Evolutia Dobrogei Intre 1965 1989
Evolutia Dobrogei intre 1965-1989
Problematica economica si demografica
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I – Dobrogea – repere istorice 1878-1964
I.1. Provincia Dobrogea între anii 1878-1918
I.2. Evoluția Dobrogei între cele două conflagrații mondiale (1918-1939)
I.3. Dobrogea între Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940) și semnarea Armistițiului cu Națiunile Unite (12 septembrie 1944)
I.4. Dobrogea în planurile Partidului Comunist (1945-1964)
CAPITOLUL II – Dinamica economică a Dobrogei între 1965-1989
II.1. Dezvoltarea agriculturii dobrogene (1965-1989)
Investiții
Baza tehnico-materială
Îngrășăminte chimice
Sistemul de irigații
Fondul funciar după modul de utilizare
Cereale
Leguminoase
Plante uleioase
Pomicultura
Pășuni și fânețe
Viticultura
Producția agricolă vegetală
Zootehnia
II.2. Evoluția industrială a Dobrogei între anii 1965-1989
Investiții și producție
Industria energiei electrice și termice
Industria construcțiilor de mașini și a prelucrării metalelor
Industria materialelor de construcții
Industria construcțiilor de nave
Industria chimică și petrochimică
Industria de exploatare și prelucrare a lemnului
Industria celulozei și hârtiei
Industria textilă
Industria alimentară
Industria metalurgică și minerit
Industria turismului
II.3. Progresele Dobrogei în domeniul construcțiilor și transporturilor în perioada 1965-1989
CAPITOLUL III – Configurația demografică a Dobrogei (1965-1989)
III.1. Politica demografică a regimului comunist în Dobrogea
III.2. Evoluția demografică în Dobrogea (1965-1989)
Natalitatea
Mortalitatea
Sporul natural
Densitatea
Mișcarea naturală a populației
III.3. Structura populației Dobrogei între anii 1965-1989
Structura populației pe medii
Structura populației pe sexe
Structura populației pe etnii
Structura populației pe ramuri de activitate
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
LISTA ANEXE
INTRODUCERE
Perioada 1965-1989 este, fără îndoială, una dintre cele mai interesante din istoria României și, implicit, a Dobrogei. Jalonată de momentul preluării conducerii Partidului Comunist de către Nicolae Ceaușescu și căderea regimului în decembrie 1989, etapa istorică a fost marcată de importante și complexe evenimente, atât la nivel național, cât și în plan regional, Dobrogea fiind un exemplu în acest sens, ilustrate de o semnificativă producție istoriografică, constând în numeroase articole, studii, volume și monografii care converg către înțelegerea evoluției istoriei naționale și regionale între acești ani.
Astfel, în raport cu realitățile economice, sociale, politice și, chiar, evoluția mentalului românesc, caracteristice intervalului 1965-1989, considerăm că opțiunea realizării unei cercetări științifice privind dezvoltarea economico-socială și demografică a Dobrogei este oportună, căci rezultatele și consistența concluziilor își vor dovedi, cu certitudine, utilitatea atât pentru cunoașterea evoluției regiunii, cât și pentru întregul tablou istoriografic românesc având în vedere cerința stringentă de informații de actualitate.
Abordarea unei teme legată de politica internă între anii 1965-1989, în cazul de față cu impact asupra dezvoltării Dobrogei, prezintă o importanță deosebită din mai multe motive. Unul dintre acestea derivă din faptul că în cadrul istoriografiei românești, dar și străine, atât anterior, cât și după momentul „1989“, nu există încă o prezentare a problematicii propuse, privită nu prin prisma relațiilor de tip cronologic sau de succesiune a unor evenimente importante, ci prin analiza evoluției provinciei în raport cu factorii de decizie ai politicii interne românești.
Construirea și analiza cadrului conceptual-metodologic pe care se fundamentează demersul nostru nu se axează pe metodologia unei singure discipline mature, ci include mai multe metode de investigare a problematicii evoluției economice și demografice a Dobrogei în intervalul supus analizei.
Istoriografia românească, de după 1947, a cunoscut un proces de transformare, care a avut trei faze. O primă etapă a fost reprezentată de istoriografia de tip stalinist, specifică anilor ´50, urmată în anii ´60 de o revenire la valorile naționale, pentru ca începând cu 1970 să treacă într-o fază nouă, național-comunistă, cu accent pe figura liderului de la București. Astfel, intervalul 1965-1989 este caracterizat de un discurs istoriografic „laudativ“, întâlnit atât în lucrări privitoare la dezvoltarea economico-socială, cât mai ales în rapoartele oficiale al P.C..R., cât și în presă, națională și locală. După 1989, istoriografia românească a trecut la o altă etapă, renunțând la optica ideologică impusă de comunism, reușind să restabilească un echilibru în analiza evenimentelor istorice de după 1947.
Istoria Dobrogei, cu precădere cea de după 1878, s-a bucurat în timp de atenția istoricilor. De aici, trebuie menționat faptul că în peisajul istoriografic românesc se remarcă prezența unor valoroase și variate lucrări analitice calitative, consacrate fenomenelor socio-economice, în evoluția lor firească și în toată complexitatea lor. Volumele din seria Bibliografia istorică a României și Bibliografia Dobrogei oferă numeroase repere istoriografice semnificative care lărgesc aria de cunoaștere, constituind un instrument indispensabil pentru realizarea lucrărilor de sinteză sau cu tematică regională.
Lucrările și studiile cu caracter general sunt relevante pentru înțelegerea cadrului de evoluție a Dobrogei. Astfel de lucrări aparțin lui Ioan Scurtu, Ion Giurcă, Gheorghe Onișoru, Ion Alexandrescu, Victor Axenciuc, Florin Constantiniu, Alexandru Duțu și Maria Ignat. Totodată, pentru înțelegerea cadrului general al evoluției României ne-au fost utile și lucrările lui Ion Ștefanovici, Dennis Deletant și Vladimir Tismăneanu. Dennis Deletant este cel care tratează într-o manieră interesantă, susținută de o bogată istoriografie occidentală, România sub regimul comunist. Ne-a atras atenția, în special opinia autorului cu privire la declinul economic al României, care a constituit motivul principal al deziluziei românilor, inclusiv populației din Dobrogea, în ceea ce-l privea pe Ceaușescu.
Pentru perioada cât Nicolae Ceaușescu a condus România, util s-a dovedit a fi și capitolul „Comunismul dinastic al lui Ceaușesu, 1965-1989“, elaborat de Vladimir Tismăneanu, care punctează pașii consolidării puterii de către Nicolae Ceaușescu (1965-1970). De asemenea, în volumul „Comunismul în România“, articolul lui Cornel-Constantin Ilie gravitează în jurul unor concepte precum colectivizare, naționalizare, plan cincinal, industrializare, fenomene care au caracterizat politica și viziunea conducerii regimului comunist. Și Bogdan Murgescu, în capitolul intitulat „Epoca postbelică“, prezintă succint, într-o abordare obiectivă, evoluția economiei românești, apreciind că după 1965, de fapt, viziunea politică a lui Nicolae Ceausescu a avut la bază modelul lui Gheorghiu-Dej.
Între lucrările nou apărute nu putem omite și volumul lui Adam Burakowski, dedicat integral comunismului românesc din perioada lui Nicolae Ceaușescu, o analiză comparată de tip istoric și politic, despre puterea absolută al cărei unic scop este consolidarea perpetuă a puterii.
Subliniem faptul că memorialistica a cuprins după anul 1989 un număr important de titluri publicate, mai ales ale celor care au deținut funcții pe linie de stat și de partid în perioada analizată. Pentru biografiile liderilor politici menționați în lucrare, amintim lucrarea lui Nicolae C. Nicolescu, Șefii de stat și de guvern ai României (1859-2003).
În privința bazei documentare disponibile pentru elaborarea prezentei lucrări, subliniem numărul redus de contribuții științifice dedicate zonei Dobrogei în intervalul istoric precizat, aflat sub puternica amprentă a regimului ceaușist. Datorită intransigenței cenzurii, dezvoltarea activităților de cercetare a diferitelor etape din istoria acestei regiuni a fost condiționată de evoluția spațiului est-european sub impactul politic al tensiunilor generate de strategia regimului comunist român, fapt ce se constată la o simplă analiză a bibliografiei Dobrogei.
În anul 1904, sub condeiul lui M. Ionescu-Dobrogeanu, s-a tipărit monumentala monografie intitulată Dobrogea în pragul veacului al XX-lea, Geografia matematică, fisică, politică și militară.
Ilustrativ s-a dovedit și articolul Lilianei Lazia, intitulat sugestiv Dobrogea în lucrări de referință, în care sunt menționate titluri cu caracter monografic, științific sau de popularizare, dar și capitolele despre Dobrogea din enciclopedii și dicționare enciclopedice, fapt ce dovedește că perioadele anterioare s-au bucurat de atenție mai mare. Astfel, autoarea amintește de o primă încercare monografică românească despre Dobrogea sub condeiul lui I. A. Nazarettean, Notițe istorice și geografice asupra provinciei Dobrogea, tipărită la Tulcea, în 1882, în cadrul căreia sunt prezentate informații generale, fără a oferi, însă, date exacte despre originea zonei Dobrogea.
O altă lucrare despre Dobrogea se datorează vizitei baronului Wilhelm D’Hogguer, Renseignements sur la Dobroudja. Son état actuel, ses ressourse et son avenir, București, 1879, în care autorul a încercat să relateze informații cât mai exacte „pentru a da o idee asupra acestei țări imperfect cunoscute și foarte calomniate“. Referințe la structura ramurii economice legate de industrializare am regăsit, de pildă, în lucrarea lui N. P. Arcadian, o lucrare de sinteză, apărută în anul 1936.
Din cadrul lucrărilor de referință pentru ceea ce desemnează bibliografia Dobrogei, nu putem omite volumul Studii istorice dobrogene care cuprinde o serie de articole referitoare la diversele etape istorice care au transformat regiunea dintre Dunăre și Marea Neagră, începând cu anul 1878, momentul reunirii cu România. De asemenea, istoricul Stoica Lascu este cel care, prin intermediul unui amplu volum cu selecții din presa dobrogeană, oferă informații relevante privind dezvoltarea provinciei după anul 1878.
În studiile aferente volumului omagial, Dobrogea, cincizeci de ani de viață românească, apărută în două ediții, regăsim informații aferente tuturor domeniile de interes, implicit aspecte privind dezvoltarea industriei, în special în primul deceniu interbelic. Ce-i drept, preocupările privind evoluția industriei dobrogene s-au reluat în anii ’80. Astfel, istoricii dobrogeni Valentin Ciorbea și Lascu Stoica, prin studiile elaborate pe problematica menționată anterior, au reușit să pună în valoare izvoare arhivistice, clarificând, totodată, ponderea ramurilor de profil, dar și aportul industriei dobrogene la dezvoltarea industriei naționale.
De asemenea, sub raport bibliografic, constatăm existența unei sinteze a epocilor istorice derulate în spațiul dobrogean, și anume lucrarea profesorilor Adrian Rădulescu și Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre și Mare. Dobrogea, ulterior reeditată. Trebuie precizat că, deși intervalul de timp istoric ce ne-a interesat este concentrat într-un număr restrâns de pagini, lucrarea s-a dovedit un punct de reper în cunoașterea cadrului de evoluție istorică a regiunii Dobrogea.
Pentru perioada 1918-1944, din punct de vedere istoriografic, menționăm că aprecieri și informații referitoare la situația Dobrogei regăsim și în lucrările lui Constantin Moisil, Ion Bitoleanu, Adrian Stănescu și Stoica Lascu, Valentin Ciorbea, Constantin Kirițescu. În același cadru istoric dedicat situației Dobrogei la finele primului război mondial mai amintim și studiile realizate de cercetătorii dobrogeni Valentin Ciorbea, Lavinia Daciana Dumitrașcu, Constantin Cheramidoglu, Angela Pop, Iosif Colcer și Viorel Măgureanu.
Apreciem, totodată, că aspecte majore referitoare la situația Dobrogei, în perioada 1918-1944, sunt relevate în cadrul lucrării profesorului Valentin Ciorbea, Evoluția Dobrogei între 1918-1944. Contribuții la cunoașterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale și ale vieții politice și militar, care tratează, întrspecte privind dezvoltarea industriei, în special în primul deceniu interbelic. Ce-i drept, preocupările privind evoluția industriei dobrogene s-au reluat în anii ’80. Astfel, istoricii dobrogeni Valentin Ciorbea și Lascu Stoica, prin studiile elaborate pe problematica menționată anterior, au reușit să pună în valoare izvoare arhivistice, clarificând, totodată, ponderea ramurilor de profil, dar și aportul industriei dobrogene la dezvoltarea industriei naționale.
De asemenea, sub raport bibliografic, constatăm existența unei sinteze a epocilor istorice derulate în spațiul dobrogean, și anume lucrarea profesorilor Adrian Rădulescu și Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre și Mare. Dobrogea, ulterior reeditată. Trebuie precizat că, deși intervalul de timp istoric ce ne-a interesat este concentrat într-un număr restrâns de pagini, lucrarea s-a dovedit un punct de reper în cunoașterea cadrului de evoluție istorică a regiunii Dobrogea.
Pentru perioada 1918-1944, din punct de vedere istoriografic, menționăm că aprecieri și informații referitoare la situația Dobrogei regăsim și în lucrările lui Constantin Moisil, Ion Bitoleanu, Adrian Stănescu și Stoica Lascu, Valentin Ciorbea, Constantin Kirițescu. În același cadru istoric dedicat situației Dobrogei la finele primului război mondial mai amintim și studiile realizate de cercetătorii dobrogeni Valentin Ciorbea, Lavinia Daciana Dumitrașcu, Constantin Cheramidoglu, Angela Pop, Iosif Colcer și Viorel Măgureanu.
Apreciem, totodată, că aspecte majore referitoare la situația Dobrogei, în perioada 1918-1944, sunt relevate în cadrul lucrării profesorului Valentin Ciorbea, Evoluția Dobrogei între 1918-1944. Contribuții la cunoașterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale și ale vieții politice și militar, care tratează, într-o manieră monografică, coerentă și științifică, evoluția provinciei dintre Dunăre și Marea Neagră, în componența sa (județele Durostor, Caliacra, Constanța și Tulcea) în perioada interbelică, pe problematica menționată în titlu.
Pentru sectorul temporal de după 1945, contribuții notabile aparțin profesorului Marian Cojoc, care a abordat problematica și evoluția fenomenului de trecere de la reformă agrară la colectivizare forțată, în intervalul 1945-1957, în ținutul dobrogean, ceea ce ne oferă un tablou cuprinzător asupra efectelor sociale ca urmare a implementării procesului de colectivizare după modelul sovietic. Evoluția Dobrogei între anii 1944-1964. Principalele aspecte din economie și societate, sub condeiul aceluiași cercetător, continuă demersurile științifice și contribuțiile în domeniul stabilirii aspectelor relevante ce au caracterizat Dobrogea în intervalul abordat de către autor.
După anul 1965, regimul comunist din România a continuat curentul de emancipare care a cuprins toate statele după moartea lui Stalin. Expresia cea mai vizibilă a fost „Declarația din Aprilie 1964“ a C.C. al P.M.R., document care a modificat radical perspectiva regimului comunist din România în raport cu Uniunea Sovietică și cu celelalte state și partide din Europa și Asia.
Pe același palier al relevanței informației istorice se regăsește și volumul Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, coordonat de profesorul Valentin Ciorbea, în cadrul căruia am regăsit articole și studii privind evoluția regiunii, prin intermediul cărora ne-am conturat cadrul general în vedrea abordării subiectului prezentei teze. În cele 800 de pagini ale lucrării sunt reunite opinii ale înaintașilor și ale contemporanilor privind rolul și locul provinciei în istoria și geopolitica României și a Europei. Dintre studiile dedicate momentului unirii Dobrogei cu România amintim pe cele ale lui Dumitru Vitcu, Sorina Plopeanu și Emanuel Plopeanu, Valentin Ciorbea, Gheorghe Dumitrașcu și Lavinia-Dacia Gheorghe.
Preocupările profesorului Valentin Ciorbea în ceea ce privește problematica evoluției portului constănțean reprezintă un punct de plecare și un reper pentru tinerii cercetători care sunt interesați de acest subiect. Astfel, spre a exemplifica subliniem faptul că evoluția Portului Constanța este relatată, cu detalii foarte concrete asupra dezvoltării infrastructurii și traficului, în lucrarea istoricului Valentin Ciorbea, Portul Constanța (1896-1996) – care poate fi considerată, până la acest moment, singura sinteză dedicată portului Constanța de la intrarea acestuia sub administrația română și până în 1996. O contribuție importantă pentru spectrul istoriografic o reprezintă și volumul intitulat sugestiv „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“, coordonat de profesorul Valentin Ciorbea și dedicat împlinirii a 110 ani de la inaugurarea oficială a lucrărilor de construcție și modernizare a portului Constanța (16 octombrie 1896-16 octombrie 2006).
Aspecte privind evoluția portului au fost surprinse, într-o manieră elocventă, solid documentată, și de către istoricii Marian Cojoc și Mariana Cojoc. De pildă, în lucrările Marianei Cojoc regăsim în centrul preocupărilor orașul și portul Constanța, cu accent pe rolul portului în cadrul comerțului exterior al României începând cu intrarea Dobrogei sub administrația românească (1878) și până la debutul celui de-al Doilea Război Mondial (1939).
Portul s-a aflat și în centrul preocupărilor istoriografice ale lui Constantin Cheramidoglu, în special pe tematica traficului portuar în diverse intervale istorice, Marian Moșneagu, cu aspecte ce țin de dezvoltarea infrastructurii portuare, activitatea Șantierului Naval Constanța, Vasile Bîtlan, dar și Stoica Lascu și Virgil Coman.
Pentru stadiul dezvoltării rețelei de transport (feroviar, rutier) amintim articolul lui George Măinescu, lucrarea lui Petrică Miu, dar și volumul lui Petre Covacef dedicat istoriei construcțiilor din Dobrogea, apărut în anul 2010.
Proiectele privind construirea canalului Dunăre-Marea Neagră au suscitat un inters deosebit nu doar pe parcursul secolului XX, ci chiar mai devreme, de la mijlocul secolului XIX. Realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră a făcut obiectul unor studii și cercetări pertinente. Dintre analizele importante dedicate subiectului le menționăm pe cele ale lui Paul Cernovodeanu, Românii și primele proiecte de construire ale Canalului Dunăre-Marea Neagră (1836-1856) și respectiv Stoica Lascu, Mărturii documentare privind elaborarea unor proiecte ale Canalului Dunăre-Marea Neagră, materiale ce fac o succintă trecere în revistă a problemei. În anul 2008 a fost tipărit un volum colectiv privind problematica realizării căii navigabile transdobrogene.
Aspecte ale evoluției uneia dintre principalele ramuri ale economiei Dobrogei au fost abordate și în diverse studii și lucrări, din care amintim contribuțiile lui cercetătorului ieșean Dumitru Șandru, ale lui Constantin P. Rotaru, Toma Ionescu și C. Filipescu.
Profesorul Valentin Ciorbea a contribuit cu studii complexe și ample la aprofundarea cunoașterii aplicării reformei agrare, consecințele asupra structurii proprietății în Dobrogea.
Un tablou al problematicii legate de domeniul agriculturii în etapa pe care am supus-o cercetării, ne oferă și lucrarea lui Petru Tomoroga, intitulată Agricultura Dobrogei, care constituie, astfel, o sursă istoriografică reprezentativă pentru cercetarea în domeniul evoluției producției agricole. Dobrogea agricolă de la legendă… la globalizare, lucrare aparținând specialistului Aurel Lup, reprezintă atât o istorie a agriculturii ținutului danubiano-pontic, cât și o analiză critică a sistemului agriculturii socialiste, în special în fazele de apogeu și plafonare caracteristice perioadei 1975-1985. Impresionantă ca volum și remarcabilă din punct de vedere al rigorii științifice, lucrarea poate fi catalogată, la acest moment, drept cea mai amplă cercetare referitoare la Dobrogei.
Informații referitoare la populația existentă în Dobrogea în anul 1878 ne oferă articolul arhivistului Tudor Mateescu, dar și studiile aparținând lui C. Brătescu și Nicolina Ursu. Pentru anul 1905 reținem prezentarea unui tablou privind populația Dobrogei pe naționalități sub condeiul lui C. D. Pariano. Una dintre cele mai utile surse de informații pentru perioada interbelică o reprezintă și Recensământul populației din 1930, structurat la nivel demografic, religios și economic pentru toate provinciile țării. Alte contribuții notabile pentru problematica demografică a Dobrogei aparțin lui Sabin Manuilă și Mitu Georgescu, dar și Răzvan Limona.
Apecte privind mișcarea populației în Dobrogea după anul 1940 a surprins și Dumitru Șandru, în lucrarea sa intitulată Mișcări de populație în România (1940-1948). Un volum interesant dedicat spațiului multi-etnic dobrogean este Dobrudja: A cross cultural pool. A multi-ethnic space, coordonat de Iolanda Țighiliu și Marian Cojoc, care redă prin intermediul diverselor studii prezentate aspecte ale vieții sociale a grupurilor entice prezente în Dobrogea.
O categorie de documente care a necesitat o cercetare și o abordare atentă sunt cele emise de Partidul Comunist Român. Astfel, la o analiză detaliată a aspectelor ce sunt relevate prin intermediul documentelor interne se poate constata faptul că începând cu 1964-1965, în România, implicit în Dobrogea, au fost trasate liniile pentru trecerea la realizarea „principiilor comuniste“. Pentru conturarea și clarificarea cadrului economiei naționale în care s-a înscris și evoluția provinciei în perioada „planificării“, o importanță deosebită o au inclusiv cuvântările ținute de Nicolae Ceaușescu în diverse momente: la congrese, la conferințe, plenare, ori cu ocazia vizitelor întreprinse în regiune.
Totodată, o primă sursă informațională a constituit-o și Anuarul Statistic (1966-1986, 1988, 1990), datorită posibilității de a extrage numeroase caracteristici privind dinamica economică și demografică a Dobrogei între 1965-1989. Surse utilizate la elaborarea prezentei lucrări vor fi și recensămintele generale ale României din această perioadă (1966, 1977), căci acestea constituie „documente vii, arhiva vie a unei națiuni“, așa cum le considera Ion Alexandrescu.
În aceeași măsură, ancheta noastră științifică se bazează pe cercetarea mărturiilor documentare deținute de Serviciul Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Constanța și de Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Tulcea, coroborate cu informații din istoriografie, presă și mărturii memorialistice. Un izvor care a fost prelucrat cu atenție îl reprezintă presa perioadei. Atât publicațiile centrale, cât și cele locale constituie surse relevante pentru înțelegerea transformărilor radicale pe care le-a cunoscut Dobrogea sub aspect economic și demografic între 1965-1989, dar și manierei în care erau prezentate evenimentele.
Presa vremii referitoare la Dobrogea nu cuprinde informații coerente, relevante cărora să le putem da conotație științifică, fiind marcată, în special, de aspectul propagandistic, datele conturându-ne doar o imagine generală asupra problematicilor care ne-au interesat. În schimb, în ceea ce privește informațiile regăsite în cadrul diverselor fonduri arhivistice, am optat spre interpretarea acestora, acolo unde datele nu au reprezentat statistici, dar și spre expunerea în formă brută a acestora, tocmai ca publicul avizat să își poată contura și o opinie proprie asupra limbajului specific epocii și asupra elementelor care definesc, în ansamblu, evoluția Dobrogei.
Intervalul istoric propus spre analiză în cadrul tezei are ca punct de debut al dezbaterii anul 1965, moment în care Nicolae Ceaușescu a preluat conducerea Partidului Comunist în calitate de secretar, și converge către momentul 1989, care reprezintă, de altfel, anul final al regimului. Cunoaștem faptul că începând cu anul 1965 debutează o fază a istoriei contemporane a României, ce va constitui, în perioada în care ne referim (1965-1989), istoria experienței comunismului de tip ceaușist.
În demersul nostru de a oferi o imagine a Dobrogei din perspectiva dinamicii economice și a configurației demografice între anii 1965-1989, am structurat lucrarea pe trei capitole, după cum urmează:
Primul capitol, intitulat Dobrogea – repere istorice 1878-1964, este dedicat în prima parte prezentării succinte a evoluției Dobrogei începând cu momentul reunirii cu România și până la finele Primului Război Mondial (1878-1918). În cadrul aceluiași capitol am surprins elemente privind progresele provinciei între cele două conflagrații mondiale (1919-1939), cu accent pe aspecte privind aplicarea Legii Agrare (1921), dezvoltarea diverselor sectoare ale economiei, dar și elemente ce readuc în prim plan provincia (Tratatul de la Craiova – 7 septembrie 1940 și momentul semnării Armistițiului cu Națiunile Unite – 12 septembrie 1944). Din acest cadru evolutiv nu am omis aspecte referitoare la viața politică în Dobrogea după înlăturarea regimului antonescian (23 august 1944) până la alegerile „fraudate“ din anul 1946, dar și cele legate de proiectele comuniste aplicate în regiune: construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră și implementarea procesului de colectivizare, inclusiv aspecte privind relevanța „Declarației din Aprilie 1964“ a C.C. al P.M.R., care a modificat radical perspectiva regimului comunist din România în raport cu Uniunea Sovietică.
Al doilea capitol, intitulat Dinamica economică a Dobrogei între 1965-1989, constituie rezultatul cercetărilor noastre asupra evoluției economice a Dobrogei în timpul regimului ceaușist. Prezentul capitol conține date și analize prelucrate pe baza informațiilor din cadrul dosarelor arhivistice, presa locală privind progresele înregistrate în domeniul agriculturii (producția agricolă și animală), industriei (producția industrială), transporturilor (dezvoltarea șantierelor navale), construcții (finalizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră), investiții alocate pentru crearea de noi obiective.
