Evolutia Fenomenului Partidist Romanesc

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA“ DIN IAȘI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL-POLITICE

SPECIALIZAREA RELAṬII INTERNAṬIONALE ȘI STUDII EUROPENE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Evoluṭia fenomenului partidist românesc

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1 Construirea partidelor politice

Conceptul de partid politic

Rădăcinile istorice ale partidelor politice

Apariṭia ṣi evoluṭia partidelor politice din România

Organizarea ṣi funcṭionarea partidelor politice

Capitolul 2 Partidele politice ṣi rolul lor

Ideologia partidelor politice ȋn lumea politică contemporană

Liberalismul

Conservatorismul

Naṭionalismul

Socialism

Ecologismul

Feminismul

Funcṭiile partidelor politice

Capitolul 3 Tipuri de partide ṣi sisteme partizane

Tipuri de partide

Sisteme de partide

Monopartidist

Bipartidist

Pluripartidist

Capitolul 4 Partidele politice din România postdecembristă

Concluzii

Bibliografie

Capitolul 1 Construirea partidelor politice

Conceptul de partid politic

Apariṭia partidelor – devenite organele esenṭiale ale vietii politice sunt răspunsul care ȋl aṣteptau cetăṭenii pentru necesitatea reprezentării regimului unui stat.

Cu toṭii avem ȋn minte o definiṭie a conceptului de partid politic, fie ea mai simplă sau mai complexă, ȋnsă majoritatea dintre noi considerăm partidul politic drept “o organizaṭie sau un grup de oameni uniṭi prin comunitatea concepṭiilor politice, ideologice, a intereselor sociale, al cărei scop este câṣtigarea controlului asupra aparatului de conducere”.

Termenul ȋl găsim ȋncă din Evul Mediu, iar Pierre Bréchon susṭine că va fi des utilizat ca sinonim pentru tendinṭă sau de facṭiune. Etimologic ȋnsă, termenul derivă din cuvântul latinesc pars, partis (parte, direcṭie) sau ȋn opinia lui Daniel-Louis Seiler, dintr-o accepṭiune dispărută a verbului partir care, ȋn limba franceză veche, ȋnsemnă a ȋmpărṭi, a diviza. Jean Charlot găsește cuvȋntul parti ȋn documente din secolul al XVI-lea, ȋn plin Ev Mediu; constatând că termenul "partid" este mai vechi ȋn vocabularul politic decât termenul "clasă" ȋn vocabularul social. Ȋn limba română, de asemenea, termenul "partid" (sau "partidă") este mai vechi decât instituția desemnată cu acest termen, așa cum se poate observa din prestigioasa operă a istoriei partidelor politice scrisă de A.D. Xenopol la ȋnceputul secolului nostru. Cu toate acestea, ȋn a doua jumătate a secolului al XVIII- lea ȋncetează să coincidă cu semnificatia, absolut negativă, de facṭiune.

De-a lungul timpului, s-au oferit numeroase definiṭii partidelor politice, acestea depinzând de elemente esenṭiale reṭinute de autorii lor pentru calificare unei organizaṭii de partid, ṣi anume: obiectivul cuceririi puterii (Max Weber, Raymond Aron, Giovanni Sartori); intresul urmărit (Edmund Burke, Dimitrie Gusti); proiectul/natura ideologică (Benjamin Constant); modul de organizare (Joseph LaPalombara, Maurice Duverger).

Ȋn lucrarea “Partidele politice”, Pierre Brechon analizează definiṭia dată de Joseph LaPalombara ṣi Myron Weiner, partidelor politice. Ȋn viziunea celor doi, trebuie reunite patru criterii pentru a vorbi de partide politice: să fie o organizaṭie durabilă; o organizaṭie completă, de la scară locală la cea naṭională ṣi trebuie sa existe relaṭii permanente ȋntre aceste niveluri; obictivul organizaṭiei să fie cucerirea puterii, atât la nivel naṭional cât ṣi la nivel local; iar mijlocul de câṣigare a puterii trebuie să fie căutarea sprijinului popular, mai ales ȋn procesele electorale.

Max Weber este de părere că partidele semnifică „asociațiile care se bazează pe un angajament (formal) liber, având scopul de a procura șefilor lor puterea în sânul unei grupări și militanților lor activi șanse ideale sau materiale pentru a atinge țeluri, obiective, pentru a obține avantaje personale sau pentru a le realiza pe amândouă”.

Maurice Duverger a observat că lupta pentru ocuparea unor posturi ȋn conducerea ṣi ȋn aparatul administrativ al statului este esenṭa luptelor dintre partidele politice, a luptei pentru putere. Punctul de vedere al lui Duverger este simplist, cu o abordare ȋngustă, pragmatică.

Pe de altă parte, ȋn viziunea lui Petre P. Negulescu, partidele se nasc „prin gruparea cetățenilor în organizări politice diferite, după ideile lor cu privire la direcția pe care trebuie să o urmeze dezvoltarea statului respectiv și la mijloacele cele mai potrivite de a ușura și de a grăbi acea dezvoltare”. Orientarea activității politice a cetățenilor, gruparea lor este determinată de motivații de ordin logic (în funcție de valoarea generală a ideilor în jurul cărora se formează grupurile politice) și de ordin psihologic (în funcție de interesul personal, de care se poate beneficia direct sau indirect, individual sau ca unități ale unei categorii sociale). Criteriul principal al valorii partidelor politice ar fi aportul lor la conservarea existenței politice a națiunii.

Distinsul sociolog ṣi politolog român Dimitrie Gusti, ȋn capitolul „Partidul politic”, din ampla sa lucrare „Doctrinele partidelor politice”, menṭionează cu o putere mare de sintetizare si generalizare că partidul este o „asociație liberă de cetățeni, uniți în mod permanent prin interese și idei comune, de caracter general, urmărind să ajungă la putere ṣi guvernând pentru realizarea unui ṭel comun ȋn societate ṣi care ȋṣi desfăṣoară activitatea după un statut de funcṭionare.”

Ȋn concepṭia lui Alexandru D. Xenopol, este dificil de definit un partid pornind de la contextul românesc, deoarece el pleacă de la premisa că un partid este o grupare orientată spre ȋnfăptuirea unui interes, susṭinând că aceste interese individuale comune unui grup, mai mult sau mai puṭin restrâns, alcătuiesc substratul pe care se ȋnalṭă grupurile sau partidele poltice.

1.2. Rădacinile istorice ale partidelor politice

„Democraṭia” ca termen ṣi „democraṭia” ca formă a vieṭii politice îṣi au ambele originea în Grecia Antică. Termenul provine de la cuvintele greceṣti demos însemnând „oameni” sau „oameni obiṣnuiṭi” ṣi kratein, a stăpâni. A susṭine că democrația este un ideal este totuna cu a afirma că este ceva spre care tind oamenii. Fiecare ideologie politică oferă propria sa interpretare a idealului democratic ṣi după cum bine ṣtim, este opera vechilor greci. Deṣi de idealul democratic este legată geneza partidelor, republica ateniană nu a cunoscut fenomene de tip partisan, ȋntrucât mecanismul imaginat de greci pentru transferul puterii politice – tragerea la sorți pentru desemnarea magistraților civili – a ȋmpiedicat orice luptă pentru obținerea puterii. Alṭi autori români, precum Ovidiu Trăznea, Ileana Petraṣ-Voicu, susṭin că și Atena Antică a cunoscut conflictul de acest gen, depistând o luptă politică ȋntre "partidul aristocratic" și "partidul democratic"; afirmație adevărată pentru epoca de după Pericle, nu ȋnsă și pentru cea ȋn care Atena experimentează, pentru prima oară ȋn istorie, regimul democratic.

Referitor la Grecia Antică, putem să ne amintim ceea ce spunea Tucidide referitor la partide:" partidele nu se alcătuiesc ȋn armonie cu legile, pentru binele general, ci pentru foloase personale". Ȋn acest sens ne este adus ca exemplu războiul peloponeziac, ȋn care partidele erau ȋmpărṭite ȋn funcṭie de interese astfel: partidul democrat chema la luptă atenienii, iar partidul aristocraṭiei chema la luptă spartanii.

Deṣi partidele ȋn acea vreme reprezentau anumite interese de grup, ȋn Grecia Antică au asigurat trecerea de la barbarie la civilizaṭie. Ȋn acelasi timp, au favorizat scindarea oamenilor ȋn: liberi ṣi sclavi, bogaṭi ṣi săraci, exploatatori ṣi exploataṭi. La ȋnceput au luat fiinṭă două alternative de regim politic: oligarhia (reprezentată ȋn Grecia de eupatrizi – mari propietari funciari) ṣi democraṭia (guvernarea poporului – formată din agricultori, pastori, navigatori, negustori, etc). Pe baza aceastei clasificări apar trei partide politice: pedeenii (oamenii de la câmpie – proprietarii funciari), paralienii (oamenii de la ṭărmul mării – negustorii) ṣi diacrienii (oamenii de la munte – agricultori, pastori), fiecare optând pentru unul dintre aceste trei tipuri de regim: oligarhic, moderat ṣi democratic.

Amintind tipurile de partide ṣi regimuri existente ȋn Grecia Antică se poate observa ȋncă din acea vreme că, democraṭia ȋnsemna guvernarea poporului (guvernarea după voinṭa poporului, aṣa cum semnifică ṣi astăzi), din raportul celor trei tipuri de partide născandu-se democraṭia ateniană. Iar cei care susṭineau democraṭia erau majoritari ṣi oameni obiṣnuiṭi, nu mari proprietari de pământuri.

Partide asemănătoare celor din Grecia Antică au existat ṣi ȋn Roma Antică. Aici s-au format două caste: patricienii (majoritatea persoanelor ȋnstărite, cu acces la viaṭa publică) ṣi plebeii (oamenii obiṣnuiṭi, ṭăranii, care cu greu ṣi prin lupte ṣi-au obṭinut anumite drepturi). Ȋn urma acestor lupte, pentru casta cea din urmă s-a elaborat "Legea celor XII Table" – care reprezintă actul fundamental al dreptului public civil roman.

Evident, istoria este plină de conflicte legate de puterea politică, secondate de lupte – mai mereu violente, rar simbolice – dintre clanuri sau clici rivale, grupări care uneori au avut considerabilă inerție ȋn timp, alteori s-au coagulat ad hoc, dar nu toate intră ȋn logica politică a fenomenului partizan. Conflictul de durată dintre boieri și țărani din Ṭările Române, sau, cum scrie Xenopol, dintre “nobleța (boierii) și poporul de jos (țăranii)” nu a luat decât ȋn mod excepțional o formă partizană, și atunci sub forma răscoalelor violente, latente sau de lungă durată. Dacă ar fi să exemplificăm pentru România din acea vreme (Ṭara Românească ṣi Moldova), am aminti de clanul Drăculeṣtilor, Băsărăbeṣtilor, Cantacuzinilor etc.

Remarcăm, de asemenea, că ȋn această perioadă religia ȋṣi pune o amprentă serioasă ȋn viaṭa ṣi evoluṭia partidelor politice, dar ṣi asupra oamenilor – a societăṭii ȋn general. Dogmele religioase devin norme juridice, biserica fiind forṭa puternică, suverană a guvernării (biserica va conduce de fapt statul, un exemplu ȋn acest sens fiind Biserica Catolică). Paturile sociale ale societăṭii vor fi ȋmparṭite ȋntre: cler, nobilime ṣi ṭărani, ultimii fiind din nou defavorizaṭi, neṭinându-se cont ṣi de voinṭa lor.

Etapa Medievală se va ȋncheia odată cu partidele "filosofice" al căror nucleu va fi reprezenatat de: Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Diderot etc. Aceṣti mari gânditori ṣi filosofi ai vremii vor ȋncerca să reformeze ideea de stat (dacă nu prin fapte măcar prin scrierile ṣi cugetările lor), pornind de la faptul că majoritatea populaṭiei reprezenta o clasă defavorizată.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, ṣi chiar ȋn prima jumătate a secolului al XIX-lea, ȋn ciuda tuturor acestor crize de structurare partidistă a luptei politice, apar primele partide propriu zise. Partidele politice nu apar ȋntotdeauna concomitent cu extensia dreptului de vot, ci se nasc ṣi ca urmare a impunerii maselor pe scena politică. O mare parte dintre conflicte folosesc diverse modalități de mobilizare, cum ar fi apelul la popor și recrutarea partizanilor pe bază voluntară.

Dar cazul cel mai semnificativ din punctul de vedere al genezei fenomenului partizan este, ȋn concepția multor istorici și politologi, cel englez, caz devenit un fel de model intuitiv ȋn materie. Revoluțiile engleze de la 1648 și, ȋndeosebi, cea de la 1688, supranumită și "Glorioasa Revoluție", s-au soldat cu o miză politică inedită care, pe parcurs, ȋși va dezvolta tot mai clar sensul prin apariția a două grupări politice bine definite. Conflictele armate din secolul al XVII-lea se vor prelungi și metamorfoza ȋn conflicte simbolice, ȋntre două tabere parlamentare opuse: pe de o parte Whigs, moștenitori ai "capetelor ronde" și ai ȋnvingătorilor ȋn "Glorioasa Revoluție", și Tories, moștenitori ai "cavalerilor" și ai ȋnvinșilor de la 1688. Conflictul dintre aceste două grupări – care a dominat dezbaterile ȋn parlamentul britanic de la sfârșitul secolului al XVII-lea și până la 1832 – era conflictul dintre două concepții diferite asupra puterii politice: pe de o parte, Tories, partizanii regelui și – ȋn principiu – ai monarhiei absolute de drept divin, concepție care domina total țările europene ale epocii, apărători totodată ai rânduielilor sociale și politice existente, pe de altă parte, Whigs, susținători ai unei monarhii cu puteri limitate sever de către un parlament care reprezenta deopotrivă aristocrația (Camera lorzilor) și ȋnalta burghezie (Camera comunelor) și, implicit, ai reformelor și ai liberalismului.

Revoluṭiile burgheze vor reprezenta noua etapă istorică de formare ṣi afirmare a partidelor politice. Partidul politic va fi factorul de ȋnlăturare al absolutismului, forma de instaurare a societăṭii moderne cu conducere democratică.

Maurice Duverger face distincṭia ȋn privinṭa originii partidelor, considerăndu-le ca fiind de doua feluri: parlamentare ṣi extraparlamentare. Odată cu creṣterea rolului parlamentului, membrii lui sunt nevoiṭi să se reunească pentru a acṭiona ȋmpreună, rezultând astfel grupurile parlamentare. Asigurarea realegerilor parlamentarilor, ȋn condiṭiile ȋn care drept de vot aveau un număr sporit de cetăṭeni, determină organizarea unor comitete electorale care să susṭină campaniile candidaṭilor. Cu timpul, legatura dintre aceste comitete ṣi candidaṭii cu aceeaṣi tendinṭă va da nastere la structuri relativ stabile ale primelor partide politice.

Deși importanța ei trebuie apreciată dintr-un alt punct de vedere, experiența istorico-politică franceză nu este nici ea mai puțin semnificativă pentru geneza fenomenului partizan. Adunarea Națională constituantă pune – la 9 iulie 1789 – ȋn termeni foarte categorici, chestiunea puterii supreme. Revoluția franceză de la 1789 nu s-a mărginit doar la pragmatismul organizatoric al alegerii candidaților, la chestiunile tehnice privind colectarea sufragiilor cetățenilor, ci a pus explicit problema ca puterea politică să revină reprezentării naționale. Cu alte cuvinte, parlamentul nu trebuie să fie doar reprezentativ pur și simplu, ci trebuie să fie totodată exprimarea totală a voinței in acțiune sau, altfel spus, exprimarea plenară a suveranității poporului. Deṣi până la această dată, era acceptată doar suveranitatea monarhică și, implicit, cea a dreptului divin, Revoluția de la 1789 a adus pe scena politică un alt principiu fundamental, diferit de cel al dreptului divin: suveranitatea aparține națiunii sau poporului.

Franța ȋnsă și-a pus atunci o multitudine de probleme fundamentale, care bulversau convențiile tradiṭionale, chiar și pe cele ce păreau axiomatice: de la cele vizând regimul politic (natura statului) și organizarea puterii la chestiunile societății (locul bisericii ȋn societate, rolul statului, problemele societății civile, educației, moravurilor, economiei etc.), probând ȋncă o dată că este “un veritabil laborator constituțional și politic”. Deși partidele politice propriu-zise vor apărea ȋn Franța mult mai târziu, abia după revoluția de la 1848, de revoluția de la 1789 este legată geneza marii structuri politice stânga-dreapta, adică polarizarea parlamentară care prefigurează iminența fenomenului partizan.

1.3. Apariṭia ṣi evoluṭia partidelor politice din România

O experiență interesantă a genezei partidelor politice este și cea romanească, foarte apropiată de cea britanică și continentală și destul de sincronă, pe care o vom analiza din perspectiva mai multor autori ṣi politologi atât de origine română, cât ṣi de origine străină.

A.D. Xenopol, expune ȋn lucrarea sa “Istoria partidelor politice ȋn România”, asa cum spune ṣi titlul lucrării istoria primelor partide din România. El este convins că existenṭa partidelor politice datează ȋncă din Evul Mediu românesc, numite de către acesta partide personale, care acṭionau ȋn lupta pentru ocuparea tronului. La tron, putea accede orice rudenie a domnului, deci pe cale electiv-ereditară, mai ales fiii, “dacă erau ceruṭi de boieri”. Domnul dorea să atragă cât mai multi boieri de partea sa, ȋnsă acest lucru nu ȋnsemna că formează un grup care are caracterul unui partid politic.

Nu se poate vorbi de un partid a lui Ṣtefan cel Mare, ci doar de numeroase grupuri sociale care l-au susṭinut ȋn lupta sa pentru câṣtigarea tronului ṣi ȋn acṭiunea sa ca Domn. S-ar putea spune că mai mult reprezentau grupuri de presiune ṣi nu partide politice, deoarece exercitau influenṭă asupra puterii; pe de altă parte istoricul A.D. Xenopol fiind motivat să numească partide politice, cum am menṭionat, acele formaṭiuni constituite pe ideea de interes, aṣa cum se ȋntâmplă de exemplu cu partidul antigrecesc, “cea dintâi alcătuire de partide bazată pe interese statornice”. Acest partid antigrecesc, devine cu timpul partid naṭional cu reprezentanṭi ȋn boierime ṣi ȋn ṭărănime: “primele origini ale partidului naṭional sunt de căutat ȋn tagma boierimii româneṣti, deṣteptată ȋn interesul ei de clasă, totalizarea intereselor individuale, prin apăsarea elementului grecesc”.

Deṣi aveau nevoie de sprijin, să lupte cu “străinii” ȋmpotriva presiunii “străinilor”, reacṭia celor două clase ale poporului român, boierimea ṣi tărănimea, faṭă de aceste dominaṭii, conduce la apariṭia altor două partide, ṣi anume cel antiaustriac ṣi cel antiruresc. Aceste două partide, alături de cel antigrecesc constituie serii din care se va ȋnchega partidul national. Dependenṭa de turci, greci, ruṣi ṣi austrieci a determinat poporul român să se bazeze doar pe forṭele proprii, născându-se de aici ideea naṭională.

Ȋncă din vremurile cele mai vechi, românii s-au considerat un popor mai deosebit faṭă de cele care ȋl ȋnconjurau, aducându-ne aminte cu toṭii din istorie, cât sânge a vărsat pentru apărarea acestui neam. Astfel, formarea partidului naṭional a ȋnceput de la utilizarea limbii naṭionale, iar autorul găseṣte cea dintâi licărire a conṣtiintei de neam ȋn momentul introducerii limbii române ȋn biserică, mai ȋntâi ȋn Transilvania, apoi ȋn Muntenia ṣi Moldova, pe timpul lui Matei Basarab ṣi Vasile Lupu. Mai apoi ṣi ȋn acṭiunile de edificare a culturii naṭionale, ilustrativ fiind rolul decisiv al lui Gh. Asachi ṣi Gh. Lazăr ȋn crearea ȋnvăṭământului ȋn limba română, reprezentând mijlocul fundamental ȋntăririi elementului naṭional de cultură.

