Evolutia Economiei Mondiale Dupa al Doilea Razboi Mondial
Introducere
John Maynard Keynes scria că un bun economist trebuie „să examineze prezentul în lumina trecutului, pentru scopurile viitorului” (după Donald Johnston, Secretar General OECD, 2001). Niciodată nu a existat o bază de date atât de cuprinzătoare pentru analiza evoluției sistemului economic mondial, și chiar dacă unele dintre problemele trecutului mai reînvie, economiștii au experiența necesară pentru a le soluționa cu mai mult succes.
În această lumină, tema analizată poate avea o importanță nu doar teoretică ci și practică. Evoluția economiei mondiale după al doilea război mondial aduce în atenție numeroase experimente eșuate și reușite, o dinamică nemaintâlnită și crize, o dezvoltare tehnologică pe baze noi, perspective chiar pentru exploatarea resurselor spațiului cosmic, dar și temeri privitoare la colapsul economic (Rapoartele Clubului de la Roma), la suprapopulare, la conflicte mocnite.
După terminarea celui de-al doilea război mondial, economia mondială a reușit să se redreseze doar în câțiva ani. A urmat o creștere fără precedent, în medie cu 3,9% pe an în perioada 1950-1998, comparativ cu perioadele anterioare: 1820-1950, cu un ritm de creștere de 0,9% pe an sau 1500-1820, cu o creștere de doar 0,3 % pe an (Angus Madison, 2001). O parte din creșterea producției a fost datorată creșterii populației, însă s-a înregistrat și o creștere a produsului mondial brut pe cap de locuitor, în medie cu 2,1 cenți pe an. Totuși încă nu au dispărut foametea și sărăcia din multe state ale lumii.
Cu toate acestea, se pot distinge perioade în care creșterea a fost mai rapidă (mai ales 1950-1973) și perioade de criză, după cum, pe glob creșterea a fost inegală, cu salturi remarcabile în doar câteva decenii pentu anumite regiuni (Japonia, Asia de Sud-eest, China, Brazilia, Africa de Sud), cu ascensiunea și prăbușirea sistemului comunist, cu tendințe din ce mai pronunțate spre regionalizare și globalizare.
Pe lângă aceasta s-a modificat și structura economiei: unele ramuri au cunoscut perioade de înflorire și apoi de declin, au apărut noi tehnologii, până la definirea unei noi revoluții industriale (A. Toffler, 1980).
În același timp au apărut noi amenințări, legate de insuficiența resurselor, de poluare, de suprapopulare, de insuficiența apei potabile, de (D. Meadows et al. 1972, L. Brown 1990-2011).
Modificarea hărții politice a lumii, cu prăbușirea imperiilor coloniale a dus la modificarea principalilor actori ai scenei politice mondiale, apariția blocurilor politice antagoniste, apoi supraviețuirea unei singure supraputeri (S.U.A.), poziție pusă în discuția astăzi din toate direcțiile, a dus și la modificarea piețelor economice, cu impact asupra dezvoltării economice a statelor.
1. Situația economiei mondiale la sfârșitul celui de-al doilea război mondial – un nou început
Majoritatea statelor lumii au fost prinse în vârtejul celor două războaie mondiale. Efortul financiar a fost enorm, pierderile umane și materiale, imense. Fronturile celor două războaie au măturat cea mai mare parte a Europei, Asiei, nordul Africii, lăsând în urmă ruine.
Se apreciază că numărul victimelor a fost de peste 60 de milioane, dintre care 40 de milioane civili ( "World War II Fatalities". secondworldwar.co.uk. Accesat la 30 martie 2012). Peste 70% din infrastructura economică a statelor europene a fost distrusă (Marc Pilisuk, Jennifer Achord Rountree, 2008), în plus au fost supraexploatate resurse strategice de minereuri de fier (Franța, Belgia, Germania) și petrol (România). Conform New York Times din 9 februarie 1945, citat de wikipedia, în Uniunea Sovietică au fost distruse total sau parțial 1710 orașe, 70000 sate și 31850 unități industriale. Dacă luăm în considerare aprecierile unor istorici (I. Wallestein, S. Amin) și unim cele două conflagrații mondiale într-un “Război de 30 de ani”, dimensiunile, în special pentru Europa, ale acestei perioade capătă proporții dramatice.
În fapt s-a produs o rearanjare necesară a poziției marilor jucători ai politicii mondiale: S.U.A., Germania, Franța, Marea Britanie, Uniunea Sovietică, cu consecințe pentru a doua jumătate a secolului XX.
Au existat însă și destui câștigători de pe urma acestei perioade tulburi. Uniunea Sovietică și-a extins sfera de influență asupra estului Europei, Statele Unite și-au consolidat prestigiul politic și forța economică (cu aproape jumătate din producția industrială a lumii) și militară, fostele colonii au început să simtă gustul libertății.
Numeroase sectoare industriale au beneficiat de pe urma comenzilor de război, modernizând și sporind producția. Acolo unde ele și-au reluat producția civilă, au beneficiat de noile tehnologii și materiale pentru produse superioare calitativ (ex. producția de motociclete din Japonia) cu care au început să domine piața.
Necesitatea reconstrucției economiilor europene după război a dus la o puternică implicare a statului, la cheltuieli mari pentru investiții publice, la crearea a numeroase locuri de muncă, ceea ce a dus la o recuperare rapidă a pierderilor și apoi la continuarea spiralei dezvoltării prin creșterea consumului.
Au apărut tehnologii revoluționare – energia nucleară, radarul, primele calculatoare – folosite pentru descifrarea mesajelor inamicilor (ENIAC, Z3, COLOSSUS), porturi artificiale și conducte submarine de petrol (pe țărmurile Marii Britanii) care au fost utilizate apoi în scopuri civile.
Cel mai important câștig a fost însă faptul că oamenii s-au săturat de războaie și au început să pună bazele unor organizații eficiente de cooperare politică și economică pentru a dezamorsa situațiile conflictuale și pentru a asigura o nouă împărțire a sferelor de influență. În acest context s-a impus modul de acțiune al S.U.A. – devenită puterea “soft”, care își mărea influența nu prin forță militară, ci prin ajutorul economic oferit.
A fost înființată, la 24 octombrie 1945, Organizația Națiunilor Unite, pe fundamentul fostei Ligi a Națiunilor, dar cu o mult mai mare sferă de cuprindere și de activitate.
1.1. Acordul GATT.
Printre primele organisme ale ONU a fost inaugurat “Acordul General pentru Tarife și Comerț” (The General Agreement on Tariffs and Trade – GATT) în anul 1947, care a deschis piețele lumii și a jucat un important rol în creșterea economică înregistrată în următoarele decenii.
Necesitatea dezvoltării comerțului ca bază a creșterii economice era resimțită de mai multe secole. În secolul XIX piețele din unele părți ale lumii (China, Turcia), au fost deschise prin forța armelor. În noul context au început tratative între state pentru liberalizarea comerțului și eliminarea practicilor protecționiste. Astfel au început tratativele de la Bretton Woods pentru înființarea Organizației Internaționale a Comerțului. Pentru că discuțiile se prelungeau, în paralel, la Geneva, reprezentanții a 17 state au semnat un acord interimar pentru reducerea barierelor vamale și tarifelor în raporturile comerciale. Pe de altă parte, administrația Truman a refuzat ratificarea tratatului de la Bretton Woods privitor la comerț, în concluzie acordul de la Geneva pentru tarife și comerț (GATT – 1) a fost aplicat. Iar S.U.A. și majoritatea statelor dezvoltate au beneficiat de prevederile sale. În următoarele decenii s-au desfășurat mai multe runde ale acordurilor GATT (Annecy, Torquay, Geneva II, Dillon, Kennedy, Tokyo, Uruguay), cuprinzând din ce în ce mai multe state și mai multe produse, până la transformarea GATT în Organizația Mondială a Comerțului în anul 1994.
Cele mai importante prevederi ale GATT, cu consecințe importante în perioada postbelică sunt:
Principiul nediscriminării în relațiile comerciale dintre semnatari;
Interzicerea restricțiilor cantitative sau a altor măsuri similare la importul și exportul de mărfuri;
Sunt admise unele derogări de la punctul b., cu condiția aplicării nediscriminatorii a restricțiilor cantitative;
Eliminarea sau limitarea subvențiilor la export. Pentru aceasta părțile examinează periodic situațiile concrete, iar dacă se constată existența unor asemenea practici, ele trebuie eliminate.
Pentru protejarea economiilor naționale se poate recurge la tarife vamale, dar acestea nu trebuie să fie exagerate.
Folosirea consultărilor pentru evitarea prejudicierii intereselor;
Adoptarea deciziilor să se facă în general prin consens și doar în cazuri limitate prin vot.
Excepțiile sau derogările, și ele prevăzute în acordurile GATT, priveau: recunoașterea sistemului preferințelor vamale în vigoare la data semnării acordului, admiterea posibilității înființării unor zone de liber-schimb sau de uniuni vamale, negocierea de protocoale preferențiale, mai ales între țările în curs de dezvoltare, autorizarea țărilor în curs de dezvoltare de a recurge la unele practici protecționiste pentru protejarea economiilor naționale de concurența statelor dezvoltate, admiterea temporară de restricții cantitative la importul unor produse care ar periclita producția iternă, sau pentru echilibrarea balanței comerciale.
În fiecare rundă de negocieri au fost cuprinse noi și noi produse și tarife, au aderat tot mai multe țări, ajungând la 123 în cadrul rundei Uruguay.
1.2. Acordul monetar de la Bretton Woods
Pentru reconstruirea sistemului economic mondial, reprezentanți ai celor 44 de națiuni ce au format alianța antihitleristă (în luna iulie 1944), s-au reunit în hotelul “Mount Washington” din localitatea Bretton Woods (New Hampshire, S.U.A.).
Au fost prezentate și discutate două planuri: cel al lui John Maynard Keynes (Marea Britanie), și cel al lui Henry Dexter White (S.U.A.). Datorită influenței Statelor Unite, a fost preferat cel de-al doilea, care a consacrat poziția S.U.A. de superputere mondială.
Premisele de la care s-a pornit au fost evitarea unei crize economice de proporțiile celei din 1929-1933 și concentrarea puterii economice în cadrul unui grup restrâns de state.
Cel mai important obiectiv urmărit a fost stabilitatea monetară. Pentru aceasta statele au căzut de acord asupra următoarelor puncte(G. Walton, H. Rockoff, 2011):
subordonarea ratelor de schimb ale monedelor naționale unei discipline internaționale;
evitarea politicilor de deflație pentru echilibrarea balanței comerciale;
stabilirea dolarului american ca standard pentru celelalte monede;
crearea unor organizații financiare suprastatale (Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (astăzi Banca Mondială) pentru coordonarea politicilor monetare.
O altă realizare importantă a fost adoptarea în anul 1948 a “Declarației Universale a Drepturilor Omului”, ca “un standard necesar pentru toți oamenii și pentru toate națiunile”. Acest moment a fost însă marcat de începuturile tensiunilor dintre Uniunea Sovietică și S.U.A., primul stat abținându-se de la vot, în timp ce S.U.A. au obiectat cu privire la unele capitole. Ulterior însă, acest document a fost considerat o bază comună solidă pentru protejarea drepturilor persoanelor din întreaga lume împotriva dictaturilor.
2. Sfârșitul colonialismului
Osterhammel (2004) definește colonialismul astfel: “Un sistem de relații între o majoritate indigenă și o minoritate de invadatori străini. Deciziile fundamentale ce afectează viețile poporului colonizat sunt luate și implementate de către puterea colonială în conformitate cu interesele definite de obicei într-o metropolă îndepărtată.Colonialiștii resping de obicei compormisurile culturale, fiind convinși de propria suprioritate și de mandatul lor de a conduce”.
Una dintre consecințele rearanjării politice a lumii a fost și diminuarea influenței Europei asupra restului lumii. Urmând prevederile ONU, țările din celelalte continente au devenit preocupate de propria dezvoltare, și au început să reconsidere valorile fundamentale ale omenirii, printre acestea fiind și dreptul de autodeterminare al popoarelor.
Figura 1. Harta domeniilor coloniale la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial.
Cel mai extins imperiu colonial era aționale;
evitarea politicilor de deflație pentru echilibrarea balanței comerciale;
stabilirea dolarului american ca standard pentru celelalte monede;
crearea unor organizații financiare suprastatale (Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (astăzi Banca Mondială) pentru coordonarea politicilor monetare.
O altă realizare importantă a fost adoptarea în anul 1948 a “Declarației Universale a Drepturilor Omului”, ca “un standard necesar pentru toți oamenii și pentru toate națiunile”. Acest moment a fost însă marcat de începuturile tensiunilor dintre Uniunea Sovietică și S.U.A., primul stat abținându-se de la vot, în timp ce S.U.A. au obiectat cu privire la unele capitole. Ulterior însă, acest document a fost considerat o bază comună solidă pentru protejarea drepturilor persoanelor din întreaga lume împotriva dictaturilor.
2. Sfârșitul colonialismului
Osterhammel (2004) definește colonialismul astfel: “Un sistem de relații între o majoritate indigenă și o minoritate de invadatori străini. Deciziile fundamentale ce afectează viețile poporului colonizat sunt luate și implementate de către puterea colonială în conformitate cu interesele definite de obicei într-o metropolă îndepărtată.Colonialiștii resping de obicei compormisurile culturale, fiind convinși de propria suprioritate și de mandatul lor de a conduce”.
Una dintre consecințele rearanjării politice a lumii a fost și diminuarea influenței Europei asupra restului lumii. Urmând prevederile ONU, țările din celelalte continente au devenit preocupate de propria dezvoltare, și au început să reconsidere valorile fundamentale ale omenirii, printre acestea fiind și dreptul de autodeterminare al popoarelor.
Figura 1. Harta domeniilor coloniale la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial.
Cel mai extins imperiu colonial era cel britanic („Imperiul în care Soarele nu apune niciodată”), el înconjurând întreaga lume. De la violenta răscoală a șipailor, din India (1857), englezii au început să liberalizeze încetul cu încetul regimul exploatării coloniilor, prin acordarea unor drepturi politice, și prin acceptarea unor reprezentanți ai populațiilor din colonii în conducerea internă. Pe de altă parte au fost introduce reforme economice ce au dus la acumularea unui capital intern. Introducerea monezii de hârtie în India, de exemplu, a permis înființarea a două bănci („Bank of India” din Mumbay și „Indian Bank” la Madras), a industriei siderurgice („Tata Iron and Steel Company”) și a atras investitori englezi care au construit întreprinderi industriale. Numeroși indieni au început să studieze la universitățile engleze, și s-au întors cu visuri de libertate (cel mai activ a fost Jawaharlal Nehru). Participarea masivă a voluntarilor indieni alături de englezi în cel de-al doilea război mondial, lupta politică dusă de Partidul Congresului Naținal Indian, mișcarea de rezistența pasivă inițiată de Mahatma Gandhi, au avut ca rezultat retragerea trupelor britanice din India, urmată de formarea a două state – unul locuit de hinduși (India), și altul de musulmani (Pakistanul și Bangladeshul de astăzi).
Atât S.U.A., cât și U.R.S.S. au oferit sprijinit politic și unori chiar militar mișcărilor de independență. De asemenea, pe măsură ce apăreau mai multe state independente, acestea sprijineau la rândul lor coloniile în mișcările de eliberare națională. Astfel, în anul 1955, la Bandung, 29 de state, majoritatea din Asia, au condamnat sistemul colonial, încercând în același timp să se constituie într-o a treia cale de dezvoltare, refuzând intrarea în cele două blocuri militare și politice existente în acel moment.
