Evolutia Inflatiei In Romania In Perioada de Dupa 1990

Cuprins

1.Conceptul de inflație…………………………………………………………………………………………………3

1.1 Formele inflației…………………………………………………………………………………………………….3

1.2 Cauzele inflației……………………………………………………………………………………………………..3

1.3 Consecințele inflației………………………………………………………………………………………………4

2. Inflația în România în perioada de după 1990……………………………………………………………..5

3. Măsuri antiinflaționiste…………………………………………………………………………………………..10

4.Concluzie……………………………………………………………………………………………………………….11

1. Conceptul de inflatie.

Inflația reprezintă un dezechilibru major care se regăsește in economia fiecărei tări si se caracterizează prin creșterea generalizată a prețurilor si scăderea puterii de cumpărare a monedei.Inflația este un indicator final, care arată la sfârșitul fiecărui an dacă politicile băncii naționale împreună cu politicile monetare se coordonează si mențin o stabilitate a prețurilor.

1.1 Formele inflației

Formele inflației sunt:

inflația târâtoare (liniștită) se referă la o creștere a prețurilor de până la 3%;

inflația moderată – se referă la o creștere a prețurilor de 15-30% raportată la un an.

criza inflaționistă – se referă la un interval de timp în care rata anuală a inflației depășește 40%.În 1998 Michael Bruno si William Easterly doi economiști la Bancă Mondială au propus definiția crizei inflaționiste.

inflația rapidă, se realizează atunci cand rata inflației se apropie de 10%.

inflația galopantă, Se referă la o rata a inflației care depășește 10%.

hiperinflația – se referă la o creștere a prețurilor cu peste 50% pe lună. Phillip Cagan a fost cel care a definit hiperinflația, în 1956. Hiperinflația începe în luna în care creșterea prețurilor depășește 50% și se termină, dacă rata creșterii prețurilor scade sub 50% și timp de un an se menține sub acest nivel.

1.2. Cauzele inflației

Inflația prin cerere

Inflația prin cerere are ca idee de bază creșterea cererii globale în fața căreia oferta este inelastica. In figura 1.1 , putem observa ca prin cresterea cererii sub impactul unui șoc, cantitatea și prețul de echilibru cresc ca expresie a modificării echilibrului (de la E0 la E1) care se ajustează atât prin prețuri cât și prin cantități.

Inflație prin costuri se referă la creșterea costurilor de producție.Mărirea costurilor nu incurajează producția iar oferta de bunuri și servicii scade iar prețurile cresc.Când remunerarea factorilor de producție crește mai mult decât productivitatea lor, costurile de producție cresc.O funcție importantă este creșterea cheltuielilor cu salariile, fără o creștere superioară a productivității muncii.

Inflația prin monedă reprezintă o emisiune de monedă, mai mare decât oferta reală de servicii și de bunuri.

1.3. Consecințele Inflației

Inflația este un fenomen ce cauzează grave distorsiuni in funcționarea sistemului economic din pricina imprevizilității sale.În cazul în care am putea spune cu precizie data modificării prețurilor fiecărui produs, singurele pierderi ar proveni din efortul de corectare a prețurilor de pe etichete.

Daunele provenite din cauza inflației provin din imprevizibilitatea sa, acum ca nici toate produsele și nici toți factorii nu-și vor modifica prețurile în același moment și în aceeași proporție. Și, cu cât mai mare va fi rata inflației, cu atât mai mare va fi gradul de eroare al expectativelor persoanelor si cu atât mai mare gradul de incertitudine. 

Prețurile sunt cele care ne ajută sa decidem corect ce cumpărăm, si tot prețurile sunt cele care informează fabricile cât trebuie sa producă.În cazul în care prețurile se modifică în perioade scurte de timp, încetează să-șî mai îndeplinească menirea; consumatorilor le va fi imposibil să știe daca un magazin are prețurile mai mici decât altul; magazinele vor pierde stimulul pentru a păstra prețurile joase și vor fi incapabili de a spune efectele unei schimbări mai mici sau mai mari a prețurilor asupra cererii. 

Efectele inflației asupra distribuției fondurilor constau, în deplasarea fondurilor bănești de la creditori la debitori. O persoană care a împrumutat bani, va observa la rambursarea acestora că nu mai poate cumpară aceeași cantitate de bunuri pe care o putea cumpăra înainte.În aceeași situație sunt și cei care economisesc, ei riscă să piardă valoarea fondurilor lor.Cei care au cheltuit mai mult decat veniturile în schimb, primesc un premiu de neprevedere și risipa.

