pe care instanța de contencios administrativ le poate pronunța sunt:

– instanța, soluționând acțiunea persoanei vătămate, poate după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris;

– instanța este competentă să se pronunțe și asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății;

– în cazul soluționării cererii, instanța va hotărâ și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

În situația în care obiectul acțiunii îl formează un litigiu pornit în legătură cu atribuirea, încheierea, modificarea, rezilierea sau executarea unui contract administrativ, care este asimilat de lege actului administrativ, instanța, soluționând acțiunea persoanei vătămate, poate:

– dispune anularea acestuia, în tot sau în parte

– obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit

– impune uneia dintre părți îndeplinirea unei anumite obligații

– suplini consimțământul unei părți, când interesul public o cere

– obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale și morale.

CAPITOLUL II

EVOLUȚIA REGLEMENTĂRII CU PRIVIRE LA CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV ROMÂN

1. Perioada 1864 – 1866

În februarie 1864, după model francez, Alexandru Ioan Cuza a înființat Consiliul de Stat, ca organ cu caracter consultativ pe lângă Guvern, având și atribuții de soluționare a conflictelor apărute între administrație și particulari. Acesta era prezidat de Domnitor și soluționa litigii atât în baza legii sale organice cât și în baza unor legi speciale. Prin urmare, la vremea respectivă, Consiliul de Stat nu a reprezentat un adevărat tribunal ci o instituție intermediară între administrația consultativă și tribunalele administrative.

După Unirea Principatelor, în perioada 1864-1866, Consiliul de Stat avea și atribuții de soluționare a litigiilor dintre administrația publică și particulari, cu privire la actele administrative nelegale sau vătămătoare.

Competența instanțelor judecătorești în materie s-a format treptat, pe cale jurisprudențială, din interpretarea unor principii generale ale dreptului public și a unor texte legale aflate în legătură indirectă cu contenciosul administrativ. În timp, au apărut probleme legate de natura litigiilor (dacă putea fi vorba și despre încălcarea unor interese legitime sau doar a unor drepturi recunoscute de lege) precum și de sfera actelor administrative împotriva cărora se putea introduce acțiune în justiție, prin raportare la delimitarea actelor de gestiune, privite ca „acte cu caracter contractual de administrare a patrimoniului”, de actele de autoritate,emise de administrație, în calitate de putere publică.

Astfel, prin Legea privind Consiliul de Stat de la 11 februarie 1864, pe lângă puterea executivă a fost înființat acest organ care era format dintr-un vicepreședinte și 9 membri numiți de Domnul Tării, care era și președintele Consiliului, dar nu a prezidat niciodată acest organism.

Consiliul de Stat avea atribuții legislative, pregătind proiectele de legi, avea atribuții executive, fiind un organ consultativ al Guvernului, precum și atribuții contencioase, care i se dau de legi în materie administrativă.

Potrivit art. 51 din lege, particularii se puteau adresa Consiliului de Stat atunci când erau vătămați în interesele lor prin hotărâri ale miniștrilor, prin hotărâri sau acte de executare ale prefecților sau ale altor agenți administrativi, ori prin hotărâri date de comisiile de lucrări publice, dacă aceste măsuri administrative erau date cu încălcarea legilor sau regulamentelor.

De asemenea, art. 26 din lege prevedea că reclamațiile formulate de particulari se pot adresa Consiliului de Stat, dacă aceștia au reclamat înainte la ministerul respectiv și nu au primit o rezolvare favorabilă în termen de 15 zile.

Prin art. 33 se prevedea că hotărârea consiliului nu închidea calea jurisdicției tribunalelor, decât dacă se prevedea în mod expres acest lucru sau dacă părțile declarau în scris că sunt mulțumite de hotărârea Consiliului.

De menționat că, potrivit art. 55 din lege, dacă hotărârea Consiliului era definitivă, se va fi executat prin ministerul respectiv sau direct prin decret domnesc, care vor fi anulat sau modificat actul administrativ conform hotărârii.

De asemenea, particularii se puteau adresa Consiliului de Stat cu cereri de interpretare a unui decret, ordonanță sau regulament dat în materie administrativă, prin care se aducea atingere intereselor acestora.

Tot în această perioadă se înființează unele comisii cu atribuții jurisdicționale în materie fiscală, de pensii etc. Pe măsura amplificării și diversificării activităților administrative precum și a conștientizării celor administrați de drepturile pe care le au și de obligațiile corelative ale autorităților administrative de a le repara, au apărut tot mai dese solicitări în sensul înființării unui sistem larg și complet al contenciosului administrativ, care să asigure o protecție mai eficientă celor administrați.

În anul 1866, Consiliul de Stat a fost desființat printr-un text expres al Constituției din 1866, după doar 2 ani de existență, repartizarea atribuțiilor acestuia urmând a fi realizată printr-o lege ordinară, adoptată la câteva zile după promulgarea Constituției.

A fost abandonat astfel modelul francez de soluționare a conflictelor dintre administrație și particulari, acest tip de litigii fiind încredințat tribunalelor de drept comun, după modelul anglo-saxon.

În scurta perioadă în care a funționat, Consiliul de Stat a judecat mai mult recursuri împotriva deciziilor date de Consiliile Județene si Comitetele Permanente în materia reformei agrare, realizată prin Legea din 15 august 1864 pentru regularea proprietății rurale, adică din cele 417 dosare soluționate, peste 300 au fost cu recursuri agrare și numai vreo 20 de dosare aveau ca obiect recursuri în temeiul art. 51 din Legea Consiliului de Stat.

2. Perioada 1866 – 1905

După intrarea în vigoare a Constituției din 1866, Consiliul de Stat a fost desființat și, prin Legea pentru împărțirea atribuțiilor Consiliului de Stat din 12 iulie 1866, litigiile dintre administrație și administrați au fost trecute în competența instanțelor de drept comun, prevăzându-se că acestea puteau judeca potrivit regulilor comune.

În lipsa unor prevederi legale exprese și în prezența reglementărilor din art. 108 și 109 din Codul penal, care îi sancționau pe judecătorii care ar fi dispus suspendarea legilor, ori treceau peste competența lor, ori opreau executarea actelor administrației, instanțele de drept comun și-au recunoscut doar o competență redusă de a judeca litigiile de contencios administrativ.

Astfel, instanțele de drept comun au făcut distincție între actele administrative de gestiune, în privința cărora și-au recunoscut o competență deplină pe care le-au soluționat ca și pe cauzele dintre particulari, și actele administrative de autoritate, în privința cărora instanțele nu se socoteau competente să le anuleze pe calea unei acțiuni directe.

Legalitatea actelor administative de autoritate era cercetată de instanțele de drept comun pe cale de excepție, tribunalele rămânând competente să judece cererea de despăgubiri civile formulată împotriva administrației.

Astfel, când în fața unei instanțe de drept comun reclamantul invoca excepția de nelegalitate a actului emis de administrație, judecătorul care admitea o astfel de excepție, proceda la soluționarea cauzei și se pronunța asupra despăgubirilor cerute fără a mai ține seama de actul administrativ constatat ca fiind nelegal.

*

Perioada 1905–1948 se caracterizează prin existența unor reglementări speciale cu privire la competența în materie de contencios administrativ, ce se regăsesc în legile pentru reorganizarea Înaltei Curți de Casație (instanța judecătorească supremă).Astfel, prin Legea din anul 1905 pentru reorganizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dat dreptul particularilor să atace direct actele administrative considerate ilegale și să ceară instanței judecătorești să pronunțe anularea lor, instituindu-se astfel un control de anulare, pe de-o parte, și s-a înființat în acest scop oa treia secție, Secțiunea de contencios administrativ, pe de altă parte.

*

2.Perioada 1905 – 1925

În acestă perioadă, prin legile de reorganizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție din anii 1905, 1910 și 1912, prin care a fost modificată Legea din 1861, s-a acordat Secției a III-a competența de a se pronunța, pe calea acțiunii directe, asupra legalității actelor administrative.

Astfel, prin Legea din iulie 1905 a fost înființată Secția a III-a pentru contenciosul administrativ și comercial care, potrivit art. 5, avea în materia contenciosului administrativ atribuții de a judeca recursurile:

– în contra deciziilor Curții de Conturi

– în contra deciziilor date în materie de expropriere pentru o cauză de utilitate publică

– în contra deciziilor date în materie de pensii

– în contra hotărârilor judecătorești în materie administrativă sau fiscală, precum și în materie de contravenții la legile fiscale, la legile monopolurilor statului și la legea de urmărire, când prin legile speciale era deschisă calea recursului

– în contra deciziilor date de consiliile județene sau comunale, când se cerea înscrierea în buget a unei datorii certe, lichide și exigibile

– în contra deciziilor Curților de apel în cazurile prevăzute de art. 10 din Lega asupra numelui

– în contra regulamentelor și ordonanțelor făcute cu încălcarea legii de către puterea executivă centrală, județeană, comunală sau de alte autorități publice, în afară de actele de guvernământ

– privind pe funcționarii inamovibili, numiți în mod legal, care ar fi înlocuiți, mutați sau puși în retragere în contra legii

– în contra deciziilor și ordonațelor prefecților, primarilor și altor autorități publice, prin care s-ar viola un drept patrimonial, precum și contra refuzului acestor autorități de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept .

Este evident că legiuitorul a urmărit înființarea unui contencios administrativ de anulare, adică un mijloc juridic pentru cercetarea legalității actelor administrative pe calea unei acțiuni principale, Înalta Curte de Casație și Justiție având competența să hotărască anularea actului administrativ nelegal, dar s-a urmărit și păstrarea competenței instanțelor inferioare de drept comun.

Astfel, instanțele de drept comun păstrau aceeași competență de a judeca legalitatea actelor administrative pe cale de excepție și de a acorda daune particularilor vătămați în drepturile lor-art. 45 din lege.

În oprinia prof. Constantin Rarincescu, contenciosul reglementat prin Legea din 1 iulie 1905 era, în anumite situații, un contencios de plină jurisdicție, prin faptul că Secția a III-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție devenea competentă să judece și recursurile împotriva refuzului administrației de a rezolva cererea privitoare la un drept, ceea ce implica și posibilitatea ca, în decizia sa, Înalta Curte să recunoască existența dreptului și, eventual, să oblige administrația să dea satisfacție cererii reclamantului, deși din cuprinsul legii nu reiese nimic în această privință .

Prin Legea din 24 martie 1910, s-a scos din competența Secției a III-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea cauzelor în materia contenciosului administrativ.

Prin art. 74, judecarea litigiilor împotriva administrației au fost redate în competența tribunalelor ca instanțe de drept comun, care nu mai aveau prerogativa anulării actelor administrative, dar aveau competența de a hotărâ împotriva autorităților administrative daune cominatorii când împiedicau exercițiul legal al unui drept sau refuzau în mod nelegal un drept al reclamantului.

În expunerea de motive a acestei legi, s-a motivat că Legea din 1905, care acorda instanței de contencios administrativ competența de anulare a actelor administrative, aducea o atingere brutală principiului separației puterilor în stat .