Figura 2. Procesul de eliberare al țărilor din Africa
Astfel, în deceniul următor, uneori pașnic (mai ales în fostele colonii engleze), alteori prin forța armelor (îndeosebi în cazul fostelor colonii franceze), cea mai mare parte a coloniilor și-au dobândit independența.
Totuși, consecințele economice asupra țărilor dezvoltate au fost reduse. Uneori cheltuielile cu întreținerea aparatului administrativ depășeau câștigurile.
Asupra acestui fapt a atras atenția Adam Smith, în „Avuția Națiunilor”, încă din 1776, când scria că Marea Britanie trebuie să elibereze toate coloniile sale, și că aceasta ar fi în beneficiul poporului englez, în general, chiar dacă unii comercianți ar avea de pierdut.
Mai recent, Paul Bairoch (1993) spunea: “Occidentul nu are nevoie de lumea a treia, aceasta este o veste bună pentru lumea a treia”, în sensul că un stat nu are nevoie de un stadiu colonial pentru dezvoltarea economică.
Din păcate, situația din Africa postcolonială, după ce valul de entuziasm ce a urmat eliberării s-a stins, a devenit din ce în ce mai grea.
Potrivit președintelui Ugandei, Yoweri Museveni (în N. Gardels, 1998) aceasta s-a datorat faptului că sistemul colonial african s-a bazat, pe lângă ofițerii europeni, pe trupele auxiliare africane. Retragerea puterii metropolei s-a făcut prin cedarea acesteia trupelor auxiliare “slugi umile în sistemul colonial” și nu prin activitatea unor intelectuali de marcă, așa cum s-a întâmplat în India. Un alt motiv a fost lipsa unei clase de mijloc puternice în țările africane. Astfel au venit la putere dictatori precum Idi Amin, Said Barres, Bokassa. De fapt, Museveni distinge trei tipuri de regimuri post-coloniale: tipul de regim condus de sergenți ca Amin sau Bokassa, caracterizat prin ignoranță și bufonerie, tipul condus de intelectuali precum Kwame Nkrumah în Ghana, Julius Nyerere în Tanzania, Nasser în Egipt, Leopold Senghor în Senegal, care, datorită lipsei unei clase de mijloc antreprenoriale s-au mulțumit să devină clienții unei superputeri, și al treilea tip ilustrat de regimul lui Robert Mugabe, din Zimbabwe, care a beneficiat de existența unei clase de mijloc formate din albi.
Soluțiile propuse de Museveni sunt:
– liberalizarea piețelor, pentru ca agricultorii, meșteșugarii, industriașii și cei care lucrează în sectorul serviciilor să aibe dreptul la proprietate;
– aducerea pieței comune africane la un nivel operațional;
– o ordine democratică pentru a elimina dictaturile dar și corupția;
– o infrastructură adecvată care să nu fie dezvoltată exclusiv de stat;
– o populație educată, capabilă să utilizeze tehnologia (Nathan Gardels, op.cit).
În realitate, chiar în Uganda aceste soluții nu sunt aplicate, de exemplu indicele de percepție al corupției este de 2,4 – foarte mare, conform Transparency International (http://cpi.transparency.org/cpi2011/results/, accesat la 9 aprilie 2012).
Cazurile de SIDA s-au înmulțit, malnutriția și epidemiile bântuie continentul negru dintr-o parte în alta. Instabilitatea politică a îndepărtat eventualii investitori străini. Abia în ultimii ani conflictele au început să se stingă la sud de Sahara, și acest lucru se observă în creșterea investițiilor străine (îndeosebi din China – 1 miliard USD doar în anul 2007) ceea ce a început să ducă la o creștere economică rapidă. În anul 2011, conform statisticilor UNCTAD, în Africa subsahariană (fără Republica Sud-Africană) creșterea Produsului Intern Brut a fost de 5,8%, de fapt din ultimii 8 ani, în 7 ritmul de creștere a depășit 5%. O mare parte din această creștere este bazată în continuare pe exportul de materii prime, în special de petrol, însă există și firme ce investesc în producție, beneficiind de mâna de lucru ieftină. De asemenea, începe să ia naștere un capital autohton puternic, ce poate propulsa în viitor economia.
Urmările revoluțiilor din statele nord-africane din ultimii ani încă nu pot fi stabilite, o apropiere de valorile democratice este așteptată, însă este posibilă și o consolidare a poziției fundamentaliștilor islamici.
Una dintre problemele grave pentru fostele metropole este migrația dinspre fostele colonii. De exemplu, în Franța, în timpul și după războiul de eliberare din Algeria, 900000 de coloniști francezi au revenit în țară. În ultimele decenii Franța este asaltată de un val de imigranți proveniți mai ales din fostele colonii din nordul Africii (Maghreb). În Portugalia, între anii 1974-1979, 800000 de coloniști portughezi s-au întors în țară în urma eliberării fostelor colonii.
În unele cazuri, fostele imperii au reușit să-și păstreze influența politică și economică asupra fostelor colonii. Astfel s-au format Commonwealth-ul pentru promovarea cooperării între Marea Britanie și fostele colonii, organizații culturale precum cea a Francofoniei, Comunitatea statelor de limbă portugheză și Uniunea limbii olandeze.
3. Economia statelor comuniste
3.1. Speranțele
Cu mari pierderi umane, Uniunea Sovietică a reușit să devină la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, una dintre învingătoare. Beneficiind și de ajutorul tehnologic american, industria a fost modernizată, mai mult, s-a eliminat o parte din decalajul dintre partea vestică, cu numeroase unități industriale, și partea centrală, din jurul munților Ural, unde a fost transferată o parte din industrie. Acordurile secrete cu primul ministru britanic W. Churchill și deplasarea rapidă spre est, până la întălnirea de pe Elba cu trupele aliate au permis o extindere enormă a sferei de influență în Europa de Est. Dar ambițiile geopolitice ale U.R.S.S. nu se opreau aici. Colosul sovietic încerca să intervină peste tot în lume pentru a-și întări poziția, pentru a cuceri noi surse de materii prime, dar mai ales noi piețe de desfacere. O serie de state din America Latină, Africa și Asia au fost ajutate să-și dobândească independența, uneori doar prin vânzări de armament către rebelii care se declarau socialiști sau comuniști, alteori cu trupe. Soarta acestor state a fost, în cea mai mare parte aceeași. De multe ori ajunși la putere prin voință populară, imediat noii conducători începeau răfuiala cu adversarii politici, instaurau regimuri dictatoriale, și încercau să se mențină la putere prin cumpărarea de arme din Uniunea Sovietică. Rareori încercau o deschidere democratică și o modernizare a țării.
Situația din Europa era diferită, întrucât aici interesele Uniunii Sovietice era mult mai mari, de aceea pe lângă dominarea militară (uneori explicit etalată, alteori doar sugerată) se adaugau și legături comerciale strânse. Explicația era faptul că U.R.S.S. voia de fapt să-și exporte propria ideologie, propriul mod de dezvoltare economic. În acel moment tezele dezvoltării comuniste (dezvoltare centralizată, dirijată, bazată pe industria grea, pe planurile cincinale) nu erau demontate, și chiar unele țări necomuniste (ex. India) și-au bazat în anumite etape, eforturile de industrializare pe aceste teze.
S. Gabriel, S. Resnick și R. Wolff (2008) argumentează că modelul sovietic este de fapt “capitalism de stat”, deoarece economia era structurată pe acumularea de capital și extragerea plusvalorii de la clasa muncitoare printr-o planificare centralizată, în scopul reinvestirii în economie și distribuirii clasei politice conducătoare.
Intervenția puternică a statului a generat numeroase locuri de muncă, au putut fi inițiate proiecte cu mare extensie în timp și în spațiu – electrificare, alfabetizare, industrializare. Construcția de hidrocentrale, canale, căi ferate, mari uzine, urbanizarea accelerată au generat chiar speranța unui succes al noului model.
Cu ajutorul spionajului economic sau prin forțe proprii, Uniunea Sovietică a reușit să devină putere nucleară, iar apoi au lansat marea provocare a cuceririi spațiului cosmic, prin construirea primului satelit artificial (Sputnik 1) la 5 octombrie 1957, și apoi trimiterea primului om în cosmos (Iuri Gagarin) la 12 aprilie 1961. Propaganda sovietică a profitat de aceste realizări pentru mărirea prestigiului în lume.
Creșterea economică a fost, în aceste condiții, apropiată de cea a Europei de Vest, și mult peste cea a statelor capitaliste mari din alte continente (SUA, Australia, Canada, Noua Zeelandă), atât în privința produsului național brut total cât și în privința volumului exporturilor.
Graficul 1. Evoluția unor indicatori economici în perioada 1950 – 1973 (după datele din Rosser și Rosser, 2004)
Conform modelului sovietic, dezvoltarea s-a bazat în primul rând pe industria grea, apoi pe cea ușoară, pe dezvoltarea uniformă în teritoriu, pe colectivizarea agriculturii, pe urbanizare și pe mari proiecte de construcții finanțate de stat, ce absorbeau o mare parte a producției interne. Cantitățile ce trebuiau produse erau stabilite centralizat, prin planurile cincinale și defalcate apoi pe ani și trimestre, pe unități industriale și pe muncitori.
Prețurile pe piața internă ca și comerțul exterior erau controlate de stat, ceea ce determina stabilitate monetară, dar și dificultatea convertirii în dolari.
Graficul 2. Evoluția statelor din Europa de Est în perioada 1950-1990, (după datele din A. Madison2004)
Cele mai mari creșteri economice – peste 4% anual în perioada 1950 – 1973 s-au înregistrat în Bulgaria, România și Iugoslavia. Pentru stimularea comerțului dintre statele comuniste a fost înființat în anul 1949, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) din care făceau parte URSS, Cehoslovacia, România, Polonia, Ungaria, RDG, Bulgaria, Albania (retrasă în 1961), Mongolia, Cuba și Vietnam (ultimele trei adăugate ulterior). Iugoslavia avea statut de stat asociat.
Necesitatea unor reforme, unor ajustări treptate în funcție de necesitățile economiei, era însă resimțită, îndeosebi în Uniunea Sovietică. Nikita Hrușciov, succesorul lui Stalin (1953-1964) a inițiat procesul de „destalinizare” în politică și economie. Astfel, el a lansat ideea posibilității unei coexistențe pașnice între socialism și capitalism (deși a determinat și criza rachetelor din Cuba), a recunoscut posibile căi separate pentru țările din Estul Europei (deși a intervenit în Ungaria), anumite măsuri de descentralizare administrativă, a acordat drepturi de proprietate limitate agricultorilor. În anul 1962 în cotidianul central comunist Pravda, a apărut un articol ce propunea acceptarea înființării unor întreprinderi eficiente, orientate spre obținerea de profit. Pe de altă parte, intreprinderile au căpătat mai multă libertate în operațiunile de fiecare zi. Datorită rigidității sistemului de prețuri, o parte din profituri au început să alimenteze economia subterană (Rosser și Rosser, 2004).
3.2. Declinul
Mecanismele declinului sistemului economic comunist nu au fost complet elucidate în scrierile istoricilor economici. Fără îndoială însă că au acționat cauze multiple, atât din interior cât și din exterior.
Odată cu mijlocul anilor `60, țările din Europa de Est au început să se orienteze din ce în ce mai mult în comerț spre țările capitaliste. Vântul schimbării a cuprins Cehoslovacia, Ungaria și România. Răspunsul URSS a constat în etalarea puterii militare și în impunerea creșterii controlului statului în economie. Perioada în care la conducerea statului a fost Leonid Brejnev a fost denumită „Era Stagnării” de către Mihail Gorbaciov. Alți economiști (Archie Brown, „The Rise and Fall of communism” -2009, Philip Hanson, The Rise and Fall of the Soviet economy: an Economic History of the USSR from 1945 -2003) consideră că această perioadă nu a fost una de stagnare, ci doar de diminuare a creșterii.
Una dintre principalele probleme ale Uniunii Sovietice era agricultura. În ciuda dimensiunilor țării, terenurile agricole erau puține și afectate în permanență de secetă sau îngheț. În perioada lui Hrușciov s-a încercat introducerea în circuitul agricol a peste 2,5 milioane hectare în Kazakhstan, însă, datorită deficitului de apă, terenurile au fost abandonate. Pe de altă parte, datorită creșterii populației și necesității păstrării unui ritm constant de creștere al nivelului de trai, s-a încercat impulsionarea creșterii producției agricole prin mecanizare și chimizare, însă fără renunțarea la sistemul colhozurilor și sovhozurilor. Atfel s-a ajuns la o dispută la nivelul cel mai înalt, între primul ministru A. Kosîghin și Brejnev. Primul dorea dezvoltarea cu prioritate a industriei, pentru a exporta produse industriale și a cumpăra produse agricole, în timp ce primul considera că URSS trebuie să devină independentă din punct de vedere agricol. Într-adevăr, producția agricolă și productivitatea au crescut, cu eforturi financiare mari, însă URSS nu a reușit să atingă țelul dorit de Brejnev, iar agricultura a rămas o povară pentru economie. Pentru compensarea deficitului de alimente, URSS a fost nevoită să importe carne și alte produse agricole din Statele Unite.
Contextul economic extern era favorabil, prin creșterea prețului petrolului începând cu anul 1973, Uniunea Sovietică a reușit să obțină lichiditățile necesare.
Însă modul de organizare al economiilor statelor capitaliste era mult mai flexibil, permițând adaptarea la cerințele în continuă modificare a piețelor.
Producătorii cu caracter de monopol din țările comuniste și directorii care nu doreau nici un risc au blocat avântul spre inovare specific economiilor deschise, ceea ce a dus la lipsa de competitivitate pe plan internațional. Dorința de a nu avea șomeri a dus la apariția unui șomaj ascuns și a favorizat menținerea proceselor tehnologice ce foloseau un număr mare de muncitori. A apărut și a crescut dezinteresul muncitorilor pentru propria activitate, productivitatea a ajuns la jumătate față de țările Europei de Vest, iar corupția și birocrația au devenit enorme. Consumurile de materii prime erau mult mai mari decât în țările capitaliste, de exemplu consumul de oțel raportat la Produsul Intern Brut era de patru ori mai mare în URSS față de Marea Britanie (A. Madison, 2001).
Cursa înarmărilor și „aventurile” militare în Afganistan și în alte țări, au contribuit la diminuarea cheltuielilor pentru cercetare și dezvoltare în domeniul civil. În același timp, învățământul era în mare măsură rupt de activitatea practică, iar recompensele pentru invenții și inovații erau mai mult simbolice. Accesul la noile tehnologii dezvoltate în Vest era îngrădit.
Astfel, chiar dacă producția era încă în creștere, calitatea produselor și uzura morală a făcut ca acestea să nu mai poată fi vândute în afara CAER decât cu prețuri foarte mici.
În plus, Uniunea Sovietică a început să sufere de un deficit de forță de muncă. În fabrici exista un surplus de muncitori, dar aceștia nu putea fi concediați. Ponderea populației active din agricultură era foarte mare, la acestea se adauga natalitatea în scădere și procesul de îmbătrânire a populației. Economia URSS s-a dovedit incapabilă să facă trecerea de la creșterea extensivă de până atunci, la o creștere intensivă, necesară în noile condiții.