Evidenṭiind esenṭialul, putem califica modul formării partidului naṭional ca rezultat al reacṭiei sufletului românesc contra asupririi străine, din dezvoltarea gândirii româneṣti ṣi a sentimentului de iubire de ṭară, din revoltele ṭărăneṣti ȋmpotriva apăsării fanarioṭilor ṣi din dorinṭa boierilor de a-i ȋnlătura pe fanarioṭi de la domnia Ṭărilor Române.

Momentul principal, cel al afirmării directe a partidului naṭional, este, după A.D. Xenopol, cel al revoluṭiei lui Tudor Vladimirescu, din 1821-1822. Iniṭial a fost o revoluṭie socială ṣi nu una naṭională, el ȋndemnând poporul să se ȋmpotrivească asupritorilor, să respecte averile celor mici ṣi să jefuiască averile boiereṣti.

Schimbarea tacticii s-a datorat intervenṭiei boierilor, care au orientat-o spre lupta ȋmpotriva grecilor ṣi nu ȋmpotriva lor: “miṣcarea lui Tudor Vladimirescu, ȋncepută ȋntâi pe tărâmul social ṣi cu caracter anarhic, se ȋntoarse pe cel politic ṣi naṭional prin amestecul boierilor ȋn ea”. Prin această idee istoricul ṭine să argumenteze că revoluṭia ȋmpotriva grecilor a pornit din sânul partidului naṭional boieresc: “Prin ajungerea ȋnsă a ṭintei politice ṣi naṭionale, partidul naṭional ȋṣi adeverise puterea; dar acest partid nu trebuie privit ca un partid de transformări sociale care vor aṣtepta ȋncă foarte mult timp pentru a fi realizate. El era un partid născut atunci ṣi s-ar fi miṣcat ṣi de acolo ȋnainte, dacă alt curent puternic venit din depărtare nu ar fi ȋndrumat, ȋn sânul partidului naṭional chiar, o desfacere ȋn două, din care un ṣuvoi păstra caracterul său cel vechi de partid curat, iar celălalt ȋmbinându-se cu idei de omenie, ȋncepu a ṭinti la reforme, ṣi era să răspundă ȋn adevăr la cele ce orbiṣ urmăriseră, cu furia instinctelor, bandele lui Vladimirescu”.

Un alt moment important prezentat de A.D. Xenopol este Revoluṭia franceză, prin care s-a adăugat influenṭa ideilor de egalitate ṣi libertate afirmate de aceasta. Istoricul reia teza dacă grecii au introdus la români cultura ṣi civilizaṭia franceză, fiind susṭinuṭi de statul francez: “Francezii erau interesati de poziṭia geopolitică a Pincipatelor Române, deoarece urmăreau extinderea influenṭei lor ȋn Europa de Est ṣi de aceea făcură din Iaṣi ṣi Bucureṣti centre din care să pornească revoluṭia ȋn Polonia pentru a ȋmpiedica pe ruṣi să se extindă ȋn Europa, ṣi ȋn Ungaria pentru a paraliza pe austrieci ȋn expansiunea spre Europa de Est”. Deci, putem spune că Franṭa ȋṣi extindea influenṭa ȋn Principate cu scopul de a acṭiona din acest areal asupra altor zone europene, unde pătrundea mai greu.

Concepṭiile aduse de reprezentanṭii Revoluṭiei franceze ȋn Tările Române au fost observate ṣi aplicate diferit ȋn raport cu interesul fiecărei clase sociale, ceea ce a dus la o separare a partidului naṭional ȋn “două tarafuri”, care vor deveni ȋn timp partidul conservator ṣi partidul liberal, primul fiind alcătuit din boierii mari, iar cel de-al doilea ȋi aduna pe boierii mai mici.

Din cercetările realizate de A.D. Xenopol, la Consulatul rus de la Iaṣi, ȋn proiectul de Constituṭie al Moldovei redactat ȋn 1822, descoperă ṣi susṭine că de la acea dată se poate vorbi de o viaṭă constituṭională românească. Constituṭia din 1822 ar fi foarte modernă, ȋntrucât ea proclama “principii absolute necunoscute până atunci ȋn Ṭările Române”, anume respectul proprietăṭii, libertatea individual, libertatea muncii ṣi a comerṭului, garantarea demnităṭii oamenilor, egalitatea ȋnaintea legii”. C. Rădulescu-Motru avea ȋnsă să conteste orice semnificaṭie a proiectului, deoarece el nu a fost supus niciodată dezbaterii publice. Unele lucruri nu pot fi ȋnsă uitate, acestea fiind ideile, cu adevărat moderne ale documentului, formulate de autorul sau autorii lui, ei fiind micii boieri. Istoricul, recunoscându-le tocmai acestor mici boieri acṭiunea de formare a partidului liberal. Evoluṭia modernă a românilor s-a produs ȋn contextul luptei micii boierimi ȋmpotriva celei mari, care deṭinea toate pârghiile ȋn societate.

Deṣi unele opinii susṭineau că teoria miṣcării liberale a luat naṣtere ȋn spaṭiul muntean, istoricul era de părere că aceasta a luat naṣtere de fapt ȋn Moldova. Originile partidului liberal trebuie căutate tot ȋn sânul boierimii, ṣi anume la acei boieri care aveau alte idei ṣi alte interese decât partidul boierilor conservatori: “Deosebirea partidelor ȋn ṭara noastră, ca ȋn oricare altă ṭară din lume, s-a făcut pe baza ideilor, nu pe baza persoanelor, nici a claselor din care făceau parte”. A.D. Xenopol crede că partidele politice ȋn sens modern s-au ȋnfiinṭat ȋn România la ȋnceputul secolului al XIX-lea, ṣi numai ȋn sânul clasei boiereṣti.

Până ȋn 1828 nu putem vorbi de un partid liberal ȋn Muntenia. Ȋn Moldova s-a ȋnfiinṭat grupul ciocoilor, care erau interesaṭi deopotrivă de problemele sociale ṣi de cele naṭionale. Ȋn Muntenia, deṣi contactele cu ideile revoluṭiei franceze au fost mai intense, partidul liberal a apărut mai târziu. Dar aici s-au manifestat actori sociali conṣtienṭi de necesitatea unor prefaceri sociale, un exemplu fiind trimiterea a patru tineri bursieri, toṭi oameni simpli, la Paris, de către mitropolitul Ṭării Româneṣti. A.D. Xenopol arată că marii boieri nu erau favorabili modernizării, deoarece cereau statului să fie scutiṭi de orice obligaṭie către acesta, semnalând astfel diferenṭa ȋntre agenṭii modernizării din spaṭiul românesc ṣi cei din ṭările occidentale. Observăm de fapt, că boierii români urmăreau o modernizare pe care să o realizeze graṭie facilităṭilor oferite de către stat. Autorul amintind doar de marii boieri, fără să menṭioneze că ṣi burghezia română s-a dezvoltat nu atât ca urmare a propriilor iniṭiative ṣi acṭiuni generatoare de bogăṭie, cât datorită accesului la resursele bugetare ale statului.

Un lucru important de menṭionat este condiṭia socială ṣi economică a ṭăranului român, chestiunea ṭărănească fiind cea ȋn raport cu care se vor diferenṭia patidele politice ȋn România. Dacă partidul conservator a ȋncercat să frâneze orice decizie asupra modificării statutului social al ṭăranului, fiind adeptul menṭinerii marii proprietăṭi funciare, partidul liberal s-a prezentat ca o formaṭiune cu un program de soluṭionare a problemei ṭărăneṣti, dar nu a reuṣit decât să o transforme ȋntr-o chestiune politică, am spune politicianistă, ȋn termenii lui Rădulescu-Motru: “partidul liberal-egalitar apucă două direcṭiuni deosebite: una ȋndreptată asupra egalizării politice ṣi reprezentată la originea ei prin ciocoii din Moldova; alta cu reprezentanṭi sporadic din ambele ṭări, care tinde la ȋmbunătăṭiri sociale, ṣi anume având ȋn vedere clasa cea mare a ṭăranului român. Aceste două direcṭiuni se vor ȋncruciṣa adeseori; uneori se vor ȋncăleca, una ȋn dauna celeilalte; dar ȋn total se poate zice că va triumfa direcṭia politică, iar nu ȋmbunătăṭirile sociale, privitoare la ṭărani”.

De asemenea, autorul aduce ȋn discuṭie ca argument esenṭial al orientărilor liberale către problema ṭărănescă ȋnscrierea ei ȋn programul revoluṭiei paṣoptiste: “nervul revoluṭiei muntene era schimbarea soartei muncitorilor plugari”. De altfel, istoricul afirmă că partidele politice s-au născut ȋn România ȋn contextual luptei ȋntre cele două mari clase sociale: marii proprietari latifundiari ṣi ṭărănimea, iar viaṭa politică din România se va desfăṣura după modul cum se vor grupa ideile ṣi oamenii din jurul acestor două clase.

De altfel, Xenopol consideră acele cereri ale boierilor faṭă de puterile străine ca fiind naṭionale, pentru că ṭinteau ȋmpământenirea domniei naṭionale, fără ca ei să urmărească adoptarea de soluṭii la marile probleme sociale, ȋn principal cea ṭărănească. Ea va fi tranṣată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, secondat de Mihail Kogalniceanu, prin reforma agrară din 1864.

Perioada Regulamentului Organic (1828-1834), ȋn ciuda faptului că favorizează interesele boierilor, impune ȋn societatea românească principiul modern al evaluării oamenilor pe temeiul meritului personal. Istoricul constată “ȋnfrăṭirea minṭilor peste hotarele naṣterii”. Talentul ṣi efortul personal sunt considerate “primele urme ale democratizării societăṭii româneṣti”. Mai afirmă, de asemenea, că idei precum ȋntărirea organismului politic prin unire, autonomie ṣi neatârnare, ȋmbunătăṭirea stării ṭăranilor, dezrobirea ṭiganilor, egalizarea impozitului, recunoaṣterea talentului ca mijloc de ascensiune social erau dominante ȋn preajma anului 1840, ceea ce dovedeṣte procesualitatea actului de modernizare.

Pentru A. D. Xenopol prefacerea modernă a românilor a fost marcată de Revoluṭia de la 1848, ṣi de aceea urmăreṣte efectele revoluṭiei ȋn planul ideologiei partidelor. Concluzia sa, accentuează că Revoluṭia de la 1848 a fost momentul afirmării depline a partidului liberal: “Partidul liberal ce se ȋnfiinṭase pe ascuns ȋn sânul partidului naṭional apare la lumină ȋn revoluṭia de la 1848”. Ȋn bună măsură, istoricul discută despre revoluṭia de la 1848 ca fiind un act al partidului liberal, partidul conservator fiind văzut ca potrivnic revoluṭiei: “Partidul conservator se arată totdeauna gata a jertfi naṭionalismul său pe altarul intereselor sale de clasă”. Interesele acestui partid s-ar fi ȋntalnit cu cele ale Rusiei, care vroia să decidă ȋn societatea românească, “tocmai prin cultivarea clasei ei politice, boierimea. […] O legătură deci ȋntre ruṣi ṣi clasa privilegiată din Ṭările Române era firească ṣi necesară, ṣi nu apăru nicăieri mai limpede ṣi lămurită decât ȋn Revoluṭia din 1848”. Dar miṣcarea liberală a pornit tot “din sânul boierimii mari, din care se recrută ṣi partidul conservator, ṣi nu ca ȋn Apus, unde cultura claselor poporane a determinat partidele să ceară drepturi pentru ele”.

Vornicul Mihail Sturza utilizează la 1 februarie 1823 termenul de „conservator” pentru a indica tendințele de păstrare a vechii stări de lucruri de către marea boierime a Moldovei, nemulțumită de proiectul de Constituție din 1822 elaborat de cărvunari (carbonari). Ȋn lucrarea sa, A. D. Xenopol vede în acești „novatori” iniṭiatorii mișcării liberale, reformiste, din Principatele Române. Partidul novatorilor, parveniților, cărvunarilor sau ciocoilor, cum au mai fost ei numiți, este format din acei boieri care aveau alte idei și alte interese decât partidul boierilor conservatori (respectul proprietății, libertatea industrială, libertatea muncii și a comerțului, egalitatea în fața legii ș.a.) ṣi ia naștere pentru prima dată în Moldova. Astfel, ca și în alte părți, Xenopol era de părere că în țara noastră, deosebirea partidelor s-a făcut pe baza ideilor și nu a persoanelor sau a claselor din care făceau parte. Progresul ideilor liberale nu putea să se realizeze pe o altă cale în Ṭările Române, doar ȋn cazul ȋn care ar fi existat o puternică burghezie care ar fi devenit focarul ideilor noi.

În opinia istoricului, Revoluția de la 1848, a determinat contopirea celor două partide. Partidul liberal apare luptând pentru avansarea clasei țărănești. Printre principalii lideri liberali, istoricul ȋi enumeră pe frații Golescu, frații Brătianu, N. Bălcescu, C.A. Rosetti, I. Ghica, I. Heliade Rădulescu (în Țara Românească), M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Negri (în Moldova).

Deṣi A.D. Xenopol utilizează termenul de “partid liberal” înainte de Revoluția de 1848, cu toate acestea, reformiștii revoluționari se numeau pe ei înșiși „democrați”, „partid democratic”, „partidul patrioților” sau „partidul național” până în 1866.

După Unirea din 1859 ṣi reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, ȋn cursul procesului de modernizare generală a societăṭii româneṣti, s-au constituit, cum am precizat, primele partide politice ȋn sens modern. Edificatoare pentru modul ȋn care s-au format ele sunt aprecierile lui I. C. Brătianu – “Partidul Naṭional a răsărit ca expresia unei nevoi mari ṣi reale a statului ṣi neamului nostru. P. P. Carp ṣusṭinea că doar “de la 1866 trebuie să ne diferenṭiem nu pe aspiraṭiile naṭionale, (…) ci pe principia de organizare internă ṣi numai de la 1866 până azi se poate vorbi de partide liberale ṣi de partide conservatoare, care ṣi unele ṣi altele au originea lor nu ȋn fanarioṭii domnului Urechia, dar ȋn glorioasa generaṭiune de la 1848, care a fost generaṭiunea eroică a acestei tări”.

Concluzia lui A.D. Xenopol ȋn ceea ce priveṣte lucrarea “Istoria partidelor politice în România” este aceea că: „Oricum s-ar întoarce și s-ar răstălmăci faptul, ceva rămâne statornic și neîndoielnic, anume că partidele politice se alcătuiesc în România pe temelia luptei între cele două mari clase sociale: proprietarii mari și țărănimea și că după modul cum se vor grupa ideile și oamenii ce le împărtășesc, în jurul intereselor acestor clase, se va îndruma viața partidelor politice la Românii de la Dunăre”.

Ȋn perioada 1878-1914, ȋn acelaṣi timp cu progresele ṣi mutaṭiile din domeniul economic, social ṣi cultural al ṭării, are loc ṣi consolidarea sistemului democratic constituṭional pluripartidic.

Sfârṣitul secolului al XIX-lea ṣi primele două decenii ale secolului al XX-lea, sub raportul vieṭii politice, ȋnseamnă consolidarea regimului parlamentar, a cărui expresie fusese Constituṭia din 1866 cu modificările aduse ȋn 1884.

Ȋn această perioadă lupta pentru putere era dominată de cele două partide fundamentale: liberal ṣi conservator. Ele se succed periodic la cârma statului, formând “un sistem parlamentar de guvernare bipartidic”, ȋntr-un context specific al realităṭilor româneṣti. Ȋn anul 1893 a luat fiinṭă Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, dar având ȋn vedere că acest partid cocheta cu liberalii, “o astfel de tactică nu putea să ducă decât la faliment,căci a da mereu cuvânt de ordine să se voteze listele liberale, ȋnseamnă de fapt a se nega ȋnsăṣi raṭiunea de a fi a Partidului Social-Democrat”. Astfel, ȋn anul 1899 Partidul Social-Democrat este desfiinṭat, ṣi apare “Partidul Naṭional-Democrat, coresponzând aspiraṭiilor ȋntregii democraṭii române”. Mai mulṭi lideri importanṭi ai partidului, supranumiṭi „generoṣii”, au trecut ȋn Partidul Naṭional Liberal. Cei rămaṣi au ȋncercat să refacă partidul, trecând prin mai multe forme de organizare premergătoare cercurilor socialiste, a Uniunii Socialiste, pentru ca ȋn 1910, să finalizeze efortul de un deceniu, prin reȋntemeierea Partidului Social Democrat din România, ce se declara continuator al vechii rădacini socialiste. Deṣi până ȋn 1900 se observase o stagnare a activităṭii Partidului Naṭional Liberal, ȋn 1907 răscoalele ṭărănesti i-au determinat pe liberali să-ṣi revizuiască programul ṣi să dea o atenṭie prioritară chestiunii agrare. Preluând puterea politică a ṭării la 12 martie 1907, guvernul liberal, ȋn numele partidului ṣi al monarhului, a propus: desfiinṭarea trusturilor arendăseṣti, arendarea proprietăṭilor statului direct la ṭărani, care vor primi ajutor de la băncile populare, uṣurarea ȋnvoielilor agricole, ȋnfiinṭarea Casei Rurale, etc.

Ȋn ziua de 5 februarie 1908, s-a ȋntrunit gruparea lui Take Ionescu ȋntr-un congres separat, care s-a constituit ȋn Partidul Conservator – Democrat. Acest partid s-a născut din neȋnṭelegerile din rândul conservatorilor conduṣi de Petre P. Carp, dar ṣi din ambiṭiile lui Take Ionescu de a edifica o nouă structură politică cu deschidere spre spectrul social ṣi capabilă să guverneze ṭara. El s-a bazat pe un electorat format din avocaṭi, profesori, medici, funcṭionari, proprietari mici ṣi mijlocii ṣi chiar mari proprietari. Programul partidului a fost impus ȋn cadrul mai multor conferinṭe ṭinute ȋn diferite orase ale ṭării ṣi la Congresul de ȋntemeiere, la 11 ianuarie 1909. Ȋn anii următori programul a suferit modificări ṣi nuanṭări strâns legate de conjunctura politică. După ce liberalii au lansat proiectul de reforme ṣi de revizuire a Constituṭiei ȋn 1913, Partidul Conservator-Democrat a ȋnscris lărgirea corpului electoral ṣi la expropiere, dar restrânsă la cumpărarea de către stat a tuturor moṣiilor aparṭinând instituṭiilor politice ṣi de utilitate ṣi vânzarea către ṭărani ȋn loturi mici. Ṭinând seama de evoluṭia evenimentelor, după declanṣarea marelui război, ȋn septembrie 1914, Take Ionescu, conducătorul prestigios al partidului, a renunṭat la toate rezervele de până atunci ṣi a ȋncheiat o alianṭa cu Acṭiunea Naṭională a lui Nicolae Filipescu, desprinsă din Partidul Conservator, prin care a subordonat chestiunea reformelor interne rezolvării marii probleme a desăvârṣirii unităṭii naṭionale a românilor. De aceea, in iunie, ȋn Parlamentul de la Iaṣi, Partidul Conservator-Democrat a votat revizuirea Constituṭiei cu prevederea ȋnfăptuirii celor două reforme. Bucurându-se de o largă popularitate ṣi manevrând cu abilitate ȋntre cele două partide de guvernământ, Partidul Conservator-Democrat i-a silit pe conservatori, ȋn 1912, să-i accepte la guvernare. Ȋn anii neutralităṭii a desfăṣurat mari acṭiuni ȋn Capitală ṣi ȋn ṭară pentru intrarea României ȋn război alături de Antanta. La 11 decembrie 1916, partidul condus de Take Ionescu a intrat ȋn guvern cu patru reprezentanṭi, alături de liberalii lui Ion I. C. Brătianu, asumându-ṣi alte responsabilităṭi ȋn conducerea ṭării, atât de greu ȋncercate ȋn acei ani. După demisia guvernului, Take Ionescu, alături de alṭi oameni politici ṣi de cultură, a pus bazele, la Paris, ȋn vara anului 1918, Consiliului Naṭional al Unităṭii Naṭionale, pe care l-a condus ṣi a cărei activitate, a fost pusă total ȋn slujba idealului naṭional al Marii Uniri.