Legea din anul 1912 va restabili contenciosul de legalitate instituit de Legea din 1905, fără a mai permite însă anularea actului administrativ. Aceste oscilații în reglementarea instituției își găsesc explicația în diversele interese ale partidelor politice care s-au succedat la putere. În plan legislativ, disputele s-au concentrat în jurul constituționalității sau neconstituționalității competenței Înaltei Curții de Casație și Justiție în soluționarea litigiilor de contencios administrativ, raportate la principiul separației puterilor în stat .

Legea din 16 februarie 1912 a redat Secției a III-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție recursurile celor care se pretindeau vătămați în drepturile lor printr-un act administrativ făcut cu încălcarea legii, precum și recursurile celor cărora autoritățile administrative refuzau să le rezolve o cerere relativă la un asemenea drept, fără să se facă deosebire între drepturile patrimoniale și nepatrimoniale.

Procesul de extindere și consolidare a contenciosului administrativ este justificat în această perioadă, de probitatea profesională și imparțialitatea magistraților care alcătuiau în general instanțele judecătorești și, mai ales, Înalta Curte de Casație și Justiție. Era așa de bine stabilită această reputație a magistraturii române, încât devenise un ideal realizarea unei astfel de reputații și pentru administrația publică. Așa se explica dorința manifestă a lui Vasile Lascăr de a face din administrație o a doua magistratură a țării. Dezideratul nu a reușit și aceasta explică opțiunea pentru controlul instanțelor judecătorești asupra activității administrației publice .

Ideea capătă însă valoarea unui principiu constituțional în Constituția din 1923, care consacră un text special contenciosului administrativ, pe care-l dă însă în „căderea puterii judecătorești”, potrivit legii speciale.

Prin urmare, la acest principiu constituțional s-a ajuns după o jumătate de veac de construcție lentă a contenciosului administrativ în România, principiu conform căruia contenciosul administrativ este atribuit aproape în totalitatea sa puterii judecătorești, excepțiile restrânse la extrem fiind stabilite de Constituție, legii organice a contenciosului administrativ rămânându-i să stabilească modalitățile cu caracter procedural de judecare a litigiilor care formau contenciosul administrativ .

Astfel, potrivit acestei legi, art. 5 paragraful III din Legea Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a III-a urma să judece, între altele, recursurile:

– împotriva deciziilor Curții de Conturi

– împotriva deciziilor în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică

-împotriva deciziilor date în materie de pensii

-împotriva deciziilor comisiilor de apel și hotărârilor judecătorești în materie administrativă sau fiscală, precum și în materie de contravenții la legile fiscale sau la legile monopolurilor

-recursurile acelora care s-ar pretinde vătămați în drepturile lor printr-un act administrativ de autoritate, făcut cu încălcarea legii, precum și recursurile împotriva refuzului autorităților administrative de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept

-recursurile militarilor împotriva actelor autorităților militare superioare, însă numai în privința decretelor de punere în retragere și numai pentru cuantumul pensiei

-recursurile împotriva județelor, comunelor sau altor stabilimente publice de a înscrie în bugetele lor o datorie constatată prin titlu executoriu.

Legea din anul 1910 pentru reorganizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție a desființat Secțiunea de contencios administrativ creată în 1905, dând litigiile în contencios administrativ în competența tribunalelor ce aveau dreptul să stabilească plata unor despăgubiri ca urmare a unor acte administrative ilegale, fără a pronunța însă și anularea actelor respective. Astfel, potrivit art. 99 alin. (1) din Constituția din 1923, orice parte vătămată de un decret sau de o dispozițiune semnată sau contrasemnată de un ministru care violează un text expres al Constituției sau al unei legi, poate cere Statului, în conformitate cu dreptul comun, despăgubiri bănești pentru prejudiciul cauzat.

Deși Constituția din 1923, ca și Constituția din 1938, a stabilit principiul judecării acestor litigii de către instanțele ordinare, s-au menținut și jurisdicții administrative speciale, unele înființate chiar din perioada Consiliului de Stat, învestite cu o competență limitată la un anumit serviciu public sau la activitatea unei anumite autorități publice. Existența acestor jurisdicții speciale administrative nu aducea atingere principiului unității justiției pentru că, potrivit art. 103 din Constituția din 1923,dreptul de recurs în casare era de ordin constituțional .

De asemenea, potrivit art. 107 alin (3) din Constitușia din 1923, cel vătămat în drepturile sale, fie printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune făcut cu încălcarea legilor și a regulamentelor, fie prin rea voință a autorităților administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere la instanțele judecătorești pentru recunoașterea dreptului său.

De o importanță foarte mare pentru fundamentarea legii contenciosului admnistrativ au avut-o dispozițiile constituționale ale art. 107 alin. (2), potrivit cărora contenciosul administrativ este în competența puterii judecătorești, potrivit legii speciale.

Excepție de la controlul judecătoresc făceau:

1. Actele de guvernământ, adică măsurile luate pentru ocrotirea unui interes general, privitor la ordinea publică, la siguranța internă sau externă a Statului sau la alte cerințe de ordine superioară, cum ar fi: declararea stării de asediu, faptele de război care ar rezulta dintr-o forță majoră sau din necesitățile imediate ale luptei, executarea și interpretarea tratatelor și convențiilor diplomatice cu statele străine, măsurile împotriva epidemiilor, epizotiilor, inundațiilor, foametei, tulburărilor interne, extrădarea străinilor, expulzarea lor și altele de aceeași natură. Decizia de expulzare putea fi totuși atacată cu recurs, dar numai pentru eroare asupra calității de cetățean străin.

2. Actele privitoare la exercițiul tutelei administrative și la controlul ierarhic.

Spre deosebire de Legea din 1 iulie 1905, pentru a se evita acuzația de neconstituționalitate, potrivit Legii din 16 februarie 1912, Secția a III-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu mai era competentă să dispună anularea actului administrativ, ci doar să-l declare nelegal și să ceară autorității administrative să-l desființeze sau să-l modifice, în măsura în care vătăma drepturile particularilor, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii, în favoarea reclamantului, pentru fiecare zi de întârziere.

Astfel, potrivit art. 63 alin.(5) și (6) din Legea Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum a fost modificată prin Legea din 16 februarie 1912, Curtea de Casație, admițând recursul împotriva unui act administrativ de autoritate, nu anulează acest act, arată numai că actul este nelegal față de recurent și cere autorității administrative să desființeze sau să modifice actul.

Decizia Curții se comunică șefului administrației care a stat în proces și dacă, într-un termen de 30 de zile de la comunicare, nu se dă curs acestei decizii, Curtea, la cererea reclamantului, va cita de urgență camera de consiliu pe recurent și pe administrație, pe care o va condamna să plătească recurentului daune cominatorii de cel puțin 200 de lei pe fiecare zi de întârziere, cu începere de la expirarea celor 30 de zile de la comunicare.

3. Perioada 1925 – 1948

În baza dispoziției constituționale, a fost adoptată în anul 1925, Legea contenciosului administrativ, prima lege specială în materie, care a instituit un contencios de plină jurisdicție pentru actele de gestiune și, respectiv, un contencios de anulare, pentru actele de autoritate.

Legea menționată a învestit Curțile de Apel din circumscripția în care domicilia reclamantul cu competența de a judeca cererile de contencios administrativ, iar hotărârile pronunțate de acestea erau supuse recursului fostei Curți de Casație.

Legea contenciosului administrativ din 23 decembrie 1925 a consactat în mod neechivoc instituția contenciosului admnistrativ, iar temeiul adoptării acestei legi îl găsim în prevederile art. 99 și, în mod special, ale art. 107 din Constitușia din 1923, care stabileau principiile constituționale are răspunderii administrației publice pentru actele administrative nelegale care au vătămat drepturile constituționale sau legale ale particularilor, precum și necesitatea adoptării unei legi speciale în această materie.

Aceasta prevedea la art. 1 că oricine se pretinde vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ de autoritate făcut cu încălcarea legilor și a regulamentelor, sau prin reaua voință a autorității administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere pentru recunoașterea dreptului său la instanțele judecătorești competente, acest text fiind o reluare a art. 107 alin. (3) din Constituția din 1923.

Din prevederile art.6 alin. (1) din lege rezultă că instanța de contencios administrativ învestită cu judecarea unor cereri de această natură avea posibilitatea:

-să anuleze actul ilegal

-să pronunțe daune civile până la restabilirea dreptului vătămat

-să judece cererile pentru despăgubiri, fie contra autorității administrative chemate în judecată, fie contra funcționarului vinovat

Deci, organele puterii judecătorești judecau dacă actul este ilegal și îl puteau anula si stabili daune cominatorii până la executarea hotărârii, având și competența de a acorda despăgubiri, legea reglementând, la acea dată, un contencios subiectiv de plină jurisdicție.

Prin Legea pentru organizarea Comitetelor de revizuire din ianuarie 1930, modificată în 1933, au fost înființate Comitetul Central de Revizuire și 7 Comitete locale de revizuire, organe de jurisdicție care au funcționat ca organe de jurisdicție administrativă a căror activitate se dinalizza prin pronunțarea unui act de jurisdicție administrativă.

Comitetul Central de Revizuire avea sediul în București iar Comitetele locale de revizuire își aveau sediile la București, Cernăuți, Chișinău, Cluj, Craiova, Iași și Timișoara.

În timp ce Legea pentru contenciosul administrativ din anul 1925 a continuat să reprezinte dreptul comun în materia contenciosului administrativ, aceste organe de jurisdicție administrativă – Comitetul Central de Revizuire și Comitetele locale de revizuire, aveau doar competența să verifice legalitatea actelor administrative emanate de la organele administrației publice locale: județele, municipiile, orașele și comunele.

În cadrul Comitetului Central de Revizuire, din cei 10 membri erau și 3 magistrați cu grade de consilier la Înalta Curte de Casație și Justiție, delegați, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, de către ministrul Justiției, iar în comitetele locale de revizuire, din cei 6 membri eraz și 3 magistrați cu grade de judecător de Curte de apel.

Comitetele locale de revizuire soluționau:

– cererile îndreptate împotriva actelor juridice ale administrațiilor județene și comunale

– cererile făcute împotriva alegerilor administrative ale comunelor și județelor

– propunerile de dizolvare a Consiliilor județelor și comunelor

Comitetul Central de Revizie soluționa în primă instanță:

– cererile împotriva actelor juridice aparținând municipiului București, cu sectoarele sale și comunele suburbane

– cererile împotriva actelor de control administrativ ale ministerelor

– propunerile de dizolvare a Consiliului municipiului București, cu sectoarele și comunele suburbane.

Comitetul Central de Revizuire soluționa recursurile împotriva deciziilor date în primă instanță de Comitetele locale de revizie.

Deciziile date de Comitetul Central de Revizie, fie în primă instanță, fie în ultimă instanță, puteau fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe lângă activitatea jurisdicțională, Comitele locale de revizie și Comitetul Central de Revizie realizau și activități de conciliere, consultate și interpretare. Astfel, potrivit art. 40 din lege, din litigiile dintre comunele rurale și urbane, înainte ca părțile să se adreseze instanței de judecată, erau obligate să se supună conciliațiunii comitetului local de revizuire competent, iar în litigiile dintre comune și județe, precum și cele dintre administrațiile locale și stat, părțile erau obligate să se adreseze pentru conciliere Comitetului Central de Revizuire.