Alexei Kosîghin a încercat să acorde mai multă autonomie directorilor de fabrici, dar fără a renunța la planificarea centralizată dirijată de la Moscova. Totuși, reformele lui Kosîghin au fost prea modeste și nu au eliminat sursa slăbiciunilor. În ciuda creșterii autonomiei fabricilor, interesul principal al directorilor era îndeplinirea planurilor de producție, iar aceste planuri erau din ce în ce mai puțin capabile să facă față unor economii complexe. Dimpotrivă, interesul directorilor era ca planurile să nu fie depășite prea mult, pentru că ulterior ele ar fi fost stabilite la valori mult mai înalte. Reformele lui Liberman – introducerea calculului profitului în evaluarea performanței fabricilor producătoare de bunuri – a creat noi probleme, deoarece prețurile nu erau stabilite de cerere și ofertă. Când directorii trebuiau să aleagă între cantitate și calitate, alegeau cantitatea, care era mai ușor de măsurat și mai frecvent recompensată prin bonusuri (P. Kenez, 2006).
Graficul 3. Evoluția comparativă a Produsului Național Brut pe cap de locuitor în perioada 1950-2000 pentru câteva state (după A. Madison, 2001)
3.3. Prăbușirea
Odată competiția economică și cea militară pierdute (Planul de Apărare Strategică al SUA a demonstrat superioritatea militară incontenstabilă a NATO), dezastrul era aproape. În ultimii ani în care Brejnev era la putere se vorbea despre sănătatea sa precară. Au urmat doi conducători care au încercat zadarnica redresare (Iuri Andropov și C. Cernenko), dar nu au avut nici puterea nici timpul necesar.
În aproape toate țările din blocul comunist se simțea criza sistemului: bunurile de consum erau din ce în ce mai greu de procurat, fabricile lucrau mult sub capacitatea pentru care erau proiectate, productivitatea era mică, produsele erau inferioare calitativ celor din țările capitaliste, piețele tradiționale (din Africa, Asia, America Latină) începeau să fie pierdute în fața concurenței sistemului capitalist, mai performant.
În Cehoslovacia, Alexander Dubcek a încercat în anul 1968, să construiască un sistem care să nu descurajeze discuțiile libere, și, chiar dacă afirma în continuare (poate din convingere, poate pentru a nu provoca intervenția URSS) rolul conducător al partidului comunist, era dispus să procedeze la reformarea economiei, probabil în modul în care sa desfășurat mai târziu „perestroika” lui Gorbaciov.
În Polonia regimul comunist nu a fost atât de dur: agricultura nu a fost cooperativizată, în presă exista un anumit grad de libertate, cetățenii puteau călători în Occident. Atunci când în anul 1970 conducătorul partidului, Gomulka a luat decizia creșterrii prețului la produsele alimentare, muncitorii au ieșit în stradă, iar Gomulka a fost înlocuit cu Edward Gierek. Acesta a încercat atragerea investitorilor străini. Dar banii intrați în țară nu au fost investiți în modernizarea economiei, ci în menținerea nivelului de trai. În urma crizei petrolului din 1973, investițiile străine au început să fie mai puține, iar produsele poloneze mai puțin solicitate pe piețele libere. Datoria externă a țării a început să crească. În 1976, Gierek a încercat din nou să mărească prețurile produselor agricole, însă au urmat manifestații de stradă de mare anvergură. În fruntea acestora se găseau sindicatul Solidaritatea. La această mișcare au început să adere intelectuali, țărani, până când întreaga Polonie a fost cuprinsă. Nu se mai dorea înlocuirea unui lider comunist cu altul, ci o schimbare mai radicală. În anul 1981 Partidul Comunist Polonez a arestat liderii Solidarității. Oamenii însă începeau să simtă că sistemul nu mai poate rezista.
În acest context, după moartea lui Cernenko, Biroul politic al PCUS l-a desemnat ca succesor pe Mihail Gorbaciov. Acesta a acționat în mai multe direcții: reformarea aparatului guvernamental, impulsionarea economiei, eliberarea treptată a presei. A început înlocuirea funcționarilor corupți de la nivelul doi al partidului, dar nu întotdeauna cu succes. În R.S.S. Kazahă înlocuirea liderului local cu un reprezentant al Moscovei s-a soldat cu violente mișcări de stradă. Astfel mișcările naționaliste au început să iasă la suprafață. A început o campanie contra alcolismului, care a stârnit și ea numeroase nemulțumiri și scăderea veniturilor statului. În cele din urmă, în anul 1989 a decis organizarea unor alegeri libere, pentru democratizarea țării.
În domeniul economic, Gorbaciov a înțeles că slăbiciunea principală a URSS constă în decalajul tehnologic în ramurile de vârf ale economiei. Primele reforme însă nu au atins elementele esențiale ale sistemului: a solicitat creșterea disciplinea în muncă, sporirea calității, descentralizare în luarea deciziilor. În același timp, a introdus un sistem riguros de control al calității, care însă a produs nemulțumire în rândul muncitorilor. În realitate, Gorbaciov și echipa sa au încercat să schimbe sistemul din interior, deși însuși sistemul era cauza problemelor. Așa că aceste schimbări, în loc să amelioreze situația, au subminat economia centralizată și planificată iar rata de creștere economică a continuat să se reducă (P. Kenez, 2006).
Modificarea politicii externe a fost mai radicală și a avut consecințe în întreaga lume, dar mai ales în Europa de Est. Întrevederile cu președinții SUA: R. Reagan și G. Bush, retragerea trupelor din Afganistan au fost privite de majoritatea țărilor satelit din Europa de Est ca ocazii de ieșire de sub sfera de influență sovietică.
În Ungaria și Polonia a fost vorba despre o renunțare a conducerii partidelor comuniste la putere, eventual cu intenția de a rămâne în politică. În Germania de Est și Cehoslovacia liderii nu s-au retras decât în urma unor manifestații populare. Doar în România, schimbarea s-a soldat cu vărsare de sânge.
În continuare, în URSS în anul 1990 a fost inițiată o discuție în privința modului de trecere la o economie de piață. Au fost prezentate două planuri economice: cel al lui Abalkin și cel al lui Șatalin. Aceste programe erau diferite în privința rolului uniunii și a republicilor în conturarea politicii economice, pașilor spre privatizare și liberalizarea prețurilor, mecanismele de protecție socială și strategiei de reducere a deficitului bugetar. Astfel, programul lui Abalkin prevedea o putere mai mare a guvernului central (organizare de tip federal) față de programul Șatalin care viza o organizare de tip unional. În privința privatizării, Șatalin urmărea o evoluția mai rapidă, inclusiv prin privatizarea unor mari uzine, în timp ce Abalkin urmărea o trecere graduală. Șatalin dorea liberalizarea rapidă a prețurilor, în timp ce Abalkin cerea o liberalizare controlată, în paralel cu indexarea salariilor și pensiilor. Programul guvernamental care a fost aplicat în cele din urmă a fost cel al lui Șatalin, dar cu anumite modificări, menite să facă tranziția mai ușor de suportat (A Study of the Soviet Economy, IMF, WB, OECD, EBRD, 1991).
Totuși, producția a scăzut abrupt (v. Graficul 3.), economia subterană a cuprins o mare parte din veniturile bugetului, o serie de persoane și organizații dubioase au pus mâna pe o mare parte a fabricilor și îndeosebi pe resursele naturale ale țării. În urma preluării puterii de către Boris Ielțîn, Uniunea Sovietică s-a destrămat. Doar o parte din fostele republici sovietice au rămas pentru un timp asociate într-un organism mai mult comercial decât politic – Comunitatea Statelor Independente.
Și în celelalte țări din Europa de Est, căderea comunismului, după ce valul de euforie s-a stins, a adus inflație, corupție, instabilitate politică, tensiuni sociale și interetnice.
Graficul 4. Rata inflației în fostele țări comuniste între anii 1990-1994 și 1994-1998, după datele din A. Madison, 2001)
Se observă că cele mai mari probleme au fost întâlnite în țările din Sud-estul Europei, în timp ce țările din centrul continentului au beneficiat de investițiile statelor capitaliste vecine și de nivelul ceva mai ridicat al propriilor economii.
Graficul 5. Rata sărăciei (%) în țările foste comuniste în perioadele 1987-1988 și 1993-1995, datele după A. Madison, 2001)
Sărăcia a început să afecteze părți însemnate din populație, în timp ce puține persoane au acumulat averi considerabile. Abia în ultimii ani ai secolului XX și în primii ani ai secolului XXI, economia acestor state a început să se redreseze, în special datorită investițiilor străine, și oamenii au început din nou să spere.
4. Economia statelor capitalistE
4.1. Europa de Vest
Țările din Vestul Europei au fost puternic afectate de cel de-al doilea Război Mondial. Numeroase victime omenești, fabrici distruse, infrastructura feroviară, rutieră și clădiri civile bombardate au determinat o puternică scădere a producției industriale. Deficitul de hrană era foarte mare, mai ales după iarna devastatoare 1946-1947. În anul 1947, producția agricolă a fost de 83% față de nivelul din 1938, producția industrială de 88%, iar exporturile de numai 59%. Erau necesare eforturi pentru revenirea la nivelul anterior războiului.
4.1.1. Planul Marshall
Statele Unite ale Americii ieșiseră din război mai puternice, atât pe plan economic, cât și politic și științific. Comenzile pentru industria militară, prestigiul dobândit, cercetătorii veniți din Europa, mai ales din Germania, au compensat cheltuielile de război. Politicienii americani au realizat faptul că reconstrucția Europei de Vest putea oferi o piață bună pentru bunurile Statelor Unite și un ajutor pentru ca această țară să devină liderul puterii economice în perioada postbelică (G. Walton, H. Rockoff, 2011). De asemenea, SUA doreau stoparea ascensiunii la putere a partidelor de stânga, unele sprijinite de URSS.
Secretarul de Stat al SUA, George Marshall a făcut public pentru prima dată planul de ajutorare al țărilor europene într-un discurs ținut la Universitatea Harvard la 5 iunie 1947. Printre altele, el spunea: „Sistemul modern de diviziune al muncii pe care schimbul de produse se bazează este în pericol de prăbușire… Este logic că Statele Unite trebuie să facă tot ceea ce poate pentru a ajuta la întoarcerea la economia sănătoasă a lumii, fără de care nu poate exista stabilitate politică și nu poate fi asigurată pacea. Politica noastră nu este împotriva unei țări, ci împotriva foametei, sărăciei, disperării și haosului.” – „The modern system of the division of labor upon which the exchange of products is based is in danger of breaking down. . . . It is logical that the United States should do whatever it is able to do to assist in the return of normal economic health to the world, without which there can be no political stability and no assured peace. Our policy is not directed against any country, but against hunger, poverty, desperation and chaos.”
Pentru ca acest ajutor să nu fie privit ca anti-sovietic, Marshall a invitat și statele comuniste să participe la acest plan. Conform Enciclopediei istorice „The American Economy” (G. Walton, H. Rockoff, 2011), de fapt americanii erau convinși de refuzul URSS, care a venit două săptămâni mai târziu.
Negocierile ce au urmat au fost purtate cu 17 state europene, care au acceptat un plan de reconstrucție de patru ani. Pentru realizarea acestuia, Statele Unite au creat „Administrația pentru Cooperare Economică”, condusă de Paul Hoffman, în timp ce, din partea Europei s-a înființat „Organizația pentru Cooperare Economică Europeană”.
În primii patru ani ai acestui plan, numit oficial „Programul European de Reconstrucție – European Recovery Program” (ERP), 1948-1952, sprijinul financiar american a fost în valoare de 13 miliarde dolari.
Rezultatul a fost pozitiv, la finalul anului 1952, produsul intern brut al statelor europene a depășit nivelul anului 1938. Și în deceniile următoare, economiile europene au cunoscut creșteri importante, dar nu este sigur dacă acestea s-au datorat Planului Marshall. De altfel, există economiști din toate orientările (Alan Greenspan, Werner Abelshauser, Noam Chomsky) care contestă chiar rolul ERP în relansarea economiei statelor europene.
4.1.2. Drumul spre o Europă Unită
Din momentul în care economia statelor europene începea să se redreseze, următoarea mutare trebuie să aparțină bătrânului continent. În cea mai grea situație se găsea Germania Federală. În primii trei ani după capitulare, Marea Britanie și SUA au dus o campanie de dezarmare, prin distrugerea unor capacități de producție a armelor, dar și prin embargou asupra unor materiale strategice, care ar fi putut fi folosite pentru producerea armelor. Dar prin această acțiune era subminată întreaga economie europeană. Se apreciază că reconstrucția Europei nu era posibilă decât prin reincluderea Germaniei în cadrul economic general, așa cum s-a obsevat ulterior prin rolul de „locomotivă a economiei europene”.
În același timp era nevoie de includerea Germaniei în sistemul economic european, dar și garanții că un alt război devastator nu se va produce. Pentru că sursele principale de tensiuni din Europa de Vest, și mai ales dintre Franța și Germania erau controlul resurselor de minereu de fier și cărbune (Alsacia și Lorena) și al piețelor de oțel, ministrul francez al Afacerilor Externe, alsacianul Robert Schumann prezintă, la cinci ani de la Ziua Victoriei trupelor aliate, 9 mai 1950, proiectul de integrare economică a statelor europene, bazat pe reconcilierea franco-germană. Astfel, la data de 18 aprilie 1951, Germania, Franța, Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg semnează un tratat prin care se stabilește plasarea producției de oțel și cărbune sub o autoritate comună. De asemenea, eliminarea taxelor vamale și formarea unei piețe unice pentru aceste produse de bază favoriza dezvoltarea economică. Noua formă de organizare a fost denumită „Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului”.
Succesul de care s-a bucurat CECO a făcut ca 6 ani mai târziu, la 25 martie 1957, la Roma, tratatul să fie completat cu o uniune vamală a țărilor membre față de cele din afara comunității, și cu includerea „Comunității Europene pentru Energie Atomică” – „Euratom” în scopul dezvoltării energeticii nucleare. Ia astfel naștere „Comunitatea Economică Europeană”, cunoscută și ca „Piața Comună”.
La data de 1 iulie 1968, cei șase membri elimină taxele vamale la circulația mărfurilor dintre ele, și apariția unei adevărate zone de liber-schimb, luând astfel naștere cea mai mare grupare comercială din lume. Schimburile comerciale dintre statele membre și dintre acestea și restul lumii cresc rapid, dând un nou avânt creșterii economice.
Succesul uniunii comerciale a atras în anii următori și alte țări: Danemarca, Marea Britanie și Irlanda în 1973, Grecia în 1981, Portugalia și Spania în 1986. Doar Norvegia a respins prin referendum aderarea la CEE. În 7-10 iunie sunt organizate alegeri pentru Parlamentul European. Deoarece reglementările naționale în țările membre erau încă diferite, la 17 februarie 1986 a fost semnat Actul Unic European ce vizează înlăturarea diferențelor și întărirea Parlamentului European.
Odată cu semnarea Tratatului privind Uniunea Europeană, la 7 februarie 1992, se trece într-o nouă etapă de integrare. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 ianuarie 1993, legislația este complet armonizată iar piața unică devine realitate sub cele patru aspecte: libera circulație a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. Sunt precizate etapele pentru introducerea monedei unice europene – Euro, care să ușureze suplimentar activitatea pe piața comună.
Proporțiile Uniunii Europene cresc în anii următori prin integrarea Austriei, Finlandei și Suediei în 1995, Republicii Cehe, Ungariei, Ciprului, Maltei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei, Sloveniei și Slovaciei în cel mai mare val de aderare din 2004 și a României și Bulgariei în 2007.
