Evolutia Economie Europene Si Mentalitatea Europeana

“Evoluția economie europene și mentalitatea europeană”

Cuprins:
Constiruirea și extinderea Uniunii Europene………………………………….1 – 5

Alocarea, piața internă și politicile de competivitate……………………………..6

Aspirația spre unitate europeană………………………………………………….7

Etapele constituirii unității economice și monetare……………………………7 – 8

Contribuția și istoria tratatelor semnate de UE……………………………… 9 – 10

Viitorul Uniunii Europene………………………………………………………..11

Bibliografie:

Economie europeană(Gheorge, Ramona Pirvu; Elena Lolescu; Anca Tănase)

Integrarea economică în Uniunea Europeană ( Simion, Ion Certan)

Integrarea economică Europeană ( Ramona Cioban; Vlad Dumitrache; Ioana Standavid).

Internet

Referat

„Evoluția economiei europene și mentalitatea europeană”

Constituirea și extinderea Uniunii Europene
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Europa era un continent ruinat din punct de vedere economic, afectat de mari pagube materiale și umane, care trebuia să facă față milioanelor de oameni fără adăpost. Legăturile comerciale tradiționale au fost întrerupte, iar fabricile care nu au fost distruse de război nu puteau face față necesităților existente. Instabilitatea politică asociată cu tensiunile sociale care continuau să existe între țările combatante făcaeu din reconciliere un obiectiv dificil de realizat, iar gruparea țărilor foste inamice într-o organizație comună părea imposibilă.

Într-o Europ divizată, trei întrebări fundamentale pot fi considerate ca fiind premisele constituirii UE:

În plan economic: Cum ar putea fi reparat prejudiciul material și reluată activitatea economică?

În plan politic: Cum ar putea fi prevenită izbucnirea unui conflict de natura celui tocmai încheiat?

În plan cultural: Cum ar putea fi asigurate continuitatea și renaștera civilizației europene ăn fața amenințărilor globale în creștere, încorporate în separări ideologice și în confruntarea dintre blocurile victorioase american și sovetic?

Pe scurt, în plan politic, războiul a avut ca și consecințe conturarea sferelor de influență americană și sovetică plus declanșarea Războiului Rece. Europa trebuia joace un rol de sprijin pe scena internațională dominată de rivalitatea ăn creștere dintre supraputerile mondiale dominante, SUA și URSS. În acest context, s-a realizat necesitatea cooperării între statele europene și stabilirea efctivă a unor instituții comune. Elite ale societății, oameni politici cu bibliografii de excepții, au plănuit și au acționat pentru realizarea unei Europe unite: Jean Monnet, Robert Schuman, Kondrad Adenauer, Paul Henri-Spaak, Alcide de Gasperi etc.
Scopul fundamental al mișcării postbelice spre unitate economică a fost unul politic, dar principalele mijloace utilizate au fost economice. Desigur că scopurile de ordin economic, precum cele vizând crearea unei economii europene mai eficiente și mai competitive, au fost și ele importante; cu toate acestea, preocupările economice s-au situat pe un plan secundar față de cele politice și nu ar fi ajuns nicioadată să impulsioneze nivelul extrordinarde ridicat al integrării economice și politice după al doilea Război Mondial.

