Evolutia Fenomenului Migrator In Contextul Redefinirii Arealelor Geopolitice

Comunicare

Evolutia Fenomenului Migrator In Contextul Redefinirii Arealelor Geopolitice

Byadmin ianuarie 1, 2024

Evoluția fenomenului migrator în contextul redefinirii arealelor geopolitice

În era globalizării, migrația a devenit un element de un real interes. În contextul redefinirii arealelor geopolitice și a schimbărilor constante ale paradigmelor de securitate, liberul schimb al persoanelor, bunurilor si produselor nu a adus doar beneficii, ci a creat și o serie de evenimente și evoluții imprevizibile care pot aduce atingere securității naționale.

Migrația internațională există încă din cele mai vechii timpuri. În fiecare an milioane de oameni își părăsesc locuințele în căutarea unor standarde de viață și o stare de securitate mai bune pentru ei dar și pentru familiile lor iar pe măsură ce lumea devine tot mai mult un „sat global”, mobilitatea teritorială a oamenilor crește, iar fenomenul migratoriu scapă de sub control. Astfel, la nivelul anului 2013 numărul migranților la nivel internațional a atins numărul de 232 milioane, într-o continuă creștere din anul 2000, când erau 175 milioane de migranți.

În timp ce migrația are consecințe clare asupra migranților și asupra familiilor acestora, aceasta poate afecta dezvoltarea economiei, atât în statele-sursă cât și în statele de destinație. Migrația poate rezulta într-un lanț de dezvoltare – de la persoane fizice, până la gospodării, comunități și, în cele din urmă, țări. Deși migranții contribuie prin remitențe în țările lor de origine, acestea sunt, de obicei, sub formă privată pentru persoane fizice și gospodării. Cu toate acestea, astfel de activități au implicații mai largi: de exemplu, banii trimiși înapoi la membrii familiei pot să le permită să investească într-o casă nouă, stimulând astfel ocuparea forței de muncă în sectorul construcțiilor în localitate; sau o persoană care se întoarce în țara lor de origine după ce a studiat în străinătate poate aduce înapoi abilitățile de care aduce beneficii societății în general

Cu toate acestea, nu toate efectele migrației sunt pozitive. Migrația ar putea, de exemplu, cauza inflație dacă remitențele vor stimula puterea de cumpărare, fără a crește productivitatea, sau aceasta ar putea afecta sectoare economice importante, cum ar fi educația și asistența medicală prin ,,exodul de creiere". Pot exista efecte negative la nivel de gospodărie, de asemenea – de exemplu, prin separarea și dislocarea familiilor.

Din punct de vedere al fenomenului migrator Orientul Mijlociu și Africa de Nord (regiunea MENA) este de departe cel mai important partener al Europei datorită vecinătății geografice precum și datorită legăturilor istorice, politice, culturale și economice dintre cele două regiuni. Migrația în interiorul acestei regiuni este dezvoltată întrucât nevoile pentru forță de muncă a țărilor exportatoare de petrol este mare, acestea având o populație mică raportată la nevoile pieței de muncă.

Criza economică și politică din regiunea MENA a avut un impact negativ major asupra migrației, rezultând în adevărate crize în anumite zone, acest lucru fiind vizibil mai ales în Libia, Egipt, Tunisia, Bahrain, Siria și Yemen. Evenimentul care a și-a pus amprenta pe caracteristicile geopolitice ale acestei regiuni a fost declanșarea Primăverii arabe. Acest val de demonstrații, proteste, greve și războaie civile au modificat structura politică, economică și socială a întregii regiuni având efecte directe asupra mobilității persoanelor în regiune. Violența, represiunea, hărțuirea s-au constituit într-o violare universal răspândită a drepturilor omului, provocând urgențe umanitare la scară largă.

Modificarea patternului migrator din regiunea MENA a afectat în mod semnificativ stabilitatea socială, politică și economică a țărilor în tranzit și, în special, a țărilor de origine, întrucât migrația în masă a zeci de mii de tineri fără calificare creează provocări uriașe la nivel de asistență socială și guvernare. O altă consecință gravă a fost pierderea bruscă și dramatică a fluxurile de remitențe uriașe care au susținut pentru o bună perioadă de timp bunăstarea, securitatea și stabilitatea în țările de origine.

În cadrul lucrării mele am ales să prezint în 4 capitole modul în care s-a schimbat sau nu s-a schimbat modul de manifestare al fenomenului migrator din interiorul regiunii MENA, sau către exteriorul aceleiași regiuni.

În primul capitol voi descrie conceptele terminologice necesare analizei ulterioare a fenomenului migrator, în speță conceptul de migrație (definiție, istoric, teorii, forme. efecte) și conceptul de securitate națională precum și relația dintre cele două, concentrându-mă pe modul în care poate aduce atingere securității naționale fenomenul migrator.

Capitolul doi va conține o analiză a regiunii MENA axată pe trei categorii politic, economic și social, făcând o comparație între perioada de dinaintea declanșării Primăverii arabe și perioada de după declanșarea acestor mișcări pro-democratice. Această analiză comparativă are drept scop identificarea modului în care mobilitatea persoanelor de după anul 2010 a afectat/nu a afectat caracteristicile statelor din regiunea MENA.

Cel de-al treilea capitol va conține descrierea fenomenul migrator la nivelul întregii regiuni MENA, făcând o analiză a modului în care caracteristicile acestuia s-au schimbat/nu s-au schimbat în perioada de după Primăvara arabă. De asemenea acest capitol va trata problema interacțiunii mobilității persoanelor dinspre zona Africii de Nord și Orientului Mijlociu înspre spațiul european și modul în care Uniunea Europeană manageriază această situație.

Ultimul capitol, capitolul patru se va concentra pe Siria, pe războiul civil din această țară și pe modul în care a influențat acest lucru cetățenii sirieni. De asemenea voi face o analiză concretă asupra efectelor pe care le produce o migrare masivă a cetățenilor unui stat pe teritoriul altui stat, alegând să prezint situația Libanului, care se confruntă cu grave probleme interne datorate numărului mare de refugiați sirieni găzduiți.