După preluarea ṣefiei partidului de către Ion I. C. Brătianu, acesta se releva convingător mai ȋntâi ȋn aṣa-zisa „eră a reformelor” din anii 1913-1914. Trebuie amintit, ȋn primul rând, programul din ianuarie 1911, ȋn care chestiunea agrară era din nou considerată „de căpetenie”. Programul anunṭa ṣi intenṭia de a adopta Constituṭia „noilor necesităṭi ale societăṭii”. Iar ȋn adoptarea reformei electorale se vedea „mijlocul cel mai eficace de a solidariza toate forṭele naṭiunii ṣi de a asigura armonia socială”. Ȋn partea finală se sublinia ideea că „adevărata democraṭie ȋnsemnează cărmuirea poporului prin sine ȋnsuṣi”. La Congresul Partidului Liberal din octombrie 1913 cele două reforme, electorală ṣi agrară au fost adoptate ṣi trecute apoi ȋn programul de guvernare din 1914. Evenimentele războiului aveau să le treacă ȋn plan secundar, pentru ca ȋn vara anului 1917, ȋntr-o formulă mult radicalizată, votul universal ṣi ȋmproprietărirea ṭăranilor să fie trecute ȋn Constituṭie.

Perioada imediat următoare terminării Primului Război Mondial, perioada Marii Uniri din 1918 s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală din România ȋntregită, generată de modificările ce aveau loc ȋn viaṭa economică, de mutaṭiile ce se produceau ȋn structurile social-politice, de puternicul avânt revoluṭionar, de străduinṭa cercurilor conducătoare de a găsi noi forme ṣi metode care să le asigure dominaṭia ȋn stat, precum ṣi de unele cause externe. Ȋn ianuarie 1919, după ȋncheierea procesului de formare a statului naṭional unitar român, ȋn faṭa campaniei electoarele, partidele trebuiau pe de o parte să difere principial faṭă de Partidul Liberal, iar pe de altă parte, să se deosebească ȋntre ele printr-o diferenṭă specifică de program, pentru a putea fi definite ca entităṭi distincte, deosebite unele faṭă de celelalte. Astfel, Partidul Conservator de sub conducerea lui Alexandru Marghiloman, s-a intitulat Partidul Conservator Progresist, iar Partidul Conservator-Democrat de sub conducerea lui Take Ionescu, s-a numit Democrat-Radical.

După 1918, urmare a introducerii votului universal dar ṣi a necesităṭii exprimării politice a noilor deziderate de dezvoltare ale statului naṭional unitar, numărul partidelor politice a crescut considerabil, iar paleta opṭiunilor partizane, a programelor ṣi ideologiilor politice s-a diversificat rapid, putându-se vorbi de un adevărat “boom” partidist. Dacă Partidul Conservator a dispărut de pe scena politică românească la ȋnceputul deceniului al treilea al secolului nostru, alte partide politice au umplut golul lăsat de conservatori, acestea ȋncercând să ofere soluṭii, din perspective politice diferite, noilor realităṭi româneṣti, ȋn principal ca alternativă la programul Partidului Naṭional Liberal, forṭă politică dominantă până la instaurarea dictaturii carliste ȋn 1938.

Pe scena politică interbelică, Partidul Naṭional Liberal s-a aflat permanent ȋn concurenṭă cu Partidul Naṭional Ṭărănesc, format ȋn 1926 prin fuzinea Partidului Naṭional Român (I. Maniu) cu Partidul Ṭărănesc (I. Mihalache). Ȋn jurul acestora au activat celelalte partide ale eṣichierului politic. La centru s-au regăsit Partidul Poporului, condus de Alexandru Averescu, Partidul Naṭional Român ṣi Partidul Ṭărănesc, până ȋn 1926, Partidul Ṭărănesc (N. Lupu), Partidul Naṭional Liberal (Gh. I. Brătianu), Partidul Ṭărănesc-Democratic, Partidul Ṭărănesc Radical, Partidul Naṭional (Nicolae Iorga – din 1932, Partidul Naṭionalist-Democrat), Partidul Liber-Democrat.

Dreapta politică era reprezentată de tendinṭele conservatoare restauraṭioniste, ȋn special după anii 1930, mai ales sub forma dizidenṭelor provenite din zona centrală a eṣichierului politic, existând următoarele partide: Partidul Agrar (C. Argentoiu), Partidul Naṭional Agrar, Partidul Naṭional Creṣtin , Partidul Naṭiunii. Pe de altă parte, stânga cuprindea partide ca Partidul Social Democrat, Partidul Socialist Unitar, Partidul Socialist al Muncii, Partidul Socialist (Popovici), Partidul-Social Democrat (C. T. Petrescu – din 1927).

Perioada interbelică, a cunoscut totuṣi ṣi existenṭa extremelor politice reprezentate, pe de o parte, de Partidul Comunist Român (1921), afiliat Internaṭionalei Comuniste ṣi scos ȋn afara legii ȋn 1924 de guvernul PNL, iar pe de alta, de Partidul Naṭional Democrat-Creṣtin ṣi Legiunea Arhanghelului Mihail (1927), devenită ȋn 1930 “Garda de Fier” ṣi ulterior “Totul pentru ṭară”.

Din 1938, odată cu instaurarea dictaturii regale, regimul politic românesc a intrat ȋntr-un proces de involuṭie, care a ȋnsemnat anularea de jure a pluripartidismului. După război, ȋn condiṭiile geopolitice ale momentului, repunerea ȋn drepturi a Constituṭiei din 1923 ṣi reluarea activităṭii partidelor politice desfiinṭate ȋn 1938 au fost vremelnice, regimul politic evoluând ȋn direcṭia dominaṭiei autoritare a Partidului Comunist, după anul 1947.

După o ȋntrerupere de circa o jumătate de secol, partidismul a erupt din nou ȋn România, ultimul deceniu al secolului nostru fiind cel al conturării sistemului de partide cu care România va păṣi ȋn noul mileniu. Fenomenul cel mai dinamic al perioadei postcomuniste l-a reprezentat revenirea pe scena politică românescă a partidelor politice. Pluripartidismul postcomunist a devenit realitate ȋntr-un timp alert, cuprinzând atât partidele tradiṭionale reȋnfiinṭate, cât ṣi noi formaṭiuni politice circumscrise unei game variate de orientări doctrinare, mai mult sau mai puṭin structurate. Astfel, la data de 1 februarie 1990 existau 30 de formaṭiuni politice legalizate, un calcul simplu arătându-ne că pentru prima lună a anului 1990 ritmul de ȋnfiinṭare al partidelor politice a fost unul de zi. Procesul apariṭiei noilor partide s-a amplificat ȋn perspectiva alegerilor parlamentare din 1990, la care au participat circa 80 de partide, el continuând, chiar dacă nu ȋn acelaṣi ritm, ṣi după alegeri.

Concluzionând, putem spune că schimbarea sistemului de vot, a trecerii de la censul electoral, la votul universal au ajutat la trecerea de la o Românie liberală la una democratică. Ȋn vechiul Regat, cu toate ȋngrădirile impuse participării la viaṭa politcă, instituṭiile erau liberale, sistemul de guvernare funcṭiona după reguli moderne, iar circulaṭia ideilor politice ṣi a tuturor valorilor spirituale era liberal. După realizarea unităṭii depline ȋn 1918, societatea românească a simtit imperios nevoia lărgirii liberalismului spre democraṭie. Menṭionând totalitatea partidelor existe, putem spune că acestea sunt o mărturie a multiplelor posibilităṭi oferite de democraṭia românească. Ȋnsă, pe lângă funcṭiile electorale pe care le-au ȋndeplinit, ele au fost ṣi ṣcoli de gândire, centre de reflecṭie, au formulat doctrine ṣi ideologii, au asigurat educaṭia politică. Cu toate că, viaṭa politică a fost dominată de câteva partide principale, ȋn jurul acestora au gravitat cele mai multe din grupările ṣi formaṭiunile mai mici, ṣi nu puṭine au sfârṣit prin a se alia sau a se contopi ȋntre ele.

1.4. Organizarea ṣi funcṭionarea partidelor politice

Conform Legii partidelor politice nr. 14/2003, republicată în Monitorul Oficial al României cu unele modificări ṣi completări aduse  Părṭii I, nr. 347 din 12 mai 2014,  aceasta cuprinde modul de organizare ṣi funcṭionare a partidelor politice din România.

Potrivit primului capitol al Legii partidelor politice, intitulat Dispoziṭii generale, sunt prezentate caracteristicile generale care trebuie să le ȋndeplinească un partid pentru a funcṭiona. Astfel, se arată că partidele politice sunt asociaṭii cu caracter politic ale cetăṭenilor români cu drept de vot, care participă ȋn mod liber la formarea ṣi exercitarea voinṭei lor politice, ȋndeplinind o misiune publică garantată de Constituṭie. Prin activitatea lor, partidele politice promovează valorile ṣi interesele naṭionale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidaṭi ȋn alegeri ṣi la constituirea unor autorităṭi publice ṣi stimulează participarea cetăṭenilor la scrutinuri.

Doar asociaṭiile cu caracter politic, constituite potrivit legii, ṣi care militează pentru respectarea suveranităṭii naṭionale, a independenṭei ṣi a unităṭii statului, a integrităṭii teritoriale, a ordinii de drept ṣi a principiilor democraṭiei constituṭionale, pot funcṭiona ca partide politice. Partidele politice se pot organiza ṣi funcṭiona la nivel naṭional, la nivel local sau atât la nivel naṭional, cât ṣi local, dar ȋṣi pot organiza ṣi structure interne, conform statutului propriu.

Fiecare partid politic trebuie să aibă denumire integrală, denumire prescurtată ṣi semn permanent proprii, care să se deosebească clar de acele ale partidelor anterior ȋnregistrate, fiind interzisă utilizarea aceloraṣi simboluri grafice ṣi reproducerea sau combinarea simbolurilor naṭionale ale statului român ṣi ale altor state sau organisme internaṭionale.

Cel de-al doilea capitol al Legii partidelor politice face referire la membrii partidelor politice, putând fi membri cetăṭenii care, potrivit Constituṭiei, au drept de vot. Aceeaṣi persoană nu poate face parte, ȋn acelaṣi timp, din două sau mai multe partide politice, iar dacă acest lucru se ȋntamplă, ulterior va trebui să-ṣi dea demisia din partidul al cărui membru a fost anterior. De asemenea, nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă sau să nu facă parte dintr-un partid politic, cum altfel, nici dobândirea sau pierderea calităṭii de membru nu creează privilegii sau restrângeri ȋn exercitarea drepturilor cetăṭeneṣti.

Cel de-al treilea capitol se raportează la modul de organizare al partidelor politice, unde fiecare partid politic trebuie să aibă un statut ṣi program politic proprii. Statutul ṣi programul politic ale partidului trebuie să fie prezentate ȋn forma scrisă ṣi aprobate de organelle ȋmputernicite prin statut. Adunarea generală reprezintă organul suprem de decizie al partidului, iar organele ȋmputernicite ale partidului politic hotărăsc primirea de membri, ȋn condiṭiile stabilite de statut, ca urmare a cererilor scrise depuse de solicitanṭi.

Membrii au dreptul de a demisiona din partid ȋn orice moment, cu efect imediat, iar dobândirea sau pierderea calităṭii de membru al unui partid politic este supusă numai jurisdicṭiei interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului. Hotărârile partidului politic ṣi ale organizaṭiilor sale teritoriale se adoptă cu votul majorităṭii prevăzute ȋn statut.  Iar alegerea membrilor conducerii partidului politic ṣi ai conducerilor organizaṭiilor sale teritoriale se face prin vot secret.

Ȋn cel de-al patrulea capitol se aduce ȋn atenṭia partidelor politice cum se face ȋnregistrarea acestora, ṣi anume prin depunerea la Tribunalul Bucureṣti anumitor documente care conṭin normele ce trebuie respectate. Pentru a putea să se ȋnregistreze, un partid politic trebuie să aibă o listă care cuprinde cel puṭin 25.000 de membri fondatori, domiciliaṭi ȋn cel puṭin 18 din judeṭele ṭării ṣi municipiul Bucureṣti. Tribunalul Bucureṣti urmând să examineze cererea de ȋnregistrare a partidului politic ȋn ṣedinṭa publică, cu participarea reprezentantului Ministerului Public. Partidul politic dobândeṣte personalitate juridică de la data emiterii definitive a hotărârii instanṭei privind admiterea cererii de ȋnregistrare ṣi se ȋnscriu ȋn Registrul partidelor politice.

Cel de-al cincilea capitol conṭine normele care trebuie respectate de partidele politice, ȋn cazul ȋn care vor să se asocieze ṣi să constituie o alianṭă politică. La fel ca ṣi ȋn cazul ȋnregistrării partidelor politice, se depun la Tribunalul Bucureṣti o serie de documente, printre care ṣi protocolul de asociere; iar alianṭele ale căror cereri de ȋnregistrare au fost admise se ȋnscriu ȋn Registrul alianṭelor politice. Cu toate acestea, partidele politice membre ale alianṭelor politice sau ale altor forme de asociere ȋṣi păstrează personalitatea juridică ṣi patrimoniul propriu.

Capitolul al ṣaselea aduce ȋn atenṭia paridelor politice modurile de reorganizare ale acestora. Reorganizarea poate consta ȋn fuziune, prin absorbṭie sau contopire, ori prin divizare, totală sau parṭială.

Un partid politic ȋṣi ȋncetează activitatea prin: dizolvare, prin hotărâre pronunṭată de Curtea Constituṭională sau Tribunalul Bucureṣti, autodizolvare ṣi reorganizare, toate acestea constituind moduri de ȋncetare a activităṭii partidelor politice, cuprinse ȋn capitolul al ṣaptelea al Legii partidelor politice.

Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească ȋn condiṭiile ȋn care scopul sau activitatea partidului politic a devenit ilicită ori contrară ordinii publice, partidul urmăreṣte alt scop decât cel care rezultă din statutul ṣi programul politic ale acestuia, etc. Pe de altă parte, inactivitatea unui partid politic se poate constata ȋn situaṭia ȋn care nu a ṭinut nici o adunare generalq timp de 5 ani, nu a desemnat candidaṭi, singur sau ȋn alianṭă, ȋn două campanii electorale successive, cu excepṭia celei prezidenṭiale, ṣ.a.

Pentru autodizolvarea unui partidului politic, se depun la Tribunalul Bucureṣti documentele ȋn termen de cel mult 10 zile, ȋn vederea radierii din Registrul partidelor politice, iar Tribunalul va proceda imediat la radierea acestuia.

Capitolul al optulea face referire la instituṭiile ṣi modul ȋn care se ṭine evidenṭa partidelor politice ṣi a alianṭelor politice, astfel Registrul partidelor politice este instrumental legal de evidenṭă a partidelor politice din România, iar Tribunalul Bucureṣti reprezintă instituṭia cu drept de a opera ȋn Registrul partidelor politice. Datele din respectivul registru sunt considerate informaṭii de interes general, iar ȋnregistrarea ṣi radierea partidelor politice, se publică apoi ȋn Monitorul Oficial al României.

Ȋn ceea ce priveṣte dispoziṭiile finale ṣi tranzitorii, partidele politice existente la data intrării ȋn vigoare a prezentei legi continuă să funcṭioneze pe baza actelor legale de ȋnregistrare valabile la data ȋnfiinṭării. Cetăṭenii Uniunii Europene care nu deṭin cetăṭenia română ṣi au domiciliul ȋn România au dreptul de a se asocia sau de a se ȋnscrie ȋn partidele politice ȋn aceleaṣi condiṭii ca ṣi cetăṭenii români.

Capitolul 2 Partidele politice ṣi rolul lor

Ideologia partidelor politice ȋn lumea politică contemporană

Ideologia este un concept cu geometrie variabilă ṣi cu accepṭiuni variate, impuse de principalele tradiṭii teoretice ṣi de gândire politică din epoca contemporană. Ȋnsă nu vom analiza această problematică, ci vom utiliza sensul consacrat ṣi comun al noṭiunii de ideologie, acela de sistem de valori, idei, credinṭe ṣi atitudini pe care le promovează o organizaṭie politică ȋn scopul de a obṭine o susṭinere publică ṣi electorală cât mai consistentă.

Teoreticienii au utilizat numeroase definiṭii ale noṭiunii de ideologie, accentuând, din necesităṭi explicative, anumite componenet ṣi funcṭii ale acesteia. O definiṭie “operaṭională” a ideologiei, din perspectiva funcṭiilor pe care le ȋndeplineṣte ȋn universal social ṣi politic ar fi: “Un set coerent ṣi comprehensiv de idei care explică ṣi evaluează condiṭiile sociale, ajută oamenii să-ṣi ȋnṭeleagă locul ȋn societate ṣi oferă un program pentru acṭiune socială ṣi politică”.

Din această definiṭie, autorii extrag patru funcṭii ale ideologiei: explicativă, evaluativă, orientativă ṣi pragmatică. Ideologiile explică stările de fapt printr-un set de principii si reprezentări, le evaluează din perspectiva unor valori, oferă adepṭilor săi o “hartă” ṣi un sistem de orientare socială, precum ṣi un program de acṭiune politică. Ȋn toate cazurile, ideologiile doresc să convingă ṣi să mobilizeze adepṭii ȋn numele unor cauze.

Ideologiile, fiind ansambluri de valori ṣi reprezentări colective, exprimă interesele unor clase sau grupuri sociale, oferindu-le acestora o grilă coerentă de interpretare a raporturilor politice. Deoarece sunt produse ale societăṭilor moderne, ideologiile conṭin ṣi o componentă cognitivă, utilizează ṣi rezultate ale cunoaṣterii ṣtiinṭifice, dar le integrează unei viziuni particulare.

O altă caracteristică a ideologiilor este aceea că acṭiunea politică este legată de competiṭia partidelor pentru putere, de conflicte ṣi de tensiunile vieṭii politice. La fel ca ṣi partidele, a căror activitate o orientează, ideologiile sunt produsul unor clivaje din societăṭile moderne ṣi se structurează ȋn funcṭie de interpretările diferite pe care le dezvoltă asupra acestora. Ȋn cazul partidelor structurate de ideologii bine delimitate, sistemele de idei ṣi de credinṭe ale acestora se pot converti ȋn programe operative de guvernare.

Ȋn funcṭie de consistenṭa substratului filosofic din care derivă, ideologiile politice majore ale lumii moderne par a fi conservatorismul, liberalismul ṣi socialismul, “restul fiind derivate ṣi combinate teoretice sau istorice ale lor”. La acestea se adaugă ideologiile agrariene ṣi democraṭia creṣtină, naṭionalismul ca ideologie a miṣcărilor moderne ȋn ȋntemeiere a statelor-naṭiuni, fascismul ṣi comunismul ca ideologii extremiste, iar mai nou neoconservatorismul, liberalismul social, ecologismul ṣi diverse versiuni pe care le ȋmbracă ideologiile eliberării (feminism, multiculturalism, etc.).