În cel de-al treilea capitol, Configurația demografică a Dobrogei (1965-1989), am abordat problematica demografică înregistrată în regiune în intervalul menționat. Astfel, sunt analizate tipologia mișcărilor demografice (naturală, migratorie, pendulatorie), precum și elemente de dinamică a densității populației, dar și date privind structura acesteia pe medii, pe sexe și pe ramuri de activitate în intervalul 1965-1989. Totodată, am evidențiat elemente relaționate cu problematica politicii demografice a regimului comunist și impactul acestuia asupra evoluției numerice, dar și asupra intimității și vieții populației.
Precizăm faptul că problematica minorităților din Dobrogea în cadrul intervalului 1965-1989 rămâne o posibilă temă ce poate fi mult dezvoltată în cadrul unor proiecte viitoare, având în vedere faptul că resursele informaționale necesare dezbaterii acestui subiect nu au fost, încă, totalmente declasificate.
În încheiere sunt expuse concluziile cu privire la dinamica economică și configurația demografică a Dobrogei în perioada cronologică aleasă și corelația cu politica adoptată de forumul politic de la București prin prisma planurilor cincinale.
Teza se încheie cu reperele bibliografice ce au stat la baza elaborării prezentei lucrări, precum și un număr de 7 anexe care conțin documente reprezentative pentru problematica studiată, selectate, în principal, din fondurile studiate la Serviciul Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Constanța și la Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Tulcea.
CAPITOLUL I
DOBROGEA – REPERE ISTORICE
1878-1965
I.1. Provincia Dobrogea între anii 1878-1918
În contextul reizbucnirii unei noi faze a „crizei orientale“, în vara anului 1875, inițial, România s-a implicat sub raport diplomatic, pentru ca ulterior să se constituie parte beligerantă în conflictul dintre Rusia și Imperiul Otoman. Pe acest fundal, reamintim faptul că încă din 1876, diplomatul Mihail Kogălniceanu a inaugurat în politica externă o nouă direcție spre Marea Neagră, implicit spre Dobrogea, prin revendicarea gurilor Dunării și o parte a litoralului românesc.
După conflictul militar ruso-turc din 1877-1878, Congresul de la Berlin a reprezentat forumul decizional care a stabilit ca Dobrogea, eliberată de stăpânirea otomană, cu populație românească, să aparțină României. Trebuie menționat faptul că această decizie a Congresului a avut, pe lângă temeiurile etnografice și politice, și o bază istorică.
Așadar, reuniți în vara anului 1878 la Berlin pentru lucrările Congresului de pace (1/13 iunie-1/13 iulie 1878), reprezentanții Marilor Puteri europene au recunoscut internațional independența României și unirea celei mai mari părți a Dobrogei cu statul român. Ce-i drept geopolitica României la Marea Neagră s-a modificat benefic prin unirea Dobrogei, fapt care, de altfel, a asigurat și Europei, pentru o perioadă îndelungată, stabilitatea geostrategică la Dunărea de Jos. Așadar, prin deciziile Congresului de pace de la Berlin, s-a restabilit autoritatea României asupra celei mai mari părți a Dobrogei, o provincie cu un imens potențial economic prin ieșirea la Marea Neagră și gurile Dunării.
După tratativele din cadrul Congresului de pace de la Berlin, la 6 noiembrie 1878, în cadrul ședinței Consiliului de Miniștri s-a aprobat comisia pentru instalarea administrației civile în Dobrogea. Aceasta, sub conducerea lui Nicolae Catargi, numit plenipotențiar principal, a sosit la 8 noiembrie 1878, în regiune. La 14 noiembrie 1878, la București se difuzau Proclamația principelui Carol către armata română, cu ocazia reunirii Dobrogei, dar și Proclamația domnitorului către dobrogeni, adevărată sinteză a gândirii lui Mihail Kogălniceanu. Prin intermediul celor două documente se sublinia, practic, faptul că Dobrogea, „vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân, de astăzi face parte din România“, datorită deciziilor factorului extern european. „Locuitorilor de orice naționalitate și religiune!… Și creștini, și musulmani, primiți dar cu încredere autoritățile române, ele vin cu anume însărcinare de a pune capăt dureroaselor încercări prin care ați trecut…“. Principele Carol asigura populația Dobrogei, în special elementul musulman, de recunoașterea și apărarea drepturilor lor privind religia, familia și dreptul de posesiune asupra terenurilor, atitudine singulară la acea vreme în Europa.
Totodată, Principele Carol a adresat și Armatei Române îndemnul de a intra în Dobrogea „… nu în calitate de cuceritori, ci amici, ca frați ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetățenii noștri“. În același context, la 15 decembrie 1878, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu a adresat o telegramă domnitorului Carol I, prin intermediul căreia îl înștiința că a fost instalată administrația românească în Dobrogea, în urma aplicării prevederilor Tratatului de Pace de la Berlin. Autoritățile române au găsit în Dobrogea aproape un ținut pustiu, puținele sate, „mici și rare“, reprezentând o „îngrămădire de bordeie“ (dintre orașe, numai Tulcea a avea o așezare care ar fi meritat denumirea de oraș). Dată fiind această situație, eforturile guvernului român au fost consistente pentru integrarea cât mai rapidă a provinciei.
Însemnătatea deosebită a reunirii Dobrogei a fost pusă în evidență datorită unor personalități de excepție precum Principele Carol I, Mihail Kogălniceanu, Remus Opreanu, inginerul Anghel Saligny, dar și principele Gheorghe Bibescu. Acesta din urmă considera că „achisițiunea Dobrogelei nu este uo putere; fără de Silistra și pozițiunile ei, această provincie ni se arată ca un pericol…“, deoarece România avea de întreprins „lucrări mari, dificile și costisitoare“ în această provincie. Așadar, în Dobrogea, autoritățile românești se aflau în fața unei misiuni dificile: să formeze sate, să construiască drumuri de comunicații, cazărmi și școli, să repopuleze cu vite teritoriul afectat de război, să dezvolte agricultura, aproape inexistentă, și în primul rând să construiască un pod peste Dunăre prin care să lege Dobrogea de România. Totodată, principele Bibescu atrăgea atenția asupra importanței ce trebuia acordată noii poziții geostrategice a României care, fără modernizare în Dobrogea, era fragilă la acel moment.
Totuși, Remus Opreanu, primul prefect al Dobrogei, în mai puțin de o lună a reușit să organizeze autoritatea în noua provincie românească, numind primari în consiliile comunale. Carol a semnat decretele cu desemnarea primilor funcționari administrativi în Dobrogea: N. Catargi a fost numit guvernator al provinciei transdunărene, Gheorghe M. Ghica a fost desemnat în funcția de comisar pentru Dobrogea iar Remus Opreanu și generalul Cantilli prefecți ai județelor Constanța, Tulcea și Silistra Nouă.
Restabilirea suveranității statului român a permis trecerea la legiferarea măsurilor de organizare a Dobrogei. Astfel, de la Proclamația de la Brăila, din 14 noiembrie 1878, regimul juridic al Dobrogei a traversat o perioadă regulamentară până la 9 martie 1880, prin intermediul căruia provincia a fost integrată progresiv la noul cadru administrativ, politic, legislativ, și o alta legală până la completa unificare în 1913 (preluarea și celor două județe din Sudul Dobrogei – Caliacra și Durostor). În cadrul acestui amplu proces s-a ținut cont și de particularitățile vechiului regim, fără ca statul român să se abată de la scopul de a integra provincia în structura sa unitară.
Inițial, în Dobrogea, s-a aplicat un regim excepțional, bazat pe diverse regulamente: privitor la administrația publică și la organizarea juridică, referitor la organizarea administrativă, administrația publică și la stabilirea și perceperea impozitelor, relativ la serviciile vamale, la administrațiile domeniilor și pădurilor statului, publicate în Monitorul Oficial din anii 1878-1879. Dintre aceste acte legislative amintim și Regulamentul pentru administrația interioară a orașului Constanța, emis la data de 8 mai 1879). Tot în perioada regulamentară s-a organizat administrația prin Regulamente pentru împărțirea și orgamizarea administrativă, din 13 noiembrie 1878, iar justiția, prin Regulament asupra organizării judecătorești, competenții și procedurii autorităților judecătorești din Dobrogea, din 11 noiembrie 1878. Prin aceste regulamente au fost introduse primele dispoziții ale regimului.
Potrivit Regulamentului de organizare administrativă, întocmit de ministrul C.A. Rosetti, începând cu 1878, Dobrogea a fost împărțită în 3 județe (Constanța, Tulcea și Silistra Nouă), în ocoale, iar ocoalele în comune urbane și rurale. Astfel, județul Constanța era format din 3 plăși: Constanța, Mangalia și Hârșova, iar județul Tulcea avea în structura sa administrativă 4 plăși: Sulina, Măcin, Tulcea și Babadag. Județul Silistra Nouă avea reședința la Rasova și cuprindea două plăși: Medgidia și Silistra Nouă. Această din urmă unitate administrativă a a fost menținută pentru scurt timp, deoarece la 1880, în urma raportului prefectului general Tobia Gherghel, județul a fost desființat și încorporat la Constanța, formând două noi plăși.
Ulterior, aceste acte normative au fost abrogate prin promulgarea Legii de organizare a Dobrogei, din 9 martie 1880, lege organică, care s-a aplicat până în anul 1909. Din momentul promulgării acestei Legi de organizare a Dobrogei, s-a finalizat regimul regulamentar și a debutat regimul excepțional.
„Constituția Dobrogei“, cum a fost denumită Legea de organizare a Dobrogei, din 9 martie 1880, redactată de Mihail Kogălniceanu, a transformat principiile Proclamației în dispoziții guvernative.
Articolul 3 din Capitolul II (Despre drepturile dobrogenilor) stipula: „Toți locuitorii din Dobrogea cari, în ziua de 11 aprilie 1877 erau otomani, devin și sunt cetățeni români“. Practic, pe lângă recunoașterea cetățeniei române, au fost prevăzute și aspecte privind egalitatea înaintea legii, primirea în funcții publice, fără deosebire de origine și religie, asemenea în serviciul militar, dreptul la judecată legală, la practicarea culturilor ce nu atingeau ordinea publică, la dobândirea proprietății în Dobrogea, la învățământ liber și gratuit, la petiționare în nume propriu. Considerăm că acestă viziune politică a statului român poate fi asociată principiilor moderne europene la care România aderase odată cu adoptarea Constituției din 1866.
Prevederile referitoare la organizarea administrativă a Dobrogei se regăseau în 11 articole (de la art. 25 la art. 35) ale Capitolulului III, denumit sugestiv Despre administrațiunea Dobrogea. În conformitate cu articolul 25, Dobrogea a fost reorganizată în două județe: Tulcea și Constanța, acestea în plăși, comune urbane, rurale, sate-administrate de prefecți, subprefecți și primari numiți, ajutați de consilii alese și numite în proporții care variau, ținând la un număr mai mare al celor aleși. Cele două județe aveau următoarea structură: Constanța număra cinci ocoale (Constanța, Mangalia, Hârșova, Medgidia și Silistra Nouă), iar Tulcea era format din patru ocoale (Tulcea, Babadag, Măcin și Sulina împreună cu Insula Șerpilor). Județele erau conduse de un prefect, iar ocoalele de câte un administrator.
Această lege a menținut Regulamentele organice judecătorești, care introduseseră judecătorii comunale, tribunale de ocol, tribunale mahomedane și o Curte de apel la Constanța, realizată numai ca un tribunal apelativ la Tulcea.
O atenție deosebită s-a acordat dezvoltării agriculturii în proaspăt reintegrata provincie. Până în anul 1878, dreptul otoman reglementa în mod atipic pentru o societate modernă, europeană, proprietatea imobiliară rurală, însă, după unirea Dobrogei la statul român, autoritățile de la București au reglementat regimul său legislativ nu numai în interesul populației majoritare, dar chiar și în cel al populației minoritare, musulmane. În ceea ce privește Dobrogea de sud, statul bulgar a menținut sistemul vechi al proprietății otomane. Abia, după preluarea celor două județe de către statul român, în urma Păcii de la București, care a încheiat cel de-al doilea război balcanic, în organizarea Dobrogei Noi s-au distins două perioade: una regulamentară (de la 28 iunie 1913 până la 1 aprilie 1914) și una legală.
Primele reglementări privind proprietatea funciară au apărut în Legea pentru organizarea Dobrogei din 1880. Un număr de articole din cadrul acestei legi au făcut referire și la problemele proprietății, inclusiv a celei funciare (modul de dobândire, conservare, transmitere și pierdere a proprietății și posesiunii imobiliare, desființarea dijmei în natură, dreptul de a cumpăra). Legea a fost urmată trei luni mai târziu de un regulament care a dezvoltat conținutul acesteia, stipulând modul de constatare și verificare a titlurilor de proprietate.
Capitolul II al legii administrative promulgată la 9 martie 1880 prin care Dobrogea era inclusă legilor țării în spiritul românesc, se referea la drepturile dobrogenilor, recunoașterea cetățeniei și probleme cu privire la proprietatea rurală. Reglementarea problemei proprietății în regiune a însemnat punerea în valoare a marilor suprafețe de teren, amenajarea celor inundabile, dezvoltarea de noi așezări, însă toate acestea se puteau realiza doar după rezolvarea problemei proprietății statului și celei particulare.
La 3 aprilie 1882 a fost elaborată Legea pentru regularea proprietății imobiliare în Dobrogea, cu rolul de a unifica complet regimul proprietății în cadrul provinciei. Practic, Legea pentru reglementarea proprietății imobiliare în Dobrogea a înlocuit sistemul posesiunilor condiționate cu dreptul de proprietate absolută. Legea cuprindea o dispoziție importantă referitoare la Dobrogea și anume că nu doar românii dobrogeni puteau avea proprietate imobiliară rurală în zonă, ci și cei din Vechiul Regat stabiliți în regiune sau chiar românii din veniți din alte state, în special din Imperiul Austro-Ungar (Transilvania). Ulterior, legea din 1882 a suferit noi modificări în anii 1884, 1885, 1889, 1910, 1912.
Trebuie specificat faptul că în Dobrogea existau, la acel moment, cinci categorii de proprietate a pământului: a) proprietatea particulară – mülk (era în foarte mică proporție și privea pe cea din vatra orașelor sau satelor destinată clădirii); b) proprietate a statului sau domenială – mirie (era cea mai mare proprietate; posesiunea acestui domeniu se făcea în virtutea unui titlu numit tapü; aceasta era pierdută de agricultorul posesor dacă nu cultiva sau plătea 3 ani impozitul și dijma fără justificare de captivitate sau caz fortuit); c) proprietatea meveufé (reprezentată de bunuri de mână moartă) și vakuf (proprietăți ecleziastice); d) proprietatea metruké (teren destinat trebuințelor publice: piețe, căi de comunicație); e) proprietatea mevat (teren sterp).
În momentul promulgării legii, posesorii de tapüri aveau în posesiune 208 113 ha din cele 785 724 ha cultivabile. Restul hectarelor, însemnând 1 562 362 ha, erau ocupate de ape, păduri, tufișuri, stufăriș. Proprietățile mülk și mirie erau garantate de statul român prin acte (tapüri) sau prin posesiune neîntreruptă timp de 20 de ani. În locul dijmei otomane autoritățile române introduceau un impozit unitar în bani ce urma a fi achitat ulterior. Totodată, s-a dispus verificarea titlurilor de pe posesie și pentru ca posesorii să fie declarați proprietari trebuiau să plătească o sumă de bani drept răscumpărare (55 lei de hectar, câte 2 lei pe an până la achitare; această dispoziție a fost introdusă în 1884) sau să renunțe la o treime din terenul posedat. Statutul proprietății astfel clarificat, urma să se supună legilor în vigoare din România.
Nu ne-am propus să descriem procesul unificării, însă considerăm oportun să menționăm că urmând o linie ascendentă – unificarea legislativă a fost finalizată și în ceea ce privește drepturile politice depline prin legile din 15 aprilie 1910 și 3 martie 1912, și cea pentru Curțile cu juri în județele Tulcea și Constanța din 1 martie 1913.
Totodată, începând cu anul 1896, guvernul român a inițiat procesul de parcelare și vânzare al terenurilor la prețuri mici pentru cei care se stabileau în mod permanent și definitiv în provincia Dobrogea. Un alt act legislativ emis de Parlamentul României în anul 1903 stabilea împroprietărirea cu pământ (8 ha teren de cultură și 2 000 m.p. teren de casă) plătibile în 60 de ani, cu scutire de impozit pe 5 ani (ajutor pentru clădirea caselor, procurarea de vite și unelte necesare) a veteranilor din Războiul de Independență. Considerăm că aceste demersuri legislative au reprezentat și o importantă acțiune de modificare a realităților demografice în favoarea românilor. Interesant este că reforma agrară din Dobrogea s-a realizat gradual, transformând, printr-o metodă originală, proprietatea otomană de tip feudal într-o proprietate modernă. După unele surse, statul român a vândut și revândut în perioada 1898-1906 o suprafață de 654 127 ha unui număr de 80 273 persoane.
Unul dintre principiile care a stat la baza elaborării și aplicării acestei legii agrare menționată anterior l-a reprezentat consolidarea, stabilitatea și valorificarea proprietății în strânsă corelație cu sporul demografic al provinciei. Rezultatele au fost, în acest sens, vizibile, căci s-au stabilit în Dobrogea un important număr de locuitori din diverse zone ale țării. Reputații istorici Adrian Rădulescu și Ion Bitoleanu opinează că „această creștere s-a datorat nu numai afluxului spre această regiune a unei populații active, ci și ajungerii la majorat a celor născuți în Dobrogea după 1878, precum și numărului mare de căsătorii: 17,6%“.
Totodată, unul dintre obiectivele majore ale administrației românești după unirea Dobrogei cu România a vizat procesul de colonizare a provinciei, inclusiv valorificarea resurselor acesteia (cu referire la terenul agricol pe care îl deținea). Numărul populației este indiciul cel mai sigur despre starea generală a unei regiuni. În 1878, orașul Constanța număra 61 561 locuitori, din care români – 15 251, tătari – 23 498, turci – 11 126; orașul Tulcea: 12 953 locuitori, din care români – 4 082, bulgari – 3 342, turci – 1 401, lipoveni – 2 169. Atât în Tulcea, cât și în Constanța, majoritatea populației era stabilită de-a lungul Dunării și pe lângă Mare. Mijlocul Dobrogei era aproape nepopulat.
Astfel, din punct de vedere statistic, la momentul unirii cu România, Dobrogea avea o populație de 147 000 locuitori, adică 9 loc/km2. Interesant este că la data de 7 septembrie 1879, deci la aproximativ un an după reunire, populația provinciei a fost aproximată la 106.943 locuitori în județul Constanța și la 30.326 în județul Tulcea. Diferența înregistrată ar putea fi explicată fie prin pierderile suferite ca urmare a războiului, fie prin procesul de emigrare în special a populației musulmane. De pildă, potrivit documentelor oficiale, pentru orașul Constanța, în anul 1880 este menționat și numărul grupurilor etnice: 279 români, 1 543 greci, 348 bulgari, 175 armeni, 410 turci, 1 804 tătari, 3 sârbi, 29 germani, 37 austrieci, 12 unguri, 32 englezi, 8 ruși, 234 evrei și alte naționalități – 248, totalul populației atingând cifra de 5 203 locuitori. În același cadru demografic, menționăm și faptul că, în anul 1894, populația Constanței a fost estimată la 10 418 locuitori (comparativ cu anul 1891 când era de 8 132), din care 6 425 erau bărbați și 3 992 femei.
Provincia dintre Dunăre și Mare a cunoscut o creștere treptată a populației, de la 147 246 în 1880 persoane, la 225 669 locuitori în 1896, atingând în anul 1900 cifra de 267 808 locuitori. Însă, cu toată politica de aflux de populație din alte provincii ale țării, Dobrogea era la acel moment încă o zonă nepopulată. Astfel, în 1905 densitatea populației era de 24 de locuitori/km2 în județul Constanța și de 17 locuitori/ km2 județul Tulcea, în raport cu densitatea medie pe țară, care era în același an de 49 locuitori/km2. Cert este că această situație a persistat cel puțin 10 ani de zile.
Semnificativ este și faptul că în anul 1911, natalitatea în Dobrogea a fost cea mai mare din țară – 47,4% (comparativ cu Muntenia – 40,5%, Oltenia – 38,7%, Moldova – 38,1%), în timp ce mortalitatea a fost redusă în zonele urbane – 24,4% (comparativ cu Oltenia – 26,1%, Muntenia -26,5%, Moldova – 25%). Pentru anii 1910 și 1912 relevante sunt datele publicate de cercetătorul Sabin Mănuilă, Constantin Brătescu și Romulus Șeitan.
Pentru anul 1913, statisticile au înregistrat în Dobrogea 216 000 de români și 164 000 locuitori de alte naționalități: bulgari, turci, tătari, lipoveni, greci, germani, evrei, italieni, armeni.
În ceea ce privește raportul evolutiv al populației urbane și rurale, de pildă, în anul 1915, ponderea populației urbane era în Dobrogea cea mai mare (23% în județul Constanța și 28% în județul Tulcea) față de o medie de 19% pe total țară. Schimbări importante s-au produs în Dobrogea și în ceea ce privește structura etnică a populației, în sensul că elementul etnic românesc a devenit preponderent.
Interesante sunt statisticile privind populația Dobrogei anterior declanșării Primului Război Mondial, când putem constata că în provincie predomina elementul românesc, urmat de cel turco-tătar, iar pe a treia poziție elementul bulgar. În cele două județe, Durostor și Caliacra, situația era diferită, în sensul că predomina populația turco-tătară, urmată de segmentul bulgar, procentul populației românești fiind redus. Această situație se datora faptului că în vechea Dobroge, după anul 1878, politica statului român a vizat un intens proces de colonizare cu populație românească, iar Dobrogea de Sud a intrat în componența României abia în anul 1913. Astfel, în Dobrogea de Nord, în anul 1913, dintr-o populație totală de 380.000 de locuitori, 216.000 erau români, în timp ce în Dobrogea de Sud, pentru cele două județe, Durostor și Caliacra, se înregistrau în jur de 125.000 de etnici bulgari, dintr-un total de aproximativ 280.000 de locuitori. În același cadru facem referire și la statisticile din perioada etapelor germane. O primă statistică, denumită „Statistica locuitorilor din zona administrației etapelor germane din Dobrogea, după situația din 15 mai 1917“, relevă că majoritatea absolută a fost deținută de români, respectiv 87 990 sau 51,97%, urmată de turco-tătari cu 35 066 locuitori sau 20,71%, bulgari cu 28 910 sau 17%, ruși cu 6 065 sau 3,65%, germani cu 5 333 sau 3.15%.
Întreprinse între anii 1878-1918, măsurile legislative privind organizarea Dobrogei, regimul proprietății s-au caracterizat prin respectarea integrală a drepturilor locuitorilor de orice naționalitate.
În intervalul 1878-1916, în Dobrogea s-au înregistrat majore transformări etno-demografice și social-economice, beneficiind de o atenție desosebită din partea autorităților române. În genere, Dobrogea, și în special Constanța a avut un rol proeminent în viața economică a României. Activitatea de import-export a decăzut în preajma anilor 1912-1913, când Strâmtorile au fost închise datorită Războaielor Balcanice și a fost supendată totalmente în perioada Primului Război Mondial.
În anul 1895 a fost construit, sub conducerea inginerului Anghel Saligny, Podul de la Cernavodă peste Dunăre, ce unea calea ferată București-Fetești cu vechiul „drum de fier“, Cernavodă – Constanța, construit în 1860 de autoritățile otomane cu specialiști englezi. Interesant este faptul că un exemplar al actului de fundație al Podului de peste Dunăre între Fetești și Cernavodă, la construirea căruia s-a folosit în premieră mondială oțel moale, a fost așezat în zidăria piciorului de pe țărmul drept, iar o copie în zidăria piciorului stâng.
Astfel, provincia a cunoscut unele dintre cele mai importante lucrări de infrastructură din Europa de la acea vreme. Totodată, Anghel Saligny a conceput tunelul feroviar Palas – Portul Constanța pentru a facilita accesul trenurilor în și dinspre portul Constanța, în condițiile în care traficul portuar era din ce în ce mai mare. În același an a luat ființă Serviciul Maritim Român și linia maritimă Constanța-Constantinopol. Legea de înființare a Serviciului Maritim Român prezenta rolul serviciului: transport de călători, poștă și mărfuri între porturile dunărene (Brăila, Galați, Isaccea, Tulcea) și porturile maritime românești și străine. Cert este că provincia a fost în acest interval sub atenția tuturor Puterilor europene interesate de Dunărea maritimă, fapt ce rezultă din prezența Comisiei Europene a Dunării la Sulina.
Odată cu intrarea în circuit a Podului de la Cernavodă, a devenit acută necesitatea demarării lucrărilor Portului. Astfel, la 16 octombrie 1896, în prezența Alteței Regale Carol I a avut loc inaugurarea șantierului portului, iar în anul 1909 Anghel Saligny a finalizat lucrările de amenajare a noului port de la Constanța. Datorită realizării acestui obiectiv, Constanța, a asigurat la nivel național un trafic constant al exporturilor, iar sute de nave sub diverse pavilioane au acostat la cheiurile sale. Cert este că până la demararea lucrărilor de construcție a Podului de la Cernavodă și a amenajării Portului Constanța, importurile înregistrate prin Constanța au prezentat o dinamică redusă.