Delimitări terminologice

Istoria migrației

Migrația este și va fi o caracteristică constantă a istoriei umane. Spre deosebire de dihotomia tradițională bazată pe stat de emigrație-imigrație, termenul de migrație, la modul general, permite multe traiectorii posibile, delimitări temporale, direcții și destinații. Poate fi temporară sau pe termen lung, voluntară sau forțată. Poate apărea în stagii sau poate fi ciclică, de asemenea poate fi mono-direcțională sau mai variată. În general, migrația umană poate fi definită ca trecerea frontierelor a unei unități politice sau administrative pentru o perioadă minimă. Mai specific, migrația internațională reprezintă trecerea frontierelor care separă o țară de alta, în timp ce migrația internă se referă la trecerea de la o arie administrativă (o provincie, district sau municipalitate) la alta în interiorul aceleiași țări. Unii cercetători susțin că migrațiile interne și internaționale fac parte din același proces, și ar trebui să fie analizate împreună. În ceea ce privește mișcarea fizică, termenul de mobilitate cuprinde o gamă mai largă de persoane – migranți, precum și turiști, oameni de afaceri, forțe armate etc.

Mișcările globale migraționale de pe tot parcursul secolului al XX-lea nu pot fi înțelese fără legăturile lor cu alte migrații în masă în interiorul și în afara granițelor, sau la fluxul inter și intraregionale al forței de muncă implicate în procesele de urbanizare, industrializare și decolonizare. Relevant aici este întregul spectru al proceselor de migrație dintr-o anumită zonă, inclusiv interacțiunile dintre toate modelele identificabile ale migrației și plasarea lor specifică socio-economic, demografic și politic. De asemenea, trebuie să fie luate în considerare și tehnologiile de infrastructură de transport și de comunicare, precum și creșterea statelor-națiune și preocuparea lor sporită pentru reglementarea mobilității umane. Istoricul Dirk Hoerder a observat că în secolul al XX-lea, "lumea s-a concentrat, înainte de 1914, pe sisteme de migrație a forței de muncă, pe generații de refugiați în prima jumătate a secolului 20, pe impactul decolonizării în cea de a doua perioada postbelică, și pe noi sisteme de migrare în curs de dezvoltare din anul 1960 ".

În secolul al XX-lea, migrația umană a fost foarte complexă în special datorită evenimentelor geopolitice care au redefinit harta lumii în această perioadă. În paralel cu dezintegrarea imperiilor multietnice habsburg, otoman și roman, statele-națiune atins apogeul în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX secole. În prima jumătate a secolului al XX-lea războaiele balcanice și primul și al doilea Război Mondial au declanșat mișcări de refugiați masive. Primul război mondial a generat milioane de refugiați, noile state-națiune postbelice au introdus programe de ,,segregare" a populației sau "purificare etnică".

În timp ce în perioada interbelică și al doilea război mondial au fost marcate de mobilitatea milioanelor de "persoane strămutate", a refugiaților și a persoanelor care au fugit de noile regimuri comuniste din Europa Centrală și de Est, un alt semn distinctive al său a fost colonizarea și acele imperii care au servit drept fundație pentru migrația mondială contemporană. Statele Vestice, care au trimis anterior persoane în străinătate, acum au devenit destinația migranților, și, până în prezent, controalele la frontieră extrem de militarizate s-au dovedit a fi în mare parte ineficiente. Statele imperialiste occidentale au ratat ocazia de a negocia și a pune capăt colonialismului.

Războaiele de independență au fost începute de către popoarele din coloniile din Asia, precum și Africa de Nord și cea sub-sahariană. Până în anii 1960, țările din Marea Britanie, Franța, Țările de Jos, Italia și Belgia au fost obligate să abandoneze cele mai multe dintre coloniile lor și – în principal ca o consecință a acestei decolonizări – populații importante de refugiați s-au dus în Africa. Africa sub-sahariana a dezvoltat un alt sistem statele ce erau în continuă dezvoltare economică, cum ar fi Kenya, Somalia și – de la sfârșitul de apartheid-ului – Africa de Sud. Dar, obstacole în dezvoltare datorită economiilor disfuncționale, precum și provocări venite din partea unor dispoziții ale Băncii Mondiale în domeniul serviciilor sociale au declanșat mișcări interne rural-urban, precum și emigrația în fostele țări colonizatoare.

De asemenea, s-au dezvoltat sisteme de migrație regionale în Caraibe și America Centrală și de Sud. Sprijinite de administrațiile americane, guvernele de dreapta au declanșat mișcări de refugiați de mari dimensiuni din anumite țări din America Latină. Venezuela, Brazilia și Argentina au devenit magneți pentru grupuri de migranți și refugiați politici din fostele dictaturi militare se întorc la fostele lor țări. În Asia economiile cu creștere rapidă din Coreea de Sud, Singapore și Malaesia au format un nou sistem de migrație. Urmărind politicile sale rasiste, Japonia nu a primit imigranți, în ciuda cererii de forță de muncă, iar populația sa muncitoare coreeană (din timpurile coloniale) a suferit o continuă discriminare. După sfârșitul dominației coloniale, diasporele chineze din Asia de Sud-Est au fost de multe ori nominalizate ca țapi ispășitori în perioade de criză economică, sute de mii au fost forțați să se mute.

Migrația mondială se întâmplă de secole, și migrația în masă a oamenilor liberi (migrația a celor care nu sunt forțați, cum ar fi sclavii) se întâmplă în ultimele două secole. Motivele pentru care oamenii se deplasează nu sunt un mister: ei o fac astăzi, așa cum au făcut-o cu două secole în urmă, pentru a îmbunătăți viața lor. Ceea ce s-a schimbat este cine migrează și de unde vin.

