.evolutia Dreptului International Umanitar Dupa Cel de al Doilea Razboi Mondial
INTRODUCERE
De la apariția pe mapamond a primelor forme statale , acestea au intrat , inevitabil în interacțiune . Relațiile formate de – a lungul vremii au atins cele mai diverse domenii ale vieții – economic , social , politic etc . Dacă până la un anumit moment aceste relații erau destul de puțin dezvoltate , odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicație și a mijloacelor de transport , relațiile dintre state au devenit din ce în ce mai complexe și mai importante .
În contextul actual , mai ales după deschiderea de după 1989 , relațiile internaționale sunt cu atât mai importante . Astfel dreptul internațional public devine un instrument deosebit de important în aceste relații . Normele dreptului internațional public , cuprinse în tratate , convenții , protocoale , etc , odată ce au fost ratificate de state , au întâietate în fața normelor de drept intern , astfel încât normele dreptului intern trebuie modificate ( eventual abrogate ) în concordanță cu normele de drept internațional public ratificate de statul respectiv .
Dreptul internațional umanitar este una din ramurile importante ale dreptului internațional public , mai ales în contextul actual când metodele și mijloacele de luptă devin tot mai sofisticate și cu o putere tot mai mare de distrugere . Se poate spune că războiul devine din ce în ce mai „ productiv „ afectând un număr tot mai mare de bunuri și persoane , creând probleme majore care pun în discuție însăși omenirea și viitorul ei . Folosirea într – un război actual al mijloacelor și metodelor ce sunt cele mai perfecționate la ora actuală , nu ar duce la nimic altceva decât la autodistrugere . Lumea contemporană nu mai are de ales între pace și război , ci între pace și sinucidere .
Dreptul internațional umanitar nu este un substitut al păcii . El este o mărturie a rațiunii și a speranței de a stăpâni forța și îndurarea .
Pe măsura perfecționării mijloacelor și metodelor de luptă , devenite tot mai amenințătoare , dreptul internațional umanitar și – a extins aria de protecție la întreg patrimoniul spiritual al umanității , la noi categorii de persoane , la mediul ambiant , bineînțeles fără a neglija domeniul său tradițional – stoparea exceselor de violență armată .
Pe măsura extinderii sale , prin cuprinderea unor norme de protecție a drepturilor omului , el tinde să devină un adevărat DREPT UMAN , asigurând respectul persoanei umane .
Problematica umanitară este dezbătută în prezent în seminarii , mese rotunde , lucrări la diferite niveluri etc , de către organizații internaționale umanitare , societăți academice , personalități științifice , în ideea de a adapta normele și principiile dreptului internațional umanitar la imperativele lumii contemporane .
România se aliniază și ea acestor idei prin structurile guvernamentale și parlamentare dar și prin Asociația Română de Drept Umanitar , asociație care colaborează cu organisme similare din întreaga lume și care desfășoară o activitate susținută în acest domeniu prin publicații , manuale și diverse alte manifestări .
Având în vedere toate acestea , abordarea dreptului internațional umanitar, din punctul de vedere al evoluției principalelor sale norme de protecție , după cel de – al doilea război mondial , este pe cât de atrăgătoare pe atât de importantă . Cunoașterea normelor ce reglementează desfășurarea conflictelor armate nu poate duce decât la recunoașterea importanței lor dar mai ales la conștientizarea necesității perfecționării acestor norme , care în final să – și atingă scopul intim – DISPARIȚIA RĂZBOIULUI .
CAPITOLUL 1
DREPTUL INTERNAȚIONAL UMANITAR , RAMURÃ A DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC ȘI DOMENIU DE PREOCUPĂRI AL GÂNDIRII JURIDICE
1.1 NOȚIUNI GENERALE
Statele, de la apariția lor ca entități de sine stătătoare , au intrat în relații unele cu altele . Dacă la început aceste relații erau sporadice , pe măsura trecerii timpului ele s-au extins , ajungând la dimensiunile actuale . Relațiile dintre state au îmbrăcat , încă de la început două forme principale : de colaborare și de luptă.
Relațiile de luptă sunt guvernate de norme juridice ce alcătuiesc dreptul internațional umanitar .
Conceptul de drept internațional umanitar a intrat inițial în limbajul de specialitate sub denumirea de „ drept al războiului „ cu două accepții : jus ad bellum , expresie ce desemna regulile referitoare la condițiile în care un stat putea recurge la folosirea forței armate , și jus in bello , expresie ce desemna regulile aplicabile în raporturile dintre părțile aflate în conflict armat .
Dreptul războiului este admis de la apariția statelor până în zilele noastre . Punctul de plecare al dreptului războiului constă în considerarea războiului ca fiind „ situația legală în care două sau mai multe grupuri de state sunt autorizate să decidă conflictul lor prin folosirea forței armate sau ca fiind o sângeroasă luptă armată între grupuri organizate „1.
În sens tradițional , acesta fiind și sensul larg , dreptul războiului cuprinde diferite grupuri de reguli privind ostilitățile pe uscat , pe mare și în aer , protecția victimelor războiului , ocuparea teritoriului inamic , reguli referitoare la dreptul tratatelor sau referitoare la neutralitate .
Stricto sensu denumirea de dreptul războiului se referă numai la o parte a regulilor de mai sus , și anume la cele care reglementează ostilitățile și caută atenuarea rigorilor , bineînțeles în măsura în care necesitățile militare o permit . Tradițional aceste reguli au fost denumite „ legile și obiceiurile războiului „ .
Dreptul războiului în sensul său restrâns a fost subdivizat în două ramuri : dreptul războiului în sensul său cel mai îngust , așa cum a fost codificat de convențiile de la Haga din 1898 și 1907 și dreptul umanitar sau dreptul internațional umanitar codificat în parte de convențiile de la Geneva privind protecția victimelor de război din anul 1949 .
Totuși , aceste distincții sunt relative , legile și obiceiurile războiului având și ele un caracter umanitar , urmărind , în ultimă instanță , să limiteze folosirea violenței .
Unii autori au făcut distincție între „ dreptul războiului” și „dreptul umanitar„ , afirmând că , pe când legile și obiceiurile războiului sunt numai în ansamblul lor de esență umanitară , cele privind protecția victimelor de război fac parte din regulile referitoare la drepturile omului . Altfel spus , dreptul internațional umanitar ar constitui o ramură a dreptului internațional al drepturilor omului , în timp ce dreptul războiului în sensul său cel mai strict , ar fi o ramură al dreptului internațional general .
Totuși , chiar dacă , în esență , scopul dreptului internațional umanitar constă în asigurarea respectării drepturilor omului în timpul conflictelor armate , tocmai datorită acestui caracter , configurarea acestor drepturi diferă , în multe privințe , de drepturile fundamentale ale omului în timp de pace . Consecința este că dreptul internațional umanitar rămâne o ramură distinctă a dreptului internațional public .2
Ca urmare a interzicerii războiului de agresiune pin CARTA O.N.U. , războiul în general încetează de a mai fi o instituție de drept internațional . Dar războiul nu a fost niciodată abolit în fapt . În consecință s –a creat o nouă categorie juridică – „ conflictul armat „ – și un drept al conflictelor armate ce înlocuiește dreptul războiului în sensul său cel mai îngust . Totuși acest drept al conflictelor armate , care necesită în continuare dezvoltări și precizări pentru a putea fi pus în concordanță cu principiile dreptului internațional nu este identic cu dreptul războiului , deși preia unele norme de la acesta din urmă . Rămân unele aspecte pe care nu le moștenește , cum ar fi declarația de război – specifică vechiului drept al războiului – care actualmente reprezintă un act de agresiune , iar războiul de agresiune constituie o crimă ce antrenează răspunderea internațională .
1.2.SCURT ISTORIC . DESPRINDEREA CA RAMURĂ DE DREPT
Războiul a existat de când piatra ridicată de primul om a pornit , ca armă , împotriva celui de – al doilea . dar nu tot de atunci datează preocuparea ca suferințele cauzate de război să fie cât mai reduse .
În trecut războiul era considerat ca mijloc legal de rezolvare a diferențelor dintre state . Actele de cruzime nu erau concepute ca atare ci ca pedepse absolut meritate , aplicate „ vinovaților „ .
În consecință grecii și mai ales romanii creează un drept al războiului , foarte detaliat , cu reguli foarte dure . Existau legi care cereau luptătorilor să se predea .Este celebră în acest sens , inscripția de pe monumentul comemorativ al bătăliei de la Termopile , în care , în anul 480 a Ch. , Leonidas și 300 de spartani au acceptat moartea în locul dezonorii : „Trecătorule du – te și spune – i Spartei că noi suntem aici morți , ascultând de legi „ .
Tratamentul prizonierilor de război nu era deloc blând . Soarta prizonierilor depindea exclusiv de voința învingătorului . Au existat și factori de ordin utilitarist – economic care au influențat , într – o oarecare măsură , situația acestor victime de război . Astfel ei își salvau viața dar deveneau sclavi . Astfel apare o piață de sclavi unde prizonierii puteau fi răscumpărați . La romani întoarcerea din prizonierat însemna pentru persoana respectivă repunerea în drepturi din care fusese decăzută , printr – o ficțiune juridică , post limiti , care conferea o adevărată restaurare , un fel de restitutio in integrum . Aceasta le era însă interzisă celor deveniți prizonieri în urma capitulării și celor care se întorceau din prizonierat pe baza unui tratat .
O influență asupra stabilirii de reguli pentru atenuarea actelor de cruzime , au exercitat ideile umanitare ale unor filosofi și conducători , chiar dacă aceste acte de cruzime nu erau interzise formal prin lege .
Evul mediu aduce câteva elemente noi în câmpul preocupărilor umanitare, dar acestea nu sunt de natură să schimbe substanțial situația victimelor de război. Apare teoria „ războiului just „ , generată de Edictul de la Milano din 313 – care consacră alianța bisericii cu statul , în baza căruia războiul făcut de suveranul legitim ar fi un război dorit de Dumnezei , iar actele de violență pentru cauză și – ar pierde orice caracter de păcat . Principala consecință a acestei teorii a fost faptul că cei ce purtau un „ război just „ puteau să – și permită orice act de cruzime față de adversari .În această perioadă , instituția prizonieratului de război a avut de suferit . Dacă în epoca sclavagistă și în perioada evului mediu , sclavajul prizonierilor de război avea caracterul unei sancțiuni , mai târziu s – a transformat într – o afacere destul de rentabilă pentru aventurierii războinici . Pe lângă jaf și pradă de bunuri , oamenii luați prizonieri erau schimbați pe bani . Tortura și schingiuirea erau , în principiu , interzise . A fost elaborat un Cod internațional privind comportarea combatanților pe câmpul de luptă . În Spania apare în timpul regelui Alfons ( 1256 – 1263 ) culegerea de reguli și obiceiuri ale războiului , intitulată „ Codigo de las siete partidas „3. Tot în această perioadă apare principiul cavalerismului care impune un anumit respect față de adversar pe câmpul de luptă .
La sfârșitul secolului al XIV – lea își fac apariția armele de foc . Această descoperire „ răstoarnă arta războiului . Tunurile sunt scumpe și numai monarhii pot să le procure . Armatele sunt alcătuite din mercenari „4
Acum își fac apariția primele concepte de drept natural . Legitimitatea războiului e fundamentată pe ideea de necesitate . Această idee e expusă mai târziu de Machiavelli în celebra formulă „ Qula guerra che e necessaria „ .
Tot ideea de necesitate stă la baza reflectării situației existente la sfârșitul de secol XVI și începutul de secol XVIII ( războiul de treizeci de ani ) făcută de Hugo Grotius : ” Dacă se cercetează principiile fundamentale ale naturii , nu găsim printre elenici unul care ar osândi războiul , căcust „ puteau să – și permită orice act de cruzime față de adversari .În această perioadă , instituția prizonieratului de război a avut de suferit . Dacă în epoca sclavagistă și în perioada evului mediu , sclavajul prizonierilor de război avea caracterul unei sancțiuni , mai târziu s – a transformat într – o afacere destul de rentabilă pentru aventurierii războinici . Pe lângă jaf și pradă de bunuri , oamenii luați prizonieri erau schimbați pe bani . Tortura și schingiuirea erau , în principiu , interzise . A fost elaborat un Cod internațional privind comportarea combatanților pe câmpul de luptă . În Spania apare în timpul regelui Alfons ( 1256 – 1263 ) culegerea de reguli și obiceiuri ale războiului , intitulată „ Codigo de las siete partidas „3. Tot în această perioadă apare principiul cavalerismului care impune un anumit respect față de adversar pe câmpul de luptă .
La sfârșitul secolului al XIV – lea își fac apariția armele de foc . Această descoperire „ răstoarnă arta războiului . Tunurile sunt scumpe și numai monarhii pot să le procure . Armatele sunt alcătuite din mercenari „4
Acum își fac apariția primele concepte de drept natural . Legitimitatea războiului e fundamentată pe ideea de necesitate . Această idee e expusă mai târziu de Machiavelli în celebra formulă „ Qula guerra che e necessaria „ .
Tot ideea de necesitate stă la baza reflectării situației existente la sfârșitul de secol XVI și începutul de secol XVIII ( războiul de treizeci de ani ) făcută de Hugo Grotius : ” Dacă se cercetează principiile fundamentale ale naturii , nu găsim printre elenici unul care ar osândi războiul , căci scopul războiului – păstrarea vieții și menținerea integrității trupului , precum și păstrarea și dobândirea lucrurilor folositoare vieții – se potrivește de minune cu aceste principii primordiale ale naturii . Și dacă în acest scop este necesar să se folosească forța , acesta nu are nimic potrivit principiilor primordiale ale naturii de vreme ce natura a înzestrat fiecare viețuitoare cu puteri pe care le folosește spre a se apăra și spre a se ajuta singură „. 5
Primul document de drept internațional care consacră reguli moderne asupra tratamentului prizonierilor de război a fost Tratatul de la Munsten din 1648 , care a definit statutul Europei după sfârșitul războiului de treizeci de ani„6
În această perioadă se înregistrează anumite progrese și în domeniul umanitar . Se creează astfel o normă cutumială potrivit căreia prizonierii de război nu mai pot fi făcuți sclavi .
Statele încep să încheie , la începutul în mod izolat , convenții speciale în care sunt prevăzute obligații reciproce de a îngriji răniți și bolnavii .
De asemenea se pare că există o cutumă ce interzicea puterilor beligerante să ucidă , să mutileze sau să maltrateze răniții și bolnavii inamici .
Etapa următoare are nevoie de un secol pentru a se concretiza .Prin cartelurile de la Frankfurt ( 1759 ) , de la Hadmersleben ( 1757 ) de la Sluys (1759 ) și de la Branderburg ( 1759 ) prizonierii de război sunt scoși de sub puterea armatei care i – a capturat și sunt considerați ca fiind în puterea suveranului acesteia .
Jean Jacquea Rousseau a exprimat unul din principiile de bază ale dreptului umanitar – „ războiul nu este o relație de la om la om , ci o relație de la stat la stat , în care particularii nu sunt dușmani decât în mod accidental și niciodată ca oameni , nici ca cetățeni , ci numai ca soldați „ .7
Sub puterea acestui principiu apar norme potrivit cărora „ prizonierii de război se află sub protecția națiunii și a legilor ca și cetățeni proprii „ sau cea proclamată de Adunarea Legislativă a Franței la 21 aprilie 1792 care proclama „ dreptul soldaților de a fi îngrijiți „ . Convenția Națională care a înlocuit Adunarea Legislativă , a proclamat la 25 mai 1793 „ tratamentul obligatoriu și egal , în spitalele militare , dat soldaților inamici și soldaților naționali „ 8
Ideile enciclopediștilor francezi 9 au fost extrapolate și în alte domenii ale războiului : o dispoziție a conducerii armatei franceze care prevedea pedeapsa cu moartea pentru militarii care vor jefui avutul particular . În tratatul de prietenie și comerț dintre S.U.A. și Prusia ( Haga – 10 septembrie 1785 ) și în Convențiile din 1899 și 1929 de la Geneva , găsim idei interesante privind tratamentul prizonierilor de război .10
Tot în aceeași perioadă a fost enunțat principiul necesității potrivit căruia beligeranții nu au dreptul să folosească forța peste limitele necesare obținerii victoriei . Totuși acest principiu , în interpretarea vremii , nu excludea jefuirea statelor inamice , impozitele de război , contribuțiile de război .
Este perioada apogeului umanitarismului premodern . În Franța este declarată revoluția iar Europa se dezlănțuie împotriva Franței revoluționare , și mai târziu a Franței Napoleoniene , uitând de normele umanitare elaborate până atunci .
Secolul al XIX – lea va intra în istorie ca secolul abolirii sclaviei , al creării Crucii Roșii Internaționale și elaborării primelor convenții generale cu caracter umanitar . Se înregistrează progrese în domeniul ameliorării suferințelor umane și al consolidării protecției victimelor de război . Se generalizează și dobândește valențe juridice ideea după care combatantul inamic , prins și dezarmat , nu mai este considerat dușman ci un simplu cetățean al puterii adverse , acesta trebuind să fie tratat după toate regulile de respect datorate ființei umane .
Apare o normă cutumiară potrivit căreia este interzisă luarea în robie a populației teritoriului inamic ocupat , iar în 1841 se interzice comerțul cu sclavi .
Aceste idei încep de la mijlocul secolului al XIX – lea să fie încorporate în tratate și convenții naționale , 11 încheiate între doar câteva state iar mai târziu în declarații generale la care au aderat din ce în ce mai multa țări . Aceste declarații nu creează noi norme de drept internațional ci recunosc formal norme preexistente , indiferent de natura lor : convențională sau cutumiară .
La 22 august 1864 se semnează la Geneva „ Convenția pentru ameliorarea sorții militarilor răniți în armatele de companie „12 convenția care enunță , în articolul 6 principiul conform căruia „ militarii răniți sau bolnavi vor fi strânși și îngrijiți indiferent de națiunea căreia îi aparțin „. Convenția cerea de asemenea , asigurarea protecției ambulanțelor , spitalelor militare și a personalului acestora .
Convenția joacă un rol important în formarea dreptului internațional umanitar . Constituie în același timp o inovație în practica diplomației , prin introducerea unor reguli noi care reglementează protecția persoanelor ( până atunci se apărau – în principal – interesele politice ale statului ) .13
Semnificația majoră a acestui document constă – scrie prof. univ. dr . Ionel Cloșcă – nu atât în conținutul normelor pe care le enunță , deși acestea nu sunt lipsite de importanță , cât mai ales în caracterul său de durabilitate . Pentru prima dată în istoria dreptului internațional reguli fondate pe principiile moralei umanitare se leagă , sub formă scrisă internațională . Această Convenție este de fapt începutul și modelul convențiilor internaționale ce alcătuiesc astăzi dreptul internațional umanitar .
Prima aplicare practică a convenției s – a făcut în războiul sârbo – croat din 1865 când două armate , lăsând în urmă un mare număr de răniți , au lăsat și detașamente militare spre ai îngriji . Din păcate acest exemplu este o excepție. Aplicare constantă și completă a Convenției fiind foarte rară .
De asemenea , o regulă a Convenției a fost limitarea ei numai la războiul terestru , nu și la cel naval . Abia după sângeroasa bătălie de la Lissa din 1866 , războiul maritim a început să facă obiectul unor preocupări de reglementare juridică .
Cu tot raportul din 1867 , înaintea Conferințelor internaționale a societăților de ajutor a răniților militari din armatele terestre și maritime – raport care a stat la baza unui proiect de articole adiționale la Convenția de la Geneva din 1864 – a fost necesar holocaustul din 1898 de pe coastele Cubei pentru ca statul să acorde domeniului naval ce i se cuvenea în dreptul internațional . Urmarea firească este elaborarea Convenției pentru adaptarea la război maritim a principiilor Convenției de la Geneva , act elaborat la Conferința de la Haga din 1899.
Odată cu apariția dreptului umanitar , și urmând evident acest scop , se naște și dreptul convențional al războiului . Acesta se face prima dată în 1866 la Sankt Petersburg prin declarația adoptată . Se face aici enunțarea unor principii valabile și astăzi , cum ar fi interzicerea folosirii proiectilelor explozibile , fulminante sau incendiare cu o greutate mai mică de 400 de grame . Următorul pas este proiectul Declarației Internaționale privind legile și obiceiurile războiului , adoptat în 1874 , în cadrul Conferinței diplomatice de la Bruxelles . Deci era considerată ca codificând dreptul în vigoare la acea dată , declarația nu a fost ratificată de state . 14 Cu toate acestea , ea a avut un rol important în elaborarea convențiilor viitoare .
Începutul promițător al codificării dreptului umanitar și al dreptului de război a făcut ca la conferința de la Haga din 1899 să se vorbească de „ o nouă eră în istoria umanității „ , de „ dezarmare generală ” , etc. Conferința adoptă o serie de instrumente internaționale conținând germenii interziceri juridice a războaielor de agresiune , a interzicerii unor arme ( gloanțe explozive ) , procedee ( lansarea de proiectile din baloane ) și mijloace de luptă ( gaze otrăvitoare ) .
Conferința de la Haga din 1899 adoptă trei declarații :
Declarația cu privire la interzicerea lansării de proiectile și explozibili din baloane sau alte materiale noi similare ;
Declarația relativă la interzicerea la folosirea de gaze asfixiante ;
Declarația asupra interzicerii folosirii gloanțelor care se lățesc sau se turtesc în corpul omului , cum sunt gloanțele cu cămașă tare , a căror cămașă n – ar acoperi în întregime miezul glonțului sau care ar fi prevăzute cu tăieturi .
In 1907 are loc tot la Haga , cea de – a doua Conferință de pace , cu scopul declarat de a continua ceea ce s – a făcut în cadrul primei Conferințe și mai ales în ceea ce privește codificarea regulilor războiului maritim . 16
Codificarea legilor și obiceiurilor aplicabile în caz de conflict armat continuă prin elaborarea „ Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 cu privire la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante , otrăvitoare și altele , precum și a mijloacelor bacteriologice de război „ și a „ Protocolului privind regulile războiului submarin „ adoptat la Londra la 6 noiembrie 1936.
Ca corolar al tuturor acestor norme , în preambulul conferinței de la Haga din 1907 , a fost înscrisă o clauză – Clauza Martens – cu valoare de principiu : „ Până la elaborarea unui nou corp mai complet al legilor războiului , înaltele Părți contractante declară că , în cazurile în care nu au fost prevăzute în reglementările adoptate de ele , populațiile și beligeranții rămân sub protecția și sub principiile ginților , așa cum rezultă ele din obiceiurile stabilite de națiunile civilizate , din legile umanității și din imperativele conștiinței publice „.17 Această clauză va fi introdusă , într – o formulă nouă , dar cu conținut identic , și în Convențiile de la Geneva din 1949 privind victimele de război .
Aplicarea convenției care codifică legile și obiceiurile războiului era guvernată de principiul reciprocității , după care neaplicarea de către una din părțile beligerante a convențiilor dezleagă cealaltă parte de obligația respectării lor . Convențiile de la Geneva din 1949 și Convenția de la Haga din 1954 abandonează respectivul principiu pe considerentul că respectarea normelor , vizând salvgardarea dreptului cu caracter net umanitar , trebuie să fie independentă de reciprocitate .