În centrul mișcării de integrare regională s-a aflat rivalitatea franco-germană, care a constituit o sursă de conflict pentru multe generații. Începutul procesului de integrare europeană, care constitue baza actualei structuri a Uniunii Europene, poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Shuman a propus ca producția de cărbune și oțel din Franța și Germania să fie plasată în cadrul unei structuri puternice, supranaționale . planul Schuman s-a bazat pe ipoteza că integrarea Germaniei într-o structură europeană permanentă este cea mai bună modalitate de a preveni situația în care Germania urma să devină o amenințarea pentru vecinii săi. Aceasta constituiatotodată o măsură care să garanteze pacea în Europa și permitea o îmbunătățire a relațiilor franco- germane, pe baza intereselorreciproce, creaân un climat de cooperare în Europa.
În aprilie 1951 Franța, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Luxemburg și Țările de Jos semnează la Paris Tratatul cu privirea la Comunitatea Economică a Cărbunelui și a Oțelului. Caracterul supranațional al Înaltei Autorități nou create a fost un progres major. Membrii Înaltei Autorități nu reprezintau de fapt interesele propriilor țări, ci interesul general al statelor membre.
În martie 1957 Franța, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Luxemburg și Țările de jos, semnează la Roma Tratatul privind crearea Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM) și Tratatul privind crearea Comunității Economice Europene (CEE). Acest tratat a pus în funcție un mecanism de cooperare economică, care ridica drreptul statelor membre de a acționa ăn mod unilateral în chestiuni economice. Tratatul de institurie a CEE a marcat debutul construcției unei piețe comune, caracterizată de o uniune vamală bazată atât pe libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitaluriilor, precum și pe elaborarea unor politici comune, în special în sectoarele agricultură ți transporturi.
Acestea reprezintă principalele momente care au stat la baza constituirii a ceea ce reprezintă în prezent Uniunea Europeană. Uniunea Europeană a reunificat continentul, în urma unui proces îndelungat de cooperare și integrare, cu scopul de a genera pace și prosperitate pentru toți cetățenii săi.

Extinderea Uniunii Europene s-a realizat în 7 etape, numărul țărilor membre fiind în prezent de 28. Etapele extinderii pe orizontală a UE sunt:
– în 1973(Irlanda, Regatul Unit și Danemarca)
– în 1981(Grecia)
– în 1986(Spania și Portugalia)
– în 1995(Finlanda. Suedia și Austria)
– în 2004 începe extinderea spre est (Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.)
– în 1 ianuarie 2007 (România, Bulgaria)
– în iulie 2013 (Horvatia).
Au devenit state membre cu drepturi depline.
Procesul de formare și consolidare a spațiului european a presupus o serie de transformări ale structurilor economice și socio politice, care s-au concretizat în cinci etape esențiale:
Zona de comerț Liberă.
Uniunea vamală
Tratatul de insituire a CEE a prevăzut o perioadă de tranziție de doisprezece ani în care să fie eliminate barierile vamale între statele membre și să fie adoptat un tarif extern comun. Acest obiectiv a fost atins în anul 1968.
Piața Unică (cu norme comune privind produsele și cu libera circulație a mărfurilor, capitalurilor, persoanelor și serviciilor)
Odată cu adoptarea Actului Unic din februarie1986, CEE a trecut de la uniunea vamală la piața unică, obiectul actului fiind suprimarea tuturor frontierilor economice din interiorul Europei înainte de 31 decembrie 1992, pentru a desăvârși piața interioară, în conformitate cu Tratatul de la Roma. Obiectivul este atins în anul 1993, an care Tratatul de la Maastrich instituie Uniuniea Europeană.
Uniuniea economică și militară
În prezent, Uniunea Europeană se fală în faza de construcție a Uniunii Economice și Monetare (UEM) – cea de-a patra etapă a integrării economice. Privită ca o etapă superioară a integrirării multinaționale, UEM presupune: politică monetară comună, o strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre, monedă unică, liberalizarea fluxurilor de capital, și un sistem instituzional care să coordoneze și administreze politica monetară.
Uniunea politică marchează integrarea economică completă, însă realizarea acestei etape este incertă la momentul actual.

Uniunea Europenă este cel mai important actor în calitatea de ajutor pentru dezvoltarea la nivel Mondial. Fundamentele cooperării pentru dezvoltare sunt stabilite în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Principalul obiectiv al UE este de a scădea și, pe termen lung, de a desființa sărăcia. Politica comunitară în materie de dezvoltare a evoluat treptat: a vizat inițial doar țările și teritoriile de peste mări asociate Uniunii, pentru ca în prezent să fie extinsă la toatețările în curs de dezvoltare. Politica care o duc ei reprezintă unul dintre pilonii relațiilor externe ale Uniunii oferind un răspuns adaptat nevoilor țărilor în curs de dezvoltare.