De asemenea, potrivit art. 41 din lege, Comitetele locale de revizuire, ca organe de consultare și interpretare, dădeau avize pentru comune, iar Comitetul Central de Revizuire dădea avize pentru județe.

În anul 1939, printr-o lege specială au fost înființate Curți administrative, ca instanțe jurisdicționale cu o competență specială, deoarece soluționau numai litigiile cu privire la actele autorităților locale, fără a se face distincție după cum era vorba de acte de autoritate sau de acte de gestiune.

Astfel conceput, logic, solid, compact și unitar, într-un cadru constituțional și legal bine delimitat, contenciosul administrativ a dat posibilitatea formării unei jurisprudențe bogate care a contribuit la dezvoltarea dreptului administrativ în România și a constituit un mijloc important de apărare a drepturilor conferite de lege, persoanelor fizice și juridice și, mai ales, a permis ocrotirea funcționarilor publici.

Ulterior, prin Legea din 14 septembrie 1938, pentru modificarea unor dispozițiuni din Legea contenciosului administrativ, la art. 6 a fost introdus un nou alineat, potrivit căruia cererea pentru despăgubiri poate fi introdusă la instanțele de drept comun numai după ce instanța de contencios administrativ va pronunța ilegalitatea actului, ceea ce însemna că, de la acea dată, contenciosul administrativ rămăsese un contencios de anulare.

Acțiunile erau în competența Curților de apel, care judecau asemenea cereri în complet de trei judecători, într-o procedură de urgență și cu precădere în raport cu celelalte cauze, deciziile pronunțate fiind supuse recursului care se judeca la Înalta Curte de Casație și Justiție.

În conformitate cu prevederile art. 2 și art. 3 din lege, erau exceptate de la controlul judecătoresc doar actele de guvernământ, actele de comandament cu caracter militar, actele privind exercitarea tutelei administrative și controlului ierarhic, precum și actele administrative de autoritate și actele administrative de gestiune aparținând Președintelui Senatului și Președintelui Adunării Deputaților.

În această perioadă, în afară de contenciosul administrativ de competența instanțelor judecătorești au fost înființate și unele organe jurisdicționale administrative, compente să verifice legalitatea unor categorii de acte ale organelor administrației publice.

Legea pentru organizarea Curților administrative din 15 martie 1939, a abrogat legea pentru organizarea Comitetelor de revizuire din 3 ianuarie 1930, activitatea de contencios administrativ pentru actele organelor administrației publice locale fiind încredințată celor 10 Curți locale administrative și Curții Superioare Administrative.

Curtea Superioară Administrativă era formată din 21 de magistrați, împărțiți în doupă secțiuni, în timp ce Curțile administrative erau formate din 5-8 magistrați, care funcționau într-o singură secție.

Curțile administrative aveau competența de a soluționa, în primă instanță:

-cererile formulate de particulari împotriva refuzului nelegal sau a tăcerii nejustificate a organelor administrației locale de a face un act sau a presta un serviciu public datorat

-cererile formulate împotriva actelor administrative nelegale aparținând organelor administrației locale.

Potrivit art. 40 din lege, Curtea Superioară Administrativă judeca:

apelurile împotriva deciziilor Curților administrative

recursurile împotriva deciziilor date de Curțile administrative în materia autorizațiilor de construcție

cererile de strămutare

conflictele de competență între Curțile administrative

cererile împotriva autorizațiilor de construcție eliberate de Primăria municipiului București.

Deciziile adoptate de Curtea Superioară Administrativă, ca și în cazul Comitetului Central de Revizuire care funcționase anterior, erau atacate, potrivit art. 41 din lege, cu recurs la Secția a III-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Decretul nr. 128 din 9 iunie 1948 Curțile administrative, precum și contenciosul administrativ din România au fost desființate.

În perioada 3 ianuarie 1930 – 9 iunie 1948, în România au funcționat succesiv, în paralel, două sisteme de organe de jurisdicție administrativă.

Astfel, potrivit Legii contenciosului administrativ din 1925, în toată perioada, a funcționat un contencios administrativ realizat de instanțele judecătorești: Curțile de Apel și, respectiv, Secțiunea a III-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, pe de altă parte și în paralel, în perioada 3 ianuarie 1930 -15 martie 1939, au funcționat Comitetul Central de REVIZUIRE ȘI 7 Comitete locale de revizuire, precum și, în perioada 15 martie 1939 – 9 iunie 1948, 10 Curți locale administrative și o Curte Superioară Administrativă.

4. Perioada 1948 – 1990

Decretul nr. 128/1948 pentru desființarea contenciosului administrativ și a Curților administrative a marcat o nouă etapă în evoluția contenciosului administrativ din România, în perioada 1948-1990, care trebuie divizată în două subperioade: 1948-1967 și, respectiv, 1967-1990.Prin acesta a fost abrogată Legea din 1925 privind contenciosul administrativ și Legea de organizare a Curților administrative, fiind desființat contenciosul administrativ.

O asemenea măsură a pornit de la premisa subordonării organelor administrației de stat, Marii Adunări Naționale, aspect ce făcea inutilă consacrarea unui control judecătoresc asupra activității acestora.

Din anul 1948 și până la adoptarea Constituției din 1965, regula în legislația românească a constituit-o inexistența unui control judecătoresc direct asupra actelor administrative, ce puteau fi puse în discuție doar pe calea excepției de ilegalitate, ori de câte ori rezulta în mod neîndoielnic intenția legiuitorului, în acest sens.

Perioada 1948-1967 începe cu adoptarea Decretului nr. 128 din 9 iunie 1948 care, la art. 2, prevedea că acțiunile în contencios administrativ, aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a acestei legi, se consideră stinse, iar hotărârile judecătorești date de această materie și nepuse în executare se consideră nule.

Ca regulă generală, în această primă parte a guvernării comuniste, nelegalitate actelor administrative ale organelor administrației de stat putea fi invocată pe calea excepției de ilegalitate de către partea interesată.

Ca excepție, potrivit art. 120 din Codul de procedură civilă, persoanele interesate puteau face plângere la instanțele judecătorești, împotriva unei decizii sau dispoziții date de un organ al administrației de stat, numai în cazurile în care legea prevedea dreptul de a cere reformarea sau desființarea de către instanțele judecătorești a unui atare act.

Această posibilitate a fost prevăzută în foarte puține situații (spre ex. Decretul nr. 184/1960 pentru reglementarea sancționării contravențiilor, Decretul nr. 278/1960 cu privire la actele de stare civilă etc.), iar fostul Tribunal Suprem a dat interpretări restrictive chiar și acestor rare reglementări.

Constituția din 1965 a consacrat expres prin art.35, posibilitatea celui vătămat într-un drept al său printr-un act ilegal al unui organ de stat de a cere organelor competente, în condițiile legii, anularea actului și repararea pagubei, pentru ca în art. 103 să specifice: „Tribunalele și judecătoriile judecă cererile celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative, putând să se pronunțe, în condițiile legii, și asupra legalității acestor acte.

Art. 35 din Constituția din anul 1965 prevedea că cel vătămat într-un drept al său prin eliberarea unui act ilegal de către un organ de stat poate cere organelor competente, în condițiile prevăzute de lege, anularea actului și repararea pagubei.

În baza acestor dispoziții, a fost adoptată Legea nr. 1/1967 privind judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale, lege care a reglementat în sistemul socialist tradiționala instituție a contenciosului administrativ, adaptând-o la specificul epocii. În această perioadă, instituția a avut un rol propagandistic, fiind pur formală, fără relevanță înapărarea drepturilor cetățenilor și contracararea abuzurilor autorităților administrative,situație de așteptat într-un sistem totalitar, în care nu se putea vorbi de stat de drept, de independența și inamovibilitatea judecătorilor.

Numeroasele excepții pe care le prevedea Legea nr.1/1967 precum și restrângerea controlului judecătoresc, prin extinderea până la abuz a exercitării controlului prin jurisdicțiile administrative au făcut să fie mereu îngustată sfera actelor administrative susceptibile de a fi atacate în justiție.

Perioada 1967-1990 a început când, după adoptarea Constituției din 1965, a intrat în vigoare Legea nr. 1/1967 privind judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale.

Temeiul adoptării Legii nr. 1/1967 l-au constituit prevederile art. 103 din Constituția din anul 1965, potrivit cărora, tribunalele și judecătoriile judecă cecerile celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative, putând sa se pronunțe, în condițiile legii, și asupra legalității acestor acte.

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 1/1967, cel vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ ilegal putea cere tribunalului competent, în condițiile acestei legi, anularea actului sau obligarea organului administrativ chemat în judecată să ia măsura corespunzătoare pentru înlăturarea încălcării dreptului său, precum și repararea pagubei. Deci, această lege a instituit un contencios subiectiv de plină judisdicție, condiționând admisibilitatea acțiunii de vătămarea unui drept subiectiv al persoanei, prevăzut de lege.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) din lege, refuzul nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un drept, cât și nerezolvarea unei astfel de cereri în termenul prevăzut de lege se socotește act administrativ ilegal.

Art. 3 din lege reglementa procedura prealabilă a reclamației administrative ca o condiție de admisibilitate a acțiunii, prevăzând că, înainte de a cere instanței judecătorești competente anularea actului, cel vătămat se va adresa în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ, organului emitent, care este obligat să rezolve reclamația în termenul prevăzut de lege.

Competența de soluționare a acțiunilor aparținea tribunalului popular, în cazul în care acțiunea avea ca obiect un act administrativ emis de un organ local al administrației de stat sau de o instituție subordonată unui asemenea organ, iar în cazul în care acțiunea avea ca obiect un act administrativ emis de un minister sau de un alt organ al administrației de stat, ori de o instituție subordonată unui asemenea organ central, competența de soluționare a acțiunii aparținea tribunalului regional sau tribunalului capitalei.

Legea nr. 1/1967 reglementa și posibilitatea suspendării executării actului administrativ pentru evitarea producerii unei pagube de către actul administrativ ilegal care fusese acacat de persoana vătămată.

Astfel, potrivit art. 5, în cazuri grabnice, prentru prevenirea unei pagube iminente, cel vătămat putea ca odată cu sesizarea organului administrativ care a emis actul, să ceară instanței judecătorești competente să dispună suspendarea executării actului administativ, până la rezolvarea reclamației adresate organului administrativ, iar, până la soluționarea cererii de suspendare, instanța putea dispune suspendarea executării și fără citarea părților.

De asemenea, potrivit art. 6 alin (4) din lege, instanța competentă, sesizată cu o acțiune împotriva unui act administrativ, putea, în condițiile art. 5, să dispună suspendarea actului administrativ pe timpul judecății.

Din toate acestea reiese că posibilitatea de a solicita suspendarea executării actului administrativ odată cu introducerea plângerii prealabile, cât si odată sau după sesizarea instanței competente, a servit ca model și pentru soluția asupra căreia s-a oprit legiuitorul în reglementarea Legii nr. 554/2004.

Potrivit art. 7 din lege participarea procurorului la judecata unor astfel de litigii era obligatorie, iar hotărârile pronunțate erau supuse recursului si se executau potrivit normelor dreptului comun.