După unirea Dobrogei la România, între primele măsuri întreprinse de autoritățile române amintim promulgarea Legii nr. 1915, la 1 iulie 1882, prin care statul român a răscumpărat linia ferată, construită de englezi, ce lega Cernavodă-Constanța, precum și căile ferate ale Portului Constanța, la valoarea de 16 800 000 lei. Astfel, sistemul de căi ferate au întregit mijloacele proprii de transport, contribuind la dezvoltarea industriei și a comerțului local. Pentru transportul petrolului din Valea Prahovei spre Constanța s-a construit o conductă ce lega Dobrogea de regiunea petroliferă a României.
Între altele, Dobrogea a beneficiat de numeroase investiții pentru construirea de fabrici: Fabrica de Ciment de la Cernavodă (1899), Fabrica de Pielărie de la Tulcea (1915), Fabrica de Bere „Grüber“ (Constanța), Uzina Electrică de la Constanța. S-au dezvoltat într-un ritm susținut, în ton cu marile construcții din județele Constanța și Tulcea și cu solicitările pentru programele edilitare, exploatarea carierelor dobrogene de la Turcoaia, Ovidiu, Topalu, Greci, Cernavodă. În anul 1898 au debutat prospecțiunile, fundamentate științific, de la Altîn-Tepe, care au stat la baza exploatărilor sistematice ale minei de aramă din această zonă.
Investițiile majore realizate, începând cu anul 1878, în sectorul agriculturii, volumul semnificativ al tranzacțiilor comerciale au convers către apariția unor instituții financiare și de credit. Pe această linie se înscriu „Banca Dunărea“ de la Tulcea, înființată în anul 1890 și „Banca de Scont“ de la Constanța fondată în anul 1899. Pentru anul 1913, istoricii Adrian Rădulescu și Ion Bitoleanu semnalează existența a „12 bănci care funcționau ca societăți pe acțiuni“.
Deși au fost realizate investiții, care au schimbat radical, benefic, fizionomia proviniei, totuși, în intervalul 1878-1916, economia Dobrogei a rămas una preponderent agricolă. Acest fapt reiese și din relatările, pentru perioada 1916-1918, ale directorului Școlii germane superioare de Comerț în București, H. Südhof. Acesta a evidențiat că agricultura și zootehnia au fost „de departe“ pe primul loc în viața economică a Dobrogei, iar condițiile necesare dezvoltării acestor ramuri au fost „întrutotul favorabile“. În schimb, a considerat drept deficiență pentru exploatarea intensivă a pământului populația relativ redusă.
Cert este că sub administrație românească Dobrogea s-a transformat treptat dintr-un „teritoriu pustiit și răvășit de lunga serie de războaie ruso-turce.. cu o populație rară de 7-8 loc/km2, cu sate mici și mizerabile, cu orașe neînsemnate, ruinate… cu o majoritate absolută turcească și cu o minoritate românească, care se situa numeric pe primul loc față de celelalte minorități creștine“ într-o regiune prosperă. Practic, după războiul de la 1877-1878, în urma căruia Dobrogea s-a unit cu România, provincia era aproape pustie… „Drumurile erau grele și nesigure, doar pe ici-colo câte un crâmpei de drum pietruit ori câte un pod ca vai de lume“.
Între anii 1878-1916 cu trei probleme majore s-a confruntat statul român în Dobrogea: problema economică, cea culturală și problema consolidării prezenței românești dintre Dunăre și Mare prin colonizare cu element românesc. Primele două chestiuni au fost realizate în Dobrogea cu deplin succes (podul de la Cernavodă, portul Constanța, cele 3 canale care legând fluviul Dunărea și lagunele Mării Negre, au înviorat pescăriile statului), căile ferate și șoselele, bisericile sătești – monumente asemănătoare catedralelor, școlile de diferite grade răspândite în tot cuprinsul provinciei, începuturile unei flote comerciale și de război au contribuit la transformarea provinciei. Singură, problema graniței și a asanării acesteia prin colonizări a rămas o chestiune pendentă.
Cu privire la statutul Dobrogei, reamintim faptul că în condiții complexe, jocul de interese a Marilor Puteri a făcut ca României, prin Tratatul de la Berlin să nu-i revină decât două treimi din spațiul provinciei istorice, în timp ce sudul acesteia, partea meridională, să fie integrată din nou Bulgariei, situație ce s-a manifestat până la Tratatul de Pace de la București din 28 iulie/10 august 1913. Anterior izbucnirii Primului Război Mondial, în urma Conferinței de Pace de la București, din 17 iulie 1913, România a încorporat județele Durostor și Caliacra, aflate în Sudul Dobrogei, act istoric reconfirmat la 27 noiembrie 1919. Trebuie precizat faptul că statul român a acordat o atenție specială organizării administrativ-teritoriale și dezvoltării economico-sociale, edilitar-urbanistice și culturale a celor două județe sud dunărene, în mod deosebit după anul 1919, când Dobrogea de Sud a fost parte componentă a României Mari. Prin Legea organică din 1 aprilie 1914, România a pus bazele organizării celor două județe potrivit acelorași principii, „larg democratice“, pe care le-a aplicat după 1880 și în provincia Dobrogea.
Debutul Primului Război Mondial a readus în atenție actualitatea politico-diplomatică a problemei dobrogene. România și Bulgaria, au reprezentat obiectul unor promisiuni și presiuni din partea ambelor blocuri beligerante.
Presiunile exercitate de Antanta, interesele naționale legate de integrarea statului român în Transilvania au condus la implicarea României în Primul Război Mondial, la 14/27 august 1916, când a declarat război Austro-Ungariei.
În vreme ce trupele române intrau în Transilvania, Germania, Bulgaria și Imperiul Otoman au declarat război României. Dispunerea efectivelor militare ale Puterilor Centrale în acel moment plasa Dobrogea ca unul dintre principalele fronturi din Balcani.
Ulterior, feldmareșalul Mackensen, comandantul suprem al trupelor inamice din Dobrogea, a efectuat o ofensivă de amploare în această provincie în intervalul 24-26 august, soldată cu înfrângerea trupelor române la Turtucaia și pierderea Dobrogei de Sud.
Între 16-21 septembrie a avut loc „bătălia Dobrogei“ pe aliniamentul Rasova-Cobadin-Tuzla, câștigată de trupele româno-ruse. Ca urmare, până la 19 octombrie 1916, teatrul de operațiuni din Dobrogea a fost inactiv. Însă, în urma unei puternice ofensive germano-bulgaro-turce, realizată după această dată, și ca urmare a situației dificile din Carpați trupele româno-ruse, precum și divizia sârbă aliată s-au văzut nevoite să părăsească Dobrogea.
Dobrogea a fost, așadar cea dintâi provincie românească ocupată de inamic, intrând sub administrația trupelor bulgaro-turce și germane aproximativ 2 ani, perioadă care s-a dovedit a fi extrem de dificilă pentru populația aflată sub ocupație.
După intrarea României în război, efectele operațiunilor militare s-au resimțit și în Dobrogea – bombardamentele de aviație asupra orașului și portului Constanța, părăsirea Constanței de către autorități și populație, ocuparea orașului Tulcea la 22 octombrie 1916.
În cadrul operațiunilor militare ale României, armatele din Dobrogea au avut un rol defensiv, însă trebuie subliniat faptul că acestea au luptat contra unor formațiuni inamice dotate cu o tehnică superioară de război.
Între anii 1916-1918, aspectul așezărilor ocupate din Dobrogea a fost deplorabil, iar mizeria, foametea, epidemiile și-au lăsat amprenta asupra cetățenilor. Anul 1918 găsea teritoriul dintre Dunăre și Mare sub ocupația Puterilor Centrale. Practic ceea ce se realizare în ultimii 40 de ani de la momentul 1878 fusese distrus într-un mod dramatic. Orașele regiunii: Constanța, Tulcea, Medgidia ori Hârșova aveau o înfățișare lamentabilă. Majoritatea bunurilor au fost ridicate și duse în Bulgaria, Turcia sau Germania. Dintre locuitorii Dobrogei, este cunoscut faptul că românii au cunoscut și trăit un adevărat calvar, atât aceia care rămăseseră sub ocupație, cât și cei care au luat calea exilului.
Administrația de ocupație, bulgară ori germană a încurajat la acest moment și așa destul de dificil acțiuni de distrugere, crime, execuții, o multitudine de suplicii.
Ulterior Păcii de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), România a rămas izolată pe teatrul de operațiuni din Răsăritul Europei. În aceste condiții, țara noastră a fost nevoită să semneze la 5 martie 1918, la Buftea, Tratatul preliminar de Pace cu Puterile Centrale. Practic, în urma acestu tratat preliminar, Dobrogea a fost cedată Puterilor Centrale. Singurul beneficiu, dacă îl putem numi astfel, l-a reprezentat faptul că pentru populația românească din regiune au fost prevăzute drepturi și libertăți referitoare la proprietate, credință, limbă, învățământ.
La 7 mai 1918, România, reprezentată de primul ministru, Alexandru Marghiloman, delegat de regele Ferdinand, a semnat Tratatul cu Puterile Centrale la Cotroceni. Acest act a prevăzut condiții aspre pentru România, între care subliniem: renunțarea la teritoriul dintre Dunăre și Mare și la crestele Carpaților în favoarea Puterilor Centrale, Bulgaria primea Dobrogea de Sud și sudul județului Constanța, iar restul teritoriului Dobrogei se regăsea sub o administrație comună a Puterilor Centrale.
În a doua jumătatea a anului 1918, în teatrele europene ale operațiunilor militare s-au produs modificări importante, cu majore consecințe și pentru România, implicit Dobrogea. Spre finele anului 1918, situația în Balcani s-a schimbat, de această dată înclinându-se balanța în favoarea Antantei. Treptat, aliații Germaniei au fost constrânși să capituleze la 29 septembrie Bulgaria, la 31 octombrie 1918 Turcia, iar la 3 noiembrie Austro-Ungaria. Ca urmare, la 24 noiembrie 1918, Comandamentul Militar Interaliat a solicitat trupelor militare bulgare retragerea din Dobrogea, pentru ca locul acestora să fie luat de forțele aliate franco-britanice, aflate pe frontul din Balcani. În acest cadru, trebuie menționat faptul că, timp de aproximativ 6 luni, o situație bizară s-a manifestat în Dobrogea, creată fiind de amânarea revenirii trupelor române. Abia la sfârșitul lunii noiembrie autoritățile civile românești s-au reinstalat în Dobrogea la Tulcea, Constanța, implicit Caliacra și Durostor.
Restabilirea administrației românești în zona Dobrogei nu a pus capăt, însă, problemei dobrogene, amânată pe plan internațional atât în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, cât și în cadrul elaborării tratatului cu Bulgaria.
Practic, României i s-a recunoscut statutul Dobrogei, stabilit atât prin tratatul de la Berlin (1878), cât și prin cel de la București (1913), cât mai ales prin convenția militară și tratatul cu Antanta din vara anului 1916. În următoarea perioadă, România a trecut printr-o etapă dificilă în care s-a „confruntat“ cu diplomația americană, necunoscătoare a problemelor balcanice, dar și cu amenițarea solicitărilor venite din partea Bulgariei, referitoare la Dobrogea de Sud.
Astfel, propunerea americană ca România să cedeze Bulgariei Dobrogea sau cel puțin sudul Dobrogei a fost respinsă de Georges Clemenceau, având ca premisă două principii, și anume: Bulgaria era stat învins și nu avea dreptul să emită pretenții de creștere a dimensiunii teritoriului său în cadrul tratatelor de pace, iar, pe de altă parte, România, stat aliat, nu trebuia supusă unei amputări teritoriale.
La 10 decembrie 1919, România a semnat cu Bulgaria Tratatul de la Neuilly-sur-Seine, în urma căruia frontiera dintre cele două state a rămas fixată conform Tratatului de la București din 1913, ceea ce pentru țara noastră a echivalat cu păstrarea Dobrogei de Sud.
După restabilirea administrației românești în zona Dobrogei, autoritățile s-au confruntat cu numeroase probleme legate de situația precară a localităților, a lipsei majore de alimente pentru populație. Cert este că refacerea Dobrogei s-a făcut lent nu doar din cauza devalorizării monedei naționale, cât mai ales datorită fondurilor insuficente de care dispunea România în urma participării la prima conflagrație mondială.
Se poate concluziona că începând cu anul 1878, Dobrogea a intrat într-un proces complex, derulat pe parcursul mai multor decenii, de dezvoltare și viziune politică foarte curajoasă, implicarea autorităților, alocarea unor resurse financiare importante, implementarea unor măsuri optime în toate domeniile cu scopul de a pune în evidență valoarea provinciei ce conexa România pe apă cu lumea internațională.
I.2. Evoluția Dobrogei între cele două conflagrații mondiale (1918-1939)
Dobrogea s-a aflat, la sfârșitul Primului Război Mondial, într-o situație caracterizată de consecințe catastrofale, ca urmare a faptului că aceasta a fost „cea dintâi provincie călcată de dușman și tot ea a scăpat cea din urmă din mâna lui“. După moștenirea lăsată de război, în atenția autorităților a stat problematica refacerii economice a Dobrogei.
Ulterior ocupației din timpul Primului Război Mondial, Dobrogea a intrat începând cu 1918 într-un proces de evoluție complexă, înregistrând progrese în diverse domenii. Încă din primul deceniu interbelic, Dobrogea s-a clasat pe o treaptă importantă în mecanismul economiei naționale, în special datorită faptului că reprezenta poarta de comerț a României.
După Primul Război Mondial, ca urmare a promisiunii regelui Ferdinand (23 martie 1917 la Răcăciuni) de a realiza o nouă reformă agrară, aceasta a fost legiferată parțial la 4 decembrie 1918 și definitivată la 17 iulie 1921 pentru Vechiul Regat și 30 iulie același an pentru restul țării. Conform articolului 18 al noii legi urmau să fie împroprietăriți mobilizații din campania 1913, cei din campania 1916-1918, văduvele și orfanii de război, țăranii mici lipsiți de teren și cei cu mai puțin de 5 ha.
În ceea ce privește regiunea dintre Dunăre și Mare aici era o situație mai specială, în sensul că fiind o regiune cu densitate mică a populației, lotul tip de teren era de 5 ha, fapt ce pentru alte zone reprezenta un lot maxim. De asemenea, articolul 103 al legii prevedea pentru țăranii care se așezau în Dobrogea un lot de 25 ha. De altfel, Dobrogea fiind o regiune cu o densitate scăzută a populației, considerăm că măsura era și una de natură demografică pentru a spori procentul populației românești.
Pentru Dobrogea s-a creat o comisie centrală care să treacă la aplicarea legii, formată din Gheorghe Dumitriu, membru al Curții de Apel, C. Alimănișteanu, delegat al proprietarilor și câte un reprezentant al Casei de Împroprietărire și al Congresului agricol.
Reforma agrară s-a bazat pe principiul expropierii cu despăgubire a marii proprietăți, statul preluând 50% din preț. În aceste condiții s-a stabilit un preț de răscumpărare pe hectar, acesta fiind de 800 lei. O problemă în ceea ce privește rezolvarea împroprietării a reprezentat-o tergiversarea lucrărilor de către unii latifundiari, pentru obținerea unui preț mai bun de despăgubire, suma urcând până la cifra de 1 200 lei. Au fost cazuri când unii proprietari au reușit să expropieze doar o mică parte din teren invocând diferite motive.
În anumite așezări ca la Valea Dacilor, Dulgheru, Sarai, Medgidia sau Murfatlar au apărut nemulțumiri ale țăranilor care doreau fie expropierea unor terenuri, fie denunțau organelor de împropietărire calitatea slabă a terenurilor acordate. Au fost semnalate cazuri unde cei îndrepățiți să obțină loturi de teren (este cazul văduvelor de război sau orfanilor de război) nu au reușit să intre în posesia acestora, ceea ce a dus la revizuirea listelor de împropietărire. În urma refacerii listelor unora dintre cei împropietăriți li s-au luat terenurile, ca de exemplu în satul Boascic (Dunărea), unde încă situația nu se rezolvase în anul 1925, deoarece nemulțumiții trimiseseră petiții spre rezolvare Ministrului Agriculturii. După realizarea reformei agrare din 1921, de pildă, în județul Constanța dintr-un număr de 18 743 de țărani împropietăriți încă mai erau 4 243 a căror situație nu fusese încheiată. Per total în județul Constanța locuitorii din 200 de sate primiseră 57 244 ha parcelate, iar în Tulcea 58 027 ha reveniseră locuitorilor din 102 sate.
Așadar, în contextul dezvoltării și reîntregirii statului român, în perioada interbelică a continuat procesul de modernizare a Dobrogei, însă condițiile au fost fundamental schimbate. O importanță deosebită în acest proces a avut-o, așa cum am subliniat anterior, reforma agrară din 1921, care a presupus două etape distincte: una de debut, caracterizată prin expropriere, care a provocat o diminuare a producției în timpul transferului de proprietate, și o altă etapă, implicit de creștere constantă în intervalul 1926-1938. În Dobrogea, reforma agrară s-a aplicat numai în județele Constanța și Tulcea. O istorie mai agitată au cunoscut-o Dobrogea de Sud (județele Durostor și Caliacra), aici manifestându-se probleme în ceea ce privește reglementarea proprietății imobiliare.
În acest sector cea mai mare parte a proprietății funciare era în diviziune cu cea de stat, ceea ce semnifica că terenul se afla în proprietatea acestuia, în timp ce folosința era a posesorilor. Aici, au fost aplicate în continuare prevederile derivate din Legea pentru organizarea Dobrogei noi, emisă la 1/14 aprilie 1914.
Așadar, Dobrogea, în perioada 1919-1944, a traversat o etapă complexă, marcată de evenimente importante, pornind de la realizarea României Mari – proces care a condus, prin cuprinderea în noile hotare a teritoriilor istorice românești, și la o creșetere a suprafeței, a dublării populației – la dramatica prăbușire a frontierelor în anul 1940.
Relativ la evoluția industriei, în Dobrogea interbelică s-a remarcat din partea autorităților românești un efort pentru a reface ceea ce fusese devastat de acțiunile militare desfășurate în timpul războiului. În această ordine de idei, beneficiind de forță de muncă, de terenuri agricole și de investiții, ce-i drept minore față de alte sectoare ale industriei, ramura alimentară a industriei a reușit să se mențină în intervalul interbelic pe primul loc. Spre finele perioadei criza economică a afectat diverse ramuri industriale, în special industria de morărit și panificație datorită recoltei slabe și a creșterii prețului la carburant. Deși în acest interval capacitățile industriale de mari dimensiuni au fost reduse, comparativ cu provincii bine dezvoltate ca Transilvania și Muntenia, ramurile mici și mijlocii au cunoscut o evoluție ascendentă ca număr și productivitate. Cele mai mari investiții s-au alocat în economia județului Constanța, dominantă la nivelul provinciei, urmată de industria alimentară în județul Tulcea și textilă în Dobrogea de Sud. Personalul industrial la nivelul întregii provincii a crescut de la 2.825 persoane, dintre care 1.157 în industria alimentară, în 1922, la 4.001 în 1924 și 23.581 în 1930, subliniind relativul succes al investițiilor.
Industria a fost, însă, slab dezvoltată în județele Durostor și Caliacra pentru primul deceniu interbelic. Lipsa unei căi ferate spre porturile Balcic și Cavarna și prezența unor fabrici modeste, anexate industriei textile și alimentare, mențin imaginea de zonă agricolă a Dobrogei de Sud. Practic, pentru Dobrogea de Sud, industria se reducea la câteva mori sistematice, minifabrici de ulei, bomboane, tutun, cariere de piatră.
Sectorul transporturi a înregistrat și acesta efecte nocive ca urmare a ocupației militare din timpul conflagrației mondiale. Astfel, căile ferate, inclusiv gări, locomotive, vagoane, drumuri județene sau șosele au fost în mare parte distruse. De pildă, Dobrogea, datorită acestei situații, era practic izolată prin afectarea structurii podului peste Borcea, iar linia ferată Medgidia-Baia a fost distrusă în totalitate, fiind refăcută cu mari sacrificii și dificultăți în 1919. Ulterior, s-au continuat lucrările la calea ferată Tulcea-Baia, finalizată abia în anul 1939. Ca urmare a acestui demers, Dobrogea a fost ulterior întretăiată de două artere feroviare: una de la vest la est, adică de la Cernavodă la Constanța, iar cealaltă de la nord la sud, respectiv de la Tulcea la Bazargic. La încrucișarea acesor căi ferate se afla orașul Medgidia.
Totodată, începând cu anul 1929 și până în 1933, când s-au resimțit efectele crizei economice, porturile din nordul Dobrogei (în special Sulina și Tulcea) au decăzut în condițiile reducerii dramatice a comerțului și navigației pe Dunăre. Constanța a continuat să rămână principalul port la Marea Neagră, însă orașul a fost la rândul său afectat de scăderea volumului comerțului. De altfel, anul 1930 a reprezentat și pentru regiunea Dobrogea unul defavorabil, agricultura, comerțul și industria fiind serios afectate de criza economică.
În ritmul de refacere a tuturor structurilor din economie, reținem și faptul că în perioada interbelică și-au reluat activitatea Navigația Fluvială Română și flota comercială a Serviciului Maritim Român, structuri care au contribuit la menținerea pe primele locuri în economia Dobrogei a transporturilor maritime și fluviale.
Progresele realizate de portul Constanța după reunirea Dobrogei în 1878 au fost considerabil afectate de efectele acțiunilor militare desfășurate în această zonă a țării. Practic, după război, legătura Dobrogei cu celelalte zone ale României a fost sistată pe calea ferată, fapt ce a făcut ca portul să nu mai poată „servi în mod util interesele economiei“ la nivel național. Pe acest fundal, se cuvine a sublinia faptul că reprezentanți ai autorităților locale și centrale au atras atenția necesității alocării de fonduri considerabile pentru refacerea, dotarea și îmbunătățirea instalațiilor portuare. Pentru anul 1928, Direcția Porturilor Maritime consemna dezvoltarea remarcabilă și modernizarea pe care a înregistrat-o portul Constanța începând din 1878: „în locul micului port găsit în 1878, cu 170 m de cheu de lemn, un dig de apărare de 200 m și o suprafață de apă adăpostită de 4 ha, avem acum un port modern cu 2 994 m diguri de închidere pentru adăpostirea bazinurilor“.
Nu putem omite nici mențiunea privind deschiderea, în deceniul al patrulea al veacului al XX-lea, a liniei aeriene de pasageri București-Constanța-Balcic, precum și linia ce asigura legătura între Constanța și Galați, elemente importante pentru sectorul de turism.
Un aspect interesant și important pentru dezvoltarea Dobrogei în perioada interbelică reiese din preocupările privind realizarea canalului Dunăre-Marea Neagră, pe Valea Carasu, cu implicații asupra dezvoltării comerțului românesc. Cel care a readus în discuție, după 1918, proiectul unei căi navigabile între Cernavodă și Constanța a fost Jean Stoenescu-Dunăre în 1922. Inginerul constănțean dădea publicității, în periodicul „Analele Dobrogei“, un vast studiu referitor la realizarea unui canal între Dunăre și Marea Neagră pe Valea Carasu. Jean Stoenescu-Dunăre viza un traseu paralel cu calea ferată, având porturi la Cernavodă, Medgidia, Amzacea și Constanța. Pentru a se evita fenomenul de colmatare a canalului, dar și pentru eliminarea diferențelor de nivel între Dunăre și Marea Neagră, canalul era prevăzut cu ecluze la ambele capete. În plus, existența canalului ar fi dus și la irigarea terenurilor agricole, Dobrogea fiind recunoscută drept una din cele mai aride zone din țară.
Primăria Constanța a fost prima autoritate care a încercat să atragă atenția asupra Văii Carasu și a unui canal navigabil între Cernavodă și Constanța. În noiembrie 1923, la sediul din Piața Ovidiu a fost organizată o întrunire între oficialitățile orașului, ingineri, oameni de afaceri, precum și reprezentanți ai localităților care urmau să fie traversate de canal cu scopul de a se adopta cele mai optime soluții în vederea demarării lucrărilor. În urma discuțiilor, primarul Constanței de la acea dată, Virgil P. Andronescu, a decis să contracteze un împrumut în vederea începerii săpăturilor. Cu această ocazie a fost contactat Ministerul de Finanțe. Deși proiectul a găsit mulți aderenți, lipsa unei susțineri financiare a dus la abandonarea acestei idei.
În 1927, Jean Stoenescu-Dunăre a reluat discuțiile privind realizarea unui canal între Cernavodă și Constanța. Noul său text era o completare a celui din 1922. Se aducea în discuție acum alimentarea cu apă potabilă a Constanței, la acea dată fiind probleme în acest sens. Investiția s-ar fi ridicat la suma de 2 935 815 900 lei, la nivelul anului 1927.
Consecutiv, în anii 1928 și 1930, același autor a mai publicat două studii în revista, „Analele Dobrogei“ care, asemenea precedentelor, au rămas fără niciun rezultat, din motivul determinant că România trecea printr-o criză economică foarte gravă.
În cele din urmă, Ministerul Lucrărilor Publice a acordat fonduri pentru efectuarea de studii preliminare pe Valea Carasu, în anul 1938, finalizate cu rezultate ce confirmau profilul geologic și o mai bună cunoaștere a zonei din punct de vedere topografic. Însă, lipsa de fonduri și resurse, dar și izbucnirea războiului a făcut ca totul să se rezume la stadiul de idei, propuneri și proiecte.