Alocările, piața internă și politicile de competivitate
Un obiectiv al UE este sporirea eficienței de alocări ale economiilor statelor- membre prin înlăturarea barierilor din calea circulației mărfurilor, serviciilor și factorilor de producție. În plus, s-a convenit asupra elaborării unor politici pentru a face piața europeană, odată ce a fost creată, să funcționeze corespunzător. În subcapitolele ce urmează voi descri despre anumite detalii câteva dintre aceste politici. Pentru a asigura buna funcționare a pieței interne sunt necesare două tipuri de politici: politica în domeniul concurenței și politica de armonizare.
Concurența este primul domeniul specific de politici căruia îi vom acorda atenție. Vom descrie rațiunea economică a implicării UE în domeniul concurenței și formele specifice în care această politică a fost elaborată în trecut.
Abordarea privind armonizarea va fi ilustrată prin două exemple. Primul vizează influiențarea indirectă a piețelor prin intermediul impozitării. Acest lucru este valabil atât în cazul piețelor de mărfuri și servicii ( taxa pe valoarea adăugata și accizele), cât și în cazul factorilor de producție. Al doilea exemplu se referă la reglementarea accesului pe piața prin definirea normelor și standartelor tehnice pentru calitatea produselor. Acest fel de reglementare a servit pentru guverne drept un instrument major de politici pentru protejarea piețelor lor. Măsurile de politici ale UE necesare pentru înlăturarea unor astfel de obstacole este o temă desfășurată și unele tipuri vor fi analizate mai jos:
Teoria reglementării piețelor – presupunerea de bază a științelor economice este că activitatea pieței va aduce cel mai bun rezultat în ceea ce privește crearea bunăstării și creșterea economică. Una din formele de intervenție utilizează prețurile directe și/sau controlul cantității.Acestea pot fi justificate în următoarele cazuri:

Deficitul acut ar putea duce la creșterea prețurilor produselor ce asigură necesitățile de bază.

Monopolurile naturale au tendința să ceară prețuri prea mari și să limiteze producția.

Piețele instabile pot cauza probleme sociale grave și o structură fragilă a producției.

Considerentele sociale pot duce la stabilirea nivelurilor salariului minim, a contribuțiilor obligatorii de securitate socială și a regulilor cu privire la remunerarea egală pentru bărbați și femei pe piețele forței de muncă.

Efectele externe ale consumului de mărfuri duc în unele cazuri la fixarea prețurilor ( pentru produsele medicale și farmaceutice și transporturi, printre altele).

Deci, în afară de presupusele sale efecte benefice, o astfel de intervenție pe piețe are și unele efecte negative importante. Astfel, nu trebuie să fie de mirare faptul că în trecut utilizarea instrumentului respectiv a scăzut considerabil.

