Evolutia Expertizelor
CAPITOLUL I. Noțiuni generale.
Aspecte introductive.
Din cele mai vechi timpuri actele antisociale au fost prohibite și incriminate, la început prin reguli de morală, apoi prin reguli juridice sau norme de drept. Simpla existență a acestora ar fi lipsită de sens și inoperantă fără aplicarea lor. În domeniul penal aplicarea legii presupune:
descoperirea faptei, respectiv a oricărui element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni (omor, tâlhărie, viol etc.);
stabilirea împrejurărilor sau circumstanțelor în care a fost comisă fapta;
identificarea infractorului și/sau a altor persoane (coautor, complice, victimă);
dovedirea vinovăției persoanei suspecte.
Obținerea tuturor acestor date se realizează prin probe. Dintre acestea, un loc important – chiar primordial în anumite condiții – îl ocupă probele materiale. Comiterea unei fapte implică diverse acțiuni prin care se produc schimbări în mediul cu care persoanele implicate vin în contact.
Interacțiunea dintre făptuitor, victimă și mediul ambiant se manifestă sau, mai exact, se traduce prin urme. În literatura de specialitate fenomenul a fost denumit principiul schimbului sau al transferului și a fost enunțat astfel: „Criminalistica se întemeiază pe faptul că un infractor, cel mai adesea fără știrea sa, lasă întotdeauna urme la locul faptei; reciproc, el prelevă pe corpul său, pe hainele sale și pe obiectele purtate alte urme, indicii de obicei imperceptibile, dar caracteristice pentru prezența sau acțiunea sa”.
Prin caracterul ei obiectiv, proba materială este mai credibilă decât proba testimonială. Când este ridicată și păstrată corect, în conformitate cu standardele, proba materială nu poate fi pusă la îndoială. Urmele trebuie să fie descoperite, ridicate, examinate și interpretate pentru a se stabili legătura cu autorul faptei și, nu în ultimul rând, identificarea acestuia.
Criminalistica este știința care se ocupă cu toate acestea.
„Știință contra crimei” cum a mai fost denumită, criminalistica ne apare ca o știință complexă, care utilizează și adaptează datele și metodele de analiză proprii altor discipline, cum ar fi fizica, chimia și biologia pentru cercetarea probelor materiale, psihologia și psihiatria pentru audieri și verificarea credibilității declarațiilor, matematica și statistica pentru calculele de probabilitate, informatica pentru diferite aplicații etc.
Definirea si obiectul expertizei.
Expertiza – ca mijloc de probă – are o veche tradiție, încă din antichitate întâlnindu-se unele aspecte, limitate, ale unora dintre formele de expertize.
Cele mai vechi date există în legătură cu expertiza medicală, care era întâlnită la toate popoarele, în sensul că erau consultați medici și moașe, în calitate de specialiști în cursul desfășurării procesului penal.
În dreptul roman, expertiza, s-a folosit la început mai rar, totuși există date care dovedesc solicitarea cercetărilor unor specialiști în rezolvarea cauzelor judiciare.
Cum argumentam anterior, organele judiciare sunt puse în fața unor probleme pe care nu le pot rezolva singure, pentru acestea fiind necesare cunoștințele unor specialiști din domeniile
științei, tehnicii, artei etc.
În acest sens, legea le permite pentru descoperirea adevărului, în unele situații chiar le obligă, să recurgă la concursul specialiștilor.
Astfel că, ori de câte ori pentru lămurirea unor împrejurări necesare elucidării cauzei, organelle judiciare au nevoie de părerea unor persoane care au cunoștințe de specialitate, vor numi unul sau mai mulți experți, stabilind în același timp problemele nelămurite asupra cărora aceștia trebuie să se pronunțe.
Aceste activități, desfășurate de specialiști, sunt denumite în actele normative prin noțiunea (termenul) de expertize.
Prin definiție expertiza judiciară este o activitate științifico-practică și constă în efectuarea de către expert, în scopul aflării adevărului, a unor cercetări privind obiectele materiale, organismul uman, fenomenele și procesele ce ar putea conține informații importante despre circumstanțele cauzelor examinate de organele de urmărire penală și de instanța judecătorească.
Expertiza judiciară se efectuează de către experții instituțiilor specializate de stat din sistemul Ministerului Justiției, și altor autorități publice, precum și de către alte persoane competente, desemnate de ofițerul de urmărire penală, de procuror sau de instanța judecătorească.
Obiectul expertizei constă în lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, a căror cunoaștere reclamă o competență specială, in vederea aflării adevărului. Obiectul generic al expertizei judiciare se deduce chiar din legea procesuală unde este stipulată motivația generală a dispunerii unei expertize, și anume: „Când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța socotește de cuviință să cunoască părerea unor specialiști" (art. 201 vechiul cod de procedură civilă) și „Cînd pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoștințele unui expert" (art. 116 vechiul cod de procedura penală).
Deci, obiectul expertizei reclamă o anume competență (științifică, tehnică sau de altă natură) în afară de cea juridică, care îi revine în exclusivitate organului de urmărire penală și instanței de judecată.
Pornind de la definiția dată expertizei, în raport cu situațiile concrete ce reclamă folosirea acesteia în procesul penal, printre scopurile sale se înscriu următoarele:
– identificarea făptuitorului
– stabilirea stării infractorului, în situația în care, de exemplu, se constată că acesta a avut aptitudinea biologică de a săvârși o infracțiune la viața sexuală sau că este responsabil din punct de vedere psihic pentru faptele comise
– determinarea compoziției și calității unei anumite substanțe, de multe ori decisivă în dovedirea existenței infracțiunii și a vinovăției celui cercetat
– evaluarea forței probante a unui mijloc de probă deja administrat în cauză
– stabilirea cauzelor și a mecanismului de producere a unor evenimente
– clarificarea contrazicerilor care există între două sau mai multe mijloace de probă administrate, cu privire la același aspect al cauzei
– evidențierea realității și legalității operațiunilor contabile și de gestiune, întinderea prejudiciului cauzat prin fapta generatoare de pagube, persoanele răspunzătoare din punct de vedere material de situația creată
– stabilirea faptului că cel în cauză suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a suporta regimul de detenție, etc .
În condițiile evoluției științei și tehnicii, expertiza oferă posibilitatea specialiștilor din diverse ramuri de activitate de a se pronunța asupra celor mai diferite probleme pe care le ridică anumite cauze penale. Importanța expertizei sporește odată cu noile cuceriri ale științei și tehnicii aplicate în activitatea judiciară, probațiunea întemeindu-se pe date științifice, cu caracter obiectiv, față de relatările unor persoane – părți sau martori – influențate de subiectivism.
Sub acest aspect, în mod corect, s-a subliniat în literatura de specialitate că nu li se poate cere organelor de urmărire penală și judecătorilor să posede cunoștințe de specialitate în toate domeniile științei, tehnicii sau artei, pentru a lămuri personal chestiunile care solicită asemenea noțiuni să fie făcută de o persoană care nu are calitate judiciară oficială, întrucât concluziile acestor persoane pot constitui doar argumente în susținerea unei soluții.
Înscrierea expertizelor în Codul de procedură penală, în enumerarea pe care o face art. 64 cu privire la mijloacele de probă – aici aflându-se și expertizele – demonstrează în mod evident importanța ce li se acordă prin admiterea utilizării acestora în activitatea de probațiune judiciară. Întrucât expertizele folosesc date științifice pentru dovedirea împrejurărilor de fapt și care sunt efectuate de specialiști cu pregătire superioară, mai ales cu o competentă deosebită, ele constituie o garanție importantă a obiectivitătii probațiunii. Mai mult decât atât, ele exercită o influență favorabilă asupra activității organelor judiciare prin contribuția pe cаre o aduc la rezolvarea rapidă și obiectivă a cauzelor.
Tot în această idee, legiuitorul a prevăzut în anumite situații obligativitatea pentru organelle judiciare de a recurge la expertize, precum și tendința de oficializare a acestui mijloc de probă care este încredințat spre efectuare unor instituții specializate, în care funcționează profesioniști de înaltă calificare.
Clasificarea expertizelor.
Pentru lămurirea împrejurărilor de fapt ale cauzei concură diferite genuri de expertiză judiciară, iar pentru a le distinge este necesar să cunoaștem obiectul specific al fiecăreia dintre ele precum și obiectele expertizate, purtătoare de informații, în legătură cu care se pune problema stabilirii unor fapte și împrejurări de fond, spre exemplu:
– obiectul material al expertizei medico-legale îl constituie, în principal, corpul uman (stabilirea cauzei și datei morții, stabilirea sănătății psihice, examinarea secrețiilor biologice, a părului etc.);
– obiectele expertizei tehnice sunt, în genere, mașinile, instalațiile, materiile prime sau produsele finite, construcțiile de toate genurile etc.;
– obiectele expertizei contabile sunt documentele scriptice privitoare la gestionarea bunurilor și valorilor;
Din considerente ce țin de necesitatea, utilitatea și oportunitatea desfășurării activităților de anchetă și, pe cale de consecinșă, a administrării probelor, nu se pot dispune expertize pentru lămurirea unor aspecte care ar putea fi lămurite prin desfășurarea altor activități de anchetă, mai puțin costisitoare ori care se pot desfășura în vederea și a altor aspecte care depășesc domeniou strict al unei expertize.
În literatura de specialitate expertizele au fost clasificate după mai multe criterii:
după natura problemelor ce urmează a fi lămurite:
expertize criminalistice (traseologice, balistice, grafice, dactiloscopice, a urmelor lasate de instrumentele de spargere, fizico-chimică a probelor materiale, a vocii și vorbirii, biologică, genetică, a aplicațiilor și datelor informatice, etc.);
expertize medico-legale care contribuie la clarificarea problemelor privind moartea violentă, moartea suspectă sau a cărei cauze nu se cunoaște sau când este necesară examinarea corporala a învinuitului ori a persoanei vătămate pentru a putea constata consecințele or urmele desfășurării activității ilicite pe corpul acestora;
expertize psihiatrice prin care sunt stabilite limitele răspunderii penale ori alte elemente privind starea psihică a persoanelor implicate în desfășurarea de activități ilicite;
expertize contabile care lămuresc aspecte legate de modul de dezvoltare ori întinderea prejudiciului în cadrul fraudelor financiare;
expertize tehnice ce, in funcție de specialitate, contribuie la aflarea adevărului în cadrul cercetării atentatelor teroriste, accidentelor de trafic rutier, nerespectării protecției muncii ori protecției mediului înconjurător.
După modul de reglementare expertizele sunt facultative sau obligatorii.
Legea a instituit obligativitatea expertizei atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată sau în alte situații. Cât privește faza de urmărire penala expertiza este obligatorieȘ
în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav;
când există îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului;
în situația în care este necesară stabilirea cauzei mkortii dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.
În cursul judecății expertiza este obligatorie în cazul suspendării procesului penal și în cazul amânării sau ntreruperii executării pedepsei închisorii.
După domeniul supus investigării expertizele sunt:
individuale, efectuate de un singur expert care îșidesfășoară activitatea într-un singur domeniu de activitate;
complexe sau mixte care necesită cunoștințe din mai multe ramuri ale științei și tehnicii.
Evoluția expertizelor în Romico-chimică a probelor materiale, a vocii și vorbirii, biologică, genetică, a aplicațiilor și datelor informatice, etc.);
expertize medico-legale care contribuie la clarificarea problemelor privind moartea violentă, moartea suspectă sau a cărei cauze nu se cunoaște sau când este necesară examinarea corporala a învinuitului ori a persoanei vătămate pentru a putea constata consecințele or urmele desfășurării activității ilicite pe corpul acestora;
expertize psihiatrice prin care sunt stabilite limitele răspunderii penale ori alte elemente privind starea psihică a persoanelor implicate în desfășurarea de activități ilicite;
expertize contabile care lămuresc aspecte legate de modul de dezvoltare ori întinderea prejudiciului în cadrul fraudelor financiare;
expertize tehnice ce, in funcție de specialitate, contribuie la aflarea adevărului în cadrul cercetării atentatelor teroriste, accidentelor de trafic rutier, nerespectării protecției muncii ori protecției mediului înconjurător.
După modul de reglementare expertizele sunt facultative sau obligatorii.
Legea a instituit obligativitatea expertizei atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată sau în alte situații. Cât privește faza de urmărire penala expertiza este obligatorieȘ
în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav;
când există îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului;
în situația în care este necesară stabilirea cauzei mkortii dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.
În cursul judecății expertiza este obligatorie în cazul suspendării procesului penal și în cazul amânării sau ntreruperii executării pedepsei închisorii.
După domeniul supus investigării expertizele sunt:
individuale, efectuate de un singur expert care îșidesfășoară activitatea într-un singur domeniu de activitate;
complexe sau mixte care necesită cunoștințe din mai multe ramuri ale științei și tehnicii.
Evoluția expertizelor în România.
În vechiul drept românesc s-a păstrat împărțirea mijloacelor de probă în: orale și scrise. Vechile documente se referă lșa vazări și cumpărăr, danii și delimitări de moșii, iar judecat se srijinea pe aceste înscrisuri, după care urmau proba cu martorii, jurători si celelalte probe.
Folosirea expertizei datea de multă vreme în Romania, în acest sens fiind edificatoare documentele din fostul drept românesc care tratau și instituția expertizei: Codul lui Ipsilanti, Legiuirea lui Caragea, Codul Calimach.
Din documentele vremii rezultă că experții aveau o credibilitate mai mare decât mărturiile, așa cum reiese și din prevederea potrivit căreia ”în situația în care unii experți afirmă
și alții neagă, vor fi crezuți cei mai mulți și cei mai buni, destoinici, iar dacă sunt egali se va
recurge la probe”.
“Prima expertiză oficială s-a efectuat în anul 1823, de către Atanasie Bekeri, într-un caz
de moarte prin hemoragie cerebrală, suspectată de intoxicație criminală cu sublimat”. În privința expertizei criminalistice, Legea nr. 498/1946 reglementează pentru prima dată expertiza scrisului, prin constituirea primului corp de experți grafici. Cu toate acestea, legea a fost abrogată, în mod nejustificat, prin Decretul nr. 472/1957.
În anul 1969, prin Legea nr. 43, cu modificările ulterioare, s-a realizat o reglementare
unitară a expertizei criminalistice. “În Codul de procedură penală editat în anul 1936 și intrat în vigoare în anul 1937, legiutorul a reglementat în mod amănunțit condițiile și modul de numire a exerților, cât și drepturile și obligațiile lor”.
“Mai subliniem faptul că, prin modificările și completările aduse Codului de procedură
penală prin Legea nr. 141/1996 s-a creat oficial posibilitatea utilizării expertizei vocii și a vorbirii, gen de expertiză ale cărei baze au fost puse în România încă din anii ’70”.
Expertizele sunt reglementate în Ordonanța nr. 2 din 21/01/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară emisă de Guvernul României.
Dispunerea și efectuarea expertizei judiciare.
Dispunerea de expertize trebuie precedată de desfășurarea unor activități pregătitoare, cele mai importante fiind următoarele:
Analiza necesității si opertunității recurgerii la aportul specialiștilor – odata cu desfășurarea diferitelor activități de anchetă – cercetarea la fața locului, percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, constatarea în flagrant a activităților ilicite – organele judiciare au la dispoziție mai multe urme și mijloace materiale de probă care nu pot avea valoare pentru cauză, atât timp cât nu sunt analizate, interpretate și valorificate; este necesară obținerea unui maximum de date menite să contribuie la clarificarea diferitelor împrejurări referitoare la condițiile în care s-a desfășurat activitatea ilicită, făptuitorii, etc.
Pentru a asigura valorificarea științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă, prin expertize și constatări tehnico-științifice, organele judiciare trebuie să cunoască și să analizeze întregul material probator existent în dosarul cauzei și numai pe această bază să se pronunțe asupra necesității și oportunității recurgerii la specialiști.
Dacă în ceea ce privește necesitatea dispunerii unei constatări tehnico- științifice sau expertize lucrurile pot fi acceptate ca fiind simple- practic orice anchetator se poate declara mulțumit atunci când primește ajutor prin oferirea unor concluzii argumentate științific- atunci când se pune problema oportunității, lucrurile devin mai complicate.
Înainte de toate, trebuie observat un raport ce trebuie să fie optim între costuri și beneficii. Poate părea ciudat că în zona judiciară, în care guvernează aplicarea legii, se pune problema de beneficii însă trebuie observat că normalitatea presupune ca efortul judiciar să poată fi păstrat în limite rezonabile din punctul de vedre al cheltuielilor. Cum efectuarea de constatări și expertize presupune folosirea unor resurse financiare importante, trebuie analizat în ce măsură acestea sunt raționale, se justifică sub aspectul rezultatelor așteptate.
Pregătirea materialelor care vor fi supuse examinării – înainte de toate, anchetatorul trebuie să verifice autenticitatea; trebuie să fie sigur că trimite spre a fi expertizate exact urmele sau/și mijloacele materiale de probă ridicate de la fața locului, odată cu desfășurarea percheziției, etc. Trebuie observat că, în practică pot apare abuzuri- în sensul că se pot înlocui urme, se pot crea alte urme pe mijloacele materiale de probă ori șterge cele care existau în momentul descoperirii la fața locului în scopul de a se deturna ancheta, de a se orienta cercetările pe piste greșite.
De asemenea, nu se poate accepta trimiterea către experți a unor urme sau mijloace materiale de probă- adesea obiecte care au ajuns, de exemplu, la fața locului în condiții care nu au legătură cu pregătirea, desfășurarea sau exploatarea rezultatelor activității ilicite- ce nu pot fi utile pentru dezvoltarea anchetei. Foarte important este ca anchetatorul să se asigure că în procesul descoperirii, revelării, examinării la fașa locului, ridicării, etc.au fost respectate regulile criminalistice, pentru ca urmele trimise spre expertiză să nu-și modifice caracteristicile și proprietățile; la fel de important este ca anchetatorul să verifice dacă în conținutul procesului- verbal în care au fost materializate rezultatele activității prin care anchetatorul a intrat în posesia urmelor ori mijloacelor materiale de probă pe care le trimite spre expertiză acestea au fost corect și amănunțit descrise pentru a fi ușor identificate și pentru a evita orice suspiciuni cu privire la corectitudinea și profesionalismul cu care au fost ridicate nu au relevanță procesuală, neputând fi trimise la expertiză.
Este recomandabil ca organul judiciar care lucrează în cauză și urmează a dispune expertiza ori constatarea tehnico- științifică să examineze amănunțit urmele și mijloacele materiale de probă pentru a observa elementele de specialitate ce pot fi exploatate în interesul anchetei. Numai în aceste condiții se pot lua decizii corecte în legătură cu obținerea modelelor de comparație, cu formularea întrebărilor la care trebuie să răspundă expertul, în ultimă instanță, cu privire la utilitatea și oportunitatea dispunerii unei expertize sau constatări tehnico- științifice.