Trebuie precizat încă de la bun început, că proiectele de construcție ale canalului au fost elaborate în contextul unor evenimente istorice cu repercursiuni pe termen îndelungat. Unul dintre aceste impedimente l-a reprezentat Comisia Europeană a Dunării, instituție înființată în 1856, a cărei activitate s-a desfășurat până în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, cu scopul de a observa și controla navigația pe Dunărea maritimă. Alte considerente, precum acelea economice și strategice, au avut la rândul lor o importanță deosebită, fiecare autor de proiecte încercând să înglobeze cât mai multe oportunități în lucrările sale.
În ceea ce privește populația Dobrogei, în 1923 se înregistra un număr de 693 190 locuitori la o suprafață de 23 262 km2, fapt ce reprezenta o medie de 34,5 loc/km2. Trebuie specificat faptul că acest coeficient era redus față de densitatea populației din restul țării, care în medie era de 57 loc/km2. Considerăm că o explicație a slabei densități în Dobrogea putea fi justificată prin prezența în zonă a unor mari întinderi de terenuri acoperite de bălți și mlaștini. Astfel, comparativ cu anul 1878, în 1923 existau în Dobrogea 14 orașe înfloritoare și câteva sute de sate aflate în plină prosperitate.
Un alt aspect problematic pentru istoria Dobrogei este legat de colonizările rurale efectuate cu țărani din diferite zone ale țării și cu imigranți proveniți în special din rândul românilor balcanici. Pe parcursul perioadei interbelice a continuat stabilirea în Dobrogea a numeroși români din alte provincii.
Din punct de vedere al guvernului României, colonizările interne au constituit o necesitate pentru asigurarea unei repartiții echilibrate a populației rurale, dar mai ales pentru valorificarea terenurilor agricole din anumite zone (de pildă în Dobrogea de Sud) în raport cu numărul redus al populației. Trebuie amintit că primele încercări de colonizare au debutat cu anul 1913, însă abia după 1925 s-au demarat pregătirile pentru colonizarea Dobrogei de Sud cu români din Vechiul Regat (regățeni), dar și cu familii de aromâni, provenind în Tracia Orientală și Macedonia, care au imigrat datorită mutațiilor demografice generate de războiul greco-turc (1919-1922). Așadar, primii coloniști în Dobrogea de Sud au fost macedo-românii, care au început să sosească încă din 1925. Din anul 1926 au început să vină și regățenii, iar primele aprobări de colonizare, pentru ambele categorii, s-a dat în 1928.
În ceea ce privește colonizarea Dobrogei de Sud cu români balcanici (aromâni, megleni) au existat și opinii contrare acestei politici pe motiv că divergențele cu bulgarii se vor amplifica, dar și faptul că „vlahii“ nu aveau experiență în domeniul agriculturii, aceștia fiind recunoscuți drept „mocanii Balcanilor“.
Ulterior, pentru soluționarea problemelor legate de procesul de colonizare la nivel național, autoritățile române au emis Legea nr. 241 asupra colonizării, la 17 iulie 1930 și au înființat Oficiul Național al Colonizării. În anii următori, guvernele care s-au succedat la conducerea României s-au orientat și spre alte măsuri în vederea soluționării problemelor coloniștilor, astfel încât acest proces să se desfășoare în condiții cât mai bune.
Până în anul 1938 s-au creat 279 centre de colonizare, în care s-au aprobat 19 796 capi de familie, dintre care circa 6 000 macedo-români, astfel încât în acest an, Dobrogea de Sud număra: bulgari 150 763 locuitori (40,52%), români 108 404 (29,14%), musulmani 96 869 (26,04%), diverși 16 022 (4,30%), în total 372 058 locuitori.
În ceea ce privește populația Dobrogei, în această etapă istorică, putem distinge două faze evolutive ale acesteia, generate de o dată de momentul reintroducerii administrației românești (decembrie 1918) și, în ultimă instanță, de semnarea Tratatului de la Craiova (7 septembrie 1940), care condus la schimbul de populație ca urmare a pierderii Dobrogei de Sud. În prima etapă s-a înregistrat o creștere semnificativă a populației, ca urmare a revenirii populației din refugiu, colonizării celor două județe din sudul Dobrogei cu români și aromâni, a imigrării de familii de bulgari și turci din Bulgaria în Dobrogea și de armeni și greci din Turcia. Trebuie precizat și faptul că așezarea aromânilor în Dobrogea de Sud s-a produs și ca răspuns al autorităților române la atacurile sângeroase ale comitagiilor bulgari.
Tot în această perioadă, comparativ cu creșterea elementului românesc în regiune, s-a înregistrat și o emigrare a turcilor din Dobrogea în Republica Turcia, ca urmare a politicii lui Mustafa Kemal Atatürk de a încuraja stabilirea musulmanilor din Balcani în noul stat turc. Problema emigrării turcilor și tătarilor dobrogeni a atras atenția autorităților românești, devenind o „problemă națională“, deoarece constituiau, prin prezența lor, un factor ponderator în zonă. Fenomenul nu a trecut neobservat, determinând luări de poziții la nivelul clasei politice românești, transformând acest proces într-o chestiune națională. Ulterior, încheierea la 4 septembrie 1936 a Convenției româno-turce a determinat soluționarea emigrărilor voluntare ale populației musulmane prezente în Dobrogea, ceea ce a convers către scăderea numărului de etnici turco-tătari care au părăsit Dobrogea.
Totuși lipsa de viziune și indeciziile autorităților române privind problematica colonizării au convers către rezultate modeste în raport cu ceea ce s-a realizat la nivelul altor state balcanice: Bulgaria, Grecia, Turcia (partea europeană), deși dispuneam la acel moment de resurse semnificative.
În anul 1930, potrivit recensământului, oficial, în Dobrogea se înregistra un număr de 815 475 locuitori, față de anul 1919, când cifra estimată era de 669 245 locuitori. Cu toate aceste, densitatea era mică în raport cu alte zone ale țării, fiind în procent de 34,9%. Tot conform recensământului general din 1930 existau șapte orașe în județul Constanța, cinci orașe în Tulcea și șase orașe în Dobrogea de Sud. Dobrogea Veche se afla în frunte cu 123.263 orășeni și 62,73%, comparativ cu cei 73.215 orășeni și 37,26% ale județelor Durostor și Caliacra.
Menționăm faptul că etnicii românii erau majoritari în mediul urban din Constanța (68,7%) și Tulcea (64,7%), la care se adaugă 40% în Durostor și 15,4% în Caliacra. Bulgarii dominau relativ Caliacra cu 39,8%, iar turco-tătarii, rușii-lipoveni, grecii și țiganii ocupau următoarele poziții. În cadrul minorităților dobrogene, bulgarii dețineau locul doi cu un procent de 22,7% (185 279 etnici bugari), fiind în toată perioada interbelică în continuă creștere.
Populația musulmană prezentă în Dobrogea era formată din etnici turci și tătari. Turcii ocupau în anul 1930 un procent de 0,9% din întreaga populație a țării, în Dobrogea procentul fiind de 18,5%. Predominau mai ales în zona rurală, în procent de 20,1%, iar în orașe înregistrau un procent de 13,5%. Tătarii, în număr de 22 092 locuitori se plasau pe locul cinci în cadrul populațiilor prezente în Dobrogea, marea lor majoritate fiind prezenți tot în mediul rural – 18 764 tătari.
Un procent de 1,5% din locuitorii Dobrogei erau de origine germană (în Constanța au fost recenzați 9 605, în Tulcea 2 418, 500 în Caliacra și 58 în Durostor). Recensământul din anul 1930 a înregistrat pentru Dobrogea un număr de 9 023 locuitori (1,1%) de origine greacă, după cum urmează: în județul Constanța erau 4 616 greci, în Tulcea 3 127, în Caliacra 1 027, iar în Durostor 216 greci. În perioada următoare, sub aspect evolutiv, populația Dobrogei a sporit, ajungând, de pildă, în anul 1936 la 893 739, în 1937 la 907 588, iar la 7 ianuarie 1941 la cifra de 911 936 locuitori.
În intervalul cuprins între semnarea Tratatului de la Craiova (7 septembrie 1940) și actul de la 23 august 1944, în evoluția demografică a Dobrogei s-a înregistrat o etapă dificilă, în special pornind de la problemele populației românești din sudul provinciei și ale celei bulgare din județele Constanța și Tulcea, în contextul negocierilor româno-bulgare.
I.3. Dobrogea între Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940) și semnarea Armistițiului cu Națiunile Unite (12 septembrie 1944)
După declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, situația Dobrogei în ansamblul problematicii internaționale s-a complicat. O mențiune legată de Dobrogea în această etapă o regăsim la autorii lucrării Istoria Dobrogei, Adrian Rădulescu și Ion Bitoleanu, care relatează că după invadarea și ocuparea Poloniei, în gările de pe traseul căilor ferate Cernavodă-Constanța și Constanța-Tulcea, populația a oferit ajutor refugiaților polonezi.
În rândul acestor evenimente, încadrăm și decizia guvernului român de a autoriza ca tezaurul Băncii Poloneze să fie îmbarcat la Constanța pe un tanc petrolier englez și transportat în Occident. Încă din toamna anului 1939, diplomatul N. Petrescu-Comnen l-a informat pe ministrul de Externe Grigore Gafencu referitor la veștile care circulau în mediile politice internaționale cu privire la viitorul Dobrogei.
Aflată într-o situație cu totul deosebită, apreciem critică, România a fost constrânsă să accepte noua politică de trasare a frontierelor, derivate, între altele, din demersurile revizioniste ale Bulgariei, Ungariei și ale Uniunii Sovietice.
La 31 iulie 1940, Berlinul, în care Regele Carol al II-lea a încercat să găsească „protecție în aceste vremuri de grea încercare“, a comunicat României că „Dobrogea de Sud ar trebui retrocedată în granițele sale definitive dinainte de 1913“.
În intervalul următor, în august 1940 o misiune diplomatică aflată sub coordonarea ambasadorului Victor Cădere a avut la Sofia întrevederi cu ministrul de externe bulgar, Popov, și cu primul ministru Bogdan Filov, privind poziția Bulgariei față de schimbul obligatoriu de populație, rectificarea frontierei dobrogene cu propunerea ca România să păstreze Silistra și Balcicul cu litoralul maritim.
Această tatonare din partea autorităților române nu a dus la modificarea punctelor de vedere ale statului bulgar, partea bulgară arătându-se receptivă la soluția privind schimbul complet de populație. Informat printr-un raport întocmit de Manoilescu cu privire la eșecul misiunii și a discuțiilor de la Sofia, regele Carol și-a propus să transmită „raportul și lui Hitler, Mussolini și Ribbentrop în această chestiune“.
Ulterior, după încheierea misiunii lui Victor Cădere la Sofia, ministrul de externe al României a mai întreprins încă trei demersuri diplomatice în încercarea de a păstra Silistra și Balcicul.
După ce la 30 august 1940, la Viena i-a impus acceptarea arbitrajului prin care România ceda Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei, Mihail Manoilescu a fost „consiliat“ de către miniștrii de externe ai Germaniei și Italiei, Joachim von Ribbentrop, respectiv Galeazzo Ciano, să accepte cedarea Sudului Dobrogei, prin semnarea a două scrisori.
Câteva zile mai târziu, la 7 septembrie 1940, Al. Cretzianu și H.G. Meitani, pentru România, S. Pomenov și T. Papazov, reprezentând Bulgaria, au semnat Tratatul de la Craiova, însoțit de un Protocol și un Acord privind modalitățile de transfer a teritoriului cedat, schimbul de populație și problemele financiare.
La 8 august 1940, „Rezidența Ținutului Marea“ a organizat prima convocare a prefecților din Caliacra, Durostor, Constanța și Ialomița, urmată de alte două întâlniri la 14 și 16 august pentru stabilirea unor măsuri necesare în vederea evacuării populației românești din Dobrogea de Sud.
În cadrul întâlnirilor s-au fixat principiile de bază și metodele în ceea ce privește pregătirea și evacuarea populației: evacuarea trebuia realizată pe unități administrative, adică pe județe; plasarea celor evacuați în zona stabilită de „Rezidența Ținutului Marea“; șederea populației în această zonă era temporară, deoarece populația urma să fie „așezată“ în zonele părăsite de bulgari; majoritatea populației se evacua în județul Ialomița și mai puțin în județul Constanța, din motive de ordin strict militar.
Până în data de 16 august 1940 au fost finalizate listele cu bunurile mobile și imobile și stabilită valoarea lor atât pentru români, cât și pentru bulgari. Pentru prevenirea unor eventuale atacuri ale comitagiilor bulgari asupra coloanelor ce se deplasau din județele sud-dunărene, autoritățile române au întărit dispozitivul militar de patrulare pe drumurile și șoselele din Dobrogea de Sud.
Conform prevederilor Tratatului de la Craiova, evacuarea populațiilor, române și bulgare, trebuia realizată în etape. Astfel, autoritățile române au trecut între 17-28 august 1940 la evacuarea ciobanilor din Dobrogea de Sud împreună cu turmele de oi, porci, vite, precum și a familiilor funcționarilor din cele două județe. Ulterior, în perioada 20-30 septembrie 1940 au fost evacuate autoritățile administrative din zonele stabilite prin Tratat.
O problemă ce încă este în atenția cercetătorilor este legată de evacuarea din Dobrogea de Sud a populației aromâne și așezarea ei în județele Constanța și Tulcea. Cercetătorii problemei în cauză nu au ajuns încă la un consens legat de numărul aromânilor așezați în Dobrogea românească, înclinând spre 65.382, avansând cifre diferite în ceea ce privesște repartiția lor în județele Constanța și Tulcea.
Astfel, începând cu vara anului 1940, Dobrogea a traversat, până în anul 1945, o nouă etapă, în care evenimentul cel mai dramatic l-a constituit pierderea celor două județe din sudul provinciei prin Tratatul de la Craiova – 7 septembrie 1940, care a restabilit frontiera din 1912 între România și Bulgaria.
Conform Tratatului de la Craiova, semnat la 7 septembrie 1940, frontiera româno-bulgară a fost redelimitată, urmând să înceapă „de la Dunăre, imediat în aval de Silistra, pentru a ajunge la Marea Neagră la aproximativ 8 km sud de Mangalia“.
Pentru a contura un cadru istoric clar asupra schimbului de populație româno-bulgar, vom prezenta selectiv din Tratat conținutul articolelor relevante pentru această problematică. Astfel, conform articolului III: „Înaltele Părți Contractante sunt de acord pentru a proceda într-un termen de treiluni cu începere de la schimbul instrumentelor de ratificare ale prezentului Tratat, la schimbul obligatoriu dintre supușii români de origină etnică bulgară din județele Tulcea și Constanța și supușii români de origină etnică română din județele Durostor și Caliacra.
Întrucât privește supușii români de origină etnică bulgară și supușii bulgari de origină etnică română din alte regiuni ale României și Bulgariei, imigrarea acestora în țara lor de afinitate etnică rămâne facultativă, într-un termen de un an cu începere dela schimbul instrumentelor de ratificare ale Tratatului de față“.
Totodată, potrivit prevederilor Tratatului, persoanele care „… părăsesc România, respectiv Bulgaria, în virtutea Acordului de față, vor pierde deplin calitatea lor de cetățeni români sau bulgari“. Astfel, între 7 septembrie 1940 și august 1944 a avut loc procesul de schimb de populație între România și Bulgaria, ceea ce a dus la o scădere a numărului populației, determinată și de participarea la acțiunile militare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
O dată cu derularea operațiunilor de evacuare a românilor din sudul Dobrogei a debutat și întocmirea listelor cu bulgarii ce urmau să fie evacuați din județele Constanța și Tulcea. Interesant este faptul că foarte mulți etnici bulgari au refuzat să își părăsească locuințele, încercând prin metode diverse să obțină dreptul de ședere în România. Transferul propriu-zis al populației bulgare s-a realizat între 5 noiembrie-14 decembrie 1940, pe calea ferată, pe Dunăre, pe Mare sau pe jos. Ultimul schimb de populație între România și Bulgaria a fost realizat la 10 iunie 1941. Trebuie specificat faptul că predarea celor două județe din Sudul Dobrogei, conform Tratatului de la Craiova, precum și schimbul de populații convenit, s-a desfășurat fără incidente majore.
Semnarea Convenției între Guvernul Regal Român și Guvernul Reichului German privitoare la repatrierea populației de origine germană din Bucovina de Sud și Dobrogea, la 22 octombrie 1940, a avut la bază politica Reichului de a-și proteja cetățenii aflați în afara granițelor. Astfel, în baza Convenției amintite și a acordului suplimentar din 28 mai 1941 dintre România și Germania, etnicii germani au părăsit județele Constanța și Tulcea în două etape, numărul acestora cifrându-se la aproximativ 15 000.
Evenimentele politice din ultima jumătate de anului 1940 au adus modificări importante nu doar sub raport teritorial, ci și în structura populației și a vieții economice. Astfel, în anul 1941 a fost decretată efectuarea recensământului general al României. Problema recensământului anunțat pentru anul 1941 este una esențială, ca urmare a evenimentelor din anul 1940, când mare parte din populația etnică a rămas în afara granițelor ca urmarea pierderilor teritoriale. Pe acest fundal, în cele două județe din sudul Dobrogei cedate Bulgariei, Caliacra și Durostor, „populația care s-a desfăcut de restul țării“ a fost de 378 344, clasificată astfel: români – 77 728 și alte neamuri – 300 616.
Recensământul realizat la 6 aprilie 1941 indica pentru Dobrogea o populație de 519 297 locuitori, în descreștere față de anul anterior, când se cifra la 911 926 locuitori. Potrivit cercetătorului Valentin Ciorbea, această descreștere a populației într-un interval atât de mic s-a datorat atât cedării Dobrogei de Sud prin schimbul de populație româno-bulgar, cât și repatrierii etnicilor germani.
Pe fundalul rapturilor teritoriale din anul 1940, frontierele României au rămas vulnerabile, iar această situație geopolitică dramatică a creat pentru Dobrogea o vulnerabilitate sporită.
Poziția geostrategică a Dobrogei a făcut ca efectele războiului să se resimtă aici prin mobilizări de trupe, respectiv creșterea efectivelor militare. Principalele acțiuni militare desfășurate în spațiul dintre Dunăre și Mare în intervalul 1941-1945 au constituit parte din reorganizarea sistemului defensiv al armatei române.
După intrarea în război alături de Axă, la 22 iunie 1941, s-a trecut la militarizarea principalelor întreprinderi, în sensul că acestea au fost reprofilate pe producție de război, s-a trecut la exploatarea intensă a resurselor materiale. Imediat după declanșarea acțiunilor militare, Dobrogea cu Delta Dunării a fost declarată zonă de operații, iar în porturile Sulina, Constanța și Tulcea au fost staționate trupe germane.
Confruntările armate din Dobrogea au implicat marina militară. O primă misiune executată a fost operația de minare a zonei de larg a portului Constanța. O perioadă îndelungată, navele militare și comerciale românești au colaborat cu Comandamentul naval german „Amiral Schwartzes Meer“ în misiuni de escortă a convoaielor în bazinul de vest al Mării Negre, dar și în transporturile pentru aprovizionarea frontului spre coastele Crimeii. Între pierderile înregistrate de Marina română menționăm nava „Aurora“, care a fost atacată de aviația sovietică și scufundată.
După momentul Stalingrad, trupele Axei s-au retras treptat de pe teritoriul Uniunii Sovietice, ducând lupte grele. O astfel de bătălie s-a desfășurat în Crimeea, unde Comandamentul aliat al Axei a decis evacuarea trupelor. Așadar, în cadrul acțiunii cunoscută sub numele de „Operația 60 000“, desfășurată între 14-24 aprilie 1944 și 9-13 mai 1944 Marina militară s-a implicat într-o aspră confruntare cu navele de suprafață, submarinele și aviația sovietică, reușind, în cele din urmă să evacueze spre Constanța un total de 20 779 ofițeri, subofițeri și soldați români și 28 394 militari germani. Din nefericire, cea de-a doua etapă a operațiunii menționate s-a soldat cu 4 000 de militari dispăruți în apele Mării Negre, consecință a scufundării unor nave românești comerciale destinate transportului de trupe: „România“, „Danubius“, „Durostor“, precum și a unor nave germane.
Lovitura de stat de la 23 august 1944 a reprezentat un moment important pentru România, datorită consecințelor sale. Trebuie precizat că în acest context, Dobrogea a fost direct implicată în evoluția evenimentelor care s-au succedat în perioada următoare momentului istoric invocat, în special datorită poziției sale geo-strategice. Acțiunea militară românească de la 23 august 1944 a avut ca efect prăbușirea întregului front al Germaniei în Sud-Estul Europei.
La momentul 23 august 1944, Dobrogea era apărată de Divizia 9 infanterie, aflată sub conducerea generalului Costin Ionașcu și Divizia 10 infanterie, coordonată de generalul Costin Trestioreanu, cărora li s-au alăturat forțele de uscat ale Marinei Militare, alte unități de artilerie, grăniceri.
Cât privește forțele germane, acestea însumau în aria geografică a litoralului și sectorului fluvial dobrogean aproximativ 100 de nave de luptă și auxiliare și un divizion de artilerie de coastă. Totalmente, efectivele navale, terestre și de aviație germane din Dobrogea numărau 35 000 de militari.
În momentul schimbării orientării militare, la uscat, precum și pe Dunăre, deși retragerea a fost ordonată, unii ofițeri nu s-au conformat, astfel că între 24-28 august 1944 s-au purtat lupte contra unor unități, subunități și nave de război germane care au opus rezistență, în zona Cișmea din Constanța, Valul lui Traian, Cernavodă, Hârșova.
În mod cert, cu aproximativ 24 de ore înaintea sosirii trupelor sovietice în județul Constanța, trupele germane erau înfrânte. La 27 august trupele sovietice au intrat în Tulcea, iar la 29 august în Constanța, pentru ca la 12 septembrie 1944 să aibă loc semnarea armistițiului cu Națiunile Unite la Moscova. Trebuie subliniat și faptul că la Constanța, pentru o perioadă însemnată de timp, a existat cea mai mare garnizoană sovietică din România, aici funcționând comandamentele superioare pentru întregul sector de sud-est.
Așadar, după 23 august 1944, trupele sovietice au ocupat Dobrogea, în primul rând zona portuară, și au staționat în intervalul august 1944 – iulie 1958, recurgând la numeroase abuzuri. În acest sens, considerăm interesantă opinia istoricului Marian Cojoc care a tratat amănunțit problematica în lucrarea citată, potrivit căreia „… Dobrogea, prin toate elementele sale (economic, administrativ, social) și-a evidențiat însemnătatea deosebită în planurile militare ale Uniunii Sovietice…“, care au staționat și controlat „reperele cheie ale ținutului“. Intervalul septembrie 1944 – mai 1945 poartă amprenta contribuției trupelor române din Dobrogea la campania din vest (Transilvania, Ungaria, Cehoslovacia).
Nu vom insista asupra aspectelor legate de încheierea și aplicarea Convenției de Armistițiu, însă trebuie precizat că domeniul social, administrativ și economic al țării, implicit al Dobrogei au fost afectate de aplicarea prevederile acesteia (de pildă, impunerea cotelor obligatorii), care au constituit, în fapt, o etapă a procesului de sovietizare a României.
În perioada iunie 1946 – februarie 1947, România a participat la Conferința de Pace de la Paris, în urma căreia nu i s-a acordat statul de stat cobeligerant și s-a validat ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, prin care Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herței erau anexate Uniunii Sovietice. De altfel, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, Conferința de Pace de la Paris a consemnat ca „granița româno-bulgară să fie cea fixată prin Tratatul de la Craiova“.
Ocupația sovietică a însemnat pentru Dobrogea, ca de altfel pentru întreaga țară, o suită de neajunsuri: rechiziții forțate, pentru diverse produse, raporturi neprincipiale ale ostașilor sovietici cu autoritățile române locale, dar mai ales cu populația civilă.
I.4. Dobrogea în planurile Partidului Comunist (1945-1964)
Pentru o mai bună înțelegere a evoluției istorice a Dobrogei în acest segment temporal, considerăm necesară și descrierea cadrului general de manifestare a vieții politice românești, caracteristic și pentru Dobrogea, între 23 august 1944 și 6 martie 1945.
După lovitura de stat de la 23 august 1944, în Dobrogea, asemenea ca în întreaga țară, sistemul pluripartidist care își găsise legitimitatea în prevederile actului constituțional din 1923, repus în vigoare, parțial, prin Decretul Regal din 31 august 1944.
Încă din vara anului 1944, spectrul politic românesc a înregistrat diverse alianțe între formațiuni și partide în vederea atingerii unor scopuri politice precise. Spre exemplu, în iunie 1944 s-a creat Blocul Național Democrat, care avea în structura sa P.S.D., P.N.L. și P.N.Ț. Este cunoscut faptul că după momentul 23 august 1944, acestei formațiuni i s-a alăturat și Partidul Comunist Român. Trebuie specificat faptul că obiectivul Blocului Național Democrat a fost acela de a scoate România din colaborarea cu Axa și de a încheia armistițiu cu Națiunile Unite, în vederea înlăturării regimului mareșalului Ion Antonescu. Această formulă de coaliție a permis P.C.R. și aliaților săi ca ulterior să revendice, în totalitate, formarea guvernului și deținerea monopolului puterii politice.
Deși fusese scos în afara legii, P.C.R. a desfășurat în Dobrogea o activitate intensă. După 23 august 1944, filiala P.C.R. Constanța a avut în conducere lideri intelectuali, între care reținem numele lui D. Olteanu sau Victor Dușa, de profesie avocați. În intervalul următor activitatea P.C.R. a continuat să se intensifice, Regionala P.C.R. îndemând populația dobrogeană să susțină guvernul B.N.D. (Blocul Național Democratic), prezidat de generalul Constantin Sănătescu.