Evoluția economiilor din vestul Europei a urmat îndeaproape trendul general – de creștere rapidă a productivității, a produsului intern brut, concomitent cu o rată redusă a inflației și șomajului în primii 30 de ani, apoi o creștere mult mai lentă.
Figura 3. Rata inflației pentru țările din vestul Europei și Japonia în perioada 1950-1998 (după A. Madison, 2001)
Din 1973 până în 1998, PIB-ul mediu din țările capitaliste ale Europei a crescut cu doar 2,1%, față de 4,8% în perioada 1945-1972. Reducerea creșterii a avut trei componente (A. Madison, 2001):
a). O reducere a creșterii populației de la 0,7% la 0,3% pe an, datorată scăderii natalității, în din ce în ce mai multe țări sporul natural este negativ iar ponderea vârstnicilor este tot mai mare;
b). Creșterea șomajului.
Calea spre uniunea monetară nu a fost ușoară. În anul 1992 s-a produs o criză majoră a monedelor. După o costisitoare apărare a ratelor de schimb existente, s-a produs o puternică devalorizare ce a determinat Italia și Marea Britanie să părăsească acordul monetar. În anul următor presiunile s-au adunat pe francul francez, iar decizia luată de organismele financiare europene a fost lărgirea benzii de fluctuație permise de la 2,25 la 15%. Totuși, presiunile cele mai mare erau pe țările care se confruntaseră în trecut cu cele mai probleme ale inflației și ratei de schimb, și care pe termen lung puteau profita cel mai mult de pe urma unificării monedei la nivelul pieței comune europene. Pentru atingerea unei rate scăzute a inflației, cerută de Uniunea Europeană, politicile monetare au determinat o rată înaltă a șomajului.
Figura 4. Rata șomajului pentru țările din vestul Europei comparativ cu Japonia, între anii 1950-1998 (după A. Madison, 2001)
c). Micșorarea creșterii productivității de la 4,8% până la 2,3% pe an.
În general se constată că cele mai rapide creșteri ale Produsul Intern Brut s-au înregistrat în țările mai sărace, apoi, după ce toate au ajuns la un nivel comun al dezvoltării, creșterea s-a diminuat.
Din Figura 5 se observă corelația dintre economia SUA și cea a țărilor Europene, crizele și etapele de creștere au fost aproximativ în același timp.
Figura 5. Evoluția PNB pe locuitor pentru câteva țări din Europa de Vest, comparativ cu SUA (după A. Madison, 2001)
4.1.3. Evoluțiile economice ale celor mai importante state din Europa de Vest
4.1.3.1. Germania. În urma războiului, numeroase fabrici au fost transformate în ruine, în plus, forțele aliate au impus spargerea firmelor mari, cu poziții de monopol. Astfel, de exemplu, I. G. Farben s-a divizat în trei firme: B.A.S.F., Bayer și Hoechst. Dar, odată cu începutul războiului rece, atât sovieticii cât mai ales forțele occidentale au început să privească Germania ca aliat. În procesul de la Nurnberg au fost achitați industriași precum Krupp, Flick, Klöckner. Beneficiind de o forță de muncă disciplinată și bine calificată și de tradiție, firmele germane se refac rapid. După doar zece ani toate cele trei firme desprinse din I.G.Farben depășesc cifra de afaceri a firmei-mamă. Treptat, industria siderurgică este depășită de producția de automobile, industria electrotehnică, industria chimică, producția de utilaje industriale, inclusiv în ramuri de vârf precum centralele electrice solare și eoliene.
Reunificarea Germaniei proclamată la 6 octombrie 1990, ridică probleme privind redresarea economică a landurilor din fosta RDG, și încetinește ritmul de creștere economică.
4.1.3.2. Franța. Învingătoare în război, Franța începe să-și vadă spulberat domeniul colonial. Intervențiile militare costisitoare din Indochina și Algeria se soldează cu eșecuri, astfel încât Franța decide să renunțe la fostele colonii, păstrându-și influența politică. Inflația foarte mare a determinat stabilizarea monetară din anul 1960. În timpul președenției lui Charles de Gaulle, relațiile politice și economice cu S.U.A. se răcesc iar Franța iese din NATO, pentru o legătură mai strânsă cu Europa și cu fostele colonii. Rolul statului a fost mereu important, mai mare decât în orice altă țară din Europa de vest. În mandatului lui Francois Mitterand a fost încercată amplificarea dirigismului prin naționalizarea unor fabrici și bănci. Industria textilă intră în declin, fiind dezvoltate în schimb telecomunicațiile, industria aerospațială, industria de automobile, de nave, de bunuri electronice de consum. Orientarea industriei energiei electrice spre surse noi, care să înlocuiască petrolul și cărbunii: centrale nucleare, hidrocentrale, centrale mareemotrice, solare, eoliene, geotermale, a ușurat trecerea țării prin șocurile petroliere. Agricultura realizează o productivitate extrem de ridicată, depășind ca producție cu mult necesarul pentru consumul intern. Turismul aduce 6% din veniturile țării – circa 79 milioane de turiști în anul 2010. Pentru dezvoltarea ramurilor de vârf ale tehnicii au fost construiți tehnopoli în jurul Parisului și pe Coasta de Azur. Transporturile moderne, îndeosebi cele feroviare facilitează legăturile Franței cu țările europene, de altfel rețeau TGV este extinsă la toate țările vecine.
4.1.3.3. Italia
Lovită puternic de criza din 1929, regimul fascist al lui Mussolini a trecut la naționalizarea industriei și băncilor, astfel încât, în 1939, doar URSS avea un control de stat mai puternic al economiei. Sfârșitul războiului a găsit Italia în postură de învinsă, dar la fel ca în cazul Germaniei, războiul rece a determinat SUA și celelalte țări din Europa de vest să atragă Italia de partea lor. Astfel Italia a beneficiat de planul Marshall și a fost primită în C.E.C.O. ca membru fondator. Războiul din Coreea a determinat o cerere mare de metal și produse industriale care au ajutat la relansarea economiei. Ritmul de creștere al economiei a fost foarte mare până la marile greve din toamna anului 1969 – „Toamna fierbinte”. Deceniul următor a fost unul de mișcări sociale, atentate teroriste, inflație puternică. Abia în 1983 Italia iese din recesiune și cunoaște din nou un ritm accelerat de creștere (chiar de 18% în anul 1987), depășind câțiva ani la rând Marea Britanie ca nivel al PIB.
Există în continuare probleme legate de gradul diferit de dezvoltare al Nordului și Sudului. Sunt numeroase întreprinderile mici, dar există și un nivel ridicat al economiei subterane.
4.1.3.4. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord
La fel ca și Franța, deși a câștigat războiul, Regatul Unit a pierdut pacea. J.J. Servan-Schreiber relatează că înainte de intrarea SUA în război, Roosevelt s-a întâlnit cu Churchill în Atlantic, iar președintele i-a cerut primului ministru britanic ca în schimbul ajutorului în război, Marea Britanie să acorde dreptul de autodeterminare a coloniilor.
Dar economia Regatului Unit era, oricum, într-un oarecare declin, pierzând treptat rolul de lider mondial din secolul XIX. Acordurile de la Bretton Woods au dat o puternică lovitură lirei sterline, altădată principala monedă de schimb internațional. Refacerea economiei și creșterea au fost posibile datorită ajutorului american. Pierderea surselor de materii prime datorate prăbușirii imperiului britanic a dus la reprofilarea industriei spre ramuri de mai mare complexitate. Descoperirea zăcămintelor de petrol din Marea Nordului, chiar în perioada crizei declanșate de O.P.E.C. a ajutat țara să treacă mai ușor peste criză. Mult timp la conducerea guvernului britanic, Margaret Thatcher a dus o politică de apropiere de SUA pe plan extern iar pe plan intern a dus o politică monetaristă apropiată de vederile școlii de la Chicago, care a avut același succes inițial ca și politica de dereglementări a lui Reagan, dar care a determinat o criză financiară declanșată în domeniul imobiliar în anul 1991 care ar fi trebuit să atragă atenția SUA.
4.2. Economia S.U.A.
Odată cu intrarea SUA în război, producția industrială, în principal pe baza comenzilor de stat a început să crească rapid. Șomajul a dispărut, ba chiar necesarul era atât de mare încât au fost angajate numeroase femei pe posturi rezervate altădată doar bărbaților. Veniturile populației au crescut, și pe lângă producția destinată frontului, consumul intern a devenit din ce în ce mai mare. Existau însă anumite restricții la materialele strategice, care erau dirijate spre producția de armament și spre front, ceea ce a dus, de exemplu, la raționalizări ale alimentelor, anvelopelorsau combustibililor. În pofida nemulțumirilor populației, ritmul de creștere economică a fost extrem de ridicat.
După război, Statele Unite erau pregătite pentru o depresiune economică, dar aceasta nu s-a produs. Economiștii au dat credit politicii fiscale de tip Keynesian, cu menținerea unei rate mici a șomajului, dar pentru prima dată pe timp de pace, inflația a devenit cronică.
Primul președinte de după război, democratul Harry Truman a încercat extinderea politicii interbelice a lui Roosevelt –„New Deal” sub numele de „Fair Deal”, care propunea creșterea plăților pentru ajutoarele sociale, un venit minim garantat mai mare, subsidii federale pentru procurarea de locuințe, autorizații pentru construirea de fabrici care să elimine criza de bunuri, un sistem de asigurări de sănătate parțial finanțat de la buget însă nu toate aceste programe au fost aprobate de parlament.
Următorul președinte, republicanul Dwight Eisenhower a încercat o mai mare separare a politicului de economic prin motto-ul „amestec mai mic al guvernului în economie, amestec mai mic al economiei în guvernare”.
John F. Kennedy a urmat politica de protecție socială prin mărirea venitului minim de la 1 la 1,25 dolari și extinderea acestuia la mai multe categorii de muncitori, acordarea de sprijin financiar pentru cumpărarea de locuințe, construirea de noi campusuri universitare și colegii.
Când Lyndon Johnson a ajuns la Casa Albă în urma asasinării lui John Kennedy, și-a făcut publică intenția de a duce „un război contra sărăciei”. Rezultatul a fost „Actul pentru Oportunități Economice” din 1964, care oferea granturi pentru fermieri și mici întreprinzători și ajuta comunitățile să eleboreze propriile lor programe împotriva sărăciei.
Rolul guvernului federal în economie a continuat să crească, mai ales în primele trei decenii. De exemplu, în anul 1950 cheltuielile federale erau de 16 procente din Produsul Intern Brut, iar în 1980, de 22 procente. Totuși, a urmat o reacție la aceste cheltuieli, astfel că în anul 2007 au scăzut la 20 procente din PIB.
Figura 6. Ponderea angajaților federali din domeniul civil în totalul forței de muncă. (După G. Walton, H. Rockoff, 2010)
La fel, ponderea angajaților federali în totalul populație active s-a menținut la un nivel destul de ridicat în primele două decenii, dar apoi a scăzut aproape constant.
Structura economiei s-a schimbat dramatic în perioada postbelică: ponderea industriei prelucrătoare și a agriculturii au scăzut în detrimentul sectorului terțiar. În anii ’60 s-a produs o adevărată revoluție pentru drepturi civile, care a schimbat națiunea americană. Guvernul a făcut eforturi pentru integrarea Afro-americanilor, femeilor, altor grupuri defavorizate. După 1970, ritmul de creștere al productivității a început să se reducă.
Odată cu administrația democratului Jimmy Carter începe era dereglementărilor, adică eliminarea reglementărilor care controlau o mare parte din industria americană. Țelul era sporirea competitivității și eliminarea suspiciunilor implicării unor agenți federali de reglementare în unitățile controlate.
Dereglementările au fost și mai mult promovate de Ronald Reagan, care considera că „guvernul nu este soluția problemelor, guvernul este problema”. Măsurile administrației republicane au fost inspirate de economistul Milton Friedman și de „Școala de la Chicago”. Teoreticienii acestei școli considerau că piața se poate autoregla atâta vreme cât guvernul nu intervine. Nici măsurile antitrust nu trebuie luate, pentru că acestea doar disturbă economia. Inechitățile în distribuția veniturilor sunt firești, iar guvernul nu trebuie să lupte contra lor. Politicile monetariste de reducere a deficitelor sunt cele mai eficiente pentru menținerea creșterii economice, chiar dacă acestea generează sărăcie și șomaj. Privatizarea rapidă a producției publice de bunuri este benefică pentru însănătoșirea economiei. De fapt, aceste politici au fost promovate și de Fondul Monetar Internațional și de țările în tranziție spre economia de piață. Una din măsurile luate de Reagan a fost reducerea taxelor, mai ales pentru veniturile mari. Au crescut cheltuielile militare de la 457 miliarde la 598 miliarde dolari, în timp ce cheltuielile federale pentru educație, asigurări sociale și pregătirea personalului au scăzut de la 32 la 27 miliarde dolari. Măsurile lui Reagan s-au dovedit, la acel moment, oportune, asigurând relansarea economiei și câștigarea „Războiului Rece”. Însă deficitul bugetar al SUA a început să ia proporții alarmante. Situația a fost rezolvată prin creșterea dobânzilor, care au atras investitori străini. Pe termne scurt această măsură a fost benefică: a sporit capitalul, a alimentat creșterea consumului. Dar au apărut și marile fuziuni între companii (P. Dobrescu, 2010). Succesorul lui Reagen, George Bush, chiar dacă în campania electorală promisese că nu va introduce noi taxe, la doar doi ani de la preluarea mandatului a fost nevoit să crească taxele.
Democratul Bill Clinton a câștigat alegerile din 1992 promițând inversarea politicii Reagan-Bush, ajutorarea săracilor, creșterea rolului federal în sănătate. Astfel, Clinton a devenit primul președinte democrat reales după Roosevelt. Pentru protejarea economiei proprii, au fost micșorate dobânzile. Dar investițiile străine au continuat să sosească, de data aceasta mai ales din China. Consumul american a continuat să crească dar de această dată fără o creștere a producției.
George W. Bush a revenit însă la politica de reducere a încasărilor la buget. În 2002 și 2003 au avut loc 5 reduceri succesive de impozite de care au beneficiat mai ales americanii cei mai bogați.
În anul 2008 a intervenit însă criza financiară, ce a determinat o scădere a Produsului Intern Brut cu 5% într-un singur an. Cauza acestei crize, potrivit lui P. Dobrescu (2010) au fost fluxurile financiare îndreptate spre SUA. Acestea au creat o abundență de capital și au favorizat, pe fondul dereglementării, operații financiare speculative, investiții riscante, etc. De exemplu, în domeniul imobiliar s-a renunțat la garanțiile minime, s-au acordat credite unor persoane fără venit – așa numiții NINJA (no income, no job, no asset). În plus, au apărut „baloanele imobiliare – bubbles” datorită revânzării la prețuri din ce în ce mai mari.
Măsurile anticriză luate de actuala administrație, condusă de Barack Obama, de tip Keynesian s-au dovedit inspirate astfel că s-a reluat creșterea economică. Rămâne de văzut însă dacă această creștere este stabilă, așa cum a fost în ultimele decenii, sau dacă poziția SUA de unică superputere este pusă în pericol de noile economii emergente.
.