Pentru a putea dispune o expertiză este necesar ca ceea ce se trimite expertului să fie reprezentativ, să fie într-o cantitate și de o calitate suficientă, pentru a permite obținerea de concluzii valoroase în contextul dezvoltării firești a anchetei. Experților ori specialiștilor li se pune la dispoziție tot ceea ce ar putea relevanță fața de obiectul expertizei sau constatării tehnico- științifice. Dacă, ulterior, se va pune problema dispunerii unei noi expertize anchetatorul va trebui să verifice în ce măsură urmele sau mijloacele materiale de probă supuse examinărilor au suferit modificări ce ar putea induce în eroare pe expertul ce urmează să facă noua expertiză, iar în caz afirmativ, să aprecieze în ce măsură concluziile pot fi influențate de ele.
În funcție de natura expertizei, organul judiciar trebuie, de multe ori să procedeze la procurarea modelelor sau materialelor de comparație care să fie puse la dispoziția specialiștilor ori experților împreună cu urmele și mijloacele materiale de probă ridicate cu ocazia desfășurării cercetării la fața locului ori a altor activități de anchetă. Există și situații în care expertul poate să-și procure singur modele de comparație- cum se întâmplă în cazul multor expertize traseologice- ori chiar trebuie- în cazul expertizelor balistice.
Formularea întrebarilor – pentru obținerea unor rezultate utile anchetei, prin efectuarea de constatări tehnico- științifice sau expertize, este necesar ca anchetatorul să aibă abilitatea de a formula întrebări ce trebuie să fie clare și să vizeze aspecte relevante pentru cauza în anchetă. Observația este deosebit de importantă, în practică constantându-se că una dintre cauzele principale ale formulării concluziilor eronate sau nefundamentate științific o reprezintă superficialitatea în stabilitatea obiectivelor și nu al expertului care va afectua expertiza. Trebuie exclusă orice tendință de a considera relația anchetator- expert ca fiind una de subordonare, aceasta fiind, prin însăși esența ei, una de colaborare profesională bazată pe comunicare și respect reciproc- nu expertul trebuie să rezolve problemele de anchetă, nici anchetatorul nu trebuie să indice „concluzia preferată”, nu trebuie așteptată „orientarea” cercetărilor și soluția salvatoare în funcție de cum bate „vântul” în dosar.
În formularea întrebărilor se poate accepta ca necesară respectarea unor cerințe precum :
Să se refere la obiectul expertizei și la domeniul de competență al expertului sau specialistului;
Să fie clare și precise pentru a putea fi înțelese de către toate persoanele interesate;
Să fie formulate astfel încât să facă necesară, pe cât posibil. Pronunțarea unor concluzii certe- pozitive sau negative;
Să aibă o succesiune logică;
Să nu solicite expertului concluzii cu privire la încadrarea juridică, forma de vinovăție ori cu privire la modul de desfășurare ori calitatea desfășurării unor activități de anchetă precum cercetarea la fața locului, percheziția, reconstituirea, etc.
Alegerea institutiei sau experților care urmează sa execute lucrareaș emiterea actului prin care se dispune efectuarea expertizei – potrivit legii procesual penale constatarea tehnico- științifică se efectuează, de regulă, de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul sau pe lângă instituția de care aparține organul judiciar, iar ca excepție, de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul altor instituții.
Există situații când specialiștii sau/și experții fac parte din instituții specializate în efectuarea de expertize ori constatări precum Institutul de Criminalistică, Institutul Național de Expertize judiciar nu se poate pronunța asupra nominalizării specialistului sau expertului, lăsând la latitudinea conducătorului instituției această problemă.
În alte cazuri, precum expertizele contabile sau tehnice- auto, experții care vor efectua expertiza sunt numiți de către organul judiciar care se adresează filialei locale a organizației profesionale de profil, solicitând recomandarea unor experți din care alege unul sau mai mulți în raport de complexitatea lucrării, comunicând aceasta instituției care i-a recomandat și părților interesate în desfășurarea anchetei.
După numire, organul judiciar cheamă experții împreună cu părțile și se face cunoscut obiectul expertizei și întrebările la care trebuie să se răspundă. Cu aseastă ocazie anchetatorul aduce la cunoștință părților că au dreptul să facă observații cu privire la întrebările formulate, putând propune modificarea sau completarea lor și să recomande câte un expert care să participe la efectuarea expertizei, excepție făcând cazurile în care lucrarea se efectuează în instituții de specialitate.
Duspunerea expertizei ori constatării tehnico- științifice se face prin rezoluție motivată, întocmită de către organul judiciar, cu excepția expertizelor contabile și tehnice care se dispun prin ordonanță. Instanța de judecată dispune efectuarea expertizei prin încheiate.
Prin rezoluția motivată prin care se dispune efectuarea constatării tehnico- științifice se stabilește obiectul acesteia, se formulează întrebările la care trebuie să răspundă specialistul sau tehnicianul și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea, punându-se la dispoziția sa materialele necesare.
Procedura expertizei judiciare
Din punct de vedere procedural, expertiza este un demers complex, cu desfășurare specifică în timp și spațiu a unor activități ce fac obiectul bazei normative în domeniu, al profesiei de expert și al unei deontologii riguroase, toate alcătuind un set de reguli cunoscute și
cutume.
Pentru a se putea efectua această etapă trebuie parcurși anumiți pași, și anume:
Solicitarea expertizei;
Este specifică expertizelor extrajudiciare, dar și majorității expertizelor judiciare.
Dispunerea efectuării expertizei;
“Expertizele se ordonă de către organul de urmărire penală sau de către instanța de
judecată, la cerere sau din oficiu”1, “dar în anumite situații este chiar obligatorie
ordonarea unei expertize”.2
Stabilirea obiectivelor expertizei;
Acestea se stabilesc de către organele de urmărire penală și de către instanțele de judecată în cazul expertizelor din spetele penale, de către părți în cazul expertizelor din spetele civile sau de către client în cazul expertizelor extrajudiciare.
Numirea sau alegerea expertului;
Acesta este ales sau numit de către organele de urmărire penală, de către instanțele de
judecată, de către părți sau de către client.
Chemarea sau apelarea expertului;
Instanța îi trimite expertului judiciar o scrisoare recomandată prin care îl informează cu privire la faptul că a dispus numirea lui pentru efectuarea expertizei în acea cauză. Sunt indicate, de asemenea și data inchieierii de ședință, termenul in care trebuie depusă expertiză, onorariul stabilit de instanță pentru expertiză și sarcina plătii onorariului, care de obicei revine în sarcina părților, în mod egal.
Cercetarea dosarului speței;
Expertul are obligația să analizeze dosarul cauzei și să urmărească în principiu cererile de chemare în judecată, întâmpinările și cererile reconvenționale, cererile intervenienților, cererile completatoare, încheierile de ședință, lista de obiective, dar și anumite documente care au importanță pentru expert, de exemplu: dovezile de plată a onorariului, răspunsul Biroului local de expertize.
Acceptarea expertizei;
În cadrul analizării dosarului cauzei pot interveni anumite elemente pe care expertul
este obligat să le comunice organului care a dispus expertiza. Aceste elemente sunt precizate în Codul de procedură penală la articolele 48-53 și se referă la acele situații care duc fie la recuzarea, fie la abținerea expertului.
Pregătirea cercetării de teren;
Este o etapă importantă în orice fel de expertiză, având particularitățile specifice de la o cauză la alta. Aceste particularități se referă la echipamentele și instrumentele pregătite pentru expertiză, informațiile culese de pe teren și metodele de lucru.
Convocarea părților;
Părțile se convoacă prin scrisoare recomandată cu confirmare de răspuns cu 5 zile înainte de data cercetării de teren. Scrisoarea conține numărul dosarului, dată, orele și locul unde se desfășoară cercetarea de teren, documentele necesare pe care părțile trebuiesc să le aducă și datele de contact ale expertului.
Terenul;
La această etapă a procedurii se culeg informațiile, datele și observațiile vizate în perioada de pregătire, se realizează măsurători, se efectuează schițe, desene, fotografii, se consemnează observațiile personale și se rețin orice fel de elemente care sunt relevante și care ajuta la realizarea obiectivelor expertizei.
Cercetarea post-teren;
În această fază, expertul culege informații din literatura de specialitate, cercetează piața specifică și contactează specialiști din domeniul expertizei pentru a colecta informații de care are nevoie în faza prelucrării datelor.
Prelucrarea datelor;
În această etapă, toate informațiile reținute de expert din cercetarea cauzei, de la cercetarea de teren și din cercetările ulterioare se supun prelucrărilor specifice, cum ar fi cele matematice, statistice, fizico-chimice, economice, sociologice.
Redactarea raportului de expertiză;
Raportul are forma scrisă și reprezintă etapa cea mai responsabilă din munca expertului, deoarece trebuie să respecte o serie de reguli cu privire la formă și procedură și de asemenea, trebuie să dovedească profesionalism în organizarea materialului informativ și să formuleze clar concluziile raportului.
Conform articolului 21 din Ordonanța nr.2 din 21/01/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciara, “raportul de expertiză cuprinde”:
partea introductivă, în care se menționează organul care a dispus efectuarea expertizei, data la care s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului sau al specialistului, specialitatea acestuia, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și întrebările la care expertul sau specialistul urmează să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată și dacă părțile care au participat la aceasta au dat explicații în cursul expertizei;
descrierea operațiunilor de efectuare a expertizei, obiecțiile sau explicațiile părților, precum și analiza acestor obiecții ori explicații pe baza celor constatate de expert sau de specialist;
concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului sau a specialistului asupra obiectului expertizei.
Vizarea și depunerea raportului;
“Raportul se face într-un număr de exemplare suficiente pentru instanță, părți și expert, urmând ca setul să fie prezentat la Biroul local de expertize pentru viză și înregistrare, acest lucru făcându-se cu cel puțin cinci zile înaintea termenului de judecată. Nedepunerea raportului de expertiză pentru termenul solicitat, fără motive temeinice, poate duce la sancționarea cu amendă judiciară de la 500 la 5000 lei, pe motivul tergiversării de către expert a îndeplinirii însărcinărilor primite”.
Decontul și plata expertizei;
“Decontul și factura se depun odată cu raportul la Biroul local de expertize în cazul expertizelor judiciare, iar onorariul definitiv se stabilește de organul care a dispus efectuarea expertizei și plata onorariului se face prin grija Birolui local de expertize”.
Analiza raportului de expertiză;
Această etapă este importantă pentru beneficiarii acțiunii expertului, respective instanțele de judecată, organele de urmărire penală, părțile sau clienții care au comandat expertiza. Se urmărește corectitudinea demersului expertului, dar și anumite aspecte de procedură și de formă. Existența unor vicii conduce la formele de îndreptare a unui raport de expertiză, care sunt: răspunsul la obiecțiuni, suplimentul de expertiză, contraexpertiza sau o nouă expertiză.
Obiecțiuni la raportul de expertiză;
Dacă se descoperă erori de orice fel sau elemente nerezolvate față de obiectivele stabilite, se va proceda la calea formulării de obiecțiuni la raportul de expertiză. Expertul va fi chemat să ia cunoștință de lista de obiecțiuni și să redacteze răspunsul la obiecțiuni într-un termen rezonabil.
O ultimă etapă o constituie căile de îndreptare folosite în cazul expertizelor neclare, necomplete sau inexacte. “Situațiile necorespunzătoare care se pot constata în momentul depunerii raportului de expertiză, precum și măsurile care se pot lua sunt următoarele”:
raportul de expertiză poate prezenta neclarități, deficiență care urmează a fi reparată prin chemarea expertului pentru a da lămuriri;
expertiza poate fi efectuată în mod incomplet, lacună care urmează a fi acoperită pe calea întregirii expertizei printr-un supliment de expertiză;
concluziile expertului pot prezenta inexactități sau expertiza trebuie anulată pentru neobservarea formelor legale în efectuarea ei, situații care nu pot fi remediate decât
printr-o nouă expertiză.
Suplimentul de expertiză își are sediul materiei în dispozițiile articolului 124, Cod procedură civilă.
Conform alineatului (1), “când organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către același expert, fie de către altul”.
Cauzele care pot genera existența unei expertize necomplete pot fi: partile n-au dat expertului anumite lămuriri care erau necesare, organul judiciar nu a pus la dispoziția expertului toate materialele necesare sau nu a precizat îndeajuns cadrul expertizei, experții au omis să cerceteze anumite chestiuni sau au făcut-o parțial.
Organul judiciar poate dispune ca suplimentul de expertiză să fie efectuat de același expert sau de către altul, în funcție de motivele care au generat această nouă lucrare, iar dacă se
constată că lipsurile nu-i sunt imputabile expertului, el va efectua suplimentul de expertiză.
Conform articolului 125, Cod procedură penală, “dacă organul de urmărire penală sau
instanța de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize”.
“Cauzele care pot duce la dispunerea unei noi expertize sunt: când din concluziile primei
expertize și majoritatea celorlalte probe efectuate în cauză există o contradicție flagrantă, când
apar puternice îndoieli cu privire la competența, conștiinciozitatea sau obiectivitatea expertului
sau când, din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că expertul nu a folosit cele mai adecvate
metode științifice în efectuarea lucrărilor. O nouă expertiză se dispune pentru examinarea acelorași probleme care au format obiectul cercetării inițiale, urmând să aprecieze ca necesară
efectuarea unei noi expertize, numai dacă există date obiective care să îngăduie a presupune posibilitatea emiterii altor concluzii”.
Noua expertiză se efectuează sub aceasi procedură ca și prima, cu un singur amendament,
nu este precizat în nicio lege de procedură penală sau civilă cine va efectua această nouă expertiza și raportul de expertiză nu trebuie să cuprindă referiri la prima expertiză, deoarece numai organele judiciare au dreptul să le aprecieze.
Conform articolului 212, alineatul (2), Cod procedură civilă, “noua expertiză trebuie cerută motivată la primul termen după depunerea raportului de expertiză, sub sancțiunea decăderii din acest drept. În cazul în care partea este decăzută din dreptul de a cere o nouă expertiză, dar aceasta este neceasară cauzei, instan a ț poate dispune din oficiu o nouă expertiză”.
Conform articolului 1, alineatul (1) din Ordonanța nr. 75 din 24/08/2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică, “expertizele criminalistice judiciare se efectuează de experții criminaliști autorizați care își desfășoară activitatea în cadrul instituțiilor
publice sau în cadrul laboratoarelor publice ori private de specialitate, constituite conform dispozițiilor legale. Expertul criminalist trebuie să fie imparțial și independent în exprimarea și
formularea opiniilor științifice”. Alineatul (2) al aceluiași articol prevede faptul că, “la efectuarea expertizelor criminalistice judiciare pot participa și experții criminaliști autorizați, numiți de organele judiciare la recomandarea părților”. Conform alineatului (3) “instituțiile publice, laboratoarele publice sau private de specialitate, precum și experții criminaliști autorizați sunt cuprinși în Tabelul nominal cuprinzând experții criminaliști autorizați”.
Experții judiciari
Noțiunea de expert
Termenul de „expert” se folosește în vorbirea curentă pentru a desemna o persoană care prin pregătirea și experiența sa într-un anumit domeniu poate înțelege și rezolva cele mai complexe și dificile probleme din domeniul respectiv.
În acest sens putem defini expertul ca fiind persoana care are cunoștințe de specialitate într-un domeniu al științei, tehnicii, artei și care este abilitată oficial în calitate de expert de a lămuri chestiuni care în procesul Judiciar necesită asemenea cunoștințe.
Expertul este persoana care datorită calităților proprii și a unei bogate experiențe, prin
cunoștințe ,și priceperi vaste, are o indubitabilă abilitate într-un anumit domeniu, dispunând
astfel de o bază temeinică în vederea emiterii unei concluzii într-un anumit domeniu. În baza
cunoștințelor sale de specialitate, el își formează convingeri proprii, desprinse de orice influență
externă.
Expertul este un auxiliar al justiției, dar un consultant autorizat care ajută organul judiciar să lămurească împrejurări de fapt necesare soluționării cauzei. În acest sens, el trebuie să-și îndeplinească misiunea solicitată, cu conștiinciozitate și obiectivitate, să dovedească un rol activ,
constând în sesizarea tuturor problemelor ce trebuie clarificate în cauza respectivă.
Conform art.88 CPPRM expertul este persoana numită pentru a efectua investigații în
cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele cauzei penale și care,
aplicînd cunoștințele speciale din domeniul științei, tehnicii, artei și din alte domenii, prezintă
rapoarte în baza acestora.
Expertul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca expert în probleme
juridice.
Condițiile cerute pentru a fi expert.
Potrivit articolului 10, alineatul (1) din Ordonanța nr. 2 din 21/01/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciara, “dobândește calitatea de
expert tehnic judiciar persoana care îndeplinește următoarele condiții”:
este cetățean român sau cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene aparținând
Spațiului Economic European;
cunoaște limba română;
are capacitate de exercițiu deplină;
a absolvit studii superioare în specialitatea pentru care se prezintă la examenul de
expert, dovedite cu diplomă;
are stagiu de cel puțin 3 ani în specialitatea în care a obținut diploma;
este apt din punct de vedere medical pentru îndeplinirea activității de expert;
nu are antecedente penale și se bucura de o bună reputație profesională și socială;
a fost declarat reușit la examenul organizat în acest scop.3
Conform articolului 10^1, alineatul (1) din Ordonanța nr. 2 din 21/01/2000, “cetățeanul
unui alt stat membru al Uniunii Europene sau aparținând Spațiului Economic European și cetățeanul roman care au obținut calificarea profesională necesară într-un alt stat membru al Uniunii Europene sau aparținând Spațiului Economic European poate dobândi calitatea de expert tehnic judiciar în România, potrivit ordonanței, în aceleași condiții ca și cetățenii români”.
Alegerea desemnarea și numarul experților.
Alegerea experților
În materia expertizelor care au o reglementare proprie, dreptul de alegere al organului
care dispune efectuarea expertizei este limitat sau inexistent. În domeniul expertizei contabile,
precum și a celei tehnice, potrivit dispozițiilor articolului 5 și 13 din decretul nr.79/1971,” poate
fi numit numai unul sau unii dintre experții recomandați de biroul local de expertiză. În alte materii, nici nu se mai poate vorbi de o alegere, organele judiciare fiind obligate să se adreseze
unor instituții specializate”.