Atât cererea pentru mișcări de lungă distanță din țări sărace în țări bogate și capacitatea migranților potențiali de a finanța aceste mișcări au crescut în ultimele două secole. Pe măsură ce diferența dintre nivelul de trai din lumea a treia și prima lume a crescut în secolul 20, motivația de a se muta a crescut. În același timp, îmbunătățirea nivelurilor de educație și a standardelor de viață în regiunile sărace, precum și noile tehnologii ce au făcut ca transportul sa fie din ce în ce mai ieftin au făcut posibilă finanțarea mutării pentru posibilii emigranți pentru potențialii emigranți pentru a finanța în mișcare. Pe măsură ce diferența de standarde de viață între lumea a treia și prima lume s-a mărit, a crescut și dorința pentru mișcare.

De aceea, fenomenul migrator contemporan a căpătat o formă mai accelerată, noile legislații la nivel mondial, transparența granițelor, emergența unor noi stimuli migratori precum și fenomenul de globalizare au făcut ca oamenii să se poată deplasa mai ușor. În continuare voi prezenta, conceptul de securitate națională, întrucât este necesar pentru înțelegerea ulterioară a modului în care fenomenul migrator are implicații asupra securității unui stat.

Migrație

Migrația este un fenomen complex, ce constă în deplasarea unor persoane dintr-o arie teritorială în alta, urmată de schimbarea domiciliului și/sau de încadrarea într-o formă de activitate în zona de sosire. Migrațiile, în accepțiune foarte largă a termenului, implică ideea de deplasare, de schimbare de domiciliu și de locuință. Termenul se referă atât la plecarea individuală, la deplasarea grupelor umane, cât și la mișcările sezoniere, în căutare de lucru. Totodată si deplasarea internațională de populație (pe o oarecare durata) este considerată drept migrație. Au fost distinse în acest fel migrațiile permanente (mai mult de un an) și migratii temporare, în vederea căutării de lucru (mai mult de o lună).

Migrația este definită în Dicționarul Explicativ al Limbi Române ca ”deplasare voluntară a unor indivizi, a unor populații dintr-o țară în alta sau dintr-o regiune în alta, determinată de factori economici, sociali, politici, culturali sau naturali” Migrația populației este forma principală a mobilității oamenilor în interiorul sistemelor sociale și între ele, atât pe verticală cât și pe orizontală, constând în deplasarea fizică a oamenilor și schimbarea definitivă sau temporară a domiciliului stabil, între două unități administrativ-teritoriale bine definite. Se mai numește migrație rezidențială, întrucât persoana implicată într-o asemenea mișcare își schimbă statutul rezidențial. Prin urmare, în noțiunea de migrație a populației nu intră excursiile, deplasările sezoniere, diferitele forme ale navetismului etc. De aceea, este important să se definească corect unitățile geografice sau teritorial-administrative și tipurile de mișcări ale populației.

Teorii ale migrației

Pentru a înțelege fenomenul migraționist, este necesar să se analizeze teoriile migrației, care de-a lungul anilor au încercat să interpreteze și să explice migrația. Reflecțiile asupra migrației încep în a doua jumătate a anului 1800, atunci când migrația a devenit intensă și pe scară largă. Interpretările în vigoare la acea dată au fost strict economice și demografice și doar în ultimii treizeci de ani au încercat să depășească acest tip de interpretare.

Teoriile care se concentrează asupra migrației sunt axate, pe de o parte pe originea fluxurilor migratoare, pe motivul apariției fluxurilor migratorii, de ce implică anumite persoane și anumite țări, și pe de altă parte, pe perpetuarea migrației, de ce migrația continuă chiar și atunci când condițiile inițiale care au favorizat migrația încetează să mai existe. Aceste teorii ar trebui să fie considerate ca fiind interpretări complementare. Nu constituie teoriile alternative, ci explicații a factorilor și a nivelurilor de fenomen a același complex. Factorii care influențează migrațiilor sunt de natură individuală, motivațională și contextuală, în timp ce nivelurile de migrație în care au loc, sunt acele familii, comunități, naționale și internaționale.

Consider oportună clasificarea teoriilor în 3 mari categorii care să ne ajute să înțelegem cât mai bine conceptul de migrație . Astfel teoriile pot fi grupate astfel : teoriile neoclasice migraționiste, teoriile modelelor structurale și teoriile integratoare.

Teoriile neoclasice migraționiste prezintă migrația ca rezultat al întâlnirii dintre cerere și ofertă pe piața liberă a forței de muncă. Migrația, fie ea internă sau externă a apărut în multe teritorii sau țării datorită diferențelor dintre cererea și oferta de forță de muncă și implicit datorită diferențelor de salarizare și a ratei de ocupare a locurilor de muncă. Teoria economiei neoclasică consideră imigrantul un agent al schimbării, care promovează modernizarea țării lui de origine, ajută la reducerea decalajului economic dintre mediile "tradiționale" și "moderne", provocând o schimbare astfel încât zonele mai sărace să devină mai bogate. Scădere numărului de persoane care pot lucra eficient pentru a îmbunătăți condițiile de viață din țara lor de origine contribuie la rândul său alături de emigrarea la provocarea unui dezechilibru. Migrația nu tinde spre echilibru, prin urmare, plecarea oamenilor din țările mai sărace către țări mai bogate sau din țările cu ocuparea forței de muncă mai mică în țările cu ocuparea forței de muncă mai mare duce la un dezechilibru.

Acest model al proceselor de migrație are și neajunsuri întrucât vizează pe de o parte aspecte legate strict de construcția teoretică, dar mai ales de adecvarea ei la situația migrației internaționale actuale. Premisele teoriei care susține apariția și dezvoltarea fluxurilor de migrație în situația unei diferențe între țări din punct de vedere al nivelului salariilor sunt considerate de către autori ca o condiție necesară dar insuficientă. Dacă migrația internațională ar fi declanșată numai și numai de diferențele economice, date fiind discrepanțele de dezvoltare actuale la nivel mondial, volumul mișcării de populație ar trebui să fie imens, pentru că, la limită, conform teoriei neoclasice orice țară ar trebui să fie caracterizată de existența cel puțin a unui flux către un stat situat pe o treaptă superioară într-o ierarhie economică globală.