4.3. Ascensiunea Japoniei și a statelor din Asia de Sud-Est
4.3.1. Japonia
Situația Japoniei după război era chiar mai gravă decât cea a Germaniei. Chiar dacă majoritatea ostilităților s-au purtat la distanță de cele cinci insule principale ale arhipelagului, loviturile nucleare de la Hiroshima și Nagasaki, dar mai ales loviturile primite în orgoliul național prin capitularea necondiționată au dus la o puternică criză de încredere. La acestea s-au adăugat demilitarizarea, care era un mod de viață în Japonia tradițională, inflația, șomajul și lipsurile generalizate. Ajutorul american a fost substanțial, prin intermediul Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate (SCAP), atât sub formă de bani (cu prilejul conflictului din Coreea), cât și politic, permițând intrarea Japoniei în GATT cu toată opoziția Marii Britanii.
După încetarea sprijinului american, Japonia a continuat creștereaeconomică rapidă. Un rol important în acest sens l-a avut Ministerul Comerului Internațional și al Industriei (MITI). Chalmers Johnson (MITI and the Japanese Miracle: The Growth of Industrial Policy, 1925-1975. Stanford: Stanford University Press, 1982) scria:”Viteza particulară, forma și consecințele creșterii economice a Japoniei nu pot fi înțelese fără referințe la MITI”. Format în 1949, rolul MITI a început cu o politică d raționalizare a industriei, pentru a contracara efectele măsurilor antiinflație luate de SCAP. Astfel, MITI realiza cooporarea dintre guvernul japonez și industria privată. În timp ce autoritățile americane doreau destrămarea marilor monopoluri care dețineau și bănci, numite zaibatsu, MITI dorea atragerea acestor organizații care deja dețineau capital, infrastructură, muncitori în relansarea economiei. De asemenea, au apărut și s-au extins alte tipuri de organizații monopoliste numite keiretsu, cu o puternică integrare pe verticală și pe orizontală a producției. Acestea au ținut în exterior posibilii investitori străini. MITI asigura securitatea industriei japoneze și prin puterea de a negocia prețurile și condițiile importurilor de tehnologie. Prețurile scăzute pe care MITI a reușit să le obțină a permis creșterea rapidă a productivității și calității produselor.
Ulterior prerogativele MITI în domeniul importurilor s-au extins la toate produsele și la controlul bugetului de schimburi comerciale internaționale.
În continuare, MITI înființează Banca de Dezvoltare a Japoniei (Japan Developement Bank – JDB) pentru a ajuta și pe această cale sectorul privat să aibe acces la capital cu dobânzi reduse pentru investiții pe termen lung. Banca de Dezvoltare a Japoniei a introdus Planul de Împrumuturi și Investiții Fiscale (FILP). În timp, FILP a reușit să controleze fonduri de patru ori mai mari față de cea mai mare bancă comercială din lume. În 1954 primul ministru Hayato Ikeda, cel mai important artizan al miracolului economic japonez, dirijează o politică de puternică industrializare. Această politică a dus la practica supraîmprumuturilor, practică ce continuă și astăzi: Banca de Dezvoltare a Japoniei acordă împrumuturi băncilor locale, care oferă împrumuturi conglomeratelor industriale de tip keiretsu. Din cauza crizei de capital din Japonia acelor ani, conglomeratele industriale se împrumutau peste capacitatea de returnare a banilor, iar băncile locale se supraîmprumutau de la JDB.
Grupurile keiretsu alocau mai eficient resursele financiare și astfel au devenit competitive pe plan internațional.
Resursele financiare ale JDB au fost orientate în proporie de 83% spre industria grea: construcții navale, producția de energie electrică, de oțel. Keiretsu erau atente în special la planurile de lungă durată pentru plata dobânzilor în locul unei orientări pe termen scurt pentru profit. Menținerea yen-ului la o rată scăzută de schimb a determinat direcționarea produselor industriale spre export.
Creșterea economică rapidă dintre anii 1955 și 1961 a fost doar un început. În anul 1965, Produsul Intern Brut al Japoniei era cu puțin peste 91 miliarde dolari. 15 ani mai târziu, în 1980, PIB-ul a depășit 1.065.000 miliarde dolari (v. Graficul 3). Investițiile guvernamentale în infrastructură în timpul administrației Ikeda, dar și mai târziu, au fost direcționate spre construcția de autostrăzi, trenuri de mare viteză, metrouri, aeroporturi, porturi și baraje, comunicații. Rosser și Rosser (2004) au denumit acest tip de economie: “Economie de piață planificată cu elemente tradiționale” (“Planned Market Economy with Traditional Elements”.
Angus Madison (2001) enumeră patru factori care au permis menținerea unui ritm de creștere economică (circa 8%), aproximativ dublu față de țările Europei de vest (4,4%):
1. Nivelul Produsului Intern Brut și al productivității era puțin peste o treime față de cel al Europei;
2. Nivelul de pregătire al forței de muncă nu era departe de cel al muncitorilor europeni, în plus abilitățile tehnice acumulate în timpul serviciului militar au putut fi bine folosite în scopuri pașnice. De exemplu, Toyota a atras numeroși ingineri și tehnicieni din industria aeronautică (interzisă după război de SUA), devenind unul dintre cei mai mari producători de autoturisme, Nippon Kogaku, producător de aparate de ochire pentru marină și aviație se reprofilează la o zi după capitularea Japoniei – 15 august 1945, devenind producătorul de aparate de fotografiat “Nikon”
3. Ratele investițiilor au fost mai mari decât în Europa de Vest.
4. Utilizarea forței de muncă a fost mai mare decât în Europa.
Trebuie adăugată neapărat calitatea excepțională și fiabilitatea produselor japoneze. J.J. Servan – Schreiber (1982) povestește o întâmplare, deloc întâmplătoare de altfel: “Brazilia, în dorința de a deveni o putere exportatoare, hotărăște să-și alcătuiască o flotă comercială modernă. Doko (ulterior președinte al asociației industriale Keidaren) obține contractul pentru construirea a două mari nave rapide. (…) Atunci are loc un incident pe care inginerul nu-l prevăzuse. Piloții brazilieni ai uneia din cele două nave gigant livrate de Ishikawajima comit o greșeală de navigație la ieșirea din port și sunt cât pe-aci să zdrobească nava de chei. Dar cel care se sfărână este cheiul. Cargoul japonez se alege doar cu câteva zgârieturi. A doua zi poate să pornească în larg.” Peste zece ani dominația japoneză este totală: opt din zece nave sunt fabricate în Japonia.
Un alt factor a fost privirea prospectivă a investitorilor japonezi. Din moment ce Japonia era lipsită de resurse, trebuiau să se orienteze spre produse de mare complexitate și mai economice, astfel, de exemplu, mașinile sport japoneze, privite cu dispreț de americani înainte de șocurile petroliere, au cucerit în scurt timp piața autoturismelor. Producția de roboți și utilizarea acestora în industrie a însemnat tot o anticipare a tendințelor viitoare. În anul 1980, în întreaga lume se găseau 60000 de roboți, dintre aceștia 47000 se găseau în Japonia.
Nu trebuie să uităm calitatea managementului. Inspirați de managementul occidental, pe care l-au implementat pe substratul mental confucianist asiatic, japonezii au creat un model admirat apoi de întreaga lume. El se bazează pe munca în echipă, pe respectul reciproc, pe loialitate, pe răspunderea fiecărui muncitor asupra întregului proces de producție.
După anul 1990 însă a început declinul, cu o creștere medie de doar 1% pe an, agravată apoi de criza financiară din Asia de Sud-Est. Cauzele citate sunt multiple: externalizarea producției, productivitatea mică în agricultură și servicii, concurența Chinei, influența geopolitică redusă.
4.3.2. Tigrii asiatici
În anul 1962, Kaname Akamatsu a publicat un articol faimos prin care prezenta paradigma gâștii zburătoare. Aceasta postula că națiunile Asiei vor prinde din urmă Vestul pe baza unei ierarhii regionale în care bunurile se deplasează în mod continuu dinspre țările cele mai avansate spre cele mai înapoiate. Japonia era, în viziunea lui Akamatsu, gâsca lider.
Odată cu creșterea economică a Japoniei s-a simțit nevoia extinderii influenței prin externalizarea producției în state mici dar aflate în poziții cheie în sud-estul Asiei: Taiwan, Singapore, Coreea de Sud și Hong-Kong. Între anii 1960 și 1990 ritmul de creștere al produsului intern brut a fost printre cele mai mari din lume – peste 7% în medie, pe baza exporturilor de produse de mare complexitate: autoturisme, nave, produse electronice, calculatoare (Coreea de Sud și Taiwan) sau pe baza centrelor financiare (Hong Kong și Singapore).
Figura 7. Evoluția PIB/locuitor pentru tigrii asiatici comparativ cu Japonia (după A. Madison, 2001)
Al treilea „rând de gâște” către care a început să se deplaseze capitalul japonez și care au cunoscut la rândul lor o dezvoltare rapidă au fost Indonezia, Malaysia, Filipine și Thailanda. Acestea, împreună cu Singapore au fondat la 8 august 1967 o zonă de cooperare economică numită „Asociația Țărilor din Asia de Sud-Est” – ASEAN. Circulația mărfurilor și capitalului au favorizat dezvoltarea economică deși cu un anumit decalaj față de Japonia și cei patru tigri.
Printre scopurile declarate la înființare sunt: accelerarea creșterii economice, progresul social și dezvoltarea culturală, promovarea păcii regionale, colaborarea activă și ajutorul reciproc, extinderea comerțului, inclusiv analiza problemelor taxelor și tarifelor, utilizarea mai eficientă a industriei și agriculturii. Ulterior s-au adăugat Brunei, Vietnam, Laos, Myanmar și Cambodgia.
În anul 1997 se produce o gravă criză financiară. Aceasta a fost declanșată de o vânzare masivă a monedelor in Sud-Estul Asiei, determinând prăbușirea cursurilor monedelor naționale din Thailanda, Malaysia, Filipine și Indonezia. Intervenția bîncilor naționale a dus la stabilizarea cursurilor, însă criza s-a mutat în Taiwan, Coreea de Sud, Brazilia, Singapore și Hong Kong. Împrumuturile contractate au reușit să stopeze criza, dar economiile au cunoscut o cădere importantă timp de circa șase luni, după care creșterea s-a reluat.
4. Formarea OPEC și crizele petrolului
Economia secolului XX a fost bazată în principal pe energia dată de petrol. În termocentrale, motoarele cu ardere internă, petrochimie, petrolul a fost cel care a dar putere, care a propulsat economiile țărilor care dețineau controlul asupra surselor de petrol, cu un ritm rapid de creștere. În special în perioda 1945-1970, dezvoltarea economică s-a bazat pe prețul mic al petrolului și pe speranța că această creștere va putea continua pe timp îndelungat.
La 14 septembrie 1960, un grup de douăsprezece țări: Iran, Irak, Kuwait, Libia, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Venezuela, Indonezia, Nigeria și Ecuador s-au întâlnit la Bagdad pentru a forma o organizație care să protejeze interesele țărilor exportatoare de petrol de presiunile exercitate de firmele multinaționale occidentale pentru scăderea prețului petrolului. După cum relatează J.J. Servan-Schreiber, prima lovitură a fost dată de compania Esso, care a anunțat unilateral o reducere a prețului barilului cu 10 cenți. Această măsură a fost urmată după câteva zile de celelalte multinaționale care controlau în mare măsură extracția petrolului: British Petroleum, Shell, Mobil Oil, Aramco. Răspunsul țărilor afectate a fost unirea forțelor în cadrul „Organizației țărilor exportatoare de petrol” – OPEC. Timp de zece ani această organizație nu reușește decât să mențină un preț al petrolului de 1,80 dolari/baril. În anul 1967, ca urmare a războiului de șase zile dintre Israel și țările vecine, țările arabe exportatoare de petrol au o primă tentativă de stopare a producției, care însă nu se materializează.
În anul 1971, la 15 august, SUA iese din acordul de la Bretton Woods privind convertibilitatea dolarului în aur și au dat drumul pe piață unei cantități mai mari de valută. Dolarul este astfel depreciat și, în consecință, prețul petrolului, fiind calculat în dolari, scade. Țările membre OPEC iau decizia ca pe viitor prețul petrolului să fie calculat în funcție de aur, nu de dolar. Reajustarea prețurilor a fost lentă, până în anul 1973.
La 23 august 1973, în secret, președintele egiptean Anwar el Sadat și regele saudit Faisal se întâlnesc pentru a stabili o strategie de folosire a prețului petrolului ca sprijin pentru lupta contra Israelului. În data de 6 octombrie, același an, Egiptul și Siria atacă Israelul pentru eliberarea teritoriilor ocupate în timpul războiului de șase zile. SUA și țările membre NATO hotărăsc cîteva zile mai târziu să sprijine militar Israelul. În aceste condiții, țările arabe exportatoare de petrol (OAPEC) decid un embargo petrolier contra SUA și creșterea prețului cu 17% .
Figura 8. Evoluția prețului petrolului brut între 1861-2006 (Energy Information Administration – http://www.eia.gov/petroleum/)
În New York Times, șahul Iranului Mohamed Reza Pahlavi, deși cunoscut ca proamerican, declara: „Firește că prețul petrolului va crește. Sigur! Și încă cum… Voi (națiunile vestice) ați mărit prețul grâului pe care ni-l vindeți cu 300%, la fel pentru zahăr și ciment… Voi cumpărați petrolul nostru brut și ni-l revindeți, rafinat, cu de o sută de ori prețul cu care l-ați plătit… Este corect ca de acum înainte voi să plătiți mai mult pentru petrol. Să zicem de zece ori mai mult”.
Puse în fața embargoului petrolier, țările europene și Japonia au decis retragerea sprijinului pentru Israel, iar SUA au început negocierile cu Israelul pentru retragerea din peninsula Sinai și de pe înălțimile Golan, ocupate în 1967.
O altă criză politică, cea din Chile, când SUA a intervenit cu forța pentru a înlocui regimul socialist al lui Salvador Allende, ales democratic, cu dictatorul Augusto Pinochet, a făcut ca țările din America de Sud producătoare de petrol, în frunte cu Venezuela, să mărească prețurile de livrare spre SUA.
A doua criză majoră s-a declanșat în anul 1979, odată cu revoluția islamică condusă de Ayatollahul Khomeini. Mohamed Reza Pahlavi a fost nevoit să părăsească țara, care a rămas timp de câteva luni pradă haosului. Chiar dacă noul regim a reluat vânzările de petrol, acestea au fost reduse ca volum. Celelalte țări exportatoare au mărit producția, însă panica a determinat o creștere nejustificată a prețurilor. În anul următor datorită războiului dintre Iran și Irak, exportul celor două țări s-a redus, iar prețurile au continuat să crească.
Figura 9. Evoluția producției de petrol brut pentru principalii producători
Numeroase țări au început naționalizarea companiilor de extragere a petrolului. Principala mutare a fost preluarea Aramco de către Arabia Saudită în anul 1980, sub conducerea lui Ahmed Zaki Yamani.
După 1980, influența OPEC a început să scadă, unele țări au început să încheie tratate separate cu diferite țări iar țările occidentale au început căutarea unor surse alternative de energie. Prețul petrolului a început să scadă, cu circa 46% până în 1986.
Șocurile petroliere din 1973 și 1979 au determinat intrarea într-o criză economică prelungită. Atât șomajul cât și inflația au atins niveluri ridicate mai ales în SUA. În perioada noiembrie 1973 – martie 1975, produsul intern brut al Statelor Unite a scăzut cu 3,2%, afectând întregul sistem economic mondial.
Țările care au căutat cele mai eficiente căi de economisire a energiei, care au căutat noi surse alternative au trecut mai rapid peste această criză și au ieșit întărite.