Aspirația spre unitatea europeană
Distrugerile provocate de război au lăsat să se înțeleagă clar că singura șansă de funcții. Prima funcție aleasă a fost de natură economică, care părea a fi cea mai practică, întrucât motive economice extrem de favorabilcâteva acorduri multinaționale importante și au fost create câteva organizații internaționale, fundamental diferite prin structura ți competențele lor. Drept exemplu, putem menționa Consiliul Europei, preocupat îndeosebi de problemele din sfera culturii și drepturile omului, și Uniunea Europei Occidentale, care se ocupă în special de politica de apărare. Necesitatea larg resimțită a integrării economice a condiționat apariția neântârziată a unui cadru favorabil pentru crearea, cu sprijinul Statelor Unite ale Americii, a unei structuri interguvernamentale și a unui șir larg de obiective de politici: Orgnizația pentru Cooperarea Economică Europeană.
Un număr restâns de țări au pornit pe calea integrarăriii ulterioare. Marea Britanie părea să acorde o mai mare importanțî imperiului decât orientării europene și britanicii s-au retras treptat de la inițiativele orientate spre o integrare europeană mai vastă. Cu toate acestea, națiunile de pe continent au continuat să tindă spre o cooperare mai strânsă. Acest lucru nu este de mirare, întrucât majoritatea inițiativelor au fost inspirate de speranța eliminării pentru totdeauna a amenințării unui potențial război, apărute din cauza divergențelor ce existau între Franța și Germania. Acestea puteau fi mai târziu urmate de alte funcții. Prima funcție aleasă a fost de naură economică, care părea a fi cea mai practică, întrucât motive economice extrem de favorabile își croiau drum în această direcție.
Etapele constituirii Uniunii Economice și Monetare
Uniunea economică și monetară ( UEM) reprezintă un pas major în procesul de integrare a economiilor UE. UEM presupune coordonarea politicilor economice și fiscale, o politică monetară comună și o monedă comună – euro. Cu toate că toate cele 28 de state membre UE participă la uniuniea economică, doar unele țări au contribuit la adâncirea procesului de integrare prin adoptarea monedei unice. Împreună, aceste țări formează zona euro.
Procesul de integrare monetară s-a dovedit a fi unul dificil, necesitândSEBC numeroase mecanisme și intervenții, drept pentru care în 1988 Jaques Delors, președintele Comisiei Europene, a fost autorizat să propună măsuri practice care sî conducî progresiv la introducerea unei monede unice. Raportul acestuia recomanda instituirea UEM în trei etape:
Prima etapă ( înlăturarea controalelor de schimburi pentru a asigura libera circulație a capitalurilor în Comunitatea Europeană).
A doua etapă: ( o mai bună coordobare a politicilor economice și începutul creării Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC).
A treia etapă: ( înlocuirea băncilor centrale naționale de către SEBC. Această etapă implică și stabilirea irevocabilă a parităților și introducerea monedei unice

Prima etapă a fost implementată prin înlăturarea restricțiilor privind libera cirlulație a capitalului și prin consolidarea mecanismului ratei de schimb (MRS).

Pentrurealizarea următoarelor etape, având în vedere dificultățile SME,, necsitatea creării unui nou cadru instituțional și a revizuirii tratatelor Comunități, a fost necesară convocarea unei conferințe interguvernamentale. La data de 7 februarie 1992, Consiliul European semnează tratatulde la Maastricht, care pune bazele Uniunii Europene. Tratatul intră în vigoare la 1 noiembrie 1993 și fixează două date pentru introducerea monedei unice: 31 decembrie 1997 cel mai curând și 1 ianuarie 1999 cel mai târziu.
În perioada 1994-1999 se continuă tranziția spre UEM prin crerea unor noi structuri și pregătirea din punct de vedere tehnic a monedei unice.

În 1994 este înființat Institutul Monetar (IME), cu sediul la Frankfurt, cu rolul de a întări cooperarea între băncile centrale naționale ale țărilor comunitare de a superviza funcționarea Sistemulului Monetar European li de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilității prețurilor. Pentru ca un stat să aderela zona euro, Comisia Europeană trebuie să facă propunerea ParlmentuluiEuropean, aceasta să fie aprobată, iar ulterior decizia săfie adoptată de Consiliul Uniunii Europene. Euro a înlocuit instantaneu monedele naționale, care au devenit subdiviziuni ale monedei unice, fără a exista sub formă fizică, ci doaar sub formă de monedă scripturală. Perioada de tranziție a durat trei ani, fiind finalizată în 2002, prin introducerea euro și prin retragerea euro și prin retragerea bancnotelor și monedelor naționale.Principiile de funcționare ale Uniunii monetare vizează coerența spațiului monedei unice, asigurarea stabilității prețurilor și o monedă comună puternică. Sunt interzise finanțarea și garantarea sectorului public, comunitar și național de către băncile centrale naționale și de către Banca Centrală Europeană. Politica economică rămâne responsabilitatea guvernelor care sunt obligate să respecte normele comune concepute pentru a asigura stabilitatea monetară, în special prin bugetele naționale. Statetele membre păstrează controlul politicilor bugetare și rămân responsabile pentru politica lor fiscală (impozite și cheltuieli guvernamentale). Consiliul poatefixa în acest sens doar orientările generale și răspunde de aplicarea reglementărilor fiscale ale UEM, pentru a se asigura că guvernele individuale urmează politici antiinflaționiste.