Teoriile modelelor structurale (funcționale). Pornind de la abordarea neoclasică a migrației, noua teorie economică a migrației, depășește o parte dintre limitele acesteia în explicarea manifestărilor contemporane ale fenomenului și reprezintă un real aport la înțelegerea și explicarea cât mai exactă a migrației. Ceea ce aduce în plus este extinderea numărului variabilelor care au influență și care sunt influențate de migrația forței de muncă. Sociologul Oded Stark aduce un mare aport, prin faptul că îmbunătățește noua teorie prin scoaterea individul din situația de relativă izolare, astfel individul care decide singur în funcție de costuri și beneficii este plasat în mijlocul unei familii, unei gospodării, iar veniturile nu mai primează, fiind înlocuite de statutul individului în societate, prin raportarea la comunitatea de refeință. Asfel decizia de a migra aparține familiei, gospodăriei, chiar și comunității și se datorează funcționării imperfecte a instituțiilor din statul de origine sau condițiilor de trai neprielnice, fluctuațiile prețurilor pe piețe, lipsa banilor pentru investiții. În acest mod individul migrează într-o țară cu programe sociale net superioare țării de origine iar prin intermediul banilor trimiși acasă, se reglează piața internă, gospodăria începe să se situeze pe pozițiile de la nivelul comunității.

În teoriile modelelor funcționale regăsim și modelul demografic „Push- Pull” (respingere – atracție), care spune că există unii factorii din țările de origine care favorizează migrația și unii factori în țările de destinație care atrag migranții. Asfel multe multe dintre caracteristicile și circumstanțele prezente în țările de origine și de destinație a potențialilor migranți îi determină dacă să migreze sau să nu migreze. În general, lucrătorii migranți din țările sărace sunt nevoiți să se mute în aceste țări în care cererea de forță de muncă depășește oferta de forță de muncă locală. Demografii care sprijină această interpretare a migrației bazată în special pe dezechilibrele demografice între țările de origine și de destinație a migranților se axează pe studiu impactului asupra țărilor sursă și de destinație, stabilind creșterea ridicată a populației, distribuția de vârstă a populației și relația dintre oferta de muncă, piețe de desfacere și oportunitățile de a face carieră. Susținătorii acestui model consideră că dezechilibrele demografice între țări, reprezintă un factor multiplicativ de dezechilibre economice și sociale, mai degrabă decât ca o explicație proprie a fenomenului migraționist.

Atât teoriile economice neoclasice și modelele structurale, reduc analiza migrației la factorul economic și în acest context, guvernele naționale joacă un rol secundar în determinarea fluxurile de mobilitate umană, care stă în mâinile forțelor economice. De fapt, cu toate că migrația este, fără îndoială, legată de diferențele economice dintre țările de origine și țările gazdă ale migranților, ele nu explică multe aspecte ale migrației. Aspectul esențial neclarificat este de ce nu sunt persoanele cele mai sărace cele care emigrează, ci sunt cele ale clasei de mijloc. Aceste teorii nu explică de ce doar un procent mic din potențialii migranți aleg să emigreze, chiar dacă întreaga populație a unui stat se confruntă cu aceleași condiții de trai și cu aceleași oportunități de a emigra.

Teoria „Prăpastiei Nord-Sud” abordează problematica globalizării interconectată cu problematica economiei de piață și a sărăciei și este din punctul meu de vedere cea mai reprezentativă pentru fenomenul migraționist. Această teorie este conceptualizată de criticii globalizării și afirmă că 20% dintre oameni beneficiază de 80% din resurse. Nu este vorba de repere geografice, cât mai degrabă de repere economice și geopolitice, astfel Coreea de Nord se încadrează în Sud, iar Noua Zeelandă este un stat nordic. Sudul este afectat de dificultăți economice, de războaie de sărăcie, de migrație, de creștere demografică necontrolată, de lipsa investițiilor, a resurselor și a politicilor sociale.

În locul interdependențelor dintre națiuni, ce ar duce automat la prosperitate a apărut o prăpastie între statele creditoare și cele debitoare, între prosperitatea capitalului american și într-o anumită măsură a celui european și restul lumii. Pe acest fundal se declanșează migrația internațională, cauzată fie de motive politice, religioase, războaie civile sau, cel mai frecvent, de sarăcie. Acest lucru este în principal determinat de faptul că cea mai bogată cincime din statele existente hotărăște asupra 84,7% din produsul social brut mondial, cetățenii acestora deținând 85,5% din soldul de economii interne și desfășurând 84,2% din comerțul mondial.

În explicarea fenomenului migrator este necesar să evidențiem cauzele care stau la baza mișcărilor populației. Globalizarea este un fenomen care a influențat foarte mult dorința oamenilor de a se mișca, motivațiile oamenilor de a emigra sau imigra fiind multe, fiecare persoană în parte având o anumită motivație pentru deplasare. Principalele motive pentru care oamenii migrează pot fi structurate în două categorii, factori de atragere și factori de respingere.

Factorii de atragere sunt:

Țări dezvoltate, sau zone urbane industrializate din interiorul țărilor care atrag forță de muncă din țări sau zone unde salariile sunt mici;

Transportul internațional este din ce în ce mai accesibil și ieftin comparativ cu salariile;

Internetul facilitează accesul la informație;

Sporul natural în scădere din țările dezvoltate contribuie la deficitul pieței de muncă;

Este nevoie de oameni suplimentari pentru a susține dezvoltarea economică rapidă;

Oamenii sunt atrași de democrațiile stabile unde drepturile omului și libertatea religioasă sunt respectate;

Oamenii tineri migrează pentru a obține un loc de muncă mai bun, pentru a obține calificări suplimentare, inclusiv abilități de limbi străine.

Factorii de respingere sunt factori negativi care pot constitui motivele pentru care oamenii simt nevoia să migreze:

Lipsa unor oportunități de avansare în carieră;

Sărăcie și salarii mici;

Rată a șomajului ridicată;

Persecuții și nerespectarea drepturilor omului;

Conflicte interne și război;

Dezastre naturale, schimbări climatice și foamete.