5. economiile emergente
În ultimele decenii, țările dezvoltate par a fi atins un vârf al creșterii economice. Cea mai importantă cauză este externalizarea unei părți importante a producției și chiar a altor activități spre țări în care mâna de lucru este mai ieftină, materiile prime se găsesc mai aproape, iar uneori și piața de desfacere, formată din sute de milioane de consumatori este în vecinătate
Sunt avantajele globalizării de care au știut să profite numeroase firme din SUA, Uniunea Europeană și Japonia, dar care duce la un grad mai mare de uniformizare al lumii: țările sărace au șansa, dacă știu să atragă investitorii, să se dezvolte cu tehnologii moderne din țările dezvoltate, sărind uneori peste etape parcurse de ultimele în zeci de ani.
Atrag atenția mai ales țările de mari dimensiuni, atât ca suprafață, ceea ce înseamnă resurse minerale diverse și în mare cantitate, cât și ca populație, ceea ce înseamnă forță de muncă disponibilă și piață extinsă. Acestea sunt grupate sub acronimul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China), deși unii consideră că Rusia nu-și are locul între economiile emergente, iar alții (Fareed Zakaria, citat de P. Dobrescu, 2010) susțin că ridicarea se produce în mult mai multe țări: Mexic, Coreea de Sud, Africa de Sud, Kenya, și ar trebui să vorbim despre ridicarea restului lumii (the Rise of the Rest). Conform cu CIA WORLD Factbook, în anul 2011, în clasamentul după ritmul anual de creștere, doar trei țări europene se clasau în primele 50: Moldova, pe locul 22, Estonia, pe 31 și Lituania pe 44. În rest se găseau 25 de țări din Asia, 8 din America Latină și 14 din Africa.
Figura 10. Creșterea cumulată a PIB în procente (sursa FMI, Economic Outlook Database, 2006)
Totuși, în multe cazuri este vorba doar despre o creștere de conjuctură după cum se vede pe graficul creșterii cumulate pe ultimele decenii. Dintre țările U.E., doar Irlanda a realizat o dublare a PIB în intervalul 1990 – 2006, însă și în acest caz recesiunea din ultimii ani a determinat reducerea creșterii la 1,1% în anul 2011, sub media U.E.
6.1. Brazilia
Economia Braziliei este pe locul șase în lume după PIB, după statisticile FMI și CIA, și este foarte aproape de a devansa Franța (probabil la sfârșitul anului curent) și probabil va ajunge între primele patru state în actualul deceniu. Ritmul de creștere din ultimii ani a fost de peste 5%.
Creșterea a început după al doilea război mondial printr-o politică dirijată de importuri pentru industrializare, concomitent cu protejarea propriilor sectoare industriale. Au fost cumpărate tehnologii moderne, licențe de import, dar acestea au dus la un deficit comercial important. A fost sprijinit exportul unor produse prin controlul ratelor de schimb. Între 1955 și 1960, guvernul a dus o politică de sprijinire a unor sectoare industriale: construcția de automobile, producția de oțel, aluminiu, ciment, celuloză, mașini grele și industria chimică. Drept rezultat, între 1950 și 1961 s-a înregistrat un ritm mediu de creștere de peste 7%, industria fiind motorul economiei. Totuși, datoria externă era mare iar integrarea pe verticală a industriei era abia la început.
Tulburările politice din anii 1964-1967 au determinat o încetinire a creșterii și în unele perioade, chiar stagnare. Guvernul militar a luat însă măsuri de creștere a exporturilor și a încercat atragerea investitorilor străini: stimulente pentru investițiile directe, devalorizarea periodică a monedei naționale crezeiro, simplificarea procedurilor de import-export. Drept rezultat, în perioada 1968-1973 economia s-a redresat și apoi a cunoscut creșteri de până la 11%. A crescut mai ales producția industrială, de asemenea exporturile și importurile. Balanța comercială deficitară a fost însă echilibrată de volumulmare al investițiilor străine. Principala problemă a devenit dezvoltarea inegală a țării. Șocul petrolier din 1973 a lovit și Brazilia, care s-a reorientat spre politica tradițională deja de importuri dirijate pentru industrializare. Astfel, în perioada 1973 – 1980, când majoritatea țărilor dezvoltate erau afectate de criză, Brazilia a cunoscut ritmuri rapide de creștere, mai ales în sectorul industrial. Datoria a crescut rapid, deși dobânzile erau mici, iar inflația era ridicată.
După 1980, Brazilia a fost nevoită să reducă importurile pentru a plăti datoria externă. Programul de austeriate impus de FMI a asigurat plata datoriilor, dar cu prețul unei crize economice profunde. Din cauza creșterii populației, produsul pe cap de locuitor a scăzut cu 6% între 1981 și 1992. Pe lângă stagnare s-a adăugat inflația, care în unii ani a depășit 1000%. Programele de redresare încercate în anii 1986, 1987 și 1988, bazate pe oprirea indexării salariilor și înghețarea prețurilor nu au dus la nici un efect pozitiv. Dimpotrivă, inflația s-a reluat cu și mai mare intensitate, iar veniturile bugetului federal s-au redus foarte mult.
Abia în anul 1993 sa reușit implementarea unui plan adecvat de măsuri: „Planul Real”: echilibrarea bugetului, o indexare controlată și introducerea unei noi monede, cu un curs de schimb fixat la dolar. Planul Real a reușit reducerea inflației sub 10%, dar a dus la scăderea exporturilor prin aprecierea noii monede: realul brazilian. În 1999 s-a renunțat la fixarea realului la dolar, și prin devalorizare, exporturile au crescut iarăși. În ultimul deceniu s-a reușit reducerea și aproape eliminarea analfabetismului, reducerea sărăciei și întărirea clasei de mijloc.
6.2. India
După dobândirea independenței, India a adoptat modelul sovietic de industrializare, bazat pe un larg sector de stat, intervenția guvernului și dezvoltarea industriei grele: siderurgie, construcții de utilaje, industrie chimică, industria energie electrice. La fel ca și în cazul Braziliei, guvernul indian a dus o politică de stimulare a importurilor de tehnologie și de protejare a industriei locale. În prima perioadă de după obținerea independenței, dezvoltarea s-a făcut pe bază de planuri cincinale la fel ca în țările comuniste. Totuși, spre deosebire de modelul sovietic, s-a dezvoltat și un puternic sector privat prin intreprinderi de mari dimensiuni, unele cu capital străin. Creșterea economică a fost lentă, mai ales comparativ cu alte țări asiatice, dar continuă. Mulți economiști au acuzat politica industrială promovată în această perioadă de Jawaharlal Nehru pentru slaba susținere acordată micilor întreprinzători. Pentru desfășurarea afacerilor era nevoie de o licență specială: „Licența Raj”, de unde înflorirea corupției și birocrației.
După 1965 motorul creșterii economice l-a constituit agricultura prin folosirea unor semințe de bună calitate, a îngrășămintelor chimice și mașinilor agricole, producția a crescut repede, în ceea ce a fost numită „Revoluția Verde din India”.
Prăbușirea URSS, principalul partener comercial al Indiei și Războiul de Golf a dus la o criză economică acompaniată de omare datorie externă. Ieșirea din criză a fost realizată prin trecerea la o economie liberă de piață. S-a trecut la privatizarea unor mari companii, la reducerea reglementărilor, și mai ales la liberalizarea comerțului extern. Dar principala sursă de creștere au constituit-o investițiile străine prin outsourcing.
Până în urmă cu câțiva ani erau externalizate mai ales procesele de producție, ținând seama de forța de muncă ieftină din India și din alte țări sărace, în prezent sunt externalizate funcțiile IT, fianciare, Centre de contact, Cercetare (Ilan Oshri, Julia Kotlarsky, Leslie Willcocks, The Handbook of Global Outsourcing and Offshoring, Palgrave Macmillan, 2009, citat de P. Dobrescu, 2010). Cea mai mare parte a capitalului provine din SUA, via Mauritius. Existența unor centre de cercetare moderne, a unui personal foarte bine pregătit a favorizat atragerea firmelor americane.
Există încă decalaje foarte mari între diferitele provincii, între bărbați și femei, în multe zone analfabetismul, sărăcia ating niveluri foarte ridicate, Clasa de mijloc însă, de peste 300 milioane persoane, constituie o piață imensă (mai mare ca volum decât cea americană) care poate constitui motorul continuării creșterii de data aceasta din interior.
6.3. China
Ascensiunea economică a Chinei poate fi considerat cel mai important eveniment al începutului de mileniu. Lumea urmărește cu tensiune creșterea spectaculoasă, aducându-și aminte de cuvintele lui Napoleon: „Când China se va trezi, lumea se va cutremura”. Mulți economiști caută secretul creșterii economice pentru a-l împărtăși și altor țări.
Ocuparea Manciuriei de către japonezi în 1937 și instaurarea unui guvern marionetă a dus la un îndelungat război intern. Marșul cel Lung condus de Mao Zedong și conflictele ulterioare au dus la slăbirea puternică a Chinei, la sărăcie, ruine, foamete. Luptele de eliberare au mărit prestigiul lui Mao care a reușit să-și impună autoritatea. Refugierea grupării proamericane condusă de Cian Kai-Și pe insula Taiwan a determinat răcirea și apoi ruperea relațiilor politice cu SUA. În aceste condiții, singurul sprijin exterior pe care se putea baza China era cel sovietic.
Prima etapă a fost cea a Reconstrucției, desfășurată între anii 1949 și 1952, marcată de reforma agrară și refacerea industriei cu sprijinul URSS, astfel încât, la sfârșitul etapei, industria se regăsea la nivelul cel mai înalt dinaintea războiului.
Politica lui Mao se deosebea de cea a lui Stalin în mai multe privințe:
Sublinia dezvoltarea bazei economiei rurale și menținea populației la sate.
Se baza pe egalitarism și folosea stimulente morale mai mult decât stimulente materiale
Atitudinea antibirocratică, evidentă mai ales în timpul revoluție culturale, când gărzile roșii erau îndemnate să denunțe birocrații și să-i trimită la sat pentru „reeducare”.
Opoziția față de cultura tradițională: campania contra celor patru vechi: vechile obiceiuri, vechile straie, vechea cultură, vechea gândire.
Accentul pus pe descentralizarea regională a controlului economic. (Rosser și Rosser, 2004)
În cursul primului plan cincinal, 90% din investiții au fost dirijate spre industria grea, proprietatea privată asupra pământului este înlăturată, iar țăranii sunt obligați să intre în 700000 de cooperative.
În anul 1958, China lansează un nou plan ambițios: „Marele Salt Înainte” – să accelereze ritmul de creștere industrială, fără a neglija agricultura, astfel încât să depășească producția Marii Britanii până în anul 1970, pilonii de bază ai economiei sunt considerați grăul și oțelul. Relațiile cu URSS se deteriorează, iar Mao hotărăște să adopte o politică de industrializare prin forțe proprii. Se construiesc zeci de mii de furnale la sate, care însă dau o fontă inutilizabilă din cauza conținutului de sulf. Sunt ridicate fabrici de îngrășăminte și de ciment care utilizau însă tehnici rudimentare. Industria ușoară este neglijată. Trei ani negri în agricultură, producția fără nicio legătură cu cererea, mcanizarea insuficientă, izolarea pe plan internațional, dezorganizarea transporturilor au dus la dezastru.
Retragerea lui Mao din viața politică în 1962 și venirea la putere a aripii moderate a Partidului Comunist în frunte cu Zhou Enlai și Deng Xiaoping a determinat o reajustare a economiei: unitățile industriale nerentabile sunt închise, se deschide comerțul cu Japonia și cu Europa Occidentală, este stimulată industria ușoară (textile, jucării), iar exportul începe să crească cu fiecare an. De asemnea politicile pronataliste ale lui Mao sunt înlocuite cu un control drastic asupra nașterilor: înființarea unor birouri de planificare familială, răspândirea mijloacelor contraceptive, mărirea vârstei permise pentru căsătorie.
În 1966 însă, Mao Zedong revine la putere. Se declanșează „Revoluția Culturală” căreia îi cad pradă intelectuali de marcă. Comerțul exterior este iarăși blocat în mare măsură, se reia planificarea centralizată a producției. Evoluția economiei este controversată, unii istorici consideră că ea a cunoscut o stagnare sau chiar o involuție, în timp ce alții apreciază că în unele sectoare ale economiei creșterea a continuat, chiar într-un ritm mai rapid decât în țările Europei de Vest sau în Statele Unite.
În ultmii ani ai vieții, Mao a dus o politică ceva mai moderată, de apropiere de SUA – întrevederea istorică cu Richard Nixon, de deschidere a comerțului.
După moartea lui Mao, în 1976, așa cum se anticipa, a urmat o luptă scurtă pentru putere între „banda celor patru”, conduși de văduva lui Mao, Jiang Quing, care doreau continuarea politicii lui Mao și cei care se opuneau acestor politici: Hua Guofeng, care dorea reluarea politicii economice planificate de tip sovietic, și Deng Xiaoping, care dorea reformarea completă a sistemului. Treptat, aripa reformistă a reușit să preia controlul, fără a se recurge la vărsare de sânge.
În 1978, sub conducerea lui Deng Xiaoping și Li Xiannian au început reformele prin adoptarea unei politici extrem de pragmatice, renunțarea la rolul conducător în economie a ideologiilor de orice fel, și căutarea celor mai bune metode de dezvoltare. „Nu contează dacă pisica este albă sau neagră, dacă prinde șoareci este o pisică bună” spunea Deng în decembrie 1978. Situația industriei și agriculturii era dezastruoasă, PIB-ul Chinei era de doar 228 miliarde dolari, sau de 240 dolari pe cap de locuitor.
Reforma a început cu agricultura. Țăranii au primit loturi în folosință, din care trebuiau să dea o cantitate de recoltă pentru stat, iar restul putea fi folosit după dorință. În plus, statul a mărit prețul de achiziție a produselor agricole, ceea ce i-a stimulat pe producătorii agricoli să obțină produse tot mai mari. A fost extinsă cultura cartofului și porumbului. În primii zece ani producția de grâu a crescut cu peste 30%, iar cea de bumbac, fructe, trestie de zahăr s-a dublat. Totuși, ritmul reformelor era lent, conducerea testând cu răbdare terenul, schimbările erau făcute cu multă răbdare.
Tabelul 1. Evoluția unor indicatori economici ai Chinei între 1955 – 2010 (Sursa: F.M.I. – www.imf.org – World Economic Outlook Database, April 2011)
Ca modalități de dezvoltare, guvernul chinez a realizat printre altele o creștere a consumului intern, o creștere a productivității printr-un mai bun management, inspirat în parte din tradiția confucianistă, dezvoltarea comerțului internațional, creșterea calității produselor, o ușoară devalorizare a monedei naționale. Planificarea centralizată era îmbinată cu studiul pieței.
Cea mai importantă măsură a fost însă atragerea investitorilor străini prin instituirea a patru zone economice speciale pe țărmul sud-estic, începând cu anul 1980: Shenzen, Zhuhai, Shantou și Xiamen. Investitorii străini au fost atrași prin taxe reduse, mână de lucru ieftină și disciplinată, pământ în leasing, apropierea mării. Pentru ca restul Chinei să nu fie “contaminată”, aceste zone au fost delimitate clar și separate fizic și legal de teritoriul chinez. Deși producția era orientată spre export, China a avut însă cel mai mult de câștigat, deoarece subansamblele erau produse în localitățile învecinate, muncitorii erau pregătiți de firmele străine, apăreau o serie de posibilități de cooperare pe orizontală și pe verticală cu restul industriei chineze. Paul Dobrescu (2010) povestește că în anul 1986, vizitând o fabrică din Shanghai a firmei Volkswagen, a văzut serii de sute de muncitori chinezi pregătiți, conform contractului inițial, de către germani. Succesul acestor zone a determinat China să deschidă în anul 1984 alte 14 regiuni de coastă ca zone economice speciale, apoi întreaga insulă Hainan și ulterior alte regiuni, care au constituit principala sursă de creștere economică a Chinei.