Nici în cadrul tribunalelor și nici în cadrul Tribunalului Suprem nu funcționau secții de contencios administrativ, litigiile fiind soluționate de secțiile civile ale acestora.

Judecând acțiunea cu care a fost sesizat, tribunalul avea posibilitatea:

să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ la care se referă cererea

să oblige pe pârât să emită un act administrativ, ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris

în cazul admiterii cererii, tribunalul va hotărâ și asupra despăgubirilor cerute.

De asemenea, examinând, cu ocazia judecății, legalitatea dispoziției actului administrativ cu caracter normativ pe care s-a întemeiat actul administrativ individual la care se referă cererea și constatând că această dispoziție este în neconcordanță cu legea, tribunalul în fața căruia hotărârea a rămas definitivă trebuia să o comunice în copie organului administrativ local sau ministerului ori altui organ central al administrației de stat care a emis actul normativ, care era obligat să-l revoce.

Prevederile acestei legi nu se aplicau, potrivit art. 14 din lege, în cazul:

actelor administrative în legătură cu apărarea țării, securitatea statului sau ordinea publică

actelor administratice de planificare

actelor administrative de jurisdicție și actelor administrative pentru controlul legalității cărora legea prevede o altă procedură jurisdicțională decât cea prevăzută de prezenta lege

actelor în care organul administrativ participă ca persoană juridică de drept civil

cererilor organizațiilor de stat privitoare la acte administrative.

De asemenea, potrivit art. 15, actele privitoare la măsuri urgente luate pentru prevenirea și combaterea epidemiilor, epizotiilor și epifitiilor sau în alte cazuri de calamitate și orice măsuri luate în situații excepționale de aceeași natură, nu sunt supuse, cât privește legalitatea lor, controlului tribunalelor.

Conform art. 16, cererile privitoare la stabilirea și scăderea impozitelor și taxelor, a primelor de asigurare prin efectul legii, precum și a amenzilor prevăzute în legile de impozite și taxe, se rezolvă de către organele prevăzute de legea specială și în condițiile stabilite de aceasta.

La aceste excepții, zelul judecătorilor instanței supreme a mai adăugat și altele, precum autorizațiile de construire pe care Tribunalul Suprem le-a asimilat actelor de planificare, judecătorii evitând astfel să-si exercite controlul asupra unor asemenea acte administrative.

5. Perioada 1990-2004

După răsturnarea dictaturii comuniste și alegerea noului Parlament, adoptarea Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, a însemnat repunerea în drepturi a instituției contenciosului administrativ, prin reglementarea unei proceduri speciale de soluționare a litigiilor dintre administrație și particulari, precum și prin înființarea uner secții speciale de contencios administrativ la nivelul tribunalelor județene și a Tribunalului Municipiului București, ca instanțe de fond, precum și la nivelul Curții Supreme de Justiție, ca instanță de recurs.

Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, prima lege specială în materie, adoptată după anul 1990, reia tradiția din perioada interbelică, marcând începutul unei noi etape în evoluția acestei instituții fundamentale pentru statul de drept. Caracteristica cea mai importantă a noii reglementări a constat, fără îndoială, în crearea unor secții speciale și specializate de contencios administrativ, inițial la nivelul tribunalelor și la nivelul Curții Supreme de Justiție, iar apoi, ca urmare a modificărilor legislative intervenite în anul 1993, în organizarea judecătorească, și la nivelul curților de apel.

Ulterior, prin Contituția din 1991 și prin Legea nr. 69/1991 a administrației publice locale, s-a prevăzut că și prefectul poate sesiza instanța de contencios administrativ, atunci când atacă actele administrative nelegale date de autoritățile administrației publice locale.

Prin Legea nr. 59/1993, competența de soluționare a litigiilor de contencios administrativ a fost dată tribunalelor și Curților de apel, ca instanțe de fond, după cum actele administrative contestate erau date de organe locale sau de organe centrale ale administrației, iar recursurile au fosr date Curților de apel și Curții Supreme de Justiție, după caz, după cum hotărârea recurată era pronunțată de tribunal sau de Curtea de apel.

Astfel s-a revenit la modelul creat de Legea contenciosului administrativ din anul 1925, al contenciosului administrativ de plină jurisdicție, instanțele putând fi sesizate, de regulă, doar de persoana vătămată într-un drept al său prevăzut de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al autorității de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege.

Obiect al acțiunii în contencios administrativ îl formau actele administrative date de autoritățile administrative, dar și refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a rezolva cererea unei perfoane referitoare la un drept recunoscut de lefe, precum și actele administrative jurisdicționale.

Refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege se considera și lipsa răspunsului din partea petiționarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu era prevăzut un alt termen.

Exceptate de la controlul de legalitate exercitat de instanțele de contencios administrativ erau:

actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Președintele României și Guvern

actele administrative de autoritate și actele de gestiune ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului

actele administrative referitoare la siguranța internă și externă a statului și cele referitoare la interpretarea și executarea actelor internaționale, la care România ia parte

măsurile urgente luate de organele puterii executive pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a stării de necesitate sau pentru combaterea calamităților naturale, incendiilor de păduri, epidemiilor, epizotiilor și altor evenimente de aceeași gravitate

actele de comandament cu caracter militar

actele administrative pentru desființarea sau modificarea cărora se prevede, prin lege specială, o altă procedură judiciară

actele de gestiune săvârșite de stat în calitate de persoană juridică și pentru administrarea patrimoniului său

actele administrative adoptate în exercitatea atribuțiilor de control ierarhic.

Legea a reglementat o procedură prealabilă sesizării instanței de contencios administrativ, persoana vătămată fiind obligată să se adreseze mai întâi autorității administrative emitente, ca o condiție de admisibilitate a acțiunii adresate instanței, asa cum s-a pronunțat în mod constant Secția de contencios administrativ a instanței supreme.

Soluționând cauza, instanța de contencios administrativ putea anula , în tot sau în parte, actul administrativ atacat, să oblige autoritatea să emită un act administrativ atacat, să oblige autoritatea să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris, fiind competentă să hotărască și asupra daunelor materiale și morale cerute.

În concluzie, în raport cu reglementările Legii nr 29/1990, contenciosul administrativ instituit după căderea regimului comunist, avea următoarele trăsături caracteristice:

Pentru prima dată, controlul judecătoresc asupra actelor administrative era acordat unor instanțe specializate.

Această lege a reglementat un contencios de plină jurisdicție, instanța de contencios având posiilitatea ca, soluționând acțiunea, să anuleze , în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat , o adeverință sau orice alt înscris și, de asemenea, instanța era competentă să se pronunțe și aspura legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății.

Era un contencios administrativ în cadrul căruia controlul judecătoresc exercita ca urmare a acțiunii directe, în timp ce excepția de nelegalitate a unui act administrativ putea fi invocată inclusiv în fața instanțelor de drept comun, ca mijlor de apărare, printr-o cerere accesorie, care, potrivit prevederilor art. 17 din Codul de procedură civilă, era de competența instanței învestite cu judecarea cererii principale.

Acțiunile în justiție puteau fi formulate și personal împotriva funcționarului autorității pârâte, care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii, dacă se solicita plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat pentru întârziere, situație în care, în cazul că acțiunea se admite, persoana respectivă putea fi obligată la plata daunelor, solidar cu autoritatea administrativă. Într-o astfel de situație, funcționarul public putea chema în garanție pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin scris să semneze actul, a cărui legalitate totală sau parțiala era supusă judecății.

Controlul exercitat de instanțele de contencios administrativ era exercitat atât asupra actelor administrative tipice, care se concretizau într-o manifestare expresă de voință juridică, făcută cu scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, cât și asupra actelor administrative atipice, care se concretizau fie în refuzul nejustificat al autorității, fie în tăcerea acesteia.

Contenciosul administrativ avea ca obiect un control subsidiar, în sensul că, înainte de a cere instanței competente anularea actului sau obligarea la eliberarea lui , cel care se considera vătămat trebuia să se adreseze pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorității emitente, care este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta.

Contenciosul administrativ avea două grade de jurisdicție, ambele fiind date în competența unor instanțe specializate , și anume secțiile de contencios administrativ de la nivelul tribunalelor, curților de apel și, respectiv, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Actele administrative jurisdicționale – cu excepția celor prevăzute la art. 3 și a celor din domeniul contravențiilor – puteau fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicționale, în termen de 15 zile de la comunicarea lor.

În cazul admiterii cererii, instanța putea hotărâ și aspura daunelor materiale și morale cerute, fiind pentru prima dată când în legislația României era consacrată în mod expres răspunderea pentru daunele morale.

După intrarea în vigoare a Constituției din 8 decembrie 1991, a fost pentru prima dată când o autoritate administrativă – prefectul, avea competența ca, în cadrul controlului de tutelă administrativă, să atace în fața instanțelor de contencios administrativ competente actele administrative adoptate sau emise de către autoritățile administrației publice locale.

În toată perioada 1990 – 2004, alături de contenciosul administrativ realizat de secțiile specializate de la Tribunale , Curți de apel și Curtea Supremă de Justiție, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție după revizuirea Constituției în anul 2003, a continuat să funcționeze un contencios administrativ la instanțele de drept comun.

Astfel, litigiile vizând titlurile de proprietate eliberate în baza Legii nr. 18/1991, cele privind actele de stare civilă, cele privind contravențiile, potrivit Legii nr. 32/1968 și, respectiv, O.G nr. 2/2001 ș.a au rămas în competența judecătoriilor ca instanțe de drept comun.

De asemenea, litigiile izvorâte din aplicarea Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice etc. au fost date în primă instanță în competența tribunalelor.

Legea nr. 29/1990 a fost abrogată odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ care, în multe privințe a adus o schimbare majora a filozofiei reglementării anterioare.

Evoluția practicii administrative, varietatea și diversitatea acțiunilor introduse în instanțele de contencios administrativ, numărul tot mai mare de acte normative care pentru soluționarea conflictelor trimit expres sau implicit la instanța de contencios administrativ, dar, mai ales, fundamentele constituționale ale instituției stabilite încă prin forma inițială a acesteia, au impus conturarea unor modificări de substanță ale reglementării în materie. S-a realizat astfel un proiect al unei noi legi, încă din anul 1999, trimis Camerei Deputaților, proiect care nu a intrat niciodată în dezbaterea parlamentară. Regândirea instituției contenciosului administrativ cu ocazia revizuirii Constituției, în octombrie 2003 a determinat regândirea vechiului proiect de lege și necesitatea adoptării de urgență a unui nou act normativ în această materie.

Ne raportăm în prezent la Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, intrată în vigoare la 6 ianuarie 2005, modificată substanțial prin Legea nr. 262/2007 dar și prin alte acte normative precum și urmare a unor decizii ale Curții Constituționale.

CAPITOLUL III

CARACTERISTICILE CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV INSTITUIT PRIN LEGEA NR. 554/2004

1. Considerații generale

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 abrogă, după 14 ani de la intrarea în vigoare, Legea nr 29/1990, una dintre primele legi ale procesului de revenire la instituțiile juridice democratice în România, după anul 1989.