Desemnarea experților
În materie procesuală civilă, articolul 202, alineatul (1) prevede că, “Dacă părțile nu se învoiesc asupra numirii experților se vor numi de către instan ă, prin tragere ț la sorți, în ședința publică, de pe lista întocmită și comunicată de către biroul local de expertiză, cuprinzând persoanele înscrise în evidența celor autorizate, potrivit legii, să efectueze expertizele judiciare”.
În materie procesuală penală, se utilizează două sisteme de numire:
sistemul necontradictoriu, care este folosit în cazul expertizelor ce se efectuează la serviciile medico-legale, la laboratoarele de expertiză criminalistică sau la alte instituții specializate; organul judiciar penal care dispune realizarea lucrărilor de specialitate se adresează, conform articolului 119, alineatul (2) Cod procedură penală, “instituției specializată pentru efectuarea acestora. Expertul care va efectua expertiza este desemnat de conducerea instituției respective”;
sistemul contradictoriu, ce se utilizează în cazul celorlalte expertize: contabile, tehnice, psihologice, etc. “În vederea efectuării acestor expertize, organul judiciar se adresează birourilor locale de expertize, solicitând recomandarea experților care să execute lucrarea și care suntînscriși în tabelul nominal al experților din specialitatea respectivă. Organul judiciar numeștenumai dintre aceștia expertul care va efectua lucrarea de specialitate”.
Conform articolului 120, alineatul (3) Cod procedură penală, ‘părțile au dreptul să ceară
și numirea a câte unui expert recomandat de fiecare dintre acestea, care să participe la efectuarea expertizei. Astfel, expertiza poate fi realizată atât de experți desemnați de organul judiciar, dar și de experți recomandați de părți.”
Părțile nu au posibilitatea de a propune un expert în vederea efectuării expertizei, deoarece asta ar însemna eliminarea dreptului expertului părții de a pune concluzii care să contrazică concluziile expertului propus de organul judiciar, ceea ce constituie o încălcare a articolului 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului privind dreptul la un process echitabil.
Expertiza se va efectua de către o comisie de experți, atunci când părțile au cerut și numirea unui expert din partea lor, urmând ca fiecare dintre acești experți să participe cu drepturi
egale la efectuarea expertizei.
Numărul experților.
În materie procesuală civilă, articolul 201, alineatul (1) prevede că” instanța va numi unul sau trei experți”.
De asemenea, în materie civilă, expertiza poate fi efectuată de mai mult de 3 experți, în cazurile în care dispozițiile legale prevăd ca expertiza să fie efectuată de către o comisie. În materie procesuală penală, organul de urmărire penală sau instanața de judecată dispune ca expertiza să fie efectuată numai de către un expert, nu este menționată posibilitatea existenței mai multor experți, iar legiuitorul folosește singularul ori de câte ori se referă la desemnarea expertului.
Obligațiile expertului.
Expertul este obligat:
să facă în raportul său concluzii obiective și întemeiate asupra întrebărilor ce i se pun, să
delimiteze concluziile făcute în baza programelor computerizate sau a literaturii de specialitate
care nu au fost verificate de el;
să refuze de a face concluzii dacă întrebarea pusă depășește cadrul cunoștințelor lui de
specialitate sau dacă materialele ce i s-au pus la dispoziție nu sînt suficiente pentru prezentarea
concluziilor, comunicînd în scris despre aceasta organului sau instanței care a dispus expertiza,
cu indicarea motivelor respective;
să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanței pentru a fi prezentat participanților la acțiunea procesuală, precum și pentru a da explicații pe marginea concluziilor date în scris;
să prezinte organului de urmărire penală sau instanței documentele ce confirmă calificarea
lui specială, să-și aprecieze obiectiv capacitatea și competența sa pentru darea concluziilor respective;
să comunice, la cererea organului de urmărire penală sau a instanței, precum și a părților în ședința de judecată, despre experiența sa profesională și despre relațiile sale cu persoanele
participante în cauza dată;
în caz de participare la efectuarea acțiunii procesuale, să nu părăsească locul efectuării
acesteia fără permisiunea organului care o efectuează, precum și ședința de judecată fără permisiunea președintelui ședinței;
să se supună dispozițiilor legale ale organului de urmărire penală sau ale instanței;
să respecte ordinea stabilită în ședința de judecată;
să nu divulge circumstanțele și datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării expertizei sau în urma participării la ședința de judecată închisă, inclusiv circumstanțele ce se referă la inviolabilitatea vieții private, de familie, precum cele care constituie secret de stat, secret comercial sau alte informații oficiale cu accesibilitate limitată.
Pentru prezentarea cu bună știință a concluziilor false, expertul poartă răspundere în
conformitate cu art.312 din CP RM.
Drepturile experților.
Expertul are dreptul:
să ia cunoștință de materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei;
să ceară să i se pună la dispoziție materiale suplimentare necesare pentru prezentarea
concluziilor;
să participe, cu aprobarea organului de urmărire penală sau a instanței, la audieri și la alte
acțiuni procesuale ce țin de obiectul expertizei, să pună întrebări persoanelor audiate cu
participarea lui;
să prezinte concluzii nu numai referitor la întrebările puse, ci și la alte circumstanțe ce țin
de competența sa și care au fost constatate în urma investigațiilor efectuate;
să ia cunoștință de procesele-verbale ale acțiunilor la care el a participat și să ceară
includerea obiecțiilor sale în procesul-verbal respectiv;
să ceară compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la procesul penal în
cauza respectivă și repararea prejudiciului cauzat de acțiunile nelegitime ale organului de
urmărire penală sau ale instanței;
să primească recompensă pentru lucrul efectuat.
Expertul are și alte drepturi și obligații prevăzute de prezentul cod. Articolul 89 CPP RM prevede recuzarea expertului. Persoana nu poate lua parte la proces în calitate de expert:
dacă există circumstanțe prevăzute la art.33, ale cărui prevederi se aplică în mod
corespunzător;
dacă se află în relații de rudenie sau în alte relații de dependență de persoana care efectuează urmărirea penală, de judecător sau de vreuna din părțile la proces ori, după caz, de reprezentanții lor;
dacă nu este în drept să fie în această calitate în baza legii sau a sentinței judecătorești;
dacă a efectuat în cauza respectivă o revizie sau alte acțiuni de control, rezultatele cărora
au servit temei pentru pornirea procesului penal;
dacă a participat în calitate de specialist în acest proces, cu excepția cazurilor de participare a medicului legist la examinarea exterioară a cadavrului și a cazurilor de participare a specialiștilor în materie la cercetarea exploziilor și la demontarea dispozitivelor explozive;
dacă se constată incompetența ei.
Participarea anterioară a persoanei în calitate de expert nu este un obstacol care exclude
participarea ei ulterioară în aceeași calitate în procedura dată, cu excepția cazurilor în care expertiza se efectuează repetat în legătură cu apariția îndoielilor în privința veridicității concluziilor din raport.
Recuzarea expertului se soluționează de organul de urmărire penală sau de instanță și hotărârea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.
Conform articolului 87 CPP RM specialistul este persoana chemată pentru a participa la
efectuarea unei acțiuni procesuale în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată
în rezultatele procesului penal. Cererea organului de urmărire penală sau a instanței cu privire la
chemarea specialistului este obligatorie pentru conducătorul întreprinderii, instituției sau organizației în care activează specialistul.
Specialistul trebuie să posede suficiente cunoștințe și deprinderi speciale pentru acordarea
ajutorului necesar organului de urmărire penală sau instanței. Opinia expusă de specialist nu
substituie concluzia expertului.
Specialistul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca specialist în
probleme juridice.
Înainte de începerea acțiunii procesuale la care participă specialistul, organul de urmărire
penală sau instanța stabilește identitatea și competența specialistului, domiciliul lui, precum și în
ce relații se află el cu persoanele care participă la acțiunea respectivă, îi explică drepturile și obligațiile și îl previne de răspunderea pentru refuzul sau eschivarea de a-și îndeplini obligațiile.
Aceasta se consemnează în procesul-verbal al acțiunii respective și se certifică prin semnătura specialistului.
Obligațiile specilistului.
Specialistul este obligat:
să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală sau a instanței;
să prezinte organului de urmărire penală documentele ce confirmă calificarea lui de specialist respectiv, să-și aprecieze obiectiv capacitatea sa de a acorda ajutorul necesar ca specialist;
să comunice, la cererea organului de urmărire penală, a instanței sau părților, despre experiența sa în domeniu și despre relațiile sale cu persoanele participante în cauza penală respectivă;
să se afle la locul efectuării acțiunii procesuale sau în ședința de judecată atât timp cît este necesar de a asigura acordarea ajutorului ca specialist și să nu părăsească fără permisiune locul efectuării acțiunii procesuale respective sau ședința de judecată;
să aplice toate cunoștințele și deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor organului care efectuează acțiunea procesuală la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la aplicarea mijloacelor tehnice și a programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru expert, să dea explicații referitor la problemele ce țin de competența sa profesională;
să facă concluzii de constatare tehnico-științifică sau medico-legală;
să se supună dispozițiilor legale ale organului de urmărire penală;
să respecte ordinea stabilită în ședința de judecată;
să confirme, prin semnătură, mersul, conținutul și rezultatele acțiunii procesuale la care a
participat, precum și caracterul complet și exact al înscrierilor în procesul-verbal al acțiunii respective;
să nu divulge circumstanțele și datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării acțiunii procesuale, inclusiv circumstanțele ce se referă la inviolabilitatea vieții private, de familie, precum și cele care constituie secret de stat, secret comercial sau alte informații oficiale cu accesibilitate limitată.
Pentru prezentarea cu bună știință a unei concluzii false, specialistul poartă răspundere în
conformitate cu art.312 din CP RM.
Drepturile specialiștilor.
Specialistul are dreptul:
să ia cunoștință, cu permisiunea organului de urmărire penală sau a instanței, de materialele cauzei și să pună întrebări participanților la acțiunea procesuală respectivă pentru a formula o concluzie adecvată, să ceară completarea materialelor și datelor puse la dispoziție pentru darea concluziei;
să-i atenționeze pe cei prezenți asupra circumstanțelor legate de descoperirea, ridicarea și păstrarea obiectelor și documentelor respective, asupra aplicării mijloacelor tehnice și programelor computerizate, să dea explicații referitor la chestiunile ce țin de competența sa profesională;
să facă obiecții, care vor fi incluse în procesul-verbal al acțiunii procesuale respective, referitor la descoperirea, ridicarea și păstrarea obiectelor, precum și să dea alte explicații conform competenței sale profesionale;
să ia cunoștință de procesele-verbale ale acțiunilor la care a participat și să ceară completarea lor sau includerea obiecțiilor sale în procesul-verbal respectiv;
să ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală și repararea prejudiciului cauzat de acțiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanței;
să primească recompensă pentru lucrul efectuat.
Specialistul are și alte drepturi și obligații prevăzute de prezentul cod.
Recuzarea specialistului se face în condițiile prevăzute pentru recuzarea interpretului,
traducătorului conform prevederilor art.33 CPP RM, care se aplică în mod corespunzător.
Atât Codul de procedură civilă cât și cel de procedură penală, nu conțin dispoziții exprese în privința condițiilor cerute pentru a fi expert, totuși, din ansamblul prevederilor legale care
reglementează expertiza rezultă că prima condiție care se cere unei persoane pentru a fi abilitată
ca expert este aceea de a avea pregătirea de specialitate în domeniul care interesează cauza și, nu
în ultimul rând, lucrul cel mai important este acela ca persoană-numită expert să fie interesată de soluționarea cauzei.
În acest sens, calificarea și obiectivitatea asigură veridicitatea concluziilor pe care expertul Ie formulează la încheierea lucrării, aceste două condiții presupunând și capacitatea de a fi expert. În afara cunoștințelor de specialitate, expertul mai trebuie să dovedească pasiune și interes pentru achiziționarea noutăților și descoperirilor științifice, tehnice, din domeniul în care s-a consacrat profesional. Mai scoatem în evidență faptul că atunci când expertul dovedește lipsă de obiectivitate, el poate fi înlocuit ca urmare a incapacității sau incompatibilității.
Incapacitatea constă în interdicția impusă de lege unor persoane de a fi numite experți. Ea
poate fi absolută, în sensul că cel incapabil nu poate efectua nici o expertiză în nici o cauză, sau relativă, în sensul că cel incapabil nu poate efectua o expertiză într-un caz concret, de unde deducem concluzia că incapacitatea este raportată numai Ia o expertiză anume.
Codul de procedură civilă al României prevede expres lа-articolul-203 cazurile de incapacitate absolută: „nu vor fi numiți experți minorii și interzișii, faliții și cei condamnați", adică „cei condamnați pentru crimă sau pentru delicte de fals, furt, înșelăciune, abuz de încredere, mărturii mincinoase, infracțiuni contra bunelor moravuri, vagabondaj, abuz de putere, speculă ilicită, sabotaj economic, dare sau luare de mită, trafic de influență, delapidare, rupere de sigilii, delicte contra siguranței interioare și exterioare a statului, calomnie sau denunțare calomnioasă".
Prevederile art.116-126 din procedură penală al României, nu conțin nici o reglementare
expresă privind incapacitatea de a fi expert, dar aceasta nu poate conduce la concluzia că în materie penală nu ar exista cazuri de incapacitate. Astfel că, prin legi speciale se face o limitare a
persoanelor care pot fi numite ca experți, organul judiciar fiind obligat să numească experți numai dintre cei indicați.
Exemple:
cererea de punere sub interdicție, pentru rezolvarea căreia este necesară luarea părerii uneicomisii formate din medici specialiști psihiatri;
expertizele contabile care nu se pot efectua decât de experți contabili recomandați de către Biroul de expertize contabile.
Incompatibilitatea unei persoane de a fi expert, reprezintă situația în care o persoană, deși are capacitatea generală de a fi expert nu are exercițiul ei, fie dîn cauza calității sale funcționale, fie din cauza poziției sale procesuale.
Calitatea funcțională reprezintă acele persoane care îndeplinesc în cauza respectivă lucrări
legate de funcția lor oficială (judecătorul, procurorul care pune concluzii în instanță, apărătorul).
În acest sens sunt edificatoare prevederile art.48,50,51,52 și53 CPP al României. Artr.54-alin (1) CPP al României stipulează „Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeași cauză. Calitatea de martor are întâietate".
De asemenea, sunt incompatibili de a fi experți, din cauza poziției lor procesuale:inculpatul, partea vătămată, părțile în procesul civil.
În anumite situații, efectuarea expertizei nu poate fi realizată decât de anumite persoane, așa cum este cazul experților tehnici, contabili sau din anumite instituții specializate cum sunt
Institutul și Laboratoarele de medicină legală.
Drepturile și obligațiile experților conform prevederilor Decretului 79/1971 al României: din momentul în care expertul a fost numit de organul judiciar, acesta are îndatorirea de a-și aduce contribuția la aflarea adevărului. Referitor Ia drepturile expertului care efectuează expertiza, ele rezultă atât din prevederile Codului de procedură penală cât și din prevederile altor acte normative precum și din practica judiciară.
Astfel, art. 88 Cod procedură penală al României stipulează dreptul expertului de a lua
cunoștință de materialul dosarului, precum și de a cere lămuriri organului de urmărire penală sau
instanței de judecată cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale cauzei.
De asemenea, expertul mai are dreptul de a cere părților explicațiile ce îi sunt necesare pentru efectuarea expertizei, dar cu încuviințarea organului de urmărire penală sau instanței de judecată. Alt drept al expertului este și acela prin care poate să-și aleagă în mod liber metoda de lucru specifică pregătirii sale. În acest sens, art. 261 Cod penal al României prevede pedepsirea
încercării de a determina expertul prin constrângere ori corupere de a formula anumite concluzii: Tot astfel art:266 alin. 2 Cod penal al României prevede că se pepsește folosîrea promisiunii,amenințari sau aviolențelor față de expert.
Din art.127 CPP al României reiese dreptul expertului de a i se prezenta scriptele de comparație în funcție de obiectul expertizei și de problemele care urmează a fi lămurite. Conform prevederilor art. 33 din Decretul 79/1971 al României, experții tehnici sau contabili au dreptul să ceară scoaterea lor din evidența experților.
În situația în care sunt numiți, doi sau mai mulți experți, aceștia au dreptul să se consulte și săși formuleze opiniile, ori să-și motiveze opiniile personale în raportul de expertiză (când sunt
păreri diferite).
Dispozițiile legale în vigoare prevăd că expertul are dreptul la remunerare pentru munca
prestată precum și la decontarea cheltuielilor efectuate în timpul executării expertizei.
În privința obligațiilor experților, aceștia trebuie să se prezinte la solicitarea organelor judiciare și să se documenteze prin studierea dosarului precum și prin solicitarea de lămuriri organelor judiciare cât și părților. Cu ocazia efectuării expertizei, experții trebuie să manifeste
un rol activ, adică, în baza pregătirii lor, să precizeze că mai sunt și alte probleme sau aspecte
care trebuie lămurite și pe care organele judiciare nu le-au sesizat.
De asemenea, au obligația să aducă la cunoștința organelor judiciare diferite aspecte rezultate pe parcursul efectuării expertizei și care pot ajuta Ia lămurirea împrejurărilor specifice cauzei cercetate sau aflate în curs de judecare.
O altă obligație este aceea de a depune lucrarea efectuată la data stabilită de organele judiciare. Atunci când experților li se cere să completeze sau să refacă expertiza, ei sunt obligați la acest lucru, precum și să se prezinte pentra a da explicații suplirnentare în fața organului judiciar.
Completările aduse expertizei sunt consemnate într-un supliment de expertiză.
Conform prevederilor Decretului nr.79/1971 al României, experții au obligația de a păstra
secretul profesional, obligație stipulată expres și în Codul privind conduita etică și profesională a
experților contabili și contabililor autorizați. Și nu în ultimul rând, dispozițiile art 260 Cod penal al României, referitoare la mărturia rnincinoasă, sunt aplicabile și experților, ui situațiile în care aceștia fac afirmații mincinoase sau mi spun tot ceea ce știu privitor la împrejurările esențiale asupra cărora au fost întrebați prin ordonanță sau prin rezoluție motivată.
Răspunderea experților.
Expertul poate fi tras la răspundere pentru neîndeplinirea obligațiilor sale profesionale, astfel că, legiuitorul a prevăzut diferite sancțiuni care pot avea caracter administrativ, disciplinar, civil sau penal.
Pentru neprezentarea expertului, legal citat, la chemarea organului judiciar, refuzul nejustificat al acestuia de a efectua expertiza, nedepunerea raportului de expertiză la termen, neprezentarea expertului lа chemarea organelor judiciare pentra a da lămuriri, obținerea de profituri necuvenite, prevederile art.312 CP RM și art. 198 și 199 CPP al Românie sunt precise în acest sens.