Contribuția și istoria tratelor semnate de UE
Extinderea UE la 28 de membri a fost însoțită de procesul adâncirii integrării, fapt ce a făcut necesară modificarea periodică a Tratatelor constitutive prin înserarea unor obiective noi, atribuirea de competențe suplimentare instituțiilor comunitare sau introducerea de inovații privind procesul de decizie.
Istoria de peste o jumătate de secol a UE consemnează adoptarea următoarelor Tratate:
Tratatul CECO, tratat ce reglementează administrarea pieței cărbunelui și a oțelului a așezat la baza construcției europene principiile: superioritatea instituțiilor, independența institutelor comunitare, colaborarea între instituții și egalitatea între statele membre, care sunt valabile și astăzi.
Tratatele CEE și EURATOM, cunoscute sub denumirea de Tratatul de la Roma, 1957, au constituit baza juridică a întregii activități comunitare până în prezent și aveau ca obiective: apropierea între economiile naționale prin instituirea uniunii vamale, prin libera circulație a bunurilor,serviciilor, capitalurilor și persoanelor, prin stabilirea de politici comune, prin amornizarea legislațiilor naționale în măsura în care funcționarea pieței comune o cerea.
Actul Unic European, 1987, instituționalizează Consiliul European, introduce procedurile de consultare a Parlamentului European, dezvoltă și consolidează conceptul de cooperarea politică.
Tratatul de la Maastricht, 1993, a adus modificări și completări la Tratatele anterioare, instituind din anul 1995 denumirea Comunităților în Uniunea Europeană . Tratatul a adus în dreptul comunitar și în legislația secundară o serie de inovații temetice: cetățenia europeană,coeziunea economică și socială; politica externă și de securitate comună, Uniunea Economică și Monetară etc., inovații instituționale: Comisia Europeană, gardian al tratatului, Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic și Social European etc.; și inovațiile în procesul de decizie: avizul conform și codecizia.
Tratatul de la Amsterdam, 1999, aduce elemente noi în privința adâncirii procesulii de integrare: etapele realizării Uniunii Economice și Monetare, reforma politicii externe a Uniunii, cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne și extinderii UE în centrul și Estul Europei.
Tratatul de la Nisa, 2003, a precizionat reformele instituționale necesare pregătirii extinderii UE la 27 de membri.
Tratatul de la Lisabona, 2007, a adus câteva prevederi care vor potența rolul UE: acordarea UE a statutului de personalitate juridic; funcția de președinte al UE; funcția de Înalt reprezentant al Uniunii pentru politica externă și de securitate; reducerea cu o treime a numărului de comisări; clasificarea competenților în trei categorii: exclusive, partajate și de sprijin, coordonare sau completare; extinde procedura de codecizie la mai multe domenii; acordă competențe sporite Parlamentului European; Consiliul va decide cu majoritate calificată în cele mai multe domenii; instituie votul cu dublă majoritate (55% dins statele membre și 65% din populație), cauza de retragere voluntară etc.
Tratatul de la Lisabona aduce câteva modificări privind funcționarea și rolul UE:

O Europă mai democratică și mai eficientă, în care Parlamentul European și Parlamentele Naționale se bucură de un rol consolidat, în care cetățenii comunitari au mai multe șanse de a fi ascultate și care definește cu claritate ce este de făcut la nivel comunitar și național și de către cine.

O Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții moderne pentru o UE cu 27 (în trecut) membri, capabilă să acționeze mai bine și mai eficient în domenii de prioritate majoră pentru UE.

O Europă a drepturilor, valorilor, libertăți, solidarității și siguranței, care promvează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protectie a cetățenilor europeni.