Strategia P.C.R. de a prelua guvernarea prin alianțe s-a concretizat, în cele din urmă, prin constituirea F.N.D. (Frontul Național Democrat) la 12 octombrie 1944. De problemele cu care s-a confruntat guvernarea Sănătescu au profitat tot comuniștii, care au declanșat acțiuni de schimbare a primarilor și prefecților, sub motivația că aceștia ar fi partizat în trecut cu fasciștii. Acest tip de acțiune s-a înregistrat și la Constanța și Tulcea, unde au fost desemnați primari din rândul P.C.R. sau a aliaților P.S.D.
Instalarea guvernului dr. Petru Groza, la 6 martie 1945, a permis comuniștilor să adopte și în Dobrogea măsuri, inspirate ideologic, menite să deschidă instaurarea regimului comunist, ce vizau, în opinia acestora, redresarea economică: înființarea oficiilor industriale, regimul colectării forțate a cerealelor și în final colectivizarea de tip stalinist.
Astfel, după anul 1945, și în Dobrogea a debutat regimul comunist, o primă măsură vizând realizarea unei reforme agrare. Scopul acestei reforme a avut, se pare, la bază o mai echitabilă repartiție a pământului, ca mijloc de subzistență pentru o populație rurală încă majoritară.
În această perioadă, România se afla, practic, sub ocupație militară sovietică, iar Legea 187/22 martie 1945 a stipulat exproprierea pământurilor și a proprietăților de orice fel aparținând cetățenilor germani și români, persoane fizice sau juridice, de naționalitate germană care au colaborat cu Germania și a criminalilor de război, precum și a celor care s-au refugiat în statele cu care România se afla în stare conflictuală etc.
În cele din urmă, potrivit acestui Decret-lege au fost expropriate terenuri agricole în suprafață de 1 444 mii ha de la persoane fizice și peste 50 mii ha de la alte categorii de deținători.
În Dobrogea au fost expropiate aproximativ 62 000 hectare, din care 83,6% au revenit unui număr de 18 000 familii de țărani, iar restul de 16,4% intrând în posesia statului. Media lotului în Dobrogea a fost de 2,87 ha, dublu față de media pe țară (1,33 ha). Acțiunile îndreptate în direcția exproprierii moșierilor și împărțirii pământului la țărani au luat, la începutul anului 1945, o mare amploare și în Dobrogea: „… în județul Constanța țăranii au început să procedeze la luarea și primirea loturilor ce li se cuvin din moșiile asupra cărora au hotărât împărțirea…“.
După punerea în aplicare a prevederilor agrare din 1945, care au constituit o primă etapă a „revoluției populare“, comuniștii au trecut la cea de-a doua etapă, colectivizarea. Astfel, după Plenara C.C. al P.C.R. din 3-5 martie 1949, practic scopul reformei s-a transformat în distrugerea puterii economice a moșierimii și chiaburimii.
Anul 1947 a debutat cu strategia P.C.R. de a-și consolida puterea și controlul asupra vieții politice, prin eliminarea partidelor istorice. Această politică s-a manifestat și în Dobrogea, unde primarul Constanței, Voicu Roșculeț, membru al P.N.L. – Gheorghe Tătărescu, a denunțat colectările obligatorii de cereale, care lezau dreptul la proprietate. Ca urmare, prefectul de Constanța, Victor Dușa, membru al P.C.R., a solicitat revocarea acestuia din funcție.
Ultimul obstacol spre instaurarea definitivă a regimului comunist în România l-a constituit regimul monarhic. La 30 decembrie 1947, Regele Mihai a fost obligat, însă, să abdice și să părăsească teritoriul țării, lăsând cale liberă spre instaurarea Republicii Populare. După preluarea totală a puterii de către partidul comunist în 1948, în România s-au produs o serie de modificări administrative, care au afectat dezvoltarea socială și economică a diferitelor regiuni, implicit Dobrogea.
Efectele ocupației sovietice în România, implicit în Dobrogea, au o semnificație majoră, căci au deschis o nouă etapă în istoria românilor, nevoiți să se adapteze și să învețe să nu protesteze. În genere, este vorba despre o bulversare administrativă, care a convers către luarea unor decizii la recomandarea Moscovei. Pentru a exemplifica vom face referire, în cele ce urmează, la proiectul privind construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră și la etapa de colectivizare cu care s-au confruntat satele românești.
După obținerea puterii, autoritățile comuniste au adoptat un „program“ de lichidare treptată a vechii clase politice, dar și a intelectualilor, elitelor țărănești, militare, prin demararea lucrărilor la Canalul Dunăre – Marea Neagră (1949). Cât privește problematica construirii unui canal între Dunăre și Marea Neagră menționăm că acest demers a avut rațiuni interesante, care în timp au devenit vizibile și aplicabile pentru experimentul politic cu rezultate dramatice în anii ’50.
Intenția de construire a Canalului Dunăre-Marea Neagră a aparținut Biroului Politic al P.C.R., care a transformat această inițiativă în lege la 25 mai 1949. În ceea ce privește ideea realizării acestui proiect sunt vehiculate două ipoteze: prima aparține lui Jean Marczewski, care susținea că proiectul ar fi unul amplu, de construire a unui „Ruhr de Est“, pentru care fierul și cocsul sovietic ar fi fost indisponibile; cea de-a două teorie susținea că o astfel de construcție ar răspunde unor planuri militare „urgente“ ale lui Stalin, de a trimite cât mai multe nave sovietice pe Dunăre în cazul agravării relațiilor cu Occidentul pe tema Iugoslaviei.
Consecințele derivate din proiectarea Canalului au marcat totalitatea sectoarelor societății românești din acestă zonă a țării între anii 1949-1953. Construirea canalului a fost abandonată în anul 1955. Lucrările la Canal au fost reluate în anul 1975 și au fost încheiate în anul 1984. În anul 1986 a fost dat în folosință Canalul Poarta Albă – Năvodari.
Totodată, situația infrastructurii Portului Constanța după momentul 23 august 1944 a fost una dificilă alimentată și de prezența trupelor sovietice în zonă. Practic multe platforme portuare erau distruse, anumite bazine erau blocate de navele scufundate, iar digul de larg era dezafectat datorită bombardamentelor. După data de 5 septembrie 1945, portul Constanța a intrat sub controlul strict al Comandamentului naval sovietic, care a dispus de acesta conform intereselor sale în zonă. Trebuie menționat faptul că traficul maritim, aproape inexistent în anul 1945, a început să crească treptat abia după anul 1948.
Pe acealași palier al distrugerilor provocate de război se încadrează și Șantierul Naval Constanța. Istoricul Valentin Ciorbea aprecia că pentru refacerea acestuia era necesar în anul 1946 un fond de 568 milioane lei, urmând ca peste un an să fie necesară cel puțin suma de 1,1 miliarde, așadar dublu.
După 1958, datorită creșterii intensive a traficului, a pescajului, dar și a dezvoltării economice, la nivel național au apărut primele proiecte privind sistematizarea portului Constanța. Astfel, un prim proiect privind dezvoltarea infrastructurii portuare și implicit sistematizarea portului a fost propus în anul 1957, lucrările urmând a se desfășura în două etape: 1965 și 1975. Șantierul Naval a fost și el prevăzut în proiectul referitor la extinderea portului.
În Dobrogea, ca de altfel în întreaga țară, actul hotărâtor care a stat la baza procesului colectivizării l-a reprezentat Rezoluția C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949 – prin care intrau în proprietatea statului bunurile și terenurile țăranilor moșieri – , completată de deciziile și legislația agrară promulgată în intervalul 6 martie 1945 și 3-5 martie 1949.
În încercarea de a clarifica de ce Dobrogea a fost aleasă ca „experiment-pilot“, Raportul Tismăneanu invocă trei argumente în alegerea acestei regiuni drept „cap de pod al sistemului colhoznic“ în România, și anume: starea de sărăcie a țărănimii, poziția marginală a provinciei, caracterul multietnic al acesteia.
Atât la nivel național, cât și regional, pentru analiza noastră cu referire directă la Dobrogea, procesul de colectivizare a cuprins două etape: naționalizare (1948-1950) și cooperativizare (1949-1962). De altfel, presa locală sublinia faptul că între cele două procese există o certă legătură.
Încă din aprilie 1945, proprietarii de tractoare și mașini agricole din întreaga țară, inclusiv Dobrogea, au fost obligați să predea statului utilajele deținute. La 16 iulie 1945 a fost decretată obligativitatea gospodăriilor țărănești de a preda statului anumite cote din producția agricolă la diversele produse. Agravat, în intervalul temporar următor, acest sistem al cotelor obligatorii a afectat serios interesul economic, a condus la scăderea producției și, cel mai grav, a contribuit la ruinarea gospodăriilor țărănești.
Autoritățile comuniste au făcut presiuni asupra țăranilor pentru a colectiviza regiunea. Această politică a ruinat satele Dobrogei și a determinat un exod rural masiv spre centrele urbane, în special spre Constanța. Explicațiile acestei situații pot fi multiple! Astfel, alături de presiunile și violențele exercitate la nivelul tuturor zonelor din România putem adăuga și posibilitatea țăranilor de a abandona localitatea natală în vederea angajării fie în porturi, fie pe șantiere. O altă cauză este posibil să fi derivat din faptul că înscrierea la colectiv reprezenta șansa de a ieși de sub amenințarea măsurilor drastice din partea statului, dar și scutirea de obligativitatea predării unor cote din producția la diferite produse.
Debutul procesului de colectivizare în Dobrogea s-a produs pe fondul unor măsuri de îndrumare și control riguros planificate și executate de organele de partid și cele administrative, încă din cursul anului 1948. Modelul gospodăriilor românești l-a constituit colhozul sovietic, iar al G.A.S., sovhozul, ambele funcționând de câteva decenii în Uniunea Sovietică.
Scopul declarat al procesului de colectivizare a fost acela că se dorește crearea unui cadru instituțional și organizatoric care să stea la baza dezvoltării și modernizării agriculturii, la atingerea de performanțe în acest sector, care să se reflecte și în starea materaială a țărănimii. Considerăm interesantă viziunea, însă având în vedere efectele pentru zona Dobrogei, care a fost modelul-studiu de caz pentru noile structuri agrare importante pe care le-au materializat comuniștii aflați la conducerea României.
Campania de colectivizare a debutat în anul 1949, prin înființarea a trei gospodării colective, întrunind 144 de familii. În anul 1950 numărul acestora a crescut la 102, pentru ca în 1952 să se constate un salt considerabil prin existența a 272 de astfel de gospodării colective. Colectivizarea agriculturii dobrogene s-a finalizat după numai 8 ani, în anul 1957. Istoricul Marian Cojoc este cel care a tratat problematica într-o formă complexă, inclusiv din perspectiva mijloacelor de convingere utilizate de autorități pentru a definitiva procesul început după modelul sovietic.
Totodată, în cele ce urmează optăm pentru a reda câteva din „facilitățile“/„avantajele“ care au convins o parte dintre dobrogeni să se înscrie în structurile colective: procentul de reducere a cotelor obligatorii; scutirea de impozite; posibilitatea de utiliza, cu prioritate, tractoarele ori mașinile agricole, îndrumare din partea specialiștilor din cadrul întreprinderilor agricole de stat sau din stațiunile de mașini și tractoare.
La 7 iulie 1957 Comitetul Regional Dobrogea al P.M.R. a anunțat că pământul din această zonă trecuse în proporție de 100% în proprietate socialistă. La 19 octombrie 1957 Agenția de Presă Agerpress, ziarele „Scînteia“, „Scînteia Tineretului“, „Dobrogea Nouă“ și „Drumul socialismului“ raportau „încheierea în întregime“ a colectivizării în regiunea Constanța, într-o perioadă când la nivel național fuseseră colectivizate doar 51% din totalul suprafețelor agricole și 42% din numărul gospodăriilor țărănești.
Aderarea masivă a țăranilor dobrogeni la gospodăriile agricole poate fi explicată prin particularitățile structurii proprietății din regiune. Locuitorii Dobrogei dețineau, în medie, cele mai întinse suprafețe la nivel național, însă capacitatea acestora de producție era redusă. Astfel, având în vedere faptul că țăranii erau obligați să predea statului cote din produsele agricole, majoritatea au considerat că este mai convenabil să se înscrie în gospodării agricole pentru a putea respecta condițiile impuse.
La nivel propagandistic, presa evidenția succesul procesului de colectivizare în Dobrogea nu punând accent pe specificul local, ci pe „conștiința de clasă“ a țăranilor, implicit pe activitatea politică a organelor de partid și de stat.
La un an după ce Dobrogea a fost recunoscută și declarată ca fiind prima regiune colectivizată a țării, în aprilie 1958 a fost organizată la Constanța, Consfătuirea pe țară a țăranilor și lucrătorilor din sectorul socialist al agriculturii, unde au fost evidențiate succesele înregistrate de această zonă în ansamblul economic românesc.
Formele de propagandă în cazul colectivizării forțate au vizat promovarea și susținerea prin mijloacele mass-media atât centrale, cât și regionale, a campaniei antichiaburești, evidențierea rezultatelor din lumea „colectivistă“, reliefând avantajul muncii în G.A.C. (gospodării agricole colective) și G.A.S. (gospodării agricole de stat).
Rezistența în fața colectivizării s-a manifestat și în Dobrogea sub diverse forme, de la refuzul de a intra în colectiv până la reacția violentă la adresa reprezentanților autorităților. De pildă, în Dobrogea au existat grupuri armate de rezistență contra puterii comuniste. Dintre acestea cel mai semnificativ a fost grupul Haiducii Babadagului, care a acționat în perioada 1949 – 1952. Însă, ca și în cazul altor moduri de manifestare a rezistenței, colectivizarea a reușit să câștige lupta, cu mijloace inegale.
Finalizarea procesului de colectivizare, într-un timp record (1949-1957), a condus la o competiție între regiunile țării, ce-i drept, o întrecere forțată, în condițiile în care abia 51% din suprafața agricolă a țării și 42% din gospoăriile țărănești intraseră în procesul de colectivizare.
Totodată, România a trecut în anii ´50 la dezvoltare sistematică pe cinci ani, bazată pe industrializare susținută. Până în anul 1960, industrializarea regiunii Dobrogea atinsese un nivel mediu anual de 17%, încadrând provincia, ca dinamică, pe locul al doilea după regiunea Iași. În cadrul regiunii, o atenție deosebită a fost alocată orașului Constanța. Bazat pe sistemul cincinal, programul de dezvoltare s-a concretizat în anii 50-60 prin construirea platformei industriale de la Constanța a Întreprinderii de celuloză și hârtie Palas, a Fabricii de uleiuri „Argus“, Fabricii de Panificație „Dobrogea“. După anul 1960, rețelele electrice din Dobrogea au fost racordate la sistemul național energetic.
După retragerea trupelor sovietice (1958) se remarcă opoziția României față de Moscova, care, în opinia lui Ghiță Ionescu, cunoaște trei dimensiuni: economică, caracterizată prin contestarea planurilor de creare a unor organisme suprastatale în cadrul C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), politică, manifestată prin acțiunea părții române de a înlătura pe toți cei care erau fideli Moscovei și ideologică, cu precizarea că această dimensiune a presupus renunțarea la valorile comunismului de tip sovietic și promovarea comunismului național.
Pentru a stabili cu exactitate stadiul de dezvoltare al sectorului agricol începând cu anul 1960, considerăm necesar să ne raportăm la inițiativa economistului sovietic Emil Borisovici Valev.
În 1960, este emisă doctrina „specializării economice“ a statelor comuniste. La solicitarea premierului rus N. S. Hrușciov, ce nu dorea ca Uniunea Sovietică să fie implicată în mod direct, problema specializării a fost semnalată oficial de delegația poloneză în timpul Conferinței C.A.E.R. de la Moscova din 6-7 iunie 1962. În timpul conferinței s-a emis documentul intitulat „Principiile fundamentale ale diviziunii internaționale a muncii“, document elaborat de economistul E. B. Valev, un proiect de organizare economică a țărilor comuniste est-europene. În esență, sovieticii urmăreau să impună statelor din nordul sistemului socialist un profil axat pe producția industrială, iar țărilor din sud le-au rezervat doar rolul de furnizor de materii prime și produse agricole.
În această ordine de idei, Planul Valev, cum este denumit în istoriografie, prevedea specializarea respectivelor economii pe anumite ramuri de producție, României revenindu-i rolul de stat preponderent agricol. Conform acestui plan, România ar fi fost cuprinsă într-o regiune sau zonă împreună cu Bulgaria și Republica Sovietică Socialistă Ucraina. Astfel, se preconiza, la acel moment, alcătuirea unui „complex economic interstatal“ în zona Dunării de Jos, care ar fi cuprins sudul U.R.S.S. (Basarabia și sudul Ucrainei cu o suprafață de 12 000 km2), sud-estul României (100 000 km2) și nordul Bulgariei (38 000 km2), și cu o populație de 12 milioane de locuitori.
În ceea ce privește Dobrogea, aceasta era totalmente inclusă pe harta economică a Planului Valev. De asemenea, erau prevăzute, în ceea ce privește problema exploatării comune, diverse soluții, cum ar fi crearea unei fabrici de ciment la Medgidia, exploatarea stufărișului din Delta Dunării, crearea unei termocentrale în zona Cernavodă, precum și crearea de baraje pe fluviul Dunărea, în zona Porților de Fier, Islaz sau Isaccea.
Dacă Bulgaria a aderat la Planul Valev, refuzul României a avut la bază considerente de politică externă, liderii români considerând propunerea Moscovei drept o dezmembrare a teritoriului național, în condițiile în care șase regiuni ale țării, printre care și Dobrogea, ce reprezentau 42% din suprafața și 48% din populație erau incluse în proiectul economistului sovietic.
Așadar, România a respins planul, prevalându-se de prevederea potrivit căreia hotărârile C.A.E.R. puteau fi luate numai prin unanimitate. Politica de industrializare a României a fost susținută cu vehemență de către delegația sa la C.A.E.R., îndeosebi de Alexandru Bârlădeanu, delegat permanent. Economistul Costin Murgescu a publicat în revista „Viața economică“ un articol prin care, de asemenea, respingea planul, iar la plenara C.C. al P.M.R. din 15-22 aprilie 1964 s-a adoptat Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, care a însemnat o reorientare publică și politică a guvernanților de la București în raport cu Moscova. Documentul exprima, astfel, poziția României în conflictul chino-sovietic și formula principiile care trebuiau să stea la baza raporturilor dintre partidele comuniste: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-și rezolva problemele politice și organizatorice. În consecință, în Declarație s-a subliniat că nu există și nu poate exista „un partid părinte și cu un partid fiu, partide superioare și partide subordonate“.
Prioritară în Declarație a fost componenta economică. În acest sens, mai degrabă, putem vorbi de o tentativă de autonomizare economică a României în interiorul subsistemului coordonat de Uniunea Sovietică. Astfel, se afirma că ideea organului unic de planificare, comun pentru toate statele din C.A.E.R., ar comporta implicații economice și politice dintre cele mai serioase. Conducerea planificată a economiei naționale era unul din atributele fundamentale, esențiale și inalienabile ale suveranității statului socialist, iar planul de stat era unic și indivizibil, din acesta neputându-se extrage părți sau secțiuni care să fie transferate în afara statului.
Trebuie specificat faptul că în urma emiterii „Declarației din Aprilie 1964“, regimul comunist din România și-a modificat opțiunile în raport cu Uniunea Sovietică, iar efectele acestei „reorientări“ sau luări de poziție își vor lăsa amprenta și în zona Dobrogei sub raport economico-social.
Ulterior schimbării conducerii de la București, în urma decesului lui Gheorghiu-Dej în martie 1965, poziția românească a rămas pe linia Declarației. Nicolae Ceaușescu, tânărul prim-secretar român, a admis că se pot ivi deosebiri de vederi și de interpretare cu privire la problemele mișcării revoluționare internaționale sau la problemele dezvoltării sociale contemporane.
Între 19 și 24 iulie 1965 s-a desfășurat la București Congresul al IV-lea al P.M.R., care s-a transformat în Congresul al IX-lea al P.C.R., după ce partidul a revenit la numele dinainte de fuziunea cu Partidul Social Democrat. Congresul al IX-lea al P.C.R. a fost cel care a oficializat preluarea puterii de către Nicolae Ceaușescu, de la defunctul Gheorghe Gheorghiu-Dej.
CAPITOLUL II
Dinamica economică a Dobrogei 1965-1989
II.1. Dezvoltarea agriculturii dobrogene (1965-1989)
Odată cu Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român (19-24 iulie 1965), cu adoptarea noii Constituții și proclamarea Republicii Socialiste România (21 august 1965), s-a deschis o nouă etapă și în istoria Dobrogei. În cadrul lucrărilor acestui Congres a fost stabilit un vast program de dezvoltare a mijloacelor de producție și de organizare modernă a tuturor ramurilor agriculturii, s-a pus cu acuitate problema dezvoltării în ritm alert a industriei și a celorlalte ramuri de activitate, în genere consolidarea economiei naționale.
În viziunea lui Nicolae Ceaușescu, planificarea economiei naționale a presupus integrarea tuturor ramurilor și subramurilor, a tuturor activităților economico-sociale în cadrul planului național unic de dezvoltare economic-socială, astfel încât întreaga producție să fie coordonată unitar și dirijată în concordonță cu interesele fundamentale ale partidului. În acest sens Nicolae Ceaușescu sublinia: „conducerea pe bază de plan a economiei socialiste incumbă în alte răspunderi sociale, deoarece deciziile și măsurile adoptate la nivel central vizează activitatea a milioane și milioane de oameni, anunțarea principalelor fonduri ale poporului, gospodărirea avuției naționale“.
Trebuie amintit și faptul că planurile cincinale au sintetizat coordonatele principale ale politicii partidului în diversele etape și au reflectat direcțiile fundamentale ale României stabilite de Congresele P.C.R.
De altfel, în cuvântul de încheiere rostit la Plenara C.C. al P.C.R. (11-12 noiembrie 1965), Nicolae Ceaușescu sublinia că „o principală caracteristică a planului cincinal era aceea de a asigura o mai justă repartizare a forțelor de producție pe întreg teritoriul țării în scopul valorificării la un nivel superior a resurselor materiale, precum și dezvoltării forțelor de producție și a bazei tehnico-materiale în regiunile și raioanele rămase în urmă din punct de vedere economic“.
În cadrul aceluiași raport prezentat la Plenara C.C. al P.C.R., Dobrogea a fost dată exemplu pentru rezultatele bune obținute în agricultură. În acest sens, Nicolae Ceaușescu a evidențiat că „dintr-o zonă cu cea mai scăzută fertilitate a pământului, cu producții vegetale și animale extrem de reduse în trecut, zonă calificată adesea ca improprie pentru agricultură, Dobrogea s-a transformat în anii din urmă, în condițiile cooperativizării agriculturii și datorită măsurilor economice luate de stat, într-un important bazin cerealier al României cu producții care depășesc media realizată pe țară“.
Nicolae Ceaușescu puncta, practic, că aceste realizări se datorează faptului că în Dobrogea – prima regiune cooperativizată a României – cooperativele și-au dezvoltat propice puterea economică, fiind în măsură să aloce fonduri de investiții proprii mai mari pentru întărirea bazei lor materiale, precum și faptului că a existat o preocupare mai mare pentru amplasarea judicioasă a culturilor și profilarea producției.
La Plenara C.C. al P.C.R., din 17-19 mai 1970, Nicolae Ceaușescu aprecia că „…agricultura reprezintă o ramură de bază a economiei socialiste; că fără o agricultură intensivă, modernă, de înaltă productivitate, organizată pe baza celor mai noi cuceriri ale științei, nu se poate asigura nici făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate, nici edificarea comunismului…“.
Informații relevante despre problemele din agricultură regăsim în cadrul documentelor întocmite de Secția Agrară C.C. al P.C.R., unde Dobrogea este menționată, fie în legătură cu principalele lucrări agricole din campania de toamnă, fie referitor la livrările către fondul central al statului, fie cu privire la creșterea animalelor sau la realizarea planului de investiții sau activitatea desfășurată pe șantiere, în ceea ce privește probleme existente în gospodăriile agricole de stat și stațiunile de mașini și tractoare, executarea arăturilor pentru culturile de primăvară, în ceea ce privește procentul ridicat de mortalitate la majoritatea speciilor de animale.
În conducerea și îndrumarea agriculturii, care avea o pondere însemnată în economia regiunii, „organele și organizațiile de partid“ – potrivit consemnărilor din dosarele arhivistice – și-au orientat activitatea pentru dezvoltarea intensivă a acesteia, utilizarea în condiții optime a bazei tehnico-materiale de care dispunea, consolidarea economică și întărirea organizatorică a unităților din agricultură.
Investiții
Și după 1965 investițiile alocate de către conducerea P.C.R. în acest sector au continuat. Pe acest fundal, se considera că este necesar ca, în anii următori, agricultura dobrogeană să primească din fondurile statului investiții în valoare de peste 35 miliarde de lei, adică de 1,6 ori mai mult decât în perioada 1961-1965. Această majorare a investițiilor cu 1.6 ori a însemnat pentru regiunea Dobrogea un volum total de 1 miliard de lei în raport cu 625,2 milioane de lei, cât s-a realizat în 1960-1964 în G.A.S. și S.M.T.