Bineînțeles că lucrurile nu trebuie absolutizate . Când adversarul folosește arme , mijloace sau metode de luptă interzise , de pe urma cărora obține avantaje sensibile , și partea adversă e îndrituită să riposteze prin aceleași măsuri graduale pentru a se apăra . Concepută astfel , reciprocitatea nu poate fi neglijată complet , astfel ar însemna să se permită unei părți să obțină avantaje injuste , în timp ce cealaltă parte folosește doar mijloace permise . Dar reciprocitatea nu poate fi admisă ca principiu juridic ci numai ca element de fapt .
După primul război mondial , principalele convenții privitoare la legile și obiceiurile războiului sunt :
Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 cu privire la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante , otrăvurilor și altor gaze precum și a mijloacelor bacteriologice .
Convenția ce la Geneva din 17 iulie 1929 privind îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din armatele de campanie .
Convenția de la Geneva din 17 iulie 1929 privind tratamentul prizonierilor de război .
Protocolul de la Londra din 6 noiembrie 1936 privind folosirea submarinelor împotriva navelor comerciale .
Documente de drept internațional umanitar adoptate după cel de – al doilea război mondial
Odată cu sfârșitul celui de – al doilea război mondial , prin Carta Națiunilor Unite se interzicea războiul de agresiune , reglementare urmată de noi acțiuni privind lărgirea și modernizarea regulilor umanitare . Începând cu anul 1945 au loc din inițiativa Comitetului Internațional al Crucii Roșii mai multe reuniuni la nivel de experți care au pregătit proiecte de convenții , definitivate și adoptate ulterior de Conferința diplomatică de la Geneva din 1949 . Convențiile adoptate la respectiva Conferință diplomatică sunt :
Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților , bolnavilor din forțele armate de campanie ( I ) .
Convenția pentru îmbunătățirea sorții răniților , bolnavilor , naufragiaților forțelor armate maritime ( II ) .
Convenția cu privire la tratamentul prizonierilor de război ( II )
Convenția cu privire la protecția persoanelor civile pe timp de război ( IV ) .
Toate aceste convenții prevăd în conținutul lor că se aplică în caz de război declarat sau orice alt fel de conflict armat ce s – ar ivi între părți . Această dispoziție este parțial tributară vechiului drept al războiului , dar prin referirea la conflictele armate deschide de fapt calea înlocuirii dreptului războiului cu dreptul conflictelor armate . De aici înainte , expresia „ conflicte armate „ va fi folosită exclusiv în documentele internaționale .
În 1954 , la Haga , au fost încheiate o Convenție , un Protocol și un Regulament cu privire la protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat . În afară de reglementarea principală ( protecția bunurilor culturale ) acestea vin să consacre noua terminologie – „ conflict armat „ .
Chiar dacă războiul de agresiune a fost interzis în 1945 , conflictele armate s – au succedat aproape fără întrerupere după cel de al doilea război mondial . Proporțiile distrugerilor umane și materiale , echivalente cu cele din al doilea război mondial , după unele statistici 18 , au determinat noi acțiuni vizând adoptarea de noi convenții internaționale cu caracter umanitar .
Adunarea Generară a O.N.U. adoptă o serie de rezoluții prin care afirmă sau reafirmă o serie de principii de drept internațional umanitar în legătură cu protecția populației civile în timpul conflictelor armate 19, respectarea convențiilor în viguare20 , statutul de combatant al luptătorilor împotriva dominației coloniale și străine și împotriva regimurilor rasiste și caracterul internațional al conflictelor armate generate de lupta popoarelor împotriva unei asemenea dominații și unor asemenea regimuri 21 , precum și alte aspecte ținând de dreptul internațional umanitar . O serie de acțiuni ale Comitetului Internațional al Crucii Roșii 22 au dus la elaborarea a două protocoale adiționale la Convențiile de la Geneva în 1974 . După patru sesiuni , Conferința adoptată în 1977 două protocoale adiționale la Convențiile din 1949 :
Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecția victimelor conflictelor armate internaționale ( Protocolul I );
Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecția victimelor conflictelor armate neinternaționale ( Protocolul II );
Astfel , „ dreptul de la Geneva „ , așa cum au fost denumite Convențiile de la Geneva din 1949 și protocoalele adiționale din 1977 – devine prin cele 600 de articole o destul de cuprinzătoare codificare a dreptului internațional umanitar. Din păcate , această codificare nu este total cuprinzătoare , având la rândul ei lipsuri și limite și pe parcursul timpului rămân în urmă față de situațiile concrete de aplicare și de evoluțiile înregistrate în apariția și perfecționarea mijloacelor și metodelor de război .
Ultimele tratate internaționale au fost adoptate la „ Conferința Națiunilor Unite cu privire la interzicerea sau limitarea folosirii unor arme convenționale considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau lovind fără discriminare 23. Aceste au fost :
Convenția asupra interzicerii sau limitării utilizării unor arme clasice care pot fii considerate ca producând efecte traumatizante sau lovind fără discriminare ;
Protocolul privind schijele nelocalizabile ( Protocolul I ) ;
Protocolul asupra utilizării de mine , capcane sau alte dispozitive ( Protocolul II );
Protocolul asupra interzicerii sau limitării utilizării de arme incendiare ( Protocolul II ).
În concluzie , în conexiune cu dreptul internațional general , au fost instituite mijloace și mecanisme de protecție , iar în cadrul dreptului internațional umanitar au apărut subramuri noi sau conexe , ca dreptul internațional al refugiaților , dreptul internațional al decolonizării , dreptul internațional medical . etc . În această ordine de idei , trebuie menționat și faptul că , pe lângă standardele umanitare consacrate în dreptul umanitar pozitiv , există și altele de lege ferenda , exprimate în rezoluții ale Națiunilor Unite sau în documente ale unor instituții specializate și organizații umanitare , precum și cele încorporate în instrumente juridice cu vocație de universalitate , neintrate în vigoare sau ratificate de un număr prea mic de state .
1.3 ROMÂNIA ȘI PROBLEMELE DE DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
După cel de – al doilea război mondial , dreptul internațional umanitar a debutat prin adoptarea Convenției pentru prevenirea genocidului ( 9 decembrie 1948 ) și Declarația Universală a Drepturilor Omului ( 10 decembrie 1948 ) și a cunoscut o evoluție care , deși timidă , a fost mereu ascendentă , proliferând pe planuri tot mai diverse .
România , prin politica sa , internă și externă , de netă factură umanistă , și – a asumat răspunderi ferme pentru asigurarea pe baze noi a relațiilor dintre state . Contribuția activă a politicii externe a României la instituirea noii ordini economice și politice internaționale s – a materializat atât în planul fundamentărilor teoretice , cât și în domeniul activității practice .
Apreciind ca una din sarcinile esențiale ale etapei actuale o constituie apărarea și consolidarea postulatelor legalității internaționale prin eforturi stăruitoare din partea tuturor statelor lumii , România a subliniat dreptul fiecărui popor de a fi suveran pe bogățiile sale naționale și asigurarea unui raport just între statele lumii .
Promovând o politică externă ale cărei caracteristici esențiale sunt principialitatea și dinamismul , spiritul constructiv și novator , mobilitatea și creativitatea , România a militat și militează cu consecvență pentru consacrarea pe plan internațional a acestor principii , pentru îmbogățirea și precizarea conținutului lor , pentru transpunerea lor în viață .
România a acționat și acționează în direcția reflectării în noile reglementări a principiilor fundamentale ale dreptului și relațiile internaționale , astfel încât raporturile dintre state să contribuie la alcătuirea noii ordini internaționale , la determinarea cadrului necesar asigurării unei colaborări multilaterale normale , la lichidarea convulsiilor din viața mondială , la securitatea fiecărui stat .
Începând de la sfârșitul deceniului al cincilea , România a participat la toate conferințele de codificare a principiilor și normelor dreptului internațional . Astfel , 1949 a luat parte la lucrările Conferinței de la Geneva pentru elaborarea celor patru convenții privind victimele războiului , între 1958 și 1960 a colaborat activ la codificarea dreptului mării , între 1961 și 1963 , la elaborarea convențiilor privind relațiile diplomatice , respectiv consulare , în 1969 la realizarea convenției asupra dreptului tratatelor și ulterior la Conferința diplomatică pentru reafirmarea și dezvoltarea dreptului internațional umanitar , ș.a.m.d. . Ca membră a Comitetului Organizației Națiunilor Unite pentru utilizările pașnice ale spațiului extraatmosferic , precum și a celor două subcomitete a acestuia – juridic și tehnic – România a adus o contribuție substanțială la elaborarea Tratatului privind principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea și folosirea spațiului extraatmosferic inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești , iar ca membră a Comitetului special pentru definirea agresiunii a venit cu o serie de idei care și – au găsit materializarea în definiția adoptată de O.N.U. în 1974 , România a fost membră a comitetului special pentru studierea utilizării pașnice a solului și subsolului marin dincolo de limitele jurisdicționale naționale a statelor , a Comitetului special pentru Carta O.N.U. . etc .
În afară de participarea activă la lucrările organismelor respective , activitatea sa a fost materializată în propuneri de texte , amendamente , în modul de votare . De asemenea România a formulat o serie de rezerve ca de pildă cea referitoare la Convenția a – II – a de la Geneva din 12 august 1949 , când a arătat că , nu se consideră legată de obligația care rezultă din articolul 85 , de a extinde aplicarea Convenției puterii deținătoare în conformitate cu principiile procesului de la Nurnberg , dat fiind că persoanele condamnate pentru aceste crime trebuie să fie supuse regimului stabilit , în țara în chestiune , pentru persoanele care își ispășesc pedeapsa .
Caracterul cuprinzător al concepției române și despre noua ordine internațională se realizează și în poziția și inițiativele României privind rolul și funcțiile dreptului internațional umanitar . Prezentă la toate reuniunile internaționale de codificare a dreptului internațional umanitar , România și – a adus o contribuție importantă la dezvoltarea și precizarea normelor și principiilor acestei ramuri a dreptului internațional public , atât pe planul conceptelor teoretice , cât și al abordărilor practice .
România a sugerat idei și soluții de natură a transforma dreptul internațional umanitar într – un instrument al păcii și securității internaționale . Dintre acestea , câteva au căpătat valoare de principii .
Concepția umanitară a României a fost afirmată și în cadrul celei de
a -XXIII –a Conferințe Internaționale a Crucii Roșii , care și – a desfășurat lucrările la București în octombrie 1977 . Abordând probleme de mare interes umanitar unele cu caracter specific perioadei de conflict armat , altele cu caracter general . Conferința a adoptat o serie de soluții avansate de țara noastră .
Caracterul cuprinzător al concepției românești despre rolul și funcțiile dreptului internațional umanitar a fost remarcată de multe personalități ce activează în acest domeniu . În acest sens putem menționa poziția cunoscutului profesor și publicist elvețian Eric David , care afirma că România a avut o poziție deosebit de progresivă la Conferința diplomatică pentru reafirmarea și dezvoltarea dreptului internațional umanitar de la Geneva , unde a propus soluții cu adevărat constructive .
Participarea la opera de codificare a dreptului internațional umanitar România a făcut – o și o face în continuare cu convingerea că reafirmarea și dezvoltarea acestei ramuri de drept trebuie să aibă ca finalitate întărirea păcii și securității naționale .
Documente juridice de drept intern care oglindesc principalele reguli de drept internațional umanitar
România avea până la cel de al doilea război mondial legi și regulamente la cele mai înalte standarde umanitare internaționale . Printre acestea se enumeră:
Legea asupra rechizițiilor militare din 6 aprilie 1906
Cuprindea reglementări exprese care prevăd asigurarea protecției civililor în caz de război .
2. Regulamentul inspectorilor de armată și Consiliul Superior al Armatei din 6 septembrie 1922 .
Prevedea norme implicite vizând componențele și răspunderea juridică pentru respectarea obligațiilor asumate prin convenții și tratate internaționale ratificate de România atât în timp de pace cât și în timp de război .
3.Legea pentru organizarea Consiliului Superior al apărării țării din 14 martie 1924 .
Cuprindea norme și reglementări privind competența și răspunderea juridică pentru respectarea regulilor și normelor de drept internațional umanitar pe timp de pace și război .
4.Regulamentul Scoalei de război din 31 mai 1924 .
Legea pentru organizarea armatei din 24 iunie 1924 .
Cuprindea și norme implicite vizând dreptul internațional umanitar
Legea relativă la organizarea armatei din 13 mai 1930 .
Legea relativă la stabilirea cadrelor și efectivelor armate din 9 mai 1932 .
Legea pentru organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale din 8 iunie 1932 .
Cuprindea norme implicite și explicite privind : protecția sanitară ; protecția populației civile contra gazelor de luptă ; apărarea antiaeriană a teritoriului ; atribuțiile Inspectoratului General Sanitar .
Regulamentul apărării pasive contra atacurilor aeriene din 23 martie 1933.
Legea asupra organizării națiunilor și teritoriului pentru timp de război din 1936 .
Legea sanitară și de ocrotire din 27 aprilie 1933.
Legea pentru înființarea Ministerului Înzestrării Armatei din 15 octombrie 1938
Legea pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării din 16 decembrie 1938.
Regulamentul asupra prizonierilor de război din 14 august 1916.
Cuprindea în totalitate probleme de drept internațional umanitar .
Regulamentul pentru aplicarea în campanie a Legii asupra regimului mormintelor și operelor comemorative de război din 1941.
Paralel cu elaborarea acestor acte normative interne , Ministerul de Război a luat măsuri de a instrui forțele armate la toate eșaloanele cu normele dreptului internațional umanitar , în virtutea angajamentelor asumate de guvernul român prin ratificarea tratatelor respective . Acest fapt a permis ca armata română să respecte , în cursul celui de al doilea război mondial , normele la care a achiesat și să aibă un comportament ostășesc remarcabil .
România , țară care a avut de – a lungul timpului o bogată activitate internațională în ceea ce privește dreptul umanitar , este parte la toate tratatele , convențiile și protocoalelor internaționale în domeniu . Odată ratificate de organul legislativ , actele normative au devenit parte integrantă din dreptul intern . În același timp legislația internă cuprinde norme referitoare la dreptul umanitar .
După Revoluția din Decembrie 1989 preocuparea pentru probleme de drept umanitar a cunoscut un adevărat reviriment . Desigur , mai este mult până să ajungem la un nivel comparativ cu perioada interbelică ( avându – se desigur în vedere și progresele tehnice ale lumii contemporane ) dar important este că s-au făcut anumiți pași . În această ordine de idei putem menționa faptul că după 1989 în cadrul pregătirii membrilor forței armate și – au făcut un loc important regulile umanitare aplicabile în caz de conflict armat .
Având în vedere apropierea regulilor umanitare de drepturile fundamentale ale omului putem menționa că venind în sprijinul respectării acestor reguli și Constituția României care în Titlul II stabilește drepturile fundamentale ale cetățenilor .
De asemenea Codul penal al României reglementează în partea sa specială anumite infracțiuni care sunt în directă legătură cu dreptul internațional umanitar. Astfel articolul 350 Cod Penal incriminează „ Jefuirea celor căzuți pe câmpul de luptă „ . Potrivit aliniatului 1, infracțiunea constă în „ jefuirea pe câmpul de luptă a morților sau răniților de obiectele aflate asupra lor „ , iar potrivit aliniatului 2 , infracțiunea constă în „ aceeași faptă , care , fără să fie săvârșită pe câmpul de luptă , este urmarea unor operații de război „.
În Titlul al XI –lea al părții speciale a Codului penal , legiuitorul a prevăzut o grupă distinctă de infracțiuni denumită „ infracțiuni contra păcii și securității „ . În acest titlu sunt incriminate următoarele infracțiuni :
Propaganda de război – art. 356 Cod penal – răspândirea de știri tendențioase sau inventate , de natură să servească ațâțării la război .
Genocidul – art 357 Cod penal – săvârșirea unor acțiuni în scopul distrugerii unei colectivități sau a unui grup național , etnic sau religios.
Tratamente neomenești – art.358 Cod penal – atingerea vieții , integrității corporale , sănătății , libertății sau dreptului la o judecată legală a răniților , bolnavilor , personalului sanitar , naufragiaților , prizonierilor prin supunerea la tratamente neomenești .
Distrugerea unor obiective și însușirea unor valori – art. 359 Cod penal.
Distrugerea , jefuirea sau însușirea unor valori culturale – art. 360 Cod penal .
România fiind una dintre țările cu vechi tradiții umanitare este firesc să apere prin documente juridice interne și internaționale valorile umanității , să participe activ la efortul internațional de codificare în totalitate și sub toate aspectele a dreptului internațional umanitar , urmărind finalmente un scop precis: dispariția războiului .
Note :
1. Raportul lui Guy van Gerven pentru Societé internationale dedroite pénal militaire et ledroit de la gurre , Cinquieme Congres International , Dublin 1970 – citat după G. Geamănu – Drept internațional public . Vol II Ed Didactică și pedagogică , București 1983 , p 441 .
2. – G.Geamănu – op . cit . p . 442
3. – Dr.I.Cloșcă – Dreptul umanitar și noua ordine internațională , Ed.Militară , București , 1978 , p.19
4.-J.S.Pictet , „ Le pendule de l’histoire et de developpement du droit humanitaire pendant un siecle” , 1874 – 1973 – citat după dr. I.Cloșcă – op.cit.p.20
5.Hugo Grotius – „ Despre dreptul războiului și al păcii” Vol.II Ed.Științifică , București 1968 p.120
6.Dr. I. Cloșcă – op.cit . p. 20
7.- J.J. Rousseau – „ Le contract social” , I , 4, Ed. Dalibru , 1762 , p.14 – cit. după dr. I.Cloșcă – op. cit .p.21
8. – J.V.Basdevant – „ La Revolution francaise et le droit de la gurre continental” , Paris , 901 , p.109 – citat după dr. I.Cloșcă – op. cit . p.21
9.- ” Legile ,se zice , trebuie să tacă atunci când armele încep să zăngăne , eu răspund că trebuie făcut ca legile civile , legile tribunalelor speciale ale fiecărui stat care nu acționează decât în timp de pace trebuie să tacă , însă nu este același lucru cu legile eterne care sunt făcute pentru toate timpurile , pentru toate popoarele , și care sunt înscrise în natură” – Encyclopedie ou Dictionnaire raisonne des sciences , des arts et des metiers – Article „ Guerre” , T, XVI , f.a. , p.775 – citat după dr.I.Cloșcă – op.cit.p.22
10. Art.24 : „ În scopul de a se ameliora soarta prizonierilor de război și de a nu-i expune să fie trimiși în zone îndepărtate cu climat friguros , sau de a fi ținuți în încăperi strâmte , nesănătoase , cele două părți contractante se angajează solemn una față de cealaltă și în fața universului că nu vor adopta nici una , din aceste uzanțe …barăcile vor fi destul de spațioase și destul de comode , ca acelea ale trupelor păcii în puterea căreia se găsesc prizonierii … va fi permis fiecăreia dintre cele două puteri să întrețină un comisar la alegerea lor în fiecare cantonament de prizonieri care sunt în puterea celeilalte părți ; acești comisari vor acea libertatea de a vizita prizonierii ori de câte ori doresc , ei vor putea să primească și să distribuie dulciurile pe care rudele le vor trimite prizonierilor , să facă rapoarte prin scrisori deschise . Cele două Puteri Contractante declară , între altele , că nici pretextul că războaiele rup tratatele , nici un alt motiv oarecare nu vor face să se anuleze sau suspende acest articol”
11.-Între sfârșitul secolului al XVI-lea și mijlocul secolului al XIX-lea în Europa au fost încheiate cca 300 de tratate și convenții privind tratamentul prizonierilor de război – dr.I.Cloșcă – op.cit.p.24
12.Statele semnatare au fost în număr de 12 : Baden , Belgia , Danemarca, Elvețja , Franța , Hessa , Italia , Olanda , Portugalia , Prusia , Spania și Wurtemberg .
13.Dr. I.Cloșcă op.cit.p.25
14.- La Conferința diplomatică de la Bruxelles au participat Anglia , Austro – Ungaria , Belgia , Danemarca , Elveția , Franța , Germania , Grecia , Italia , Norvegia , Olanda , Portugalia , Spania , Suedia și Turcia .
15.-Convenția referitoare la gloanțele dum – dum și cea referitoare la proiectilele lansate din balon .
16 .Convențiile :
a – IV-a – „ Statutul navelor comerciale inamice la izbucnirea ostilităților”
a-VII-a – „ Transformarea navelor comerciale în nave de război”
a-VIII-a – „ Instalarea de mine ancorate
a-IX-a – „ Bombardarea de către forțele maritime în timp de război”
a-X-a –„ Adaptarea la războiul maritim a principiilor Convenției din 1864”
a-XI-a – „ Anumite restricții referitoare la exercitarea dreptului de captură în războiul maritim”
a-XII-a – „ Crearea unei curți internaționale de prize maritime”
a-XIII-a – „ Drepturile și obligațiile puterilor neutre în timpul războiului maritim”
17. – Dr.I.Cloșcă op.cit.p.29 și urm.
18. – G.Geamănu – op.cit.p.446
19. – Rezoluția 2675 / XXV din 1970 a Adunării Generale a ONU
20. – Rezoluțiile 2676 și 2677 / XXV din 1970
21. – Rezoluția 2674 / XXV din 1970 , rezoluția 3103 / XXVIII din 1973 , etc
22. – Proiectul de reguli pentru protecția populației civile în timpul unui conflict armat ( New Delhi , 1975 ) ; Convocarea unor conferințe de experți ( 1969 ) și a unor experți guvernamentali ( 1971 , 1972 ) privind reafirmarea dreptului umanitar internațional aplicabil în conflictele armate ; efectuarea unor studii privind folosirea anumitor tipuri de arme ( 1973 , 1975, 1976 )
23. Conferința s-a desfășurat în două sesiuni : între 10 – 28 septembrie 1979 și 15 septembrie și 10 octombrie 1980 . Toate cele patru instrumente au intrat în vigoare la 23 decembrie 1983 . La ele sunt părți doar 28 de state
CAPITOLUL 2
ANALIZA EVOLUȚIEI PRINCIPALELOR PREVEDERI ȘI REGULI DE BAZĂ ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL UMANITAR
2.1. REGULI UMANITARE PRIVIND PROTECȚIA POPULAȚIEI CIVILE
2.1.1. EVOLUȚIA ISTORICĂ PÂNĂ LA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
În dreptul internațional clasic , normele privitoare la protecția populației civile erau reduse ca număr . Acest lucru se datora faptului că se socotea că neparticiparea populației civile la ostilități nu ar expune- o pericolului războiului . Odată cu perfecționarea armamentului , riscurile la care este expusă populația civilă au crescut continuu . Urmarea este că în documentele de drept internațional care reglementează condițiile purtării războiului și norme umanitare încep să – și facă apariția și unele principii generale privind necesitatea protecției populației civile .