Figura 11. Evoluția Produsului Intern Brut al Chinei între 1952 și 2004 (Sursa: F.M.I. – www.imf.org – World Economic Outlook Database, April 2011)
Principalii investitori erau de fapt tot chinezi, din Singapore și Hong Kong. Din suma de 116 miliarde dolari investiți între 1979 și 1992, 71,7% proveneau din aceste două teritorii.
A doua etapă, începută în 1992, este caracterizată prin extinderea economiei de piață. Semnalul este dat tot de către Deng Xiaoping, care reia metafora pisicii sub o altă formă, mai directă din punct de vedere ideologic: “Dezvoltarea este singurul lucru care contează. Nu are importanță decă o pilitică este etichetată ca fiind socialistă sau capitalistă, atât timp cât generează dezvoltare” (P. Dobrescu, 2010). Prin acordarea dreptului la proprietate pentru străini sunt atrași și mai mulți investitori. Criza financiară din Asia nu a însemnat decât o ușoară încetinire a creșterii. Reforma a continuat și cu propria industrie. După retragerea și apoi moartea lui Deng, reformele au fost continuate de către Jiang Zemin. Sub lozinca “Să le prindem pe cele mari, să le lăsăm cele mici să plece” – “grasping the large and letting the small go”- (Chineză: 抓大放小; transcriere pinyin: Zhuā dà fàng xiǎo), a fost încurajată dezvoltarea întreprinderilor mici, multe apărute prin investiții ale chinezilor îmbogățiți recent, și reținerea marilor companii deținute de stat pentru a fi modernizate și eficientizate în intenția de a fi transformate în multinaționale. În 1997 a fost începută modernizarea marilor uzine care înregistrau pierderi, unele au fost închise, altele vândute sau reorganizate După doar trei ani, China anunța că toate marile uzine au trecut pe profit. Astfel, dacă în 1985 existau 300000 de întreprinderi de stat cu asigurau 80% din PIB-ul chinez, în 2010 rămăseseră mai puțin de 100000, care produceau doar un sfert din PIB.
Figura 12 . Ritmul de creștere al PIB-ului Chinei și SUA între 2006-2010 (sursa: www.tradingeconomics.com)
În 2006 a fost inițiată o nouă etapă de dezvoltare. De această dată China nu mai este interesată doar de volumul investițiilor, ci și de orientarea acestora spre sectoarele de vârf ale economiei: creștere eficienței energetice, creșterea calității produselor, competitivitate în sectoarele de vîrf ale economiei. Fonduri substanțiale au fost alocate pentru cercetare și dezvoltare prin “Programul de dezvoltare pe termen mediu și lung a științei și tehnologiei”, care prevede ca în anul 2025, economia chineză să devină “o economie bazată pe inovație” (de la “Made in China”, la “Innovate in China”). Fondurile alocate pentru cercetare s-au dublat în șase ani, numărul cercetătorilor chinezi l-a depășit pe cel a cercetătorilor americani, peste 80% din tinerii chinezi care termină universități de prestigiu din SUA se întorc în țară. În 2009, China se găsea deja cu 5 universități în topul celor mai bune 100, iar Hong-Kong-ul mai adăuga 5. La testele standardizate internaționale tip Pisa, elevii chinezi sunt în top.
Această evoluție este favorizată și de tendința firmelor americane și europene de externalizare a activităților de cercetare în ultimii ani. Edward Tse (“The China Challenge”, Strategy & Business, nr. 38, martie 2010) descria traseul pe care China îl urmează: mai întâi chinezii se specializează în fabricarea de componente; apoi acaparează producția la nivel global prin prețurile scăzute, apoi se extind prin achiziții și fuziuni, prin care obțin accesul la tehnologie și know-how, pentru ca apoi să dezvolte capacități proprii de producție.
Au fost dezvoltate parcuri tehnologice, în care cercetarea se îmbină cu producția, cel mai spectaculos exemplu find Zhongguancun, lângă Beijing.
Între timp au apărut noi provocări. Dezvoltarea este inegală, cu cea mai mare parte a Chinei încă la un nivel extrem de scăzut de dezvoltare. De aceea a fost adoptat un program de eliminare treptată a decalajelor, cu constituirea unor regiuni cu politici speciale de dezvoltare:
Provinciile vestice, cu cea mai mare suprafață, dar cu o densitate a populației extrem de mică: Dezvoltarea Chinei de Vest – investiții în exploatarea și valorificarea resurselor.
Revitalizarea Nord-estului Chinei, pentru “reîntinerirea” industriei.
Ridicarea Chinei Centrale – accelerarea dezvoltării regiunilor centrale, în jurul unor mari metropole, printre care Xi’an.
Figura 13. Programele de dezvoltare regională ale Chinei
O altă problemă gravă este cea a sărăciei. În 1981, conform Băncii Mondiale, peste 400 de milioane de chinezi trăiau sub limita sărăciei, iar 23 de ani mai târziu, toți depășeau această limită. În acest moment însă, China a tras o altă limită pentru sărăcie, pentru a ajuta la creșterea generală a nivelului de trai. De fapt, creșterea numerică a clasei de mijloc este cea care poate contribui la continuarea dezvoltării economice, de data aceasta pe baza consumului intern.
A treia problemă este cea a poluării. Și în acest domeniu există politici de stat extrem de precise, investiții substanțiale în tehnici ecologice.
Treptat, China a depășit toate marile puteri economice. În 2010 trecea în toate statisticile pe locul II, înaintea Japoniei, iar mulți economiști prevăd o depășire a Statelor Unite în actualul deceniu.
Tabelul 2. Producția de automobile pe țări, 2011
Care este deci, “secretul” miracolului chinez? Probabil unul singur și foarte simplu: cel enunțat de Deng Xiaoping. Pragmatismul, căutarea și adoptarea celor mai bune soluții în contextul dat, chiar dacă ele pot fi etichetate diferit, ceea ce contează este rezultatul. Flexibilitatea gândirii, fundamentarea deciziilor, alegerea celor mai buni oameni în pozițiile cheie, sunt exemple la îndemână, care nu necesită bani, dar pot crea o imensă și durabilă bogăție.
7. Economia mondială la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI
7.1. Necesitatea unei dezvoltări durabile
Secolul XX a fost martorul unei creșterei economice explozive, fără precedent. De asemenea, populația Terrei a depășit recent 7 miliarde de locuitori, adică aproape o triplare față de anul 1950. Resursele naturale ale Terrei sunt însă în continuă diminuare: solul este erodat mai rapid decât se poate reface, zăcămintele de petrol și alte substanțe minerale utile sunt epuizate rând pe rând, industria pescuitului este în declin, numeroase specii de plante și animale sunt amenințate cu dispariția, suprafața împădurită se reduce, resursele de apă dulce sunt aceleași, în condițiile unei creșteri rapide a cererii (Lester Brown și colab., 2000).
Primele semnale de alarmă documentate au fost trase încă de acum 40 de ani, în raportul „Limitele Creșterii” (Donella Meadows și colab., 1972), una din cărțile care au influențat cel mai puternic sfârșitul secolului. Concluziile acestui raport sunt:
1. Dacă tendința actuală de creștere a populației, de industrializare, poluare, producție de alimente și deteriorare resurselor va continua neschimbată, limitele creșterrii planetei noastre vor fi atinse în decursul următorului secol. Rezultatul cel mai probabil va fi un declin rapid și necontrolabil al populației și a producției industriale.
2. Este posibilă modificarea ritmului de creștere și stabilirea unor condiții de stabilitate ecologică și economică care pot fi menținute pentru un viitor îndepărtat. Această stare de echilibru poate fi proiectată astfel âncât necesitățile de bază ale fiecărei persoane să fie satisfăcute, și fiecare persoană să aibe posibilități egale de a-și realiza potențialul său individual.
Șocurile petroliere ce au urmat, problemele legate de degradarea stratului de ozon din stratosferă, lupta pentru controlul resurselor de apă și conștientizarea modificărilor climatice au confirmat o parte din previziuni. Este adevărat că au fost descoperite noi zăcăminte de hidrocarburi, eficiența energiei a crescut, însă unele probleme sunt abia la început.
Conform lui L. Brown și colab. (2000), este nevoie de o regândire a economiei, de îmbinare a acesteia cu protecția mediului: „Piața este un dispozitiv foarte eficient de alocare a resurselor și de echilibrare a cererii și ofertei, dar ea nu respectă nivelurile productive durabile ale sistemelor naturale. Într-o lume în care cererile economiei împing spre limite sistemele naturale, a te baza exclusiv pe indicatori economici este o rețetă sigură pentru dezastru.”
Vestitul oceanolog și militant pentru protecția mediului, Jacques-Yves Cousteau, explica de ce nimeni nu pare dornic să-și asume răspunderea pentru viitor: „Oamenii nu dispun de informații obiective. Guvernele acționează în virtutea unor interese electorale mărunte (…) Și, din nefericire, universitățile – care reflectă moralitatea pieței – nu produc cetățeni mai buni inoculându-le simțul competiției feroce axate exclusiv pe succes, avere, bani și iar bani. Tinerii sunt împinși cu capul înainte în capcana socială a mentalității imediatului” (N. Gardels, 1998).
Întrunirea liderilor limii la Rio de Janeiro în anul 1992, a fost destinată elaborării bazelor teoretice ale dezvoltării durabile. Oamenii politci au fost de acord cu elaborarea la nivel zonal și local a unor „strategii” privind conservarea și regenerarea resurselor naturale, fără afectarea unei dezvoltări tehnologice eficiente (M. Berca, 1998).
Conform experților ONU, dezvoltarea durabilă se poate realiza prin optimizarea interacțiuunilor între patru sisteme:
Sistemul economic, creator de bunuri materiale;
Societatea umană; factorul uman trebuie pus în centrul tuturor acțiunilor și interacțiunilor. Societatea umană prin factorul ei demografic se reglează în funcție de resursele zonei.
Mediul înconjurător; este nevoie de un număr minim ce factori care să garanteze sănătatea și existența umană;
Sistemul tehnologic; care le susține prin inteligența umană pe celelalte trei.
În prezent există o legislație acceptată de majoritatea țărilor lumii pentru reducerea emisiilor poluante, promovarea unor noi tehnologii, interzicerea unor substanțe nocive. Pe lângă aceasta, deja există numeroase regiuni ale Terrei puternic afectate de poluare, în care măsurile luate sunt și mai drastice: limitarea circulației autovehiculelor, introducerea unor taxe suplimentare la emisia unor substanțe toxice, amplasarea unor filtre care rețin particulele solide, etc. Anticipând necesitățile viitorului, unele state încearcă să stimuleze cercetarea și producția în domeniile despre care se apreciază că în viitor vor cunoaște o creștere deosebită.
Cea mai importantă direcție este în domeniul energiilor alternative. Franța, Germania, Danemarca, Islanda, SUA, Japonia, Noua Zeelandă alocă de zeci de ani sume considerabile pentru construirea unor centrale electrice mareemotrice, eoliene, solare, geotermale. Brazilia este deja renumită pentru producția de combustibil auto din plante iar China în domeniul biogazului. Suedia are de la începutul anilor 80 un program de reducere a dependenței de petrol.
Strategia Uniunii Europene este un reper important: reducerea, până în anul 2020, cu 20% a emisiilor gazelor de seră, creșterea cu același procent a eficienței energetice și a energiei regenerabile.
Președintele SUA, Barack Obama, declara la 15 martie 2012 pe site-ul oficial al Casei Albe (www.whitehouse.gov/energy): „În secolul trecut nu am avut o strategie energetică, și asta ne-a prins acum în capcană. Avem nevoie de o strategie în domeniul energie pentru viitor – una peste toate ăn secolul XXI, care să dezvolte toate sursele de energie produse în America” – “We can’t have an energy strategy for the last century that traps us in the past. We need an energy strategy for the future – an all-of-the-above strategy for the 21st century that develops every source of American-made energy.”
Și China a intrat în cursa pentru supremație în domeniul tehnologiilor nepoluante. Hu Angang, economist la Universitatea Tsinghua, declara cu privire la politica Chinei: “Țara va deveni cea mai mare piață de energie regenerabilă, de energie bio, de energie din cărbune curat, de energie nucleară, de comercializare a carbonului, de tehnologie pentru protecția mediului, a economiei bazată pe consum redus de carbon, cel mai mare exportator de produse cu concentrație mică de carbon și cel mai mare inovator al tehnologiei cu consum redus de carbon” – (Paul Dobrescu, 2010). China subvenționează masiv automobilele electrice și își propune producția a peste 500000 de bucăți în acest an, iar în domeniul energie eoliene, ținta este de 150 GW putere instalată până în anul 2020.
7.2. A treia revoluție industrială
Secolul XX a început și s-a desfășurat sub semnul petrolului, a motoarelor și oțelului. Bogăția popoarelor era măsurată în producția de oțel, consumul de energie, mărimea mașinilor. Industria era sectorul central al economiei, în care muncea cea mai mare parte din populația activă a țărilor. Totul se desfășura într-un ritm din ce în ce mai accelerat, și la o scară din ce în ce mai mare, de masă: producție în masă, consum în masă, educație în masă, recreere în masă, distracție în masă, distribuție în masă, mijloace de difuzare în masă, arme de distrugere în masă (A. Toffler, 1980). Aceste aspecte se combină cu standardizarea, centralizarea, concentrarea și sincronizarea dând naștere birocrației.
Semnale că acest mod de dezvoltare nu mai poate fi susținut la nesfârșit și că ar trebui regândite bazele economiei mondiale au fost trase încă din anii 1960, apoi în cadrul raportului Clubului de la Roma intitulat „Limitele Creșterii”, dar și de alte observații critice asupra numeroaselor probleme ridicate de acest tip de economie.
Schimbarea economiei însă nu este posibilă decât prin modificarea modului de gândire, o nouă paradigmă, cu alte valori, alte soluții, alte priorități.
Totuși, cea mai mare parte a bazelor noii etape prefigurate de viitorologi acum 30 de ani și deja vizibile astăzi, au fost puse la sfârșitul războiului. Bomba atomică lansată la Hiroshima a anunțat posibilități noi în domeniul energiei, calculatorul ENIAC a fost pus în funcțiune în 1946, în 1954 este realizat primul robot industrial, în anul 1957 este lansat primul satelit artificial al Pământului, primul circuit integrat este produs în anul 1959. Mișcarea hippie a răvășit modul de gândire occidental, introducând elemente culturale asiatice, și provocând vechile valori acceptate de sute de ani.
„Al Treilea Val” descris de A. Toffler este societatea post-industrială, construită în prezent și care posedă cîteva caracteristici distinctive:
Renunțarea la standardizarea brutală din perioada industrială din intituții de învățământ, guvern, fabrici și promovarea diversității;
Subminarea termenului de stat național
Ascensiunea intereselor regionale divergente față de centru;
Creșterea puterii entităților non-naționale: ONG-uri, corporații multinaționale, religii și culturi, chiar organizații teroriste;
Eclipsarea puterii banilor de către puterea cunoașterii – Poweshift, (A. Toffler, 1991).
Eclipsarea producției de bunuri industriale de către producția de cunoștințe și procesarea informației.