Deși, în raport cu perioada anterioară, sumele destinate agriculturii au crescut (de la 857 milioane lei între 1951-1955 la 2 940 milioane lei în cincinalul 1961-1965), după 1965, acest sector nu va mai deține locul principal în dezvoltarea economiei regiunii, fiind surclasat de industrie. Pe parcursul celorlalte cincinale investițiile în agricultură au continuat, ajungând în cincinalul 1976-1980 la cifra de 8 858 milioane lei pentru județul Constanța și 3 429 milioane lei pentru județul Tulcea. De pildă, în primii trei ani ai cincinalului 1966-1970 în județul Constanța agricultura a primit pentru extinderea mecanizării, chimizării și irigațiilor, pentru modernizarea sa structurală, suma de 2,4 miliarde lei.
Ulterior, investițiile destinate agriculturii în județul Constanța au atins în cincinalul 1981-1985 aproximativ 34 miliarde lei, fiind mai mari cu peste 8,8 miliarde lei decât în perioada 1951-1956. Practic, în intervalul 1966-1980, investițiile destinate agriculturii județului Constanța au însumat peste 16 miliarde lei, de 4 ori mai mult decât în cele trei cincinale precedente.
Totodată, presa tulceană semnala faptul că pentru cincinalul 1970-1975, agricultura județului urma să primească din partea statului credite în valoare de 3, 2 miliarde lei, cea mai mare parte urmând a fi destinată sectorului irigații (438,5 milioane lei), dar și pentru extinderea viticulturii și legumiculturii. În intervalul următor, o însemnată parte a fondurilor de investiții alocate agriculturii au fost orientate și pentru dotarea cu tractoare, mașini agricole.
Baza tehnico-materială
În Dobrogea o atenție deosebită s-a acordat dotării tehnice a agriculturii în vederea valorificării suprafețelor agricole. Pentru consolidarea și modernizarea bazei tehnico-materiale a acestei ramuri în județul Constanța, între anii 1965-1968, s-au alocat investiții din fondurile centralizate ale statului în valoare de 2,1 miliarde lei, reprezentând 28,2% din totalul investițiilor pe județ.
Dacă în 1965 în județul Constanța existau 4 952 de tractoare, iar în județul Tulcea 2 298 tractoare, în 1989 s-au înregistrat 8 863 tractoare în județul Constanța și 4 026 tractoare în județul Tulcea. Creșterea numărului de tractoare a determinat, practic, o scădere a suprafeței arabile pe tractor de la 157 ha, respectiv 110 ha în 1965 la 55 ha, respectiv 70 ha în 1989. În acest sens, datele arhivistice subliniază că în regiunea Dobrogea, comparativ cu situația la nivel național, de pildă în G.A.S., în anul 1966, reveneau 62 hectare teren agricol pe tractor fizic și 49 hectare păioase pe combină. Referitor tot la acest aspect presa locală de partid sublinia faptul că în anul 1980 funcționau peste 7 000 de tractoare, revenind circa 65 ha teren arabil pe tractor, în comparație cu anul 1975, de pildă, când pe tractor reveneau 121 ha teren arabil. Pentru anul 1985, s-a evidențiat că la nivelul județului numărul tractoarelor a ajuns la peste 8 400 de bucăți, cifră aproape dublă în comparație cu situația existentă în anul 1965.
În afara tractoarelor, în 1970 în județul Constanța se înregistrau și alte utilaje agricole: 2 599 semănători mecanice, 2 557 combine și autocombine pentru păioase și 500 combine pentru porumb. În 1985, cerealele păioase erau recoltate în totalitate mecanizat, fiind utilizate peste 2 600 combine autopropulsate, iar pentru porumb se foloseau peste 1 700 de combine autopropulsate de mare productivitate. Ulterior, în 1989 parcul mașinilor agricole s-a mărit ajungând la 2 627 semănători mecanice, 2 486 combine autopropulsate pentru păioase, 2 813 combine tractate și autopropulsate pentru porumb.
În anul 1965 agricultura tulceană dispunea în afară de tractoare și de 1 828 semănători mecanice, 1 480 combine de păioase și 105 combine pentru porumb. În anul 1980, presa locală menționa o creștere a numărului de utilaje mecanice destinate agriculturii, dar și o îmbunătățire a acestora în raport cu perioada anterioară, pentru ca în 1989 datele statistice să înregistreze la nivelul județului un număr de 1 376 semănători mecanice, 1 471 combine autopropulsate pentru păioase și 937 combine tractate și autopropulsate pentru porumb.
Considerăm că mecanizarea întregului proces agricol poate fi considerată un succes al regimului socialist până în 1980. Spre finalul „epocii de aur“, cum califica propaganda comunistă perioada lui Nicolae Ceaușescu, când România a adoptat o politică de „economii“, fiabilitatea mașinilor agricole s-a înscris într-un curs descendent, astfel că rolul acestora a fost transferat către diverse categorii sociale „chemate pe ogoarele patriei“ să dea randament. Totodată lipsa de carburant, de energie electrică sau a pieselor de schimb, dar și „subminarea“ procesului agricol de către cetățeni (politica de economii a determinat populația să „caute“ diverse „soluții“ de aprovizionare cu alimente) au convers către compromiterea întregului proces de modernizare a agriculturii prin mecanizare.
Îngrășăminte chimice
Utilizarea îngrășămintelor chimice în agricultura socialistă a reprezentat un factor de randament, în special după anii ´60, când a crescut cantitatea de îngrășământ chimic pe hectar de la 10-15 kg (1960) la 124 kg în județul Constanța și 118 kg în județul Tulcea, în cincinalul 1981-1985. Dintre pesticide, în agricultura românească și bineînțeles dobrogeană, s-a utilizat erbicidele în cantități de 1-2 kg sau chiar 3 kg la hectar, și insectofungicidele între 8-10 kg sau 15-18 kg per hectar. De exemplu, în perioada 1965-1968, în județul Constanța pentru fertilizarea solului au fost administrate culturilor agricole 412 369 tone îngrășăminte chimice. În ultimul an al cincinalului 1966-1970, la nivelul județului, se utilizau 337 kg îngrășăminte chimice pe 1 ha de teren cultivat. Reținem, totodată, că în anul 1970 pentru ogoarele C.A.P. s-au utilizat de două ori și jumătate mai multe îngrășăminte decât în 1965.
La nivelul anului 1980, unitățile agricole din județ utilizau circa 80 000 tone îngrășăminte chimice în substanță activă, de circa 3,6 ori mai mult față de anul 1965. În județul Tulcea, în anul 1979, cantitatea de îngrășăminte chimice utilzate pentru sporirea producției agricole a fost de 27 807 tone cu 4 196 tone mai mare decât în 1976. Comparativ cu anul 1965 s-a înregistrat o creștere de circa 4 ori.
În opinia lui Nicolae Ceaușescu, utilizarea masivă a îngrășămintelor chimice „… face ca agricultura să se înscrie cu pași fermi pe calea noii revoluții agrare, care înseamnă… ridicarea producției agricole la un nivel superior“. Totuși, se pare că introducerea de noi hibrizi și soiuri nu s-a valorificat cu eficiență, deoarece cantitatea de azotați ori dozele de îngrășăminte de potasiu sau fosfor nu s-a aplicat la standardele cerute de 250-280 kg substanță activă.
Cert este că, spre finalul regimului utilizarea pesticidelor și a îngrășămintelor s-a redus foarte mult, ceea ce a generat o scădere a producției agricole atât la nivel național, cât și regional.
Sistemul de irigații
Pentru Dobrogea, strategia P.C.R. a prevăzut desfășurarea unor acțiuni pentru extinderea terenurilor amenajate pentru irigații. Ulterior, programul inițiat de partid privind introducerea irigațiilor a cuprins circa 70% din suprafața arabilă a Dobrogei.
În vederea transformării naturii aride, amenajării terenurilor mai mult sau mai puțin erodate, redării în circuitul agricol a noi suprafețe, cât și pentru reducerea și anihilarea efectelor datorate secetei și, în genere, lipsei de umiditate, în perioada 1965-1989 s-au efectuat importante lucrări de îmbunătățiri funciare și de gospodărire a apelor. Dintre aceste lucrări amintim pe cele de îndiguiri și protecție a solului din zona dunăreană, lucrările de combatere a eroziunii solului din zona Ostrov-Seimeni, Oltina și parțial Podișul Negru-Vodă.
În cadrul programului național privind gospodărirea resurselor de apă și extinderea lucrărilor de îmbunătățiri funiare, irigarea culturilor a constituit o preocupare importanță în regiunea Dobrogea. În 1965, în județul Constanța, suprafața irigată în C.A.P. era de 11 000 ha, iar în 1970 de 67 000 ha. În 1968 a fost dat în folosință sistemul de irigații Medgidia Nord, și mai bine de 24 000 ha au fost irigate. La numai un an a intrat în exploatare sistemul Mircea Vodă care iriga 27 000 ha, apoi Murfatlar, cu 16 000 ha irigate.
În 1969, Nicolae Ceaușescu, însoțit de Petre Ionescu, prim-secretar al Comitetului județean Constanța al P.C.R., președinte al Consiliului Popular Județean și de alți reprezentanți ai organelor locale de partid și de stat, a întreprins o vizită de lucru pe șantierele complexului de irigații din județul Constanța. Se considera de către conducerea P.C.R. că această lucrare „de mari proporții, unică în țară, prin amploare și soluții de realizare – complexul de irigații alcătuit dintr-o vastă rețea de canale, puternice stații de pompare și baraje va asigura până în anul 1971 irigarea unei suprafețe de 174 000 ha“. Trebuie precizat că pentru realizarea acestui complex de irigații, statul a locat fonduri în valoare de 2, 173 miliarde lei, la care s-au adăugat și investiții în valoare de 450 milioane lei făcute de cooperativele agricole de producție din creditele acordate de stat și din fonduri proprii.
Importanța acordată sistemelor de irigații reiese și din cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu la Plenara C.C. al P.C.R. (17-19 martie 1970), care considera că „Înfăptuirea vastului program de irigații, desecări și combaterea eroziunii solului impune măsuri energice și unică perseverență, sistematică, din partea tuturor organelor agricole, a organelor și organizațiilor de partid, a întregii țărănimi“.
Previziunile lui Nicolae Ceaușescu în cadrul acestui sector vizau că în anul 1970 vor fi date în folosință 53 000 ha pe Valea Carasu, în anul următor vor fi irigate peste 121 000 ha, pentru ca în 1975, în județul Constanța, suprafața irigată să atingă nivelul de 216 000 ha. Practic, 70% din investiții au fost, ulterior, folosite la amenajarea terenurilor pentru irigații în marele complex Carasu. Cert este că în anul 1970, sistemul de irigație Carasu, împreună cu sistemele Mahmudia-Sarinasuf, Dunavăț și Babadag asigurau irigarea a peste 300 000 ha în Dobrogea.
Pentru anul 1975, datele statistice menționează că județul Constanța ocupa, la suprafețe irigate, locul doi la nivel național, cu 204 511 ha (față de 216 000 ha cât fusese previzionat), după județul Ialomița care înregistra 221 5590 ha irigate.
În primii ani ai cincinalului 1976-1980 suprafețele irigate din județul Constanța s-au extins considerabil, cu aproape 85 000 hectare, acesta deținând la acest moment primul loc la suprafețe irigate. Astfel, în 1980, județul Constanța dispunea de cea mai mare suprafață amenajată pentru irigații din țară, cu peste 372 000 ha, înregistrând o creștere de 41 de ori față de anul 1965. Un rol important în creșterea numărului de terenuri irigate l-a avut și finalizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră în anul 1984. Astfel, în 1985 suprafața amenajată pentru irigat se ridica la peste 402 000 ha, ceea ce reprezenta aproximativ 80% din suprafața arabilă a județului, pentru ca în 1989 să ajungă la cifra de 430 247 ha, situându-se încă pe primul loc la nivel național la terenuri irigate. Din 1966 până la începutul anului 1985, au fost executate lucrări de combatere a eroziunii solului pe circa 100 000 ha, iar de îndiguiri și desecări pe mai mult de 15 000 ha.
În județul Tulcea, suprafața agricolă amenajată pentru irigat (ha) a crescut de la 9 694 ha în 1968 la 78 434 ha în 1975, ajungând în 1980 la 116 314 ha irigate. De asemenea, la nivel județean s-au luat măsuri și pentru executarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare: îndiguiri și combaterea eroziunii solului. În intervalul 1968-1980 s-au construit, spre exemplu, 5 mari sisteme de irigații ce asigurau irigarea unei suprafețe de teren agricol de 116 314 ha, cu 106 620 ha mai mult față de 1968. La finele cincinalului 1981-1985, județul Tulcea se regăsea pe locul 9 la nivel național la categoria suprafețe irigate, cu 144 738 ha, pentru ca în 1989, să ocupe locul 8, cu 162 926 ha irigate.
Pe baza datelor expuse se poate aprecia că pentru intervalul 1965-1989, procesul de irigare a determinat schimbări majore, importante, în modul de utilizare a terenurilor, în structura culturilor, în creșterea producțiilor la hectar, dar și în peisajul geografic dobrogean.
Așadar, începând cu 1965, de când Congresul al IX-lea la P.C.R. a stabilit direcții și modalități de dezvoltare mai accelerată, la nivelul rezervelor de fertilitate a pământului, a potențialului tehnic și uman, agricultura locală a cunoscut un reviriment deosebit, Dobrogea devenind, ulterior, o sursă agricolă importantă pentru ansamblul economic românesc.
Fondul funciar după modul de utilizare
Analizând din punct de vedere structural suprafața agricolă a Dobrogei menționăm că în 1965 fondul funciar al Dobrogei însuma 1 599,0 mii ha, din care 773,7 mii ha revenea terenului arabil, 524,1 mii ha altor suprafețe, 139,3 mii ha pășunilor, 127,2 mii ha fondului forestier, 25,9 mii ha viilor, 7,8 mii ha livezilor, iar 1,0 mii ha fânețelor.
În 1989, suprafața Dobrogei a înregistrat modificări privind modul de utilizare a terenurilor. Astfel, pe baza datelor înregistrate de Direcția Națională de Statistică, (vezi Tabelul nr. 1) constatăm că s-a micșorat suprafața arabilă (764,5 mii ha), cea alocată pășunilor (96,8 mii ha) și livezilor (7,3 mii ha), în timp ce s-a extins suprafața terenurilor ocupate cu vii (28,4 mii ha) și păduri (134,4 mii ha).
Fondul funciar al Dobrogei după modul de folosință
1965-1989
– mii ha –
Tabel nr. 1
Cereale
După ponderea în structura suprafețelor cultivate, Dobrogea și-a menținut în intervalul istoric analizat caracterul cerealier al agriculturii. După anul 1965, în structura suprafețelor cultivate au predominat culturile de cereale pentru boabe, în special grâul și porumbul.
Astfel, în Dobrogea, în 1965, din suprafața totală cultivată cu cereale (528,1 mii ha), grâul se regăsea pe 311,2 mii ha, porumbul pe 188,4 mii ha, plantele uleioase pe 72,7 mii ha și leguminoasele pe 13,4 mii ha. Referitor la evoluția suprafețelor cultivate în Dobrogea între 1965-1989, subliniem faptul că spre finele perioadei s-a remarcat o ușoară tendință de reducere a acesteia, în special la suprafața cultivată cu cereale. Astfel, pentru cultura grâului, comparativ cu anul 1965, suprafața cultivată s-a redus considerabil de la 220,9 mii ha la 110,2 mii ha în cincinalul 1981-1985. În schimb, în ceea ce privește cultura porumbului fenomenul a fost invers, înregistrându-se o creștere a suprafeței cultivate cu acest soi, în ambele județe. Exceptând speciile cerealiere de bază, în Dobrogea s-a mai cultivat și secara, ovăz, sorg. Spre exemplu, pe parcurs, suprafețele cultivate cu secară s-au redus considerabil, astfel că, începând cu anul 1971, sortimentul secară nu va mai fi înregistrat separat, ci va fi inclus în suprafața de grâu.
Totodată, în cincinalul 1976-1980 ponderea cerealelor în arabil a reprezentat 64,3% în județul Constanța și doar 58,9% în județul Tulcea, pentru ca în următorul cincinal (1981-1985) cerealele să fie cultivate în județul Constanța pe suprafețe reprezentând cu 1,3% din arabil mai puțin, dar cu 6,3% mai mult în județul Tulcea.
În 1989, sub acest aspect al repartizării suprafeței agricole după modul de utilizare, situația se prezenta astfel: în județul Constanța, cerealele erau cultivate pe 309 750 ha, plantele uleioase pe 76 287 ha și leguminoasele pe 20 525 ha; în județul Tulcea, cerealele erau cultivate pe 192 443 ha, plantele uleioase pe 44 217 ha și leguminoasele pe 9 499 ha.
Leguminoase
Pentru cultura leguminoaselor, în structura suprafețelor cultivate, reținem faptul că, în intervalul 1965-1989, s-au înregistrat ponderi de 2,3% din terenul arabil. Dintre speciile cultivate în Dobrogea amintim: fasolea, mazărea, dar și năutul sau lintea. Cert este că s-au cultivat din ce în ce mai puține leguminoase pentru boabe, astfel că în cincinalul 1976-1980, suprafața ocupată de această grupă de culturi a fost de numai 10,0 mii ha. Abia după cincinalul 1981-1985, suprafețele cultivate s-au mărit, în ultimul cincinal 1986-1989 ajungând la 28,8 mii ha.
Plante uleioase
Specificăm faptul că până în anul 1970 principalele specii de plante uleioase cultivate în Dobrogea au fost floarea-soarelui, inul pentru ulei și rapița. Însă, pe măsură ce s-au extins amenajările pentru sistemul de irigații soia a început să fie cultivată pe suprafețe mai mari, iar rapița a dispărut practic din grupele de culturi. Cât privește floarea-soarelui, această principală cultură oleaginoasă, s-a cultivat pe suprafețe considerabile, cea mai mare suprafață însămânțată fiind înregistrată în cincinalul 1971-1975, respectiv 73,5 mii ha, după care a început fenomenul de descreștere.
Între alte culturi amintim și pe cea a sfelei de zahăr, care era cunoscută în Dobrogea și înainte de al Doilea Război Mondial. Pe același palier al tradiției vechi se înscrie și cartoful, pentru care, odată cu extinderea sistemului de irigații, s-au creat condiții pentru cultivarea acestuia în Dobrogea. În consecință, suprafețele cultivate au fost extinse de la 2 500-2 700 ha în medie pe cincinalul 1966-1970 la peste 6 000 ha în județul Constanța și la peste 3 500 ha în județul Tulcea, între anii 1986-1989.
În același context subliniem că pentru intervalul 1966-1970, potrivit informațiilor relatate de Petru Tomoroga, structura suprafețelor cultivate cu cereale și plante tehnice în Dobrogea a crescut, în special datorită demarării procesului de sistematizare a localităților. Pentru a exemplifica redăm, în procente, structura suprafețelor cultivate în Dobrogea pe cincinalul 1966-1970.
Structura suprafețelor cultivate în Dobrogea între 1966-1970
-în procente-
Tabel nr. 2
Pomicultura
Măsurile care au fost adoptate în Dobrogea pe linia extinderii suprafețelor cultivate au sporit, între anii 1966-1970, suprafața arabilă cu 1.1%, iar suprafața destinată livezilor de pomi fructiferi cu 0.3%. De exemplu, la nivelul județului Constanța au fost înființate între 1966-1970 plantații intensive de pomi fuctiferi la Neptun, Medgidia, Cernavodă, Nazarcea, ale căror fructe au fost apreciate în special la export. În 1978, suprafața pomicolă constănțeană a atins cifra de 5 298 ha, o mare parte fiind cultivată cu piersic. Ulterior, s-a acordat o atenție deosebită și dezvoltării unor soiuri productive de cais. Așadar, după anul 1965, întreg patrimoniul viticol și pomicol a fost modernizat și întinerit prin noi plantații.
Pășuni și fânețe naturale
Această categorie a deținut în anul 1970 o pondere de 14.8% din terenul agricol al Dobrogei, ocupând, de exemplu, cele mai mari suprafețe în județul Tulcea (21.6%). În 1978, de pildă, în județul Constanța, pășunile ocupau 60 298 ha, iar fânețele circa 34 ha, reprezentând împreună 10,4% din suprafața agricolă.
Viticultura
În ceea ce privește suprafețele cultivate cu viță de vie, în 1965, în județul Constanța acestea reprezentau 10 282 ha, iar în județul Tulcea 6 243 ha. În 1970, suprafețele cultivate cu viță de vie au crescut în ambele județe, ajungând la 16 729 ha în județul Constanța și 8 297 ha în județul Tulcea. Din suprafața totală cultivată cu viță de vie, cea mai mai mare pondere o aveau soiurile de viță nobilă (vii altoite și indigene). De exemplu, din cele 16 729 ha din județul Constanța, 14 479 ha erau cultivate cu soiuri nobile, iar în județul Tulcea din 8 297 ha, 6 317 ha erau deținute de aceleași soiuri. În acest sens, menționăm că în centrul viticol de la Murfatlar s-au cultivat soiurile Chardonnay, Pinot gris și mai puțin Riesling italian, Fetească Regală, Muscat Ottonel pentru vinuri albe de calitate superioară, ca și Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot Noire și Burgund pentru vinuri roșii superioare. În centrul viticol de la Cernavodă se cultivau în special soiuri de struguri de masă. Pe dealurile de la Ostrov erau recunoscute soiurile de vinuri albe și roșii superioare.
La finele anului 1989, suprafețele cultivate cu viță de vie ocupau în județul Constanța 13 065 ha (din care 11 490 ha cu vii altoite) și în județul Tulcea 8 859 ha (din care 7 612 ha cu vii altoite). Astfel, în raport cu anul 1965 se constată în Dobrogea o scădere a suprafețelor alocate viticulturii.
În intervalul analizat, reținem că în agricultura Dobrogei își desfășurau activitatea diverse unități agricole, între care 223 C.A.P. (Cooperative Agricole de Producție), din care 146 în județul Constanța și 77 în județul Tulcea, 36 de I.A.S. (Întreprinderi Agricole de Stat), din care 26 în județul Constanța și 10 în județul Tulcea și 38 de S.M.A. (Stațiuni pentru Mecanizarea Agriculturii), din care 23 în județul Constanța și 15 în județul Tulcea.
Trebuie specificat faptul că, în 1965, în Dobrogea, terenul agricol era repartizat pe diverse unități agricole G.A.S. (Gospodării Agricole de Stat) – 69, S.M.T. (Stațiuni de Mașini și Tractoare) – 30 și C.A.P. (Cooperative Agricole de Producție) – 241.
După modul de utilizare a terenului agricol, G.A.S.-urilor le revenea o suprafață agricolă de 309,2 mii ha și una arabilă de 260,4 mii ha, iar C.A.P.-urilor le era repartizată o suprafață agricolă de 516,9 mii ha și o suprafață arabilă de 480,5 mii ha. Pentru anul 1970, coeficientul de utilizare a terenului agricol în Dobrogea pe unități agricole, se prezenta astfel:
Modul de folosință a terenului agricol în Dobrogea în anul 1970
Tabel nr. 3
În urma analizei datelor relatate pe cele două județe ale regiunii, constatăm faptul că ambele sectoare ale agriculturii dobrogene, de stat și cooperatiste, dețineau o pondere similară în structura suprafeței agricole. Astfel, în județul Constanța sectorul de stat ocupa 43.4% din suprafața agricolă, iar cel cooperatist deținea 56.6%. În județul Tulcea 44.4% reprezenta sectorul de stat, iar restul de 55.6% aparținea sectorului cooperatist. În ceea ce privește suprafața arabilă deținută de cooperativele agricole, în județul Constanța proporția era de 61.7%, iar în județul Tulcea de 66.7%. Pentru sectorul de stat valorile în cele două județe au fost cuprinse între 38.3% (Constanța) și 33.3% (Tulcea).
Ponderea mai redusă a arabilului în județul Tulcea se poate explica, consideră dr. Aurel Lup, prin existența unor terenuri cu restricții mai mari la acest sector, în sensul că anumite terenuri se aflau fie în pantă în zona muntoasă, fie erau terenuri cu exces de umiditate, de pildă în zona Deltei Dunării.
Caracteristică pentru Dobrogea este, totodată, ponderea redusă a fânețelor și pășunilor în ambele județe ale regiunii. Totodată, se cuvine a specifica faptul că în Dobrogea cea mai mare parte din suprafețele de pajiști naturale au fost sub directa coordonare a sectorului de stat și public, și nu gestionate de pildă de cooperativele agricole, care, în speță, au deținut cea mai mare parte din terenul arabil, dar și din efectivele de animale.
Producția agricolă vegetală
Nu putem avea o imagine de ansamblu a evoluției agriculturii dobrogene în intervalul 1965-1989 fără a evidenția, din punct de vedere statistic, producția agricolă vegetală. Astfel, în cele urmează vom dezbate cifrele aferente producțiilor înregistrate la cereale, leguminoase boabe, plante uleioase, plante textile, plante industriale, cartofi, legume și pepeni, fructe, vin și struguri.
În vederea obținerii unei creșteri importante a producției vegetale, s-a manifestat intensificarea eforturilor statului pentru dezvoltarea bazei tehnico-materiale a agriculturii în toate zonele țării, deci și în Dobrogea. Opinăm că tehnologiile tot mai perfecționate care s-au aplicat cerealelor și plantelor tehnice, au convers către producția acestora pe o bază intensivă, crescând astfel potențialul dezvoltării întregii agriculturi. În evoluția agriculturii dobrogene o importanță deosebită a avut-o stabilirea unei structuri raționale a culturilor, în funcție de condițiile pedoclimatice și de interesele economiei naționale.