În acest sens se poate menționa Declarația de la Sankt Petersburg din 1861 care consacră principiul conform căruia „ singurul scop legitim pe care statele trebuie să și – l propună pe timp de război este slăbirea forțelor militare ale inamicului . Acest principiu poate fi interpretat în sensul că autorii documentului au avut în vedere protejarea populației civile împotriva unui act armat .
Tot în acest sens se poate menționa Regulamentul anexă al Convenției
a IV – a de la Haga din 1907 care formulează unele reguli vizând neatacarea obiectivelor nemilitare ( interdicția de a ataca sau bombarda , prin orice mijloace, orașele , satele ,locuințele sau clădirile care nu sunt apărate – art. 25 ; în asedii și bombardamente trebuie luate toate măsurile necesare pentru a cruța pe cât cu putință clădirile destinate cultelor , artelor , științelor și binefacerii , fie în spitalele și locurile de adunare pentru bolnavi și răniți , cu condiția ca ele să nu fie în același timp întrebuințate în scop militar – art . 27 ; delegația comandantului trupelor de atac de a preveni autoritățile , pe măsura posibilului , afară de un atac forțat , înainte de a porni bombardamentul – art 26 ) . Alte reguli de protecție a populației civile sunt consacrate în art.43 – 46 din secțiunea a II – a ( „ Despre autoritatea militară în teritoriul statului inamic „ ) din același regulament .
În fapt , acestea erau reglementările în vigoare , privind protecția populației civile la începutul celui de al doilea război mondial . Totala lor ineficiență a fost dovedită de imensele pierderi omenești .
În perioada interbelică C.I.C.R. a avut inițiativa protejării populației civile de imensele pericole ce o pândesc în caz de război . C.I.C.R. a făcut numeroase propuneri contra participării bombardamentelor nediscriminate , care făcuse multe victime în rândul populației civile în primul război mondial . C.I.C.R. adresează în 1920 o notă primei Adunări a Societății Națiunilor în care propune : „ Societatea Națiunilor trebuie să se ocupe de diverse probleme referitoare la război și , în special , de mijloacele de al face mai uman . Comitetul internațional , organ central al Crucii Roșii căreia îi revine această sarcină de la origine are onoarea de a vă propune următoarele :
Limitarea războiului militar doar la scopuri exclusiv militare precum misiunile avioanelor de recunoaștere și interzicerea lansării asupra orașelor de proiectile care aduc moartea în rândul unei populații pașnice , a femeilor și copiilor care nu participă la război 1 „. Alte propuneri făcute cu acest prilej erau referitoare la interzicerea gazelor asfixiante , la definirea noțiunii de „ localități neapărate „ , noțiune folosită în Convenția a IV –a de la Haga din 1907 .
În 1921 la cea de – a X – a Conferință a Crucii Roșii au avut loc inițiative ale Comitetului Internațional privind interzicerea unor abuzuri ale autorităților de ocupație împotriva populației civile ( deportări în masă , luări de ostatici ) . Aceeași problemă a soartei populației civile pe teritoriul ocupat de inamic a făcut obiectul celei de a XII – a conferințe a C.I.C.R. , unde s – a propus crearea de comisii medicale mixte cu misiunea de a întocmi liste ale civililor reținuți și a le comunica C.I.C.R. , a constata incapacitatea de luptă a prizonierilor , a urgenta anchetele și a face vizite la locurile de internare , a facilita încheierea de acorduri între beligeranți în favoarea civililor .
În 1923 la Haga este redactat de o comisie de juriști un cod menit să limiteze bombardamentele aeriene . Acest cod însă , este ratificat C.I.C.R. reușește să reunească sub auspiciile sale , în 1928 și 1931 , patru comisii de experți cu scopul declarat de a găsi mijloace de natură să protejeze populația civilă contra riscurilor războiului chimic și bacteriologic , precum și contra războiului în general . Concluziile sunt supuse în 1931 , primei conferințe convocate de Societatea Națiunilor pentru Reducerea și limitarea armamentelor . Într – un raport adresat conferinței se cerea interzicerea categorică a bombardamentelor aeriene contra centrelor locuite . Este redactat un proiect de convenție internațională de către o comisie de experți alcătuită de C.I.C.R. , proiect adoptat în 1934 la Tokio de cea de- a XV – a Convenție Internațională . „ Proiectul de la Tokio „ urma să fie supus spre dezvoltare unei conferințe internaționale diplomatice , dar izbucnirea războiului mondial a pus capăt acestei inițiative .
După izbucnirea războiului la 12 martie 1940 C.I.C.R. adresează statelor un apel solemn prin care le propunea să confirme imunitatea generală a populației civile și să definească obiectivele militare , să renunțe la bombardamentele nediscriminatorii și să se abțină de la represalii . Aprobat formal de 14 state , printre care și pricipalii beligeranți , apelului nu i s –a dat curs . C.I.C.R. reînnoiește apelul – la 23 iulie și 30 decembrie 1943 , însă fără succes .
2.1.2. DEFINIREA CONCEPTELOR
Esențiala inovație a Protocolului I de la Geneva adoptată la 10 iulie 1977 constă în faptul că , pe lângă imunitatea pe care o conferă populației civile , în general , în caz de conflict armat , aduce în dreptul pozitiv o serie de definiții ale noțiunilor fundamentale , ca elemente esențiale indispensabile unei protecții eficiente .
Dreptul internațional umanitar are la bază destinația fundamentală între persoanele care participă direct la un conflict armat ( combatanți ) și care nu ia parte în mod direct și nemijlocit la ostilități . Deși această distincție era unanim recunoscută și până la protocolul de la Geneva , în dreptul internațional umanitar populația civilă se află într- o situație nefericită , posibilitatea operării distinctive fiind dificilă , întrucât conceptele care fundamentau această distincție nu erau definite . Dreptul internațional pozitiv nu răspundea la întrebarea „ ce se întelege prin populație civilă ? „ și nici la altele de acest gen . Delimitarea este și mai greu de făcut mai ales în practica conflictelor armate contemporane . Datorită acestui fapt , dezbaterile purtate asupra acestui subiect au dus la ideea formulării unei definiții negative . S – a propus excluderea din categoria populației civile a persoanelor care participă direct la ostilități , termen care presupune comiterea unui act de război care lovește concret potențialul militar advers .
După mai multe proiecte de definire a populației civile aparținând atât C.I.C.R. cât și unor state participante 2, în final Conferința diplomatică de la Geneva a adoptat protocolul I cu următoarea definiție :
„ Art .50 – Definirea persoanelor civile și a populației civile „
Este considerată civilă orice persoană care nu aparține la o categorie vizată la art. 4 A , 1 , 2 , 3 și 6 din cea de – a II – a Convenție și la art .43 din prezentul protocol . În caz de dubiu , respectiva persoană va fi considerată civilă .
Populația civilă cuprinde toate persoanele civile .
Prezența în sânul populației civile a persoanelor izolate care nu corespund definiției persoanei civile nu privează această populație de calitatea sa „.
Definiția are un caracter destul de larg ținând seama și de scopul urmărit și de cercul persoanelor care trebuie protejate , definind atât persoanele civile luate individual cât și populația civilă în ansamblul ei .
Urmărirea cu precădere a unui scop umanitar a făcut ca autorii Protocolului să caute surmontarea dificultăților practice de a distinge un combatant de un civil . Astfel se instituie o prezumție de necombatant asupra oricărei persoane care nu poate fi încadrată în mod sigur în una din cele două categorii ( combatant sau civil ) .
Al treilea paragraf se bazează pe faptul că este inerent ca , într – un conflict armat , elementele izolate ale forțelor armate să nu se amestece printre civili . În această situație dreptul de protecție conferit de protocol este conservat , situația neschimbându – se numai în scopul în care în mijlocul populației civile se află unități sau formațiuni militare complete .
Tot Protocolul I de la Geneva definește și termenul de „ atac „ ca acte de violență împotriva adversarului , fie că aceste acte sunt ofensive sau defensive (art. 49 , paragraful 1 ).
În doctrină se menționează faptul că definiția dată de Protocol atacului omite un aspect important al problemei : distincția dintre un atac care se înscrie în aria actelor de agresiune și un altul care se înscrie în aria măsurilor de legitimă apărare 3 .
Această distincție ar fi trebuit făcută mai ales că art .51 din Carta O.N.U. stipulează dreptul de autoapărare individuală și obiectivă , statul victimă a unui atac armat fiind în drept să se apere prin toate mijloacele permise .
Lacuna este accentuată de paragrafele 2 și 3 ale aceluiași art 49 din Protocol 4 .
Definind exclusiv termenul de „ atacuri „ , Convenția diplomatică de la Geneva a lăsat neelucidate o serie de concepte utilizate de altfel în conținutul Protocolului : operațiuni militare , ostilități , acte de violență negative asupra protecției care se dorește asigurată populației civile .
2.1.3.EVOLUȚIA PROTECȚIEI POPULAȚIEI CIVILE DUPĂ CEL DE – AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Faptele de –a dreptul abominabile trăite de omenire în cursul celei de – a doua conflagrații mondiale , zecile de milioane de victime din care jumătate din rândul populației civile , distrugerile incomensurabile de bunuri materiale , au adus ca problema zilei , stringentă și deosebit de actuală să devină protecția populației civile împotriva efectelor războiului , devenite extrem de distrugătoare .
Într – un apel din 5 septembrie 1945 al C.I.C.R. se artă că : „ războiul total a fost făcut să nască noi tehnici . Trebuie , în consecință , să se admită că individul a încetat să mai fie din punct de vedere juridic protejat și nu va mai fi considerat decât un simplu element al colectivității în luptă ? Aceasta ar însemna prăbușirea principiilor pe care se fondează dreptul internațional , care tinde să asigure protecția fizică și spirituală a persoanei5 „
După Procesul de la Nurnberg ( 1946 ) la 9 decembrie 1948 este adoptată Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid . Astfel genocidul constituie o crimă de drept internațional , fie că e comis în timp de pace sau în timp de război . Definiția dată de convenție este mai largă decât până atunci , incriminând ca genocid : uciderea membrilor unui grup național , etnic sau religios atingerea gravă a integrității fizice sau mintale a acesteia , supunerea intenționată a unui asemenea grup unor condiții de existență care conduc la distrugerea fizică , totală sau parțială ; măsuri vizând împiedicarea nașterilor ; transferul forțat al copiilor grupului la un alt grup ; toate acestea comise cu intenția de a distruge total sau parțial respectivul grup .
În 1949 , la Conferința diplomatică pentru drept umanitar , se încearcă înscrierea în convențiile ce s – au adoptat , a unor reguli mai eficiente de protecție a populației civile în caz de conflict armat . Din păcate unele state s-au opus unei reglementări complexe , iar conferința s-a limitat , în final , numai la reglementarea protecției populației civile pe un teritoriu ocupat de inamic . Reglementarea își găsește materializarea în „ Conferința de la Geneva din 12 august 1949 relativă la protecția persoanelor civile în timp de război „ ( IV )
Evoluția ulterioară a vieții mondiale a demonstrat însă că există situații specifice în care se pot afla civilii în condițiile unui conflict armat :
pe teritoriul național – când sunt expuși direct operațiunilor militare ( bombardamente , atacuri , etc ) ;
pe teritoriul inamic – la începutul ostilităților ( rezidenți , turiști , diplomați , etv ) ;
pe teritoriul național ocupat de inamic – când pot fi expuși abuzurilor acestuia ( deportări , internări , luări de ostatici , etc ).
O reglementare eficace a protecției populației civile trebuie să pornească tocmai de la aceste situații specifice , mai ales că practica conflictelor armate a dovedit că cel mai mare număr de victime se înregistrează în rândul populației civile , aflate pe teritoriu național , adică exact acea categorie a populației civile căreia , în 1949 , i se refuzase orice fel de protecție pe planul dreptului internațional .
Nu se poate totuși spune că această Convenție nu aduce nimic nou pe planul protecției populației civile . Alcătuită din 159 de articole din trei anexe , era menită să completeze Secțiunile I și II ale regulamentului de la Haga din 1907 , fără să se substituie însă acestuia , care rămâne în continuare în vigoare .
Dispozițiile Convenției pot fi divizate în două mari grupe . Prima grupă , care protejează protecția persoanelor civile împotriva abuzurilor puterii de ocupație , este dominată de principiul potrivit căruia „ situația persoanelor protejate rămâne în principiu , reglementată de dispozițiile privitoare la tratamentul străinilor pe timp de pace „ ( art .38 ) . Convenția interzice , în acest sens în mod categoric orice atingere adusă vieții și integrității corporale , torturile , tratamentele crude , luarea de ostatici , deportările , tratamentele umilitoare sau discriminatorii . Convenția stabilește o măsură excepțională , un regim de internare , măsură impusă de salvgardarea intereselor statului deținător , ce comportă garanțiile unui tratament uman în favoarea tuturor persoanelor internate . A doua grupă conține dispoziții care protejează persoanele civile împotriva „ anumitor efecte ale războiului „ . În această grupă s – ar înscrie dispozițiile referitoare la crearea de zone și localități sanitare și de securitate ( art.14 ); crearea de zone neutralizate ( art 15 ) ; protecția spitalelor civile ( art .18) ; protecția civililor ( art .24 ) .
Convenția reprezintă în genere , un proces destul de important în domeniul protecției persoanelor civile . Convenția exprima în acel moment necesitatea ca ororile celei de – a doua conflagrații mondiale să nu se mai repete. În același timp , Convenția prezintă anumite limite și lipsuri . Urmărind protecția populației civile împotriva abuzului puterii de ocupație , în primul rând , Convenția este deficitară în ceea ce privește pericolele pentru populația civilă reprezentată de bombardamentele aeriene , a noilor mijloace și metode de luptă , etc . O altă lipsă a Convenției este nereferirea și la armele de distrugere în masă și la noile arme apărute ( arme nucleare și termonucleare și alte arme neconvenționale ) . S –a considerat că aceste probleme referitoare la interzicerea acestor arme nu ar fi de competența Conferinței diplomatice , aceste probleme fiind transferate Comisiei pentru dezarmarea de la Geneva , pretextul constituindu – l faptul că asemenea aspecte intră sub incidența lui jus ad bellum , în timp ce Conferința respectivă ar trebui să se ocupe doar de probleme eselțiamente umanitare .
În altă ordine de idei , unele prevederi ale Convenției IV de la Geneva din 1949 , în special cele referitoare la crearea de zone și localități sanitare ( art 14 din Convenție ) sau cele referitoare la crearea de zone neutralizate ( art 15 ) nu s – au aplicat niciodată .
Problema protecției populației civile în caz de conflict armat rămâne deschisă în urma acestei Convenții , mai ales că după adoptarea ei , în timpul conflictelor armate ce au avut loc permanent pe glob , s – a putut constata că serviciile aduse umanității din această Convenție au fost modeste . Astfel , această problemă devine nu numai actuală dar și deosebit de presantă .
Totuși , eforturile pentru realizarea unei protecții complete și eficiente a populației civile în caz de conflict armat nu vor începe decât în 1956 – 1957 , din inițiativa C.I.C.R. . Astfel , la cea de – a XX – a Conferință Internațională a Crucii Roșii de la Viena din 1956 a fost adoptată Rezoluția privind „ protecția populației civile contra pericolelor războiului nediscriminat „. În această Rezoluție au fost enunțate câteva principii de protecție a populației civile . În 1957 C.I.C.R. prezintă celei de – a XXI – a Conferinței Internaționale a Crucii Roșii de la New Delhi „ Proiectul de reguli limitând pericolele care pândesc populația civilă în timp de conflict armat „ , elaborat cu un an înainte de către o comisie de experți .
Adunarea Generală a O.N.U. adoptă în 1968 Rezoluția 2444 / XXIII care înscrie în dispozitivul său principiile generale de protecție valabile pentru toate conflictele armate : interdicția de a ataca populația civilă ca atare ( principiu care nu figura atunci în nici un document internațional ) și necesitatea de a se evita , în operațiunile militare , populația civilă în măsura posibilului . După 1968 , în fiecare an , Adunarea Generală a ONU va adopta câte o rezoluție prin care se încurajează continuarea eforturilor de îmbunătățire a codificării în materia protecției populației civile în timpul conflictelor armate .
Până în 1967 C.I.C.R. a pregătit o documentație detaliată , prezentată ca bază de discuții la Conferința diplomatică de la Geneva pentru reafirmarea și dezvoltarea dreptului umanitar .
Pe baza acestei ample documentații a fost adoptat la 10 iulie 1967 Protocolul I de la Geneva ( adițional Convenției IV de la Geneva din 1949 ). Protocolul I conține în titlul IV o reglementare mai cuprinzătoare a protecției populației civile .
Conferința diplomatică de la Geneva privind reafirmarea și dezvoltarea dreptului umanitar a consacrat în documentele adoptate câteva reguli fundamentale de protecție a populației civile în caz de conflict armat . Conferința a căutat , în ceea ce privește protecția populației civile , să elaboreze norme care să asigure protecție în situațiile determinate de toate tipurile de conflicte armate atât împotriva efectelor directe ale ostilităților cât și împotriva abuzurilor posibile ale puterii de ocupație . Majoritatea regulilor principale exprimate în Protocolul I de la Geneva , sunt consacrate pentru prima dată printr- o convenție internațională .
O regulă nouă în dreptul internațional umanitar este consacrată în art .51 paragraful 1 din Protocolul I de la Geneva . Această regulă conferă o protecție generală populației civile și persoanelor civile contra pericolelor ce derivă din operațiunile militare . Regulilor existente li se adaugă altele noi , de natură prohibitivă , care interzic atacarea internațională a populației civile , răspândirea terorii în rândul populației , prin violență sau amenințarea cu violența atacurile nediscriminatorii și cele cu titlu de represalii . Se face în acest mod și o nuanțare a conceptului de atac , realizându – se o delimitare între atacuri în general și atacuri nediscriminatorii .
Acestea din urmă ar fi : atacuri care nu sunt îndreptate împotriva obiectivelor militare determinate ; atacuri în care sunt utilizate metode și mijloace de luptă care nu pot fi dirijate precis împotriva unui obiectiv militar determinat ; atacuri în acre sunt utilizate metode și mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate . Deci atacul nediscriminat ar fi apt să lovească nedistinct obiectivele militare și populația civilă 6.
O altă regulă interzice folosirea populației civile pentru a pune la adăpost de operațiunile militare anumite zone sau puncte sau pentru a acoperi , favoriza sau jena operațiunile militare . De asemenea este interzis părților în conflict să dirijeze mișcările persoanelor sau populației civile pentru a încerca să pună la adăpost de atacuri , obiective militare sau prin aceste mișcări să mascheze diverse operațiuni militare . De asemenea este interzisă cu desăvârșire înfometarea civililor ca metodă de război .
Aceste interdicții au caracter general și absolutoriu , nici o violare a lor , sub nici un pretext neexonerând pe violator de responsabilitatea juridică , inclusiv de obligația de a lua măsurile necesare de precauție . În Protocol , după ce se enunță o regulă cu caracter general , se enumeră măsurile de protecție ce trebuie luate atât de beligerantul atacator cât și de cel atacat . Astfel cei ce pregătesc un atac trebuie să facă tot ceea ce este posibil , pentru a verifica obiectivele ce urmează a fi atacate nu sunt nici persoane civile , nici nu beneficiază de o protecție specială . Se iau toate precauțiile practic posibile în ceea ce privește alegerea mijloacelor și metodelor de atac pentru a evita sau măcar a reduce la minimum posibil pierderile de vieți umane sau rănirile în rândul populației civile . Trebuie anulat sau întrerupt orice atac de la care se poate aștepta să cauzeze în mod incidental victime sau răniri în rândul populației civile . Trebuie dat un avertisment în timp util și cu mijloace eficiente , când împrejurările o permit , atunci când atacul poate afecta populația civilă ; dacă se poate alege între mai multe obiective militare obținerea unui avantaj militar echivalent , trebuie ales obiectivul a cărei atacare prezintă pericolul cel mai mic pentru populația civilă .
O altă regulă se referă la faptul că , în ceea ce privește operațiunile militare maritime și aeriene , părțile în conflict vor trebui să ia toate precauțiile rezonabile pentru a evita pierderile de vieți umane sau rănirile în rânăul populației civile .
Aceste măsuri de precauție , ca reguli de drept internațional umanitar , au și ele caracter general și absolutoriu după cum rezultă din art. 57 paragraful 5 al Protocolului I de la Geneva din 1977 7.
Protocolul nu prevede numai pentru combatantul atacator astfel de reguli. Pentru protecția populației civile și statului aflat în apărare îi incubă îndatorirea de a lua măsuri de precauție : îndepărtarea din vecinătatea obiectivelor militare a populației civile supuse autorității statului respectiv . Neplasarea obiectivelor militare în interiorul sau în apropierea zonelor aglomerate ; luarea tuturor precauțiilor necesare pentru a proteja populația civilă împotriva pericolelor ce rezultă din operațiunile militare .
Protocolul I de la Geneva din 1977 consacră de asemenea reguli speciale menite să asigure protecția copiilor . Astfel părțile în conflict trebuie să ia toate măsurile posibile pentru a împiedica participarea directă la ostilități a copiilor sub 15 ani și în special trebuie să se abțină de la recrutarea lor în rândul forțelor armate . Alte reguli privesc arestarea copiilor , deținerea sau internarea sau aplicarea pedepsei cu moartea asupra copiilor 8.
După adoptarea la 10 iulie 1977 a protocolului I de la Geneva , adițional Convenției IV de la Geneva din 1949 , populația civilă dobândește pentru prima dată un statut juridic destul de bine definit , care o pune la adăpost de riscurile cauzate de un eventual conflict armat . Totuși lipsa explicită a protecției populației civile împotriva armelor de distrugere în masă și a armelor neconvenționale limitează foarte mult întinderea protecției acordate .
2.2.REGULI UMANITARE DE OCROTIRE A RĂNIȚILOR , BOLNAVILOR ȘI NAUFRAGIAȚILOR ÎN TIMPUL CONFLICTELOR ARMATE
2.2.1.EVOLUȚIA ISTORICĂ PÂNĂ LA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Respectarea celor lipsiți de apărare datează ca normă de apărare din timpuri străvechi . Această normă se păstrează nealterată ca funcție și astăzi . Deși încă din secolul al XVII s – au încheiat sute de tratate speciale prin care se prevedea obligația beligeranților de a îngriji răniții căzuți în mâinile lor , transformarea reală a acestei norme morale în normă juridică a avut loc abia în 1864 când s –a încheiat prima Convenția de la Geneva , care a pus piatra de temelie a dreptului internațional umanitar . Convenția de la Geneva din 1864 a introdus reguli juridice cu caracter umanitar în domeniul războiului ce protejează cu precădere persoanele și impune anumite limite violenței . Făcând operă de pionierat Convenția de la Geneva din 1864 avea o serie de limite dintre care cea mai importantă că nu era aplicabilă decât răniților și bolnavilor din armatele terestre de campanie . În 1868 , tot la Geneva , se încearcă extinderea domeniului ocrotirii și la victimele războiului naval . Neratificat în acel an, proiectul a constituit material de lucru pentru Conferința de la Haga din 1899 , care a elaborat Convenția pentru adaptarea la războiul maritim a principiilor Convenția de la Geneva din 1864 .