De regulă, orice persoană care are un venit fix (proprietarii de locuințe de închiriat, pensionarii) vor vedea cum se reduce puterea de cumpărare a veniturilor lor.

Persoanele care trebuie sa plătească aceste servicii (de exemplu chiriașii), vor avea partea de un neașteptat beneficiu.

2. Inflația în România în perioada de după 1990

Banca Națională a României este singura instituție din țară capabilă să emită însemne monetare sub formă de bancnote și monede.În ultimii douăzeci de ani Banca Națională a României a emis masiv monedă, multiplicând numărul leilor care existau în 1990 de aproximativ 3500 de ori.

Masa monetară M1 reprezintă numerarul aflat în circulație, conturile curente, și depozitele la vedere.După cum putem observa în figura 1.2. masa monetară M1 a crescut cel mai mult în anii 2006-2007, și a atins apogeul în anul 2008, după care a început să scadă.

Cu timpul Banca Națională a României a dublat, apoi triplat, apoi înzecit și însutit această cantitate de bani. Drept urmare, nivelul prețurilor a crescut aproape proporțional, de circa 3500 de ori.

Dupa cum observam in figura 1.3 avem reprezentata evolutia preturilor din anul 1990 si pana in anul 2009.In tot acest timp preturile au crescut de la an la an.

Întreaga expansiune monetară s-a reflectat în creșterea prețurilor (inflație). După părerea mea nu cred că există o probă mai bună în favoarea denaționalizării monedei și abolirii monopolului în producția monetară.

Inflația este un fenomen monetar, cu toate că pe parcursul anilor au fost date diferite explicații pentru a abate atenția publicului de la adevărații responsabili pentru inflație: seceta și anul agricol prost, războaiele, scumpirea petrolului.

În graficul de mai jos este prezentată o situație a nivelului masei monetare si a prețurilor, din anii 1990 în 2009.Se poate observa o creștere a masei monetare, cât și o creștere a prețurilor, în 2009 ajungând la același nivel.

Este incredibil cum unele prețuri de astăzi reflectă rapoartele de schimb din perioada regimului comunist.De exemplu,in 1989, o mașină avea un preț de 75000 lei, iar salariul minim era de 2000 de lei, din care observăm ca mașina avea o valoare echivalentă cu 40 de salarii.În 2008 la un nivel al prețurilor de 35 mai mare raportul dintre valoarea mașinii și salariul se păstrează.

Anii 1992-1993 reprezintă, poate, cea mai grea perioadă a domeniului monetar. Emiterea unei mari mase de bani a transformat ajustarea prețurilor într-o nefericită hiperinflație. Scăderea valorii monedei naționale într-un ritm anual de 200-300% a provocat pierdera încrederii în leu și a dus la abandonarea lui, de o anumită parte a populației. Este demn de remarcat că nivelul maxim al ratei dobânzii a urcat doar până la 70-80%, altfel spus am înregistrat o rată reală a dobânzii puternic negativă, ceea ce a determinat sărăcirea unei mari mase de populație.

Derapajul tot mai evident pe panta hiperinflației a forțat persoanele responsabile cu stabilitatea monetară să corecteze politica monetară începând cu sfârșitul anului 1993.

Banca Națională a României a sporit radical rata dobânzii de refinanțare și, în scurt timp, rata dobânzii practicată de bănci (aproape 100% în primăvara lui 1994) a ajuns real pozitivă.

Creșterea dobânzilor a încetinit retragerile masive de lei din bănci, a calmat creșterea prețurilor și prăbușirea cursului de schimb. Din păcate, în scurt timp, tendință de stabilizare macroeconomică a devenit foarte repede amenințată de o relaxarea a politicii monetare.

În 1995, Banca Centrală a introdus în economie țării cantități uriașe de fonduri bănești profitând de apatia anticipărilor inflaționiste ale populației. Creșterea masei monetare cu peste 70%, în timp ce nivelul prețurilor a sporit doar cu 28%, a fost denumită „remonetizare”.Mai exact, „remonetizarea” a reprezentat acordarea de fonduri bănești firmelor neperformante care aparțineau statului, ceea ce a permis creșterea PIB „real” – de fapt, a producției sectoarelor mari consumatoare de energie, a importurilor și a stocurilor. De asemenea, trebuie remarcată o altă motivare pentru creșterea ofertei de bani, și anume salvarea de la dezastru a băncilor Credit Bank și Dacia Felix (pentru aceasta, BNR a dat celor două bănci aproape 400 de milioane de dolari).