Dacă se constată în sarcina expertului fapte de natură penală, se va proceda Ia sancțiuni
conform Codului penal. Astfel, dacă expertul va pretinde sau va primi mai mult decât taxa legal
stabilită, fapta va fi tratată ca luare de mită (art. 333 CP RM) sau primire de foloase necuvenite
(art. 256 CP al României).
Expertul care face afirmații mincinoase ori nu spune tot ceea ce știe privitor la împrejurările asupra cărora a fost întrebat, va răspunde-penal pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă (art.312 CP RM).
Precizare. Experții nu vor răspunde pentru simplele erori de fapt sau anumite inexactități
cuprinse în raportul de expertiză, dacă se constată că au fost de bună credință.
Dacă concluziile expertului sunt determinate de o vină penală, acesta va răspunde conform prevederilor Codului penal.
Dacă concluziile sunt greșite datorită lipsei de competență sau superficialității expertului, nu va răspunde penal, ci disciplinar sau administrativ.
Expertul contabil va răspunde și civil, având- în vedere prevederile contractului încheiat cu părțile.
CAPITOLUL II. Rolul și importanța expertizei criminalistice în procesul penal.
Expertiza criminalistică face parte din categoria mai largă a expertizelor judiciare ce constituie un mijloc de probă, un procedeu probator valoros, prin care, pe baza unei cercetări fundamentată pe date și metode științifice, expertul aduce la cunoștința organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Definitoriu pentru expertiza criminalistică este faptul că, ea reprezintă o cercetare științifică a probelor materiale, destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor și fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta, stabilirii anumitor proprietăți ale acestora, precum și a unor eventuale modificări de formă, conținut sau structură.
Spre deosebire de constatarea tehnico-științifică, la efectuarea expertizei poate participa, alături de expertul numit de organele judiciare, și un expert recomandat de părți.
Pentru a dispune efectuarea unei expertize criminalistice trebuie rea lizate următoarele două condiții:
■ existența unor fapte sau împrejurări ale cauzei care, pentru a sta la baza convingerii organelor judiciare, impun necesitatea unor precizări, clarificări;
■ lămurirea semnificației acestora necesită cunoștințe de specialitate dintr-un domeniu sau altul de activitate.
În privința importanței ca mijloc de probă, expertiza este aceea care deține locul principal, fapt rezultat din art. 115 (2) C.P.P. în care se consemnează: „Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părți, dacă apreciază că raportul tehnico-științific ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise dispune refacerea sau completarea constatării tehnico-științifice ori medico-legale sau efectuarea unei expertize”.
Uneori, în practica judiciară, atunci când una dintre părți a contestat concluziile unui raport de constatare tehnico-științifică, s-a dispus greșit efectuarea unei „noi expertize”. După cum reiese din textul de lege prezentat anterior, în această situație trebuie dispusă efectuarea unei expertize, iar nu a unei noi expertize.
Tot din practică a rezultat că uneori sunt dispuse expertize înainte ca în cauză să fie începută urmărirea penală, fapt care duce la imposibilitatea folosirii acesteia ca mijloc de probă.
Printr-un management al calității eficient, aceste disfuncționalități pot fi eliminate, evitându-se risipa de timp și materiale care nu au finalitate judiciară.
Dispunerea efectuării expertizei criminalistice.
Dispunerea unei expertize de către organul de urmărire penală se va face după aprecierea probelor pe care le are la dosar, stabilind pentru care din ele are nevoie de o expertiză sau nu. Aprecierea aceasta trebuie să se facă în mod just, atât în sensul de a nu se întârzia efectuarea expertizei dacă aceasta este absolut necesară, cât și de a nu se întârzia mersul cercetărilor cu expertize de mai puțină importanță. De asemenea, dispunerea efectuării expertizei, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări neclare ce necesită folosirea cunoștințelor unui specialist într-un anumit domeniu, se poate face nu numai în cursul urmăririi, ci și în cursul judecății.
În situația în care, dispunerea expertizei se impune a fi făcută în cursul urmăririi penale, forma procesuală, potrivit art. 203, C. pr. pen., este ordonanța sau rezoluția motivată, în cursul judecății în prima instanță efectuarea expertizei se dispune prin încheiere, iar cu ocazia judecății în recurs prin decizia de casare.
În situația când, organul de urmărire penală sau instanța de judecată s-a adresat, pentru efectuarea expertizei, unei instituții de specialitate, conducerea institutului va numi pe unul din salariații acestuia cu efectuarea expertizei.
Efectuarea expertizei criminalistice se poate dispune în tot cursul urmăririi penale, însă după punerea în mișcare a acțiunii penale. Iar, în timpul judecății, se poate dispune atât înainte, cât și în cursul efectuării cercetării judecătorești.
Pregătirea în vederea dispunerii expertizei criminalistice.
În vederea dispunerii efectuării expertizelor criminalistice, organele de urmărire penală sau instanțele de judecată trebuie să ia unele măsuri de pregătire, care ar putea fi astfel sintetizate:
■ aprecierea necesității și utilității dispunerii expertizelor;
■ formularea întrebărilor;
■ punerea la dispoziția expertului a materialelor necesare examinării;
■ alegerea instituției abilitate sau a experților ce urmează să efectueze expertiza.
În vederea dispunerii expertizei, organele de urmărire penală trebuie să efectueze o analiză temeinică a necesității și utilității acestora spre a nu apela la experți decât în situația când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar aceste lămuriri a faptelor sau împrejurărilor prezintă importanță pentru cauză, respectiv pentru aflarea adevărului.
Formularea întrebărilor la care trebuie să răspundă expertul impune îndeplinirea unor condiții, unele se referă la fondul problemei, iar altele se referă la forma în care trebuie să se materializeze.
Corecta formulare a întrebărilor impune cunoașterea de către organele judiciare, în anumite limite, a domeniului științific în care se dispune efectuarea expertizei criminalistice. Nivelul de cunoaștere al organului judiciar în domeniul specialității în care se dispune efectuarea expertizei se impune pentru a nu se solicita inutil efectuarea unor examinări de specialitate.
Pregătirea în vederea efectuării expertizei criminalistice impune obligația organelor judiciare de a pune la dispoziția expertului materialele ce vor fi supuse examinării.
Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative și suficiente din punct de vedere cantitativ și calitativ.
Pregătirea materialelor necesare efectuării expertizei revin în exclusivitate organelor judiciare care ordonă efectuarea unor astfel de examinări.
O cerință importantă se referă la calitatea pe care trebuie s-o prezinte materialele, în sensul că ele trebuie să conțină suficiente elemente caracteristice pe baza cărora să se facă identificarea care este prezentă cel mai mult în activitatea laboratoarelor de expertiză criminalistică.
În cazul expertizei criminalistice, organele judiciare au obligația de a trimi te materialele ce vor fi supuse examinărilor de specialitate la instituția în care funcționează laboratorul de expertiză criminalistică, urmând ca specialiștii să fie numiți de către conducătorul acesteia.
Codul de procedură penală în vigoare a consacrat, în domeniul expertizei criminalistice, expertiza oficială în sensul că aceasta nu poate fi efectuată decât în cadrul unor instituții specializate, sistem menit săasigure un nivel științific corespunzător examinărilor de specialitate, iar pe de altă parte a garanta, prin modul de organizare al acestor instituții și de recrutare a experților, obiectivitatea activității de expertiză.
În ceea ce privește efectuarea noii expertize ca urmare a nemulțumirii concluziilor primei expertize, părțile pot solicita efectuarea unei noi examinări de specialitate în cadrul Laboratorului central de criminalistică, care este cea mai înalta treaptă în organizarea activității de expertiză criminalistică.
Dacă expertiza se efectuează într-o instituție de specialitate, expertul este numit de conducerea instituției. Potrivit art. 119, alin. ultim, C. pr. pen., este posibil ca instituția de specialitate să considere necesar ca la efectuarea unor expertize de mai mare complexitate să participe sau să-și dea părerea și specialiști de la alte instituții ce nu au profilul efectuării de expertize. În acest caz se folosește asistența sau avizul acestora.
Dacă expertiza se efectuează de un expert desemnat de organul judiciar, în acest caz organul judiciar dispunând efectuarea expertizei, fixează și expertul din lista existentă la instanță, apoi fixează un termen când sunt citate părțile și expertul desemnat. Acestora li se arată obiectul expertizei, întrebările și termenele de depunere a rapoartelor. Părților li se arată că au dreptul să-și desemneze un expert care să participe alături de expertul oficial.
Organul de urmărire penală dispune efectuarea expertizei printr-o rezoluție, iar expertiza contabilă și tehnică se poate dispune printr-o ordonanță. În ceea ce privește instanța de judecată, poate dispune efectuarea expertizei prin încheiere.
CAPITOLUL III. Genurile expertizei criminalistice
Ca număr regăsim o sumedenie de tipuri de expertize criminalistice și datorită acestui lucru am ales să le prezint pe cele mai semnificative:
Expertiza grafică a scrisului și semnăturii.
Expertiza tehnică a documentelor.
Expertiza dactiloscopică.
Expertiza balistică judiciară a armelor de foc și a urmelor lăsate de acestea.
Expertiza traseologică.
Expertiza fotografiiloe și înregistrărilor video.
Expertiza fizico-chimică.
Expertiza biocriminalistică.
Expertiza graficăa scrisului și semnăturii.
Expertiza grafică a scrisului și semnăturilor datează din antichitate, reprezentând probabil unul din cele mai vechi mijloace tehnice de probațiune judiciară, ceea ce dovedește că odată cu intensificarea folosirii și circulației actelor au apărut și primele falsuri.
O urmă importantă si foarte veche de expertiză grafică o găsim încă din timpul împaratului Constantin (277-337 d.Hr.). Aceasta era reprezentată de o scrisoare falsificată în numele acestuia care a servit papilor pentru fundamentarea pretențiilor lor asupra puterii laice din Europa de Apus. În această scrisoare Constantin ar dărui Papei Silvestru de la Roma semnele demnității de împărat și i-ar preda puterea asupra Romei, Italiei și a întregii Europe de Apus137.
În anul 539 Justinian citează în „novela” 73 o eroare judiciară datorată unor experți care au considerat fals un document a cărui autenticitate a fost stabilită ulterior. El scrie: „Asemănarea scrisurilor mi se pare foarte suspectă, este un argument care ne-a înșelat de mii de ori; nu ne vom putea referi la ea până când nu vom avea probe mai bune”.
În aceeași nuvelă sunt consemnate unele modificări obiective ale scrisului: „Asemănarea scrierilor poate fi cu totul înșelătoare; pe de altă parte, neasemănarea formelor încă nu dovedește falsul; acela care este tânăr și plin de putere scrie altfel decât atunci când el îmbătrânește și când mâna lui începe să tremure; iar aceste schimbări pot să se producă și datorită boalei; chiar schimbarea materialelor scrierii este capabilă să violeze asemănarea totală” 139.
În „novela” 49 se arată că „compararea scrierilor trebuie să se facă de o persoană care a depus jurământul”. Se admitea să se folosească ca model pentru comparație numai acelea (documentele) care au fost prezentate în instanță de însăși partea potrivnică sau care se păstrează în arhivele publice140.
Prima încercare de organizare a activității de expertiză grafică a fost făcută în Franța, după ce în anul 1569 un falsificator a contrafăcut în mod îndrăzneț semnătura lui Carol al IX –lea, și când oameni având o competență recunoscută au primit sarcina de a examina acest document apocrif.
În anul 1570, specialiști grupați în „Comunitatea scriitorilor experți verificatori” primesc de la cancelarul l’Hôpital, prin ordonanța dată la Saint-Germain des Près, hrisovul prin care membrii noii corporații sunt calificați „Maeștrii jurați scriitori experți verificatori ai scrisului, semnăturilor, conturilor și calculelor contestate în justiție”. Fiecare dintre cei care intrau în corporație trebuia să dea un examen care consta în efectuarea unei expertize de probă și în executarea „unei caligrafii artistice”. În funcție de calificarea lor, membrii corporației se împărțeau în: jurați meșteri scriitori și jurați meșteri experți scriitori. Membrii corporației urmau să fie confirmați de locotenentul (șeful) poliției, care era și președintele corporației.
Prima lucrare în domeniu este „Avis pour les inscription en faux” a lui Francois Demelle (1604). Cartea a avut trei ediții, iar în ea compararea scrierilor se fonda în principal pe forma literelor. Cea mai completă lucrare a epocii a fost „Tratatul înscrierilor în fals” a lui Jacques Raveneau, unul din membrii corporației mai sus amintite a scriitorilor experți, apărută în anul 1666 și reeditată în 1673.
În prima jumătate a secolului al XIX –lea expertiza grafică a fost tratată cu mare neîncredere. De exemplu, K. A. Mittermaier afirma că „un instructor de bună credință trebuie să aibă întotdeauna în vedere înșelăciunea comparării scrierilor și nici odată să nu admită asemenea metode pentru a stabili dacă documentul respectiv provine realmente de la învinuit”142.
Din păcate, secolul al XIX-lea a reprezentat perioada penibilă a expertizei grafice, cauze răsunătoare punând pe experți în situații dificile. În afacerea „La Ronciere” (1835) deși experții au concluzionat corect, justiția a apreciat greșit probele și astfel un prim discredit a lovit expertiza grafică. În afacerea „La Boussinière” experții au dat o concluzie de autenticitate în cazul unui fals, dar situația a devenit de-a dreptul dramatică în afacerea „Dreyfus” (1894).
Acuzatul era Alfred Dreyfus, căpitan în armata franceză, inculpat că ar fi furnizat secrete militare colonelului german Max von Schwartzkoppen. Dovada era o singură bucată de hârtie pe care erau enumerate documente secrete care fuseseră dezvăluite armatei germane. Experții au concluzionat că scrisul era executat de către învinuit, dar ulterior, s-a stabilit că scrisul în cauză era o imitație, iar falsificatorul a recunoscut această manoperă frauduloasă.
În secolul XX expertiza documentelor a intrat pe o cale științifică, după ce o pleiadă de experți grafici au scris tratate care conțin metode de examinare aplicabile celor mai dificile lucrări: Alphons Bertillon, J. Crepieux-Jamin, Edmond Locard și Albert Osborn.
Bertillon afirma că „expertiza grafică nu se poate limita numai la analiza caracterelor monografice, ci trebuie să se aibă în vedere și caracterele generale ale scrisului – înclinarea, mărimea, coeziunea, respectarea sau nerespectarea liniei rândurilor”.
Dintre specialiștii români care s-au ocupat de problema scrisului, s-au remarcat la început Ștefan Minovici (1900), Gheorghe Marinescu (1905), I.T. Ulic (1916), C.I. Parhon (1917), Aurel Boia (1943) și apoi L. Bidian și Ioan Vicol (1970), Lucian Ionescu (1973), M. Constantinescu (1978), Petru Dume (1978), M. Marin și N. Buzatu (1996), Adrian Frățilă și Gheorghe Pășescu (2008).
Examinarea documentelor în vederea identificării autorilor grafici ai scrisului și semnăturilor nu a evoluat fundamental în ultimele decenii, depinzând în mare măsură de talentul și experiența profesională a expertului, pe fondul unei pregătiri profesionale temeinice.
Considerații generale.
Expertiza grafică are ca obiect examinarea scrisului de mână și a semnăturilor, considerate ca fiind un complex de mișcări și deprinderi care permit identificarea scriptorului sau a semnatarului prin compararea lor cu probele aparținând cert persoanei sau persoanelor bănuite.
Ea este cunoscută și sub denumirea de expertiză grafoscopică și are cea mai mare pondere în activitatea de expertiză criminalistică. Frecvența mare cu care se apelează la acest gen de expertiză se explică prin aceea că înscrisurile sunt admise ca mijloc de probă în justiție, iar pe de altă parte, complexitatea activităților economicosociale implică întocmirea și ținerea unor evidențe stricte pe o gamă largă de documente și formulare.
În practică se fac de multe ori confuzii între grafoscopie și grafologie, datorită faptului că ambele au ca obiecte de examinare scrisul și semnăturile. Cu toate acestea, între cele două domenii sunt deosebiri esențiale. Astfel, dacă grafoscopia are ca obiectiv principal identificarea persoanei care a scris și semnat un document, grafologia încearcă să stabileacă temperamentul, caracterul și personalitatea scriptorului ori semnatarului, pe baza manifestărilor grafice din caracteristicile generale (viteză, presiune, direcția și amplitudinea mișcării etc.).
Scrisul este reprezentarea grafică a semnelor și cuvintelor dintr-o limbă, ca rezultat al acțiunii nervoase și musculare a omului concretizată într-un complex de mișcări și deprinderi dobândite. La baza executării scrisului stau o serie de legături nervoase produse în cortex, asociate cu mișcările mâinii, care prin intermediul unui instrument scriptural înscrie semnele grafice. Prin exerciții repetate, cu timpul se creează un stereotip dinamic care se manifestă sub forma unor reacții stabile cu character unitar care devin în final automatisme.
În faza de formare a scrisului aceste mișcări sunt puternic controlate, scriptorul concentrându-se asupra elementelor de detaliu, acțiune care scade pe măsură ce, datorită exercițiului, se ajunge la deprinderea mâinii de a reda literele și legăturile dintre ele. Pe timpul formării stereotipului dinamic, controlul conștient al executării scrisului scade, fără a dispărea cu totul, chiar dacă are un caracter subconștient.
Fundamentul științific.
Fundamentul științific al identificării persoanei după scrisul de mână îl constituie cele două proprietăți principale: individualitatea și stabilitatea relativă. Individualitatea scrisului se exprimă prin particularitățile de ansamblu și ale celor de detaliu (modul de construcție a semnelor grafice și a legăturilor dintre ele). Cu toate că fiecare dintre aceste particularități luată izolat poate fi întâlnită în scrisul mai multor persoane, combinația lor nu se repetă niciodată în scrisul a doi sau mai mulți scriptori datorită manierii de elaborare a scrierii specifice fiecărei persoane, ce este influențată de particularitățile individului și de tipul de activitate nervoasă proprie acestuia.
Particularitățile anatomice și funcționale ale sistemului nervos și muscular al brațului și mâinii determină individualizarea gesturilor grafice. În afară de baza fiziologică și psihologică a formării deprinderii de a scrie care este factorul fundamental, la elaborarea și individualizarea scrisului mai contribuie și alți factori:
un rol important îl are metoda de predare a scrisului și modelul caligrafic oferit spre învățare. Cu toate că sunt condiții egale pentru toți (vîrste egale, același profesor, aceleași instrumente de scriere), încă de la început se pot observa diferențe evidente între scrisurle lor;
după numeroase exerciții, odată cu deprinderea mâinii de a executa mișcările, ritmul începe să se accelereze, iar semnele grafice nu mai sunt imitate ci memorate, iar materializarea lor în scris se îndepărtează tot mai mult de modelul inițial (caligrafic) conturându-se și consolidându-se treptat particularitățile proprii, bine exprimate, rezultînd un scris cu caracter grafic individual specific fiecărei persoane.