În 1907 , a doua Conferință de la Haga adoptă o nouă Convenție pentru adaptarea la războiul maritim a principiilor Convenția de la Geneva din 1864 , odată cu încă 12 convenții privind legile și obiceiurile războiului .
După primul război mondial , acțiunea de codificare a normelor privind ocrotirea răniților și bolnavilor continuă prin adoptarea la Geneva în 27 iulie 1929 a Convenției privind îmbunătățirea soartei răniților și bolnavilor din armatele de campanie .
Se impune în continuare ideea creării unui corp complet de reguli juridice care să „ umanizeze „ războiul . În 1934 este convocată la Monaco o conferință ce creează o comisie medico – juridică , ce a redactat un proiect de convenție pentru umanizarea războiului . Proiectul , ce urma să fie supus dezbaterii Congresului internațional de medicină și farmacie militară de la Madrid , conținea câteva principii de bază :
ameliorarea soartei prizonierilor de război , ale căror îngrijiri medicale să fie asigurate cu prioritate de medici de aceeași naționalitate cu prizonierii ;
dreptul nebeligeranților de a acorda asistență medicală în caz de conflict armat ;
crearea unui organism cu puteri de control și justiție pentru cauzele de violare a convențiilor umanitare ;
organizarea de orașe sanitare și zone de securitate care să protejeze pe răniții militari și civili .
Tot în 1934 are loc la Tokyo cea de – a XVI – a Conferință Internațională a Crucii Roșii care a hotărât convocarea unei conferințe diplomatice pentru a studia anumite legi de război . Dintre acestea cea mai importantă din punct de vedere al C.I.C.R convoacă o comisie de experți în acest sens . În anul următor , la Liege , Comisia medico – juridică propune unificarea convențiilor umanitare și codificarea în întregime a dreptului războiului . În octombrie 1938 este redactat primul proiect oficial de convenție pentru crearea orașelor și zonelor sanitare în timp de conflict armat .
Înainte de elaborarea acestui proiect izbucnește cel de – al doilea război mondial care avea să releve încă două dimensiuni ale problemei ocrotirii răniților și bolnavilor în caz de conflict armat : soarta prizonierilor de război și tratamentul inuman la care pot fi ei supuși , așa cum s –a întâmplat în lagărele naziste , iar în al doilea rând personalului sanitar . Necesitatea creării unui nou statut al răniților și bolnavilor în caz de conflict armat numit pe drept cuvânt „ drept internațional medical 9” , apare ca o stringență . Conflictele ulterioare vor conferi unui asemenea statut un caracter imperativ .
2.2.2. EVOLUȚIA OCROTIRII RĂNIȚILOR , BOLNAVILOR ȘI NAUFRAGIAȚILOR DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Între 5 și 7 mai 1947 se reunește la Liege , la cererea C.I.C.R. , Comisia medico – juridică . Aceasta elaborează un studiu care concluzionează că revizuirea convențiilor din domeniul ocrotirii răniților și bolnavilor trebuie să pună accent pe următoarele puncte :
scopul esențial al serviciului de sănătate al armatei este salvgardarea sănătății morale și fizice a tuturor răniților , bolnavilor și prizonierilor , în orice împrejurare , fără a ține cont de naționalitate , rasă sau religie , iar în acest scop trebuie extinse imunitățile oferite de convențiile umanitare în vigoare ;
imunitatea conferită personalului sanitar trebuie lărgită și întărită. Elaborarea unei reglementări care să dea posibilitatea personalului sanitar să – și îndeplinească misiunea în totală independență în toate împrejurările posibile . Trebuie să se precizeze noțiunea de internaționalizare a medicului după capturarea ;
asigurarea imunității transportului de aprovizionare sanitară în orice moment , pentru a nu se împiedica îndeplinirea misiunii medicale , iar materialul sanitar în caz de captură , să – i conserve caracterul său . De același statut să se bucure și edificiile și aeronavele sanitare ;
infracțiunile la convenții să fie considerate fie crime de război , fie crime împotriva umanității și urmărite de o Cameră specială a Curții internaționale de Justiție ;
convențiile actuale să fie înlocuite de un text unic .
Considerat de doctrină ca un adevărat drept medical internațional , acest studiu conține multe idei care au intrat în dreptul pozitiv prin adoptarea în 1949 a celor patru Convenții de către Conferința diplomatică de la Geneva .
Odată cu intrarea în vigoare a Convențiilor I și II de la Geneva din 1949 , dreptul internațional umanitar dobândește noi valențe , prin norme și principii care conferă o mai solidă și o mai largă protecție persoanelor și bunurilor protejate . Se îmbunătățesc astfel condițiile de aplicare a normelor și principiilor, se lărgește sfera categoriilor de persoane protejate , se îmbunătățesc conținutul și funcțiile protecției .
În capitolul I din ambele Convenții sunt conținute condițiile de aplicare ale acestora , condiții ce urmăresc să excludă orice posibilitate sau pretext de eludare sau încălcare a dispozițiilor lor .În acest sens părțile la convenții „se angajează să facă să fie respectate 10 „ toate dispozițiile convențiilor . Aceasta presupune : să dea dispoziții autorităților militare , să execute prevederile convențiilor , să urmărească modul cum sunt respectate convențiile ; să introducă în dreptul intern dispozițiile convențiilor și să le facă cunoscute în rândul forțelor armate . Aceleași obligații de a aplica prevederile convențiilor revine și puterilor neutre care primesc sau internează pe teritoriul lor răniți , bolnavi sau naufragiați ori personal sanitar . Convențiile se vor aplica în orice împrejurare datorită faptului că protejează valori de ordin umanitar , indiferent de caracterul just sau injust al conflictului armat . Nici un pretext , de nici o formă nu poate fi invocat pentru neaplicarea sau nerespectarea lor . Unele dintre prevederi se vor aplica indiferent de caracterul internațional sau neinternațional al conflictului armat .
Prin cele două Convenții de la Geneva din 1949 se extinde protecția la un mai mare număr de categorii de persoane . În ce privește răniții , bolnavii și naufragiații care beneficiază de protecție , art .13 comun ambelor convenții , stabilește șase categorii din care aceștia pot face parte :
membrii forțelor armate a unei părți în conflict , precum și membrii corpurilor de voluntari ce fac parte din aceste forțe armate ;
membrii altor miliții și membri altor corpuri de voluntari , inclusiv cei din mișcări de rezistență organizată , aparținând unei părți în conflict și acționând în afara sau în interiorul propriului teritoriu , chiar dacă acest teritoriu este ocupat ;
membrii forțelor armate regulate , care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorități nerecunoscute de puterea deținătoare ;
persoanele care urmează forțele armate fără a face parte direct din ele ( membri civili ai echipajelor navale militare , corespondenții de război , furnizorii etc ) ;
membrii echipajelor , inclusiv comandanții , piloții și elevii marinei comerciale și echipajele aviației civile ale părților în conflict ;
populația unui teritoriu neocupat care , la apropierea inamicului , ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie fără să fi avut timpul de a se constitui în forțele armate regulate .
Se admite în același timp că beneficiază de aceeași protecție și personalul ce acordă îngrijiri : personalul sanitar afectat exclusiv căutării , ridicării , transportului sau tratării răniților și bolnavilor ; personalul afectat exclusiv la administrarea formațiunilor și stabilimentelor sanitare ; militarii folosiți ca infirmieri sau brancardieri auxiliari ; personalul medical sau sanitar al navelor spitale și echipajelor acestora ; personalul Societății naționale de Cruce Roșie și al altor societăți voluntare . Personalul care se ocupă de îngrijirea naufragiaților beneficiază , potrivit celor două convenții , de o imunitate mai largă decât personalul similar care îngrijește forțele armate terestre .
Pe lângă răniți și bolnavi , cele două convenții protejează și bunurile materiale care asigură condițiile de transport , însănătoșirea , îngrijirea și supraviețuirea persoanelor protejate . La fel ca și la persoane , și în cadrul bunurilor menționate cele utilizate în războiul naval se bucură de o imunitate mai largă decât cele folosite pe uscat , acestea din urmă , în caz de necesitate , putând fi rechiziționate .
Protecția conferită de cele două convenții de la Geneva se fundamentează pe o serie de norme cu caracter de principiu : militarii și persoanele care însoțesc în mod oficial forțele armate au dreptul , în caz de rănire , boală sau naufragiu , la tratament , la ocrotire și apărare în toate împrejurările fără nici o deosebire de naționalitate , sex , rasă sau religie , din partea beligerantului în puterea căruia se află 11 ; personalul sanitar sau auxiliar , precum și clădirile , materialul sanitar , mijloacele de transport , trebuie de asemenea protejate 12 ; dreptul la protecție este inalienabil , persoanele care beneficiază de această protecție nu pot în nici un caz să renunțe parțial sau în întregime la drepturile pe care le asigură convențiile și nici la cele conferite prin acorduri speciale încheiate între părți 13.
Alte reguli de protecție sunt cele consacrate în capitolul II din ambele Convenții . Convențiile din 1949 aduc un element de noutate în ocrotirea răniților și bolnavilor prin enumerarea actelor interzise : orice atingere la viața și persoana bolnavilor , răniților și naufragiaților , fapta de ai omorî sau extermina de ai supune torturii , de a face orice fel de experiențe științifice asupra lor , de ai lăsa premeditat fără ajutor sau îngrijire medicală , de a – i expune la riscuri de contaminare sau infectare create tocmai în acest scop 14.
În orice moment și mai ales la sfârșitul fiecărei bătălii , comandantul unității militare , ocupantă a câmpului de luptă , este obligat să ia măsuri pentru strângerea răniților și a morților și pentru ocrotirea lor împotriva jafurilor și relelor tratamente . Se poate dacă situația o permite , ca între diferite sectoare ale frontului să se încheie încetarea focului , pe o perioadă determinată , pentru a putea strânge răniții între linii 15. În cazul în care beligerantul este obligat să abandoneze răniții sau bolnavii inamicului , el este obligat să lase , în limita necesităților militare , o parte a personalului și materialul său sanitar pentru a asigura îngrijirea lor .
În raport cu vechile reglementări , convențiile I și II de la Geneva din 1949 înscriu o regulă nouă cu caracter permisiv : autoritatea militară va putea face apel la caritatea locuitorilor , a comandanților navelor comerciale , iahturilor sau ambarcațiunilor neutre , precum și la societățile de ajutor pentru ridicarea și îngrijirea benevolă , sub controlul său , a răniților și a bolnavilor . Bineînțeles că persoanele care răspund afirmativ acestui apel se bucură de toată protecția și înlesnirile necesare 16.
Beligeranții pot de comun acord să stabilească zone și localități sanitare pentru răniți și bolnavi . Aceste zone și localități se bucură de o protecție specială , iar părțile aflate în conflict trebuie să se oblige să nu introducă în aceste zone trupe sau material de război . Prin convenție , statele se angajează să adopte măsuri legislative pentru pedepsirea în caz de conflict armat a oricăror acte individuale , de jefuire și maltratare a răniților și bolnavilor împotriva folosirii abuzive a drapelului și insignei Crucii Roșii .
Tot ca o noutate față de reglementările anterioare , Convențiile I și II de la Geneva din 1949 consacră în capitolul IV din ambele convenții o altă idee pe care se bazează protecția personalului sanitar . Acesta nu va fi repatriat , așa cum se stabilise anterior prin Convenția din 1929 , ci va putea fi reținut pentru îngrijirea prizonierilor de război în măsura în care starea sanitară , nevoile spirituale și numărul prizonierilor de război o vor cere . Membrii acestui personal nu vor fi totuși considerați prizonieri de război dar vor beneficia cel puțin de toate dispozițiile Convenției cu privire la tratamentul prizonierilor de război ( III ) din 12 august 1949 de la Geneva . Militarii prizonieri folosiți ca brancardieri auxiliari sunt prizonieri de război dar vor fi folosiți , pe cât posibil , doar în misiuni sanitare .
Al treilea capitol din fiecare din cele două Convenții din 1949 reglementează protecția formațiunilor și instalațiilor sanitare și a navelor spital . În Convenția I se prevede crearea de unități mobile medicale ( ambulanțe ) care să însoțească armata în campanie , precum și servicii medicale fixe . Acestea se bucură de protecție deplină , iar în cazul în care cad în puterea inamicului , ele vor continua să funcționeze până partea care le – a capturat poate asigura îngrijirea răniților și bolnavilor din aceste stabilimente . Personalul acestora nu poate fi considerat prizonier de război .
Dacă personalul sanitar comite acte vătămătoare pentru inamic , nu va mai fi socotit ca făcând parte din această categorie 17. Convenția I prevede cazurile când personalul nu – și pierde totuși această calitate 18 .
personalul ambulanțelor și unităților sanitare este înarmat și uzează de aceste arme pentru propria apărare sau pentru apărarea răniților și bolnavilor ;
este păzit de un pichet de santinele sau deține escortă ;
în ambulanțe sau instalațiile sanitare se găsesc arme portative și muniții retrase de la răniți și bolnavi , care nu au fost încă predate autorităților competente ;
personalul și materialul din serviciu veterinar se găsește în ambulanțe și unități sanitare fără a face parte însă din ele ;
activitatea umanitară a personalului ambulanței sau a unităților sanitare fixe s – a extins asupra răniților și bolnavilor civili .
În Convenția II de la Geneva din 1949 se reglementează regimul navelor spital 19. Aceste nave se bucură de o protecție specială , ele neputând fi atacate sau capturate , cu condiția ca numerele și caracteristicile lor 20 să fi fost comunicate părților beligerante cu cel puțin 10 zile înainte de folosirea lor . În convenție se face distincție între 3 categorii de nave – spital :
militare ;
particulare din statele beligerante ;
neutre 21.
Vasele se bucură , potrivit Convenției , de imunitate de captură și atac . Totuși ele pot fi supuse controlului și pot fi vizitate 22. În cazul în care portul unde se găsesc cade sub ocupația inamicului , ele vor fi autorizate să plece 23. Ele își pierd protecția acordată de Convenție dacă comit acte vătămătoare față de inamic 24 .
Fiecare navă – spital , comunică inamicului cu cel puțin 10 zile înainte de folosire , trebuie să fie cu toată suprafața exterioară vopsită în alb și să aibă gravate pe părțile laterale și pe partea orizontală una sau mai multe cruci de culoare roșu închis care să se distingă ușor de la distanță . Navele – spital particulare se vor distinge printr – o pictură exterioară albă ori o bandă orizontală roșie 25.
Vasele sanitare nu trebuie să jeneze sub nici o formă acțiunile militare . Dacă acționează în acest mod ele își vor asuma toate riscurile ce decurg din această acțiune . Beligeranții au dreptul de a controla și a cerceta aceste vase , au dreptul de a refuza ajutorul lor și au dreptul de a ordona îndepărtarea și chiar de a le impune o anumită direcție . Au dreptul de a reglementa utilizarea mijloacelor de comunicare . Totodată au dreptul să le rețină maximum șapte zile , dar numai dacă necesitățile militare o impun . Personalul acestor nave nu poate fi făcut prizonier26.
Capitolul V din Convenția I este guvernat de două idei cu putere de principiu :
beligeranții au obligația de a restitui materialul mobil capturat ;
materialul poate fi reținut cu obligația de a nu – i schimba destinația .
Acest capitol nu are corespondent în cea de –a doua Convenție .
Protecția transporturilor sanitare face obiectul ambelor Convenții . Vehiculele de orice fel amenajate pentru transportul răniților și bolnavilor care circulă fie izolat , fie în convoi , vor fi protejate cu unele excepții :
dacă necesitățile militare o impun , aceste vehicule vor putea fi oprite și se va disloca convoiul , asigurând în toate împrejurările securitatea răniților și bolnavilor transportați de acestea ;
vehiculele respective nu vor putea fi utilizate decât în sectorul în care au fost interceptate și exclusiv pentru necesitățile sanitare ;
după terminarea misiunii locale , ele vor trebui predate în condițiile prevăzute în prealabil .
Mijloacele de transport militare care nu fac parte din serviciul militar vor putea fi capturate împreună cu atelajul lor .
O serie de dispoziții ale convențiilor fac referire la emblema și însemnul distinctiv al serviciilor sanitare ale armatei care este semnul heraldic al Crucii Roșii pe fond alb . Unele state au atribuit acestui semn o semnificație religioasă . Drept urmare , au înlocuit Crucea Roșie cu semiluna Roșie , leul sau soarele roșu pe fond alb . Indiferent însă de semnul distinctiv , toate sunt admise de convenție . Emblema se poartă pe drapele , brasarde și pe orice alt material al serviciului sanitar admis de autoritățile sanitare competente .
Convențiile I și II de la Geneva din 1949 au fost apreciate în general drept satisfăcătoare . În practică au demonstrata o serie de limite și imperfecțiuni . Acestea s – a încercat să fie înlăturate prin dispozițiile Protocolului adoptate la 10 iulie 1977 la Geneva .
Protocolul de la Geneva din 1977 în cel de al doilea titlu , extinde și completează regulile consacrate de convențiile din 1949 . Principiile noi enunțate în Protocol își au originea în practica conflictelor armate contemporane .Acest titlu a protocolului debutează cu o secțiune care definește termenii de „răniți” , „bolnavi „ , „naufragiați „ , „ personal sanitar „ , „ unități sanitare „ , „ mijloace de transport sanitar” , „ vehicul sanitar „ , navă și ambarcațiuni sanitare„ , „ aeronavă sanitară „ , „semn distinctiv „ , etc.
Având scopul de a completa Convențiile I , II și IV de la Geneva din 1949 , dispozițiile art.8 , paragraful 1 , care definesc termenii de „ răniți „ și „bolnavi „ , precizează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi încadrată în această categorie și extinde sfera de cuprinderea acestei categorii . Astfel , sunt considerați „ răniți „ și „ bolnavi „ persoanele militare și civile care au suferit un traumatism , o boală sau alte incapacități fizice sau mentale și care îndeplinesc următoarele două condiții :
au , datorită acestui fapt , nevoie de îngrijiri medicale ;
se abțin de la orice participare la ostilități .
Sunt asimilate acestei categorii femeile însărcinate , nou – născuții și celelalte persoane care ar putea să aibă nevoie de îngrijiri medicale imediate și care se abțin de la orice participare la ostilități . Această definiție este mult mai largă decât conceptele implicate în Convențiile de la Geneva din 1949 , ea cuprinzând practic toate persoanele bolnave și rănite , plus cele asimilate care îndeplinesc cele două condiții sus – amintite . Pentru „naufragiați „ în schimb se cere ca ei să îndeplinească numai o singură condiție : să se abțină de a lua parte la ostilități . Astfel sunt considerați „ naufragiați „ persoanele militare sau civile care se găsesc într – o situație periculoasă pe mare , ca urmare a nefericirii care îi lovește sau lovește nava sau aeronava ce îi transportă , cu condiția să se abțină de la orice ostilitate . O persoană beneficiază de statutul de naufragiat din momentul în care încep operațiunile de salvare a sa și până când dobândește un alt statut juridic ( prizonier , rănit sau bolnav ) .
Protocolul dă o definiție foarte largă și „ personalul sanitar „ , care cuprinde persoanele care au fost exclusiv afectate de către o parte în conflict temporar sau permanent :
fie în scopuri sanitare ;
fie la administrarea unităților sanitare ;
fie la funcționarea sau administrarea mijloacelor de transport sanitar .
În această categorie sunt cuprinși : personalul sanitar , militar sau civil , inclusiv cel menționat în Convențiile I și II de la Geneva și cel care este afectat organismelor de protecție civilă , personalul sanitar al Societăților naționale Cruce Roșie și al altor societăți naționale de ajutor voluntar , și personalul sanitar al unităților sau mijloacelor de transport sanitar , recunoscute sau autorizate special de una din părțile aflate în conflict .
Prin această definiție s – a urmărit două obiective :
de a acorda personalului sanitar civil același tratament de care beneficiază personalul sanitar militar
de a lăsa la latitudinea părților aflate în conflict să stabilească lista personalului sanitar civil .
Pentru ceilalți termeni definiți în Protocol , acesta dă sensul atribuit în vorbirea curentă , cu mențiunea că ele implică deopotrivă persoanele și materialele , civile și militare .
În art.9 din Protocol se extinde câmpul de aplicare al Titlului II din același Protocol , creând noi beneficiari ai protecției conferite de art.27 și 32 din Convenția I de la Geneva 1949 , respectiv de art.25 din cea de – a II – a Convenție .
În art.10 din Protocol se reafirmă principiul fundamental în materie de protecție înscris în Convenții de la Geneva din 1949 , subliniind prioritatea protecției datorate acestor victime ale războiului , indiferent cărei părți aparțin , față de orice altă obligație de această natură . Astfel , într – un conflict armat, toate serviciile sanitare , militare sau civile , trebuie să fie mobilizate pentru a acorda ajutor și îngrijiri răniților , bolnavilor și naufragiaților .
Dacă în convențiile din 1949 protecția era îndreptată în primul rând către răniți , bolnavi și naufragiați militari , în Protocolul din 1977 se extinde această protecție în totalitate asupra personalului sanitar civil .
Articolul 12 din Protocol extinde protecția de care beneficiază „ stabilimentele fixe și formațiunile sanitare mobile27 „ și „ spitalele civile28 „ la toate instalațiile sanitare care îndeplinesc una din condițiile următoare : aparțin unei părți în conflict , sunt recunoscute și autorizate de autoritatea competentă a unei părți în conflict .
Articolele 13 – 15 din Protocol sunt consacrate încetării protecției unităților sanitare civile29, limitării rechizițiilor aplicate unităților sanitare civile30 și protecției personalului sanitar civil31.
Articolul 16 din Protocol consacră protecția generală a misiunii generale , cuprinzând reguli noi . Se interzice pedepsirea unor persoane pentru exercitarea unei activități cu caracter medical , conform deontologiei profesionale , indiferent de împrejurări sau beneficiari . Persoanele care exercită activități sanitare nu pot fi obligate să efectueze lucrări sau acte contrare deontologiei profesionale . O astfel de persoană nu poate fi constrânsă să dea informații referitoare la răniții și bolnavii din grija sa dacă consideră că acestea ar putea aduce prejudicii acestora sau familiilor lor .
Articolul 17 din Protocol – Rolul populației civile și al societăților de ajutor extinde dispozițiile art. 18 din Convenția I de la Geneva și la bolnavii și răniții civili , autorizând populația și societățile de ajutor să culeagă răniții , și bolnavii și naufragiații chiar în regiunile invadate sau ocupate și să le acorde îngrijiri , inclusiv din proprie inițiativă .
Tot în titlul al doilea din Protocol se extinde protecția conferită prin Convenția a II – a de la Geneva transporturilor sanitare . După ce în art. 21 din Protocol se reafirmă principiile respectării și protejării vehiculelor sanitare , se precizează că dispozițiile Convenției II privind navele descrise în art.22 , 24 , 25 și 27 din această Convenție se extind și la navele , bărcile și ambarcațiunilor care transportă civili , răniți bolnavi și naufragiați care nu trebuie nici predați părții căreia nu – i aparțin , nici capturați pe mare .