Prevederile noii legi a contenciosului administrativ sunt puse în concordanță cu dispozițiile Constituției României, republicată, ceea ce face să se realizeze și o corelare firească între anumite instituții constituționale.

Legea fundamentală prevedea expres protecția legii contenciosului administrativ nu doar asupra drepturilor subiective, cât și asupra intereselor legitime ale persoanei.

Art. 21 alin. (4) din Constituție, republicată a prevăzut jurisdicțiile speciale administrative ca fiind facultative și gratuite, constituind astfel o completare a principiilor constituționale de la art. 52 și o garanție suplimentară a dreptului de acces neîngrădit la instanțele de contencios administrativ.

Totodată, la art. 126 alin. (6) din Constituție, republicată, s-a prevăzut expres garanția controlului judecătoresc al actelor administrative alea autorităților publice pe calea contenciosului administrativ, cu excepția celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter militar.

Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțte declarate neconstituționale.

Legea a suferit modificări și completări majore prin Legea nr. 262/2007.

3. Părțile în litigiul de contencios administrativ

3.1. Reclamantul

Potrivit disp. art. 1 din Legea 554/2004, acțiunea în contenciosul administrativ poate fi promovată de orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Prin persoană vătămată, potrivit art.2 alin. 1 litera a din Legea nr. 554/2004, se înțelege orice persoană titulară a unui drept ori interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri. În sensul acestei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie unui interes care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat, fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.

Într-o altă opinie însă, s-a ajuns la concluzia că, potrivit reglementării actuale cât și anterioare, prin persoană vătămată trebuie să se înțeleagă orice persoană fizică sau juridică ori grup de persoane fizice, titulare ale unor drepturi sau interese legitime private vătămate prin acte administrative, fiind asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fără personalitate juridică, titular al unor drepturi sau interese legitime private, precum și organele sociale care invocă vătămarea, prin actul administrativ atacat, fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.

Potrivit art. 2 alin. 1 litera s din Legea nr. 554/2004, astfel de organisme sociale interesate sunt structuri neguvernamentale, sindicate, asociații, fundații și altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecția drepturilor diferitelor categorii de cetățeni sau, după caz, buna funcționare a serviciilor publice administrative.

Anterior Legii nr.262/2007, art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, avea următorul conținut: ,,interes legitim public-posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori, după caz, în considerarea apărării unui interes public’’, diferit de actualul conținut al art.2 alin. (1) lit. r), potrivit căruia ,,interes legitim public-interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice”.

Dreptul care se dă persoanelor fizice sau juridice de a se adresa instanței de contencios administrativ rezultă din aceea că actele administrative privesc deopotrivă persoanele fizice și/sau persoanele juridice, că ele se execută din oficiu și că în procesul acestei executări, cei vizați pot fi vătămați în drepturile lor prin greșelile sau abuzurile autorităților publice.

Sensul noțiunii de persoană juridică este dat de actualul Cod civil. Astfel , în afara sociatăților comerciale cu capital majoritar de stat, vătămate în drepturile lor pot fi și societățile comerciale cu capital privat sau mixt, regiile autonome, autoritățile sau instituțiile publice ș.a.

Instanței de contencios administrativ i se poate adresa și persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat unui alt subiect de drept.

Potrivit legii sale organice, dacă Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității administrative de a-și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza instanța competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarului i se acordă de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă acesta nu își însușește acțiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, instanța de contencios administrativ anulează cererea.

Atunci când, în urma exercitării atribuțiilor prevăzute de legea sa organică, Ministerul Public apreciază că încălcările drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenței unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităților publice emitente cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanța de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Atunci când constată că prin emiterea unui act administrativ normativ se vatămă un interes legitim public, sesizează instanța de contencios administrativ competentă de la sediul autorității publice emitente.

Legea folosește expresia de Ministerul Public și nu pe aceea ce ,,procuror”, astfel că s-a tras concluzia că asemena acțiuni ar urma să fie executate de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, singura autoritate competentă, potrivit art. 71 din Legea nr. 304/2004, republicată, să reprezinte Ministerul Public în relațiile cu celelalte autorități publice și cu oricce personae juridice sau fizice, din țară sau din străinătate

Ca și în cazul acțiunii formulate de către Avocatul Poporului, petiționarul dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.

Prefectul poate introduce acțiuni în contencios administrativ împotriva actelor administrative emise sau adoptate de autoritățile administrației publice locale pe care le consideră nelegale, iar Agenția Națională a Funcționarilor Publici poate introduce acțiune în contencios administrativ împotriva actelor autorităților administrației publice centrale și locale prin care se încalcă legislația privind funcția publică.

Agenția Națională a Funcționarilor Publici, la rândul său, în cadrul controlului de tutelă administrativă, potrivit art. 3 alin. (2) din lege, poate ataca în fața instanței de contencios administrativ actele autorităților publice centrale și locale prin care se încalcă legislația privind funcția publică, în condițiile prezentei legi și ale Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată.

Ca și în cazul Prefectului, și în cazul acțiunii formulate de Agenția Națională a Funcționarilor publici, procedura prealabilă nu este obligatorie, iar actul atacat este suspendat de drept până la soluționarea cauzei, Agenția fiind obligată ca, în cazul actelor administrative cu caracter individual, să se încadreze în termenele prevăzute la art. 11 alin. (1) și (2) din lege, de la data când s-a cunoscut existența actului respectiv.

De asemenea, poate să solicite instanței anularea unui act administrativ unilateral nelegal și autoritatea publică emitentă a acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. Astfel, potrivit art. 1 alin. (6) din lege, ca un corolar al principiului că actul administrativ poate fi retras de către emitent până în momentul intrării sale în vigoare, autoritatea publică emitentă are dreptul să se adreseze instanței de contencios administrativ și să solicite anularea propriului act pe care nu-l mai poate revoca pentru că a produs efecte juridice, intrând în circuitul civil.

Acțiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului. Dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, în cazul admiterii acțiunii, instanța se pronunță și asupra validității actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor juridice produse de acestea.

Reprezentantul Ministerului Public poate participa în orice fază a procesului, ori de câte ori apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertățile cetățenilor la soluționarea cererilor în contencios administrativ.

3.2. Pârâtul

Potrivit dispozițiilor Constituției României și Legii nr. 554/2004, în litigiile de contencios administrativ, calitatea de pârât o are orice autoritate publică emitentă a unui act administrativ prin care o persoană fizică sau juridică a fost vătămată într-un drept al său, care a refuzat rezolvarea unei cereri referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim al unei persoane, ori nu a soluționat în termenul legal o cerere a acesteia.

Art. 16 din Legea nr. 554/2004 prevede că acțiunile în justiție pot fi formulate și personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului, ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. Persoana respectivă poate fi obligată la plata despăgubirilor în solidar cu autoritatea publică pârâtă în cazul în care acțiunea se admite.

La rândul ei, persoana acționată în justiție îl poate chema în garanție pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul.

3.3. Alte persoane care pot lua parte la judecată

Potrivit art. 61 din Codul de procedură civilă, în cauzele de contencios administrativ, în calitate de intervenienți, pot participa și alte persoane care dovedesc un interes legitim în judecarea cauzelor respective.

Atunci când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății sau un drept strâns legat de acesta, intervenția este principală iar când aceasta sprijină numai apărarea uneia dintre părți este accesorie.

Cererea de intervenție se face în aceeași formă prevăzută pentru cererea de chemare în judecată și poate fi făcută numai în fața primei instanțe, înaintea închiderii dezbaterilor de fond. Intervenția principală se poate face și în instanța de apel, dar numai cu acordul expres al părților.

Cererea de intervenție accesorie se face în scris, până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecății, chiar și în căile extraordinare de atac.

La cerere, instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză organismele sociale interesate sau poate pune în discuție necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept.

4. Condițiile de admisibilitate a acțiunii în contenciosul administrativ

Prin condiții de admisibilitate se înțeleg acele cerințe pe care acțiunile intentate, în baza legii contenciosului administrativ, trebuie să le îndeplinească în prealabil pentru ca instanța sesizată să poată proceda la judecarea fondului litigiului. Când una sau mai multe condiții nu sunt îndeplinite, acțiunea umează a fi respinsă.

În contenciosul administrativ, acțiunea este admisă dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

Calitatea procesuală

Vătămarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim

Existența unui act administrativ de autoritate sau a unui refuz nejustificat al administrației publice

Proveniența actului administrativ de la o autoritate administrativă sau de la o altă autoritate publică

Îndeplinirea procedurii administrative prealabile

Introducerea acțiunii la instanța judecătorească în termenul legal.

Art. 2 alin. 1 litera c din Legea nr. 554/2004 definește actul administrativ ca fiind acel act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice și achizițiile publice sunt asimilate actelor administrative, în sensul acestei legi. Alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ pot fi prevăzute prin legi speciale.

Refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal sunt asimilate actelor administrative unilaterale, potrivit art. 2 alin. 2 din lege.

Expresia ,,refuz nejustificat de soluționare a unei cereri” este definită de art. 2 alin. 1 litera i din Legea nr. 554/2004 ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

Refuzului nejustificat îi este asimilată și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

Prin expresia ,, nesoluționare în termenul legal a unei cereri” se înțelege, conform dispoziției art. 2 alin. 1 litera h din Legea nr. 554/2004, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.

Se poate observa că refuzul nejustificat trebuie să fie, mai întâi, o exprimare, urmând ca aceasta să fie una explicită, obligatoriu să fie făcută cu exces de putere și, în cele din urmă, să se concretizeze în sensul voinței se a nu rezolva cererea.

În literatura de specialitate și practica judiciară noțiunea (consacrată) de tăcere a administrației desemnează conduita culpabilă ce rezidă în inacțiunea autorității administrative de a rezolva, în timpul prevăzut de lege, o cerere, în faptul administrației de a nu da curs cererii particularului, adică de a nu-i da nici un răspuns, nici negativ, nici pozitiv, asupra cererii sale sau de a refuza îndeplinirea prestației la care particularul ar fi avut drepturi.

Pentru ca actul administrativ să poate face obiect al unei acțiuni în contenciosul administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004, trebuie ca prin el să se fi vătămat unele drepturi sau interese recunoscut de lege în favoarea reclamațiilor din aceste acțiuni.

Tot Legea nr. 554/2004, în art. 1, condiționează admisibilitatea acțiunii în contencios administrativ de vătămarea unui drept sau a unui interes legitim al reclamantului. Reclamantul trebuie să invoce un drept al său dobândit prin lege sau constituit prin acte, emise pe baza legii, pe care autoritatea publică avea obligația să-l respecte și eventual să-l realizeze în favoarea lui.

Prin interes legitim privat, potrivit art. 2 alin. 1 litera p din prezenta lege, se înțelege posibilitatea de a se pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat, iar prin interes legitim public se înțelege interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice.

CAPITOLUL IV

EVOLUȚIA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV ÎN ALTE STATE

Controlul jurisdicțional asupra administrației publice constă, în ultimă instanță, în încredințarea unui organ, care să fie independent de puterea politică și de administrația publică, a competenței de a tranșa definitiv litigiile intervenite în funcționarea mașinii administrative, rolul instanțelor jurisdicționale fiind acela de a stăvili arbitrariul administrativ și de a limita acțiunea administrației publice la respectarea legii, contribuind astfel la apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, pe calea contenciosului administrativ.