Pe măsura însușirii deprinderilor grafotehnice, atenția elevului se deplasează spre conținutul textului, apărând noi forme de construcție a literelor, de îmbinare în cuvinte, care să asigure o rapiditate mai mare,un mod mai comod de executat și un efort minim. Stabilitatea relativă a scrisului este proprietatea acestuia exprimată prin faptul că, odată instaurate în grafismul unei persoane, caracteristicile generale și majoritatea celor individuale rămân constante toată viața.
Deprinderile de a scrie nu devin stabile dintr-o dată ci se consolidează treptat în procesul practicării scrisului. Perioada formării deprinderilor se încheie în moment diferite în timp la diferiți indivizi, de obicei către vârsta de 25-30 de ani. Această stabilitate a scrisului nu este însă absolută, scrisul suferind modificări în timp, de obicei fără repercusiuni asupra posibilităților de identificare a scriptorului. Aceste modificări nu trebuie însă să fie confundate cu variabilitatea scrisului, întâlnită la unele persoane cu posibilitați grafice mari, care se manifestă prin capacitatea lor de a putea executa voit mai multe variate de scris.
Expertiza grafică a scrisului de mână.
Problemele pe care le poate rezolva expertiza grafică sunt:
identificarea autorului unui scris sau a unei semnături;
identificarea persoanei care a efectuat o semnătură prin imitație liberă ori servilă;
identificarea persoanei care a folosit un scris deghizat;
stabilirea situației în care scrisul de pe un document a fost executat de una sau mai multe persoane.
Dacă între două scrisuri pe lângă asemănări există și unele deosebiri, acestea trebuie să fie menționate și explicate, ele putându-se datora unor condiții diferite de executare, dar și al tendinței de deghizare (modificarea intenționată a scrisului de către o persoană).
Pentru identificarea scriptorului expertul grafic trebuie să aibă în vedere și următoarele aspecte care caracterizează scrisul unei persoane.
Interpretarea textului.
La interpretarea textului se au în vedere caracteristicile generale ale limbajului scris, cum sunt: gradul de cultură, fondul de cuvinte folosit, stilul expunerii, așezarea textului ținând seama de sensul conținutului celor scrise, maniera de separare a ideilor principale și a conținutului principal al documentului. În afară de acestea mai există o serie de caracteristici particulare, astfel:
natura greșelilor gramaticale;
existența unor cuvinte și construcții specifice (arhaisme, idiotisme, provincialisme, expresii proprii unei limbi și care nu se traduc mot-à-mot, folosirea unor cuvinte dintr-o limbă literară străină, folosirea unor termeni profesionali etc).
Caracteristicile limbajului scris au o valoare de identificare auxiliară. Ele pot servi, de asemenea, în scopul formării cercului persoanelor care ar putea fi implicate în întocmirea actului în litigiu.
Este absolut necesar să se aibă în vedere la interpretarea textului incriminat și la examinarea scrisului, posibilitatea ca acesta să fi fost conceput de o persoană, iar scrierea lui să aparțină altei persoane, după dictare sau prin copierea unei ciorne148.
Această ipoteză se verifică mai ales în caz în care se constată o evident discordanță între aspectul rudimentar al grafismului și exprimarea curgătoare, clară și variată a conținutului.
Obținerea probelor de comparație
Probele de comparație se împart în: libere și experimentale. Probele de comparație libere sunt scrisuri executate de o persoană în condiții obișnuite, fără să fie în legătură cu cauza respectivă. Așadar, în momentul executăriii lor persoana respectivă nu numai că nu știa, dar nici nu putea presupune că manuscrisele respective vor devein un material comparativ (autobiografii, cereri, scrisori, conspecte, notițe etc.). De regulă, în acestea nu se întâlnesc schimbări în scris, fapt pentru care constituie cel mai valoros material comparativ.
Aceste probe de comparație trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
să provină cert de la persoana în cauză și să fie certificate de ea și de cel care le ridică;
să corespundă, în privința perioadei redactării, cu materialul în litigiu;
să fie scrise cu instrumente de același tip și pe același fel de suport cu cel în litigiu;
să fie ridicate în condițiile legii și pe bază de proces verbal în care să fie bine individualizate.
Cu cât textul în litigiu este mai scurt, cu atât mai mare trebuie să fie cantitatea de scris de probă, pentru ca specialistul să poată urmări frecvența caracteristicilor cercetate.
Probele de scris experimentale sunt manuscrise întocmite la cererea organului de urmărire penală de către persoana bănuită că a executat actul în litigiu. Ea nu trebuie să știe, de obicei despre scopul luării lor (sub dictare sau liber).
Expertiza semnăturilor.
La început, expertul studiază semnătura în litigiu pentru a stabili dacă poate sau nu să facă obiectul unei cercetări grafice criminalistice. În continuare, examinează documentul care o conține, stabilește instrumentul și substanța cu care s-a scris, data executării semnăturii.
În această fază se impune a fi puse în evidenta eventualele urme care atestă că semnătura în litigiu nu este autentică. În acest scop, cu ajutorul unui stereomicroscop sau cu un convertizor electrooptic se studiază traseul semnăturii și porțiunile învecinate, în vederea depistării unor urme, cum ar fi: opriri nejustificate pe traseu, retușări, înțepături, urme de apăsare tangente traseului ori de radiere, urme de transferare a semnăturii de pe un alt document, urme ale substanței cu care s-a copiat inițial semnătura, devieri de traseu și altele.
Faza următoare a examinării constă în determinarea compoziției semnăturii, respectiv a proporției și repartizării taseelor literale și neliterale din alcătuirea ei. Pentru aceasta este foarte important ca expertul să cunoască numele și prenumele titularului semnăturii în litigiu.
Rezultatele examinării compoziției semnăturii nu sunt întotdeauna edificatoare. Aceasta se datorează faptului că semnătura se poate schimba la una și aceeași persoana, iar în cazul în care individul intenționează să depună o semnătură modificată, va căuta să-i schimbe compoziția. De asemenea, trebuie să se aibă în vedere faptul că în cazul unei imitații reușite este firesc să existe o compoziție foarte asemănătoare cu cea a semnăturii model.
În continuare se studiază gradul de evoluție a semnăturii, se determină caracteristicile generale și cele individuale care pot conduce la identificarea scriptorului.
Examinarea separată a semnăturii are rol de a-l familiariza pe expert cu toate detaliile pe care aceasta le poate oferi.
Concomitent, este apreciată de către expert și valoarea de identificare a caracteristicilor relevate, îndeosebi a celor individuale.
În cursul studiului el poate să execute schițe ale unor detalii, să le selecționeze și să le mărească pe fotografii ori să-și facă anumite însemnări cu privire la cele observate, care să-i asigure un ajutor în procesul examinării comparative.
În cazul când la semnătura în litigiu se observă trăsături nesigure, expertul trebuie să stabilească dacă titularul semnăturii a suferit sau nu în perioada respectivă de o maladie care ar fi putut influența scrierea, ori dacă se găsea într-o altă stare de natură să-i provoace anumite schimbări temporare ale scrisului (o emoție puternică, o slăbire în urma unei boli, starea de ebrietate etc.)149.
Pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere și faptul că se poate distinge tremuratul natural (patologic), care se reflectă în semnătura titularului, de tremuratul falsificatorului, acesta din urmă manifestându-se în poziție cu primul prin discontinuități, vizând îndeosebi trăsăturile drepte, fiind grosier, apăsat, cu un număr redus de oscilații și cu tendința de scădere spre sfârșitul semnăturii.
Cunoașterea eventualelor stări de natură să fi influențat scrierea se impune cu atât mai mult cu cât însuși falsificatorul poate avea un tremurat patologic specific, pe care să nu-l aibă titularul semnăturii.
Întrucât semnătura reprezintă adeseori un material grafic sărăcăcios în privința caracteristicilor de identificare, este absolut necesar ca materialul de comparație să îndeplinească anumite condiții indispensabile, după cum urmează: să fie suficient sub aspect cantitativ pentru a da posibilitatea expertului să observe constanta caracteristicilor generale și individuale, în vederea aprecierii valorii lor; să fie executat din poziția „șezând” și din „picioare” ori dintr-o altă poziție în care expertul presupune că a fost executată semnătura în litigiu; să cuprindă semnături din perioada în care a fost executată cea în litigiu, precum și anterioare și ulterioare; să conțină diverse variante de execuție folosite de persoana de la care se prelevă modele de comparație; să existe certitudinea că toate modelele de comparație provin de la persoana în cauză.
Este greșit procedeul de a se pune în față persoanei de la care se prelevă probe de comparație semnătura în litigiu, pentru a o folosi ca model, întrucât se pot formula concluzii eronate, cu consecințe grave, mai ales atunci când expertul nu este încunoștințat de acest lucru.
În cazul în care materialul pus la dispoziția expertului nu întrunește condițiile care să-l facă apt pentru studiu, expertul este dator și totodată interesat să solicite completarea ori refacerea lui. Cu cât semnătura în litigiu este mai săracă în ceea ce privește caracteristicile de identificare, cu atât mai numeroase trebuie să fie modelele de comparație pentru ca expertul să poată aprecia just constanța și valoarea caracteristicilor de identificare.
Atunci când se apreciază că semnătura în litigiu nu este autentică și se pune problema identificării falsificatorului, este necesar ca de la persoanele bănuite să fie prelevate și semnături de comparație executate pe numele titularului semnăturii în litigiu.
După ce expertul s-a convins că materialul de comparație este corespunzător, se procedează la examinarea caracteristicilor generale și individuale ale semnăturilor și se selectează cele care oferă cele mai multe particularități din fiecare variantă, dacă persoana în cauză semnează în mai multe feluri.
După aceasta, expertul studiază și alte particularități din care se pot trage concluzii valoroase. În acest caz, trebuie manifestată mare atenție, deoarece unele asemănări dintre semnătura în litigiu și cele de comparație emanate de la titular se pot datora măiestriei cu care falsificatorul a imitat semnătura ori a copiat-o după una autentică.
În etapa examinării comparative se pun în evidență fie asemănări de construcție grafică, fie deosebiri, în funcție de materialul supus examinării. Tot în această etapă sunt evidențiate, dacă este cazul, caracteristicile care atestă procedeul de falsificare a semnăturii în litigiu.
Studiul comparativ trebuie să fie făcut în ordinea în care sunt reflectate caracteristicile individuale în piesa în litigiu și în cele de comparație. Este necesar să se explice orice deosebire care apare între semnături, să nu se neglijeze niciun detaliu și să se clarifice situația lor, fie că sunt deosebiri care indică un alt autor decât titularul, fie că reprezintă variante normale ale unei semnături originale151.
Pentru efectuarea comparațiilor este indicat ca materialul în litigiu să se așeze în partea stângă, iar cel de comparație în partea dreapta, împreună cu schițele și însemnările făcute în cursul examinărilor separate, apoi să se analizeze fiecare caracteristică în parte, aprecierile fiind consemnate într-un tabel.
Cu ajutorul reproducerilor fotografice executate la aceeași scară, semnăturile pot fi selectate pe porțiuni, respectând părțile incipiente, mediane, finale și parafele, care se examinează apoi comparativ. De asemenea, poate fi selectat și examinat fiecare grafism care alcătuiește semnătura, fără să se neglijeze ulterior și legăturile dintre ele.
În cursul examenului comparativ se pot executa proiecții ale semnăturilor, măsurarea unor grafisme sau înclinații. De asemenea, pe fotografiile executate la aceeași scară pentru completarea examenului comparativ pot fi trasate, în sus și în jos, linii drepte în prelungirea grafismelor semnăturilor; ele formează prin intersectare diferite figuri geografice, care la rândul lor se examinează comparativ. În Institutul de drept penal de pe lângă Universitatea din Varșovia s-a folosit cu eficiență metoda cercetărilor geometrice structurale, care de fapt reprezintă o îmbinare a grafometriei lui Locard cu desenarea unor figuri geometrice plane care se creează prin circumscrierea acestora în jurul unor ansambluri mai mici sau mai mari de grafisme, ori chiar în jurul anumitor litere. Condiția de bază este aceea ca în ambele ansambluri comparate figurile să fie trasate la fel. În acest mod se pot examina și pozițiile reciproce ale caracteristicilor structurale, ale trăsăturilor sau ale diferitelor ansambluri de grafisme, metoda fiind de un real folos în ilustrarea elementelor unui grafism.
Criminalistul sovietic Matvieiev, de asemenea, recomanda să se folosească mai mult măsurătorile în expertiza semnăturilor. După părerea sa, deplasarea punctului de sprijin al mâinii diferitelor persoane în timpul scrierii poate fi regulată sau neregulată, fapt care se reflectă în înclinarea deosebită a elementelor unui grafism. Pentru a pune în evidență acest fapt se procedează astfel: într-un sistem de coordonate se amplasează pe axa „x” locul fiecărei litere a semnăturii de pe linia de bază, iar pe axa „y” înclinația literei în grade, în raport cu aceeași linie de bază. Măsurătorile se fac numai în ceea ce privește liniile drepte. Se trasează curbele în sistemul de axe, care apoi se compară între ele. Evident această metodă nu poate fi aplicată în cazul semnăturilor executate de o persoană care nu și-a format deprinderea de a scrie și nici atunci când semnăturile au fost executate în condiții anormale.
Diagnosticarea ca fals a scrierii sau a semnăturii examinate nu este întotdeauna o sarcină ușoară. Condițiile neobișnuite de scriere ori de executare a semnăturii, accidentele de scriere și chiar unele dereglări intenționate ale propriului grafic dau naștere la elementele care se aseamănă cu cele rezultate dintr-un proces de contrafacere.
De aceea simptomele prezentate de anumite forme de contrafacere nu trebuie privite unilateral, ci corelativ, în interdependență cu toate împrejurările care au concurat la apariția grafismului supus examinării; numai în felul acesta se vor delimita elementele de fals de cele autentice ale grafismului adevărat.
Cercetătorului îi sunt necesare date cu privire la titularul scrisului ori semnăturii în litigiu, precum și cu privire la condițiile concrete în care acestea au fost executate. Interesează vârsta, gradul de cultură, faptul că persoana respectivă scrie cu mâna stângă, dacă are afecțiuni la ochi sau suferă de maladii nervoase, dacă a scris sau semnat cu mâna traumatizată sau înghețată ori după o activitate fizică grea, dacă era în stare de ebrietate etc.
Expertiza tehnică a documentelor.
Acest gen de expertiză are ca scop stabilirea autenticității sau contrafacerii unor acte, bancnote și alte mijloace de plată, precum și a faptului dacă acestea au fost falsificate.
Noțiunea de „document” este mai largă decât aceea de „act” sau „înscris”, ea acoperind toată gama materialelor care pot face obiectul examinărilor criminalistice, acte care atestă identitatea, calitatea sau profesia, proprietatea asupra unor bunuri, proveniența unor valori etc.
Deși legea penală nu face nicio deosebire între activitățile desfășurate pentru realizarea falsului, practica tehnico-criminalistică face distincția între falsificare și contrafacere.
Prin falsificare se înțelege intervenția asupra unui document preexistent pentru a schimba conținutul acestuia sau valoarea inițială, realizată prin radiere, spălare, corodare, retușare, repasare, adăugire, înlocuirea fotografiei titularului.
Contrafacerea constă în realizarea unui document cu totul nou, care nu are nimic în comun cu emitentul, neavând nimic autentic. De aceea, în timp ce falsificarea poate fi considerată un fals parțial, contrafacerea este un fals total.
Pentru contrafacerea unui document se folosesc trei procedee:
copierea- reproducerea unui formular autentic sau a unei bancnote cu ajutorul
unui copiator alb-negru sau color;
tipărirea – folosirea tiparelor plane, înalte și uneori adânci (intaglio);
editarea computerizată – implicând folosirea tandemului format din calculator, scanner și imprimantă.
Documentele contrafăcute nu vor conține elementele de protecție specifice documentelor autentice, ele fiind cel mult imitate și redate necorespunzător. Din punct de vedere al elementelor de protecție, contrafacerile vor avea următoarele caracteristici:
hârtia va avea fluorescență proprie, ca urmare a folosirii în procesul de fabricație al înălbitorului; cea a documentelor autentice nu are fluorescență datorită compoziției speciale, bogate în fibre textile;
filigran-ul poate fi imitat prin aplicarea unei cerneli de culoare deschisă cu ajutorul unui clișeu sau prin presarea ori corodarea hârtiei. În primul caz cerneala va fi vizibilă în lumină incidentală și în radiații ultraviolete, iar în celelalte hârtia va prezenta urme de apăsare sau scămoșare.Aceste aspecte nu se întâlnesc la un filigran autentic, care este vizibil numai la examinarea în transparență;
desenele de protecție foarte fine nu vor fi redate, iar cele cu nuanțe pastelate vor fi întărite, contrastând cu fondul. Sunt redate necorespunzător zonele în degrade, trecerea fiind mai bruscă decât la documentul original;
elementele fluorescente de cele mai multe ori lipsesc. Au fost încercări de redare a acestora, dar fluorescența și densitatea erau diferite de cele ale documentului autentic;
fibrele colorate nu sunt inserate în masa hârtiei. Ele sunt preluate la copiere sau scanare ca elemente ale graficii sau sunt desenate cu instrumente scriptuale cu vârf ascuțit. În cazul copierii, dacă este folosită intensitatea de culoare mică fibrele nu vor fi redate, iar dacă se folosește intensitatea mare, acestea vor fi reproduse accentuat contrastând cu fondul.
Problemele care pot fi rezolvate prin expertiza tehnică a documentelor:
dacă documentul examinat este autentic sau contrafăcut, ținând cont de elementele de protecție specifice unui document original de acest fel – filigran, fir de siguranță, imprimare intaglio, hologramă, microtext, imagine latentă, elemente fluorescente etc.;
dacă documentul prezintă modificări – radieri, adăugiri, acoperiri de text, retușuri etc. și în ce constau acestea;
dacă semnătura depusă pe document este preexistentă textului – dată în alb – sau a fost falsificată prin copiere, scanare etc.;
dacă diverse părți ale documentului au fost scrise cu același instrument scriptural;
dacă vreuna din filele documentului a fost substituită;
dacă fotografia titularului a fost înlocuită;
dacă documentul prezentat în copie a fost realizat prin colaj, având la bază două sau mai multe documente;
dacă impresiunile de ștampilă depuse pe document au fost aplicate cu ștampilele autentice.