Migrație poate fi determinată de diferite cauze și impulsionată de diferite motive, de aceea este oportun să stabilim o tipologie a acestui fenomen. Pentru a avea o imagine clară asupra diferitelor tipologii trebuie sa stabilim anumite criterii, precum : criteriul administrativ, criteriul temporal, criteriul motivațional, modul de desfășurare precum și gradul de libertate și scopul deplasării oamenilor.

În funcție de criteriul administrativ distingem :

Migrația internă acele deplasări în interiorul statului. La rândul ei această tipologie poate fi împărțită în funcție de mediul de reședință în:

rural-urbane

urban-rurale

interrurale

intrarurale

interurbane

intraurbane

Migrația externă reprezentând deplasările în afara țării.

Criteriul temporal împarte migrația în :

Migrație temporară (sezoniere);

Migrație definitivă (permanentă);

Migrație diurnă ( pe timpul unei zile, durează doar o zi);

Migrație pendulatorie sau ritmică ( „navetismul” respectă un anumit ritm, are o anumită ciclicitate și frecvență).

În funcție de motivația și gradul de libertate al individului se distinge:

Migrație voluntară ( spre exemplu: studenții, muncitorii, oamenii de știință );

Migrație forțată ( refugiații de război, calamități, expulzații, deportări).

După modul de defășurare există:

Migrație organizată(aici se încadrează și rețele de migrație ilegală transfrontalieră);

Migrația neorganizată(spontană, sau voită de un individ, fără a fi ilegală).

Scopul deplasării reprezeintă un alt criteriu important care separa fenomenul migrator în :

Migrație în scop economic (cea care caracterizează în ce-a mai mare parte migrația romînească, plecarea pentru a munci și pentru a cîștiga mai bine)

Migrația în scop turistic nu se încadrează foarte bine în domeniul migrației, deoarece perioada de timp, petrecută în orice stat pentru a fi migrație trebuie sa fie de minim 3 luni, deci o excursie de cercetare sau un concediu pe o perioadă de minim trei luni se încadrează.

Pelerinajul, este o formă de migrație foarte întâlnită în America de Nord este internă și durează mai mult de trei luni.

Întrucât vorbim despre problema migrației trebuie sa distingem între tipurile principale de migrație, din punct de vedere legislativ, anume migrația legală și migrația ilegală.

Migrația legală este forma unanim acceptată de către toate statele lumii, pentru că poate fi controlată ca număr de persoane, locuri și domenii de muncă și deopotrivă poate fi determinată în timp. În acest sens, statele încheie acorduri, înțelegeri, tratate sau convenții prin care acordă facilități lucrătorilor care migrează legal și se obligă să respecte condițiile legale de muncă și de protecție socială ca și pentru cetățenii proprii. La respectarea drepturilor și obligațiilor stipulate în acorduri veghează reprezentanții statelor respective, care, în virtutea atribuțiilor cu care sunt investiți, pot interveni pe lângă autoritățile statului beneficiar în vederea remedierii situației.

Migrația ilegală este alternativa uzitată de către persoanele care nu pot folosi calea legală pentru a pleca în străinătate. Componentă a traficului de persoane, migrația ilegală din ce în ce mai extinsă și mai greu de stăpânit din cauza rețelelor criminale implicate. La toate acestea se adaugă diferențele în materie de legislație ale țărilor sursă, de tranzit sau țintă care îngreunează lupta autorităților pentru combaterea acestui fenomen. Nu trebuie uitat nici aportul migranților care, în îndeplinirea scopului la care aspiră sau la amenințările ori indicațiile traficanților, preferă să păstreze tăcerea sau să nege orice legătură cu persoanele ori grupurile infracționale care îi ajută.

Dacă ne raportăm la politica unui stat, migrația umană poate fi privită drept emigrație și imigrație. Astfel, emigrația reprezintă fenomenul părăsirii țării sau regiunii natale de către un individ sau grup de indivizi pentru a se stabili în alta. Orice persoana care inregistreaza evenimentul „migrație” apare intr-o dubla poziție: emigrant, pentru localitatea de unde pleaca imigrant, pentru localitatea unde isi stabileste noul domiciliu. Dar nu orice deplasare constituie imigrare, conform cadrului legislativ al Uniunii Europene, deplasarea unei persoane, penru a constitui un act de imigrare trebuie să îndeplinească două condiții și anume să obțină rezidență și să locuiască pe acel teritoriu cel puțin un an și implicit emigrantul este aceea persoană care încetează sa mai fie rezidentă în acel stat pentru o perioadă de cel puțin un an.

Emigrația ca fenomen de ansamblu, este caracterizată de totalitatea persoanelor care părăsesc un teritoriu, indiferent de mărimea sau nivelul taxonomic al acesteia. Emigrația, ca proces complex și parte importantă a migrației, are o multitudine de efecte, nu numai la nivel comunitar. Dincolo de acest cadru, emigrația are o serie de consecințe, atât pozitive, cât și negative, pentru toate părțile implicate: țările de destinație, țările de origine și lucrătorii migranți.

Imigrația reprezintă totalitatea persoanele care intră într-un alt teritoriu, procesul de intrare pe teritoriul unei țãri pentru a obține o rezidențã permanentã sau semipermanentã. Astfel, termenul de imigrant se aplică doar persoanelor care s-au deplasat dintr-o societate pentru a se instala definitiv într-o altă societate. Dar și cetățeanul străin sau apatridul care a obținut dreptul de a se stabili cu traiul permanent sau temporar pe un alt teritoriu este considerat emigrant. Imigrația definește fiecare mișcare migratorie internațională, individuală sau de masă, emanată de motive economice,familiare sau dictata de situatii de persecutie, conflicte, catastrofe naturale, evenimente politice sau conflicte armate.