Se extinde protecția navelor descrise în art,25 din Convenția II și la navele – spital puse la dispoziția unei părți în conflict în scopuri umanitare de către un stat neutru sau neparticipant la conflict , ori de către organizații internaționale cu scop umanitar .
Protocolul de la Geneva din 1977 încearcă să îndepărteze dificultatea creată de Convențiile din 1949 privind aviația sanitară . Astfel , în opt articole se dezvoltă regulile de la Geneva , marcându – se un real progres . În primul rând se enunță un principiu general referitor la respectarea și protecția aeronavelor sanitare . Condiția acordului prealabil a fost nuanțată . Astfel , pentru aeronavele sanitare care survolează zonele nedominate de părțile adverse , notificarea este facultativă . Pentru aeronavele sanitare care survolează zonele de contact , dominate în fapt de trupele inamice , precum și zonele în care nici o forță nu domină cu claritate , este necesar un acord între părți . Dacă un asemenea acord nu există aeronavele sanitare survolează aceste zone pe riscul lor . Însă dacă sunt recunoscute ca atare ele trebuie respectate . Caracterul acestei reguli rămâne însă subiectiv , lăsându – se la aprecierea comandantului militar problema recunoașterii aeronavei .
Se poate aprecia că prin adoptarea Protocolului de la Geneva din 1977 , răniții și bolnavii beneficiază de un statut satisfăcător în caz de conflict armat . În acest domeniu spiritul umanitar s – a făcut mai mult simțit iar progresele se poate spune că au fost mai importante decât în alte domenii .
Regulile dezvoltate de instrumentele succesive de la Geneva privind răniții și bolnavii cu un conținut medical substanțial sunt considerate de specialiști ca dând naștere unei noi ramuri a Dreptului Internațional Public – „ dreptul internațional medical „ – materie care figurează din 1959 printre prioritățile Asociației de Drept Internațional ( I.L.A.) .
2.3.STATUTUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI
2.3.1.EVOLUȚIA PÂNĂ LA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Foarte mult timp nu a existat pentru prizonierii de război nici o normă umanitară care să – i ocrotească. Soarta lor depindea de cel care îi captura , iar cel mai adesea erau uciși . O primă ameliorare este transformarea lor în sclavi dar nu din motive umanitare , ci din motive financiare . Consiliul de la Latera din 1179 interzice transformarea în sclavi a prizonierilor participanți la „ războaiele între creștini” , făcându – se astfel primul pas pe calea creării unui statut uman pentru aceste victime a războiului .
În evul mediu prizonierii de război încep a se răscumpăra , astfel încât , începând din secolul al XVII – lea se creează o cutumă , generalizată în secolul următor , în baza căreia comandanții militari încheiau carteluri în care se stabileau toate condițiile eliberării prizonierilor , inclusiv tariful de răscumpărare.
În secolul al XVIII – a generalizarea armatelor de profesie , organizate și crearea pe cale cutumiară a principiului potrivit căruia războiul potrivit căruia războiul este o relație între state și nu între cetățenii acestora , duc la o reconsiderare a statutului prizonierilor de război , prizonieratul nemaiavând caracterul unei sancțiuni ci fiind o măsură cu caracter preventiv menită doar să- i împiedice să participe din nou la ostilități . Astfel , combatantul prins și dezarmat , numai era considerat inamic , ci un cetățean ce trebuie tratat cu tot respectul datorat ființei umane . Tot în acest secol instituția prizonieratului de război începe să – și găsească loc în tratatele bilaterale .
Numărul acestora crește în secolul al XIX – lea , dar dacă pe planul reglementărilor internaționale nu se simte practic nici un progres , asistăm la evoluții interesante pe plan intern . Astfel la 24 octombrie 1832 , jurist consultul Ministerului de Externe englez adresează lui Palmerston un raport în care sugera o intervenție eventuală a statelor neutre pentru a asigura în cazuri extreme respectarea statutului prizonierilor de război . În 1863 Francis Lieber elaborează „ Instrucțiunile pentru armatele de campanie al Statelor Unite” în care problema prizonierilor de război era reglementată în numai 36 de articole .
În plan normativ statutul prizonierilor de război a fost reglementat până la al doilea război mondial în două instrumente internaționale :
Regulamentul anexă la Convenția IV – a de la Haga din 1907 ( capitolul 2 , art. 4 –20 ) ;
Convenția de la Geneva din 27 iulie 1929 privind ameliorarea soartei prizonierilor de război .
În timpul primului război mondial Regulamentul adițional de la Haga din 1907 , în vigoare la această dată nu a fost întocmai respectat pentru că o serie de state nu au introdus prevederile respective în dreptul intern și pentru că el conținea clauza si omnes . În consecință Convenția de la Geneva din 1929 dezvoltă sistemul de protecție consacrat prin Regulamentul de la Haga în 142 de articole și două Anexe 32. Convenția însă nu lega decât 41 de state 33. În același timp , Germania declara în 1941 că țărilor beligerante ale căror guverne au părăsit teritoriul național nu le mai recunoaște calitatea de stat și pe cale de consecință nici pe aceea de prizonier de război pentru resortisanții acestora 34. Astfel , 70 % din prizonierii capturați de Germania au fost privați de asistența unei puteri protectoare la aceștia adăugându – se și prizonierii sovietici , URSS nefiind parte la Convenție . Aceeași situație au avut – o în URSS prizonierii germani , italieni și japonezi .
În plus , o serie de combatanți au fost excluși de la beneficul protecției conferite de Convenție , iar cei care trebuiau să beneficieze de această protecție au fost privați de ea în mod arbitrar , impreciziunea regulilor referitoare la asistență și la captivitate lipsindu – i de ajutoare și ducând la inevitabile consecințe asupra vieții și integrității lor fizice și mintale .
2.3.2.DEFINIREA CONCEPTULUI DE PRIZONIER DE RĂZBOI .
În principiu prizonierii de război pot fi numai combatanții . Deci conceptul de prizonier de război derivă din cel de combatant . Convenția IV de la Geneva din 1949 include în categoria combatanților toate persoanele vizate de art . 1 –3 din Reguamentul anexă la Convenția a – IV – a de la Haga din 1907 și care sunt capturate de inamic :
membrii forțelor armate ai unei părți în conflict , ai milițiilor și corpurile de voluntari făcând parte din aceste armate ;
membrii altor miliții și membrii altor corpuri de voluntari , inclusiv cei din mișcările de rezistență organizată aparținând unei părți în conflict și acționând în afara sau în interiorul propriului teritoriu , chiar dacă acest teritoriu este ocupat , dacă îndeplinesc cele patru condiții cerute pentru combatanți .
La aceste două categorii Convenția de la Geneva din 1949 le mai adaugă și pe următoarele :
membrii forțelor regulate care se pretind ale unui guvern ori ale unei autorități nerecunoscute de puterea deținătoare ;
persoanele care urmează forțele armate fără a face parte direct din ele , membrii civili ai echipajelor unitățile de muncă sau ai serviciilor însărcinate cu bunăstarea forțelor armate , cu condiția de a fi primit autorizarea forțelor armate pe care le întovărășesc ;
membrii echipajelor , inclusiv comandanților , piloții și elevii marinei comerciale și echipajele aviației civile ale părților în conflict ;
populația unui teritoriu neocupat care la apropierea inamicului ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie , fără să fi avut timp să se constituie în forțele armate regulate , dacă poartă armele pe față și să respecte legile și obiceiurile războiului 35.
Art.4 din Convenția II de la Geneva din 1949 asimilează prizonierilor de război toate persoanele sau au aparținut forțelor armate ale țării ocupate , dacă din afara acestei aparențe puterea necesară socotește necesar să procedeze la internarea lor chiar dacă inițial îi eliberase .
Protocolul întâi din 1977 de la Geneva , prin art.43 paragraful 1 , substituie aceste enumerări o formulă unică , extinzând statutul prizonierilor de război la „ toate forțele , toate grupele și toate unitățile armate și organizate care plasate sub un comandament responsabil de conduita subordonaților săi , față de această parte , chiar dacă acesta este reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de o Parte adversă . Aceste forțe armate trebuie să fie supuse unui regim de disciplină internă care asigură , mai ales , respectarea regulilor dreptului internațional aplicabil în conflictele armate „ .
Practic , prin această dispoziție s –a urmărit includerea între prizonierii de război a combatanților care participă la operațiunile de guerilă capturați de inamic . Potrivit acestei definiții , statutul de prizonier de război este grefat de două condiții : să fi căzut în puterea inamicului și să aparțină uneia dintre categoriile enumerate .
2.3.3.PROTECȚIA PRIZONIERILOR DE RĂZBOI DUPĂ CEL DE – AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
După al doilea război mondial , prizonieratul nu mai este privit ca o acțiune represivă , ci ca o măsură de precauție față de combatantul inamic dezarmat . Aceasta este de fapt ideea fundamentală a sistemului de protecție a prizonierilor de război , instituind prin Convenția de la Geneva din 1949 , idee reiterată prin Protocolul I de la Geneva din 1977 . Ideea este consacrată în art.12 din Convenția din 1949 care stipulează că „ Prizonierii de război trebuie tratați cu omenie „ . Inspirată și de Declarația universală a drepturilor omului , Conferința a preluat în normele sale câteva principii în Declarație . În acest sens , Convenția din 1949 dispune că viața prizonierilor trebuie cruțată , iar persoana și demnitatea lor respectate și protejate . Prizonierii nu trebuie supuși la torturi , experiențe medicale sau biologice , pedepse crude sau degradante . Cei suferinzi trebuie să primească îngrijiri medicale fără nici un fel de discriminare . Se impune , prin Convenție , statelor obligația de a contribui la atenuarea suferințelor cauzate de război și de a nu expune prizonierii violențelor și insultelor din partea populației locale sau curiozității publice , la represalii de război , mutilări fizice sau experiențe de orice fel . Convenția dispune că prizonierii de război își conservă întreaga lor capacitate civilă .
Față de Convenția din 1929 , cea din 1949 înscrie o serie de prevederi ce constituie un adevărat progres . Astfel , normele privitoare la protecția prizonierilor de război se aplică în cazul oricărui conflict armat , ivit între părțile semnatare , chiar dacă una dintre ele nu recunoaște starea de război . Normele se aplică nu numai conflictelor cu caracter internațional , ci și războaielor cu caracter neinternațional , în toate cazurile de ocupație totală sau parțială .
Dispozițiile convenției se aplică tuturor prizonierilor de război din momentul capturării lor , până în momentul eliberării și repatrierii . Pentru a înlătura posibilele abuzuri , prizonierii nu pot renunța , în nici un caz , total sau parțial , la drepturile asigurate prin convenție sau prin acorduri speciale . Convenția mai prevede că „ independent de responsabilitățile individuale care pot exista , puterea deținătoare este responsabilă de tratamentul ce se aplică prizonierilor , iar orice acte contrare dispozițiilor Convenției sunt socotite ca fiind crime de război . Întreținerea și îngrijirea prizonierilor se face de către puterea deținătoare în mod gratuit .
Imediat ce a fost capturat , prizonierul este predat superiorilor și condus spre un loc de adunare unde este supus unor formalități de înregistrare . Are loc un interogatoriu dar numai asupra identității prizonierului . Convenția II de la Geneva din 1949 interzice orice constrângere , fizică sau morală , pentru obținerea de informații cu privire la situația armatei prizonierului .
Toate efectele și obiectele de uz personal , precum și caschetele metalice , măștile de gaze și orice obiect care servește de îmbrăcăminte , hrană și protecție personală , actele de identitate , însemnele gradului , decorațiile și obiectele având valoare personală sau sentimentală , vor rămâne în posesia prizonierilor .
Vor fi reținute armele , echipamentul militar , caii și documentele militare. Dacă prizonierii au asupra lor bani sau alte valori , acestea nu vor putea fi reținute decât din ordinul unui ofițer și numai după eliberarea unei chitanțe sau consemnarea într – un registru . Toate acestea vor fi restituite prizonierilor la eliberarea din captivitate .
După capturare , prizonierii vor fi evacuați din zona de luptă și cazați în lagăre aflate în regiuni cu un climat sănătos .Vor fi grupați după naționalitate , iar lagărele trebuie să fie dotate cu adăposturi contra bombardamentelor . Locurile de deținere , clădirile sau baracamentele trebuie să ofere toate garanțiile de igienă și salubritate . Condițiile din dormitoare trebuie să fie egale cu acelea de care beneficiază trupele statului care a capturat prizonierii și care se găsesc în regiunea în care se află lagărele de internare . Regimul prizonierilor are deci , oarecum , un caracter de domiciliu forțat în limitele căreia ei au o anumită libertate de mișcare , libertate prevăzută în regulamentele principale sau de garnizoană .
În ce privește hrana , prizonierii trebuie să beneficieze de rații satisfăcătoare , iar pentru prizonierii care lucrează se vor asigura suplimente de hrană . Apa potabilă trebuie să fie în cantități suficiente și se va permite folosirea tutunului . Prizonierii au dreptul la îmbrăcăminte , încălțăminte și lenjerie . Pe măsura uzării , acestea vor fi reparate sau înlocuite .
Prizonierilor de război li se vor asigura condiții permanente de igienă , cantități suficiente de apă menajeră și săpun . Lagărele vor poseda o infirmerie , iar în cazul când există prizonieri ce au contactat o boală care necesită o spitalizare sau intervenție chirurgicală vor fi admiși în orice formație sanitară , militară sau civilă , în măsura de a – i trata . Se vor acorda înlesniri speciale invalizilor și mai ales orbilor . De preferință prizonierii de război vor fi tratați de un personal medical al puterii de care depind . Cheltuielile privind tratamentul și aparatura vor fi suportate de către puterea deținătoare .
Exercitarea religiei va fi liberă și se vor rezerva localuri speciale în acest scop . Puterea deținătoare va încuraja activitățile intelectuale , educative , recreative și sportive ale prizonierilor .
În ceea ce privește disciplina în lagăr , aceasta se bazează pe două principii :
prizonierii de război , inclusiv ofițerii sunt obligați la salut și la semnele exterioare de respect și politețe prevăzute în regulamentele militare ale propriei lor armate , față de comandantul lagărului ;
ofițerii prizonieri sunt obligați să salute numai pe ofițerii de grad superior ai puterii deținătoare .
Ordinele , regulamentele și avertismentele vor fi comunicate prizonierilor într – o limbă pe care o înțeleg . Textul Convenției III de la Geneva din 1949 referitoare la regimul prizonierilor de război va fi afișat , în limba prizonierilor , în locuri unde v – a putea fi citit de aceștia .
Prizonierii de război vor fi folosiți în diverse munci . Această problemă este reglementată în detaliu de Convenția III de la Geneva în art. 49 – 57 . Astfel , ofițerii și persoanei asimilate sunt exceptați de la astfel de activități . Munca prestată va fi conformă cu vârsta , sexul , gradul precum și cu pregătirea și aptitudinile fizice ale prizonierilor . Subofițerii nu vor putea fi supuși să lucreze în ramuri cu caracter direct militar , nu pot fi folosiți la lucrări insalubre , periculoase sau contrare demnității . Prizonierii vor beneficia de dispozițiile aplicabile lucrătorilor de aceeași categorie , după legislația puterii deținătoare în ceea ce privește protecția muncii . Prizonierii vor beneficia de o zi liberă pe săptămână . Pentru lucrările de administrație , amenajare și întreținerea lagărului, prizonierii nu vor primi nici o indemnizație .
Prizonierilor de război li se recunoaște dreptul de a dispune de unele sume de bani , provenite din :
avansul din solda lunară vărsată de puterea deținătoare , în funcție de grad ;
sumele pe care prizonierii le aveau asupra lor în momentul capturării ;
suplimentele de soldă trimise de statul de care depind prizonierii de război ;
indemnizațiile de muncă plătite de autoritățile statului deținător ;
sumele pe care prizonierii le vor primi , individual sau colectiv , de la rude sau diverse societăți de caritate .
La începutul ostilităților , puterea deținătoare va fixa suma maximă de bani lichizi pe care prizonierii de diferite grade vor fi autorizați să o poarte asupra lor . Restul de bani reținuți de la prizonieri precum și depunerile ulterioare vor fi înregistrate în contul prizonierilor . Soldurile creditoare le vor fi restituite la sfârșitul captivității . Prizonierii pot face cumpărături sau prin servicii , contra cost , în afara lagărului .
Prizonierii de război au dreptul de a comunica cu familiile și cu Agenția de informații asupra prizonierilor de război . Corespondența prizonierilor nu va putea fi reținută sau întârziată pe considerente de disciplină . Prizonierul are dreptul la cel puțin două scrisori și patru cărți poștale pe lună . Orice limitare mai mare nu este admisă decât în cazurile prevăzute de Convenție 36. Prizonierii sunt autorizați să primească pachet . Toată corespondența , pachetele sau sumele de bani nu sunt supuse taxelor de import , taxelor vamale și altele de acest fel .
Prizonierii de război au dreptul de a – și institui reprezentanțe ale lor alcătuite din oameni de încredere de aceeași naționalitate și având aceleași uzanțe cu ei , care să – i reprezinte în fața autorităților și a puterilor protectoare . Prin intermediul acestora prizonierii pot reclama orice situație referitoare la regimul captivității lor , la nemulțumirile determinate de condițiile prizonieratului , la doleanțele lor , la modul de aplicare a Convenției , etc . Oamenii de încredere au dreptul de a comunica cu puterile protectoare , cu C.I.C.R. și cu alte organisme de ajutorare a prizonierilor .
Legile și regulamentele puterii deținătoare se extind și asupra prizonierilor de război , infracțiunile la aceste legi și regulamente urmând a fi judecate de tribunalele militare , cu excepția situațiilor când legislația puterii deținătoare prevede judecarea membrilor forțelor armate de tribunalele civile .
Pedepsele corporale și orice formă de cruzime sunt cu desăvârșire interzise .
Convenția III de la Geneva din 1949 reglementează pe parcursul a patru articole ( art. 91 – 94 ) , foarte strict , tentativa de evadare , care se pedepsește disciplinar . Prizonierul care a reușit să evadeze și s –a reintegrat în forțele armate ale puterii de care depinde în cazul în care este prins a doua oară nu va fi pasibil de nici o pedeapsă pentru evadarea anterioară .
La începutul conflictului , în fiecare parte beligerantă se vor vrea comisii medicale mixte , compuse din trei membri , din care doi aparțin unei țări neutre , iar al treilea este desemnat de puterea deținătoare . Comisiile au misiunea de a examina prizonierii răniți și bolnavi și de a lua toate măsurile utile față de ei , inclusiv repatrierea sau spitalizarea în țările neutre . Criteriul de repatriere directă sau de spitalizare în statele neutre este acela al invalidităților fizice sau intelectuale .
La sfârșitul ostilităților , prizonierii de război vor fi repatriați . Prizonierilor li se va permite să ia cu ei efectele lor de uz personal , precum și banii și obiectele de valoare care le – au fost reținute la începutul captivității . Cei care fac obiectul unei proceduri sau urmăriri penale sau sunt condamnați penal pot fi reținuți până la încheierea acesteia . Nici un repatriat nu va mai putea fi folosit în serviciul militar activ .
La începutul conflictului și în toate cazurile de ocupație de război , fiecare parte beligerantă și puterile neutre nebeligerante care au primit pe teritoriul lor prizonieri de război , vor înființa un Birou oficial de informații despre prizonierii de război aflați în puterea sa . Birourile vor fi informate asupra oricăror date referitoare la prizonieri , la eventualele transferări , eliberări , repatrieri , evadări , decese , etc.
Răspunderea pentru tratamentul aplicat prizonierilor de război revine puterii deținătoare . Pentru aplicarea uniformă a dispozițiilor Convenției III de la Geneva din 1949 și pentru a se asigura prizonierilor un regim adecvat , statele au instituit mecanisme speciale de protecție și control între care : puterea protectoare substitutul puterii protectoare , reprezentantul prizonierilor de război – omul de încredere al prizonierilor , alte organizații umanitare internaționale .
Instituția Puterii Protectoare a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și a fost prevăzută în art.86 și 87 ale Convenției din 1929 . Convenția III de la Geneva din 1949 prevede instituția puterii protectoare în treisprezece articole 37. Rolul puterii protectoare este de a „ salvgarda interesele părților în conflict „ și de a controla aplicarea Convenției . În cazul în care puterile în conflict nu cad de acord asupra unor puteri protectoare acestea vor putea să se înțeleagă să încredințeze rolul acesteia unui Organism Internațional . Instituția Reprezentantului Prizonierilor este prevăzută în Convenția III de la Geneva din 1949 pe parcursul a trei articole , după ce în Regulamentul de la Haga din 1907 instituția nu – și găsește locul , iar în Convenția din 1929 este prevăzută în două articole . Referirea la serviciile unei Organizații Umanitare , prevăzută în art. 9 al Convenției III de la Geneva din 1949 , rămâne până în prezent doar o inovație pur teoretică .
2.4.REGULI PRIVIND PROTECȚIA BUNURILOR CULTURALE
2.4.1.EVOLUȚIA ISTORICĂ PÂNĂ LA CEL DE – AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Bunurile culturale sunt elemente fundamentale ale culturii popoarelor . Punerea lor cu adevărat în valoare nu se poate face decât dacă originea , istoria și mediul lor sunt cunoscute cu precizie . Aprofundarea cunoașterii civilizației și culturii umane , îmbogățirea vieții spirituale a tuturor popoarelor , generarea respectului reciproc între state nu se pot realiza decât prin schimburi echitabile de bunuri culturale între națiuni ,în scopuri științifice ,culturale și educative .
Pornindu – se de la aceste considerente , pe plan internațional a fost realizat și se află într – un continuu proces de perfecționare un întreg sistem de protecție juridică menit să reglementeze relațiile culturale și să contracareze pericolele ce pot apărea în caz de conflict armat ( transfer ilicit de bunuri culturale , distrugere , sărăciri de patrimoniu , discriminare culturală , etc. ) .
Primele acorduri în domeniul cultural au fost adoptate în secolul al XVII-lea , reglementând unele probleme privind educația și libertatea schimburilor de publicații comerciale . La sfârșitul secolului trecut și începutul secolului actual , acordurile culturale internaționale au început să reglementeze mai multe probleme ( echivalarea diplomelor de studii , schimbul de publicații oficiale , efectuarea de excavații arheologice , etc . ) 38 .
Protecția bunurilor culturale în timp de război constituie o preocupare a omenirii încă din antichitate . Aceste preocupări capătă consistență și materialitate în „ Instrucțiunile Armatelor Guvernamentale ale Statelor Unite în campanie „ promulgate de președintele Abraham Lincoln la 24 aprilie 1863 39. Prevederile conținute de aceste instrucțiuni , referitoare la bunurile culturale găsesc rezonanță internațională regăsindu – se rapid în regulamentele militare ale multor state 40 .