Astfel, pentru anul 1965, sub raport statistic, producția vegetală totală a principalelor culturi în Dobrogea se prezenta astfel:
Tabel nr. 4
În Dobrogea, în anul 1966, ca urmare a utilizării raționale a fondului funciar și a celorlalte resurse, s-a obținut o producție medie la hectar de peste 1 780 kg grâu, 3 160 kg porumb și 1 640 kg floarea- soarelui.
Pe baza datelor înregistrate de Petre Tomoroga, la finele cincinalului 1966-1970, agricultura Dobrogei a produs 14.9% din producția de grâu a țării și 10,6% din producția de porumb. De asemenea, a dat 13% din producția de floarea-soarelui și 7.2% din cea de legume. Conform obiectivelor stabilite prin indicatorii de plan, în Dobrogea, producția agricolă în intervalul 1966-1970 a crescut cu 20% față de media anilor 1961-1965, corespunzător unui ritm mediu anual de aproximativ 3,5%. În acest context, cifrele demonstrează practic creșterea producției față de perioada anterioară, adică un plus față de anul 1964, de pildă, de circa 178.000 tone de grâu, aproximativ 120.000 tone de porumb boabe, 38.000 tone de sfeclă de zahăr, circa 37.000 tone floarea soarelui.
Documentele arhivistice consemnează că în anul 1966, ca urmare a utilizării eficente a suprafețelor agricole și a celorlalte resurse, pe regiunea Dobrogea s-a obținut o producție medie la ha de peste 1 780 kg grâu, 3 160 kg porumb și 1 640 kg floarea-soarelui. Pe același fundal al realizărilor în cadrul documentelor înregistrate la Secția Economică a C.C. al P.C.R., se sublinia că G.A.S.-urile au depășit, în anul 1966, producțiile planificate la porumb în medie cu 418 kg și la floarea soarelui cu 236 kg la hectar. În aceeași măsură, producțiile obținute de către C.A.P. din regiune, în anul 1966, au permis acestora să vândă statului cu circa 4 560 tone grâu, 25 900 tone porumb, 6 170 tone floarea-soarelui mai mult decât prevedeau contractele încheiate. Se pare că o contribuție însemnată la sporirea producției în cooperativele agricole de producție au adus-o și cele 30 S.M.T. care au executat aproape în întregime lucrările agricole, precum și un volum sporit de lucrări de întreținere, recoltare și transport.
Interesant este faptul că același document arhivistic redă și raportări, informări realizate în urma unor controale la diverse unități din regiunea Dobrogea, conform cărora s-au constatat nereguli sau chiar nevalorificarea unor însemnate rezerve. În cele ce urmează vom exemplifica, căci în felul acesta ne propunem să restabilim un echilibru între ceea ce se planifica și ce se declara oficial.
Cert este că mijloacele materiale și bănești puse la dispoziția G.A.S.-urilor nu au fost utilizate întotdeauna cu „eficiență economică ridicată“, fapt ce a influențat negativ producția. De pildă, în 1966, la nivelul regiunii Dobrogea, G.A.S.-urile n-au îndeplinit planul producției globale cu 6%, au depășit prețul de cost cu 1,5%, iar planul de beneficii a fost realizat numai în proporție de 57%. Totodată, G.A.S.-urile n-au realizat în întregime nici planul de fertilizare a terenurilor, îngrășămintele naturale existente fiind folosite doar în proporție de 50-60%. În cadrul acestor raportări se sublinia, totodată, și că în sectorul vegetal planul de producție s-a realizat numai în proporție de 93%. Producția medie de grâu a fost sub cea planificată cu peste 240 kg la hectar, ceea ce a reprezentat o pierdere de 34 000 tone grâu pe regiune. Rezultate nesatisfăcătoare, se pare că, s-au înregistrat și la porumb siloz, fructe, struguri. Era perceput negativ și faptul că existau unele unități ale căror rezultate în producție aveau un nivel scăzut, cu toate că acestea dispuneau de condiții pedoclimatice și figurau ca fiind înzestrate cu o bază tehnică optimă.
În ceea ce privește C.A.P.-urile, se consemna că acestea au realizat pentru anul 1966 majoritatea indicatorilor planificați. La porumb boabe și floarea-soarelui, deși planul pe regiune a fost depășit, existau încă 37 C.A.P. care n-au realizat producțiile planificate. Producțiile medii obținute erau sub posibilitățile existente în unele cooperative agricole la grâu, porumb, floarea-soarelui și alte culturi și se datorau în principal lipsurilor care mai persistau în utilizarea fondului funciar, organizarea muncii.
Potrivit informațiilor cuprinse în dosarele arhivistice, în regiunea Dobrogea majoritatea C.A.P.-urilor reprezentau unități puternice, solid organizate. Totuși în raioanele Măcin, Tulcea, Adamclisi existau C.A.P.-uri care, în 1966, au obținut rezultate slabe, mult sub media realizărilor pe regiune.
Înt-o notă transmisă de ministrul Agriculturii, Industriei Alimentare, Silviculturii și Apelor, Iosif Banc, către C.C. al P.C.R., la 18 august 1971, adresată Secretarului general al P.C.R., Nicolae Ceaușescu, am regăsit informații privind evaluarea în Dobrogea a culturilor de fasole în ogor propriu, fasole în cultură intercalată, ceapă uscată, struguri total, din care struguri de masă și prune. Din document reținem faptul că în urma procesului de evaluare a producției de fasole, ceapă, prune și struguri (în perioada 25-28 iulie 1971) s-a concluzionat că lucrările de evaluare a producției nu s-au organizat și efectuat potrivit metodologiei stabilite, de regulă, nivelul producțiilor fiind stabilit prin aprecieri, fără a avea la bază determinările necesare. Se preciza, totodată, și faptul că aceste lucrări de evaluare au fost întocmite de către Comisiile comunale și județene de evaluare, avizate de organele locale județene și însușite de Comisia Centrală pentru evaluarea producției agricole.
Pe baza informațiilor furnizate de dr. Aurel Lup reținem că în Dobrogea producția de cereale a fost cu 1,8 procente mai mare în medie pe cincinalul 1986-1990, decât în 1960 (1483,3 mii tone față de 838,1 mii tone), dar mai mică decât cea din 1965 cu 76,1 mii tone. În mod asemănător au evoluat și producțiile principalelor cereale, grâul și porumbul. O evoluție mai aparte a avut cultura orzului, la care suprafața cultivată a crescut de 2,4 ori, iar producția de peste 7 ori.
În demersul de a exemplifica pe județe producția vegetală obținută la principalele culturi în intervalul 1965-1989, vom reda inițial pentru județul Tulcea câteva aspecte. Astfel, în anul agricol 1971-1972, s-a cultivat cu plante agricole o suprafață de 249 661 ha din totalul de teren arabil de 250 222 ha și au rămas neînsămânțate 561 ha. De asemenea, în cincinalul 1976-1980, comparativ cu realizările din anii precedenți, producția vegetală obținută la principalele culturi în județul Tulcea se prezenta astfel:
Tabel nr. 5
Din analiza datelor prezentate mai sus observăm că producția medie anuală la hectar obținută în cincinalul 1976-1980 a fost mai mare față de media anuală obținută în intervalul 1971-1975 cu 5,4% la grâu, cu 35,5% la porumb, 21,1% la legume, 31,8% la soia.
În ceea ce privește producția totală de grâu obținută în 1980, presa locală menționează că producția agricolă a crescut an de an. În comparație cu anul 1968 (anul înființării județului Tulcea), în 1979 producția a crescut după cum urmează: la grâu și secară cu 400 kg la ha, iar porumb-boabe cu 1 490 kg. Pentru anul 1980 se consemnează că producția totală de grâu obținută a fost cu circa 12 000 tone mai mare față de cea obținută în anul 1979. Pentru anul 1989, datele statistice au înregistrat în ceea ce privește producția agricolă vegetală a principalelor culturi următoarele cifre: 495 860 tone cereale boabe (din care 205 516 tone grâu și secară, 174 914 tone porumb, 102 288 tone orz și orzoaică, 6 631 tone ovăz), 7 904 tone leguminoase boabe, 18 726 tone floarea-soarelui, 79 928 tone sfecla de zahăr.
Potrivit informațiilor arhivistice, reținem și faptul că din dispoziția viceprim-ministrului Cornel Pacoste, în intervalul 14-18 noiembrie 1989 a avut loc un control în județul Tulcea. În cadrul acestei acțiuni a fost analizat stadiul recoltării porumbului în incintele îndiguite 1 Mai și Chilia, unde constatările au fost pozitive.
În ceea ce privește producțiile vegetale obținute în județul Constanța, pentru intervalul 1966-1968, ing. Dan Șerbu, vicepreședinte al consiliului Popular Județean Constanța sublinia că producțiile medii la grâu, porumb și floarea soarelui au fost de 2 620 kg grâu, 3 520 kg porumb și 1 690 kg floarea-soarelui la hectar și că aceste realizări s-au datorat constituirii unei puternice baze materiale, introducerii în producție a rezultatelor cercetărilor științifice.
În intervalul 1966-1970 producția globală agricolă la nivelul județului Constanța a crescut de 2,5 ori în raport cu perioada precedentă, când s-a finalizat cooperativizarea agriculturii, județul deținând o pondere tot mai mare în producția de cereale, plante tehnice și în producția horticolă a țării. De pildă, producția globală constănțeană în C.A.P. a fost de 1,4 miliarde lei în 1965 și 1,7 miliarde lei în 1970, iar veniturile în C.A.P. au reprezentat 824 381 000 lei în 1965 și 970 000 000 lei în 1970. Exemplificând, precizăm că valoarea producției globale a C.A.P. Medgidia era la finele lui 1970 de 23 384 000 lei, iar producția de grâu la I.A.S. Hârșova era de 3 050 kg la ha și cea de porumb de 3 600 kg.
În anul 1971, cu prilejul ședinței de lucru cu cadrele din I.M.A. (Întreprindere de Mecanizare Agricolă) și S.M.A. (Stațiunile De Mașini Agricole) din județele Argeș, Olt, Constanța, Prahova, Dolj, Teleorman, Ialomița și Ilfov, sub coordonarea lui Nicolae Ceaușescu, directorul I.M.A. Constanța, Marin Purcărea a luat cuvântul și a pus în dezbatere problematica noii organizări a S.M.A.-urilor. În acest cadru dr. Marin Purcărea a apreciat că deși „hotărârea a fost elaborată, bine gândită… când s-a trecut la aplicarea acesteia nu a dat rezultatele scontate“. Totodată, acesta a precizat că existau unele probleme în legătură cu stațiunile de mecanizare, în sensul că nu dispuneau de gestiune proprie sau de fonduri alocate special pentru buna funcționare, nu aveau statut juridic, nu puteau să încheie contracte, propunând ca aspectele menționate să fie luate în calcul de către conducerea C.C. al P.C.R.
Informații valoroase ne-au oferit și datele prezentate în stenograma teleconferinței din data de 12 noiembrie 1976, care semnala câteva din problemele existente în domeniul agriculturii în județul Constanța la acel moment.
În perioada 19-21 februarie 1981, Dumitru Ungureanu, directorul Stațiunii pentru mecanizarea agriculturii Sibioara din județul Constanța, a participat la „Lucrările Congresului al II-lea al consiliilor de conducere ale unităților agricole socialiste, al întregii țărănimi, al consiliilor oamenilor muncii din industria alimentară, silvicultură și gospodărirea apelor“. În discursul său, acesta a precizat faptul că în 1980, s-a obținut, în condiții climaterice nefavorabile, unele producții superioare anilor precedenți. De pildă, la porumb s-a realizat 5 700 kg la hectar de pe o suprafață de 8 000 hectare, la grâu 3 800 kg la hectar de pe 6 000 de hectare, la floarea-soarelui 2 000 kg la hectar de pe 3 000 hectare și peste 25 tone de legume la hectar, de pe 500 hectare. Ca producții de vârf, Dumitru Ungureanu menționa faptul că s-au obținut 8 000 kg porumb la I.A.S. „Mihai Kogălniceanu“ și peste 7 000 kg de porumb la C.A.P. Sibioara. Prin obținerea acestor producții însemnate și valorificarea lor, județul Constanța a întregistrat între anii 1966-1985 un ritm mediu anual de creștere a producției agricole de 36%.
Similar controlului organizat între 14-18 noiembrie 1989 în județul Tulcea la dispoziția viceprim-ministrului Cornel Pacoste, și în județul Constanța a fost întreprinsă o astfel de acțiune privind activitatea din sectorul agricol între 28 noiembrie – 1 decembrie 1989. Dintre aspectele constatate de către comisia prezentă în județ, reise că în ceea ce privește cultura porumbului, recoltarea era încheiată, pentru cultura sfeclei de zahăr, dintre unitățile verificate mai aveau de recoltat: I.A.S. Mihail Kogălniceanu – 15 ha și I.A.S. Săcele – 6 ha.
Potrivit datelor statistice înregistrate pentru anul 1989 în ceea ce privește producția agricolă vegetală a principalelor culturi, pentru județul Constanța menționăm următoarele cifre: 1 049 278 tone cereale boabe (din care 483 728 tone grâu și secară, 283 189 tone porumb, 276 857 tone orz și orzoaică, 1 249 tone ovăz), 26 747 tone leguminoase boabe, 36 856 tone floarea-soarelui, 183 174 tone sfeclă de zahăr.
Tot pentru anul 1989, considerăm relevantă întocmirea de clasamente pe județe în ordinea producțiilor medii (kg/ha), pentru diverse sortimente, precum: fasole pentru boabe, grâu și secară, orz de toamnă, ovăz, mazăre, orzoaica de primăvară și de toamnă, rapița de toamnă, in pentru ulei, in pentru fibră, floarea-soarelui, orez, ricin, ceapă, porumb, cartof de toamnă, soia, cu scopul de putea reflecta locul județelor în ansamblul economiei agricole românești, pe care le vom reda în ANEXA nr. 1.
Totodată, trebuie precizat că la producția de cânepă pentru in, la producția de mere, pere și prune și la producția de sfeclă de zahăr, județele Constanța și Tulcea nu se regăsesc în clasamentele elaborate de Secția Agrară a C.C. al P.C.R. În cadrul aceleiași anexe, veți regăsi lista județelor și unităților cu producții agricole record, întocmită la 8 noiembrie 1989, de Secția Agrară a C.C. al P.C.R.
Alături de producțiile agricole vegetale de cereale, leguminoase, plante uleioase, plante industriale, creșterea producției de legume, fructe, struguri a reprezentat unul dintre obiectivele prioritare a politicii de dezvoltare a agriculturii în întreaga perioadă ceaușistă. Considerăm că prin realizarea acestui obiectiv, conducerea de la București a vizat crearea unui sistem extensiv, care să mute accentul de pe caracterul cerealier al agriculturii românești, implicit dobrogene, pe un sistem agricol complex, intensiv.
De remarcat este faptul că ramura hortiviticolă se afla în 1965 un stadiu incipient, mult rămas în urmă, în sensul că, de pildă, legumicultura se practica pe suprafețe restrânse, neirigate corespunzător obținerii unor producții optime. Abia în decada 1960-1970, în urma consolidării economice a sectorului cooperatist s-a înregistrat o îmbunătățire în ceea ce privește producția hortiviticolă într-un ritm mai accentuat decât în alte zone ale țării. După 1980 producția hortiviticolă s-a stabilizat, ba mai mult s-a caracterizat printr-un regres spre finele perioadei analizate, fiind sub directa influență a „Programului privind autoconducerea și autoaprovizionarea teritorială“, lansat în anul 1981.
În dezvoltarea producției legumicole în Dobrogea după 1965 un rol important a revenit, de pildă, politicii de creștere a suprafețelor cultivate, dar și proceselor tehnologice necesare specializării și diversificării producției. Rezultatul îmbinării celor doi factori menționați anterior s-a regăsit în dezvoltarea producției totale de legume, care între anii 1986-1989 a crescut de aproximativ 3 ori comparativ cu anul 1960 (de la 109,8 mii tone la 327,7 mii tone).
Producția totală de fructe în Dobrogea a crescut după 1965 pe baza extinderii plantațiilor pomicole, dar și prin sporirea producțiilor medii la ha. Unul dintre obiectivele strategiei de dezvoltare a pomicuturii între 1965-1989 atât la nivel național, cât și regional, l-a reprezentat îmbunătățirea structurii speciilor pomicole, cu accent pe anumite specii considerate mai valoroase, ca de exemplu: mărul, părul. În acest trend de modernizare s-a înscris și activitatea desfășurată la Stațiunea pomicolă de la Valu lui Traian. Creată cu scopul de a produce puieți de pomi fructiferi pentru zona Dobrogea, stațiunea și-a extins treptat suprafața. Din 1970, stațiunea și-a schimbat denumirea în Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă (SCPP), ajungând ca la finele regimului comunist aici să fie plantați 50 000 pomi fructiferi.
În 1965, în ceea ce privește producția de fructe, în Dobrogea s-a înregistrat o cantitate de 12,4 mii tone. După cum reiese din tabelul nr. 6, ponderea cea mai mare o avea la acel moment producția de prune, respectiv 3,2 mii tone.
Producția totală de fructe pe regiunea Dobrogea, în anul 1965
-mii tone-
Tabel nr. 6
După 1975, cea mai mare pondere la producția de fructe a fost cea de caise și zarzăre, cu 13 018 tone înregistrate la nivelul regiunii. Începând cu anul 1976, la nivel național, județul Constanța a ocupat primul loc la producția de caise și zarzăre. După 1980, în zonă s-a remarcat ponderea producțiilor de piersici (din cele 37 230 tone obținute în 1980 la producția de fructe, 21 386 tone reprezentau producția de piersici), județul Constanța plasându-se pe locul întâi la nivel național. În ceea ce privește producția de fructe obținută în județul Tulcea, reținem pentru anul 1975 că ponderea cea mai mare o avea producția de caise și zarzăre (4 066 tone). În 1980, producția de caise și zarzăre (1 938 tone) a fost surclasată de cea de prune (2 273 tone din 8 566 tone fructe pe județ). Interesant este faptul că după 1985, producția totală de fructe în județul Tulcea scade considerabil, obținându-se 7 717 tone față de 10 264 tone, în 1965.
Comparativ cu anul 1965, când producția de fructe înregistrată în Dobrogea a fost de 12 400 tone, în anul 1989 s-a obținut o recoltă de 43 063 tone fructe, de aproximativ 3 ori mai mare. În tabelul nr. 7 redăm, defalcat pe județe și pe diversele categorii, producția de fructe:
Producția totală de fructe pe județe, în anul 1989
-tone-
Tabel nr. 7
Datorită faptului că în Dobrogea au existat condiții climatice favorabile, soluri prielnice pentru extinderea suprafețelor viticole, în intervalul analizat producția viilor altoite a crescut de la 76,3 mii tone în 1965 la 93,3 mii tone în 1989.
În 1980, în județul Tulcea producția de struguri a atins cifra de 58 060 tone, cu 23 928 tone mai mare față de producția din anul 1965. Și în județul Constanța producția la struguri a crescut de la 58 600 tone în 1965 la peste 130 000 tone în 1980. Sub aspect cantitativ, județul Constanța s-a clasat în anul 1978 pe locul al doilea între județele producătoare de struguri și vinuri. O contribuție importantă la dezvoltarea viticulturii dobrogene a avut-o Stațiunea de cercetări viticole de la Basarabi (Murfatlar).
Pentru intervalul temporar supus analizei, în Dobrogea principalele zone viticoleau fost reprezentate de podgoriile Ostrov, Murfatlar, Istria-Babadag și Sarica-Niculițel, care s-au profilat pe diverse tipuri de producție.
Spre finalul regimului ceaușist, în Dobrogea producția agricolă a fost influențată negativ, atât de condițiile climaterice nefavorabile, precum și datorită unor deficiențe în activitatea unităților agricole, îndeosebi în utilizarea bazei tehnico-materiale și executarea lucrărilor. Dificultățile manifestate în aplicarea măsurilor agro-zootehnice în folosirea sistemelor de irigații, precum și slaba organizare a recoltării, transportului și depozitării producției au dus la semnificative pierderi de producție.
Zootehnia
În ansamblul producției agricole, dezvoltarea sectorului zootehnic a preocupat în mod deosebit autoritățile statului, atât la nivel național, cât și la nivel regional, în întregul interval supus analizei. În contextul promovării unei politici de dezvoltare intensivă a agriculturii, zootehniei i-a revenit un rol important, creșterea animalelor permițând, astfel, valorificarea unor însemnate resurse furajere, inclusiv producția vegetală secundară. Pentru zona Dobrogei, sectorul zootehnic era la momentul 1965 unul cu tradiție, în special datorită activității desfășurate în stațiuni experimentale, precum cea de la Palas, axată pe cercetări la specia ovină.
În acest sens, la Congresul al IX-lea s-a stabilit și un vast program de dezvoltare a sectorului zootehnic prin „extinderea acțiunii de selecție și ameliorare a raselor de animale, prin sporirea producției de furaje“. Potrivit sarcinilor stabilite prin Directivele Congresului al IX-lea al partidului, în domeniul zootehniei o preocupare importantă a constituit-o zonarea creșterii animalelor, avându-se în vedere extinderea raselor de mare productivitate, adaptate condițiilor specifice României, precum și întocmirea și aplicarea unui program științific fundamentat de îmbunătățire a calității și productivității animalelor. În același cadru s-a înscris și „Programul național de dezvoltare a zootehniei și creșterea producției animaliere“, preconizat de cel de-al X-lea Congres al P.C.R. (6-12 octombrie 1969), ulterior, cu efecte importante atât pentru dezvoltarea producției agricole, vegetale și animale, cât și pentru dinamica pe care a cunoscut-o economia Dobrogei până în anii ’80.
Importanța pe care Nicolae Ceaușescu a acordat-o dezvoltării zootehniei reiese și din cuvântarea sa la Plenara C.C. al P.C.R. din martie 1970, când a subliniat că „existența unui puternic sector zootehnic reprezintă unul din indicatorii cei mai caracteristici ai unei agriculturi intensive, moderne“.
Pe aceeași linie a dezvoltării intensive a agriculturii, pentru Dobrogea s-a luat în calcul și îmbunătățirea raportului dintre producția vegetală și cea animală, astfel încât să crească preponderența ramurii zootehnice în producția agricolă. Cu referire la această problematică dezbătută în cadrul lucrărilor Conferinței Naționale a Partidului Comunist Român (19 – 21 iulie 1972), Nicolae Ceaușescu afirma: „Una dintre orientările de bază va fi dezvoltarea prioritară a zootehniei, astfel ca ponderea producției animale în totalul producției agricole să depășească 50% în anul 1990…“.
În anul 1965, în Dobrogea efectivele de animale se cifrau la 178,4 mii bovine, din care 70,4 mii erau vaci și junici, 255,8 mii porcine, din care 30,9 scroafe, 1 413,0 mii ovine și 2 212,2 mii păsări, 36,7 mii cabaline. Referitor la ovine, reținem faptul că din cifra înregistrată la nivelul regiunii (1 413,0 mii capete), circa 1 390 mii capete erau de rasă, ce produceau lână fină și semifină.
Până în 1970, numărul bovinelor a atins cifra de 182.9 mii, din care vaci și junici reprezentau 73.9 mii, numărul porcinelor a ajuns la 328.8 mii, al ovinelor la 1455.9 mii și al păsărilor la 2854.3 mii.
Evoluția efectivelor de animale în Dobrogea 1965-1970
-mii-
Tabel nr. 8
Interesante pentru această etapă sunt și datele obținute în urma verificărilor efectuate de conducerea P.C.R. în zona Dobrogei. Astfel, pentru anul 1966, într-un raport întocmit de Secția Agrară a C.C. al P.C.R. în urma unui control în 16 gospodării agricole de stat, 6 centre de reproducție și selecție și o stațiune experimentală s-au constatat următoarele: „gospodăriile agricole de stat din regiunea Dobrogea care creșteau vaci – rase roșii de lapte, au administrat o mare cantitate de furaje concentrate, revenind în medie 40% sau chiar 50% din valoarea nutritivă a rației, concentratelor (Nazarcea, Poarta – Albă, Cobadin și altele), și ca urmare, prețul de cost al laptelui s-a menținut la un nivel ridicat“. Totodată s-a atras atenția că în gospodăriile controlate și, chiar în stațiunea experimentală Dobrogea, creșterea junicilor și vițeilor s-a realizat în condiții nesatisfăcătoare. Astfel, se preciza faptul că „vițeii erau hrăniți în unele unități cu cantități reduse de lapte integral (120-180 litri) fără a asigura substituanții necesari; nu se respectau regulile de igienă a alăptării, iar regimul de furajare și mișcare nu corespundea cerințelor naționale“. Cu acest prilej a fost realizată și o raportare privind efectivele de taurine din import și indigene, la sfârșitul anului 1965, pe care o vom reda tabelar în cele ce urmează:
SITUAȚIA efectivelor de taurine din import și indigene,
la sfârșitul anului 1965
Tabel nr. 9
Controalele efectuate în zona Dobrogei, în anul 1967, au relevat faptul că în sectorul zootehnic aferent G.A.S.-urilor din Trustul Tulcea, planul de producție a fost îndeplinit numai în proporție de 92%, producțiile medii realizate fiind sub potențialul biologic al animalelor. Se consemna faptul că cele mai mari nerealizări s-au înregistrat la produsul lapte vacă, planul nefiind îndeplinit cu 1 440 hl. De semenea, planul producției de ouă nu a fost realizat cu peste 4 milioane bucăți, datorită în principal nerealizării efectivului cu 20 000 păsări, precum și nerealizării producției medii de ouă pe găină. Se consemna, totodată, că nu s-a monitorizat planul reproducției la animale, ceea ce a dus la nerealizarea în limitele prevăzute ale acestuia. Nici rezultatele obținute în unitățile agricole cooperatiste nu au atins un nivel optim. Astfel, în anul 1966 datorită nerealizării efectivelor medii furajate, producția globală nu a înregistrat cifra prevăzută de plan cu 1 700 hl lapte oaie, peste 1 000 tone lână, aproape 400 tone carne și cu 5,7 milioane bucăți ouă.