Liberalismul

Ȋn opinia majorităṭii istoricilor gândirii politice, liberalismul, ȋn varianta sa politică, s-a născut ȋn urma războaielor religioase din secolele XVI – XVII, ca o ȋncercare de rezolvare a celebrei problem teologico-politice. În sensul cel mai larg, poate fi definit și drept “o filozofie care reprezintă o atitudine favorabilă dezvoltării libere și depline a individului și eliminării legilor, instituțiilor și credințelor care restricționează dezvoltarea umană”.

Valorile fundamentale care definesc liberalismul sunt libertatea individuală, creativitatea individuală, responsabilitatea și independența personală, respectul drepturilor indivizilor, egalitatea în fața legii.

Cercetările realizate asupra fenomenului liberal din ṭara noastră, ȋn trecutul poporului român, dar ṣi ȋn aplicaṭia lui strict politică actuală, a ȋntâmpinat o serie de dificultăṭi ṣi ispite datorită tocmai universalităṭii conceptului, a schimbărilor ṣi perfecṭionărilor pe care le-a ȋndurat datorită apartenenṭei sale la felurite sfere: etică, politică, doctrinară, sau la diferite tipuri de mentalitate. O principală ispită ar fi aceea de a nu denatura termenul, datorită faptului că liberalismul de la noi nu corespunde cu standardele occidentale sau, invers, ȋnchipuindu-ne că el nu poate fi definit ṣi ȋnṭeles decât prin raportare la un model unic sau la unele aplicaṭii ale sale din unele ṭări cu prestigiu ȋnalt. Raṭionamentul prin analogie este, desigur, foarte riscant, dar el nu se poate exclude din demersul cercetătorului actual ṣi istoricul unei evoluṭii: văzând diferenṭele, putem ȋnṭelege mai bine realităṭile de la noi ṣi trage unele concluzii asupra specificităṭii fenomenului liberal: ”liberalismul nu e un fenomen care s-a născut ȋn mod firesc ȋn ṭara noastră, ci a fost adoptat, ȋntr-un mod cât se poate de firesc. El nu a luat naṣtere ȋn urma unor dezbateri, a unor confruntări, ci a fost acceptat ca o soluṭie necesară absolută, depăṣind sfera politică ṣi socială ṣi angajând situaṭiei Ṭărilor Româneṣti, salvarea fiinṭei naṭionale”.

Liberalismul ȋn ṭara noastră a fost introdus printr-o contagiune simplă, fără o presiune din afară, venit pe un val puternic, irezistibil, al spiritului ȋnnoitor care a ȋnsufleṭit societatea românească la ȋnceputul veacului trecut, de ȋndată ce i s-a permis să se gândească la aṣa ceva ṣi să spere. Dar nici ȋn urma unui ṣoc istoric, prin vreo ocupaṭie străină sau prin acṭiunea unei puteri prepotente de dincolo de hotarele ṭării noastre.

Liberalismul a apărut ca o soluṭie de adoptat ȋn condiṭiile unei miṣcări de emancipare, de autonomie ṣi de independenṭă, pe care clasa politică românescă a iniṭiat-o ȋntr-un moment de disperare, moment ȋn care, ȋn anul 1821, Ṭările Române au ajuns ȋn situaṭia ȋn care erau sortite pieirii, iar acel “nevoia ne-a silit să ȋndrăznim” a lui Ion Ghica se referă atât la programul cultural al modernizării, cât ṣi la cel politic al salvării naṭionale. Iar cei care au iniṭiat această miṣcare de emancipare spre independenṭă au făcut-o nu pentru ca doar aṣa “sulfa vântul veacului”, cum spunea Costache Conachi, ci pentru că aceasta era singura soluṭie de salvare.

Ceea ce a avea să devină mai târziu Partidul Naṭional Liberal a fost la ȋnceput Partida Naṭională, un fragment important al clasei noastre politice care cuprindea ȋn majoritate boieri ṣi din care mai târziu se va desprinde Partidul Conservator.

Ȋn Principatele Ronâne, dar ṣi ȋn alte părṭi ale Europei, datorită faptului că revoluṭionarismul liberal are de luptat ȋmpotriva unor imperii ȋn care aceste ṭări se aflau cuprinse sau care le ameninṭau permanent, prin imixtiunile lor, se face auzit foarte frecvent apelul la acṭiuni transnaṭionale, la alianṭe peste graniṭele politice, uneori la un pan-revoluṭionarism iluzoriu, observând deci că libertatea se ȋmbină cu frăṭia ṣi cu ideea de justiṭie, mai puṭin cu cea de egalitate. Ṣi chiar fără riscul de a greṣi, se poate afirma că liberalismul la noi ȋn ṭară nu a fost o doctrină de clasă ṣi ȋn nici un caz nu a fost apanajul burgheziei care ar fi urmărit dărâmarea ṣi ȋnlocuirea regimului boieresc.

Miṣcarea liberală din România a fost caracterizată prin spiritual libertar ȋn genere, dar acesta nu s-a născut ȋn legătură cu emergenṭa vreunei clase sociale, care voia să ia locul alteia ṣi folosea acest spirit ca pe o armă; ci la noi prin libertate se ȋnṭelegea ca eliberare, care avea orientare socială, dar, ȋn primul rând, una naṭională – o situaṭie necunoscută ȋn ṭările de baṣtină ale liberalismului. Toate acestea dovedesc un fapt incontestabil: că fenomenul liberal românesc are o originalitate indiscutabilă ṣi că merită să fie luat ȋn consideraṭie, deopotrivă pentru aceasta, dar ṣi pentru că, dacă ȋl aṣezăm unde trebuie, ȋl putem socoti un capăt de fir al unor sumedenii de miṣcări care ȋn secolul trecut au schimbat destinul unor popoare ȋntregi.

Conservatorismul

Ideologia conservatoare s-a articulat ȋn mod treptat ȋn epoca modernă, mai ales ȋn mediul politic englez ṣi american, ca o reacṭie la ideologiile liberale radicale ṣi la teza acestora că schimbările revoluṭionare sunt un factor necesar al progresului social. Ȋși are originea în celebrul dicton al contelui Falkland („Atunci când nu este necesar să schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic”) ṣi a fost organizat ca doctrină politică de către gânditorul Edmund Burke. Ȋn concepṭia lui Edmund Burke, statul conservator trebuie să instituie următoarele principii: supremaṭia legii, independenṭa justiṭiei, sistemul de guvernare reprezentativ, istituṭia proprietăṭii private, o politică externă care să apere independenṭa politică.

Conservatorismul se manifestă ȋn spaṭiul românesc nu ca reacṭie la Revoluṭia franceză, ci ca o reacṭie la spiritual revoluṭionar, un produs al ritmului de transformare modernă a societăṭii româneṣti. Manifestarea lui nu ȋmbracă ȋntotdeauna forme clare, bine definite, multă vreme mergând mână ȋn mână cu liberalismul. Principala creaṭie a conservatorismului este teoria formelor fără fond, considerată de unii cercetători drept, “un mod specific românesc” de a răspunde “provocării istoriei”, “una din marile idei teoretice ale Europei”. Acṭiunile personalităṭilor remarcante care au ilustrat conservatorismul ȋn perioada sa de pronunṭare accentuată, datorită introducerii spiritului critic, au dat modernizării României conṣtiinṭa de sine: Titu Maiorescu – ȋn cultură, P.P. Carp – ȋn politică, A.D. Xenopol – ȋn istoriografie, Mihai Eminescu – ȋn gândirea politică. Ȋn acelaṣi timp, conservatorismul român promovează un reformism concret, imediat, posibil. De aici, toate programele de reforme conservoatoare ȋn România care toate vizau ameliorarea, nu schimbarea, ṣi mai ales nu schimbarea dintr-o dată.

De asemenea, mai ȋmbracă ṣi forma unui conservatorism ca reacṭie la democraṭia de masă, de aici neȋncrederea ȋn inovaṭiile rapide, pripite, ȋn improvizaṭiile din câmpul social, economic, intelectual, ȋn schimbările de dragul schimbării. Cu toate acestea, deṣi a avut succes ȋn epoca dinainte de Primul Război Mondial, s-a prăbuṣit ȋn miṣcarea de prefaceri, curente ṣi experienṭe de după războaiele mondiale.

Poporul nostru, cel puṭin, nu a suferit de ceea ce Constantin Noica numeṣte “graba determinanṭilor”. Adică “poporul nostru, departe de a fi unul care să-ṣi caute identitatea, să ȋncerce a se afirma ȋn toate chipurile ṣi să cucerească ȋn afară, a ȋnṭeles mai degrabă să-ṣi păstreze identitatea”, cel puṭin la modul ideal.

Naṭionalismul

Naționalismul este o stare de spirit care penetrează larga majoritate a unei populații; el recunoaște statul-națiune ca norma ideală de organizare politică și naționalitatea drept sursa întregii energii culturale și a bunăstării economice. Pe de altă parte, Ernst Gellner susṭine că: “Naṭionalismul este mai ȋntâi un principiu politic, care statuează că unitatea politică ṣi cea naṭională ar trebui să fie congruente. (…) Pe scurt, naṭionalismul este o teorie a legitimităṭii politice…”.

Ȋn concepṭia lui Terence Ball, “naṭionalismul este credinṭa conform căreia oamenii lumii se ȋmpart ȋn grupuri distincte sau naṭiuni, iar fiecare naṭiune formează bazele naturale pentru o unitate politică separată, numită stat – naṭiune. Această unitate politică suverană care se autoguvernează este unită ṣi exprimă, teoretic, nevoile ṣi dorinṭele unei singure naṭiuni. Fără un astfel de stat, naṭiunea sau un popor vor fi frustrate, incapabil să se guverneze sau să se exprime”.

O tensiune care animă forṭele politice la ȋnceputul anilor nouăzeci ȋi opune pe naṭionaliṣti antinaṭionaliṣtilor. Ȋnainte de a fi un comportament partisan, naṭionalismul reprezintă ȋnsă o trăsătură a statului român, care nu se defineṣte ca stat-naṭiune, ci ca stat naṭional. Consensul constituṭional din 1990-1991 dă un conṭinut etnic naṭiunii: “Cel mai important lucru pe care noi trebuie să-l acceptam, să subliniem ȋn faṭa ȋntregii omeniri – mai ales ȋn contextual internaṭional actual – este faptul că ȋn România marea majoritate a populaṭiei, peste 80 %, este aparṭinătoare aceleiaṣi etnii, este un stat naṭional unitar”. Naṭiunea este definită de constituṭionalistul Ion Deleanu ca “o dimensiune ȋnglobantă a statului” ṣi cu acest titlu, ea “nu este un fenomen exclusiv etnic sau biologic; ea se sintetizează ṣi exprimă trecutul istoric, tradiṭiile, modul de viaṭă, comunitatea de limbă ṣi cultură, legătura genetică a generaṭiilor ṣi unitatea idealurilor lor pentru formarea si afirmarea statului naṭional român”.

Socialismul

Cuvântul “socialism” își are originea la începutul secolului al XIX-lea. A fost pentru prima oară, autodefinitoriu, în engleză, în 1827, pentru a-i descrie pe discipolii lui Robert Owen. Folosirea termenului s-a răspândit rapid și a fost folosit diferit în diferite locuri și momente, atât de grupuri cât și de indivizi care se consideră socialiști sau de oponenții acestora. Deși există o mare diversitate de opinii printre grupurile socialiste, toți sunt de acord că își au rădăcinile comune în luptele din secolul al XIX-lea și al XX-lea ale muncitorilor din industrie și din agricultură, lupte duse conform principiului solidarității și apărând o societate egalitaristă, cu o economie care, în viziunea lor, ar fi servit masele largi populare, nu doar pe puținii bogați. Socialismul trebuie privit ca formă de organizare social, ȋn care interesul societăṭii primează ȋn faṭa interesului unui individ, sau a unui grup restrâns de indivizi ṣi vine ȋn opoziṭie cu liberalismul, care reprezintă sistemul social, ȋn care primeazinteresul individului, sau al unui grup restrains de indivizi, ȋn faṭa interesului societăṭii. Privit din acest punct de vedere, socialismul are ca atribut democrația, care vine și îl defnește ca putere a poporului. Este o orânduire socială bazată pe exercitarea puterii politice de către clasa muncitoare aliată cu celelalte clase și categorii sociale muncitoare, pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producție și pe realizarea retribuției potrivit principiului „de la fiecare după capacități, fiecăruia după munca depusă“.

Socialismul a cunoscut un număr variat de teorii, printre acestea enumerându-se socialismul marxist (Karl Marx, Friedrich Engels) care luptă pentru emancipare muncitorilor Si ṭăranilor,pentru o lume fără clase sociale ṣi fără oprimare; comunismul, sinonim pentru marxism, existent ṣi ȋn sistemul politic românesc; socialismul anarhist, care exprimă o critic radical a societăṭii ṣi a tuturor formelor de guvernare ce stau ȋn calea dezvoltării armonioase a individului ṣi care ȋl constrâng la corupṭie; socialismul reformist, care deṣi păstrează unele trăsături ale marxismului, resping revoluṭia pentru a atingerea acestui ṭel, adică luarea puterii prin violenṭă de către proletariatul organizat; ṣi ȋn cele din urmă social democraṭia, care urmăreṣte desprinderea totală de ideile marxiste (cetăṭenii să aibă aceleaṣi drepturi ṣi răspunderi).

Ecologismul

Ecologismul este una dintre ideologiile postmoderne care influențeazǎ la ora actualǎ politica multor state democratice. Originile sale pot fi identificate la începutul anilor '60, în statele occidentale, când apar primele organizații și asociații care își propun apǎrarea și protejarea mediului înconjurator fațǎ de agresiunea civilizației contemporane.

Ȋn privinṭa denumirii, termenul ecologie s-a impus ȋn atenṭia opiniei publice occidentale mai ales dupa 1970, iar ȋn Europa central ṣi de est cu precădere ȋn ultimele două decenii. O serie de evenimente cu un puternic impact social precum celebrleme mare sau accidente nucleare ȋn frunte cu cel de Cernobâl (26 aprilie 1986) au zguduit din inerṭie opinia public ṣi a introdus treptat ecologia ȋn rândul preocupărilor individului ṣi comunităṭilor. Se redescoperă astfel un concert ṣi un nume vechi de peste un secol.

Ȋn România, dupǎ 1989 s-au ȋnfiinṭat mai multe partide ecologiste. Partidul Ecologist Român, Miscarea Ecologistǎ Română, Federaṭia Ecologistǎ din România sunt partidele de care românii au mai auzit câte ceva, dar ele nu sunt singurele formaṭiuni care se revendicǎ de la doctrina ecologistǎ. Ȋn primii ani dupǎ revoluṭie, acestea s-au bucurat de un anumit succes ȋn cadrul electoratului, ȋnsă nu au reuṣit sǎ se impunǎ atenṭiei opiniei publice nici prin doctrinǎ, ceea ce nu poate fi un repros prea mare, ṭinând cont cǎ nici mǎcar marile partide din România nu sunt preocupate de propria doctrinǎ, dar nici prin problematica aparte pe care ar fi trebuit sǎ o susṭinǎ. Protecṭia mediului ȋn Romania rǎmâne o problemǎ acutǎ, agresiunea ȋmpotriva mediului ȋnconjurator din perioada comunistǎ fiind continuatǎ sub alte forme dupǎ 1989. Majoritatea persoanelor s-au orientat spre O.N.G.-uri (organizaṭii neguvernamentale sau nonguvernamentale) ecologiste, consultanṭă ecologică sau educatie ecologică ṣi au ȋncercat să lupte ȋmpotriva poluării ṣi a altor efecte negative asupra mediului, uneori reuṣind cu succes să le rezolve.

Feminismul

Feminismul  este doctrina care preconizează ameliorarea și extinderea rolului femeilor în societate, în tot ceea ce ține de profesie, șanse, relevanță social etc.; mișcarea care militează în acest sens. Feminismul își trage rădăcinile, istoric, din mișcările de eliberare și emancipare subsecvente Revoluției Franceze.

Feminismul s-a cristalizat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea dar a cunoscut o largă răspândire în secolul trecut, fiind generat de cauze de ordin intelectual, moral și economic, de efectele iluminismului și ale Revoluției franceze, de expansiunea capitalismului pe plan universal. Debutul său a coincis cu epoca revoluției democratice și a reformelor politice în câteva din cele mai dezvoltate țări europene – Franța, Anglia – dar și în SUA. Ca mișcare internațională, feminismul în expresia sa sintetică și globală ambiționa la un țel mai general, propunându-și să contribuie la „progresul civilizației și fericirea umanității”, să lucreze pentru binele general și nu doar al femeii, a fost considerat „unică formă de progres social pe careistoria n-a înregistrat-o”.

Funcṭiile partidelor politice

Sistemele de partide ȋṣi fac simṭită ȋntr-un mod esenṭial acṭiunea de amplificare a funcṭiilor de conducere ṣi organizare socială, de participare a cetăṭenilor la viaṭa politică, de influenṭare conṣtientă a evoluṭiei întregii societăṭi. Partidele urmăresc să soluṭioneze principalele probleme cu care se confruntă fiecare ṭară, îmbinând metodele de guvernare specifice democraṭiei reprezentative cu mijloacele de coerciṭie conforme actelor normative în vigoare, să dirijeze ṣi să controleze dinamica societăṭii în spiritul anumitor valori ṣi idealuri proprii întregii naṭiuni sau doar unor forṭe ṣi grupări sociale din interiorul acesteia. Ṣtiinṭele politice nu au elaborat o listă atotcuprinzătoare, a funcṭiilor pe care le îndeplinesc partidele în lumea contemporană, deoarece acestea sunt ṣi vor rămâne foarte diferite atât datorită particularităṭilor sistemelor politice, cât ṣi tradiṭiilor pluralismului din fiecare tară. De aceea vom rezuma doar acele atribuṭii care sunt mai strâns legate de lupta pentru preluarea, pentru exercitarea ṣi menṭinerea puterii politice.

Ȋntr-un sistem democratic, partidele ȋndeplinesc o serie de funcṭii esenṭiale, pe care teoreticienii le-au sistematizat ȋn moduri variate. Dintre aceste funcṭii , cele mai importante sunt următoarele: elaborarea doctrinelor ṣi programelor politice pe care le propun populaṭiei ȋn vederea aplicării; mobilizarea cetăṭenilor ȋn competiṭia politică, acṭionând ca factori de orientare a opṭiunilor ṣi a voturilor; recrutarea membrilor elitei politice pe plan local ṣi naṭional; asumarea responsabilităṭii de a guverna societatea ȋn cazul obṭinerii victoriei ȋn alegeri; articularea intereselor populaṭiei ṣi convertirea ȋn politici publice; ȋn cazul ȋn care guvernează, partidele au rolul de a rezolva conflictele sociale ṣi politice, de a asigura echilibrul societăṭii , prin realizarea unui minimum de consens social ṣi naṭional.

Ȋn primul rând, medierea reprezintă funcția actuală și definitivă a partidelor care asigură legătura dintre cetățeni și stat, ȋntre societatea civilă și societatea politică. Aceasta este o funcție de mobilizare care se desfăṣoară ȋn permanenṭă, ṣi integral ȋn timpul alegerilor, când se stabilește o corespondență reciprocă ȋntre societate, pe de o parte, și partide politice, pe de alta.