Examinările sunt efectuate cu aparate optice de mărit, în lumină naturală, radiații ultraviolete sau infraroșii, în lumină incidentală și în transparență.
Mijloace tehnice folosite la expertiza tehnică a documentelor.
Dacă la efectuarea expertizei grafice se folosesc doar aparate optice de mărit, cum ar fi lupa dactiloscopică cu picior sau stereomicroscopul SM xx, la examinarea tehnică a documentelor sunt folosite tehnologii avansate, cum ar fi comparatorul videospectral VSC 5000 și comparatorul spectral FORAM 685-2.
Fig.1 Lupa dactiloscopică.
Fig.2 Stereomicroscopul SMxx
Comparatorul video-spectral VSC 5000 este o stație de lucru dedicată laboratoarelor de examinare a documentelor. Beneficiind de captarea imaginilor de mare rezoluție, sistemul oferă facilități multiple de examinare a documentelor și a elementelor de siguranță întrunind toate cerințele unor examinări performante.
Fig.3 Comparatorul video-spectral VSC 5000
Posibilități de examinare:
ajustarea contrastului vizual prin selectarea sursei de lumină și alegerea spectrului de filtre, pentru a pune în evidență diferitele adăugiri, radieri sau elementele
măsuri și comparații pentru determinarea diferențelor dintre documentele examinate;
spectrometrie și colorimetrie, pentru analiza diferiltelor cerneluri și pigmenți;
managementul studiilor de caz necesar pentru efectuarea raportului de expertiză.
Sistemul este dotat cu mai multe surse de iluminare:
lămpi cu radiații ultraviolete, cu lungimi de undă de la 254 la 365 nanometri pentru punerea în evidență a elementelor de protecție fluorescente sau a urmelor de corodare chimică existente pe documente;
lumină transmisă de mare intensitate și spot de lumină adițional, folosite în paralel cu filtrele încorporate pentru a pune în evidență eventualele adăugiri de text;
iluminare pentru examinarea elementelor de siguranță realizate cu cerneluri anti-stekes, cerneluri fluorescente numai atunci când sunt iluminate cu spot infraroșu pur;
lumină incidentală de mare intensitate pentru examinarea tipurilor de imprimare.
Aparatul este prevăzut cu un sistem optic de filtre și cu un microspectrometru care asigură compararea a două cerneluri prin mai multe metode: absorbție, reflexie și fluorescență.
Comparatorul spectral FORAM 658-2 foloseste efectul de împrăștiere RAMAN denumit astfel după inventatorul său, omul de știință indian C.V. Raman. Efectul implică împrăștierea inelastică a luminii, în care o proporție redusă a luminii împrăștiate de pe suprafața unui material este deplastă frecvent de către vibrațiile atomice din molecule.
Fig4. Comparatorul spectral FORAM 658-2
Spectrometrul Raman cu Foram 685-2 este destinat în special comparațiilor de cerneală. Lumina de excitare provenită de la o diodă laser de 685 nm este focalizată asupra probei, iar lumina împrăștiată Raman este colectată de către lentilele microscopului. Aceasta este analizată de spectrometrul determinat cu un set al valorilor intensității.
Datele spectrale pot fi afișate ca un set de grafuri și printate ca raport. Softwareul asociat FORAM 685-2 oferă utilizatorului o mare gamă de manipulare a spectrului și comparare, precum și facilități de căutare în banca de date a spectrelor necunoscute. Sistemul optic este format din următoarele componente:
o diodă laser de 685 nm pentru excitarea emisiei Raman de la proba de cerneală selectată;
lentilele obiectivului microscopului pentru colectarea luminii Raman împrăștiate;
spectometru de difracție cu detector Peltier pentru separarea componentelor lungimilor de undă ale luminii colaterale;
cameră video pentru afișarea unei imagini a zonei de probă și spectrul laser.
Expertiza dactiloscopică.
“Expertiza dactiloscopică reprezintă etapa finală a activității de clarificare a aspectelor legate de formarea urmelor de mâini la fața locului, de obținere de informații privind persoana, precum și de stabilire a raportului dintre urmă și activitatea infracțională”.
Identificarea dactiloscopică se bazează pe cunoscutele proprietăți ale desenului papilar – unicitatea, fixitatea, inalterabilitatea și longevitatea – și este realizată printr-un examen dactiloscopic comparativ între amprentele papilare în litigiu și amprentele papilare martor prin care se înțeleg cele aflate în cartotecile mono sau decadactilare, cele provenite din cercul de suspecți, de la persoanele care urmează să li se stabilească identitatea, de la cadavrele cu identitate necunoscută
sau urmele papilare ridicate de pe diverse obiecte ce aparțin persoanei dispărute.
Termenul de dactiloscopie se referă, în sens restrâns, doar la desenele papilare ale degetului, dar în sens larg a fost extins la toate impresiunile papilare, adică digitale, palmare și plantare.
Scopul principal al expertizei dactiloscopice este acela al identificării persoanei ce a lăsat urme în câmpul infracțional.
Expertiza criminalistică a urmelor de mâini
În cazul în care expertului îi este prezentată numai urma ridicată de la fața locului, acesta poate să stabilească de la ce mână provine, din ce tip sau varietate de desen papilar face parte, regiunea mâinii sau degetul care a format-o, în ce mod s-a format natura substanței de pe crestele papilare în momentul contactului cu obiectul primitor de urmă, care este vechimea urmei și dacă aceasta conține suficiente elemente de identificare.1
În cazul în care expertului îi sunt prezentate și impresiunile digitale luate persoanei suspecte, ori cele existente în cartoteca dactiloscopică, se poate stabili, pe baza punctelor coincidente, dacă urma și impresiunea sunt formate de același deget, deci de aceeași persoană.2
Pentru a se realiza efectuarea expertizei dactiloscopice trebuie în primul rând să fie luate amprentele persoanelor aflate în sfera de interes a investigațiilor. Metodele prin care se poate face amprentarea persoanelor sunt: cu tus tipografic – metoda cea mai des folosită – și amprentarea chimică.
La ridicarea corectă a impresiunilor digitale, mai ales dacă acestea urmează să fie prelucrate prin intermediul unui calculator, trebuie să se respecte următoarele reguli de amprentare: 3
degetele persoanei amprentate trebuie să fie curate, iar mâna relaxată;
rularea degetului se face de la o margine a unghiei spre cealaltă, de regulă de la exterior spre interior, de exemplu, de la mâna dreaptă, de la dreaptă spre stânga;
atât pe placă sau tușieră, cât și pe fișă nu se execută decât o singură mișcare de rulare, fără a se reveni și fără a se apăsa.
În cazul cadavrelor necunoscute, identificarea persoanei se face cu ajutorul examenului comparativ dintre desenele papilare ale victimei și impresiunile prelevate din locurile presupuse a fi frecventate de persoana dispărută și de pe obiectele de uz personal.
O altă modalitate, mai rar folosită, este compararea dermatoglifelor cadavrului cu cele a persoanelor presupuse rude.
Amprentarea cadavrelor prezintă anumite particularități datorate proceselor specifice putrefacției, rigidității cadaverice, mumificării și deshidratării.
La degetele deshidratate se poate injecta sub piele glicerina, ulei de parafină sau se poate aplica o metodă mai nouă, constând în pudrarea fiecărui deget, urmată de transferarea pe o folie fină (este cunoscută ca metoda Schiffer).
Atunci când este ridicată de la fața locului o impresiune digitală, palmară, plantară, impresiune ce va face obiectul unei expertize, ea trebuie să fie însoțită de un raport, în care se va arăta în mod amănunțit obiectul pe care a fost găsită impresiunea, dacă ea era mulată, colorată, și în cazul când era invizibilă, modul cum a fost făcut vizibilă și colorantul folosit pentru evidențierea ei. Acest raport trebuie să conțină și părerea celui care a ridicat impresiunea asupra mâini și degetului de la care ea provine, părere care trebuie susținută de argumente bazate pe starea de fapt, a situației, a obiectului și a modului cum infractorul a lucrat.
Impresiunile care pot face obiectul unei expertize sunt cele clare, iar în cazul în care acestea sunt șterse, complet deformate sau alterate sau când pe ele nu se mai pot găsi suficiente puncte pentru concluziile finale ale expertizei, ele nu pot face obiectul unei expertize.
Raportul prelabil este foarte important, deoarece în el este menționat anul, luna, ziua și ora la care a fost găsită impresiunea, astfel că nu se poate spune că acea impresiune a fost ridicată de pe vreun obiect atins ulterior, în timpul cercetării.
După analizarea raportului prealabil se trece la efectuarea examenului dactiloscopic comparativ, iar pentru asta trebuie să se stabilească punctele de coincidență.
Pentru stabilirea identității este necesar ca examenul comparativ să scoată în evidență un număr minim de detalii sau puncte de coincidență, capabil să conducă la o concluzie certă de identificare.1
Numărul minim de detalii sau puncte de coincidență este de 12, numită și regula celor 12 puncte coincidente, însă acest număr nu este obligatoriu, demonstrându-se în practică și în literatura de specialitate, că identitatea dactiloscopică nu se bazează pe cantitate, ci pe determinări calitative.
Rapoartele trebuie să fie însoțite de planșe fotografice, în special cele cu concluzii categorice de identificare, pentru demonstrarea rezultatului prin fotograme și diagrame, astfel încât să fie indicate punctele coincidente, deoarece este procedeul cel mai important.
Fig.5 Examinare comparativă.
Verificarea coincidenței detaliilor caracteristice descoperite în ambele amprente și demonstrarea vizuală a acestui fapt se efectuează frecvent prin diagrama punctelor de coincidență.
De regulă, se constată mici diferențe între dimensiunile componentelor celor două diagrame, explicabile prin mecanismul diferit de formare a celor două amprente, care este influențat de următorii factori:
suportul diferit pe care au rămas amprentele;
gradul de apăsare a degetului este diferit în cele două cazuri;
direcția și felul de rulare a degetului în cazul impresiunii și contactului static al degetului cu suportul în cazul urmei;
curbarea sau rugozitatea suprafeței pe care a rămas urma (bec, sticlă, scândură);
greșeli de tehnică, în cazul fotografierii urmei la fața locului;
îmbâcsirea sau imprimarea incompletă a unora din caracteristici.
Expertiza criminalistică a urmelor de picioare.
Pentru ridicarea, evidențierea și fotografierea impresiunilor tălpii piciorului se va proceda la fel ca la impresiunile digitale, mecanismul rămânând același.
Dacă expertului i se trimite doar urma, acesta poate să rezolve problemele care vizează determinarea sexului, a vârstei, a taliei, a grautatii aproximative a persoanei, particularitățile anatomo-patologice, mecanismul de formare și vechimea urmei, precum și alte date rezultate din interpretarea elementelor cărării de urme.2
Referitor la urma plantei piciorului, prin expertiză se poate determina piciorul și regiunea sa anatomica care a format-o, precum și prezența caracteristicilor de identificare.
În privința urmei de încălțăminte, se poate determina tipul de încălțăminte, pe baza comparării cu tălpile aflate în colecțiile laboratoarelor de criminalistică, precum și a diferitelor particularități, a uzurilor specifice, ce pot fi exploatate în vederea restrângerii cercului suspecților, ajungându-se în final chiar la identificarea încălțămintei creatoare de urmă.
În cazul în care i se pun la dispoziție expertului modele de comparație, cum ar fi impresiunea plantei piciorului sau încălțămintea suspectului, se poate determina identificarea persoanei sau a obiectului creator de urmă.
Totodată, chiar dacă piciorul este încălțat în ciorapi se poate face identificarea, după morfologia piciorului, dar și după particularitățile materialului din care sunt confecționați ciorapii.
Este recomandat ca în luarea modelelor de comparație de la persoanele suspecte să se folosească un material mai plastic, pentru că în felul aceasta să se rețină toate detaliile, iar cel suspect să fie pus să efectueze mai multe impresiuni.
Organul de urmărire penală trebuie să-l avertizeze pe expertul criminalist dacă are anumite indicii sau suspiciuni că este posibil ca suspectul să încerce să-l inducă în eroare prin purtarea unei alte perechi de încălțăminte sau chiar să creeze urme false.
În practica efectuării comparațiilor dactiloscopice s-au constatat o serie de situații tipice care pot genera erori:
Confruntarea unei urme negative cu urma pozitivă.
Amprentele suprapuse.
Erori datorate deformării detaliilor caracteristice ale desenului papilar în procesul de creare a urmei.
Erori datorate imprimării fragmentare în urmă a desenului papilar.
Calitatea și pregătirea tehnicianului dactiloscop.
Organizarea activității de ridicare și prelucrare a urmelor papilare.
Cartarea necorespunzătoare a fișelor în cartotecile de identificare.
Mecanismul de creare a urmelor papilare și modul de amprentare.
Mijloacele tehnice folosite la relevarea, ridicarea și examinarea urmelor.
Expertiza balistică judiciară a armelor de foc și a urmelor lăsate de acestea.
Fundamentul științific al identificării armei de foc după urmele lăsate în timpul tragerii pe tub și glonț se datorează fenomenelor produse din momentul armării și până la părăsirea țevii armei de către proiectil.
În acest proces complex consumat într-un timp foarte scurt, pe tubul cartușului și pe proiectil sunt create urme formă produse de camera de detonare, de percutor, de peretele frontal al închizătorului, de gheara extractoare și de pragul armator.
Cea mai importantă problemă pe care poate să o rezolve expertiza balistică judiciară rămâne însă identificarea armei de foc cu care s-a tras. Aceasta se face examinând comparativ urmele specifice (striații) create pe tubul cartușului și pe glonțul în litigiu ridicate de la fața locului cu urmele rămase pe tuburile și gloanțele rezultate în urma tragerilor experimentale efectuate cu arma bănuită că ar fi fost folosită la comiterea unei infracțiuni.
Examenul tehnic al armei de foc.
Cu acest prilej specialistul sau expertul va proceda la o examinare generală exterioară a armei pentru a stabili:
dacă aceasta prezintă componentele principale (pat/crosă, mecanism de dare a focului, țeavă);
care este gradul de uzură;
dacă arma a fost bine întreținută sau nu;
particularitățile de construcție ale armei (construcția țevii, sistemul de funcționare, modul de montare-demontare a țevii, modul de montare-demontare a închizătorului, felul și modul de funcționare a piedicii de siguranță, direcția de aruncare a tuburilor)
dacă arma este sau nu încărcată.
Pentru început expertiza trebuie să determine tipul, modelul și calibrului armei,iar acest lucru se realizează prin simpla studiere a înscrisurilor existente pe piesele armei de foc.
În cazurile în care inscripțiile lipsesc fie din cauza vechimii armei, fie din cauza înlăturării, fie din cauză că arma este de proveniență exogenă, iar modelul nu este cunoscut, se procedează la stabilirea datelor tehnice ale armei, cum ar fi: lungimea țevii, lungimea totală a armei, sistemul de funcționare, de blocare, de montare a mecanismului de tragere etc. Datele obținute sunt confruntate cu tabelele, cataloagele sau bazele de date stocate cu ajutorul tehnicii de calcul, în care sunt înregistrate caracteristicile armelor de foc.
Stabilirea stării de funcționare a unei arme de foc este necesară mai ales în cazurile în care trebuie să se clarifice două aspecte esențiale:
dacă arma se putea declanșa accidental, fără apăsarea trăgaciului;
dacă o armă deteriorată, cu piese lipsă, putea fi totuși folosită pentru tragere.
Examinarea unei arme se efectuează în laboratoare criminalistice și se face potrivit particularităților constructive ale fiecărui tip sau model de armă. Mai întâi se determină starea tehnică a armei și modul de funcționare a elementelor componente. Apoi se studiază fiecare piesă în parte, interesând gradul său de degradare, de uzură, care pot constitui principalele cauze ale declanșării accidentale. La piese se cercetează dacă sunt originale sau improvizate.
Una dintre metodele tehnico-științifice de investigare o constituie examinarea defectoscopică, adică cercetarea în radiații de tip gamma și în radiații roentgen.
Prin gammagrafie se stabilește dacă arma este sau nu încărcată, care este starea elementelor componente și dacă lipseste vreunul dintre aceste elemente ale armei.
Paralel cu examenul armei este necesar să se efectueze și examenul muniției care a făcut obiectul material al infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor.
Cu ocazia constatării tehnico-științifice sau expertizării muniției, specialistul sau expertul va trebui să lămurească următoarele probleme:
starea muniției;
anul de fabricație;
dacă muniția poate fi utilizată pentru tragere;
modelul, tipul și calibrul muniției;
proveniența cartușelor prezentate (dacă fac parte din același lot sau serie de fabricație);
dacă muniția este fabricată sau artizanală;
dacă anumite cartușe sau alice se aseamănă cu alicele sau cartușele prezentate pentru comparație;
modul de sertizare a cartușelor;
la ce tip de armă se poate folosi muniția supusă examinării etc.
Atunci când capsa, în urma percuției, a provocat zgomot sub formă de pocnitură, iar pulberea a ars degajând flacără și fum, înseamnă că muniția a fost în stare de funcționare.
De menționat este faptul că muniția supusă examinării nu va fi trasă în totalitate. Este necesar ca o parte din aceasta să rămână intactă pentru a fi utilizată în cazul în care se dispune o nouă constatare tehnico-științifică sau expertiză balistică judiciară.
Expertiza criminalistică a urmelor formate de armele de foc.
Expertiza criminalistică a urmelor principale ale tragerii constă din examinarea orificiilor de intrare și ieșire a canalelor formate atât pe corpul uman cât și pe obiectele cu care glonțul a venit în contact. Totodată sunt supuse examinării și urmele de ricoșare.
În privința expertizei orificiilor de intrare, o primă problemă de rezolvat este aceea a stabilirii faptului dacă aceste orificii sunt sau nu consecința folosirii unei arme de foc sau a unei arme de altă natură. Răspunsul se poate formula pe baza studierii caracteristicilor generale reflectate de urma de intrare a glonțului, caracteristici care diferă în funcție de natura obiectului împușcat (țesut, lemn, metal etc.).
Alături de aceste caracteristici privitoare la forma orificiului sunt avute în vedere și caracteristicile individuale, specifice factorilor secundari ai împușcăturii, cum ar fi: urmele de funingime, arsurile, tatuajele și rupturile provocate de gaze, precum și inelele de frecare și de metalizare formate indiferent de distanța de la care s-a tras.
În cazul în care sunt găsite mai multe orificii de intrare și de ieșire, se impune a fi clarificate și alte aspecte, ca de exemplu: dacă aceste orificii au fost formate de același tip de glonț, dacă ele au fost produse ca urmare a tragerii cu una sau mai multe arme dintr-o singură direcție sau din direcții diferite și dacă distanța de tragere a rămas aceeași.