Prima tentativă de introducere a unor prevederi similare în dreptul pozitiv a fost făcută la Conferința de la Bruxelles din iulie – august 1874 . Aici s –a propus spre ratificare „ Declarația referitoare la legile și obiceiurile războiului „ care conținea în art.8 și 17 două reguli referitoare la bunurile culturale . ( art.8 – bunurile destinate cultelor , carității și educației , artelor și științei chiar dacă aparțin proprietății publice , vor fi tratate ca proprietate privată și respectată ; art.17 – în asedii și bombardamente trebuie să se ia toate măsurile necesare pentru a cruța pe cât posibil edificiile destinate artelor , științelor , scopurilor caritabile , etc . cu condiția de a nu servi scopurilor militare ) . Declarația nu a fost ratificată , constituind însă model pentru elaborarea „ Manualului Oxford „ , aprobat în unanimitate , la 9 septembrie 1980 Institutul de Drept Internațional 41, unde se regăsesc regulile de mai sus în art.34 și 53 .
Conferințele de pace de la Haga din 1899 și 1907 consacră primele norme de drept pozitiv referitoare la protecția bunurilor culturale în timp de război în Regulamentul Anexă la Convenția a II – a și respectiv Convenția a IV-a privind legile și obiceiul terestru în art.27 ,28 și 56 . Art.27 al Regulamentului Anexă stabilește și modelul semnului de protecție a bunurilor culturale ; un panou dreptunghiular împărțit pe diagonală în două triunghiuri , negru cel de sus și alb cel de jos . În acest sistem protecția unui punct cultural nu este condiționată de o anume valoare artistică sau istorică a sa , așa cum se va întâmpla în reglementările de după cel de al doilea război mondial .
Odată cu apariția artileriei cu rază lungă de acțiune și a avionului de bombardament , protecția bunurilor culturale în timp de război devine doar principială . Reglementările respective , neinterzicând represaliile ce răspund la o violare comisă de adversar , nu au putut împiedica procedeul represaliilor succesive din ce în ce mai mari , ajungându – se , ca în primul război mondial , la distrugeri masive de bunuri culturale .
După primul război mondial s- a încercat acoperirea acestor lacune . În 1922 , Convenția de la Washington pentru limitarea armamentelor a constituit o comisie care a redactat în perioada decembrie 1922 – februarie 1923 „ Regulile de la Haga „ care în art.25 și 26 conțin 2 norme importante pentru asigurarea unei protecții eficiente a monumentelor de mare valoare istorică în caz de război42 .
Reglementările acestui document nu au fost însă acceptate de state , astfel încât ele nu sunt norme cu forță juridică . Chiar și așa ele sunt criticabile pentru protecția oferită , care este în fond facultativă .
Ultimul instrument juridic dinaintea celui de – al doilea război mondial în acest sens are caracter regional și a fost încheiat la 13 aprilie 1965 la Washington între statele continentului american 43, semnat de două zeci și unu de state dar ratificat numai de zece .
În timpul celui de – al doilea război mondial , cu excepția celui privind „ orașele deschise „ înscrise în Regulamentul de la Haga din 1907 , nici o regulă nu a fost respectată , fie din lipsă de măsuri adoptate până atunci , fie că unele state nu erau părți în convențiile respective , dar mai ales din dispreț față de normele dreptului internațional umanitar , în general , așa cum a fost cazul Germaniei și din păcate nu numai al ei .
2.4.2.EVOLUȚIA REGULILOR PRIVIND PROTECȚIA BUNURILOR CULTURALE ÎN CAZ DE CONFLICT ARMAT DUPĂ CEL DE – AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
În 1948 Olanda a supus unui subcomitet UNESCO proiectul de convenție pe care în 1939 îl prezentase guvernelor . Pe baza acestui proiect Conferința Generală a UNESCO a hotărât în 1951 convocarea unui comitet de experți guvernamentali care să elaboreze o convenție . În acest sens , între 21 aprilie și 14 mai 1954 a fost convocată la Haga o conferință interguvernamentală la care au participat reprezentanți a 56 de state . La 14 mai a fost adoptat Actul Final al Conferinței care cuprindea : „ Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat „ , Regulamentul de aplicare a Convenției și Protocolul care interzice transferarea bunurilor culturale din teritoriile ocupate la care sunt anexate trei rezoluții . Convenția a intrat în vigoare la 7 august 1956 , după ce actul final fusese semnat de 46 de state . Până la 31 decembrie 1990 au ratificat sau au aderat la Convenție 74 de state 44.
În art.1 al Convenției se face definirea bunurilor culturale tocmai pentru a asigura o protecție eficientă acestora : „ Conform prezentei Convenții sunt socotite bunuri culturale oricare ar fi originea sau proprietarul lor :
bunurile mobile sau imobile care prezintă o mare importanță pentru patrimoniul cultural al popoarelor , cum sunt monumentele de arhitectură , de artă sau istorice , religioase ori laice , terenurile arheologice , grupurile de construcții care , în ansamblu , prezintă un interes istoric sau artistic , istoric sau arheologic , precum și colecțiile științifice și colecțiile importante de cărți , arhive sau reproduceri ale bunurilor definite mai sus ;
edificiile a căror destinație principală și efectivă este de a conserva sau de a expune bunurile culturale mobile definite la aliniatul a , cum sunt muzeele , marile biblioteci , depozitele de arhive precum și refugiile destinate să adăpostească în caz de conflict armat , bunurile culturale mobile definite la aliniatul a ;
centrele în cuprinsul cărora se află un număr considerabil de bunuri culturale , așa cum sunt definite în aliniatele a și b , denumite centre monumentale”.
Dacă în reglementările de la Haga din 1907 , bunurile culturale erau considerate ca atare sub un dublu criteriu – al distincției și al naturii – reglementările Convenției din 1954 le consideră și protejează ca atare în raport cu un singur criteriu – cel al importanței lor pentru patrimoniul popoarelor . Convenția enumeră categoriile de bunuri care , în cazul în care prezintă o asemenea importanță , urmează a fi protejate . Ulterior s – a constatat că din această enumerare lipsesc riturile de o frumusețe naturală . UNESCO a inițiat în acest sens o convenție specială adoptată în 1972 . O altă carență a respectivei enumerări este lipsa dintre categoriile protejate a locurilor de cult .
Sistemul de protecție stabilit de Convenția din 1954 cunoaște două forme : protecția generală și protecția specială .
a) Protecția generală:
Protecția generală stabilită de Convenția din 1954 are la rândul ei două elemente componente : apărarea și respectarea acordurilor automat tuturor bunurilor cuprinse în definiția dată de Convenție .
Ideea de apărare , consacrată în articolul 3 din Convenție este o obligație de „ a face „ , adică de a lua măsurile corespunzătoare , potrivit Convenției și notelor anexe , pe propriu teritoriu încă din timp de pace .
Ideea „ de respectare „ – mai detaliată decât cea de apărare – este o obligație de a „ nu face „ atât pe propriul teritoriu cât și pe al celorlalte părți contractante . În detaliu , obligația de „ a nu face „ constă în :
interzicerea utilizării acestor bunuri , a dispozitivelor lor de protecție și din imediata lor apropiere , în scopuri ce ar putea să le expună la distrugeri sau deteriorări ;
abținerea de la orice act de ostilitate față de ele ;
interzicerea , prevenirea și la nevoie și impunerea încetării oricărui act de furt , jaf sau deturnare de bunuri culturale , precum și a oricărui act de vandalism ;
interzicerea rechiziționării bunurilor culturale ;
interzicerea represaliilor asupra acestor bunuri ( art.4 , alin.1,3,4 )
De la obligația de „ a nu face „ nu se poate deranja decât în cazul în care o necesitate militară o impune de o manieră imperioasă ( art.4, alin2 ).
Protecția bunurilor culturale trebuie să existe și în situația de ocupație militară . Articolul 5 din Convenție prevede în acest sens că puterea de ocupație trebuie să sprijine , în măsura posibilului , autoritățile naționale , din teritoriul ocupat , să asigure ocrotirea și conservarea bunurilor culturale aflate pe acest teritoriu . Dacă aceste autorități nu sunt în măsură să adopte astfel de măsuri de urgență , puterea ocupantă , în limitele posibilului , va lua măsurile necesare de conservare în colaborare totuși cu aceste autorități .
Articolul 6 din Convenție prevede semnalizarea bunurilor culturale cu semn distinctiv . Semnul distinctiv este descris în articolul 16 , iar folosirea lui în articolul 17 din Convenție 45.
b) Protecția specială:
Este prevăzută în articolele 8 – 11 din Convenție și articolele 11- 17 din regulamentul de aplicare . Pentru a fi protejate , refugiile destinate a adăposti bunurile culturale mobile în caz de conflict armat , centrele mobile și alte bunuri culturale imobile , trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții :
să se găsească la o distanță suficientă de orice obiectiv militar important;
să nu fie folosite în scopuri militare ( nu se consideră folosite în scopuri militare paza lor înarmată și prezența pe lângă bunuri a forțelor de poliție însărcinate cu asigurarea ordinii publice ) ;
să fie înscrise în „ Registrul internațional al bunurilor culturale sub protecția specială „ , ținut de directorul general al UNESCO 46
În cazul în care o parte contractată violează obligația asumată de a proteja un bun cultural , partea adversă este absolvită de obligația asigurării imunității acelui bun pe timp cât violarea subzistă . Când est posibil ea va face prealabil o somație de a pune capăt violării într- un termen rezonabil . În afară de această situație imunitatea unui bun cultural poate fi ridicată numai în cazuri excepționale de necesitate militară de neînlăturat , numai atât timp cât aceste cazuri excepționale subzistă . Cazurile excepționale pot fi constatate numai de șeful unei formațiuni egale sau superioare ca importanță unei divizii . Ridicarea imunității se face cu înștiințarea în cel mai scurt timp și în scris , motivat , a comisarului general pentru bunurile culturale prevăzut de Regulamentul de aplicare .
Soluția de protejare a bunurilor culturale sub protecția socială prevăzută de Convenția din 1954 diferă de soluția reținută de dreptul cutumiar . Dacă în dreptul cutumiar un bun cultural folosit în scopuri militare poate fi atacat , potrivit Convenției din 1954 un asemenea bun , chiar folosit în scopuri militare , trebuie respectat . Numai cazurile excepționale de necesitate militară de neînlăturat pot constitui cauză de derogare de la obligația de respectare .
Acordarea protecției speciale are , în genere , un caracter de excepție datorită condițiilor draconice cărora le este subordonată 47.
Convenția din 1954 conține de asemenea , prevederi referitoare la transporturile de bunuri culturale și la personalul afectat protecției acestor bunuri.
Pentru a transporta un bun cultural înainte de a fi dislocat , se va adresa o cerere în acest sens comisarului general pentru bunurile culturale , cerere ce va cuprinde motivele transferului , numărul bunurilor , data transferului . După obținerea avizului , transferul se va face sub semnul distinctiv al bunurilor culturale și poate fi făcut în condiții de protecție specială sub supraveghere internațională . În situații de urgență se poate face transportul și fără a urma procedura convențională sau fără obținerea avizului comisarului general , dar transportul va fi notificat pe cât posibil părților adverse și va purta semnul distinctiv al bunurilor culturale . Transporturile dirijate către alte state nu vor purta semnul distinctiv dacă nu le – a fost acordată expres imunitatea . Bunurile culturale transportate sub protecție specială și cele transportate în regim de urgență , precum și mijloacele de transport afectate exclusiv acestor bunuri se bucură de imunitate de confiscare , captură și priză . Personalul afectat protecției bunurilor culturale trebuie să fie respectat în interesul păstrării acestor bunuri , în măsura în care cerințele securității o permit . Când acest personal cade în mâinile inamicului , trebuie să i se permită continuarea funcțiilor sale , dacă și bunurile respective au fost capturate .
Datorită lipsei de claritate al unor formulări din Convenția din 1954 soluției date protecției speciale absenței protecției bunurilor de cult , redactorii Protocoalelor de la Geneva din 1977 au introdus un articol special destinat protecției bunurilor culturale . Astfel , în articolul 53 din Protocolul I se stipulează : „ Fără prejudiciul dispozițiilor Convenției de la Haga din 14 mai 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat și a altor instrumente internaționale pertinente , este interzis :
de a se comite orice act de ostilitate dirijat contra monumentelor istorice , operelor de artă sau locurilor de cult care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor ;
de a utiliza aceste bunuri în sprijinul eforturilor militare ;
de a face din aceste bunuri obiect de represalii „ 48
Articolul 52 din Protocolul I , consacrat protecției generale a bunurilor cu caracter civil , asigură imunitatea de atac și represalii și bunurilor culturale .
În sprijinul introducerii articolului special consacrat protecției bunurilor culturale , s –a invocat faptul că a le lăsa numai sub protecția articolului 52 ar fi însemnat prea puțin , iar Convenția din 1954 era lipsită de o ratificare universală.
Prin Protocol se protejează trei categorii de bunuri : monumentele istorice , operele de artă și locurile de cult , sub condiția ca ele să „ constituie patrimoniu cultural sau spiritul al popoarelor „ .
Problema care se pune este aceea dacă expresia folosită în articolul 53 din Protocolul I din 1977 ( „ patrimoniu cultural sau spiritual al popoarelor „ ) este mai largă sau mai restrânsă decât cea folosită în articolul 1 al Convenției de la Haga din 1954 ( „ mare importanță pentru patrimoniul cultural al popoarelor „ )
La o primă vedere s – ar putea crede că expresia „ patrimoniu …. spiritual „ se folosește pentru locurile de cult , pentru a fi protejate independent de valoarea lor artistică . În realitate , construcția juridică a articolului 53 punctul a-„ monumentele istorice , operele de artă și locurile de cult care constituie ( deci toate ) patrimoniu cultural sau spiritual al popoarelor „ nu lasă nici un dubiu că s –a dorit o selecție foarte severă , protejând numai acele bunuri culturale care îmbracă o importanță artistică sau religioasă pentru a constitui patrimoniul popoarelor , deci bunuri ale căror importanță și valoare depășesc frontiera unui stat și care prezintă un caracter unic , intim atașate istoriei și culturii unui popor , care exprimă în ultimă instanță conștiința sa de neam 49.
Protocolul acoperă unele fisuri ale Convenției din 1954 , stabilind o protecție specială , interzicând orice utilizare a bunurilor respective în sprijinul efortului militar și corelativ , orice act de ostilitate și represalii împotriva lor . Există două situații : cea a statului pe teritoriul căruia se află bunurile culturale , care trebuie să se abțină de a le folosi în scopuri militare și situația statului inamic care este obligat să nu comită nici un act de ostilitate contra bunurilor culturale protejate 50.
Deci obligația de respectare a acestor bunuri este mai strictă decât în toate regulamentele anterioare , ea neprezentând nici o derogare si aplicându – se tuturor bunurilor vizate , indiferent de teritoriu pe care se găsesc .
Protecția bunurilor culturale este asigurată și prin alte prevederi ale Protocolului . Articolul 58 prevede îndepărtarea bunurilor civile din vecinătatea obiectivelor militare ; articolul 59 interzice atacarea prin orice mijloace a localităților neapărate ( în care se pot afla și bunuri culturale ) ; și articolul 60 care prevede obligații similare pentru zonele demilitarizate .
O importanță deosebită o are articolul 85 – „ Reprimarea infracțiunilor la prezentul Protocol „ , care vizează atât infracțiunile la bunurile acoperite de protecția specială a articolului 53 cât și pe cele neacoperite de acest articol .
Prin reglementările date de protocoale s –a asigurat o protecție specială eficientă unei categorii foarte restrânse de bunuri culturale . Întrucât nu toate statele sunt părți la înțelegerile privind bunurile culturale , problema aplicării lor se face potrivit articolului 30 din Convenția de la Viena din 23 mai 1949 privind dreptul tratatelor , articol intitulat „ Aplicarea tratamentelor succesive purtând asupra aceleași materii „
Protocolul I de la Geneva din 1977 aduce o contribuție substanțială la reglementarea ostilităților , confirmând , precizând și dezvoltând dreptul cutumiar în materie , protejând bunurile civile , deci și cele culturale , interzicând represalii la adresa lor și atacuri fără discriminare , obligând beligeranții să ia măsurile necesare de protecție a bunurilor culturale care constituie patrimoniul cultural și spiritual al popoarelor . Chiar ratificat de doar 100 de state , el este expresia opiniei juridice a lumii contemporane , respectarea sa trebuie să fie universală .
2.5.REGULI PRIVIND PROTECȚIA OBIECTIVELOR CU CARACTER CIVIL
3.5.1.NOȚIUNI GENERALE . REGULI PÂNĂ LA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Regulile de drept internațional privind protecția obiectivelor cu caracter civil , nemilitare , din motive de sistematizare formează , în doctrină , un ansamblu împreună cu normele care reglementează interdicția folosirii anumitor arme și metode de luptă .
Aceste norme privind protecția obiectivelor cu caracter civil dau expresia unor principii fundamentale ale dreptului internațional aplicabil în conflictele armate : subordonarea ostilităților numai înfrângerii adversarului ; evitarea pierderilor de vieți omenești și a distrugerilor de bunuri depășind necesitățile militare ; evitarea suferințelor inutile și a răului superflu.
În lumina acestor principii , mijloacele de luptă trebuie îndreptate numai împotriva obiectivelor militare nu și spre obiectivele de acest caracter . Dacă nu s – ar face această distincție între obiectivele cu caracter militar și cele cu caracter nemilitar , dacă s –ar utiliza fără nici o discriminare mijloacele de luptă, consecința ar fi anihilarea regulilor juridice cu caracter umanitar destinate să prevină atenueze distrugerile imense provocate de conflictele armate și să asigure protecția populației civile .
Distincția între obiectivele militare și cele nemilitare este în strânsă legătură și cu problema mijloacelor și metodelor de luptă permise și nepermise , datorită faptului că distrugerea unui obiectiv fiind în final doar un „ mijloc „ de a – i crea pagube . Această distincție dintre obiectivele cu caracter militar și cele cu caracter militar și cele cu caracter nemilitar este codificată și consacrată pentru prima dată în Regulamentul legilor și obiceiurilor războiului terestru , anexă la Convenția a IV – a de la Haga din 1907 , în articolul 22 care formulează principiul potrivit căruia beligeranții nu au un drept nelimitat în alegerea mijloacelor folosite spre a provoca pierderi inamicului .
Pentru aplicarea acestor reguli generale , Regulamentul prevede mai multe obligații ce le revin beligeranților . Astfel , în articolul 25 se prevede interdicția de a ataca sau bombarda , prin orice fel de mijloace , orașele statele , locuințele sau clădirile care nu sunt apărate . Articolul 27 prevede că beligeranții sunt obligați să ia toate măsurile necesare pentru a cruța , în asedii și bombardamente, pe cât posibil , clădirile destinate cultelor , artelor , științelor și binefacerii , spitalele și locurile de adunare pentru răniți cu condiția ca acestea să nu fie folosite în același timp și în scop militar . Articolul 28 prevede interdicția jefuirii orașelor sau localităților chiar dacă sunt luate cu asalt . Totodată , Regulamentul prevede în articolul 26 obligația comandantului trupelor de atac de a preveni autoritățile , în limita posibilităților , în afara unui atac forțat , înainte de a porni bombardamentul .
În literatura de specialitate din occident 51, și – au făcut apariția opinii care consideră distincția dintre obiectivele cu caracter militar și cele fără caracter militar drept depășită în contextul dezvoltării armelor moderne , în special datorită apariției armei atomice .
Aceste opinii , ca de altfel și teoria războiului total , resping de fapt orice rațiune a regulilor umanitare de purtare a conflictelor armate . Tocmai această distincție dintre obiectivele militare și cele nemilitare , dintre combatanți și populația civilă , dintre apți și răniții și bolnavi , dintre mijloacele permise și cele nepermise , dintre armele permise și cele interzise , constituie esența regulilor umanitare de purtare a războiului , în fapt , esența dreptului internațional umanitar .
2.5.2.DEFINIREA TERMENILOR DE „ OBIECTIV MILITAR „ ȘI DISTINCȚIA DINTRE ACESTEA
Dreptul internațional pozitivi nu conține nici o normă referitoare la distincția dintre „ obiectiv militar „ și „ obiectiv civil „ , ea fiind recunoscută la un principiu cu caracter cutumiar . Principiul a fost definit cu claritate , de doctrină , în Rezoluția din 9 septembrie 1969 adoptată în sesiunea de la Edinburgh a Institutului de Drept Internațional .
Formularea unei definiții nu este deloc un lucru simplu și se complică atunci când este vorba de o definiție de lege lata . O asemenea definiție ar trebui să pornească de la realitățile obiective , să țină seama de posibilitățile de punere în practică , dar , mai ales , să viziteze un obiectiv clar și precis .
Datele obiectivele ar fi în primul rând existența principiului distincției . Odată formulat și unanim recunoscut , chiar cutumiar , reprezintă o normă universală obligatorie . Funcția sa universală , conferită de valențele eminamente umanitare , îl face să acționeze în toate conflictele armate .
Obiectivul care se urmărește prin formularea unei definiții , este conferirea unei imunități eficace și cât mai depline obiectivelor protejate . Unui asemenea scop nu – i poate servi formularea unei definiții minimale , care nu ar face decât să faciliteze încălcarea „ legală „ a acestui principiu . Pentru ca acest principiu să aibă eficiență este utilă o definiție precisă și exactă a conceptelor de „ obiectiv militar „ și „ obiectiv civil „ sau „ nelimitat „ .
În 1957 Comitetul Internațional al Crucii Roșii a elaborat și supus spre dezbatere și aprobare Comisiei de drept insuficient .
În genere , se apreciază ca obiectiv militar : forțele combatante inamice ; mijloacele de război ; instalațiile specifice militare . Prin opoziție , obiectivele civile ar fi : persoanele și populația civilă ; mijloacele și instalațiile protejate de convențiile umanitare ; bunurile culturale și sociale etc .
În proiectul de reguli limitând riscurile care pândesc populația civilă în timp de război , elaborat de ce – a de –a XIX – a Conferință Internațională a Crucii Roșii erau enunțate două condiții pentru recunoașterea unui obiectiv militar :
obiectivul respectiv să fie prin natura sa recunoscut ca fiind de interes militar ;
distrugerea sa , completă sau parțială , să asigure , în împrejurările momentului , un avantaj militar substanțial atacatorului .
Definiția C.I.C.R. , considerată de experți ca un bun punct de pornire , nu a întrunit adeziunea specialiștilor . Unii au sugerat diviziunea obiectivelor în două categorii – obiective militare directe și obiective militare indirecte , acestea din urmă , ar cuprinde fabricile de producție alimentară și recoltele , de natură a slăbi capacitatea de rezistență a inamicului , ar fi uneori mai importante decât obiectivele militare directe .
Interesul pentru definirea obiectivelor nelimitate a devenit și mai mare după cel de al doilea război mondial întrucât s – a manifestat o tendință constantă din partea marilor puteri occidentale , mai ales , de a include în conceptul de obiectiv militar aproape tot ceea ce nu era în mod expres protejat de convențiile de la Geneva . Acest interes s –a tradus prin efortul de a se da o definiție a termenului . Problema s –a dovedit a fi însă foarte dificilă . În primul rând dificultatea a pornit de la faptul că în condițiile unui conflict armat la care ia parte întregul popor și unde sunt angrenate toate resursele unui stat , separarea netă între obiectivele militare și cele nemilitare este greu de făcut . Pot exista , de asemenea , obiective complexe , care unesc în același timp și într – o unitate aproape indisolubilă obiective militare și nemilitare , chiar protejate .