Ȋn afara partidelor nu există nici un alt mijloc, care să permită cetățenilor să-și aleagă felul ȋn care doresc să fie guvernați. Numai partidele pot oferi alegătorilor instrumentul eficient și democratic de a organiza politic societatea; ȋn absența acestor formațiuni politice alegerile ar fi haotice. Partidele iau parte, ȋn mod deosebit, indiferent de mijloacele ajutătoare utilizate ȋn campaniile electorale, la cel mai important act al vieții politice constituționale: alegerea guvernanților. P. P. Negulescu sesizase foarte bine rațiunea de ordin practic pentru care partidele nu pot fi ȋnlocuite ȋn acest proces constituțional: “Pe când candidații pot să fie nenumărați, partidele sunt numai câteva, și chiar când nu e cineva fixat de mai inainte asupra lor se poate orienta cu mai multă ȋnlesnire și cu mai multă siguranță. (…) Pe de altă parte, propaganda lor, prin discuțiile contradictorii pe care le provoacă cu privire la problemele curente, contribuie cu putere la luminarea opiniei publice și ajută astfel popoarele să guverneze efectiv prin ele ȋnsele, fiindcă le dă puterea să știe ce voiesc și ce trebuie să hotărască ȋn fața urnelor, când se ȋndeplinește actul esențial al vieții constituționale”. Aceleași idei erau susținute simultan pe meridiane – dacă putem spune așa – mai democratice. Lawrence A. Lowell, de pildă, scria la ȋnceputul secolului nostru: “funcția esențială (a partidelor politice – n.n.), veritabila lor rațiune de a fi, este de a face opinia publică să se concentreze asupra problemelor esențiale și de a propune electoratului soluții clar definite”. Aceeași idee a fost susținută ȋn perioada interbelică de Edward Mc Chesney Sait: “funcția partidelor este de a canaliza opțiunile opiniei publice ȋnaintea alegerilor”. Mai aproape de zilele noastre, Leon D. Epstein subliniază: “a structura votul este prima funcție a unui partid politic ȋntr-o democrație”.

Putem spune, de asemenea, că o unitate inseparabilă este ṣi poate fi compusă din oameni ṣi programe. Proiectul politic global este reprezentat de organizarea și mobilizarea tuturor partidelor. Sau putem spune că este mai mult decât un simplu program, mai mult (adică, altceva) decât spun discursurile, mai mult/altceva decât chiar doctrina, dar este, totodata, ṣi deṭinătorul unei anume idei despre interesul general, despre binele public, idee formată concret-istoric din conflictele sociale majore. Ȋnsă funcțiile partidelor nu pot fi numai politice (activitate electorală, activitate de control și de presiune asupra autorităților, activitate de mobilizare etc.), ci și sociale (asistență, ȋntrajutorare, organizare de sărbători etc.). Acestea din urmă sunt totuși de cele mai multe ori reductibile la cele politice, pentru că ele au o rațiune politică, electorală, contând pentru imaginea partidului respectiv. Oricum, aceste funcții sociale nu sunt autentice și, ȋn plus, nu sunt valabile pentru toate partidele.

O analiză exhaustivă a funcțiilor partidelor pe care științele politice le-au inventariat de-a lungul timpului, a fost realizată de Anthony King, prin care a stabilit că acestea pot fi reduse la șase tipuri fundamentale: structurarea votului, integrarea și mobilizarea marelui public, recrutarea liderilor politici, organizarea guvernării, determinarea politicilor publice și coalizarea intereselor. P. H. Merkl, pe de altă parte, a propus regruparea și redefinirea acestora ȋn alte șase categorii funcționale: "recrutarea și selectarea personalului conducător apt pentru posturile guvernamentale"; "conceperea programelor și a politicilor pentru guvernare"; "coordonarea și controlul organelor guvernamentale"; "integrarea societară prin satisfacerea și concilierea cererilor de grup sau prin asimilarea unui sistem comun de credințe sau de ideologie"; "integrarea socială a indivizilor prin mobilizarea sprijinului lor și prin socializare politică"; "funcția de contra-organizație".

O altă funcṭie este funcṭia de elaborare de doctrine, ideologii ṣi programe politice. Aproape fiecărui tip de partide îi este proprie o anumită doctrină politică, o anumită ideologie. Ȋn activitatea pe care orice partid o desfăṣoară, un loc important îl deṭine, de regulă, elaborarea ṣi promovarea ideologiei sale politice, a concepṭiei proprii despre organizarea social – politică ṣi, pe această bază, îmbogăṭirea politică a doctrinei specifice, fundamentarea programului politic.

Funcṭia de elaborare de doctrine ṣi programe politice, realizată de elementele cele mai pregătite, mai active ale partidelor, sintetizează, într-o formă coerentă ṣi într-un ansamblu închegat, relativ sistematizat inteligibil, principalele componente politice, sociale, morale, artistice care reflectă trăsăturile, preocupările ṣi tipurile de comportament politic ale grupărilor sociale. Această funcṭie desemnează o gamă largă de fenomene, de laturi teoretice ṣi acṭionale ce caracterizează rea1itatea politică, prezentă sau viitoare, din fiecare ṭară ṣi presupune îndeosebi: formularea sistematică ṣi specifică a intereselor naṭionale ṣi a preocupărilor fundamentale ale forṭelor sociale din interiorul acesteia; determinarea obiectivelor strategice ṣi precizarea direcṭiilor de acṭiune în vederea atingerii scopurilor propuse; preocuparea pentru formarea ṣi dezvoltarea culturii politice, a conṣtiinṭei civice a populaṭiei; motivarea teoretică sistematizată a întregii activităṭi pe care un partid o iniṭiază.

Studii recente, datorate specialiṣtilor din ṭara noastră ṣi de peste hotare, disting trei forme principale de manifestare a acestei funcṭii. Una dintre ele se referă la redactarea de programe ṣi platforme politice, ori a unui discurs politic coerent ṣi sistematizat, ce ȋmbină o structură de idei ṣi opṭiuni cu valoare generală ce se materializează într-o teorie filozofică si economică, într-o structură de obiective ce precizează ansamblul ṣi sensul acṭiunilor capabile „să orienteze si să producă schimbările sociale implicate de procesul îndeplinirii scopurilor politice declarate”. O alta vizează propaganda politică, actiune la fel de indispensabilă partidelor, în virtutea calităṭii lor de agenṭi ai vieṭii politice, fiindcă inoculează în conṣtiinṭa indivizilor ṣi a grupurilor sociale concepṭiile politice, antrenează masele la viaṭa politică, facilitează formarea de opinii, convingeri, de motivaṭii ṣi disponibilităṭi conṣtientizate de participare politică. În sfârṣit, mai există ṣi o formă instrumentală, când partidele se axează pe acṭiunea politică nemijlocită, concretă. Ȋn această situaṭie, deṣi dimensiunea teoretică pare absentă, ea este „implicată în structura si finalitatea acṭiunilor, ca instrumentul însuṣi de valorificare ṣi înfăptuire a lor”. Această ipostază se limitează la reproducerea principalelor teze programatice, fără să se urmărească dezvoltarea corespunzătoare a teoriei în conformitate cu anumite schimbări din societate.

Trebuie să precizăm ȋnsă, că toate acestea reprezintă doar o serie de funcții ideale. Ȋn realitate, partidele nu execută ȋn mod necesar toată gama acestor funcții, sau altele care li se atribuie, ba, câteodată, pot să nu exercite nici una.

Dincolo ȋnsă de posibilele funcții concrete și variabile, partidele contribuie ȋn chip fundamental la echilibrul sistemic al unei societăți democratice. Pentru a releva acest lucru, trebuie depășit inventarul activităților și rolurilor lor concrete și asumate, sau, cum spunea un partidolog, trebuie “să se depășească studiul intențiilor lor subiective, al scopurilor lor mărturisite, pentru a analiza consecințele obiective și observabile ale acțiunii lor”. Ȋn această privință, partidele sunt ȋn mod paradoxal mai puțin importante ȋn sine pentru echilibrul politic al unei societăți. Ceea ce este capital pentru acest echilibru este sistemul de partide, pluralitatea lor auto-organizată. Există deci o funcție fundamentală care transcende oricare partid luat separat și care este realizată de toate partidele ȋmpreună. Căci democrația nu rezidă ȋn partide, ci ȋntre partide, adică ȋn relația dintre partide.

Capitolul 3 Tipuri de partide ṣi sisteme partizane

Tipuri de partide

Partidele se diferenṭiază ȋn funcṭie de doctrină ṣi de program, de modul ori de organizarea internă ṣi după tipurile lor de conflicte pe care le exprimă. Cea mai frecventă clasificare, utilizată ȋn limbajul politic comun, porneṣte de la orientarea ideologică a partidelor ṣi le poziṭionează pe axa dreapta-stânga: partide de dreapta, de centru-dreapta, de centru, de centru-stânga, de stânga. La aceastea ȋnsă, se adaugă două extreme: extrema dreaptă ṣi extrema stânga.

Această tipologie s-a născut ȋn Revoluṭia Franceză de la 1789, cu scopul de a facilita numărarea voturilor ȋn problema veto-ului regal, când ȋn timpul unei alegeri o parte dintre monarhi s-au aṣezat ȋn dreapta preṣedintelui Adunării, iar cealaltă parte ȋn stânga acestuia. Deṣi cu timpul a dispărut această ȋmpărṭire, politologii au dorit să dea acestui dualism dreapta-stânga un conṭinut ṣtiinṭific. Astfel, conform lui Franҫois Goguel dreapta ambiționează la prezervarea și administrarea ordinii existente, ȋn vreme ce stânga o contestă, cerând schimbarea socială.

Respectiva clasificare nu dă ȋnsă rezultate identice când este aplicată unor realităṭi politice din ṭări diferite, fără a ṭine seama de tradiṭia lor ṣi de problematica specifică din care se nasc partidele. Spre exemplu, ȋn unele ṭări scandinave se ȋntalnesc partide liberale care sunt de factură religioasă, pe când ȋn Italia partidele ce se pretind liberale sunt anticlericale. Până ȋn a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când au apărut partidele socialiste ṣi muncitoreṣti, partidele liberale erau considerate de stânga ȋn confruntarea lor cu grupările conservatoare. Astăzi ȋnsă, faṭă de partidele social-democrate, partidele liberale, de diverse nuanṭe, sunt poziṭionate la dreapta eṣichierului politic. De asemenea, creṣtin-democraṭia, ca orientare politică, nu are acceaṣi semnificaṭie ȋn ṭările ȋn care se manifestă, ȋntrucât ea “desemnează dreapta ȋn Germania, centrul ȋn Italia ṣi stânga catolică ṣi sindicală ȋn Belgia”.

Alexis de Tocqueville, fondatorul politologiei moderne, ȋn lucrarea De la Democratie en Amerique ȋnfăptuieṣte prima tipologie a partidelor politice, după ce constată că aceste formațiuni reprezintă “un rău inerent guvernărilor libere”, ṣi formulează o primă clasificare a partidelor, "partide mari" și "partide mici". Criteriul care diferenṭiază cele două partide, nu este legat de cantitate, ci mai degrabă de calitate. Altfel spus, nu dimensiunile sau numărul de aderenți fac un partid mic sau mare, ci principiile pe care se ȋntemeiază și moralitatea politică adiacentă.

Pentru Tocqueville, puteam spune că grands partis semnifică de fapt great parties. Deoarece el defineṣte partidele mari astfel: “Numesc partide politice mari pe acelea care se atașează mai mult principiilor decât consecințelor lor; generalităților și nu cazurilor particulare; ideilor și nu oamenilor. Aceste partide au, ȋn general, trăsături mai nobile, pasiuni mai generoase, convingeri mai reale, o alură mai sinceră și mai ȋndrăzneață decât celelalte. Interesul particular, care joacă ȋntotdeauna cel mai mare rol ȋn pasiunile politice, se ascunde aici cu mai multă abilitate sub voalul interesului public; ajunge câteodată chiar ȋn situația de a se ascunde de privirile celor care-l ȋnsuflețesc și ȋl fac să acționeze”. Tocqueville exprimă prin aceste cuvinte o importantă atracṭie asupra interesului public și a interesului privat. Ȋnsă, faṭă de cealaltă categorie de partide, consideră că : “Partidele mici, dimpotrivă, sunt fără credință politică. Cum ele nu se simt elevate și susținute de mari obiective, caracterul lor este impregnat de un egoism care se produce fățiș cu fiecare din actele lor. Ele se incălzesc mereu la frig; limbajul lor este violent, dar mersul le e timid și nesigur. Mijloacele pe care le folosesc sunt mizerabile, ca și scopul ȋnsuși pe care și-l propun”. Aceste două tipuri de partide crează ȋnsă efecte sociale diferite: “Marile partide bulversează societatea, cele mici o agită; unele o rup, celelalte o pervertesc; primele o salvează câteodată zdruncinând-o, celelalte o tulbură ȋntotdeauna fără profit”.

Ȋn mod cert de la Tocqueville ȋncoace au continuat să existe partide mari și partide mici, dar ele nu ȋncetează să solicite tot mai mult atenția istoricilor. Politologii preferă ȋn măsura posibilului criteriile pozitive, emanație a judecăților de existență. Aceasta nu ȋnseamnă că ei exclud judecățile de valoare sau că le acordă acestora un rol secund. Aici este o chestiune doar de metodă, de procedură, de articulare a demersului politologic, care dorește să respecte puterea probatorie a argumentelor.

Maurice Duverger, ȋn Les partis politiques, realizează una dintre cele mai răspândite, dar ȋn acelaṣi timp ṣi clasice, tipologii ale partidelor politice. Criteriul după care distinge noua tipologie este cea a genezei partidelor politice, identificând următoarele tipuri de partide: de creație interioară și de creație exterioară. Originea, interioară sau exterioară, a partidelor se referă la societatea politică și, respectiv, societatea civilă. Primele care au apărut au fost partidele de creație interioară, de origine parlamentară și executivă (mai bine spus, prezidențială, pentru că fenomenul s-a petrecut numai ȋn S.U.A.). Un timp mai târziu, dar nu defazate au apărut ṣi partidele de creație exterioară (exterioară ȋn raport cu parlamentul sau cu alte puteri publice), din grupuri sociale situate ȋn afara sistemului politic propriu-zis: grupuri de presiune, societăți de reflecție sau de gândire, asociații de vechi combatanți etc. Concluzionând, folosind termeni actuali, partidele de creație interioară se ivesc din structurile societății politice, ȋn vreme ce partidele de creație exterioară provin din structurile societății civile.

Tot el a propus și o altă clasificare a partidelor, și aceasta dobândind o mare reputație: partide de cadre (cărora le-a adăugat ulterior partidele prezidențiale) și partide de mase. Diferența dintre aceste două tipuri nu este – arată Maurice Duverger – o chestiune de număr, de cantitate, ci de structură. Partidele de cadre “nu țintesc să grupeze un cât mai ridicat număr de aderenți, ci să reunească notabili: calitatea lor este mai importantă decât cantitatea. Acești notabili sunt căutați fie datorită prestigiului, fie datorită averii care le permite să ajute la acoperirea cheltuielilor legate de campaniile electorale” . Partidele de mase, ȋn schimb, caută să ȋnregimenteze aderenți pe care să-i supună unei educații politice puternice: “Aderenții sunt deci materia ȋnsăși a partidului, substanța acțiunii sale. (…) Din punct de vedere financiar, partidul se sprijină ȋn mod esențial pe cotizațiile vărsate de membrii săi”.

Pentru a ȋmbunătăți această tipologie, Otto Kirchheimer a propus un nou tip de partid: "partidul agață-tot" (ȋn engleză: catch-allparty; ȋn franceză: parti attrape-tout sau parti de rassemblement). Partidele de acest tip nu sunt partide de reprezentare individuală, ca partidele de cadre, și nici partide de mare integrare socială, precum partidele de mase. Ele sunt mai degrabă partide inter-clase, foarte eterogene din punct de vedere sociologic și, bineȋnțeles, fără o identitate ideologică precisă sau, mai exact, unică. Spre exemplu, ȋn cadrul partidelor catch-all ȋncap deopotrivă partide de stânga, ca Partidul Social-Democrat din Germania (SPD – Sozial Demokratische Partei Deutschlands), de dreapta, ca Uniunea Democraților pentru Republică (UDR) ȋn Franța, sau de centru, ca Uniunea Creștin-Democrată (CDU – Christliche Demokratische Union) ȋn Germania.

Meritul acestei categorii a lui Kirchheimer este acela că relevă vechimea așa-ziselor partide de clasă, căci, luate ad litteram, acestea nu există ȋn realitate: nici un partid nu-și recrutează membrii exclusiv dintr-un strat social (chiar dacă uneori există preponderențe) și toate partidele sunt impure sociologic. Se poate ȋntâlni ȋnsă o categorie asemănătoare chiar la cel expus criticii: Duverger a susținut și el existența unui tip intermediar ȋntre partidele de cadre și partidele de mase: partidele intermediare/indirecte. Partidele intermediare (muncitorești/laburiste, agrare, chiar anumite partide democrat-creștine) constituie o categorie de mijloc care ȋn unele cazuri ar putea fi relaționată cu categoria partidelor de cadre.

O altă distincție ȋntre partide realizată de Maurice Duverger, a pornit de la criteriul modului de votare: partide suple (adică partide care nu au disciplină de vot) și partide rigide (care au o severă disciplină de vot). Susṭine de asemenea, că această tipologie evocă un grad de importanṭă la fel de mare ca ṣi cealaltă ṣi că există o strânsă legătură ȋntre aceste două tipologii: partidele de cadre sunt suple și partidele de mase sunt rigide.

Jean Charlot deṣi s-a inspirat din ideile tipologice ale lui Duverger și Kirchheimer, a realizat o nouă tipologie, mai simplă: partide de notabili, partide de militanți ṣi partide de alegători. Dar cum este ṣi normal, ṣi această clasificare a fost analizată ȋn contrast cu celelalte tipologii, ajungând la următoarea concluzie: partidele de notabili și partidele de militanți sunt identice cu partidele de cadre, respectiv, partidele de mase, ȋn timp ce partidele de alegători corespund ȋn linii mari partidelor catch-all. Cu toate acestea, inconvenienṭele nu au fost eliminate prin această simplă redenumire, deoarece partidele de alegători pot fi foarte bine partide de notabili/de cadre, ȋn continuare persistând indecizia și aproximația.

Daniel-Louis Seiler ȋncearcă să realizeze o clasificare ȋndrăzneaṭă a partidelor după genealogia și afinitățile lor ereditare, valorificând mai toate contribuțiile tipologice, de la cele ale lui Marx și până la cele ale lui Duverger, Charlot și Rokkan. Această ṣtiinṭă a clasificărilor a avut obiectivul de a clasa cât mai complet și ȋn mod comparativ partidele ȋn funcție de "familiile" pe care ele le-au constituit ȋn mod obiectiv. Ȋn viziunea lui Seiler, la baza arborelui genealogic al partidelor stau patru clivaje instituționalizate: proprietari/muncitori, urban/rural, biserica/stat și centru/periferie. Fiecărei părṭi ale acestor clivaje ȋi corespunde o familie de partide, definită prin existența unor afinități care crează o relație de ȋnrudire ȋntre acestea, familie construită deopotrivă prin analiza diacronică și sincronică.

Acest politolog francez, deṣi a realizat o analiză, teoretic foarte provocatoare, din punct de vedere practic ea se lovește atât de noile cât ṣi de vechile inconvenienṭe. Căci, astăzi mai ales, afirmația că un partid este expresia unei părṭi al uneia din cele patru clivaje sociale este foarte riscantă. După cum am văzut mai ȋnainte, toate partidele, fără excepție, sunt socialmente mixte. Și chiar dacă pentru unele partide se poate considera definitoriu o anumită parte, pentru altele, ȋn schimb, această relație este foarte problematică, dacă nu chiar imposibilă.