Toate aceste aspecte se clarifică pe baza examenului comparativ dintre urmele în cauză și urmele împușcăturilor efectuate experimental cu arme bănuite a fi fost folosite și pe suporturi asemănătoare celor găsite la fața locului.
Cercetarea criminalistică a urmelor secundare ale tragerii este destinată descoperirii și examinării urmelor aparținând factorilor secundari ai tragerii cu o armă de foc, formați în jurul sau în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, ca și a urmelor specifice de tragere formate pe mâna persoanei care a folosit arma de foc.
Această expertiză preliminară este destinată examinării obiectului presupus purtător de urme suplimentare de tragere. Această examinare se face cu ajutorul microscopului optic, deși rezultatele sale nu sunt întotdeauna cele dorite. Pentru a avea rezultate mai bune deseori se recurge la metode specializate ca: examinarea chimică, examinările spectrale etc.
Cu ajutorul examinărilor chimice sunt puse în evidență urmele suplimentare de împușcare existente în jurul orificiului de intrare, în țeava armei și pe mâna celui care s-a folosit de arma de foc respectivă. De exemplu, se caută identificarea nitraților cu ajutorul reactivilor speciali, cum ar fi cei pe bază de brucină, impregnați pe o hârtie fotografică. Hârtia se introduce sub materialul presupus purtător de urmă după care se calcă cu un fier cald, prezența nitraților159 conducând la apariția unor puncte roșii.
Pentru identificarea nitraților de pe mâna trăgătorului se mai apelează la „testul cu parafină” care constă în prelevarea reziduurilor de tragere depuse pe mâna persoanei sau pe alt suport, prin turnarea de parafină topită la care vor adera particule reprezentând urme secundare ale tragerii cu o armă de foc. După aceea se folosește un reactiv pe bază de difemilamină în acid sulfuric diluat.
Examinările spectrale (microanaliza și spectrofotometria de absorbție atomică) servește la punerea în evidență a particulelor de cupru, plumb etc., existente în urmele suplimentare ale tragerii cu o armă de foc.
Prin aceste metode este posibilă punerea în evidență a inelului de metalizare care duce la determinarea naturii proiectilului. Metodele de cercetare constau în stabilirea cu certitudine a existenței urmelor specifice tragerii, mai ales ale celor de pulbere, inclusiv pe mâna trăgătorului.
Identificarea armei după urmele formate pe proiectil (glonț)
Identificarea armei după urmele formate pe glonț presupune, în faza inițială, o delimitare a cercului armelor suspecte, prin excluderea din sfera cercetării a armelor ale căror caracteristici generale nu corespund caracteristicilor reflectate de glonț. Pentru aceasta se iau în calcul numărul ghinturilor, lățimea acestora, unghiul și sensul de răsucire, calibrul161.
Pentru obținerea modelelor de comparație se efectuează trageri experimentale cu armele examinate. Tragerile se efectuează după prealabila verificare a stării lor tehnice, la nevoie recurgându-se la gammagrafiere.
Rezultatele examinării, care pot fi cert pozitive sau negative, dar și de probabilitate, sunt fixate prin fotografiere, procedeu care, prin el însuși poate constitui un mijloc de examinare a proiectilelor (compararea imaginii panoramice a proiectilului).
Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartușului
Acest gen de identificare se desfășoară în aceleași condiții și faze ca și identificarea după urmele formate pe glonț. Captarea tuburilor de comparație se realizează mai ușor, prin folosirea unor săculețe ori sertărașe în dreptul ferestrei carcasei închizătorului.
Identificarea după urmele formate pe tubul cartușului prezintă un avantaj important față de identificarea armei după urmele existente pe proiectil, tubul rămânând intact în marea majoritate a cazurilor de tragere, spre deosebire de proiectil, care se poate deforma la impactul cu obiectele mai dure. Mai mult, tubul permite și identificarea armelor a căror țeavă nu conține suficiente caracteristici individuale, în special țevile lise (din această categorie fac parte și armele de vânătoare). Factorii de individualizare a armei sunt formați pe tub de către mecanismele de încărcare, tragere și extragere a cartușului tras. Astfel, principalele urme incluse în sfera cercetării de identificare sunt cele formate pe rozeta tubului, gheara extractoare, pragul aruncător, pereții camerei cartușului etc.
Refacerea inscripțiilor ștanțate pe armele de foc
Refacerea inscripțiilor (seriilor) înlăturate de pe armele de foc este necesară pentru stabilirea locului de proveniență a armei, a modelului armei și a anului de fabricație.
Ea se poate face prin următoarele metode: chimică, electrochimică și feromagnetică. Această refacere este posibilă datorită modificărilor structurale de adâncime, suferite de metal pe locurile stanțate și comportării diferite a acestor locuri față de acțiunile chimice, electrolitice sau magnetice.
Examinări acustice și alte genuri de examinări balistice.
Investigațiile „acustice” presupun examinarea urmelor sonore ale împușcăturii, armării și percuției, ele servind atât la stabilirea tipului și modelului de armă, cât și la identificarea propriu-zisă, pe baza examenului comparativ al sonogramei în cauza cu sonogramele obținute prin trageri experimentale165.
Identificarea ar fi posibilă teoretic, numai prin existența unei imprimări a „urmelor sonore” ale împușcăturii, în momentul săvârșirii infracțiunii, imprimare care trebuie să îndeplinească, obligatoriu, anumite condiții de ordin calitativ.
Alte genuri de examinări balistice mai sunt:
Examinarea armelor de foc atipice sau de fabricație artizanală
Examinarea urmelor lăsate de pistoalele de împlântare a bolțurilor
Examinarea armelor de apărare care folosesc gaze nocive
Mijloacele tehnice folosite la efectuarea expertizei balistice judiciare
Expertiza traseologică.
Expertiza traseologică are ca scop identificarea obiectelor care au creat urmele formă (de adâncime sau de suprafață) descoperite la locul faptei în cazul cercetării diferitelor genuri de infracțiui.
Sunt examinate urmele în litigiu ridicate de la fața locului prin fotografiere, mulaj sau obiectele purtătoare în urme, comparativ cu modelele experimentale create de expertul criminalist cu ajutorul obiectelor presupuse că le-au creat la locul infracțiunii. Este foarte important ca modelele de comparație să fie create în condiții cât mai apropiate formării urmelor în litigiu.
Fundamentul științific al expertizei traseologice este dat de unicitatea, stabilitatea relativă, individualitatea și reflexivitatea urmelor din această categorie.
Categorii de urme care fac obiectul expertizei traseologice:
urmele de picioare și de încălțăminte;
urmele de dinți create pe corpul victimei, pe alimente, fructe, obiecte;
urmele de buze, urechi și alte părți componente ale feței;
urmele lăsate de instrumentele de spargere;
urmele mijloacelor de transport;
așchii de lemn, resturi de fumat, pelicule de vopsea, cioburi de sticlă, produse textile, substanțe toxice, stupefiante ș.a
Expertiza urmelor de încălțăminte.
Urmele de încălțăminte iau naștere prin contactul dintre talpă și elementele componente ale locului faptei (sol, dușumea, parchet, linoleum, gresie, covor etc.). Ele ajută să identificăm drumul parcurs de infractor și încălțămintea care le-a creat. De regulă, sunt urme formă (de adâncime sau de suprafață), însă pot fi găsite și urme materie (când încălțămintea este murdară de sânge, vopsea, ulei, noroi etc.).
În cazul acestor urme valoarea caracteristicilor de identificare este dată de natura obiectului primitor, de modul de ridicare a urmei de la locul faptei și mai ales de elementele individuale formate în procesul folosirii acesteia și în cel de fabricație.
Elementele generale se referă la lungime, lățime, contur exterior, modelul desenului de pe talpă etc.
Obținerea modelelor de comparație ale urmele de picioare ale bănuitului
În cazul urmelor de suprafață, i se cere suspectului să calce mai întâi pe o placă pe care s-a întins tuș tipografic și apoi pe o coală de hârtie (picior desculț). La urmele de încălțăminte de adâncime se creează urme cu încălțămintea brută și se ridică prin mulaj de ghips.
Prin expertiza criminalistică traseologică se poate stabili încălțămintea care a creat urma la fața locului, când aceasta conține suficiente elemente de identificare pentru formularea unei concluzii certe pozitive.
Când urma a fost lăsată de fața încălțămintei, se examinează următoarele caracteristici:
numărul de orificii pentru șireturi;
forma și numărul cataramelor;
numărul cusăturilor feței, al împletiturilor pe cm2.
Pe baza dimensiunilor urmei de încălțăminte, expertul poate estima cu aproximație talia persoanei.
În cazul cărării de urme sunt examinate următoarele elemente:
linia mediană care stabilește direcția de mers;
linia mersului;
lățimea și lungimea pasului;
unghiul pasului.
Expertiza urmelor de instrumente.
În denumirea generică de ,,instrumente” sunt incluse toate uneltele, sculele, aparatele și oricare alte obiecte care se folosesc la comiterea unei infracțiuni. Din practică rezultă că cele mai des utilizate sunt: clești, ciocane, cuțite, topoare, șurubelnițe, ferăstraie, răngi, leviere, foarfeci, chei fixe și mobile, dispozitive de forțare a butucului yalelor, chei potrivite, iar pentru autovehicule ,,piciorul de căprioară”, instrument folosit pentru forțarea portierelor, ștanțe, matrițe, iar, mai nou, copiatoare și imprimante.
După procesul de formare, urmele instrumentelor pot fi: statice sau dinamice, de suprafață sau de adâncime, ponderea deținând-o cele de adâncime.
Forma urmelor create de instrumente depinde de următorii factori:
felul instrumentului folosit și procedeul utilizat;
natura suportului asupra căruia s-a acționat sau a materialelor în care au fost ambalate.
După modul de acționare, urmele instrumentelor pot fi create prin: lovire, apăsare, tăiere, înțepare, frecare-alunecare, prin detonarea unor fragmente din instrumentelor folosite etc.; urmele instrumentelor se caută pe corpul victimei, al făptuitorului, pe mecanismele de închidere-deschidere, pe uși, ferestre, case de bani, dulapuri, sertare, autoturisme etc.
Corpul uman sau obiectele pot fi lovite cu un anumit instrument formându-se urme de suprafață sau de adâncime care vor reda mai mult sau mai puțin fidel aspectul materialului de construcție al instrumentului folosit ori a unei părți a acestuia.
Ca urmare a forțării diverselor obstacole, instrumentele folosite pot lăsa urme de frecare-alunecare, care au un caracter dinamic, fie de adâncime, fie de suprafață, de deformare sau de distrugere parțială a materialului. În cazul unor asemenea urme nu se poate imprima forma exterioară a instrumentului folosit, caracterul dinamic al urmei din care rezultă striații constituind un element important în identificarea traseologică individuală.
Prin expertizarea acestor urme pot fi stabilite următoarele:
ce fel de instrument a creat urma;
care este mecanismul de formare al urmei;
care este succesiunea de creare a urmelor;
dacă urmele au fost create cu același instrument;
dacă urmele au fost create cu instrumentul corp delict pus la dispoziție;
dacă fragmentele descoperite la fața locului au făcut corp comun cu instrumentul prezentat pentru examinare;
dacă instrumentul este fabricat în serie sau artizanal.
În cazul furturilor din locuințe, birouri, cabinete și alte spații asigurate, atunci când nu sunt descoperite urme de forțare la nivelul ușilor și ferestrelor se creează suspiciunea că s-a pătruns prin chei potrivite. În aceste situații, încuietorile vor fi ridicate în vederea examinării în laborator. Cel mai des întâlnite sunt încuietorile cu cilindru (tip yalle), datorită gradului relativ ridicat de securitate, la unele tipuri existând peste 3000 de modele de chei.
Odată cu butucul se ridică și cheile folosite în mod curent, fără ca vreuna dintre acestea să fie introdusă în sistemul de asigurare.
La încuietorile îngropate (cele plasate sub clanța ușii) se marchează partea care a fost plasată spre exterior și care ar fi putut fi deschisă cu ajutorul cheilor potrivite sau cu alte instrumente.
Pentru efectuarea examinărilor comparative traseologice este necesar să se obțină modele de comparație. Acestea se execută cu instrumentele cu care se presupune că au fost create urmele în litigiu. Realizarea modelelor experimentale se face, de regulă, pe suporturi asemănătoare cu cele pe care au urmele la fața locului și prin același mecanism.
Ca mijloace tehnice de examinare se folosesc stereocomicroscopul S.M.xx, microscopul comparator și sistemul de achiziție și prelucrare digitală a imaginilor LUCIA FORESINC, destinat activităților specifice criminalisticii care poate realiza:
preluarea imaginilor digitale de la diverse surse;
îmbunătățirea calității imaginilor preluate;
stabilirea și marcarea caracteristicilor generale și individuale;
calibrarea unei imagini și stabilirea dimensiunilor obiectelor sau traseelor ilustrate în aceasta;
aducerea la aceeași scară, poziție și orientare a două imagini în vederea efectuării comparațiilor;
ilustrarea rezultatelor comparațiilor în șase variante (continuitate liniară pe orizontală, continuitate liniară pe verticală, suprapunere prin transparență, suprapunere prin diferențe de nuanțe, suprapunere prin linii alternative, suprapunere bicolor);
imprimarea, salvarea și gestionarea tuturor rezultatelor prelucrărilor.
Expertiza urmelor de noduri și legături.
Urmele nodurilor și legăturilor apar în cazul strangulărilor și spânzurărilor, fiind studiate atent pentru a se putea stabili cu certitudine dacă este vorba de înscenare sau nu.
Cu ocazia cercetării bănuitului, acesta va fi pus să facă noduri și legături sau să împacheteze un obiect, obținându-se astfel modele de comparație.
Prin expertiza traseologică se poate eventual stabili profesia persoanei care a executat nodul sau legătura, aspect ce constituie un indiciu în formarea cercului de suspecți.
Alte categorii de urme traseologice (așchii de lemn, urme de sol, urme de produse textile, resturi de fumat, urme de hârtie, substanțe toxice și stupefiante, noduri și legături, resturi alimentare, nasturi etc.).
Expertiza fotografiilor și a înregistrărilor video.
Expertiza fotografiilor și a înregistrărilor video are ca obiect identificarea aparatelor de luat vederi, de fotografiat, de filmat sau de înregistrare video, determinarea condițiilor de folosire a acestora, stabilirea identității de gen a materialelor fotosensibile, precum și a autenticității fotografiilor.
Scopul examinărilor în vederea stabilirii autenticității este de a determina dacă fotografia sau înregistrarea video sunt originale, nealterate și dacă au fost efectuate cu echipamentul ethnic prezentat de parte.
Analiza persoanelor și a altor detalii consta în compararea persoanelor din imaginile în
litigiu cu fotografii ale suspecților puse la dispoziție de organele judiciare sau efectuate de către experți. De asemenea, se pot analiza și detalii sau obiecte din imagini. În vederea calculării dimensiunilor unor persoane, detalii sau obiecte din imagini se aplică tehnici de fotogrametrie,
respectiv de aplicare a formulelor din geometria în plan sau spațiu. Examinarea unei imagini poate să permită identificarea locației și a datei când a fost realizată.
Problemele care se pot rezolva cu ajutorul acestei expertize sunt:
Identificarea de gen a materialelor fotosensibile utilizate;
Dacă materialul negativ fotosensibil a fost utilizat la un anumit aparat fotografic;
Determinarea condițiilor de fotografiere sau de filmare, cum ar fi: lumina naturală, blitz, descărcări de gaze inerte, vapori de sodium, vapori de mercur, folosirea obiectivului normal, superangular sau teleobiectivului, stabilirea direcției, distanței sau unghiului de fotografiere;
Identificarea concretă a aparatului fotografic sau de filmat cu care s-a executat materialul fotosensibil negativ sau filmul reversibil.
Dacă fotografia este obținută după modelul original sau a fost confecționată prin intermediul unei reproduceri;
Dacă fotografia este originală sau a fost obținută prin trucaj, iar ca metode de lucru se folosește examinarea separată a materialului suspus expertizării prin măsurători și examinarea comparativă în situația în care se pune problema identificării concrete a aparatului întrebuințat la fotografiere, filmare sau mărire.
Aceasta expertiză a înregistrărilor video a fost introdusă pentru prima dată în Codul de
procedură penală a României la Secțiunea V(1) “Înregistrări audio sau video”, articolele 91(1)-
91(5) prin articolul 1, punctul 3 din Legea 141 din 5 noiembrie 1996 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 289 din 14
noiembrie 1996.
Procedura de lucru și de expertizare este asemănătoare cu a expertizei vocii și a vorbirii, acest lucru reieșind din articolul 91,Cod procedura penală, iar procedura de certificare a acestora este cea prevăzută în articolul 91(3) Cod procedura penală, cu excepția redării în formă scrisă, după caz.
Expertiza fizico-chimică.
Expertiza fizico-chimică a urmelor materiale are ca obiect stabilirea caracteristicilor fizico-chimice și naturii substanțelor descoperite în câmpul infracțional, a substanțelor care au constituit obiectul unei tranzacții, care au fost depuse pe anumite suprafețe.
Problemele care se pot rezolva cu ajutorul acestei expertize sunt:
Stabilirea naturii probei prezentate, ca de exemplu, dacă este un produs petrolifer, pesticid, raticid, fibre textile, vopsea, hârtie;
Care sunt caracteristicile urmei, din perspectiva culorii, a compoziției chimice, a numărului de straturi, a numărului de fibre, a impurităților;
Obiectele din care s-au desprins urmele prezentate;
Ce corpuri străine conține urma respectivă sau urmele de altă natură;
Dacă asupra probei s-a exercitat acțiunea unor factori externi care să-i modifice aspectul, culoarea;
Dacă probele respective prezintă aceleași caracteristici fizico-chimice cu modelele prelevate pentru comparație;
Dacă substanțele supuse expertizei fac parte din categoria substanțelor toxice sau periculoase.
Procesul de identificare criminalistică în expertiza fizico-chimică se realizează treptat,
de la general la particular spre deosebire de alte genuri de expertiză unde se pornește de la
determinarea genului, a specie, a subgrupei, a tipului, iar cazurile în care prin expertiza fizicochimică
se poate ajunge la individualizare sunt foarte rare.
Comparația în expertiza fizico-chimică poate fi făcută cu:
Substanțe de același tip sau etalon;
Date despre substanța respectivă luate din literatura de specialitate;
Probe martor puse la dispoziție din substanța respectivă, iar acestea pot fi prelevate de expert, de organele judiciare sau achiziționate de pe piață sau de la producător.