Tentativa de a formula o definiție pozitivă a eșuat , pretextându – se că ar fi prea restrictivă .
La sfârșit , Convenția diplomatică a găsit o soluție de compromis , formulând definițiile celor două noțiuni – „ obiective militare „ și „ bunuri cu caracter civil „ – într – o strânsă independență . Astfel , după ce în articolul 52 , paragraful 1 din Protocolul de la Geneva se precizează că „ Sunt bunuri cu caracter civil toate bunurile care nu sunt obiective militare în sensul paragrafului 2 „ , în paragraful 2 se dispune : „ obiectivele militare sunt limitate la bunuri care , prin natura , amplasamentul , destinația sau utilizarea lor aduc o contribuție efectivă acțiunii militare și a căror distrugere totală sau parțială , capturarea sau neutralizarea oferă în ocurență un avantaj militar precis „
O primă concluzie care se desprinde de aici este următoarea : în timp ce bunurile cu caracter civil li se dă o definiție foarte vagă , cu caracter negativ , obiectivele militare sunt foarte precis definite , reținându – se pentru caracterizarea lor trei elemente esențiale : natura , amplasarea și destinația militară ; contribuția efectivă la acțiunea militară și avantajul militar precis .
Articolele următoare ale Protocolului tratând problema protecției , fac referire la anumite categorii de bunuri cu caracter civil , cum ar fi bunurile culturale și locurile de cult ( art.53 ) , bunuri indispensabile supraviețuirii populației ( art . 54 ) , mediul natural ( art. 55 ) , lucrările și instalațiile conținând forțe periculoase ( art.56 ) .
2.5.3.REGULI DE PROTECȚIE A BUNURILOR CU CARACTER CIVIL DUPĂ CEL DE –AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Inspirate de ideea umanitară de a lăsa în afară tot ceea ce nu are o legătură directă și imediată cu ostilitățile reglementărilor făcute de Conferința diplomatică de la Geneva , urmăresc să transfere bunurile care servesc în mod normal unor scopuri civile o protecție generală . Definite în Protocolul I de la Geneva din 1977 așa cum s – a arătat mai sus , acestor bunuri li s – a consacrat pentru prima dată o regulă în baza căreia „ bunurile cu caracter civil nu trebuie să fie obiectul nici al atacurilor nici al represaliilor „ .
Măsurile de protecție reglementate sunt diferențiate în raport cu natura categoriei de bunuri protejate și de rolul acestora în viața materială și spirituală a popoarelor , unele bucurându – se de o protecție generală , altele de una specială. Am văzut anterior cum este reglementată protecția generală și specială a bunurilor culturale .
Următoarele două categorii de bunuri cu caracter civil au fost reglementate într – un raport de cauzalitate cu protecția civililor . Mai întâi este vorba de bunurile indispensabile supraviețuirii populației civile . Protocolul a urmărit protejarea populației civile de unele efecte indirecte și inerente în fapt , ale războiului . Practica conflictelor internaționale a reliefat că unul dintre obiectivele beligeranților a fost acela de a distruge potențialul economic al adversarului , mijloacele sale de subzistență , pentru a –i slăbi capacitatea de rezistență . Conferința diplomatică de la Geneva a încercat să suprime o asemenea posibilitate , iar Protocolul I a prohibit metodele de război economic , care în distrugerea bunurilor indispensabile supraviețuirii populației civile cu scopul de a o înfometa . S – a interzis astfel atacarea , distrugerea sau scoaterea în afara uzului a acestei categorii de bunuri sau a o face obiectul represaliilor . Fac excepție la această interdicție bunurile care servesc exclusiv subzistența membrilor forțelor armate sau ca sprijin direct al unei acțiuni militare , cu condiția ca acțiunile contra acestora să nu aibă ca efect înfometarea populației civile și determinarea acesteia de a – și părăsi căminele .
Sunt protejate , de asemenea , bunurile a căror distrugere ar putea avea efecte catastrofale sau imprevizibile cum ar fi lucrările si instalațiile care conțin forțe periculoase , baraje , diguri , centrale nucleare care produc energia electrică. Asemenea lucruri și instalații nu pot face obiectul atacurilor sau al represaliilor nici în cazul în care ele constituie obiective , militare și nu pot fi atacate ci obiectivele militare situate în imediata lor apropiere .
Protocolul recomandă statelor să nu plaseze obiective militare în apropierea unor asemenea lucrări și instalații , cu excepția acelor destinate exclusiv apărării acestora . Obiectivele militare respective nu vor putea face obiectul atacurilor cu condiția să nu fie utilizate ostilităților , ci numai pentru apărarea obiectivelor respective în caz de atac , și armamentul lor să fie limitat la ceea ce poate servi pentru a respinge un eventual atac .
Analiza regulilor care protejează bunurile cu caracter civil , îngăduie câteva constatări și concluzii . Ideea care a stat la baza regulilor respective a fost aceea de a se aborda problematica acestor bunuri într – un raport de interconexiune cu protecția populației civile , urmărindu – se prin aceasta punerea la adăpost a populației civile și a bunurilor indispensabile de urmările unui eventual conflict armat .
Problema care se ridică este însă aceea de a ști care este eficiența regulilor respective ? Apreciind , în general , pozitiv reglementările la care s –a ajuns , trebuie spus că ele au serioase limitări care știrbesc eficacitatea . În primul rând , protecția generală consacrată în articolul 52 din Protocolul I din 1977 are un caracter pur declarativ , nefiind prevăzute pentru transpunerea sa în realitate nici un fel de măsuri sau garanții . În al doilea rând , protecția bunurilor cu caracter civil este asigurată numai contra atacurilor directe nu însă și împotriva riscurilor indirecte rezultate din atacurile dirijate asupra obiectivelor militare . La aceste neajunsuri se pot adăuga și acele rezultate din caracterul vag al definiției bunurilor cu caracter civil , precum și din subiectivizarea destul de accentuată a definiției ( obiectivul militar ) cu care se află în relație de independență , fapt ce poate crea pentru un comandant militar posibilitatea juridică de a face să prevaleze aprecierea sa personală asupra situației într- un moment dat .
NOTE:
1. Doc . D.S. 4a , b,e,XXI Conference Internationale de la Croix – Rouge , Istambul , Sept 1969 , „ Reaffirmation et developpment” p. 76 cit . după dr. I.Cloșcă – Dreptul umanitar și noua ordine socială – Ed. Militară , București , 1978 p.156
2.- O sugestie în acest sens a avut și delegația României – vezi dr.I.Cloșcă op.cit,p. 165
3.- Dr.I.Cloșcă op.cit.p.166 și urm.
4.- Art . 49 par. 2 : „ Dispozițiile prezentului Protocol privind atacurile se aplică tuturor atacurilor indiferent de teritoriul pe care au loc, inclusiv teritoriu național aparținând unei păți în conflict care însă se găsește sub controlul unei părți adverse”; par 3 : „ Dispozițiile prezentei secțiuni se aplică la orice operațiuni terestre , aeriene sau navale care pot afecta , pe pământ populația civilă , persoanele civile și bunurile cu caracter civil . Ele se aplică între altele tuturor atacurilor navale sau aeriene contra obiectivelor de pe pământ , însă nu afectează în nici un fel regulile dreptului internațional aplicabile în conflictele armate pe mare sau în aer”
5. Citat după Dr.I.Cloșcă – op.cit . p.150
6. Cu titlu de exemplu sunt enumerate în Protocol următoarele atacuri nediscriminatorii :
a) Atacul prin bombardament indiferent de metodele și mijloacele utilizate, care tratează ca obiectiv militar unic un număr de obiective militare net spațiale și distincte situate într- o zonă care are o concentrare analoagă de persoane civile sau bunuri cu caracter civil ;
b) Atacuri de la care se poate aștepta să cauzeze incidental pierderi de vieți omenești în rândul populației civile , rănirea persoanelor civile , daune bunurilor cu caracter civil sau o combinație de asemenea pierderi și daune , care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret și direct așteptat ( art.51 ,par.5)
7-„ Nici o dispoziție a prezentului articol nu poate fi interpretată ca autorizând atacurile asupra populației civile , a persoanelor civile sau a bunurilor cu caracter civil” ( art.57 , par .5)
8-Art.77 . alin .1,2,3,4,5
9-Dr.Cloșcă – op.cit.p.197
10- Art.1 din ambele Convenții
11- Art.2 alin.1
12- Art.6
13- Art.7
14- Art.12 alin 2
15- Art.15 din Convenția I și art.18 din Convenția II
16- Art.18 din Convenția I și art.21 din Convenția II
17-Art.20 din Convenția I
18 – Art.21
19 – Vase construite sau amenajate în mod exclusiv în scopul de a da ajutor răniților, bolnavilor și naufragiaților , de a-i trata și transporta
20- În special tonajul brut înregistrat , lungimea de la pupa ,la prova și numărul catargelor și coșurilor
21- Navele din ultimele două categorii trebuie să fi primit o însărcinare oficială de la guvernul de care depind ( dacă aparțin unei puteri beligerante ) sau să fie puse sub conducerea uneia dintre părțile beligerante , cu asentimentul propriului guvern ( dacă sunt neutre )
22- Art-31
23-Art. 29
24-Art. 34
25-Art. 43
26-Art.31
27-Potrivit articolului 19 din Convenția I
28-Potrivit articolului 18 din Convenția II
29- Completează articolul 21 din Convenția I
30- Completează articolul 57 din Convenția II
31 – Extindem protecția prevăzută în art.24-26 din Convenția I , pentru personalul sanitar și în art.20 din Convenția II pentru personalul sanitar al persoanelor civile la ansamblul personalului sanitar civil așa cum este el definit în Protocol .
32-Anexa I: Model de înțelegere privind repatrierea directă și plasarea în alte țări neutre a răniților , bolnavilor și prizonierilor de război ; Anexa II: Regulamentul privind comisiile medicale mixte .
33- Dintre acestea lipseau Japonia , URSS , și o serie de alte state
34- Polonia , Belgia ,Olanda , Norvegia , și Iugoslavia
35-Dr.I.Cloșcă și dr.I. Suceavă – Dreptul internațional umanitar, Casa de editură și presă „ ȘANSA” – SRL, București ,1992 , p.320
36- Interesul prizonierilor , lipsa de traducători care să facă oficiul de cenzură , sau , când statul de care depind o cere .
37-Art.8,10, 11,12,par 3 ,60 par 4, 62 par 15 , 63 , 65, 66, par 1 , 69 , 100, 126 , 129,
38 – Dr.I. Cloșcă și dr.I. Suceavă op. cit . p . 359
39 – La această problemă se refereau articolele 24 , 35, 36, 37.
40- Anglia 1880 , Italia 1882 și 1896 , Spania – 1882 , Rusia – 1895 ,etc
41 – „ Legile și obiceiurile războiului” cunoscută sub numele de „ Manualul Oxford „ după numele localității unde au fost elaborate .
42 – Art. 25 reia mutadis mutandis prevederile convenției a IX-a de la Haga din 1907 referitoare la bombardamentele aviatice ; art.26 are caracter de noutate prevăzând reguli speciale de protecție pentru monumentele de o mare valoare istorică : facultatea de a stabili o arie de protecție în jurul monumentelor , zonă ferită de bombardament ( pct .1 ) , monumentele cu o asemenea arie de protecție vor trebui notificate pe cale diplomatică ( pct.2) , limita ariilor de protecție va trebui semnalizată vizibil pe timp de zi și de noapte ( pct.4) folosirea abuzivă a semnalizărilor va fi considerată act de perfidie ( pct.6) , statele trebuie să se abțină să folosească monumentele și ariile protejate în scopuri militare sau pentru orice act militar ( pct.7 )
43 – „ Tratatul privind protecția instituțiilor artistice și științifice și monumentelor istorice” – cunoscut sub numele de Pactul Roerich
44 – Dr.I.Cloșcă și dr.I.Suceavă – op.cit.p.365
45- Art.- 16 – Semnul distinctiv al Convenției constă dintr –un scut ascuțit jos împărțit în patru părți cu liniile încrucișate oblic în culorile albastru și alb .
46 – Ca excepție pot fi protejate refugiile amenajate în cursul unui conflict armat chiar dacă nu sunt înscrise în respectivul Registru .
47 – Dr.I.Cloșcă și dr.I.Suceavă –op.cit.p.368
48- Punctele a) și b) din aceste articole au fost preluate în art.16 din Protocol .
49 – Dr.I.Cloșcă și dr.I.Suceavă –op.cit.p.369 și urm.
50 – Prin aceasta se înțelege nu numai deteriorarea lor ci și atacul asupra lor chiar fără a le produce daune .
51- E.Spetzel , H.Bruel , E. Giraud – vezi G. Geamănu – op. cit . p. 455
CAPITOLUL 3
EVOLUȚIA INTERZICERII UNOR METODE ȘI MIJLOACE DE RĂZBOI
Din totdeauna s –a urmărit ca prin norme juridice să se limiteze dreptul statelor de a recurge discreționar la mijloace și metode de război . Acest lucru s- a realizat de- a lungul timpului în raport de trei factori :
efectele lor distructive ;
persoanele Împotriva cărora sunt îndreptate ;
locurile și bunurile vizate .
Pornind de la această bază în dreptul internațional umanitar au fost consacrate trei principii fundamentale :
Părțile la un conflict armat nu au drept nelimitat în ce privește alegerea metodelor și mijloacelor de război ;
În utilizarea acestor mijloace și metode trebuie să se facă întotdeauna o distincție netă între obiectivele militare , pe de o parte , și populația civilă și bunurile cu caracter civil , pe de altă parte , astfel încât atacurile să nu fie îndreptate decât împotriva primelor ;
Părțile trebuie să limiteze , pe cât posibil , suferințele pe care le – ar putea îndura combatanții și proporțiile distrugerilor .
În baza acestor trei principii au fost interzise metodele și mijloacele care :
produc rău superflu ;
au efecte nediscriminante ( nu fac distincție între obiectivele militare și obiectivele civile ;
au afecte întinse , grave și durabile asupra mediului natural .
Până în secolul al XIX – lea se considera , în general , că libertatea statelor în alegerea mijloacelor de luptă , era neîngăduită . Această „ libertate „ era „ justificată „ printr – o serie de teorii precum „ rațiunea războiului „ , „ starea de necesitate „ , „ necesitatea militară „ etc .
Prima teorie proclamă că „ rațiunea războiului „ are prioritate față de „dreptul războiului „ . Teoria a fost formulată în Germania , aplicată în cel de- al doilea război mondial și condamnată la Tribunalul militar internațional de la Nurnberg ca fiind fondată pe disprețul standardelor umanitare .
Teoria „ stării de necesitate „ postula ideea că dreptul umanitar nu se mai aplică în cazul în care salvarea statului nu mai este posibilă decât prin violarea acestui drept .
Teoria „ necesității militare „ , împreună cu principiul umanității alcătuiește osatura dreptului internațional umanitar . Acestei teorii i s- a adăugat un corectiv necesar – principiul necesității – astfel încât necesitatea militară să nu poată fi invocată decât în situația în care dreptul pozitiv admite în mod expres derogarea de la interdicția sau limitarea determinată în recurgerea la violență .
Dreptul internațional umanitar reglementează problema armelor și sistemelor de arme sub raportul folosirii lor în caz de conflict armat , în sensul limitării sau intezicerii folosirii lor . Astfel este interzisă folosirea într – un conflict armat a metodelor și mijloacelor de război :
care produc rău superflu ;
care au efecte nediscriminate ;
care produc daune întinse , grave și durabile mediului natural .
3.1 Mijloace și metode de război care produc „ rău superflu „
Criteriul ilegalizării mijloacelor de război care produc „ rău superflu „ este cunoscut dinainte de a fi consacrat în dreptul convențional . În secolele trecute se enumerau prin mijloacele interzise săgețile otrăvite sau cu vârf în formă de ferăstrău , sticlă pisată , bucățile de plumb , etc , fiind considerate crude și barbare .
Articolul 15 din Instituțiile americane stipulau că „ necesitățile militare nu autorizează comiterea de acte de cruzime , adică să provoace suferință numai pentru plăcerea de a face pe cineva să sufere sau pentru a exercita o răzbunare ; nici a schilodi sau răni un inamic scos din luptă ; nici a – l tortura pentru stoarcerea de informații „.
„ Răul superflu „ , în consacrarea contemporană , definește efectele anumitor mijloace și anumitor metode de război care agravează inutil suferințele persoanelor scoase din luptă .
Principiul interzicerii metodelor și mijloacelor de război care produc „ rău superflu „ a fost formulat în declarația de la Sanck Petersburg din 1956 , în Convenția II de la Haga din 1899 , în Convenția a IV – a de la Haga din 1907 și Convenția asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice și trei protocoale ale sale din 10 octombrie 1980 .
Insă formularea cea mai completă a principiului se găsește în art. 35 paragraful 1 din Protocolul I de la Geneva din 1977 care dispune că „ este interzis de a folosi arme , proiectile și materii precum și metode de război de natură a cauza rău superflu „ . Această formulare a urmărit un triplu obiectiv :
să reafirme o regulă deja consacrată în dreptul internațional umanitar ;
să o dezvolte ;
să o lărgească , conferindu – i un caracter mai general .
Sub interdicția acestui criteriu cad următoarele metode și mijloace de război :
Proiectilele cu o greutate mai mică de 400 de grame care ar fi explozibile sau încărcate cu materii fulminante sau inflamabile ( declarația de la Sankt Petersburg din 1869 ) ;
Gloanțele care se dilată sau se turtesc ușor în corpul omenesc , sunt gloanțele cu cămașă dură , a căror cămașă nu acoperă în întregime miezul sau ar fi prevăzute cu incizii ( Declarația de la Haga din 1899 ) ;
Metoda de a ucide un inamic care , depunând armele sau nemaiavând mijloace de a se apăra s – a predat fără condiții ; sau metoda de a declara că nimeni nu fa vi cruțat ( Convenția a IV a de la Haga din 1907 ) ;
Gloanțele explozive sau cele asimilate acestora ;
Armele al căror efect principal este de a răni prin schije care nu sunt localizabile prin Raze X în corpul omenesc ( Protocolul referitor la schijele nelocalizabile din 10 octombrie 1980 ).
3.2 Mijloace și metode de război cu efect nediscriminatoriu
Principiul nediscriminării , deși fundamental , nu este formulat , ca atare , în dreptul pozitiv . Elementele componente ale sale se găsesc în diverse documente : Declarația de la Sankt Petersburg din 1869 , ,Regulamentul anexă la Convenția de la Haga din 1907 ,Convenția de la Haga din 1954 privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat . În Protocolul I de la Geneva din 1977 este menționat în mai multe dispoziții din primele patru capitole ale Secțiunii I din Titlul IV1. Articolul 51 din Protocol interzice de asemenea atacurile fără discriminare .
Principiul nediscriminării este de fapt rațiunea de a fi a dreptului umanitar și înglobalizează de fapt o dublă interdicție : de a folosi cu efect nediscriominat și de a lansa atacuri fără discriminare .
Sub incidența acestui principiu cad două tipuri de arme : chimice și bacteriologice ( arme oarbe ) și arme nucleare .
3.2.1. Armele chimice și bacteriologice
Armele chimice sunt definite ca mijloace de luptă pe bază de substanțe chimice ( sub orice stare de agregare ) , folosite în caz de conflict armat , producând efecte toxice directe asupra oamenilor , animalelor și plantelor .
Armele bacteriologice ( agenții biologici de război ) au fost definite în articolul 1 din Convenția cu privire la interzicerea perfecționării producerii și stocării armelor bacteriologice ( biologice ) și toxine și la distrugerea lor . Potrivit acestei definiții fac parte din aceste arme :
agenții microbieni sau alți agenți biologici sau toxine , oricare ar fi proveniența sau metoda de producere a lor în tipuri și cantități care nu pot fi justificate pentru scopuri profilactice , de protecție sau alte scopuri practice ;
arme , echipament auxiliar și mijloace de transport la țintă având drept obiectiv folosirea în scopuri ostile sau în conflictele armate a unor asemenea agenți sau toxine .
Prin efectele lor nediscriminate armele chimice afectează în primul rând partea cea mai vulnerabilă a populației civile – copii , femei gravide , bătrâni ,bolnavi . De fapt , datorită acestor efecte armele chimice intră sub incidența principiului nediscriminatoriu cât și sub incidența principiului „ răului superflu”.
Debutul efectiv al încercărilor de nominalizare a interzicerii utilizării armelor chimice a avut loc în 1874 prin adoptarea Declarației de la Bruxelles privind legile și obiceiurile războiului terestru , însă din păcate neratificată de nici un stat . La prima Conferință de pace de la Haga din 1899 a fost adoptată „ Declarația privitoare la interzicerea folosirii proiectilelor care au ca singur scop răspândirea de gaze asfixiante sau vătămătoare „ . Totuși în primul război mondial armele chimice au fost folosite pe scară largă . Ca urmare prin tratatele de la Paris s –a interzis statelor învinse „ folosirea și importul de gaze înăbușitoare , otrăvitoare și altele similare , lichidele , materialele și procedeele asemănătoare , precum și materialele speciale destinate fabricării , păstrării și folosirii „ .
O altă încercare de interzicere a armelor chimice s –a făcut la Convenția de la Washintngton asupra limitării armamentelor din 1921 – 1922 unde a fost semnat Tratatul referitor la folosirea submarinelor și gazelor toxice de război care în articolul 5 interzicea utilizarea „ în război a gazelor asfixiante , otrăvurilor sau a altor gaze și lichidelor similare , a oricăror materiale sau procedee „ . Din păcate Tratatul nu a fost ratificat și deci nu a intrat în vigoare .
În 1925 sub auspiciile Societății Națiunilor se adoptă la 17 iunie 1925 „ Protocolul de la Geneva privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante , toxice sau similare și a mijloacelor bacteriologice „ . Protocolul a intrat în vigoare la 8 februarie 1928 , păstrându – și în prezent valabilitatea , el devenind parte prin ratificare , aderarea sau notificarea continuității a 115 state .
Pornind de la pericolele pe care le reprezintă , în prezent , arma chimică , dar și de la pozițiile diferitelor state față de Protocolul de la Geneva din 1925 , Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat mai multe rezoluții prin care „ invită toate statele să se conformeze strict principiilor și obiectivelor Protocolului de la Geneva „ ( Rezoluția 2152 B / XXI din 5 decembrie 1966 și Rezoluția 2454 A/ XXIII din 20decembrie 1968 ) , începând din 1971 , interzicerea armelor chimice a făcut obiectul unui punct separat de pe ordinea de zi a Adunării Generale a O.N.U. , existând probleme complexe , actuale , dar și premisele adoptării unei noi convenții privind interzicerea armelor chimice .
Armele bacteriologice ( biologice ) sunt mijloace de luptă concepute pe bază de agenți biologici . Aceste arme , au multe asemănări cu armele chimice , motiv pentru care , în doctrină și chiar în drept pozitiv , statutul lor juridic este abordat uneori împreună . Deosebirile provin din caracteristici ca : toxicitatea potențială , rigiditatea de acțiune , durata efectelor lor , urmări reziduale etc .