O altă clasificare mai laborioasă este cea a lui M. Prelot, care identifică următoarele cinci tipuri de partide: partide istorice, partide ideologice, partide personale, partide de interese ṣi partide tendinṭe.

Astfel, după cum le spune ṣi numele, partidele istorice izvorăsc, dintr-un regim din trecut, care e posibil să ṣi fi dispărut, iar ȋn unele chestiuni sunt asemănătoare cu partidele personale. Chiar dacă au dispărut aproape complet ca partide propriu-zise, se menṭin, ca tendinṭe.

Partidele ideologice, se conformează unei doctrine sau unei anumite filosofii ṣi ȋṣi condiṭionează rolul, funcṭiile după acestea. Importanṭa acestui tip de partid este motivat de faptul că interesele materiale sau valorile pentru care luptă nu pot fi prezentate ȋntr-o formă “brută”.

Partidele personale se creează ȋn jurul unor personalităṭi individuale ṣi beneficiază de prestigiul ṣi influenṭa acestora.

Partidele de interese reprezintă iniṭioatoarele intereselor proprii unei părṭi a colectivităṭii naṭionale, spre exemplu partide “de minorităṭi”, partide care urmăresc interesul propriu ṣi nu cel de a participa la exercitarea puterii.

Partidele de tendinṭe ȋṣi propun ca scop să răspundă modului de structurare a opiniilor unor largi categorii sociale, exigenṭelor psihologice ale naturii umane ṣi cerinṭelor democraṭiei reprezentative sau semi-reprezentative. Există cinci tendinṭe politice ṣi formează acelaṣi număr de partide: liberal, conservator, reactionar, radical si socialist.

Cu toate că au existat o serie de probleme sau contradicṭii ȋn ceea ce priveṣte totalitatea acestor tipologii, ele dovedesc ȋn continuare că sunt utile ȋn conceptualizarea teoretică, deoarece putem să ne raportăm la fenomenul partizan ȋncă de la ȋnceputul genezei partidelor fără să le analizăm dintr-o perspectivă greṣită; sau altfel spus totul ar fi descriptivism și conceptualizarea ar fi compromisă din start. Ȋn aceste condiții, dacă am trata ȋn acest fel fenomenul partisan, ar părea că se dezvoltă haotic, imprevizibil, capricios, incomprehensibil, ceea ce desigur este departe de adevăr. Toate acestea justifică o sinteză a contribuțiilor tipologice, de la Maurice Duverger la Daniel-Louis Seiler. Concluzionând, putem spune că ansamblul tipologiilor analizate sunt un prim pas spre ȋntelegerea naturii profund sistematice a pluripartidismului existent ȋntr-o democraṭie solidă.

Sisteme de partide (monopartidist,bipartidist, pluripartidist)

Noṭiunea de sistem de partide este considerată decisivă pentru ȋntelegerea esenṭei ṣi diferenṭelor dintre sisteme politice contemporane, pentru evaluarea modului ȋn care se ȋnfăptuieṣte accesul la putere ṣi pentru precizarea beneficiarilor potenṭiali ai acesteia. Teoria generală a sistemelor susṭine că anumite grupuri sociale ṣi ȋn special organizaṭiile sociale, pot fi tratate ca sisteme. Un partid politic este prin excelenṭă o organizaṭie socială.

O definiṭie minimală a sistemului ȋn general, care este foarte greu de contestat este aceea a lui Condillac, care susṭine că sistemul reprezintă o “ordine ȋn care diferite părṭi se susṭin mutual”. Deci, un sistem poate fi definit ca un ansamlu de elemente, materiale sau nu, care depind reciproc unele de altele, ȋn aṣa fel ȋncât formează un tot organizat. Aṣa cum am menṭionat, partidele se suprapun unele pe altele ṣi depind unele de altele, astfel ȋncât putem vorbi de un sistem partizan.

Sistemele de partide se diferenṭiază ȋn primul rând ȋn funcṭie de numărul de partide, de dinamica ṣi de calitatea lor funcṭională, precum ṣi de distanṭa ideologică dintre ele, de programele lor, care pot fi apropiate sau polarizate. Acestea sunt de fapt criteriile pe care le utilizează Giovanni Sartori pentru a diferenṭia mai ȋntâi sistemele neconcurenṭiale (cum ar fi cele monopartidiste, ȋn care există un singur partid dominant) de sistemele concurenṭiale. Acestea din urmă, caracteristice pentru democraṭiile pluraliste, cunosc mai multe forme, ȋn funcṭie de numărul de partide ṣi de relaṭiile posibile ȋntre ele. Ȋn toate societăṭile ȋn care puterea este deṭinută de partide, avem de-a face cu sisteme de partide, chiar ṣi acolo unde competiṭia pentru putere nu este instituṭionalizată, existând astfel, 3 sisteme importante: sistemele monopartidiste, bipartidiste si cele multipartidiste, fiecare dintre acestea cunoscând o serie de variante subordonate.

Monopartidist

Sistemul cu partid unic sau monopartidismul este specific regimurilor politice nedemocratice ȋn cadrul cărora pluralismul ṣi pluripartidismul sunt anulate sau substanṭial restrânse. Ȋn aceste regimuri politice, numărul de partide ṣi relaṭiile dintre acestea devin criterii inoperante, locul lor fiind luat de natura partidului unic. Folosirea sintagmei de “sistem partidist” ȋn cazul monopartidismului este justificată pentru că, suprapus statului, partidul unic se comportă ca un sistem, anume ca sistemul partid – stat. partidul unic este o creaṭie de sus sau din afară, iar guvernarea sa, pe baze voluntariste, se asociază cu autoritarismul, fie al unei oligarhii, fie al unei persoane (cultul personalităṭii).

Natura partidului unic diferă ȋn fucṭie de condiṭiile concret – istorice ȋn care funcṭionează acestea. Sistemul de tip fascist ȋṣi motivează monopartidismul prin excluderea principiului liberal al neintervenṭiei statului, pe când ṭările lumii a treia prin necesitatea unităṭii de acṭiune a forṭelor sociale pentru depăṣirea subdezvoltării. Monopartidismul communist se ȋntemeiază pe ȋnlocuirea pluralismului cu partidul unic al clasei muncitoare, ca expresie al omogenităṭii sociale ṣi ca purtător al progresului social.

Ȋn cadrul regimurilor comuniste, sistemul monopartidist se divide ȋn sisteme integrale ṣi sisteme cu partid hegemonic. Ȋn cadrul monopartidismului integral partidul unic domină ȋn mod absolut viaṭa politică ṣi, totodată, se suprapune peste structurile statului, generând astfel sistemul politic de tip partid – stat. Sistemul integral exclude existenṭa oricărei alte forṭe politice ȋn afara partidului communist. Ca exemplu, avem cazul fostei URSS, al unora dintre ṭările est – europene ȋntre 1945 ṣi 1989: Albania, Iugoslavia, România, Ungaria, Cuba, China). Sistemul hegemonic este caracterizat prin existenṭa formală a unui alt partid (sau a mai multora) alături de partidul comunist. Astfel de partide au funcṭionat ȋn aceeaṣi perioadă ca partidele integrale, ȋn ṭări comuniste din aceeaṣi zonă: Bulgaria, Germania de Est, Polonia. Rolul acestor partide democratice, deṣi minor ȋn timpul regimului communist, ṣi-au dovedit importanṭa ȋn pregătirea ṣi susṭinerea tranziṭiei la democraṭie a acestor ṭări.

Sistemul monopartidist a fost prezent și în Romania în cel putin două momente istorice: ȋn pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai exact în 1938, amendând Constituṭia 1923 ṣi ȋnlocuind pluripartismului cu partidul unic (Frontul Renaṣterii Naṭionale, al regelui Carol al II-lea), ȋnsă pentru o perioadă scurtă de timp, continuând apoi să funcṭioneze până ȋn 1989, ȋn timpul Partidului Comunist Român, acesta fiind unicul partid din România la acea vreme. Prin caracteristicile sale, sistemul din perioada regimului comunist s-a ȋncadrat ȋn categoria sistemelor monopartidiste integrale.

Bipartidist

Sistemul bipartidist se ȋntâlneṣte ȋn ṭările ȋn care scena politică este dominată de două partide mari, de orientări opuse, care alternează periodic la guvernare, iar celelalte partide cu o pondere foarte redusă, fiind subreprezentate, datorită sistemului electoral puternic majoritar. Bipartidismul nu indică numărul total de partide dintr-o ṭară, ci reprezintă o noṭiune care s-a ȋncetăṭenit prin tradiṭie ṣi redă sintetic trăsăturile principale ale sistemului pluralist cu două partide puternice (e.g. Statele Unite ale Americii ṣi Marea Britanie, ṭări cu sisteme bipartidiste). Sistemele bipartidiste asigură o mai mare stabilitate politică, o coerenṭă ṣi continuitate ȋn guvernare, marea majoritatea a analiṣtilor tradiṭionaliṣti considerând acest sistem mai avantajos decât cel multipartidist. Primul beneficiu ar fi acela că oferă alegătorilor posibilitatea de a allege ȋntre două seturi alternative de politici publice, iar cel de-al doilea ar fi că au o influenṭă moderată, pentru că cele două partide principale trebuie să concureze pentru atragerea alegătorilor de la centrul spectrului politic ṣi de aceea trebuie să propună politice moderate, centriste. Cele mai cunoascute variante de sisteme bipartidiste sunt sistemul bipartidist “pur” sau integral ṣi sistemul bipartidist “imperfect” sau ”cu două partide ṣi jumătate”.

Sistemele bipartidiste “pure” sau “integrale” sunt acele sisteme ȋn care doar două partide mari acced alternative, la anumit interval, la putere, ṣi avem ca exemplu Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Noua Zeelandă, Canada. Practic avem de-a face cu bipartidism perfect atunci când doar două partide participă la viaṭa parlamentară.

Sistemele bipartidiste “imperfecte” sau cu “două partide ṣi jumătate” se caracterizează prin faptul că unul dintre partidele mari are nevoie pentru a forma guvernul de sprijinul unui al treilea partid, cu influenṭă electorală ṣi parlamentară mult mai redusă decât a primelor două (cazurile Germaniei ṣi Australiei). Acest al treilea partid are ȋnsă o putere limitată dacă partidul majoritar nu are nevoie de susṭinere pentru a obṭine majoritatea. Pe de altă parte, această formaṭiune politică redusă joacă un rol politic important, căci, atunci când nu există o majoritate absolută a unuia dintre cele două partide mari, acesta poate decide, prin alianṭa pe care o stabileṣte, care partid va guverna. Astfel, acest partid va fi la guvernare aproape tot timpul, francezii numindu-l “partidul balama”. Putem vorbi de bipartidism imperfect când cele mai importante două partide din sistem totalizează 75-80% din voturi. Cel de-al treilea partid echilibrează situaṭia, deoarece dacă ar exista ȋn realitate un sistem cu trei partide egale, două dintre ele ar trebui să se coalizeze, ceea ce ar duce la anihilarea celui de-al treilea, rezultând până la urmă tot un sistem bipartidist de tipul “două partide ṣi jumătate” sau chiar, prin dispariṭia acestuia la un sistem bipartidist pur.

Ȋn cazul României, construirea primelor partide politice moderne, Partidul Naṭional Liberal ṣi Partidul Coservator, a inaugurat etapa bipartidismului ṣi a rotativei guvernamentale, care s-a ȋntins până la Primul Război Mondial. Deṣi ȋn această perioadă au funcṭionat mai multe partide, acestea două au dominat viaṭa politică, situaṭie reflectată ȋn alternanṭa la guvernare a liberalilor ṣi conservatorilor. Celelalte partide politice, ȋn general constituite prin desprinderea unor grupuri din PNL ṣi PC, au jucat un rol politic minor. Astfel, sistemul partidist din această etapă a avut caracteristicile bipartidismului pur.

Multipartidist

Multipartidismul cunoaṣte forme diferenṭiate, dar numitorul comun constă ȋn faptul că scena politică este disputată concurenṭial de un număr mare de partide, iar minorităṭile parlamentare ṣi guvernele sunt adesea formate de coaliṭii de partide apropiate (aici avem ca exemplu cazul Italiei ṣi al Franṭei). Ȋn acest caz, nu pot fi identificate două partide cu influenṭă majoră asupra sistemului politic ṣi nici nu pot fi identificate două coaliṭii care să realizeze acest lucru. Multipartidismul cunoaṣte două forme importante, una moderată ṣi limitată, ṣi una extremă ṣi intens polarizată. Ȋn cazul primei forme, un număr limitat de patru-cinci partide sunt importante, ȋn care un partid sau două deṭin o pondere ridicată, iar celelalte, deṣi cu un număr mai redus de locuri ȋn parlament, pot avea importanṭă ȋn formarea coaliṭiilor de guvernare (cazul Germaniei).

Multipartidismul accentuat, cu un număr de peste cinci partide importante, duce la un sistem polarizat, ce funcṭionează după o logică centrifugă, ȋn care partidele dominante sunt situate la poli opuṣi sub raport ideologic ṣi nu favorizează coaliṭiile durabile. Gianfranco Pasquino, susṭinând ȋn acest caz că: “Competiṭia este centrifugă, pentru că partidele situate la cei doi poli opuṣi ai sistemului caută să se consolideze, erodând centrul coaliṭiei. Opoziṭiile nu sunt responsabile, pentru că pot formula programe irezistibile ṣi pot avea comportamente pentru care nu dau socoteală ȋn faṭa electoratului. La rândul lor, partidele de guvernământ pot pune ȋn practică fie politica debarasării, punând pe seama opoziṭiei ṣi a aliaṭilor guvernului responsabilitatea acṭiunilor ṣi a lipsurilor lor, fie politica suprasolicitării, promiṭând mai mult decât ar putea realiza sau făcând ca traducerea ȋn practică a promisiunilor lor să genereze o tot mai mare datorie publică”. Factorul decisiv ȋn aceste sisteme este distanṭa ideologică dintre partide, gradul ȋn care programul lor se distanṭează principial, până la situaṭia ȋn care devin sisteme centrifuge ṣi entropice (e.g. Franṭa, Italia).

Altfel spus, sistemele multipartidiste au fost clasificate ȋn sisteme cu partid dominant ṣi sisteme multipartidiste echilibrate. Ȋn cazul sistemelor multipartidiste cu un partid dominant, un partid reuṣeṣte, prin influenṭă, prin poziṭia ṣi rolul central ocupate ȋn politică ṣi ȋn stat, să impună sistemelor politice principalele caracteristici ṣi să le condiṭioneze hotărâtor dinamica. Ȋn schimb, ȋn cazul sistemelor de partide echilibrate, ele se definesc prin absenṭa unui partid mare ṣi prin rolurile active, ce confer ȋntregului sistem atributele esenṭiale, ale câtorva partide de nivel mediu, precum ṣi ale unui număr de partide mici.

Jean Blondel consideră că doar cele patru tipuri de sisteme de partide (bipartidist si formele lui ṣi multipartidist cu formele lui) există ȋn lumea democratică, ṣi fiecare ȋn parte are puternici caractere de stabilitate. Faptul că numai aceste grupe structurale există ȋn societăṭile democratice capătă un aspect normativ, neexistând democraṭie ȋn afara acestor patru tipuri de sisteme. Inexistenṭa unuia dintre aceste sisteme ȋntr-o ṭară devine un indiciu că acolo democraṭia nu este instaurată sau nu este pe deplin.

Transformările economice ṣi sociale generate de realizarea unităṭii naṭionale a statului român ṣi trecerea la votul universal ṣi-au pus amprenta ȋn mod decisiv asupra configuraṭiei sistemului partidist. Ȋn perioada interbelică, PNL a continuat să joace un rol important pe scena politică reconfigurată prin dispariṭia PC, a apariṭiei Partidului Naṭional Ṭărănesc ṣi a exploziei altor partide. Chiar dacă Partidul Naṭional Ṭărănesc a ȋncercat să ia locul Partidului Conservator, nici PNL ṣi nici PNṬ nu au putut să domine viaṭa politică, astfel că sistemul partidist s-a structurat ȋn forma multipartidismului.

Anul 1990 a ȋnsemnat revenirea la pluripartidism. Cel mai spectaculos ṣi mai dinamic fenomen politic de după prăbuṣirea comunismului a fost aparitia partidelor democratice ṣi dezvoltarea fenomenului partidist. Specificul tranziṭiei româneṣti a făcut ca sistemul de partide să evolueze ȋn direcṭia tipului multipartist ȋn varianta sa echilibrată.

Capitolul 4 Partidele politice din România postdecembristă

Tranziția politică din România s-a produs prin înlocuirea sistemului politic comunist bazat pe un partid unic, cu un sistem politic democratic modern, bazat pe pluripartidism și pe alegeri libere, în care toate instituțiile statului, politice și administrative au fost reconstruite pentru a se adapta noului sistem de putere. sistemul democratic românesc a reușit să depășească momente importante în care partidul aflat la putere a pierdut alegerile pe care le organizase, fiind contestat foarte mult de presa occidentală dar și de cea națională, rotația la putere producându-se într-un mod firesc. Asimilarea unui sistem democratic suficient de funcțional pentru ca aceste instituții politice și administrative să existe a reprezentat o dovadă prin care mulți analiști sau chiar sociologi au legitimat-o drept reală a faptului că tranziția politică luase sfârșit.

Legitimarea sau dorința de continuitate și legitimare a noului sistem politic a apărut firesc în procesul de aderare la structurile Uniunii Europene precum și la NATO. Cu toate că devenise funcțională din punct de vedere democratic și a sistemului politic, România era de multe ori considerată o societate care are fluctuații majore între democrație și haos, pigmentate de tendințe autoritariste, din cauza lipsei unui program, ajungându-se astfel la unele stări de incoerenṭă ṣi instabilitate. Golul de autoritate favorizând delcanṣarea unor conflicte care puteau evolua până chiar la forme violente ṣi ireductibile. Mult discutata tranziție de la Est la Vest a luat, în anii 2000, un contur destul de clar și la sfârșitul anului 2003 România a devenit oficial candidată la statutul de membră a Uniunii Europene, iar în anul 2007 a devenit oficial membru cu drepturi depline a UE. Cu toate acestea, aderarea sa împreună cu Bulgaria a situat-o printr-un nefericit ex aequo în aceeași grupă valorică.

Societatea civilă românească nu ȋṣi poate promova ea ȋnsăṣi schimbările radicale pe care le propagă, deoarece nu este ȋncă suficient de activă, dar mai ales solidă. Aceste schimbări se află ȋntr-o reală contradicṭie cu realităṭile la care populaṭia s-a adaptat deja ṣi pe care tinde să le conserve de cele mai multe ori. Populaṭia României ṣi comunitatea internaṭională a lumii occidentale, considerată dezvoltată si democratică prin excelenṭă, sunt doi factori importanṭi de care depind supravieṭuirea clasei politice româneṣti, dar ṣi ṣansele ei de realizare ale obiectivelor tranziṭiei, deoarece aceasta este factorul activ al transformărilor din societate. Ȋn cadrul ȋntregului proces, la nivel intern nu a existat un acord care să aprecieze evaluarea tranziṭiei ṣi a momentelor chiei ale societăṭii civile româneṣti, aṣa cum le-a apreciat comunitatea internaṭională.

Din 1990, direcṭia evoluṭiei politice a României s-a schimbat fundamental, asemenea celorlalte state foste comuniste, urmând ȋnsă un curs specific adesea bine definit prin caracterul său atipic. După răsturnarea violentă a regimului communist ṣi ȋn condiṭiile unei vieṭi politice incipiente conflictuale, marcată inclusiv de confruntări de stradă, puterea a fost preluată de reprezentanṭii unei formaṭiuni politice considerată succesoare a partidului communist, deṣi succesiunea nu a fost asumată ca atare.