Date fiind trăsăturile sale caracteristice, controlul jurisdicțional se deosebește de controlul administrativ astfel:

Controlul jurisdicțional este exercitat de către judecători, iar controlul administrativ de către autorități administrative

Judecătorul se poate pronunța asupra unui litigiu numai dacă a fost sesizat printr-o acțiune (recurs), în timp ce o autoritate administrativă se poate sesiza din oficiu

Judecătorul se poate pronunța doar în drept, pe când autoritatea administrativă poate să procedeze și la o apreciere a oportunității deciziilor administrative

Controlul jurisdicțional se finalizează cu acte care se bucură se autoritate de lucru judecat, în timp ce controlul administrativ se finalizează prin acte administrative care, în principiu, sunt revocabile.

În literatura de specialitate, s-a spus despre controlul jurisdicțional că nu trebuie limitat la existența unei jurisdicții administrative, după cum nici că cea mai bună garanție pentru cetățeni ar fi ca această formă de control să fie exercitată de către instanțele judecătorești.

Controlul judecătoresc asupra administrației este cea mai importantă formă de control, exprimată tradițional prin denumirea de contencios administrativ, care a apărut ca o formă de luptă a particularilor – persoane fizice sau juridice, împotriva abuzurilor administrației publice, constituind însăși finalitatea dreptului administrativ.

1. Franța

Franța este o Republică indivizibilă, laică, democratică și socială. Ea asigură egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, fără deosebire de origine, de rasă sau de religie. Ea respectă toate credințele. Organizarea sa este descentralizată. Legea favorizează accesul egal al femeilor și bărbaților la mandatele electorale și la funcțiile elective, precum și la responsabilitățile profesionale și sociale.

Deși Franța a fost prima tară în care s-a afirmat principiul revoluționar al separației puterilor în stat, puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească, printr-o lege din 1790, aceasta a încredințat administrației contenciosul administrativ printr-o altă lege din același an, cu Consiliul de Stat în fruntea justiției administrative.

Constituția Franței din anul 1958 instituie o formă de guvernământ republicană de tip semiprezidențial în care atribuțiile de vârf ale executivului se împart între președintele țării și guvernul condus de premier. Parlamentului îi revine competența de a legifera în domenii foarte importante ale vieții sociale, expres și limitativ enunțate, în legea fundamentală (art. 34 și urm.), în vreme ce guvernul poate interveni normativ practic în orice domeniu din proprie inițiativă sau din împuternicirea legislativului chiar și în domenii rezervate acestuia din urmă, emițând ordonanțe.

Două principii fundamentale au caracterizat încă de la început, sistemul francez și anume: separarea activităților administrative de activitățile judiciare și separarea administrației active de justiția administrativă, ce constituie un ordin dejurisdicție paralel, distinct de puterea judiciară.

Astfel s-a instituit de la început o dualitate de jurisdicție: o jurisdicție de ordin judiciar, care era formată din instanțele judecătorești care făceau parte din sistemul puterii judecătorești, și o jurisdicție de ordin administrativ, formată din Consiliu de prefectură, organizate din anul al VIII-lea de la Revoluție, care funcționau în fiecare departament ca primă instanță, și Consiliul de stat ca instanță de recurs, în principal.

Specialiștii susțin că în Franța, jurisdicția administrativă s-a născut dintr-un concurs de circumstanțe istorice, dar a supraviețuit din considerente practice

Consiliul de Stat francez a constituit un model pentru Consiliul de Stat din Principatele Unite Române, care a funcționat în perioada 1864 – 1866.

Contenciosul administrativ francez a fost reformat, în sensul că au fost desființate Consiliile de prefectură, iar în locul lor au fost înființate Tribunalele administrative interdepartamentale, organe de jurisdicție de drept comun, în timp ce consiliul de Stat a rămas, în principiu, instanță de casare a tuturor deciziilor tribunalelor administrative.

Curțile administrative de apel, înființate în baza Legii din 1987, începând cu anul 1989, în număr de 8 la ora actuală, acoperă sub aspectul competenței, circumscripția teritorială a două până la cinci departamente. Ele sunt considerate astfel ca instanțe interregionale, dispunând de competență în materie de apel. Împotriva deciziilor pronunțate de secțiile Curții sau chiar de plenul Curții de apel, se poate exercita doar calea recursului în casație, în fața Consiliului de Stat.

Cele două jurisdicții, cea administrativă și respectiv, cea de drept comun au o autonomie deplină și se caracterizează prin lipsa oricărui control reciproc, nici una dintre ele nefiind supraordonată celeilalte. De aceea, în Franța, pentru rezolvarea eventualelor conflicte de competență între cele două ordine de jurisdicție, se poate apela numai la un tribunal special organizat, numit Tribunalul de Conflicte, instanță paritară compusă din judecători de la Curtea de Casație și respectiv, Consilieri de la Consiliul de Stat.

În momentul de față, în Franța funcționează:

40 de tribunale administrative, interdepartamentale, ca instanțe de drept comun în materia contenciosului administrativ, ale cărăr decizii sunt supuse în apel curților administrative

8 Curți administrative de apel, ale căror decizii sunt supuse recursului în casație la Consiliul de Stat

Alte Curți specializate cum ar fi Curtea Națională de azil (CNDA- Cour Nationale du Droit d’ Asile)

Consiliul de Stat, ca instanță supremă administrativă, ale cărei hotărâri nu mai pot fi atacate la nici o instanță.Consiliul de Stat este asistat de de un organism consultativ independent, Consiliul Superior al Tribunalelor Administrative și curților administrative de apel (CSTA).

Succesorul Consiliului regal în epoca monarhiei absolute, Consiliul de Stat, care își are sediul la Paris, la Palatul Regal, a fost creat prin constituția anului VIII. Primul mare corp al statului, în toata accepțiunea termenului, înalta jurisdicție se bucură de un mare prestigiu. ,,Coniliul de Stat nu este o adunare politică, ci un mare corp compus din juriști profesioniști”, afirmau constituționaliștii Francis Hamon și Michel Troper.

Prezidat oficial de Primul-Ministru, Consiliul de Stat este în egală măsură, și un organ consultativ, pe lângă Guvern, care-i încredințează și alte sarcini. Potrivit Codului justiției administrative, membrii Consiliului de Stat pot fi însărcinați cu orice altă misiune, chiar și cu inspectarea administrațiilor sau pot să-și aducă sprijinul la lucrările administrației, la cererea miniștrilor. De o mare importanță se bucură Secțiunea rapoarte și studii din cadrul Consiliului de Stat care, la cererea primului-ministru sau a conducerii Parlamentului, efectuează studii și pregătește rapoartele ce se prezintă șefului statului.

Consiliul de Stat are șase secții. Secția de contencios administrativ este organizată în zece subsecții și are, în mod excepțional competențe de fond și de apel, dar în principal competențe de casație. Ca instanță de fond, acesta judecă situațiile în care este atacat cu recurs (acțiune) un act administrativ ale cărui efecte se produc pe raza mai multor tribunale administrative, dar și în materia recursurilor care privesc decretele și ordonanțele atacate pentru exces de putere, precum și împotriva regulamenteleor ministrilor și a actelor administrative ale acestora.

Vicepreședintele Consiliului, primul funcționar al Franței, prezidează Adunarea contenciosului, formațiunea contencioasă cea mai solemnă a Consiliului de Stat, dar și Adunarea generală și comisia permanentă, organe competente în materie consultativă. De asemenea, Vicepreședintele este președinte de drept în consiliul de administrație al E.N.A (Ecole Nationale de l’ Administration) și al Consiliului superior al tribunalelor administrative și al curților administrative de apel.

În Franța, tribunalele administrative nu mai sunt de multă vreme simple formațiuni de judecată în cadrul puterii executive, ci constituie o jurisdicție distinctă, căreia Consiliul Constituțional îi protejează independența și competența. Este vorba despre o jurisdicție în trei grade: 33 de tribunale administrative înființate ca urmare a marii reforme a contenciosului administrativ din anul 1953, prin transformarea vechilor consilii de prefectură, ale căror decizii sunt supuse în apel la opt (inițial cinci) curți administrative de apel, instalate la 1 ianuarie 1989 prin legea din 31 decembrie 1987 și care la rândul lor se află sub controlul Consiliului de Stat. Este vorba de un veritabil ordin de jurisdicție, paralel instanțelor ordinare, atâta timp cât Consiliul de Stat joacă rolul de Curte Supremă pentru toate jurisdicțiile administrative, cu competență generală sau specială.Sub aspect calitativ, urmare a reformei din 1987, Consiliul de Stat își poate exercita mai bine rolul de regulator. S-a admis de multă vreme că Înalta jurisdicție joacă rolul unui regulator al acțiunii administrative.

Consiliul își asumă o dublă funcție jurisdicțională și consultativă. El este jurisdinția administrativă supremă: el anulează actele administrative emise prin încălcarea principiului legalității și statuează privind responsabilitatea sa. Cetățeanul este astfel, în mod eficace, protejat împotriva exceselor puterii executive. Judecător al procedurilor rapide în caz de urgență, poate ordona toate măsurile necesare apărării unei libertăți fundamentale la care o persoană juridică ar fi adus atingere. De asemenea, Consiliul de Stat poate cu ușurință sa concureze Consiliului Constituțional pe propriul său domeniu. În esență, dreptul administrativ care este opera sa, a servit ca referință acestuia din urmă

În momentul de față, Consiliul de stat apare aproape exculsiv ca o instanță de casație, adică judecător suprem în cadrul jurisdicției administrative, deoarece competențele sale de instanță de apel au fost date până în prezent aproape în întregime, Curților de apel administrative.

În afara sistemului tribunalelor administrative, în Franța mai funcționează o serie de organe administrative de jurisdicție specializată, ale căror acte de jurisdicție sunt supuse recursului în casație la Consiliul de Stat.

Curtea de conturi, înființată în 1807, funcționează în prezent în baza Art. 47 alin. 2 din Constituția Franței,care îi definește misiunile ca organ cu atribuții administrative de control financiar și cu atribuții jurisdicționale.Activitatea sa jurisdicțională este controlată, pe calea recursului de casație, de către Consiliul de Stat.

Curtea de disciplină bugetară și financiară funcționează în baza Legii din 25 septembrie 1948 și este formată din membri ai Consiliului de Stat și ai Curții de Conturi, fiind competentă să soluționeze abaterile de la disciplina bugetară și financiară comise de cei supuși controlului Curții de Conturi.

Consiliul Superior al Magistraturii este un organ administrativ al puterii judecătorești care are competența de a instrumenta și sancționa abaterile disciplinare comise de magistrați, iar deciziile sale pot fi atacate cu recurs în casație la Consiliul de Stat.

Consiliul Superior al Educației Naționale are competența de a soluționa contestațiile împotriva sancțiunilor aplicate de jurisdicțiile speciale din domeniul educației naționale, iar deciziile sale sunt atacabile cu recurs în casație la Consiliul de Stat.