Din punct de vedere militar aceste arme ridică două probleme , una referitoare la producerea agenților biologici și a armelor de răspândire a lor , alta legată de reutilizarea mijloacelor de apărare și a echipamentului de protecție pentru forțele militare și populația civilă .
Pornind de la considerentul că durata de viață a agenților bacteriologici este mică și că în timpul transportului în aer ele își pierd virulența , unii experți au contestat posibilitatea folosirii agenților biologici ca arme . Alți experți însă , consideră că există agenți biologici , limitați ca număr , care ar putea fi folosiți ca arme bacteriologice .
Ca și armele chimice , armele bacteriologice cad sub incidența principiului nediscriminării și sunt reglementate , în general , de aceleași norme juridice . Totuși în privința interzicerii acestui tip de arme s –a făcut un important pas înainte prin adoptarea la 11 aprilie 1972 a Convenției cu privire la interzicerea perfecționării , producerii și stocării armelor bacteriologice ( biologice ) și cu toxine și la distrugerea acestora . este în fapt primul document internațional care prevede eliminarea din arsenalele statelor a unei întregi categorii de arme .
Din punct de vedere a dreptului internațional umanitar sunt importante prevederile din paragrafele 9 și 10 ale preambulului Convenției , prin care statele – părți își exprimă hotărârea ca „ în interesul întregii omeniri , să excludă complet posibilitatea ca agenții bacteriologici ( biologici ) și toxinele să fie folosite ca arme „ , cu convingerea „ că o astfel de folosire ar fi contrară conștiinței umanității și că nu trebuie precupețit nici un efort pentru diminuarea acestui pericol „ .
3.2.2Armele nucleare și termonucleare
Arma nucleară este orice dispozitiv de a elibera în mod necontrolat energie nucleară și al cărui ansamblu de caracteristici îl fac apt pentru a fi folosit în scopuri de război . În această definiție nu sunt incluse mijloacele de transport și cele de propulsare ale unor astfel de dispozitive .
Din categoria armelor nucleare fac parte :
bomba atomică ( fisiunea rapidă a atomului de Uraniu 235 sau de Plutoniu ) ;
bomba cu hidrogen ( termonucleară – fisiunea izotopilor de hidrogen la temperaturi foarte înalte ;
bomba cu neutroni ( o bombă cu hidrogen de putere mică , dar cu o emisie sporită de radiație neutronică ) .
Armele nucleare sunt cele mai devastatoare mijloace de război din câte au fost create până în prezent . Folosite în război chiar din anul creării lor , ele și – au dovedit din plin puterea de distrugere la Hiroshima și la Nagasaki .
De la crearea lor , în patru decenii și jumătate s –a acumulat un potențial nuclear echivalent cu 13 miliarde de tone TNT , adică de cinci mii de ori mai mare decât puterea exploziilor tuturor armamentelor și munițiilor utilizate în cel de – al doilea război mondial .
Armele nucleare constituie o categorie de mijloace de război specifică . Ele sunt diferite față de alte mijloace atât sub raportul producerii de distrugeri masive și de pagube generalizate , cât și sub raportul calitativ – efect termic masiv , undă de șoc , otrăvire prin radioactivitate permanentă .
Cu toate acestea , în dreptul umanitar nu există norme care să prevadă în mod expres interzicerea acestor arme . Există numai unele interdicții parțiale : de a efectua experimente nucleare în atmosferă , în spațiul cosmic și sub apă 2; de a experimenta , utiliza , fabrica produce sau achiziționa , primi , depozita instala monta sau poseda într – o anumită zonă 3 ; de a plasa arme nucleare și alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor și oceanelor , precum și în subsolul lor ; de a plasa pe orbită în jurul Pământului și alte corpuri cerești vreun obiect purtător de arme nucleare sau orice alte arme distrugătoare în masă ; de a plasa pe orbită în jurul Lunii sau pe o altă traiectorie în direcția sau în jurul Lunii a vreunui obiect purtător de arme nucleare sau de a utiliza astfel de arme pe suprafața sau în solul Lunii ; de a nu prolifera armele nucleare , de a nu plasa arme nucleare în Antarctica .
Adunarea generală a O.N.U. a adoptat la 25 noiembrie 1961 „ Declarația cu privire la interzicerea folosirii armelor nucleare și termonucleare „ cuprinsă în Rezoluția 1653 / XVI în care se menționează :
Folosirea armelor nucleare și termonucleare este contrară spiritului , literei și scopurilor Cartea Națiunilor Unite și constituie , ca atare , o violare directă a Cartei ;
Folosirea armelor nucleare și termonucleare ar depăși necesitățile de Război și ar cauza umanității și civilizației suferințe și distrugeri oarbe și este în consecință contrară regulilor dreptului internațional și legilor umanității ;
Folosirea armelor nucleare și termonucleare este îndreptată nu numai împotriva unui inamic sau unor inamici , ci omenirii în general , dat fiind că popoarele lumii neimplicate în război vor avea de suferit toate ravagiile cauzate de folosirea acestor arme ;
Orice stat care folosește arme nucleare și termonucleare trebuie să fie considerat unul ce violează Carta Națiunilor Unite , acționând cu dispreț față de legile umanității comițând o crimă împotriva umanității și civilizației 4„
În 1962 Adunarea Generală a O.N.U. adoptă rezoluția 1801 / XVII prin care „ Roagă Secretariatul General să consulte în continuare guvernele statelor membre în vederea obținerii punctelor lor de vedere asupra posibilității convocării unei conferințe speciale pentru semnarea unei convenții cu privire la interzicerea folosirii armelor nucleare și termonucleare în timp de război5 „
Problema a fost reluată de Adunarea Generală a O.N.U . în 1967 . La 26 septembrie 1972 în cursul dezbaterilor pe marginea acestei probleme , Uniunea Sovietică a prezentat un proiect de rezoluție care , după ce a fost revizuit , a fost adoptat la 29 noiembrie prin Rezoluția 2936 / XXVIII – „ Nerecurgerea la forță în relațiile internaționale și interzicerea permanentă a armelor nucleare „ – prin care Adunarea Generală „ Proclamă solemn în numele statelor membre ale organizației , renunțaterea lor la amenințarea sau folosirea forței sub toate formele și manifestările sale în relațiile internaționale , conform Cartei Națiunilor Unite , precum și interzicerea permanentă a folosirii armelor nucleare„ .
Chiar dacă timp de șase ani problema dispare de pe ordinea de zi a Adunării Generale , din 1978 , în fiecare an a fost adoptată câte o Rezoluție ce proclamă caracterul criminal al acestor arme .
Faptul că majoritatea statelor au votat în favoarea acestor rezoluții , constituie o dovadă peremptorie a unei conștiințe publice asupra caracterului ilegal al utilizării armelor nucleare și termonucleare .
Trebuie consemnată de asemenea , poziția celor 127 de state nealiniate care , în declarația politică a celei de – a VII – a Conferințe la nivel înalt a statelor nealiniate , de la New Delhi din 7 –11 martie 1983 , consideră unanim ca ilegală folosirea armelor nucleare și termonucleare .
Doctrina consideră că folosirea armelor nucleare cade sub incidența legilor în vigoare . Se consideră că ele sunt ilegale în raport cu două principii fundamentale ale dreptului internațional umanitar – „ rău superflu „ și „ efect nediscriminat „ .Unii specialiști asimilează efectele iradierii reziduale produse de arme nucleare cu otrava sau cu armele otrăvite a căror folosire este interzisă prin articolul 23 , punctul a al Regulamentului anexă al celei de – a IV Convenții de la Haga din 1907 . Alții specialiști consideră că armele nucleare cad sub incidența Protocolului de la Geneva din 17 iunie 1925 care prohibește atât folosirea gazelor asfixiante , toxice , sau similare , cât și mijloacele de război bacteriologice , precum și toate materialele și procedeele analogice . Conform unei alte păreri ,mai generale , ilegalizarea armelor nucleare se fondează pe articolul 23 litera e din Regulamentul anexă de la Haga din 1907 care interzice folosirea armelor și proiectilelor apte a cauza „ rău superflu „ . În altă opinie , utilizarea armelor nucleare este contrară convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid.
Totuși , în lipsa unei interdicții exprese de lege lata a utilizării armelor nucleare , statele puterii nucleare și nu numai acestea , consideră utilizarea armelor nucleare , în special a celor tactice , ca fiind legală . Astfel , Manualul destinat instruirii forțelor armate ale Germaniei prevede :
Arme atomice
82 . Nu există dispoziții în dreptul ginților care să interzică dotarea forțelor armate cu arme atomice și instruirea soldaților pentru a le mânui .
83 . Pe de altă parte , nici dreptul ginților actualmente în vigoare nu conține clauze exprese referitoare la interzicerea absolută a folosirii armelor atomice și aceasta nu poate fi stabilită prin aplicarea dreptului contractului sau cutumiar actual .
Pentru aceasta principiul folosirii de arme atomice explozive ( încărcături atomice ) împotriva trupelor sau altor obiective militare nu poate fi considerată ca fiind contrară dreptului ginților .
84 . O folosire de arme atomice mergând dincolo de limitele trasate de dreptul ginților poate fi admisibilă în cazuri izolate cu titlu excepțional pe măsura în care dreptul internațional permite invocarea de justificări speciale 6…
Prevederi de acest gen sunt prevăzute și în alte manuale militare : american , elvețian , britanic , etc .
Toate acestea dovedesc faptul că împotriva consensului general și a opiniei doctrinare , asupra caracterului ilegal al armelor nucleare , absența unor norme exprese în această direcție a permis unor state să se situeze și să acționeze în sens contrar
3.3. Mijloace și metode de război cu efecte întinse , grave și durabile asupra mediului natural .
Mediului natural i se pot aduce daune întinse , grave și durabile prin mijloace special concepute în acest sens , însă , în timp de conflict armat , pot avea efecte asupra mediului natural și armele convenționale , mai ales atunci când se lansează asupra unei zone cantități mari de muniții explozive sau arme incendiare . Nu rareori strategii militare au luat în considerare utilizarea armelor incendiare pentru epuizarea prin înfometare a adversarului , care utilizate în zone forestiere , ar provoca incendii ce pot , datorită condițiilor climatice , atmosferice și geografice să se propage rapid și să distrugă recolte . O evaluare la scară globală a efectelor provocate de mijloacele de război clasice în cele peste 150 de conflicte armate din perioada postbelică , a condus la concluzia că acestea au fost echivalente cu cele ale unui război nuclear limitat .
Efecte mult mai distructive și de lungă durată au armele neconvenționale din categoria celor de distrugere în masă . Între agenți chimici efectele cele mai distructive se numără dioxina care este de 70 de ori mai puternică decât cianura , agenții fitotoxici ( defoliantele ) care dirijate , în caz de conflict armat împotriva mediului natural pot distruge vegetația sub care se ascunde inamicul și să distrugă resursele vegetale și animale .
Sistemul de măsuri conceput pentru protecția mediului natural în caz de conflict armat vizează două obiective fundamentale :
Protecția mediului natural ca atare față de mijloacele și metodele de război care pot produce daune intense , durabile și grave .
Protecția populației de efectele utilizării eventuale a unor mijloace și metode de război .
Măsurile vizând protecția mediului ca atare sunt prevăzute în articolul 35 , paragraful 3 din protocolul I din 1977 la articolul 1 din Convenția cu privire la interzicerea utilizării în scopuri militare sau oricăror scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului natural din 18 iunie 1977 și în paragraful 4 din preambulul Convenției asupra armelor clasice din 10 octombrie 1980 .
Articolul 35 , paragraful 3 din Protocolul I de la Geneva din 1977 prevedea că „ Este interzis să se utilizeze metode și mijloace de război care sunt concepute să cauzeze sau de la care se poate aștepta să cauzeze daune întinse, durabile și grave mediului natural ”.
Articolul 1 din Convenția cu privire la interzicerea utilizării în scopuri militare sau oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului natural , dispune :
Fiecare stat Parte la prezenta Convenție își asumă obligația de a nu se angaja în utilizarea în scopuri militare sau oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului înconjurător cu efecte larg răspândite , de lungă durată sau grave , ca mijloace de distrugere , de a aduce sau de a aduce prejudicii altui stat parte .
Fiecare stat Parte la această Convenție se angajează să nu acorde asistență , să nu încurajeze sau să incite alt stat , un grup de state sau organizații internaționale la angajarea de activități contrare prevederii din paragraful 1 al acestui acord .
În , paragraful 4 din preambulul Convenției asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive ca lovind fără discriminare , de la Geneva din 10 octombrie 1980 , reamintește , în scopul precizării obiectului său că este interzisă utilizarea de metode și mijloace de război care sunt concepute pentru a cauza sau de la care se poate aștepta să cauzeze daune întinse , durabile și grave mediului natural .
Deși Protocolul I din 1977 are ca unul dintre principalele merite definite de iure a principalelor concepte cu care operează , delegații prezenți la Conferință nu au reușit să găsească un limbaj comun în ceea ce privește pragul critic al gravității daunelor produse mediului natural . Doctrina , însă , a înregistrat câteva opinii . Astfel Geza Herczegh , apreciind că regula referitoare la „ daună întinsă” protejează și regiuni nelocuite , spune că o „ daună întinsă” poate să însemne o suprafață atinsă într – o regiune pustie ca și într – o alta densă și populată , având o bogată și prețioasă vegetație . În ceea ce privește termenul „ durabil” anumite delegații au dorit să fixeze la 10 ani , alții la 20 sau mai mult durata daunelor ce cad sub interdicție , însă a fixa în cifre exacte întinderea și durata daunelor pentru toată suprafața globului nostru , fără a ține seama de condițiile climatice și ecologice ale zonei în chestiune , ar putea să cauzeze în adevăr mai mult dificultăți decât avantaje . Alți autori consideră că adjectivul „ întins” ar acoperi efectele care se întind pe o suprafață de mai multe mii de kilometri pătrați , suprafața pe care s –ar produce daune pădurilor și câmpiilor de culturi , cum a fost cazul cu cele din sud-estul Asiatic în timpul războiului din Vietnam .
În ce privește cea de – a doua condiție – daune durabile – unii autori consideră că interdicția prevăzută de articolele 35 și 55 din Protocolul I din 1977 se aplică întru-totul practicii „ bombardamentelor tip covor” și utilizării masive și oarbe de agenți chimici fitotehnici . Adjectivul „grav” care definește cea de –a treia condiție ar desemna după alți autori daune care ar putea pe termen lung să pună în pericol supraviețuirea populațiilor sau să le pună grave probleme de sănătate și care nu ar putea fi aplicate mediului decât în cadrul unei conflagrații de proporții în cursul căreia s – ar recurge la armele de distrugere în masă și la tehnici de modificare a mediului în scopuri militare .
Măsurile de protecție a populației față de efectele războiului ecologic sunt în strânsă legătură cu cele vizând protecția mediului ca atare , însă prin câteva norme speciale s-a dorit conferirea unui plus de securitate populației . Astfel articolul 51 din Protocolul I din 1977 enunță principiul fundamental al protecției dispunând : „1. Populația civilă și persoanele civile se bucură de o protecție generală contra pericolelor rezultând din operațiunile militare”….Articolul 55 în schimb , are aplicabilitate directă la protecția populației civile în războiul ecologic .
„1. Războiul va fi condus veghind la protejarea mediului natural contra daunelor întinse , durabile și grave . Această protecție include interzicerea de a utiliza metode sau mijloace de război concepute pentru a cauza sau de la care se poate aștepta să cauzeze astfel de daune mediului natural , compromițând , datorită acestui fapt , sănătatea sau supraviețuirea populației .
2. Atacurile contra mediului natural cu titlul de represalii sunt interzise”
Două idei merită a fi subliniate : Prima constă în absența adjectivului „civilă” de menționare a populației , știut fiind că alte articole din protocol se referă la populația civilă . Omițând deliberat acest adjectiv , redactorii articolului au dorit să sublinieze că daunele aduse mediului natural pot să se prelungească în timp și să atingă , fără nici o distincție , „ ansamblul populației” . În al doilea rând , prin menționarea cuvântului „sănătate” din ultima parte a paragrafului 1 s–a dorit să se marcheze că interdicția nu vizează numai actele care ar compromite supraviețuirea populației , ci și pe cele care ar antrena atingeri grave la sănătate , precum infirmitățile congenitale , degenerescențele și malformațiile.
În general , se poate aprecia că prin reglementările realizate războiul ecologic a fost ilegalizat în toate formele și manifestările sale .
Note:
1- Articolul 48 din Secțiunea I este formulat: „ Pentru a asigura respectul și protecția populației civile și a bunurilor cu caracter civil , Părțile de conflict trebuie în orice timp să facă distincție între populația civilă și obiectivele militare , și în consecință să nu – și dirijeze operațiunile decât prin contra obiectivelor militare” .
2- Tratatul de la Moscova din 5 august 1963
3-Tratatul vizând interzicerea armelor nucleare în America Latină din 14 februarie 1967 și tratatul de la Rarotonga din 6 august 1985
4-Citat după dr. I .Cloșcă și dr. I. Suceavă – Dreptul internațional umanitar , Casa de editură și presă „ Șansa” – SRL , București 1992 p.117
5- Citat după dr. I . Cloșcă și dr . I. Suceavă – op.cit . p. 118
6-Citat după dr. I. Cloșcă și dr. I.Suceavă – op.cit.p.119
CONCLUZII
Pe parcursul acestei lucrări am încercat să urmărim evoluția principalelor reguli umanitare aplicabile în timpul conflictelor armate după cel de – al doilea război mondial . Este evident că normele și principiile acestei ramuri de drept au adus reale servicii umanității în cele mai dramatice situații – acelea de conflict armat – atât în planul limitării forței cât și în cel al protecției victimelor de război și mai ales al protecției populației civile . De altfel este ușor de imaginat ce s-ar fi putut întâmpla dacă statele ar avea dreptul să folosească , fără nici un fel de limită toate armele și munițiile existente în arsenalele lor .
O evaluare a normelor și standardelor umanitare de – a lungul timpului evidențiază constatarea că cele mai importante reglementări au fost realizate în perioada postbelică la cele două conferințe de codificare de la Geneva din 1949 și respectiv 1974 – 1977 care au imprimat un proces net al dreptului internațional umanitar . Dar progresul este în legătură cu normele elaborate în perioadele anterioare , nu însă și în raport cu perioadele care planează asupra securității umane .
După cum sublinia prof.univ. Dr.I. Cloșca , o analiză a normelor dreptului umanitar din perspectiva eficienței juridice a protecției asigurate conduce la constatarea că, o perioadă de timp , cam până la primul război mondial , între normele și principiile consacrate în convențiile internaționale și tehnicile și modalitățile de desfășurare a războaielor a existat o relativă consonanță care , apoi treptat , odată cu apariția aparatelor de zbor și de submersie a început să se destabilizeze , pentru că atunci când revoluția științifică și tehnică din perioada postbelică a dus la apariția mijloacelor de distrugere în masă , mai ales a armelor nucleare și termonucleare , a celor ecologice , a noilor tipuri de arme neconvenționale , echilibrul s –a rupt complet . În primul rând , pentru că efectele unui mare număr de mijloace de război , neprohibite în mod expres de dreptul internațional umanitar , nu se pot încadra în standardele umanitare de protecție existente .
Printre cauzele de ordin obiectiv al ineficienței dreptului internațional umanitar se află și caracterul său lacunar în ceea ce privește anumite categorii de potențiale victime de război , care sunt lipsite de protecție umanitară . Există o evidentă rămânere în urmă față de situațiile concrete în care trebuie să se aplice și de evoluție înregistrate în apariția și perfecționarea mijloacelor și metodelor de război .
Trebuie evidențiat în această ordine de idei și capacitatea unor standarde internaționale în domenii tradiționale ale dreptului internațional cum ar fi , de exemplu , cele aplicabile în conflictele armate pe mare . Acest mediu este guvernat în prezent de o ordine juridică , instituționalizată prin Convențiile de la Geneva din 1958 și 1960 , mai nouă prin cea de la Montigo Bay din 1982 , precum și prin alte zeci de convenții care reglementează diverse aspecte ale activităților pașnice ale statelor . Tot aici coexistă și o ordine militară generalizată la scara întregului ocean planetar , caracterizată printr –o tehnică de luptă complet nouă nesupusă în mod expres nici unuia din reglementările existente în dreptul internațional umanitar pozitiv . Lipsesc , de asemenea norme referitoare la războiul aerian și extraatmosferic , deși militarizarea spațiului cosmic este o realitate .
După cel de – al doilea război mondial , conflictele armate și stările de criză care practic nu au încetat , au evidențiat și alte cauze , de ordin subiectiv , ale nerespectării standardelor umanitare , printre care lipsă de responsabilitate politică a părților beligerante , ocupă un loc important . S –au utilizat metode și mijloace de luptă expres interzise de dreptul internațional umanitar pozitiv , a fost atacată direct și intenționat populația și persoanele civile , precum și bunuri și locuri care se bucurau de o protecție specială , a fost încălcat statutul prizonierilor de război în mod frecvent , neexistând practic cazuri ca acestora să li se aplice tratamentul prescris de convențiile internaționale sau să fie eliberați din captivitate imediat după încetarea operațiunilor militare active . Nu au fost respectate nici standardele prescrise de dreptul medical internațional . Răniții , bolnavii și naufragiații , precum și mijloacele sanitare și personalul medical respectiv , nebeneficiind , de cele mai multe ori , de tratamentul prevăzut de standardele umanitare . Cu ajutorul forțelor militare navale au fost efectuate acte ilegale de război , începând cu minarea porturilor și apelor teritoriale ale adversarului și cu acte de blocadă și terminând cu acțiuni de presiune și intimidare .
Faptul cel mai semnificativ însă , este acela că dreptul de la Haga , ca atare nu a mai cunoscut nici o dezvoltare semnificativă . Singurele reguli reafirmate și dezvoltate au fost acelea care urmăreau consolidarea protecției populației civile față de efectele războiului total . Astfel , războiul aerian a rămas în continuare nereglementat , cel marin continuă să fie menționat la nivelul reglementărilor din 1907 , neutralitatea în timp de război la fel , ș.a.m.d.
Motivația Organizației Națiunilor Unite , căreia îi revine misiunea codificării dreptului internațional , și care a refuzat de multe ori înscrierea pe ordinea de zi a unor asemenea probleme , este că orice reglementare a războiului ar stabili încrederea comunității internaționale în obiectivul său fundamental care este .menținerea păcii și securității internaționale .
Din păcate o asemenea motivație nu poate rezista unei analize profunde pentru că dreptul internațional umanitar nu este nici un substitut al păcii și nici un motiv sau cauză a conflictelor armate , dimpotrivă o strictă și justă reglementare a regulilor de purtare a conflictelor armate și o reacție promptă și hotărâtă a comunității internaționale în cazul celor mai mici încălcări a acestor reguli nu ar face decât să dispară actele de violență să dispară chiar aceste încălcări ale normelor dreptului internațional umanitar , lucru care , în final nu poate duce decât la un singur rezultat : DISPARIȚIA RĂZBOIULUI .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .evolutia Dreptului International Umanitar Dupa Cel de al Doilea Razboi Mondial (ID: 125310)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.