Comunicatul către ṭară al Consiliului Frontului Salvării Naṭionale din 22 decembrie 1989 este piatra de temelie a noii Românii democratice. Acest document fundamental artă limpede că voinṭa maselor populare ridicate cu hotărâre la actiune nu era doar de a ȋnlocui anumite personaje din centrul puterii, de a schimba radical sistemul politic ṣi ȋntreaga organizare a societăṭii, ci era expresia generaṭiilor care doreau o schimbare fundamentală a condiṭiei economice, politice ṣi social-culturale din România.

Apăruse ȋn acei ani o anumită opoziṭie a unor protagoniṣti ȋnsetaṭi să obṭină glorie politică, să restaureze o realitate care a existat cu aproape o sută de ani ȋn urmă ȋnainte de cel de-al Doilea Război Mondial, când după evenimentele din decembrie 1989 erau alte generaṭii cu altă mentalitate, cu altă cultură politică ṣi alte cerinṭe. Astfel ȋn prima jumătate a anului 1990, au apărut unele convulsii ale ȋnceputului de nouă organizare politică, care a ȋnsemnat trecerea de la o dictatură dură ṣi fără orizont ls o organizare democratică de tip european.

Ȋn luna ianuarie 1990, s-au constituit câteva zeci de partide politice care acordau României o configuraṭie democratică de tip european.

Primele alegeri pluripartidiste, desfăṣurate ȋn contextual mitingului – maraton al forṭelor anticomuniste din Piaṭa Universităṭii din Capitală, s-au ṭinut pe 20 mai 1990, cu participarea a peste 70 de formaṭiuni politice, printre care FSN (partid fondat de o grupare a Frontului iniṭial, condusă de Ion Iliescu ṣi Petre Roman), partidele istorice (PNL, PNṬ-CD ṣi PSDR) sau cele nou constituite, postrevoluṭionare (MER, PDAR, PUNR, UDMR etc.). Prin alegerile parlamentare ṣi prezidenṭiale de la această dată, poporul român ṣi-a exprimat cu claritate opṭiunile, astfel că alegerile parlamentare au fost câṣtigate cu un scor categoric de FSN – 66,31% din voturi ṣi 263 de mandate de deputat, respectiv 67,02% din voturi ṣi 92 de mandate de senator. Similar, competiṭia prezidenṭială a fost câṣtigată de candidatul FSN, Ion Iliescu primind 85,07% din voturi. Pe 28 iunie 1990, Parlamentul a validat guvernul FSN condus de Petre Roman.

Ȋn următorii doi ani, ȋntregul eṣafodaj politic a fost supus unor schimbări fundamentale. Ȋn septembrie 1991, ȋn contextul miṣcărilor revendicative ale minerilor din Valea Jiului, guvernul Roman a fost ȋnlocuit cu cabinetul condus de fostul ministru al Finanṭelor Theodor Stolojan. Atunci a fost momentul când a avut loc prima formă de colaborare parlamentară și guvernamentală stânga-dreapta după decembrie 1989. Totodată, ȋn jurul partidelor istorice s-a constituit Convenṭia Democratică din România (CDR), avându-l ca lider pe preṣedintele ṭărănist Corneliu Coposu, ȋn timp ce FSN s-a scindat ȋn două partide independente: Partidul Democrat (PD), condus de Petre Roman, ṣi Frontul Democrat al Salvării Naṭionale (FDSN), ulterior Partidul Democraṭiei Sociale din România (PDSR), ȋn frunte cu Ion Iliescu. Pe de altă parte, pe 8 decembrie 1991, românii au validat prin referendum noua Constituṭie a ṭării. După această ruptură definitivă dintre aripa Iliescu și aripa Roman ce a constituit PD (FSN) a urmat o lungă serie de șicanări reciproce dar și de colaborări surpriză la momente cheie.

Schimbările petrecute pe scena politică au fost confirmate de alegerile din 1992. La alegerile prezidentiale din 1992, s-au prezentat 6 candidaṭi la prima fază. Condiṭia victoriei unui candidat, la primul tur de scrutin, conform prevederilor Legii electorale, era obṭinerea a peste 50 % din totalul corpului electoral (indiferent de numărul participanṭilor la vot), ceea ce era greu de obṭinut datorită unor neȋnṭelegeri. S-a impus organizarea celui de-al doilea scrutin, la care a rămas Ion Iliescu, reprezentantul FDSN, ṣi Emil Constantinescu, reprezentantul Convenṭiei Democratice. De această dată, Ion Iliescu a fost ales Preṣedinte al României cu 62% din voturi.

Scrutinul parlamentar a fost câṣtigat de FDSN, fără ca victoria să fie una categorică – 28% din voturi, fiind precedată de CDR, cu 20% din sufragii. Alte 6 formaṭiuni politice au obṭinut reprezentare parlamentară. Guvernul minoritar condus de Nicolae Văcăroiu a fost ȋnvestit pe 19 noiembrie 1992, reuṣind să se menṭină ȋn funcṭie pe toată durata mandatului datorită alianṭelor parlamentare ṣi guvernamentale ȋncheiate cu PUNR, PRM, PSM sau PDAR. Ion Iliescu ṣi-a reconfirmat poziṭia de ṣef al statului, ȋnvingându-l ȋn alegeri pe candidatul CDR Emil Constantinescu. Ȋn mandatul 1992-1996, România a obṭinut statutul de membru al Consiliului Europei, ȋnsă ritmul reformelor structural a fost unul lent, parametrii economici ṣi sociali continuând să se degradeze.

Formațiunea condusă de Petre Roman a sprijinit CDR în formarea unei majorități și a unui guvern în noiembrie 1996. O nouă combinație stânga-dreapta. în 1998, când PD a devenit nemulțumit de guvernare, este aruncat Traian Băsescu în joc, pentru atacarea PNȚCD și deschiderea unor discuții de colaborare cu PDSR. La Clubul Dacia, se întâlnesc Adrian Năstase și Traian Băsescu, care fac declarații presei, sugerând o apropiere.

Ȋn acest cotext al vieṭii social – politice din România, s-a desfăṣurat Campania electoral din vara ṣi toamna anului 1996, ȋntr-o atmosferă agitată ṣi ȋncremenită, cu mitinguri ṣi uneori violenṭe, dând vina pentru căderea ṣi dezastrul ṭării unii pe alṭii din cele două curente politice adversare – FDSN ṣi CDR, ȋn care rolul hotărâtor l-a avut PNṬCD.

Alegerile din toamna anului 1996 au adus prima răsturnare politică din România postcomunistă, scrutinul parlamentar fiind câṣtigat de CDR(ȋn primul, respectiv al doilea tur de scrutin), ȋn frunte cu PNṬCD, cu 30% din voturi, devansând astfel PDSR, care a primit 22% din sufragii. Totodată, Emil Constantinescu, candidatul Convenṭiei, a devenit preṣedinte al României. Ȋn urma alegerilor s-a constituit o coaliṭie guvernamentală compusă din CDR, USD (PD + PSDR) ṣi UDMR, condusă succesiv de Victor Ciorbea (1996-1998), Radu Vasile (1998-1999) ṣi Mugur Isărescu (1999-2000), primii doi premieri fiind din PNṬCD, iar ultimul independent (guvernatorul Băncii Centrale), instabilitatea guvernamentală având consecinṭe directe asupra mersului economiei româneṣti, regresul ei fiind totuṣi stopat sub guvernarea Isărescu.

În anul 2000, sistemul de partide se decantase suficient de mult pentru ca întregul peisaj să nu cuprindă mai mult de 5-6 partide importante. A fuzionat Partidul Democraṭiei Sociale ṣi Partidul Social Democrat, rezultând un nou partid care se numeṣte Partidul Social Democrat Român (PSDR). S-au consolidate bazele social-politice ale Partidului România Mare, ca partid de opoziṭie constructivă, ca partid justiṭiar, manifestându-se ca o veritabilă alternativă la guvernarea ṭării prin doctrina sa naṭională ṣi prin poziṭia faṭă de problemele cardinale ale luptei politice. Ȋn fruntea acestui partid aflându-se Corneliu Vadim Tudor.

O schimbare bruscă s-a produs ṣi ȋn sânul Partidului National Liberal prin ȋmbunătăṭirea organizatorică, restructurarea acestui partid ṣi alegerea unei noi conduceri, aṣezând ȋn fruntea conducerii o personalitate cu multă experienṭă economică ṣi financiară , Theodor Stolojan, hotărât să revigoreze partidul ṣi doctrina liberală din România.

Ȋn cadrul unui process de clarificare ṣi aṣezare doctrinară, s-a reorganizat ȋn mai 2002 ṣi Partidul Naṭiunii Române (PUNR), ca formaṭiune politică, a românilor de pretutindeni, propunându-ṣisă organizeze societatea românească pragmatic ṣi să recupereze demnitatea poporului român, fiind aleasă o nouă conducere sub preṣedinṭia generalului ȋn retragere Mircea Chelaru.

Ȋn ultimii ani, la sfârṣitul secolului al XX-lea, ȋn cadrul mutaṭiilor ce au survenit ȋn scena politică a României, au dispărut, ca individualitate, unele formaṭiuni politice, care nu se mai afirmă ȋn contactul cu publicul, ȋn acṭiunile cu electoratul. Astfel de exemple ar fi Partidul Socialist al Muncii ṣi Partidul Socialist.

Alegerile democratice din anul 2000 au fost cele care au readus la putere PSD (fostul PDSR sau FDSN) în detrimentul pierderii alegerilor de către CDR, După alegerile din 2000, principalele partide politice din România fiind: PSD, PNL, PD, UDMR și PRM.

PDSR, asociat cu PUR (actualul PC) ṣi PSDR, a revenit la putere ȋn urma alegerilor generale din 2000. Ȋn condiṭiile ȋn care CDR a ratat intrarea ȋn Parlament, PDSR a câṣtigat scrutinul cu 37% din voturi, Adrian Năstase devenind ṣeful unui guvern compus din reprezentanṭi ai PDSR, PSDR, PUR ṣi UDMR. Ȋn acelaṣi timp, Ion Iliescu l-a ȋnvins pe Corneliu Vadim Tudor ȋn competiṭia prezidenṭială cu un scor categoric – 66,82% din voturi. Ȋn noul mandat, politicile guvernamentale au asigurat condiṭiile pentru creṣterea economică, extinderea sectorului privat ṣi ȋmbunătăṭirea nivelului de trai.

S-a deschis o etapă nouă ȋn viaṭa politică a României, a luptei dintre partide ṣi, evident, o cale larg deschisă pentru opera constructivă ȋn toate domeniile, pentru relansarea economiei naṭionale, pentru integrarea stabilă ȋn structurile europene – Uniunea Europeană ṣi Alianṭa Nord-Atlantică, pentru relaṭiile de bună vecinătate cu statele din sud-estul Europei ṣi de conlucrare cu toate forṭele democratice din lume.

Perspective optimiste ale României au fost ilustrate ṣi de faptul că la 28 decembrie 2000, Adrian Năstase, primul ministru, a prezentat Parlamentului Programul de Guvernare, care prevede relansarea creṣterii economice, combaterea sărăciei ṣi ṣomajului, refacerea autorităṭii Statului ṣi a instituṭiilor sale, reducerea birocraṭiei, combaterea corupṭiei ṣi a criminalităṭii, continuarea ṣi accelerarea procesului de integrare ȋn Uniunea Europeană ṣi ȋn NATO.

Astfel, România a fost admisă ȋn NATO (2004) ṣi a ȋnceput negocierile pentru integrarea ȋn UE. Totuṣi, societatea românească a continuat să fie marcată de corupṭie, iar ȋncredera românilor ȋn istituṭiile politice ṣi politicieni s-a deteriorate constant. Ȋn acleaṣi timp, arhitectura politică a suferit mutaṭii semnificative, prin reordonarea spaṭiului partisan – unele dintre formaṭiunile tradiṭionale au dispărut de pe scena politică, precum CDR, PSDR sau PUNR; PNL ṣi PD s-au unit ȋn Alianṭa “Dreptate ṣi Adevăr”; partidele au cunoscut schimbări de leadership – ṣi a regimului constituṭional – ȋn 2003, cetăṭenii au aprobat prin referendum revizuirea legii fundamentale, chiar dacă corectitudinea votului a ridicat o serie de semne de ȋntrebare.

O nouă răsturnare politică s-a produs ȋn urma alegerilor generale din 2004. Scrutinul s-a desfăṣurat ȋntr-un cadru legal nou, marcat de revizuirea Constituṭiei, ȋn 2003, ṣi de modificări aduse legislaṭiei electorale. A fost ultima oară, după 1989, când alegerile parlamentare s-au desfaṣurat ȋn acelaṣi timp cu cele prezidenṭiale, deoarece conform Constituṭiei, aprobată prin referendumul naṭional de la 18-19 octombrie 2003, alegerile prezidenṭiale urmau să aibă loc din 5 ȋn 5 ani, iar cele parlamentare din patru ȋn patru ani. Dintre cele 52 de formaṭiuni politice, partide, alianṭe ṣi organizaṭii ale minorităṭilor naṭionale care au depus liste electorale, după alegerile din 28 noiembrie, au intrat ȋn Parlament doar 6 forṭe politice.

Pe durata legislaturii au funcṭionat două guverne de coaliṭie, ambele conduse de liberalul Călin Popescu-Tăriceanu, cel dintâi suprapus peste majoritatea parlamentară postelectorală, iar celălalt compus numai din reprezentanṭii PNL ṣi UDMR.

Deṣi ȋnfrântă ȋn alegerile parlamentare de către PSD, Alianṭa PNL-PD a câṣtigat scrutinul prezidenṭial, victoria lui Traian Băsescu dovedindu-se astfel decisivă pentru aducerea la guvernare a celor două partide aliate, alături de UDMR ṣi PC. Pe 28 decembrie 2004 liderul PNL Călin Popescu-Tăriceanu primeṣte votul de ȋnvestitură al Parlamentului ca premier al noului guvern, compus din reprezentanṭi ai PNL, PD, UDMR ṣi PC. Asemănător guvernării CDR, mandatul Băsescu-Tăriceanu se face remarcat prin instabilitate politică ṣi conflict, ce ating punctual culminant ȋn 2007, an ȋn care preṣedintele Băsescu este suspendat din Parlament ṣi se organizează un referendum pentru demiterea lui, se constituie guvernul Tăriceanu II fără participarea PD, Preṣedintele convoacă un referendum pentru schimbarea modului de alegere a parlamentarilor, iar PD fuzionează cu PDL, dizidenṭă a PNL, sub sigla Partidului Democrat-Liberal (PD-L).

Pe de altă parte, 2007 este anul care consacră apartenenṭa României la Uniunea Europeană, eveniment istoric pe care ȋl putem aprecia ca finalizând procesul de sincronizare europeană ȋnceput ȋn 1859. Official, România devine membru cu drepturi depline al Uniunii Europene din data de 1 ianuarie 2007, ȋnregistrând totuṣi o serie de restanṭe ȋn ȋndeplinirea condiṭiilor de aderare. Primele alegeri europarlamentare din România sunt organizate pe 25 noiembrie 2007, ȋn urma cărora 35 de politicieni români, reprezentând, ȋn ordine voturilor obṭinute, PD-L, PSD, PNL ṣi UDMR, plus un independent, ȋṣi ocupă locurile ȋn Parlamentul European.

Nici un moment electoral nu seamănă cu altul. Chiar dacă acei factori formali, de natură tehnică, ce impun regulile jocului rămân neschimbați, confruntarea electorală are de fiecare dată o altă dimensiune și o altă logică de desfășurare. Alegerile parlamentare din noiembrie 2008 au cu atât mai mult o notă specifică. Aceasta deoarece atât contextul politic și economic în care au avut loc, cât și o serie de elemente intrinseci procesului electoral au înregistrat schimbări și au adus o doză suplimentară de inedit.

Ȋn perioada imediat următoare, la 30 noiembrie 2008, alegerile legislative desfăṣurate ṣi ele ȋntr-un context modificat sub aspect juridic (ȋnlocuirea votului plurinominal cu cel uninominal) ṣi politic (desfacerea Alianṭei PNL-PD), au produs cel mai echilibrat parlament minoritar din ȋntreaga perioadă postcomunistă. Sistemul electoral specific alegerilor din 30 noiembrie 2008 este considerat unul mixt, deoarece, deṣi au fost votate persoane, a fost păstrată proporṭionalitatea reprezentării partidelor ȋn legislativ. Astfel, fiecare partid a avut ȋn Parlament un număr de reprezentanṭi corespunzător procentelor obṭinute la nivelul ȋntregii ṭări. Alegatorii români au votat uninominal 452 de parlamentari. O noutate adusă de scrutinul din 30 noiembrie 2008 a fost aṣa-numitul „vot alb”, considerat vot de protest.

Ȋnsă această variantă a fost si ea criticată, ȋn special din partea Partidului România Mare (PRM), deoarece considera că a vizat fraudarea alegerilor. Liberalii au trasat granițele anumitor colegii fără a se consulta cu alte partide și au acceptat colegii care erau foarte diferite în ceea ce privește totalul populației lor. În noiembrie 2008, Curtea Supremă a respins plângerea formulată de PRM cum că ordonanța încalcă legea. La aflarea verdictului, Corneliu Vadim Tudor a declarat că hotărârea „demonstrează încă o dată că justiția din România este putred de coruptă”, i-a compătimit „pe români, terorizați de o bandă de infractori care se numesc politicieni și slujitori ai justiției” și a avertizat că trasarea frauduloasă a granițelor colegiilor „este o uvertură a marii fraude ce se pune la cale” . Uninominalul a fost criticat și pentru că nu permite electorilor să voteze între candidații aceluiași partid. Votanții pot alege între candidații diferitelor partide, dar, ca și reprezentarea proporțională, nu le permite să influențeze alegerea candidaților în interiorul partidului. Este adevărat că partidele ar fi trebuit să susțină candidați cunoscuți pe plan local, dar în practică această cerință a fost ignorată atunci când candidații doriți cu adevărat de populație au fost respinși pe motive neînsemnate, în timp ce prietenii sau partenerii de afaceri ai liderilor de partid au fost susținuți. În plus, cerința de a susține figuri publice cunoscute îi privilegia pe baronii locali care dispun de rețele clientelare extinse și pe vedetele pop al căror discernământ politic era îndoielnic. Pe scurt, atât noul, cât și vechiul sistem electoral erau incapabile să aducă o schimbare reală a elitei politice.