Imigrația, cât și emigrația pot fi clasificate astfel: imigrație temporară (când deplasarea se efctuează pentru o perioadă determinată de timp, după care persoana se întoarce la locul de origine, de exemplu migrația pentru studii), definitivă (când imigrantul nu se mai întoarce), circulatorie (mișcare pendulară între țara de origine și țara de destinație), muncitori imigranți (persoanele care au imigrat în scop financiar și s-au încadrat în câmpul munci ) imigrație forțată, emigrației involuntară(transferurile de populație sau epurarea etnică) , legală (prin respectarea normelor ce reglemetează deplasările), ilegală, clandestină, deportări, refugiați, azil.

În următoarea parte voi analiza modul în care migrația are impact asupra țărilor tranzitate sau în care rezidă, atât impact pozitiv cât și negativ. Această analiză este foarte importantă întrucât din evidențierea efectelor pe care le produce fenomenul migrator, putem face o legătura între migrație și securitate .

Impactul migrației asupra țării sursă și asupra țării gazdă

Migrația poate avea atât avantaje cât și dezavantaje pentru țara care pierde oameni cât și pentru țara-gazdă. Emigrarea a reprezentat dintotdeauna o oportunitate pentru populația unui stat de a-și valorifica potențialul fie într-un mediu propice, fie mai bine plătit, prin găsirea unor noi oportunități de locuri de muncă. Pentru stat, ca și forță de guvernare, emigrarea a reprezentat o reducere a presiunii sociale, o portiță de scăpare de forța de muncă în exces, în special pentru țările cu o creștere naturală rapidă a populației și cu sisteme educaționale ce produc un număr mai mare de specialiști decât au nevoie economiile lor. Astfel migrația contribuie la reducerea șomajului, reducerea decalajelor economice între diferite categorii profesionale de muncă, creșterea nivelului de trai pentru familia rămasă în țară, creșterea dezvoltării regionale, pentru țările sărace.

Avantajele pentru țara care pierde oameni pot fi banii trimiși înapoi în țară de către migranți, scăderea presiunii asupra locurilor de muncă și asupra resurselor precum și specializări pe care migranții le-ar putea dobândi și pe care le-ar putea folosi în propria țară. Printre dezavantaje se numără îmbătrânirea demografică prin emigrarea masivă a tineretului și a populației active și lipsa forței de muncă, în special forța de muncă înalt calificată, prin așa numitul fenomen, ”brain drain”, oameni bine pregătiți care consideră că nu își pot pune în valoare calitățile în țara de origine.

Plecarea muncitorilor necalificați și calificați are un impact atât asupra ocupării forței de muncă, cât și asupra producției și a salariilor: în primul rând piața forței de muncă și a cheltuielilor sociale sunt ușurate și venitul familiilor care au rămas crește ca urmare a trimiterii câștigurile imigranților. Volumul total al remitențelor poate afecta efect pozitiv chiar și balanța de plăți a unui stat, deoarece constituie o intrare de capital mare. În țările în care remitențele sunt utilizate pentru punerea în aplicare a investițiilor migrația poate fi un ajutor pentru dezvoltare. Dacă sunt folosite numai pentru consumul personal pot, pe termen lung, să încurajeze inflația.

Emigrarea, așa cum este bine cunoscut, afectează în principal unităților active, tineri de sex masculin și de vârsta a doua, astfel se schimbă structura demografică a populației din țările de origine și crește în special, procentul de femei, persoane în vârstă, cel al persoanelor inactive și care beneficiază în general de suport social. În ceea ce privește evaluarea efectelor migrației asupra comunităților de origine nu poate fi neglijată modificarea structurii relațiilor sociale și comunităților în sine și criza puterii și prestigiului elitei locale.

De asemenea, nu ar trebuie trecute cu vederea în cele din urmă faptul că, în esență, migrația afectează atât capacitatea de potențialul inovator al claselor inferioare, precum și pe cele ale elitelor tradiționale, acesta din urmă, în special, tind să-și piardă tocmai acele elemente care ar putea fi mai în măsură să se adapteze rolului său la noua situație. În domeniile migrației, atunci, vom vedea nu numai descompunerea rapidă a formelor arhaice de solidaritate socială, ci un proces de dezintegrare care afectează comunitatea ca un întreg, ca un sistem social.

Țările de destinație se disting prin modelul cultural și economic al Occidentului ce este opulent și propagat de mass-media și propus pentru a fi demn de a fi atins și în cele din urmă aprobat de realitatea economică. Difuzarea de informații, prezența în creștere a turismului, a contactelor cu simbolurile, duc la declanșarea unor așteptări în creștere în rândul tinerilor și a viitorilor imigranți. Demoralizate de lipsa unui viitor în propriile lor țări, atrași de o imagine de simplă fațada a țărilor industrializate, democratice, deschise la diferite culturi, disponibilitatea de locuri de muncă, tot mai mulți tineri aleg să migreze.

Țara-gazdă poate beneficia de pe urma migranților printr-o cultură mai bogată și diversă, forța de muncă care este pregătită să accepte salarii mai mici precum și sa ocupe locuri de muncă ce nu necesită aptitudini deosebite. Costuri crescute în domeniul serviciilor, sănătate și educație, suprapopularea precum și conflicte religioase sau culturale reprezintă dezavantaje care se pot deveni riscuri la adresa securității naționale ale țarii-gazdă. Principala repercursiune asupa țărilor de destinație este creșterea populației, ca urmare a sosirilor unui număr considerabil de persoane în fiecare an, creștere a populației ce nu poate fi controlată deoarece caalele de sosire a imigranților nu sunt doar cele legale, iar aceste țări se confruntă cu un fenomen incontrolabil din acest punct de vedere.

Un efect destul de important produs de migrația internațională, asupra țărilor de destinație este legat de faptul că o dată cu aculturația se produce și schimbarea etnică, rasială și culturală a acestor țări receptoare. Acest efect este resimțit de către țara de destinație ca o amenințare la adresa securității sociale, astfel se încearcă implementarea unui control cât mai strict aspra acestor imigranți și mai ales pentru facilitarea de integrare a celor prezenți pentru a nu duce la conflicte. În ceea ce privește îmbătrânirea populației și declinul populației în vârstă de muncă, Comisia Europeană a afirmat în repetate rânduri că creșterea migrației este din ce în ce mai probabil și mult mai necesar pentru a satisface nevoile Uniunii în sine. Totodată imigranții oferă de multe ori posibilitatea efectuării unei munci ieftine de care să beneficieze economia în întregul său, dar și pe aceea de a concura pentru obținerea unor locuri de muncă cu cetățenii săraci ai țării-gazdă .