Sunt atacabile cu recurs în casație la Consiliul de Stat și Jurisdicțiile speciale profesionale din cadrul profesiilor liberale: medici, farmaciști, contabili, medici veterinari, etc.

2. Belgia

Belgia este o monarhie constituțională și parlamentară, Regele (actualmente Philippe Léopold Louis Marie, Duce de Brabant), fiind capul puterii executive, pe care o exercită prin intermediul Guvernului federal, dar având și prerogative legislative pe care le exercită împreună cu Parlamentul federal, care este format din Camera reprezentanților și Senat.

De asemenea, Belgia este un stat federal cu trei limbi oficiale: flamanda, franceza și germana, cu trei comunități: Comunitatea flamandă, Comunitatea franceză și Comunitate germană, și cu trei regiuni: Regiunea flamandă, Regiunea Bruxelles-capitală și Regiunea valonă, fiecare comunitate și fiecare regiune având Parlament și Guvern proprii.

În timp ce puterea legislativă și puterea executivă sunt împărțite între statul federal, pe de o parte și comunități și regiuni, pe de altă parte, puterea judiciară, precum și jurisdicțiile administrative sunt organizate și exercitate la nivel național, într-un sistem unitar.

Belgia a avut multă vreme un sistem intermediar între cel francez și cel anglo-saxon, cuprinzând în principiu, controlul jurisdicțional al administrației prin tribunale judiciare, dar și prin jurisdicții administrative reduse, până când un Consiliu de Stat dotat cu competența de a anula actele administrative ale autorităților statale a fost instalat în decembrie 1946.

După revizuirea Constituției, prin art. 160 s-a statuat că, pentru întreaga Belgie există un Consiliu de Stat, acesta începând să funcționeze în anul 1948, ca organ suprem de jurisdicție administrativă.

Secțiunea de contencios administrativ a Consiliului de Stat belgian își exercită competența în principal în domeniul recursului pentru exces de putere, anulând actele administrative ilegale, indiferent că provin de la colectivitățile locale sau de la autoritățile guvernamentale sau administrative organizate la nivel federal, comunitar sau regional. De asemenea, ea acționează și în câmpul drepturilor politice, ca de exemplu, în domeniul dreptului electoral.

Separat de competențele juridicționale, Consiliul de Stat are și competențe consultative în materie legislativă, astfel că este format din două secții:

a) Secția de contencios administrativ (fosta secție a administrației) formată din 5 camere francofone, 5 camere neerlandofone și o cameră bilingvă care:

– statuează prin hotărâre asupra recursurilor în casație împotriva deciziilor definitive date de jurisdicțiile administrative

– statuează prin hotărâre asupra recursurilor în anulare sau/și suspendarea actelor administrative și instrucțiunilor emise de autoritățile administrative

b) Secția legislativă care:

– dă avizul asupra proiectelor legislative și reglementărilor cu inițiativă guvernamentală

– dă, la cererea președintelui Adunării legislative, un aviz asupra propunerilor legislative cu inițiativă parlamentară

Consiliul de Stat este format din 44 de membri, un prim-președinte, 12 președinți de cameră și 20 de consilieri.

Auditoratul este o structură separată a Consiliului de Stat. Acesta se bucură de o foarte mare independență funcțională iar, în cadrul Secției de contencios administrativ dispune de competențe inchiziționale, participând la activitatea jurisdcțională din cadrul ședințelor de judecată când își susțin raportul cu privire la cauză, dar și în fazele procedurale anterioare, când raportul lor este comunicat părților, care sunt obligate să-și exprime poziția față de soluția propusă de auditor.

Contenciosul pentru exces de putere este de competența Consiliului de Stat, mai precis al secției sale administrative, în timp ce contenciosul de plină jurisdicție al actelor sau faptelor administrației este de competența instanțelor ordinare.

Totuși, unele litigii ținând de contenciosul de plină jurisdicție sunt atribuite în competența de soluționare a instanțelor administrative. De exemplu, cauzele care privesc drepturile cetățeanului, cum ar fi cele electorale și de eligibilitate, egalitatea în domeniul impozitelor, etc.

Judecătorul judiciar nu a păstrat toate puterile, dar este întotdeauna competent când este vătămat un drept, motiv pentru care, împotriva deciziilor Consiliului de Stat, este posibil un recurs la Curtea de Casație, spre deosebire de Franța, unde Consiliul de Stat și Curtea de Casație sunt pe același plan.

Sistemul judiciar belgian are o organizație piramidală, Curtea de Casație fiind organul suprem al sistemului judiciar în Belgia, aflată în vârful piramidei judiciare, având rolul de a controla corecta aplicare a legii de către Curți și tribunale. Organizarea Curții de Casație include 3 camere (secții), fiecare cameră fiind împărțită în două secții, una de limba franceză și una de limbă flamandă (la Section Francophonne el la Section neerlandophonne).

Cauzele civile, administrative, fiscale, comerciale și disciplinare se soluționează de către Camera civilă.Cauzele penale se soluționează de Camera penală.Cauzele de dreptul muncii și de drept social se soluționează de Camera socială.

Prin Camera Civilă, Curtea de Casație are și competențe administrative în ceea ce privește cauzele având ca obiect răspunderea disciplinară în cadrul ordinelor profesionale, precum și cauzele în care se invocă încolcarea unui drept fundamental fără a se cere anularea actului administrativ.

Curtea de Casație soluționează și conflictele de atribuții (conflicte de competență) dintre instanțele de drept comun și jurisdicțiile administrative, inclusiv Consiliul de Stat.

Procedura în fața Secției de contencios administrativ a Consiliului de Stat nu impune obligația formulării cererilor de recurs de către avocați, dar de regulă părțile sunt reprezentate de către avocați, ca la Curtea de Casație.

Procedura este preponderent scrisă, dar cauza este dezbătută și oral în ședință publică, auditorul general și avocații părților susținându-și argumentat punctele de vedere.

Cererile privind suspendare executării actelor administrative se judecă de un singur consilier. Tot un singur consilier se pronunță, pe cale de ordonanță, asupra admisibilității recursului de casație, ordonanța fiind actul care declanșează procedura propriu zisă de casație.

În fața Secției de contencios administrativ se derulează trei mari proceduri:

Procedura recursului de anulare, în cadrul căreia secția se pronunță, pe cale de hotărâre, asupra legalității actelor administrative, având posibilitatea să anuleze actele care sunt contrare regulilor de drept în vigoare

Procedura recursului în casație, în cadrul căreia secția se pronunță asupra recursurilor formulate împotriva deciziilor jurisdicționale administrative.

Anterior angajării acestei proceduri, se desfășoară procedura filtrării cererilor de recurs, camera pronunțându-se pe cale de ordonanță cu privire la admisibilitatea cererii în recurs. Cu alte cuvinte, nu există o procedură a recursului în casație, dacă nu există o ordonanță cu privire la admisibilitatea cererii în recurs.

Procedura de suspendare a actului administrativ în privința căruia s-a cerut anularea, când există o aparentă nelegalitate a actului, ori s-ar produce un prejudiciu greu de reparat, cum s-ar întampla, de exemplu, în cazul expulzării unei persoane, caz în care, Camera judecă în complet format dintr-un singur consilier.

În Belgia funcționează și o serie de jurisdicții administrative speciale, precum cea a Consiliului Contenciosului pentru Străini. Aceasta a fost înființată prin Legea din 15 septembrie 2006, care a format Consiliul de Stat și a modificat Legea din 15 decembrie 1980 privind accesul, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor de pe teritoriul Belgiei.

Consiliul are 32 de membri. Un prim-președinte, un președinte, 4 președinți de cameră și 26 de judecători, care lucrează în 6 camere.

Camerele judecă în complet de format dintr-un singur judecător, cu excepția cauzelor pe care le rejudecă după casare, când completul este format din 3 judecători.

Consiliul judecă recursurile introduse împotriva deciziilor Comisarului general pentru străini și apatrizi, iar deciziile astfel pronunțate de către Consiliul Contenciosului pentru străini și apatrizi, iar deciziile astrfel pronunțate de către Consiliul Contenciosului pentru Străini sunt susceptibile, excusiv, de recurs în casație la Consiliul de Stat.

*

În sistemul juridic anglo-american, dar și în Norvegia, Islanda, și Danemarca, controlul legalității actelor administrative revine instanțelor judecătorești de drept comun. În acest sistem nu se face deosebire între litigiile de drept comun și litigiile de contencios administrativ, toate având un tratament egal și o procedură comună.

3.Marea Britanie

Ca orice alt sistem de drept, sistemul juridic britanic se sprijină pe principiul legalității. Dar în insulele britanice principiul legalității ,,rule of law” (domnia legii) este mult mai plin de conșinut decât pe continent. Aceasta poate, și ca rezultat al pragmatismului concepției juridice și al perpetuării dreptului cutumiar. ,,Domnia legii” – scria cu mai bine de 60 de ani în urmă profesorul George Alexianu, referindu-se la sistemul de drept englezesc – înseamnă că toate organele statului respectă, ca orice individ regula de drept prestabilită și o consideră, atâta timp cât nu este abrogată, ca sacră”. De asemenea, profesorul Constantin Dissescu aprecia, la începutul secolului, că amintirea și uzul zilnic al drepturilor și libertăților individuale consfințite de cutuma britanică sunt săpate adânc în viața poporului.

O trăsătură proprie sistemului constituțional britanic este absența unei constituții în sensul formal al cuvântului. Aceasta nu înseamnă însă lipsa unei constituții în sens material. Constituția Angliei se prezintă ca un ansamblu suficient de coerent de cutume la care se adaugă texte juridice adoptate de Parlament având o valoare și o importanță deosebită pentru dezvoltarea instituțiilor politice din această țară, ca și pentru raporturile între guvernanți și guvernați.

Aceste acte sunt: Magna Charta Libertatum (1215), Petition of Rights (1628), Habeas Corpus Act (1679), Bill of Rights (1689), Act of settlement (1701), Reform Act (1832), Parliament Act (1911), Statutory Instruments Act (1946), Parliament Act (1949) , ș.a.

În Marea Britanie, controlul actelor administrative revine tribunalelor (courts) ca instanțe de drept comun, deși există aproximativ 2000 de jurisdicții administrative speciale , într-o altă opinie doar circa 50 asemenea jurisdicții care exercită controlul majorității activității administrației.

Oricum, jurisdicțiilor speciale administrative le revine competența se a soluționa recursul administrativ împotriva actelor administrative, în timp ce recursul de anulare este de competența jurisdicțiilor judiciare (courts).

Concluzii

După cum am arătat, accesul la contenciosul administrativ a cunoscut o evoluție notabilă din secolul al XIX-lea și până astăzi,în sensul unei extinderi, dar el rămâne încă dominat de o dificultate majoră și prealabilă angajării contenciosului, cea a regulilor după care se repartizează litigiile între cele două categorii de jurisdicție.

Dacă dualismul jurisdicțional a fost cauza apariției contenciosului administrativ, costul dualismului a fost indiscutabil marcat de complexitatea regulilor de repartizare a competențelor între cele două categorii de jurisdicție.