Alegerile au generat, ȋn premieră absolută, diferenṭierea dintre câṣtigătorul ȋn voturi (PSD-PC) ṣi câṣtigătorul ȋn mandate (PD-L). Atunci s-a ajuns la reducerea reala la patru a actorilor politici, ȋn Cameră ṣi Senat funcṭionând câte un singur grup parlamentar al fiecăruia dintre aceṣtia. Ȋn Senat, PDL a avut 51 de mandate, ȋn timp ce Alianṭa PSD-PC a primit 49, pe când la Camera Deputaṭilor democrat-liberalii au obṭinut 115 de mandate, iar PSD-PC – 114. La momentul alegerilor, din Camera Deputaṭilor au mai facut parte reprezentanṭii PNL – 65 de mandate, senatorul Crin Antonescu devenind președintele PNL ducând formațiunea politică la cel mai mare scor din ultimele două decenii (Programul lui Crin Antonescu din 2009 s-a intitulat „România bunului-simț." În 2010, ca recunoaștere a performanței politice, Crin Antonescu a fost reconfirmat în funcția de președinte, iar moțiunea pe care a prezentat-o Congresului PNL – „Prin noi înșine, acum!" – a devenit documentul programatic al PNL), ai UDMR – 22 de mandate ṣi 18 noi deputaṭi din partea minorităṭilor naṭionale. Din Senat au mai facut parte 28 de reprezentanṭi ai PNL ṣi 9 ai UDMR. Astfel, Alianṭa PSD-PC devenind, după alegerile din 30 noiembrie 2008, a doua formaṭiune din Parlament, fiind calificată de ṣeful statului, Traian Basescu, drept „câṣtigătorul moral al alegerilor parlamentare”. Alături de social-democraṭi au intrat ȋn Parlament cinci membri ai Partidului Conservator, formaṭiune care a ȋncheiat cu PSD o alianṭă politică, la 17 aprilie 2008. Scorul obṭinut la alegeri i-a permis Alianṭei PSD-PC să formeze Guvernul ȋmpreună cu Partidul Democrat-Liberal, ṣi pentru că PDL avea mai multe mandate, a primit dreptul de a desemna primul ministru, iar cel nominalizat a fost Emil Boc, primarul municipiului Cluj și președintele PDL.

La 22 decembrie, Președintele Băsescu a prezentat noul guvern ca pe „un rezultat al unui compromis politic care nu compromite”, un cabinet transparent, gata să lucreze 100% în interesul României, nu al „oligarhilor” rapaci. Boc a sprijinit deschis un parteneriat cu Băsescu, a precizat că guvernul său va lucra în interesul publicului și a promis că vor fi aplicate politicile sociale sperate de populație. De fapt, noua alianță părea unită doar de dorința de a împărți posturile, partenerii săi având opinii diferite în ceea ce privește politicile publice. Aceste două partide au adoptat poziții diferite privind retrocedarea caselor naționalizate (PD-L susținând restituirea în natură, PSD despăgubirea) și ridicarea imunității și urmărirea penală pentru fapte de corupție a liderilor social-democrați Năstase și Mitrea. PD-L susținea sistemul prezidențial de guvernare, în timp ce PSD dorea un sistem parlamentar care să nu-i permită Președintelui să intervină în numirea miniștrilor.

Alegerile desfășurate pe 22 noiembrie (turul întâi) și 6 decembrie 2009 (turul al doilea) au reprezentat cea de-a șase ediție a scrutinului prezidențial din România postcomunistă și, totodată, cea de-a cincea de la adoptarea Constituției, respectiv a doua după revizuirea constituțională care a mărit mandatul președintelui de la 4 la 5 ani.

Alegerile prezidențiale din 2009 s-au individualizat prin trei elemente distinctive, marcând tot atâtea premiere în domeniu: primele separate de cele parlamentare; cele mai echilibrate alegeri din România; primele în ordine constituțională care nu consemnează o răsturnare politică. În competiție s-au înscris în mod oficial 12 candidați, ordinea pe buletinele de vot a celor susținuți de partidele parlamentare fiind: Crin Antonescu (PNL), Mircea Geoană (PSD), Kelemen Hunor (UDMR), Traian Băsescu (PD-L). Turul întâi s-a soldat cu o distribuție a voturilor similară cu cea din 1996 – T. Băsescu-32,45%, M. Geoană-31,15%, C. Antonescu-20,02% – dar rezultatele turul al doilea, la care au participat mai mulți votanți comparativ cu primul tur, nu au confirmat viabilitatea alianței strategice dintre ultimii doi. Astfel, președintele în funcțiune a câștigat un nou mandat de cinci ani. Victoria lui Traian Băsescu a condus la reinstalarea liderului formal al PD-L Emil Boc în fruntea noului guvern. 

După căderea Guvernului Boc I, în octombrie 2009, și două nominalizări eșuate de premieri (octombrie și noiembrie 2009), președintele Băsescu, l-a desemnat premier tot pe Emil Boc (decembrie 2009), invocând rezolvarea crizei guvernamentale și nevoia de continuitate la guvernare. De fapt, elementul care i-a permis să îl numească pe același premier al cărui guvern a fost răsturnat prin moțiune de cenzură, pentru prima dată după 1989, cu numai două luni în urmă, a fost legitimitatea sa recentă dată de reînnoirea mandatului, la alegerile din decembrie 2009. Președintele a profitat atât de legitimitatea sa recentă în raport cu Parlamentul ales în 2008, dar și de confuzia opoziției ca urmare a pierderii alegerilor prezidențiale.

Apariția lui Klaus Iohannis în prim planul politicii românești nu poate fi disociată de sistemul de alianțe promovat de către PNL. Primul pas în conturarea viitoarei alianțe cu PSD a fost acela al susținerii candidaturii lui Mircea Geoană, de către liberali, în turul al II-lea de scrutin în cadrul alegerilor prezidențiale din anul 2009. A fost primul moment în care numele lui Iohannis a fost vehiculat de către PNL, în negocierile avute cu PSD. Practic, Biroul Politic Național (BPN) al PNL a decis „susținerea candidatului PSD Mircea Geoană pentru turul doi al alegerilor prezidențiale și demararea negocierilor pentru crearea unei majorități parlamentare care să susțină un guvern condus de Klaus Iohannis”.Eșecul candidatului PSD în fața președintelui Traian Băsescu a înlăturat posibilitatea creării unui guvern Iohannis.

Ȋn anul 2011 s-au creat noi alianṭe, Partidul Național Liberal a format alături de Partidul Conservator (PC) Alianța de Centru Dreapta (ACD). Aceasta și-a unit mai departe forțele cu Partidul Social Democrat, punându-se astfel bazele Uniunii Social Liberale (USL), proiectul politic al opoziției unite. ca urmare a crearii acestei alianṭe, Victor Ponta a devenit co-presedinte al Uniunii Social Liberale (USL).

Principalele elemente ale programului USL au fost următoarele: luarea deciziilor politice prin „consultare și consens“, propunerea de candidați comuni la alegerile parlamentare, desemnarea unui candidat comun pentru funcția de Președinte al României, urmând ca funcția de Prim Ministru să fie deținută de reprezentantul partidului din care nu a provenit candidatura la funcția prezidențială, împărțirea pe principiul parității a funcțiilor în noul govern”. Prin natura alianței, principalii actori politici erau liderii celor două mari partide politice. Din această cauză Iohannis a trecut în planul doi.

Alianța dintre PNL și PSD a fost contestată destul de mult, atât la nivelul activului de partid cât și în mass-media, de aceea nu a fost un proces ușor de realizat. Deși, intenția celor două partide era foarte clară, inițial alianța nu a avut o mare credibilitate în fața opiniei publice avizate din cauza poziționărilor doctrinare diferite, considerându-se că PNL cunoaște o alunecare periculoasă spre stânga. 

Premisele ruperii USL au existat încă de la începutul creării sale, însă acestea s-au accentuat odată cu eșecul referendumului din 2012, iar falia dintre cele două partide a devenit din ce în ce mai mare, prin semnarea „Pactului de coabitare“ dintre Traian Băsescu și Victor Ponta, fără ca liderul PNL Crin Antonescu să fie, la rândul său semnatar al acestuia.De facto, USL era deja desființat prin însăși eliminarea scopului pentru care a fost realizată și anume demiterea Președintelui, dat fiind faptul că în discursul public al liderilor dezideratul acesta devenise un laitmotiv.

Momentul cheie al ruperii USL l-a reprezentat remanierea guvernamentală propusă de PNL și agreată ca principiu de PSD. Astfel, liberalii au propus înlocuirea a patru persoane care ocupau funcții de ministru. Klaus Iohannis, prim-vicepreședintele PNL a fost propunerea pentru ocuparea funcțiilor de Ministru de Interne și Vicepremier, conform formulei guvernamentale de la acea vreme. A urmat refuzul clar al lui Victor Ponta de a accepta solicitarea liberalilor oferind acestora ca alternativă, funcția de ministru al finanțelor pentru Klaus Iohannis. Cei doi actori politici, Victor Ponta ṣi Crin Antonescu erau conștienți că acela care va face pasul decisiv spre ruperea USL va pierde capital electoral. Inevitabilul s-a produs. În Delegația Permanentă a PNL, din 25 februarie s-a decis ieșirea partidului de la guvernare, cu puțin timp înaintea alegerilor europarlamentare.

După o perioadă de trei ani, pe 9 decembrie 2012 în România au avut loc alegerile legislative. Procentul prezenței la vot a fost de 41,76%.În urma alegerilor și redistribuirii voturilor și transformarea lor în mandate, configurația noului Parlament este una supradimensionată, prin numărul de locuri. De la un parlament de 412 aleși, Camera și Senat, în 2009, s-a ajuns ca puterea legislativă să aibă 587 de reprezentanți ai națiunii, în 2012, toți aleși uninominal, prin vot democratic, secret și liber exprimat. Astfel, USL-ul, alianță politică, electorală și guvernamentală, deține majoritatea în Parlament, cu un procent de 67% de mandate, ceea ce îi asigură o mai mare stabilitate guvernamentală, iar opoziția, împreună, are un procent de 32,82% de mandate obținute. Numărul deputaṭilor ajunge la 412, iar cel al senatorilor la 176.

USL deține 395 de mandate (122 de senatori si 273 de deputati), ARD 80 de mandate (24 de senatori și 56 de deputați), PP-DD 68 de mandate (21 de senatori și 47 de deputați), iar UDMR 27 de mandate (9 senatori și 18 deputați). Acestora li se adaugă cei 18 reprezentanți ai minorităților naționale.

Crin Antonescu l-a convins pe primarul Sibiului să vină la Bucureṣti, iar Congresul PNL din 23 februarie 2013 nu a adus doar reconfirmarea lui Antonescu, ci l-a ales pe Klaus Iohannis prim-vicepreședinte, acesta devenind al doilea om în partid. Ȋn 2014, Klaus Iohannis devine propunerea PNL pentru una dintre cele mai importante funcții din guvern, Ministerul de Interne. În același timp, această funcție presupunea și îndeplinirea funcției de vicepremier. Refuzul lui Victor Ponta și insistența lui Crin Antonescu pe acest subiect, au generat, așa cum am arătat ruperea USL în 25 februarie 2014. Guvernarea nu a fost afectată din cauza deciziei liberalilor, majoritatea era confortabilă în Parlament pentru PSD, alături de UNPR, PC și UDMR. Acest aspect ȋnsă, a determinat demisia lui Crin Antonescu din funcția de Președinte al Senatului în cadrul unor dezbateri parlamentare aprinse, la începutul lunii martie.

Scăderea sprijinului acordat de electorat pe care a înregistrat-o Antonescu după acest moment s-a datorat dezamăgirii unei importante părți a electoratului USL, care a considerat că liderul liberal este principalul vinovat pentru ruperea alianței. Efectul s-a resimțit în rezultatul electoral. Marele câștigător al alegerilor a fost PSD, urmat de PNL și PD-L. Ulterior PNL a anunțat trecerea de la ALDE la PPE și a început negocierile cu PD-L în vederea stabilirii unor obiective comune pentru dreapta politică din România.

Klaus Iohannis și-a prezentat public demisia din funcția de prim-vicepreședinte al partidului, motivând eșecul înregistrat de PNL în Sibiu, deși obținuse un scor peste cel național, și anume 17,91%. Crin Antonescu, fiind forțat de gestul secundului său își anunță și el demisia din fruntea PNL, iar împreună cu acesta, întreg biroul de conducere. În zilele următoare PNL și PD-L au continuat negocierile, declarându-și intențiile pentru unificarea dreptei sub sigla unui singur partid. Pentru statuarea deciziei de fuziune, alegerea noii conduceri și pentru desemnarea prezidențiabilului, s-a organizat Congresul PNL în data de 28 iunie. Klaus Iohannis a fost ales președinte al partidului primind votul a 1334 de delegați, în timp ce, contracandidatul său senatorul Ioan Ghișe a primit doar 144. La Congres, o parte a participanților se aștepta ca evenimentul să marcheze candidatura noului lider pentru funcția de Președinte al României. Surpriza a venit însă, tot de la Crin Antonescu care acceptă propunerea unor delegați din sală și revine în postura de prezidențiabil PNL, deși anterior declarase că renunță la aceasta.

Astfel, în 21 iulie decizia desemnării candidatului PNL ajunge pe masa Delegației Permanente a partidului care i-a acordat încă o dată încrederea lui Klaus Iohannis în urma unor evaluări interne.

Campania prezidențială din 2014 a prilejuit înfruntarea între două strategii fundamental diferite. Cea a lui Victor Ponta, candidatul PSD, a apelat la metodele „clasice“ – o puternică propagandă mediatică, bazată pe principiul că un mesaj repetat suficient de mult devine adevărat, publicitate masivă, campanie negativă, stârnirea deliberată de emoții (pozitive la adresa propriului candidat, negative la adresa oponentului). Victor Ponta beneficia de un avantaj mediatic, de partea sa poziționându-se net unele posturi de televiziune. În ceea ce privește campania lui Klaus Iohannis, putem afirma că obținerea unui rezultat dincolo de ceea ce era predictibil nu ar fi fost posibilă în absența unei gândiri strategice și cu atât mai puțin a unei viziuni.

Încă de la începutul campaniei sale, Iohannis a încercat să atragă simpatia electoratului tânăr, care în general este împotriva practicilor politice ale unei părți importante din clasa politică din România. Sondajele de opinie arătau că tinerii alcătuiesc acea parte a populației care refuză să meargă la vot, și li s-a adresat lor cu un mesaj mai amplu și apoi vârstnicilor cu un mesaj mai puțin complex. Acesta a fost momentul în care sloganul de campanie intitulat: „România lucrului bine făcut“ a devenit oficial.

Alegerile prezidențiale din România anului 2014, organizate în două tururi de scrutin, în zilele de 2 noiembrie – turul I, respectiv 16 noiembrie – turul II, s-au desfășurat într-un context intern tumultos. În primul rând, în perioada dintre cele două tururi, au avut loc o serie de proteste motivate de chestiuni precum: organizarea deficitară a alegerilor în diaspora și nemulțumirea față de sistemul politic românesc actual. Mai mult, alegerile prezidențiale s-au caracterizat și printr-o prezență ridicată la vot atât în țară, cât și în străinătate, precum și printr-un număr mare de candidați înscriși în cursa pentru prezidențiale, respectiv 14.

Turul I al alegerilor prezidențiale din 2 noiembrie i-a adus candidatului Alianței PSD-UNPR-PC, Victor Ponta, un procent de 40,44% din voturi, în timp ce Klaus Iohannis, candidatul ACL a obținut 30,37% din numărul voturilor valabil exprimate, la o prezență de 53,18%. Ȋnsă, ȋn cel de al doilea tur al alegerilor prezidențiale Klaus Iohannis a obṭinut 54,43% dintre voturile valabil exprimate, ajungând astfel la preṣedinṭia României.

Victor Ponta avea nevoie de o campanie electorală liniară, fără tulburențe și elemente spectaculoase, pentru ca „mașinăria electorală“ din spatele său să își facă treaba. În schimb, Klaus Iohannis avea nevoie de o scânteie care să genereze emoție, mobilizare și vot negativ. Doar o prezență mare la vot putea scoate în evidență limitele rețelei teritoriale a PSD de a capacita noi electori în favoarea candidatului său. Practic, vulnerabilitatea lui Victor Ponta nu a fost Diaspora și nici reacția negativă din țară, care a generat activism electoral. Toate acestea au reprezentat contextul unui deznodământ la a cărui configurare a contribuit în mod hotărâtor modelul organizațional al PSD.

Klaus Iohannis, o figură nouă pe eșichierul politic românesc, a generat surpriza, reușind cu brio să câștige fără nici o emoție în turul doi de scrutin, adjudecându-și funcția de nou-președinte al României. Acest lucru a provocat în interiul PSD-ului un cutremur, făcându-se analize și căutându-se țapii ispășitori care au dus la dezastrul din turul II. Ambele tabere au dus o campanie extrem de dificilă având o propaganda masivă de ambele părți, în încercarea de a convinge propriul electorat să-și voteze candidații; a fost într-adevăr o luptă acerbă, și în campania electorală, dar și în timpul desfășurării votului.

Referitor la campania electorală pentru alegerile prezidențiale, deși a fost marcată de diversiuni fără legătură cu dezbaterea prezidențială, a adus la urne cel puțin la fel de mulți cetățeni ca la alegerile din 2009, ceea ce arata că interesul românilor din țară pentru alegerile prezidențiale este înca unul însemnat.

Votul categoric pentru o schimbare a situației din România nu poate fi ignorat; dacă Iohannis va promova o politică externă inteligentă, România ar putea deveni o țară influentă în Europa și în special în Uniunea Europeană, și deci reprezentarea României ar fi făcută în peste hotare cu succes.

Dincolo de cifre sunt însă întotdeauna oameni. Și în afară de datele măsurabile au existat și alte manifestări care anunțau o schimbare de trend și de atitudine în raport cu participarea, fără să îi poată anticipa însă și dimensiunile. Activismul pe zona online a crescut masiv și a atras inclusiv oameni anterior neinteresați de fenomenul politic. Tot prin intermediul internetului s-au organizat mitinguri și manifestări de stradă în aproape toate orașele țării, chiar în fiefuri ale PSD, fapt care indica deja o altă stare de spirit. Toate acestea au fost expresia unei reacții de solidaritate cu românii din diaspora.

Amploarea acestui fenomen a fost o surpriză și sunt multe aspecte de care trebuie ținut cont și care împreună au făcut diferența. Nu trebuie neglijat însă faptul că această emoție s-a concretizat într-un vot pentru că alegătorii au găsit o alternativă reală spre care să-și îndrepte speranțele și încrederea, respectiv Klaus Iohannis.

Privind retrospectiv alegerile prezidențiale din România anului 2014, putem conchide că pe fondul unui cumul de factori, între care predominant a fost votul din diaspora, rezultatul final al alegerilor a fost o surpriză. Aceasta din urmă poate fi înțeleasă ca o reacție la sistemul politic românesc și ca un semnal de solidaritate al societății civile. Nu a fost în plinătatea lui un vot de încredere pentru persoana noului președinte, cât un vot de respingere a unui om considerat parte a sistemului actual.

Pe de altă parte, cuplul actual președinte-premier, reprezentat de Iohannis și Ponta, reprezintă o premieră a postcomunismului, fiind pentru prima dată când mandatul unui președinte se suprapune cu cel al unui premier pe care nu l-a numit el. Astfel, ne putem aștepta ca Iohannis să invoce legitimitatea sa recentă în raport cu parlamentul, să facă presiuni parlamentare pentru a schimba premierul înainte de alegerile la termen din 2016 (abatere) sau să nu facă acest lucru (non-abatere). După parlamentarele din 2016, președintele poate numi un premier independent (abatere) sau poate face o nominalizare din partea partidului câștigător (non-abatere). În același context, al alegerilor din 2016, Iohannis poate să aleagă, la fel ca și preșdintele Băsescu să interpreteze Constituția în funcție de preferințele sale de premier (abatere) sau poate să respecte rezultatul alegerilor (non-abatere) etc.

Cu toate acestea, nu toată perioada postcomuninstă este caracterizată de relații de negociere între premier și președinte sau între președinte și premier, așa cum s-ar impune din perspectiva instituțională, multe dintre modificările Constituției par că vor să suprareglementeze relațiile premier-președinte și președinte-parlament, pentru ca în practica politică viitoare să nu mai fie posibilă transformarea acestor relații din unele tranzacționale în unele ierarhice. Prin urmare, se dorește, cel puțin în varianta actuală de revizuire, o menținere a regimului premier-prezidențial și chiar o ameliorare a lui.