Produsele supuse examinărilor de laborator pot consta în probe din sol, pelicule de vopsea, cioburi de sticlă, urme de produse petroliere, urme de metale, material textile, hârtie și materiale de scris, urme de produse alimentare, îndeosebi de băuturi alcoolice. Acestea sunt conservate alături de modelele de comparație pentru expediere și expertizare prin tehnici adecvate de ambalare, specifice produsului expediat, care să asigure păstrarea fidelă a caracteristicilor acestora.
Metodele folosite pentru examinarea probelor sunt: examinarea intrinsecă, examinarea
comparativeă microanaliza, spectrofotometria, spectrografia, cromatografia în strat subțire și în
faza gazoasă.2
Modelele de comparație se prelevă de pe îmbrăcămintea și încălțămintea persoanei suspecte, de pe diferite instrumente sau mijloace de transport (din locul impactului), care se presupune că au fost utilizate la săvârșirea infracțiunii.
Este foarte important ca obținerea probelor să se facă în condiții cât mai apropiate de condițiile în care au luat naștere e antioanele în litigiu pentru compara ș ție, deoarece pot apărea elemente identificatoare ale aceleiași substanțe în funcție de condițiile de utilizare.
Expertiza biocriminalistică.
Individualizarea aproape certă a urmelor biolgice prin genotipare, a determinat în mod greșit să i se atribuie, prin similitudine cu unicitatea impresiunii papilare, acestei metode denumirea de „amprentă genetică”, termenul științific unanim acceptat fiind acela de profil genetic.
Expertiza serologică.
Fundamentul științific
Serologia judiciară a constituit o etapă „clasică” în istoria criminalisticii, care a răspuns unor exigențe ale momentului.
Polimorfismul structural al proteinelor reprezintă o caracteristică generală a lumii vii, proprietate pe care se fundamentează multe dintre metodele criminalistice.
Configurațiile structurale sunt comune diferitelor specii de animale, astfel încât unele grupe sau sisteme complete de grupe sunt prezente la anumite specii animale, mai ales la mamiferele superioare.
În general noțiunea de grup sanguin are în vedere sistemul AB0 descoperit în 1901 de K. Landsteiner. Antigenele din sistemul de grupe AB0 sunt însă cele mai răspândite în regnul animal, fiind prezente chiar la unele microorganisme (grupa A).
Noțiunea de „grupă sanguină” cuprinde totalitatea sistemelor grupale rezultate din polimorfismele structurale biochimice, indiferent dacă ele sunt localizate pe membrana celulelor sanguine, în proteinele plasmatice sau pe celulele ori limfa celulară din diferitele țesuturi și organe.
În cazul omului, antigenele sunt prezente într-o proporție de 80% în toate organele, în unele secreții, conferind persoanei „caracter secretor”, restul proporției de 20% având statut de persoane „nesecretoare”. Alături de factorii de grupe AB0, în fiecare caz este prezentă și antigena H, care diferenșiază sângele uman de cel animal, aceasta existând și la persoane cu grupa 0. Chiar Landsteiner și cercetările ulterioare au demonstrat faptul că pe membrana eritrocitului și a altor celule hematice sunt numeroase variații individuale cu caracter antigenic, constituente ale sistemelor de grupe independente.
Cercetările prin metoda gel-electroforezei au demonstrat prezența în serul sanguin a izoenzimelor specifice de grup, denumite „grupe serice” care sunt expresia altor tipuri de variabilitate.
Apartenența indivizilor la anumite grupe sanguine, grupe de izoenzime serice GPM (fosfoglucomutaza), EAP (Fosfataza acidă eritrocitară), GC (Componentul de grup specific) își găsește aplicabilitatea în serologia judiciară, prin determinări comparative ale urmelor biologice ridicate din câmpul infracțional cu standarde ale căror caracteristici sunt foarte bine cunoscute, în final atribuindu-se în cazul unor reacții identice, proprietățile comune celor două tipuri de probe.
Această discriminare este relativă și limitată, statisticile demonstrând că în general 70-80% dintre indivizi aparțin grupelor sangine 0I și AII, 10-12% grupei sanguine BIII, iar restul grupei sanguine ABIV, deci este evident că situația în care victima și bănuitul pot
aparține aceleiași grupe sanguine este foarte frecventă.
Etapele examinării urmelor biologice prin metodele serologice
Identificarea urmelor de sânge depuse pe suporturi sau în stare lichidă se realizează prin reacții de orientare și reacții de certitudine.
Reacțiile de orientare se bazează pe proprietățile componentelor sângelui care prin modificare chimică în prezența unor cromofori duc la apariția unor culori specifice. Reacțiile de orientare au un mare avantaj fiind foarte rapide și sensibile, dar prezintă un dezavantaj din punct de vedere al specificității, existând posibilitatea unor interferențe.
Lumea științifică a acceptat principiul prin care dacă mai multe reacții de orientare sunt
pozitive (de obicei combinații între cele deosebit de sensibile și cele foarte specifice) se consideră demonstrată natura acestor urme. Dintre reacțiile de orientare, cele mai utilizate în laboratoarele criminalistice sunt: reactivul Adler, reactivul Guarino, reactivul Kastl-Mayer etc.
Reacțiile de certitudine au ca principiu demonstrarea prezenței hemoglobinei, sunt mai costisitoare, necesitând un timp mai îndelungat pentru determinări. Cele mai utilizate sunt reacția Taichmann, reacția Gabrielli – Bertrande sau reacția Takayama.
Aceste metode sunt completate de examinarea microspectroscopică, caz în care urmele de hem prezintă 2 benzi de absorbție în zona lungimilor de undă de 589 –577 nm și 556 – 536 nm.
Urmele de spermă
Se bazează pe proprietățile biochimice, enzimatice și imunologice ale lichidului spermatic.
Pentru suporturile cu suprafață mare, una dintre cele mai uzitate metode o reprezintă examinarea suprafețelor mari prin examinare în lumină U.V., în care urmele de spermă prezintă fluorescență, specifică însă și altor substanțe. Dintre reacțiile de probabilitate, cel mai des folosite sunt cele bazate pe reacțiile cristalografice, enzimatice și antigenice ale lichidului seminal.
Reacțiile cristalografice au ca principiu obținerea de cristale specifice ca urmare a reacției dintre componentele anorganice și cele ale lichidului seminal (reacția Florance, Barberino, Bocarius etc.). Limitele acestor determinări sunt generate de cantitatea mare de probă necesară.
În practică cele mai utilizate metode sunt cele care se bazează pe activitatea fosfatazei acide a lichidului seminal (reacția Phosphatesmo) și reacția de determinare a antigenelor specifice din prostată (glicoproteine intracelulare cu masă moleculară de 3400 Dalton, sintetizate numai de către glandele prostatice – r. P.S.A. Check).
Indiferent de rezultatul testelor de orientare, se efectuează frotiuri pentru observarea directă a prezenței sau absenței spermatozoizilor. Pentru vizualizare se folosesc diverse sisteme de colorare (hematoxilin-eozină, eritrozină etc.) care au drept scop colorarea diferențială a materialului nuclear față de cel citoplasmatic, fiind foarte bine definite criteriile de identificare (formă, mărime, colorație).
Urmele de salivă
Sunt în general greu detectabile la o examinare preliminară, în lumină ultravioletă emițând o fluorescență slabă.
Reacția de identificare se bazează pe vizualizarea acțiunii amilazei, care în prezența unui substrat de amidon înalt polimerizat colorat în albastru va elibera în reacție colorantul.
Urmele de natură piloasă
Se recoltează împreună cu alte fibre depuse pe suporturi, atribuirea naturii (fibre vegetale, textile, animale sau umane) realizându-se numai prin examinarea microscopică între lamă și lamelă. Examinarea microscopică urmărește observarea caracteristicilor morfologice (canal medular, cuticulă, secvență de culoare, grosime și bulb). Aceste examinări aduc informații în vederea stabilirii speciei, iar în cazul firelor de păr umane se pot indica zona de proveniență, modul de detașare, elementele de asemănare sau diferențiere între firele de păr în litigiu și cele model de comparație.
Reacțiile pentru stabilirea speciei.
Pentru stabilirea speciei urmelor biologice se utilizează un control pozitiv constituit din sânge uman sau al diverselor specii de animale, în cazul reacțiilor identice ale litigiului și ale controlului pozitiv demonstrându-se că ambele probe provin de la aceeași specie.
Reacția de precipitare (Uhlenhut – Cistoreici – Wassermann)
La limita de joncțiune dintre maceratul urmei de sânge și serul precipitat se formează o peliculă fină (inel) de precipitat albicios. În cazul urmelor de spermă, pentru determinarea speciei se utilizează serul antispermă umană.
Reacția Hartmann Toilliez (de difuziune în gel)
Reacția de imunoprecipitare este realizată prin difuziunea spontană a proteinelor (antigene) față de anticorpii din serul precipitant. Proteinele din urme se dizolvă și difuzează în geloză în mod circular. Totodată, difuzează și anticorpii din serurile de testare, iar la frontul de întâlnire al antigenelor cu anticorpii specifici va produce o linie (sau 2-3 linii) de precipitare. Aceste linii sunt caracteristice.
Testul imunocromatografic (Hexagon OBTI).
Se bazează pe detecția imunologică a hemoglobinei, sensibilitatea metodei fiind de 0,05μg/ml
.
Reacții pentru stabilirea grupelor sanguine ale urmelor biologice.
Posibilitatea de identificare a grupelor sanguine din urmele biologice se bazează pe principiul activității biochimice a antigenelor prezente pe membrana eritrocitelor și a anticorpiilor naturali serici, atât în cazul urmelor biolgice lichide cât și în cazul urmelor biologice depuse pe suporturi, activitatea lor fiind dependentă de expunerea la factorii de mediu.
Metoda pentru identificarea grupelor sanguine din urmele biologice va fi adaptată întotdeauna la condițiile concrete: vechimea, gradul de uscare, gradul de alterare și suportul urmelor (dacă acesta este absorbant sau nu, dacă are influență asupra reacției antigenanticorp).
Pe membrana eritrocitelor se constată prezența sau absența aglutinogenelor A și B, individual sau împreună. În serul sanguin se identifică aglutininele α și β.
Metodele de determinare a grupei sanguine pun în evidență prezența, sau absența aglutinogenelor și aglutininelor.
În cazul sângelui lichid, stabilirea grupei se efectuează pe baza reacției dintre serurilor de testare din grupele anti – A,B,O cu suspensia de eritrocite neidentificate (metoda Beth – Vincent), respectiv prin reacția serului litigiu cu suspensie de eritrocite A și B (metoda Simonin). În criminalistică se utilizează ambele procedee simultan.
Identificarea aglutininelor
Se poate realiza prin metoda Lattes, atât pentru urmele de sânge cât și pentru secreții (spermă, secreție vaginală, salivă).
Identificarea antigenelor
Se realizează prin metoda absorbției-eluției, metoda absorbției și prin metoda Holtzer.
Formularea concluziilor.
Concluzia pozitivă
Reprezintă certitudinea determinărilor efectuate, al căror rezultat a fost pozitiv (identic cu cel al controlului), pentru stabilirea naturii urmei biologice (sânge, salivă, fire de păr, lichid seminal, secreție vaginală etc.), pentru determinarea provenienței umane sau animale a urmelor și pentru determinarea apartenenței acestora la un anumit grup sanguin.
Concluzia negativă
Reprezintă certitudinea analizelor al căror rezultat a fost negativ, determinând excluderea unor urme care deși au aspect de urme biologice, nu posedă această calitate.
Concluzia de probabilitate
Reprezintă ilustrarea discordanțelor parțiale cu seria controalelor pozitive și negative ale reacțiilor de determinare.
Exemple:
urma biologică determină reacție pozitivă numai în contact cu reactivul Adler, contactul cu reactivul Guarino neproducând reacție specifică (deși reacția controlului pozitiv este evidentă) – „urma este probabil de sânge”;
în contact cu serul anti-om, maceratul urmei biologice produce un inel foarte subțire, greu vizibil (deși reacția controlului pozitiv este evidentă) – „urma de sânge este probabil umană”.
Concluzia de imposibilitate
Se formulează în cazul lipsei generale de reactivitate datorate cantității foarte reduse de probă, vechimii, acțiunii prelungite a factorilor de mediu, impurificării urmei cu produși chimici etc.
Performanțe și limitele serologiei judiciare
Performanțele acestor metode constau în timpul relativ scurt de efectuare și costuri scăzute. Nu necesită aparatură de laborator deosebită.
Limitele majore sunt determinate de puterea redusă de discriminare a urmelor, iar în cazul amestecurilor urmelor biologice nu se pot stabili grupele sanguine sau serice ale participanților, ci numai cea a amestecului în totalitate.
Un alt dezavantaj îl constituie cantitățile mari de probe biologice necesare determinărilor și caracterul de probabilitate al unor determinări din cauza limitării cantitative.
Proteinele, clasa de substanțe majoritară în determinările serologice, sunt substanțe foarte sensibile față de acțiunea factorilor de mediu motiv pentru care posibilitatea compromiterii rezultatelor obținute este foarte frecventă.
Concluzii.
După această analiză făcută în această lucrare putem concluziona că expertiza este considerată o acivitate științifică de cercetare a urmelor, împrejurărilor și materialelor de probă facută în scopul identificării persoanelor, animalelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însușiri sau schimbări intervenite în conținutul, forma și aspectul lor, precum și acel mijloc de probă prin care, pe baza unei activități de cercetare ce folosește date și metode științifice moderne, expertul aduce la cunoștința organului judiciar sau a persoanelor interesat concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe specializate și experiența în acest domeniu.
Evoluția științei și tehnicii au dat posibilitatea justiției să găsească un puternic aliat pentru
îndeplinirea misiunii sale de aflare a adevărului și de probare a vinovăției sau a nevinovăției unei persoane, în activitatea de expertiză criminalistică, datorită problemelor ce por fi rezolvate cu ajutorul expertizelor și totodată a rezultatelor obținute prin efectuarea unei expertize.
Expertul este persoana care, în baza calităților proprii și a unei mari experiențe în domeniu, prin cunoștințe și priceperi vaste, are o abilitate deosebită, dispunând astfel de temeinice cunoștințe în vederea emiterii unei concluzii într-un anumit domeniu, iar pe baza cunoștințelor sale de specialitate, el își formează convingerile proprii, excluzând orice influența externă.
Expertizele sunt foarte importante în desfășurarea unui proces, atât civil, cât și penal, deoarece cu ajutorul lor se pot lămuri unele fapte sau împrejurări ale cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată și pentru că, cu ajutorul acestora se poate afla adevărul, care este de fapt scopul în cadrul oricărui process.
În cadrul efectuării expertizelor pot apărea anumite deficiențe, din anumite motive, care pot ține de modul în care și-au desfășurat experții activitatea sau din motive care nu țin de ei, ci de echipamentele care sunt folosite pentru efectuarea expertizelor.
Ca și metode de îmbunătățire si chiar estompare a deficiențelor întâmpinate la efectuarea expertizelor putem avea în vedere crearea anumitor programe care să eficientizeze munca depusă de expert în vederea obținerii unui rezultat cât mai precis și mai rapid , facilitând astfel munca în teren, dar și cea din laboratoarele specializate. De asemenea standardizare sub forma de formular bine structurat cu sectiuni delimitate și detaliate pentru introducerea și accesarea mult mai rapidă a informațiilor valoroase. Este foarte importantă efectuarea unei expertize rapide, deoarece, anumite proceduri durează mult, iar instanța nu poate lua o decizie justă dacă nu dispune de toate datele și probele care vizează cauza respectivă.
În cazul expertizei scrisului și a documentelor, părerea mea este că, anumite deficiențe existente pot fi corectate prin redistribuirea fondurilor către crearea unui program informativ 57
avansat în care să se poată introduce ca și puncte de referință: grosimea foii, culoarea tusului de ștampilă și a hârtiei, a imprimărilor, a scrisului, compoziția chimică a materialului de bază și filigranarea, precum și alte mijloace protective. Acest program informatic va analiza datele introduse, comparându-le cu cele de bază, ajutând în acest mod la stabilirea verosimilității documentelor.
Cu cât datele celorlalte științe, dar și metodele proprii tehnicii criminalistice sunt mai perfecționate și mai bine folosite, cu atât ele sunt mai eficiente și își vor aduce o contribuție însemnată la realizarea scopului procesului, acela de aflare a adevărului și de tragere la răspundere a făptuitorului.
BIBLIOGRAFIE
.
Codul de procedură penală.
Codul de procedură civilă.
Ordonan a Guvernului nr. 2 din 21 ianuarie 2000 privind organizarea ț activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară.
Ordonanța Guvernului nr. 75 din 24 august 2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică.
Ghe. Popa, Tehnica Criminalistică-suport de curs 2008
Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1972
Terziev N.V., Eisman A.A., Introducere în cercetarea criminalistică a documentelor, 1952
Bertillon A., Compararea scrisurilor și identificarea grafică, Paris, 1987
Popa Gheorghe, Drăghici Constantin, Lăzureanu Crișan Mucenic, Necula Ionel, Conicescu Octavian, Valorificarea urmelor și mijloacelor materiale de probă prin constatări tehnico-științifice și expertize criminalistice, curs postuniversitar, București, 2008
Ionescu Lucian – Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea, Iași, 1973,
Sandu Dumitru, Falsul în acte – descoperirea și combaterea prin mijloace criminalistice, Editura Lumina Lex, București 1994
Levinschi V., Tratat practic de criminalistică, vol. III, Editura M.I.București, 1980,
Stancu Emilian, Criminalistica, Editura Actami, București, Vasiliu F., Bojin D., Microscopie electronică, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
Popa Gheorghe, Buzatu Nicolae, Hanga Gheorghe, Conicescu Octavian, Exploatarea urmelor prin expertize criminalistice, Editura ERA București 2005,
Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, București, 2003,
Anastasiu Crișu, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2011.
Anastasiu Crișu, Tratat de procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2011.
Aurelian Buzăianu, Expertiza tehnică judiciară și extrajudiciară, Editura Nomina Lex,
București, 2010.
Augustin Lazăr, Sorin Alămoreanu, Expertiza criminalistică a documentelor-aspecte tactice
si tehnice, Editura Lumina Lex, București, 2008.
Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuță, Criminalistică, Editura Junimea, Iași, 2001.
Emil Mihuleac, Expertiza judiciară, Editura Științifică, București, 1971.
Valeriu Manea, Curs de tehnică criminalistică, vol. II, Ministerul de Interne. Școala militară de ofițeri. Catedra de criminalistică. 1983.
Prof. S.A. Golunski, Criminalistică, Editura Științifică, București, 1961.
Gabriel Ion Olteanu, Emilian Stancu, Tehnica criminalistică, univ Hyperion
Adrian ENULESCU, Teză de doctorat
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Expertizelor (ID: 121146)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.