Ridicarea unor noi tehnologii precum nanotehnologiile, rețelele de informații globale, clonarea;
Transformarea democrației clasice spre o interacțiune mai directă între guvern și populație.
Se mai pot observa și alte deosebiri față de economia celui de-al doilea val: miniaturizarea, creșterea complexității obiectelor, rapiditatea introducerii în producție, legătura strânsă dintre cercetare și producție, robotizare, preocuparea pentru protecția mediului.
Volumul informațiilor este din ce în ce mai mare, selecția lor este acum mai importantă decât deținerea de informație. Acest lucru poate duce la o modificare radicală a modului de gândire a oamenilor, gândirea divergentă, laterală, capacitatea de a lua decizii corecte, pot fi cele mai importante valori umane din această etapă a dezvoltării economiei.
Este adevărat, pe de altă parte că aceste tipuri de economie coexistă, după cum mai există și regiuni pe glob în care se menține economia agrară caracteristică perioadei pre-industriale. La fel de bine este posibil ca în prezent să se contureze deja caracteristici pentru un al „patrulea val”, descris de Herman Bryant Maynard și Susan Mehrtens într-o carte publicată în anul 1993 și intitulată: „Forth Wave: Business in the 21 Century”.
Timpul a demonstrat că cei care se pregătesc încă de azi pentru viitor, vor avea succes, în timp ce navigarea contra curentului sau stagnarea au consecințe nefaste asupra celor nepregătiți.
7.3. Globalizare și regionalizare
Una dintre cele mai importante caracteristici ale lumii de la începutul acestui mileniu este globalizarea, adică treptata permeabilizare a frontierelor în fața circulației mărfurilor, capitalului, persoanelor, informațiilor, culturii.
Rădăcinile acestui proces se întind spre secolul XIX, când în Europa abia apărea conștiința națională, dar anumite idei sunt și mai vechi. Protecția propriei economii prin piedici puse comerțului a fost practicată mai ales de țările din Asia. Războiul opiumului a forțat China să se deschidă comerțului internațional, în beneficiul puterilor industriale europene.
Majoritatea economiștilor erau de acord cu faptul că dezvoltarea comerțului este cea mai bună cale de creștere economică. Cu această idee centrală a pornit la drum și Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (mai târziu Comunitatea Economică Europeană și Uniunea Europeană).
Deschiderea piețelor se făcea până la cel de-al doilea război mondial pe cale militară. Dorința de a renunța la această cale a dus la întrunirea de la Geneva, din aprilie 1946, când s-au pus bazele Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT). Cu toate că la această primă rundă au participat doar 23 de state, au fost semnate acorduri pentru reducerea a 45000 de tarife, în valoare de peste 10 miliarde dolari. Au urmat alte runde, în care treptat au fost cuprinse tot mai multe țări și tot mai multe produse. Comerțul a luat un avânt deosebit, depășind ritmul de creștere a producției industriale. Totuși, țările mai puțin dezvoltate au acuzat țările capitaliste dezvoltate de competiție neloială. Se crea o mare prăpastie în dezvoltare între țările din emisfera nordică, care prodeceau mărfuri ieftine și de bună calitate, cu materii prime din țările emisferei sudice, pentru a le revinde tot în această parte a lumii și distrugând posibilitățile de dezvoltare a industriei locale.
Un nou impuls a fost dat de transnaționalizarea fluxurilor de capital, prin procesele de externalizare și delocalizare. Nu mai circulau de această dată doar mărfurile dinspre țările dezvoltate spre cele sărace, ci și bani și tehnologie, în căutare de mână de lucru ieftină, reducerea cheltuielilor de transport a materiei prime și a mărfurilor produse spre piață, facilități fiscale.
Țările sărace care au sesizat din timp această oportunitate, au cunoscut ritmuri extrem de rapide de creștere, reducând decalajul față de țările dezvoltate. Totuși, se observă că tocmai politica națională poate favoriza anumite aspecte ale globalizării, de unde se poate ajunge la concluzia că statele naționale puternice nu sunt incompatibile cu globalizarea. După cum spunea P. Dobrescu (2010), pentru amplificarea efectelor pozitive și minimizarea celor negative sunt două tipuri de analize diferite: “cea efectuată de inițiator, preocupat să accelereze evoluția, să câștige, să controleze, și cea dezvoltată de primitor, interesat sî convertească noul proces, să-l ia în stăpânire, să-l folosească și, dacă se poate, să-l subsumeze propriilor lui interese. Prin forța lucrurilor, ce de-a doua analiză este mai complexă”. Companiile multinaționale, în care țara gazdă este implicată cu o parte din capital sunt una dintre soluții, eventual urmată de achiziția, la un moment dat a întregului pachet de acțiuni și accesul complet la tehnologii și la piața. Acest lucru este realizat, de exemplu, de China.
Al treilea impuls a fost dat de globalizarea informației, îndeosebi prin extinderea internetului. Încă nu pot fi evaluate toate consecințele acestui proces, dar se observă câteva tendințe: accesul neîngrădit la informații recente poate avantaja persoanle cu o pregătire superioară, care știu să discearnă informațiile corecte de cele false, de aceea va crește importanța educației, mai cu seamă în direcția operațiilor gândirii logice, pentru luarea deciziilor și nu bazată doar pe reținerea și reproducerea informațiilor.
În ultimii anni, globalizarea este văzută ca o amenințate și în țările dezvoltate, care își văd puterea economică și locurile de muncă amenințate de țările în curs de dezvoltare (Cornelia Nistor, 2007).
Un aspect negativ al globalizării în plan politic este faptul că de multe ori statele sunt subordonate intereselor instituțiilor financiare implicate în procesul de globalizare (Cornelia Nistor, 2007). După cum spunea J. Stiglitz (2002): “Prescripțiile FMI, în parte fondate pe ipoteza depășită conform căreia piața se orientează spontan spre rezultatele cele mai eficiente, nu autorizează intervențiile legitime ale statului pe piață: măsurile care ar putea ghida creșterea economică și ameliora soarta ttuturor cetățenilor”.
Pe de altă parte se manifestă și o altă tendință, parțial opusă, parțial complementară globalizării, și anume regionalizarea.
Conform lui Kacowitz (1998), există trei opțiuni posibile privind relațiile reciproce dintre globalizare și regionalizare, în special în dimensiunea economică:
Regionalizarea ca o componentă a globalizării (tendință convergentă);
Regionalizarea ca provocare sau răspuns la globalizare (tendințe divergente);
Regionalizarea și Globalizarea ca procese paralele (tendință de suprapunere).
Este evident că, pe lângă interesele întregii omeniri, pe lângă interese naționale, există și interese regionale, legate de anumite particularități ale dezvoltării (datorate tradițiilor comune, istoriei comune, valorilor comune), de exploatarea în comun a unor resurse naturale (mări, fluvii, resurse ale subsolului), de protecția mediului.
Regionalizarea își găsește expresia în special în domeniile economiei și securității, inclusiv în motivațiile convergentespre anumite forme de integrare (Kacowitz, 1998).
Există asemenea poli de dezvoltare regională pe fiecare continent: Franța și Germania în Europa, SUA în America de Nord, Africa de Sud în Africa, China și Japonia în Asia, Brazilia în America de Sud. Influența lor economică este din ce în ce mai puternică, dar pe lângă aceasta, ele încearcă să-și dezvolte și influența geopolitică, iar în acest scop ele oferă ajutoare țărilor din jur, pe principiul “stolului de gâște”. Sunt formate alianțe regionale, politici comune de răspuns la eventuale agresiuni economice sau militare, politici comune de dezvoltare, prin integrarea producției, colaborare, schimburi de informații, transfer de tehnologie și know.how în anumite domenii.
Bibliografie:
Amin, Samir, (2012), The Center Will Not Hold – The Rise and Decline of Liberalism, Monthly Review, vol 83, Ianuarie 2012.
Amin, Samir, (2000), The Political Economy of the Twentieth Century– Monthly Review, vol. 52, Iunie 2000;
Bairoch, P., (1993) – Economics and World History: Myths and Paradoxes. University of Chicago Press.
Bal, Ana, (coord.) – Economie mondială, Biblioteca digitală ASE, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=482&idb=21, accesată la 24 martie 2012
Bari, I., (1994), Economia mondială, Ed. Didactică și Pedagogică, București
Beattie, A., (2009), False Economy. A surprising Economic History of the World, Ed. Riverhead Books
Berca, M., (1998), Strategii pentru protecția mediului și gestiunea resurselor, Ed. Grand, București
Brown, L., (coord.), (2000), Starea lumii, Ed. Tehnică, București
Brown, L., (coord.) (1989 – 2011), Probleme globale ale omenirii, Ed. Tehnică, București
Dobrescu, P., (2010), Viclenia globalizării, Institutul European.
Gardels, N., (1998), Schimbarea ordinii globale, Ed. Antet, București
Harries, K., Norris, R., (1986), Human Geography. Culture, Interaction and Economy, Ed. Merrill, Columbus, OH.
Johnson, P. (1983), A History of the Modern World, ed. Paul Johnson
Kacowicz, A., (1998), Regionalization, Globalization and Nationalism: Convergent, Divergent or Overlapping? Kellogg Institute for International Studies, Working Paper 262
Kenez, P., (2006), A History of the Soviet Union from the Beginning to the End Cambridge University Press
King, Al., Schneider B., (1993), Prima revoluția globală, 1993, Ed. Tehnică, București
Maddison, Angus, (2001), THE WORLD ECONOMY: A MILLENNIAL PERSPECTIVE, OECD, Ed. McGraw – Hill
Maddison, Angus, (2004), Growth and Interaction in the World Economy The Roots of Modernity, AEI Press, Washington
Meadows, Donella, Meadows, D., Randers, J., Behrens, W., (1972), The limits to Growth, Universe Books, New York
Meadows, Donella, (2008), Thinking in Systems, Earthscan, Londra
Negoescu, B., Vlăsceanu, Gh., (1998), Terra – Geografie economică, Ed. Teora Educațional, București
Nistor, Cornelia (2007), Positive and negative effects of globalization, Annals of University of Bucharest, Economic and Administrative Series, Nr. 1.
Osterhammel, J., (2004), Colonialism, A Theorethical overview, Ed. Markus Wiener.
Overbeek, Henk, (1993) – RESTRUCTURING HEGEMONY IN THE GLOBAL POLITICAL ECONOMY The rise of transnational neo-liberalism in the 1980s, Routledge, Londra
Pomeranz K., (2000), The Great Divergence: China, Europe, and the Making of the Modern World Economy, Princeton University Press
Popescu, D., (2007), Macroeconomie, Univ. Lucian Blaga, Sibiu
Servan-Schreiber, J.J., (1982), Sfidarea mondială, Ed. Politică, București
Soros, G., (1998), La crise du capitalisme mondial, Ed. Plon, Paris
Stiglitz, J., (2002), La grande dessilusion, Ed. Fayard.
Toffler, A., (1973), El “SHOCK” del futuro, Ed. Plaza & Jeans, Barcelona, Edition Electronica: U. L. D.
Toffler, A., (1980), Al treilea val, Bantam Books
Toffler, A. (1985) – The Adaptive Corporation, Ed. McGraw – Hill
Toffler, A., (1991) – Powershift. KNOWLEDGE, WEALTH, AND VIOLENCE AT THE EDGE OF THE 21ST CENTURY, Bantam Books
Wallerstein, I., (2005), Declinul puterii americane. Statele Unite într-o lumea haotică, Ed. Incitatus, București
Walton, G., Rockoff H., (2011), History of the American Economy, Cengage Learning, Mason, Ohio
Bibliografie:
Amin, Samir, (2012), The Center Will Not Hold – The Rise and Decline of Liberalism, Monthly Review, vol 83, Ianuarie 2012.
Amin, Samir, (2000), The Political Economy of the Twentieth Century– Monthly Review, vol. 52, Iunie 2000;
Bairoch, P., (1993) – Economics and World History: Myths and Paradoxes. University of Chicago Press.
Bal, Ana, (coord.) – Economie mondială, Biblioteca digitală ASE, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=482&idb=21, accesată la 24 martie 2012
Bari, I., (1994), Economia mondială, Ed. Didactică și Pedagogică, București
Beattie, A., (2009), False Economy. A surprising Economic History of the World, Ed. Riverhead Books
Berca, M., (1998), Strategii pentru protecția mediului și gestiunea resurselor, Ed. Grand, București
Brown, L., (coord.), (2000), Starea lumii, Ed. Tehnică, București
Brown, L., (coord.) (1989 – 2011), Probleme globale ale omenirii, Ed. Tehnică, București
Dobrescu, P., (2010), Viclenia globalizării, Institutul European.
Gardels, N., (1998), Schimbarea ordinii globale, Ed. Antet, București
Harries, K., Norris, R., (1986), Human Geography. Culture, Interaction and Economy, Ed. Merrill, Columbus, OH.
Johnson, P. (1983), A History of the Modern World, ed. Paul Johnson
Kacowicz, A., (1998), Regionalization, Globalization and Nationalism: Convergent, Divergent or Overlapping? Kellogg Institute for International Studies, Working Paper 262
Kenez, P., (2006), A History of the Soviet Union from the Beginning to the End Cambridge University Press
King, Al., Schneider B., (1993), Prima revoluția globală, 1993, Ed. Tehnică, București
Maddison, Angus, (2001), THE WORLD ECONOMY: A MILLENNIAL PERSPECTIVE, OECD, Ed. McGraw – Hill
Maddison, Angus, (2004), Growth and Interaction in the World Economy The Roots of Modernity, AEI Press, Washington
Meadows, Donella, Meadows, D., Randers, J., Behrens, W., (1972), The limits to Growth, Universe Books, New York
Meadows, Donella, (2008), Thinking in Systems, Earthscan, Londra
Negoescu, B., Vlăsceanu, Gh., (1998), Terra – Geografie economică, Ed. Teora Educațional, București
Nistor, Cornelia (2007), Positive and negative effects of globalization, Annals of University of Bucharest, Economic and Administrative Series, Nr. 1.
Osterhammel, J., (2004), Colonialism, A Theorethical overview, Ed. Markus Wiener.
Overbeek, Henk, (1993) – RESTRUCTURING HEGEMONY IN THE GLOBAL POLITICAL ECONOMY The rise of transnational neo-liberalism in the 1980s, Routledge, Londra
Pomeranz K., (2000), The Great Divergence: China, Europe, and the Making of the Modern World Economy, Princeton University Press
Popescu, D., (2007), Macroeconomie, Univ. Lucian Blaga, Sibiu
Servan-Schreiber, J.J., (1982), Sfidarea mondială, Ed. Politică, București
Soros, G., (1998), La crise du capitalisme mondial, Ed. Plon, Paris
Stiglitz, J., (2002), La grande dessilusion, Ed. Fayard.
Toffler, A., (1973), El “SHOCK” del futuro, Ed. Plaza & Jeans, Barcelona, Edition Electronica: U. L. D.
Toffler, A., (1980), Al treilea val, Bantam Books
Toffler, A. (1985) – The Adaptive Corporation, Ed. McGraw – Hill
Toffler, A., (1991) – Powershift. KNOWLEDGE, WEALTH, AND VIOLENCE AT THE EDGE OF THE 21ST CENTURY, Bantam Books
Wallerstein, I., (2005), Declinul puterii americane. Statele Unite într-o lumea haotică, Ed. Incitatus, București
Walton, G., Rockoff H., (2011), History of the American Economy, Cengage Learning, Mason, Ohio
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Economiei Mondiale Dupa al Doilea Razboi Mondial (ID: 127790)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.