Uniunea Europeană va avea un nou rol pe scena internațională. Tratatul de la Lisabona oferă UE o voce mai maii clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. UE va fi în măsură să utilizeze potențialul său economic umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.
Tratatul de la Lisabona cuprinde câteva elemente noi privind funcționarea instituțiilor comunitare, astfel încât acestea să poată răspunde mai bine exigențelor statelor naționale și cetățenilor europeni.

Instituțiile UE sunt:Consiliul European, Parlamentul European, Consiliul U.E., Comisia Europeană, Curtea de Justiție a U.E., Banca Centrală Europeană și Curtea de Conturi. Parlamentul, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative.

Fiecare Tratat aduce elemente noi în măsură să întregească dreptul comunitar și să partajeze corect, pentru fiecare etapă, atribuțiile instiruțiilor comunitare și cele ale statelor naționale.

Viitorul Uniunii Europene
Uniunea Europeană se afla într-un proces continuu de aprofundarea și extindere. Viitorul UE depinde de succesul acestui dublu proces. Datoria tuturor europenilor, inclusiv a noastră, este să se gândească la viitorul acestei „Europe comune”chiar dacă respectiva întreprindere ar putea fi catalogată drept vizionarism. În fond, întregul proces de integrare europeană a dovedit că, într-o „aventură” precum cea comunitară, doar vizionarii au fost realiști. UE este în căutarea unei noi paradigme care să-i permită sintetizarea, într-o entitate nouă, a celor trei dimensiuni: politică,economică și socială.
„Europa politică”s-a creat odată cu Tratatul de la Maastricht, continuitând evoluția pe două direcții principale: binomul aprofundare-extindere și așezarea în centrul Uniunii a „comunității de valori” reprezentată de Carta europeană a drepturilor fundamentale în UE.
„Europa socială și economică” este pe calea să devină, și ea, o realitate, deocamdată exiztând ”Europa Monetară”( odată cu introducerea Euro). Următoarea etapă ar putea fi a cea a constituirii „Guvernului Economic”, cel chemat să consolideze rolul UE; să recorporeze noile tehnologii; să creeze noi locuri de muncă.
În opinia mai multor dintre cei preocupați de viitorul Europei realizarea deplină a ideii de sinteză în tripla sa alteritate (politică, economică și socială) este puțin probabilă altfel decât prin „federația statelor-națiune”, a căror uniune să nu se mai bazeze pe Tratatele existente, ci pe un Tratat Constituțional sau chiar o Constituție.
Acest proces de elaborare a unui Tratat convențional sau constituțional, sau chiar, a unei Constituții, se desfășura paralel cu extinderea din mai 2004 care aducea un element de distorsiune în funcționarea tradițională a reformelor UE deoarece, prin decizia Consiliului European de la Copenhaga din decembrie 2002, statele candidate participau cu drepturi depline la lucrările Convenției, iar noul Tratat urma a se semna după aderarea formală a acelor state candidate la UE ce se aflau în curs de ratificare a Tratatelor de aderare.
Prin respectivul Proiect de Constituție , s-ar oferi claritate, simplitate, legimitate, s-ar defini principiile politice și juridice într-o formă „de înțeles” pentru toată lumea, capabilă să garanteze, în același timp interesele componentelor Uniunii. Modelul ales ar fi cel federal, descentralizat, bazat pe dubla legimitate democtratică: cea a cetățenilor versus cea a statelor și regiunilor, cea federală versus cea interguvernamentală.Traratul Constituțional ar prefigura pricipiile generale ale Uniunii; cetățenia Uniunii și drepturile fundamentale ale cetățenilor în UE; competențe, obiective, subsidiaritate, cooperare, acțiunea statelor; Cadrul instituțional ( instituții și organe);
Statele (prin Consiliul) ar participa la procesul decizional în condiții de egalitate cu instituția reprezentativă a popoarelor (PE), executarea deciziilor urmând a rămâne, în principal, la nivelul statelor.Va fi vorba despre o UE „construită de către ei și pentru ei”(cetățeni).