Securitate națională

Mediul internațional de securitate actual este foarte diferit față de cel care exista acum două decenii sau de cel de acum patru decenii. Schimbările notabile s-au produs datorită sfârșitului Războiului Rece, care a rezultat în sistemului de echilibru bipolar. Astfel, arhitectura de securitate globală a suferit o schimbare majoră, o singură mare putere a rămas dominantă în sistemul internațional, alte puteri regionale s-au dezvoltat în timp. Globalizarea a adus nu numai oportunități, dar și provocări. A favorizat dezvoltarea unor amenințări interconectate, vulnerabilități, riscuri și pericole transnaționale la adresa statelor dar și asupra indivizilor – denumite „asimetrice” sau „neconvenționale”: terorismul internațional, fundamentalismului religios, criminalitatea organizată transfrontalieră, conflictele regionale și din interiorul statelor, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele eșuate, traficul ilegal de persoane și stupefiante, migrația ilegală și chestiunea refugiaților, degradarea mediului, sărăcia etc. Observăm că accentul s-a mutat din sectorul militar (hard power) spre cele non-militare (soft power), iar siguranța indivizilor a devenit o prioritate. Prin urmare, managementul mediului internațional de securitate a devenit o sarcină extrem de dificilă, o provocare pentru actori – decidenți.

Termenul de „securitate” a fost folosit încă din 1945 și a fost impus la mijlocul anilor 1970. Sensul roman al expresiei „securitas” era cel de „libertate în fața amenințării”, fapt stipulat pe reversul unei medalii emise în jurul anului 250 d. Hr., în timpul împăratului Hostilian. În perioada modernă, sensul său a fost derivat din conceptul de rețiune de stat prin care, guvernul unui stat își rezervă o situație judiciară ce îi permite să invoce măsuri excepționale pentru asigurarea securității statului.

Astăzi, în sens restrâns, securitatea face referire la două concepte principale: putere și pace. Cel al puterii este substanțial în relațiile internaționale și în strudiile strategice, în timp ce conceptul de pace este central în studiile de pace și în dreptul internațional.

Abordarea conceptului de putere, în securitate, este realist spre deosebire de cel al păcii, caracteristic liberalilor. Școala realistă a subliniat necesitatea obținerii puterii militare, în special ca ultimă garanție a securității. Școala liberalistă, pe de altă parte, a evidențiat importanța dezarmării și obținerii păcii pentru asigurarea securității. Aceste două abordări ale puterii au fost principala cale de înțelegere a securității, fiind tratată ca un produs important dar secundar și înțeleasă ca un derivat al puterii sau al păcii, condiție pentru care a fost încorporată în studiile strategice sau în cele de pace. În cadrul acestor două domenii a funcționat securitatea în cea mai mare parte a secolului XX. O scurtă perioadă după 1920 este dominantă viziunea idealistă a dreptului internațional însă, după 1945 este impusă viziunea realistă a echilibrului de putere, situașie observată prin întemeierea Consiliului de Securitate al O.N.U.

Diferențele dintre cele două abordări au fost atenuate de creșterea integrării economice, extinderea comerțului internațional și deschiderea Est – Vest de după 1970, perioadă în care a apărut teoria interdependenței din cadrul școlii liberale, conform căreia democrațiile nu poartă războaie între ele. Pe baza acestei teorii a fost înființat G.A.T.T. (Acordul General de Tarife și Comerț), înlocuit din 1995 de Organizația Mondială a Comerțului.

În urma concluzionării faptului că a fi puternic nu este și suficient pentru a beneficia de securitate și că stabilirea, pe cale juridică, a unui sistem de pace la nivel internațional nu înseamnă instituirea unei stări de securitate, după cum nu o fac nici creșterea interdependenței, extinderea organizațiilor internaționale sau globalizarea, s-a impus necesitatea redefinirii și transformării securității într-un domeniu de studiu individual spre sfârșitul Războiului Rece. Astfel, se încearcă a se redefini studiile de securitate în funcție de două surse: economia politică internațională, menită să ofere explicații pentru turbulențele generate de procesul de globalizare și științele sociale care au fost obligate să ofere explicații plauzibile pentru chestiuni ivite pe neașteptate pe agenda de securitate , cu referire la identitate, etnicitate, religie, sărăcie, terorism, crimă organizată, degradarea mediului. Dezvoltarea abordării sociologice a securității are ca elemente interpretarea dezordinilor sociale, a violenței și conflictului ca fenomene și procese degradate, efectele dezvoltării sau reacțiile violente datorate globalizării. De aici, și datorită conținutului preponderent militar și a orientării externe a conceptului de securitate, a fost folosit temernul de securitate națională, încetul cu încetul diferența dintre securitate internă și cea externă nemaifiind vizibilă.

Tehnologia informației a redus limitele impuse, în trecut, de spațiu și timp mișcării capitalurilor forței de muncă, serviciilor, ideilor, fapt ce a făcut posibilă apariția unui proces transnațional ce nu ține cont de granițe. În prezent guvernele, universitățile, organizațiile internaționale sunt nevoite să utilizeze economia politică pentru diminuarea efectelor negative ale globalizării și dezvoltarea ramurilor sociologiei, antropologiei în vederea gestionării conflictelor etnice și religioase. Această nouă agendă a securității este, deci, o agendă civilă impusă de evoluțiile ultimelor decenii. În timp ce amenințările de ordin militar s-au redus, sunt supuse riscului de securitate populația civilă, identitățile naționale, afacerile, rețelele de transport și utilitățile publice. Acestea sunt subminate pe cale politică, economică și culturală. Cultura de securitate este asimilată de societatea civilă ceea ce înseamnă că agenda de securitate se scrie în spațiul public, securitatea fiind cadrul prin care sunt rezolvate cele mai presante probleme politice, militare, economice, societale, ecologice și înregistrează o subordonare a agendei regionale față de agenda globală.