Consider ca instituția contenciosului administrativ în România a avut o evoluție greoaie, cu suișuri și coborâșuri, în mare pare datorită instaurării regimului comunist în țara noastră

În concluzie, consider că am reușit să-mi ating scopurile propuse, și anume aflarea originii contenciosului administrativ în România, și schimbările care au condus la ceea ce astăzi cunoaștem ca și contencios administrativ.

.

Bibliografie

Lucrări de specialitate

1. Albu Emanuel, Dreptul contenciosului administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2008

2. Albu Emanuel, De la Înalta Curte de Casație și Justiție – O istorie a legilor de organizare și funcționare, 1861-2001, Editura Monitorul Oficial, București, 2001

3. Alexandru Ioan, Tratat de administrație publică, București, Editura Universul Juridic, 2008

4. Alexandru Ioan, Gilia Claudia și Ivanoff Ivan Vasile, Sisteme politico-administrative europene, Editura Hamangiu, București, 2008, p. 260

5. Alexandru Ioan, Administrația și puterea politică, Revista de drept public, 2003, nr. 2

6. Alexandru Ioan, Administrația publică. Teorii. Realități, perspective, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2007

7. Brezoianu Dumitru și Oprican Mariana, Contenciosul administrativ, Editura Universității ,,Titu Maiorescu”, București, 2002

8. Bogasiu Gabriela, Legea contenciosului administrativ comentată și adnotată, Editura Universul Juridic, București, 2008

9. Burdeau George „Drept constituțional și instituții politice”, Paris. 1984

10. Constantinesco Vlad, Revista Studii de drept românesc , 1993, nr. 4

11. Drăganu Tudor , Introducere în teoria și practica statului de drept, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992

12. Dacian Dragoș și Ana Ranta, Elemente de drept administrativ, Suport de curs, 2011

13. Deviller Morand Jacqueline, Le droit administratif français et ses révolutions tranquilles, Analele Universității din București, 2003, partea II

14. Dumitrescu Cristian și Sărăcăcianu Haida Maria, Elemente de contencios administrativ, Editura Sitech, Craiova, 2011

15. Giurgiu Liviu și Zaharie Cristian Giuseppe, Contencios administrativ, Curs universitar, Ediția aII-a, Editura Pro Universitaria, București, 2008

16. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ediția a 4-a, București, Editura All Beck, 2005

17. Iorgovan Antonie și Vida Ioan, Constituționalizarea contenciosului administrativ român, Revista Dreptul, 1994, nr. 5–6

18. Iovănaș Ilie, Drept administrativ, Editura Servo-Sat, Arad, 1997

19. Leș Ioan, Studiu comparativ asupra jurisdicțiilor administrative, Revista Juridica , 2001, nr. 9–10

20. Manda Cezar Corneliu, Drept administrativ comparat. Controlul administrativ în spațiul juridic european, București, Editura Lumina Lex, 2005

21. Manda Cezar Corneliu, Controlul administrativ în spațiul european, Editura Lumina Lex, București, 2005

22. Mrejeru Theodor, Albu Emanuel, Vlad Adrian, Jurisprudența Curții Supreme de Justiție – Contencios administrativ 2000, Ed. Monitorul Oficial, București, 2001

23. Negoiță Alexandru, Drept administrativ, Editura Silvy, București, 1996

24. Papandopol Bogdan și Albu Gabriel, Aspecte critice pe marginea practicii judiciare neuniforme în materia controlului legalității actelor administrative asimilate, în revista Dreptul, nr. 2, 2004

25. Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004

26. Preda Mircea, Drept administrativ. Partea generală, ediția a IV-a, București, Editura Lumina Lex, 2006

27. Prisăcaru I. Valentin, Contenciosul administrativ român, Editura All Beck, București,1998

28. Prisăcaru Valentin, Contenciosul administrativ român, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura All Beck, București, 1998

29. Popescu Sofia, Apostol Dana, Le contentieux administratif en tant qu’instrument de la protection juridique du citoyen, „Revue internationale de droit comparé”, 1993, no. 2

30. Popescu Slăniceanu Ioan și Enescu Cosmin Ionuț, Controlul activității autorităților administrației publice, Editura Universitară Danubius, Galați, 2013

31. Popescu Slăniceanu Ion, Enescu Cosmin Ionuț, Petrovski Diana Marilena, Drept administrativ, Editura Independența Economică, Pitești, 2010

32. Rarincescu G. Constantin, Contenciosul administrativ român, Editura Universală Alcalay Co., București, 1936

33. Rarincescu G. Constantin, Contenciosul administrativ român, ediția a II-a, Editura Universală Alcalay Co., București, 1937

34. Rivero Jean și Waline Jean, Droit administratif, 16e édition, Paris, Dalloz, 1996

35. Tarangul Erast Diti , Tratat de drept administrativ român, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1944

36. Tofan Apostol Dana, Controlul Jurisdicțional asupra administrației publice românești. Analiză comparativă cu alte state europene numărul 3 al Revistei Studii de Drept Românesc / ediția iulie-septembrie , Editura Academiei, 2009

37. Tofan Apostol Dana, Instituții administrative europene, Editura C.H. Beck, București, 2006

38. Vedinaș Verginia, Introducere în dreptul contenciosului administrativ, Editura Fundației România de Mâine, București, 1999

39. Vucmanovici Iulia, Înțelesul sintagmei “Refuzul nejustificat de a soluționa o cerere” în lumina Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în Revista Dreptul, nr. 7, 2007

40. Ziller Jacques, Administrations comparées. Les systèmes politico-administratifs de l’Europe des Douze, Éditions Montchrestien, Paris, 1993

Alte surse

http://www.conseilconstitutionnel.fr/conseilconstitutionnel/root/bank_mm/constitution/constitution_roumain.pdf

http://www.conseil-etat.fr/en/gerer/

http://www.ccomptes.fr/Nous-connaitre/Nos-missions/Cour-des-comptes

Bibliografie

Lucrări de specialitate

1. Albu Emanuel, Dreptul contenciosului administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2008

2. Albu Emanuel, De la Înalta Curte de Casație și Justiție – O istorie a legilor de organizare și funcționare, 1861-2001, Editura Monitorul Oficial, București, 2001

3. Alexandru Ioan, Tratat de administrație publică, București, Editura Universul Juridic, 2008

4. Alexandru Ioan, Gilia Claudia și Ivanoff Ivan Vasile, Sisteme politico-administrative europene, Editura Hamangiu, București, 2008, p. 260

5. Alexandru Ioan, Administrația și puterea politică, Revista de drept public, 2003, nr. 2

6. Alexandru Ioan, Administrația publică. Teorii. Realități, perspective, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2007

7. Brezoianu Dumitru și Oprican Mariana, Contenciosul administrativ, Editura Universității ,,Titu Maiorescu”, București, 2002

8. Bogasiu Gabriela, Legea contenciosului administrativ comentată și adnotată, Editura Universul Juridic, București, 2008

9. Burdeau George „Drept constituțional și instituții politice”, Paris. 1984

10. Constantinesco Vlad, Revista Studii de drept românesc , 1993, nr. 4

11. Drăganu Tudor , Introducere în teoria și practica statului de drept, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992

12. Dacian Dragoș și Ana Ranta, Elemente de drept administrativ, Suport de curs, 2011

13. Deviller Morand Jacqueline, Le droit administratif français et ses révolutions tranquilles, Analele Universității din București, 2003, partea II

14. Dumitrescu Cristian și Sărăcăcianu Haida Maria, Elemente de contencios administrativ, Editura Sitech, Craiova, 2011

15. Giurgiu Liviu și Zaharie Cristian Giuseppe, Contencios administrativ, Curs universitar, Ediția aII-a, Editura Pro Universitaria, București, 2008

16. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ediția a 4-a, București, Editura All Beck, 2005

17. Iorgovan Antonie și Vida Ioan, Constituționalizarea contenciosului administrativ român, Revista Dreptul, 1994, nr. 5–6

18. Iovănaș Ilie, Drept administrativ, Editura Servo-Sat, Arad, 1997

19. Leș Ioan, Studiu comparativ asupra jurisdicțiilor administrative, Revista Juridica , 2001, nr. 9–10

20. Manda Cezar Corneliu, Drept administrativ comparat. Controlul administrativ în spațiul juridic european, București, Editura Lumina Lex, 2005

21. Manda Cezar Corneliu, Controlul administrativ în spațiul european, Editura Lumina Lex, București, 2005

22. Mrejeru Theodor, Albu Emanuel, Vlad Adrian, Jurisprudența Curții Supreme de Justiție – Contencios administrativ 2000, Ed. Monitorul Oficial, București, 2001

23. Negoiță Alexandru, Drept administrativ, Editura Silvy, București, 1996

24. Papandopol Bogdan și Albu Gabriel, Aspecte critice pe marginea practicii judiciare neuniforme în materia controlului legalității actelor administrative asimilate, în revista Dreptul, nr. 2, 2004

25. Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004

26. Preda Mircea, Drept administrativ. Partea generală, ediția a IV-a, București, Editura Lumina Lex, 2006

27. Prisăcaru I. Valentin, Contenciosul administrativ român, Editura All Beck, București,1998

28. Prisăcaru Valentin, Contenciosul administrativ român, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura All Beck, București, 1998

29. Popescu Sofia, Apostol Dana, Le contentieux administratif en tant qu’instrument de la protection juridique du citoyen, „Revue internationale de droit comparé”, 1993, no. 2

30. Popescu Slăniceanu Ioan și Enescu Cosmin Ionuț, Controlul activității autorităților administrației publice, Editura Universitară Danubius, Galați, 2013

31. Popescu Slăniceanu Ion, Enescu Cosmin Ionuț, Petrovski Diana Marilena, Drept administrativ, Editura Independența Economică, Pitești, 2010

32. Rarincescu G. Constantin, Contenciosul administrativ român, Editura Universală Alcalay Co., București, 1936

33. Rarincescu G. Constantin, Contenciosul administrativ român, ediția a II-a, Editura Universală Alcalay Co., București, 1937

34. Rivero Jean și Waline Jean, Droit administratif, 16e édition, Paris, Dalloz, 1996

35. Tarangul Erast Diti , Tratat de drept administrativ român, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1944

36. Tofan Apostol Dana, Controlul Jurisdicțional asupra administrației publice românești. Analiză comparativă cu alte state europene numărul 3 al Revistei Studii de Drept Românesc / ediția iulie-septembrie , Editura Academiei, 2009

37. Tofan Apostol Dana, Instituții administrative europene, Editura C.H. Beck, București, 2006

38. Vedinaș Verginia, Introducere în dreptul contenciosului administrativ, Editura Fundației România de Mâine, București, 1999

39. Vucmanovici Iulia, Înțelesul sintagmei “Refuzul nejustificat de a soluționa o cerere” în lumina Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în Revista Dreptul, nr. 7, 2007

40. Ziller Jacques, Administrations comparées. Les systèmes politico-administratifs de l’Europe des Douze, Éditions Montchrestien, Paris, 1993

Alte surse

http://www.conseilconstitutionnel.fr/conseilconstitutionnel/root/bank_mm/constitution/constitution_roumain.pdf

http://www.conseil-etat.fr/en/gerer/

http://www.ccomptes.fr/Nous-connaitre/Nos-missions/Cour-des-comptes