În ciuda crizei din 1999, publicul a nu a acceptat ideea de a fi întreprins un pas mai clar în direcția liberalizării monetare, la fel cum a respins luarea unor măsuri majore cu privire la reforma economică în general.

Un alt moment important al politicii monetare din ultimii ani constă în denominarea monedei naționale („tăierea” a patru zero-uri de pe bancnote). Crearea „leului greu” a fost prezentată ca un instrument care va ajuta la scăderea ratei inflației, va ușura calculele economice și va apropia – ca valoare – leul nou de moneda unică europeană. În ultimă instanță, denominarea nu a fost altceva decât un mijloc intervenționist pentru atingerea, unui obiectiv dificil de apreciat: diminuarea anticipărilor inflaționiste. Încercarea de a tempera inflația prin recursul la resorturile psihologice ale populației a oferit măsura neputinței autorității politice de a se abține de la deschiderea “robinetului” cu bani. Denominarea nu a constituit, astfel, nicio garanție împotriva inflației viitoare; din contră, ea a reprezentat un instrument viclean de perpetuare a erorii colective că moneda etatistă poate fi sănătoasă.

În fine, exact când se credea că România a mers intr-o direcție inflaționistă clară, autoritățile monetare au produs al doilea boom post-revoluționar incomparabil ca grad și, deci, din punctul de vedere al daunelor provocate, cu cel dintâi.

Sarcina lor a fost foarte ușoară: nu au trebuit decât să țină cursul de schimb într-o flotare impură , și toată inflația meșterită de statele dezvoltate s-a infiltrate în economia noastră. Avalanșa de credit extern a urcat PIB-ul, după care, când anticipările inflaționiste mondiale au devenit realiste iar creditul a secat, a trebuit să dăm cu nasul de legile economice: nicio țară nu poate prospera prin producție de bani (credit).

Așa am ajuns în stagflație.Stagflația reprezentând  un fenomen economic care se manifestă prin coexistența stagnării economiei, inflației și șomajului.

Dacă în două decenii oamenii nu au putut înțelege mecanismele politice ale producției de bani, poate vor învăța mai multe în următorii ani.În figura de mai jos putem observa nivelul ratei anuale a inflației din 1990 si până în 2013.În 1993 rata inflației a fost cea mai mare și anume 256.1%, iar în 2013 cea mai mică, 1.83%.

3. Măsuri antiinflationiste

A) Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:

– politică monetară riguroasă, care sa aibă ca obiectiv evitarea excedentului de monedă în economie

– politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre menținerea la un nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, și spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor și taxelor, care să frâneze creșterea cererii și a prețurilor;

– politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o micșorare artificială a ratei dobânzii și la ieftinirea creditului;

B) Măsuri de stimulare a creșterii ofertei:

– o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obținute prin muncă, prin care să se evite creșterea costurilor medii;

– creșterea capacității de adaptare a aparatului de producție la cerințele pieții;

– stimularea extinderii potențialului de producție, prin investiții de capital în mijloacele de producție performante, prin forța de muncă într-o structură de calificare nouă, inovații, prin creșterea productivității factorilor de producție.

4. Concluzie

Unul din principalele obiective ale politicii economice este, în majoritatea statelor, să evite sau măcar să limiteze inflația.

            Fenomenul inflaționist e considerat un semn al unui dezechilibru în economie, motiv pentru care se impune necesitatea controlării inflației și evitării procesului inflaționist.

România s-a confruntat cu un proces inflaționist pe parcursul unei perioade mai mari de timp decât majoritatea celorlante țări, din pricina mai multor cauze:

-sistemul greoi de prețuri moștenit de la regimul comunist.

-dezechilibre majore ale economiei.

-prețurile controlate administrativ.

Dincolo de toate aceste probleme procesul inflaționist trebuie acceptat si analizat ca un fenomen economic, dependent de contextul socio-economic.

Bibliografie

– Manolescu, Gheorghe, Moneda si credit, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2003.

– Basno Cezar, Nicolae Dardac, Monedă Credit Bănci, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

– http://ro.wikipedia.org/

– http://www.insse.ro/cms/