P.J. Katzenstein (1996) introduce conceptul de identitate și cultură în studiile de securitate. Acesta consideră că sunt „doi factori determinanți insuficient cunoscuți ai politicii de securitate națională: contextul cultural – instituțional al politicii, pe de o parte, și identitatea construită a statelor, guvernelor și a altor actori politici, pe de altă parte”. Într-un studiu din 1991, Stephen Walt stabilește termenii determinanți ai securității. Conform acestuia, studiile de securitate „cercetează condițiile care fac probabilă utilizarea forței, modul în care utilizarea forței afectează indivizii, statele, societățile și politicile specifice pe care statele le adoptă în sensul pregătirii, prevenirii sau angajării în război. Puterea militară nu este singura sursă a securității naționale, iar amenințările militare nu sunt singurele pericole la adresa statelor,deși ele sunt în mod obișnuit cele mai serioase.

Ca urmare, studiile de securitate includ ceea ce se numește «arta guvernării» – cum ar fi: controlul armamentului, diplomație, managementul crizelor. Aceste aspecte sunt, în mod evident, relevante pentru domeniul de referință, întrucât își pun în mod direct amprenta asupra probabilității și caracterului războiului”. S. Walt nu recomandă includerea altor probleme pe agenda de securitate datorită riscului supraextinderii domeniului și pierderea relevanței. Deși face referire la renașterea studiilor de securitate după anul 1990, acesta consideră că au apărut la mijlocul anilor 1970, după războiul din Vietnam, când fundația Ford decide finanțarea cercetării academice și pune bazele revistei „International Security”.

În continuare voi prezenta relația dintre migrație și securitate națională, având în vedere conceptele explicate mai sus, conceptul de securitate națională, respectiv cel de migrație alături de impactul acestui fenomen asupra unui stat.

Impactul migrației asupra securității naționale

Relația dintre migrație și securitate națională este indiscutabilă. Migrația poate fi văzută ca fiind rezultatul manifestării anumitor amenințări la adresa securității indivizilor umani, precum violarea drepturilor omului, conflictul etnic, războiul civil. Pe de altă parte, migrația poate constitui o sursă de riscuri, pericole și amenințări, atunci când nu este controlată, provocând accentuarea criminalității organizate, a violenței xenofobe și rasiale. Ambele ipoteze au fost „verificate” în Europa: migrația ca rezultat al insecurității poate fi ilustrată prin cazul destrămării violente a Iugoslaviei, ce a dat naștere la fluxuri de refugiați către țările vecine, iar migrația ca sursă de insecuritate este demonstrată prin evenimentele ultimelor luni ale anului 2007 (problema imigranților români în Italia, Spania și Marea Britanie).

Riscurile militare datorate migrației reprezintă o parte importantă în studiul efectelor acestui fenomen. Aceste riscuri pot fi observate în țările-gazdă și reprezintă: activități prin care imigranții încearcă să afecteze procesul politic din țările de origine, conflicte importate de grupurile de imigranți care conduc la violențe, activități teroriste, inițiativele politice din țara gazdă de a opri, prin intervenții militare, fluxul de imigranți.

Imigrația, la rândul său, poate genera riscuri de securitate în țările de tranzit, în țările furnizoare și cele care primesc imigranții. De obicei, imigranții acceptă locuri de muncă sub nivelul calificării lor iar forța de muncă în țările de origine este redusă cu până la 20-30%, ceea ce poate aduce atât beneficii , dacă țara de origine se confruntă cu o rată a șomajului mare cât și dezavantaje atunci când asistăm la plecarea persoanelor înalt calificate.

Amplitudinea acestor efecte ale migrației, este în continuă creștere și diversificare, deoarece se intersectează cu toate dimensiunile securității. Cea mai vizibil afectată latură a securității este securitatea socială, respectiv cea demografică. Astfel, fluxurile migratorii afectează stabilitatea socială, identitatea culturală, nivelul de trai, respectarea drepturilor omului, mergând până la sporirea criminalității organizate în țara de destinație.

Există o parte întunecată a migrației internaționale – valurile de refugiați ce fug de catastrofe provocate de om sau naturale. Inundații, cutremure , incendii și erupții vulcanice de multe ori se întâmplă fără nici un avertisment și, în consecință, oamenii fug pe jos sau cu orice alt mijloc de transport. Războaie, revoluții și persecuții violente ale grupurilor religioase și etnice creează , de asemenea, mișcări în masă ale oamenilor departe de casele lor. Aceste evenimente sunt , de obicei, de scurtă durată, refugiații întorcându-se acasă după ce pericolele nu mai sunt . Dar nu întotdeauna . Taberele de refugiați din Orientul Mijlociu și Asia de Sud au durat zeci de ani ( și chiar generații ) .

Numerele de refugiați sunt mari , atât în trecut cât și în prezent , de multe ori numărând milioane de oameni. Orice teorie și politică publică care tratează subiectul migrației trebuie să includă refugiații ca fiind o problemă centrală. În acest sens consider oportun să abordez cazul statelor arabe, care, în ultimii 4 ani au suferit schimbări majore la nivel politic, economic, societal și militar, acest lucru influențând în mod dramatic fenomenul migrator. Având la bază conceptele teoretice de securitate, migrație precum și legătura dintre acestea două, voi analiza în capitolele ce urmează, din punct de vedere geopolitic, modul în care Primăvara arabă a modificat migrația oamenilor în interiorul statelor arabe și în afara acestora. Pentru a vedea ce schimbări a adus cu sine Primăvara arabă, trebuie să facem o radiografie a statelor arabe la nivel politic, economic precum și societal, înainte de revoluțiile arabe, pentru a vedea ulterior cum s-au schimbat acești factori, acest lucru fiind baza pentru analiza evoluției fenomenului migrator după Primăvara arabă.