Analizând aspectele menționate anterior, considerăm că nerealizările din sectorul zootehnic s-au datorat faptului că în unele cooperative agricole au fost menținute exemplare cu potențial slab de producție.
La nivelul anului 1970, în județul Constanța, datele statistice înregistrau 130,9 mii capete bovine, 215,8 mii capete porcine, 912,6 mii capete ovine și 21,6 mii capete cabaline. În ceea ce privește producția agricolă animală obținută a fost de 44 mii tone carne, din care 13,2 mii tone la carne de porc, 1 094,1 mii hl lapte (vacă, bivoliță și oaie), din care 955,2 mii hl lapte de vacă și bivoliță, 2 807 mii tone lână și 108 milioane bucăți ouă.
Pentru județul Tulcea, în 1970, efectivele animaliere se cifrau la 52,0 mii capete bovine, 113 mii capete porcine, 543,3 mii capete ovine și 12,8 mii capete cabaline. Referitor la producția obținută a fost de 23,3 mii tone carne, din care 10,7 mii tone carne de porc, 370,9 mii hl lapte (vacă, bivoliță și oaie), din care 270,3 mii hl lapte de vacă și bivoliță, 1 385 mii tone lână și 35,1 milioane bucăți ouă. Ulterior, la Tulcea situația efectivelor de animale la finele lunii decembrie 1972 a prezentat creșteri față de recensământul animalelor din 3 ianuarie 1972, la toate speciile de animale. Toate unitățile care dețineau animale din categoria celor prevăzute la art. 1 al Hotărârii Consiliului de Miniștri al României nr. 1470/15 noiembrie 1971 privind recensământul animalelor domestice de la 3 ianuarie 1972 erau obligați să declare numărul de animale pe care îl dețineau în gospodărie din categoriile recenzate și să faciliteze numărarea acestora la fața locului.
Asigurarea bazei furajere prin însilozarea nutrețurilor, ameliorarea raselor autohtone, cât și adaptarea unor exemplare străine de mare productivitate, pentru reproducție, crearea de complexe și ferme specializate au asigurat dublarea efectivelor de bovine și creșterea efectivelor de porcine. Astfel, în 1980, datele statistice au înregistrat pentru județul Constanța 160,5 mii capete de bovine, 446,8 mii capete porcine, 967,2 mii capete ovine, 6,8 mii capete caprine, 3 244,7 mii capete păsări și 28,5 albine (mii familii). În ceea ce privește producția agricolă animală la nivelul județului Constanța, menționăm următoarele date: 84 892 tone carne, din care 10 750 tone carne de bovine, 42 864 tone carne porcine, 19 292 tone carne păsări, 1 154,8 mii hl lapte, din care 1 017,4 mii hl lapte de vacă și bivoliță, 3 687 tone lână, 258 213 mii bucăți ouă și 642,7 tone miere. Precizăm faptul că județul Constanța a primit medalia de aur, pentru mierea de floarea-soarelui, recunoscută pentru calitățile sale nutritive, dietetice și curative. În 1981, locuitorii comunelor Aliman, Băneasa, Corbu, Limanu, Oltina creșteau între 500-600 familii de albine.
În județul Tulcea, în anul 1980 au fost înregistrate 76,0 mii capete bovine, 265,1 mii capete porcine, 592,5 mii capete ovine, 10,0 mii capete caprine, 1 146, 3 mii capete păsări și 35,2 mii familii albine. Referitor la producția animală obținută în județ menționăm 39 635 tone carne, din care 5 216 tone carne bovine, 24 060 tone carne porcine și 3 759 tone carne păsări. Producția de lapte pentru anul 1980 a fost de 494,4 mii hl, din care 379,7 mii hl laptele de vacă și bivoliță. Cantitatea de lână obținută a fost de 1 660 tone, producția de ouă a fost de 67 444 mii bucăți, iar producția meliferă a fost de 552,4 tone.
În intervalul 1-8 februarie 1982, la nivel național, conform prevederilor Decretului nr. 1/1982 și aprobării Conducerii superioare, s-a efectuat recensământul animalelor în comune, orașe, municipii. Astfel, pe județe s-au întocmit situații privind numărul bovinelor, vacilor și bivolițelor, porcinelor, ovinelor. Din analiza acestor date, regăsite în fondurile arhivistice naționale (vezi ANEXA nr. 2), precizăm că la numărul de bovine județul Constanța se regăsea pe locul 20, iar județul Tulcea pe penultimul loc, iar la numărul de porcine județul Constanța se plasa pe locul 7, iar județul Tulcea ocupa locul 21.
Pentru anul 1989, datele statistice oficiale au înregistrat în județul Constanța 116,7 mii capete bovine, 413,7 mii capete porcine, 709,6 mii capete ovine, 25,6 mii capete caprine, 15,3 mii capete cabaline, 4 300,8 mii capete păsări și 27,7 mii familii albine. În ceea ce privește producția animală obținută la nivel de județ, menționăm că s-au obținut 38 462 tone carne, din care 4 085 tone carne bovine, 14 965 tone carne porcine, 3 923 tone carne ovi-caprine, 15 366 tone carne păsări. La producția de lapte, în 1989, s-au obținut 1 115,5 mii hl lapte, din care 1 008,6 mii hl a fost numai producția de lapte vacă și bivoliță. Producția de lână s-a cifrat la 2 627 tone, cea de ouă la 266,2 milioane bucăți, iar mierea extrasă a reprezentat 391,8 tone, această din urmă cifră plasând județul Constanța pe locul 6 la nivel național.
În 1989, în județul Tulcea efectivele de animale au ajuns la 75,8 mii capete bovine, 185,4 mii capete porcine, 464,5 mii capete ovine, 24,5 mii capete caprine, 11,2 mii capete cabaline, 1 101,6 mii capete păsări și 29,7 mii familii albine. Similar situației înregistrate în 1989 în județul Constanța, și la Tulcea numărul ovinelor era cel mai mare. Referitor la producția agricolă animală obținută de județul Tulcea în 1989, precizăm că s-au înregistrat 19 804 tone carne, din care 2 613 tone carne bovine, 10 746 tone carne porcine, 3 957 tone carne ovi-caprine și 2 367 tone carne păsări. La producția de lapte s-au obținut 432,1 mii hl, din care 355,5 mii hl lapte vacă și bivoliță. Producția de lână a fost la nivelul anului 1989 de 1 350 tone, cea de ouă s-a cifrat la 56,9 milioane bucăți, iar mierea extrasă a fost de 181,1 tone.
Comparând cifrele înregistrate între anii 1965-1989, constatăm că în ceea ce privește productivitatea sectorului zootehnic, intervalul 1970-1980 a fost cel mai prosper.
Un aspect important pentru evoluția efectivelor, dar și a producției agricole animale dobrogene l-a constituit și factorul privind mortalitatea la diversele specii de animale. De pildă, la nivelul regiunii, în anul 1967 o influență negativă asupra activității economico-financiare a G.A.S. a avut-o tocmai numărul mare al mortalității la animale, și anume 1 312 taurine, peste 14 600 porcine, 27 000 ovine și 315 000 păsări. Potrivit surselor arhivistice consultate, reținem că la finele perioadei analizate, în Dobrogea s-a înregistrat o diminuare a ratei mortalității la categoria bovine. Dintre bolile frecvente care au determinat decesul la animale se pot enunța: la specia bovine – afecțiuni pulmonare și gastrointestinale; pentru porcine – pesta porcină, paratifoza, debilități congenitale; ovinele – afecțiuni afrigore în lunile de iarnă, boli de rahitism, intoxicații alimentare; la păsări – avitaminoza.
Creșterea efectivelor de animale a avut loc cu precădere în unitățile agricole socialiste, un rol important în această privință având extinderea sistemului industrial de creștere și îngrășare a animalelor în complexe zootehnice moderne: Asociațiile economice intercooperatiste de creștere și îngrășare a porcilor de la Nufărul, Babadag, Ceamurlia de Jos, Isaccea; Asociațiile economice intercooperatiste de creștere și îngrășare a tineretului taurin de la Rândunica, Dăeni, Horia; Ferma de vaci de la Valea Nucarilor; Complexul de vaci lapte Beștepe; Asociațiile economice intercooperatiste de creștere și îngrășare a tineretului ovin de la Măcin, Somova și Războieni; Asociațiile economice intercooperatiste de creștere a puilor de carne de la Nalbant, Complexul avicol Mineri.
Prin intermediul acestor complexe, sectorul zootehnic a cunoscut transformări profunde, prin creșterea într-un ritm rapid a efectivelor de animale, prin utilizarea unor rații furajere mai bogate în substanțe nutritive, cât și prin asigurarea unei asistențe zooveterinare mai bune. Totodată, s-a pus un accent deosebit pe îmbunătățirea raselor de taurine, porcine și ovine printr-o riguroasă selecție și ameliorare a acestor specii. Ca urmare, au crescut simțitor cantitățile de produse animaliere vândute statului. Prin aceste mijloace, Dobrogea a ajuns în fruntea marilor furnizori de produse agroalimentare atât pentru fondul de stat, cât și pentru schimburile comerciale internaționale ale României, în special cu statele arabe.
Trecerea la economia de tip socialist a vizat modernizarea agriculturii românești, implicit a celei dobrogene. Etapa „economiei de comandă“, cum o denumește dr. Aurel Lup, a înregistrat inițial o evoluție pozitivă a volumului producției agricole atât în sectorul vegetal, cât și în cel al creșterii animalelor, pentru ca în ultimul cincinal rezultatele obținute în acest domeniu economic să nu fie cele scontate de conducerea Partidului Comunist Român.
II.2. Evoluția industrială a Dobrogei între anii 1965-1989
În intervalul 1950-1960 Dobrogea a cunoscut un amplu proces de industrializare, prin crearea unor obiective specifice acestui sector economic. Dacă în anul 1960, la încheierea celui de-al doilea plan cincinal, regiunea Dobrogea se înscria pe o hartă națională medie a dezvoltării industriale, după politica de consolidare a economiei trasată de Partidul Comunist Român, în 1965 aceasta se regăsea printre zonele care dispuneau de o industrie modernă.
Cu prilejul celui de-al IX-lea Congres al P.C.R., Nicolae Ceaușescu a subliniat importanța procesului de industrializare în cadrul economiei naționale, preponderent agrară: „… și în viitor în centrul politicii partidului nostru rămâne industrializarea țării…“. Totodată, în viziunea sa, dezvoltarea industriei reprezenta un factor important pentru transformarea orașelor în puternice centre economice, pentru asigurarea mecanizării și chimizării lucrărilor agricole, creând condiții pentru valorificarea producției agricole.
Practic, în viziunea conducerii P.C.R., începând cu 1965, industrializarea a reprezentat „un mijloc unic și cert de dezvoltare“ și consolidare a economiei naționale, implicit regionale. În 1965, datele statistice menționează pentru Dobrogea 32 de întreprinderi, din care 23 numai în orașul Constanța. În analiza aspectelor legate de dezvoltarea industriei subliniem faptul că, în perioada istorică analizată, Dobrogea a fost supusă unei reevaluări științifice care a pus în evidență factori și rezerve cu totul neexplorate în zonă. După anul 1968, când a avut loc organizarea administrativ-teritorială a țării s-a creat un cadru mai favorabil accelerării dezvoltării social-economice (pe baza hotărârii conducerii P.C.R., ziarele centrale au publicat duminică, 14 ianuarie 1968, propunerile Comisiei centrale de partid și de stat cu privire la împărțirea administrativ-teritorială a țării, harta cuprinzând județele și municipiile – vezi ANEXA nr. 3). Un rol important în definirea municipiilor și orașelor l-a constituit perspectiva privind dezvoltarea platformelor industriale și extinderea zonelor afectate noilor construcții de locuințe sau a altor obiective de interes edilitar gospodăresc. Cu timpul, odată demarat acest proces de industrializare accelerată, diverse zone, neexploatate, și-au modificat radical fizionomia.
Conform Hotărârii Conferinței Organizației Regionale Dobrogea a P.C.R. din 17 decembrie 1966, în domeniul industriei se previziona a se plasa în centrul activităților „preocuparea pentru îmbunătățirea continuă a muncii politice și organizatorice, în vederea mobilizării muncitorilor, inginerilor, tehnicienilor, la realizarea planului de stat aferent intervalului 1967-1968 pentru toți indicatorii“. Între alte obiective prevăzute în hotărârile Conferinței Organizației Regionale Dobrogea a P.C.R. din 17 decembrie 1966, se regăseau și preocuparea pentru reducerea prețului de cost, dar și creșterea rentabilității întreprinderilor.
Investiții și producție
Pentru asigurarea unui proces optim de dezvoltare a industriei dobrogene, în cincinalul 1966-1970, la nivelul județului Constanța s-au asigurat investiții în valoare de 3 458 822 lei, din care cel mai mare ponderea o avea sectorul energetic (923 288 lei), urmat de industria construcțiilor (572 752 lei). Totodată, în presa vremii este consemnat faptul că sumele alocate au determinat realizarea unui ritm anual de creștere a producției globale industriale de 17,1% concretizat printre altele în atingerea, la finele anului 1968, a unei producții globale de 62,2% mai mare decât în anul 1965.
În anii 1966-1970, în județul Constanța au fost date în exploatare peste 40 obiective industriale noi: Centrala electrică de termoficare Palas cu o putere electrică instalată de 50 MW, Combinatul de exploatare și industrializare a lemnului, Fabrica de ulei „Argus“ – cu o capacitate anuală de 50 000 tone, dezvoltarea Fabricii de ciment Medgidia, care a făcut ca ponderea județului Constanța în producția de ciment a României să fie de 23%; numai producția acestei fabrici era în 1971 de 4 ori mai mare decât întreaga producție de ciment a țării în 1938. Ca urmare a investițiilor masive în industria județului între 1966-1970, ritmul mediu anual de dezvoltare a producției industriale a fost de 13,7, superior ritmului mediu realizat pe țară.
Județului Tulcea i-a fost alocată suma de 1 428 709 lei, din care 185 019 lei pentru industria construcțiilor și 45 801 lei pentru industria energetică. Astfel, fondurile de investiții alocate județului au permis inaugurarea antrepozitului frigorific din Tulcea, a unei fabrici de pâine, a unui centru de vinificare, au intrat în uz noi capacități de producție (Întreprinderea de industrializare a laptelui Tulcea, la Fabrica de conserve și de legume și fructe, la Autobază, 9 nave oceanice de pescuit). Dezvoltarea industriei locale a județului Tulcea în cincinalul 1966-1970 s-ar traduce și prin înființarea a două secții de producție, una chimică și alta de pielărie, prin înființarea a 3 stații mari de concasare a pietrei, prin crearea a 2 ateliere de împletituri din papură și răchită, a unui atelier mecanic cu turnătorie la Tulcea și altor 2 ateliere mecanice la Măcin și Babadag, a unui atelier tâmplărie la Tulcea, prin electrificarea a 10 mori.
Această dinamică, s-a reflectat, practic, și în intensificarea volumului mărfurilor livrate la fondul pieței. Spre exemplu, față de 1966, acest volum a fost cu 16 milioane lei mai mare în 1970. În ceea ce privește valoarea producției globale, în județul Tulcea aceasta a crescut de la 44 385 300, cât era în anul 1966, la 1. 534. 467. 000 în 1970.
Între alte elemente caracteristice acestui interval, interesantă este și lista lucrărilor noi propuse pe anul 1966 pe regiunea administrativă Dobrogea (vezi ANEXA nr. 4). Printre aceste obiective se regăseau: Centrala electrică de termoficare de la Palas-Constanța, Secția de băuturi răcoritoare de tip coca-cola la fabrica „Munca“ de la Constanța, Pepiniera piscicolă la Dunavăț, Îngrășătoria de taurine la Vadul Oii.
Menționăm și faptul că în Dobrogea, tot pe parcursul cincinalului 1966-1970, conducerea P.C.R. a efectuat mai multe controale pentru a monitoriza implementarea procesului de dezvoltare a industrie, pe baza fondurilor alocate.
Astfel, în perioada 6-18 decembrie 1965, în orașul Tulcea colectivul brigăzii C.C. al P.C.R. a verificat, prin sodaj, mai multe unități industriale. Din controlul efectuat s-a constatat că la Întreprinderea industrială de Stat „Dunărea“ Tulcea, „remontul utilajelor s-a făcut la timp, asigurând începerea în bune condiții a fabricației conservelor de legume și fructe“. La Întreprinderea de industrializare și desfacerea peștelui s-a constatat că „s-au depășit livrările la fondul pieții la sortimentul pește sărat cu 2722 tone, în timp ce la sortimentul pește proaspăt s-a livrat mai puțin cu 1764 tone“. La Întreprinderea de Panificație Tulcea s-a sesizat că „rețelele de fabricație întocmite constituiau o formalitate, procesul tehnologic desfășurându-se la întâmplare“.
Interesante au fost și concluziile brigăzii C.C. al P.C.R. în urma controlului realizat în regiunea Dobrogea, în intervalul 15 martie-5 aprilie 1967, privind stilul și metodele de muncă ale organelor și organizațiilor de partid. Între mențiunile cuprinse în raport se nota că în anul 1966 și în primul trimestru al anului 1967 s-au obținut rezultate bune în domeniul industriei. În acest sens, s-a constat că „planul producției globale pe 1966 s-a îndeplinit în proporție de 104%, obținându-se peste plan produse în valoare de circa 164 milioane lei“.
Sursele arhivistice relevă faptul că în Dobrogea, ca urmare a măsurilor luate, pe primul trimestru al anului 1967, planul producției globale industriale a fost îndeplinit în proporție de 101%, producția marfă vândută și încasată s-a realizat în proporție de 103%. Totodată, întreprinderile industriale au dat peste plan produse în valoare de circa 28 milioane lei. De asemenea, planul la livrări mărfuri pentru export a fost îndeplinit în proporție de 111,3%, iar la investiții realizările reprezintă 21,3% din planul anual.
Însă, dacă pe ansamblul regiunii planul de stat a fost realizat la principalii indicatori, se consemna că a existat și un număr însemnat de întreprinderi care nu și-au îndeplinit sarcinile de plan. Astfel, planul la producția globală industrială în 1966 nu a fost realizat de către Trustul de amenajare și valorificare a stufului – Tulcea și Întreprinderea piscicolă – Sulina, cu peste 56 milioane. Pe trimestrul I al anului 1967 planul la acest indicator nu a fost îndeplinit de 5 întreprinderi industriale. Producția marfă vândută și încasată n-a fost realizată în 1966 de un număr de 10 unități industriale cu suma de 38 milioane lei. Pe trimestrul I al 1967, 14 întreprinderi nu și-au realizat acest indicator cu 34 milioane. Nerealizarea acestui indicator are la bază lipsa de ritmicitate în realizarea planurilor.
Totodată, s-a consemnat că o serie de utilaje și capacități de producție nu au fost întrebuințate rațional. Se pare că o cauză care a influențat negativ activitatea economico-financiară a întreprinderilor a fost și volumul însemnat al cheltuielilor neeconomicoase, pierderile provocate de rebuturi, deșeuri, dobânzi și locații care se ridicau la aproximativ 17 milioane de lei.
Sub raport concluziv s-a subliniat de către autoritatea centrală că pe plan local nu au existat preocupări pentru executarea judicioasă a lucrărilor de investiții, că nu s-au controlat sistematic șantierele de construcții și nu s-a acordat sprijin suficient organizațiilor de partid pentru îndeplinirea integrală a măsurilor stabilite cu prilejul diferitelor analize.
Problematica ritmului industrializării a făcut și obiectul unor analize și studii aprofundate. Tezele Comitetului Central și proiectele de Directive au trasat jaloanele politicii comuniste în genere până în 1975 și prevederile orientative până în anul 1980. Practic, putem afirma că acestea au reprezentat, în fapt, programul partidului pentru intervalul propus spre analiză, constituind un tot unitar.
În perioada 1971-1975 valoarea investițiilor alocate în acest sector pentru cele două județe dobrogene a crescut considerabil. Astfel, județul Constanța a beneficiat de 5 811 285 lei, din care ponderea cea mai mare a revenit industriei construcțiilor de mașini și prelucrării metalelor (2 520 077 lei).
În ceea ce privește sumele alocate județului Tulcea, acestea s-au triplat, atingând cifra de 4 833 255 lei, unde doar pentru sectorul energetic au fost alocați 359 119 lei. Așadar, fondurile investite în județ au fost de două ori mai mari decât pe parcursul întregii perioade de 15 ani, cuprinsă între 1950-1965.
Totodată, din sursele arhivistice analizate am constatat că în unitățile economice din județul Tulcea, la începutul cincinalului 1971-1975, s-au înregistrat pierderi a căror valoare s-a cifrat la 12,5 milioane lei, cu 5,4 milioane lei mai mult față de cele înregistrate în 1970, ceea ce practic ar reprezenta o creștere a deficitului cu 76%. O situație similară a fost întâlnită și la unitățile din industrie, unde deficitul înregistrat a fost de 2,3 milioane lei. Pe de altă parte, în ceea ce privește unitățile ce aparțineau Consiliului popular județean Tulcea, în cazul acestora s-a observat o scădere a deficitului, cu 1,1 milioane lei.
Din analiza efectuată de Comisia Economică, pe baza datelor și a informațiilor primite de la întreprinderi, redăm câteva din principalele aspecte privind îndeplinirea planului de stat în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 1972, pentru județul Tulcea. Pe acest fundal, reținem faptul că la nivel industrial, producția globală s-a realizat în proporție de 82,75%, înregistrându-se o restanță de 265,9 milioane lei din care 168,7 milioane lei la Întreprinderea de pescuit oceanic Tulcea.
Pentru intervalul 1976-1980, județul Constanța a beneficiat de 14 965 232 lei, unde cea mai mare pondere au avut-o investițiile în sectorul industriei chimice (7 669 837 lei), practic mai bine de jumătate din întreaga sumă alocată industriei per ansamblu. Dezvoltarea acestei ramuri industriale a fost suținută prin aparația și funcționarea Combinatului petrochimic Midia-Năvodari. Potrivit ziarele locale, numai în primul an al cincinalului, producția industrială globală a județului Constanța a înregistrat un rim de creștere de 11%. Ulterior, volumul producției globale industriale a crescut la 18,4 miliarde lei în 1978 față de anul 1965 când a fost de 12,8 miliarde lei. Pe parcursul acestui cincinal, în cadrul producției industriale constănțene a crescut ponderea industriei contructoare de mașini de la 17,1% în 1968 la 32,1% în 1978 și a scăzut ponderea industriei alimentare de la 37% la 24,8%. În 1979, structura producției industriale a județului Constanța arăta astfel: industria energiei electrice și termice – 1,5%, industria construcțiilor de mașini – 32,1%, industria extractivă a minereurilor nemetalifere – 0,7%, industria materialelor de construcții – 9,3%, industria chimică – 7,1%, industria celulozei și hârtiei – 2,3%, industria textilă – 11,5%, industria alimentară – 24,8% și industria lemnului – 4%.
În județul Tulcea, pentru cincinalul 1976-1980, au fost distribuiți 8 744 660 lei, cea mai mare parte revenind industriei constructoare de mașini (1 712 893 lei), metalurgiei feroase (1 275 297 lei) și metalurgiei neferoase (887 995 lei). Astfel, pe baza investițiilor alocate, în județul Tulcea, prevederile pe ansamblul cincinalului 1976-1980 la producția industrială au fost realizate, obținându-se creșteri la nivelul tuturor ramurilor. Numai în anul 1980 s-a realizat producția industrială aferentă cincinalului 1966-1970. Între 1975-1979, volumul producției industriale a crescut de la 13,7 miliarde lei, în 1975, la peste 20 miliarde lei în 1979, au fost date în funcțiune peste 180 obiective industriale și agrozootehnice și s-au creat 48 000 noi locuri de muncă.
Investițiile destinate ramurei producției industriale din județul Tulcea în cincinalul 1976-1980 au asigurat construcția și punerea în funcțiune a unor importante capacități de producție. Tot pentru evoluția industrială din județul Tulcea, pe baza unei informări din partea Comitetului Județean, la 30 ianuarie 1980, au fost relatate date privind stadiul îndeplinirii prevederilor planului cincinal 1976-1980 în localitățile Jurilovca și Mahmudia, propuse a deveni centre urbane, în acest interval. Astfel, pentru dezvoltarea acestor comune, prin planul cincinal, s-a prevăzut alocarea unui volum de investiții de 446,3 milioane lei la Mahmudia și 113,2 milioane lei la Jurilovca, în vederea realizării de obiective industriale, agrozootehnice, de prestări servicii, construcții de locuințe și obiective social-culturale.
Analizând datele expuse pe cincinale, se poate observa că majorarea fondurilor alocate industriei dobrogene de la un cincinal la altul relevă importanța acordată acestui sector.
Pentru cincinalul 1981-1985, în sectorul industrial, județul Constanța a primit 7 739 573 lei, din care cea mai mare sumă a fost alocată pentru ramura energiei electrice și termice, respectiv 2 597 763 lei. Pe baza datelor statistice analizate am constatat că județul Constanța a ocupat, la nivel național, locul 2 în ceea ce privește investițiile totale alocate în industrie, după municipiul București, căruia i-au fost alocate 8 707 939 lei. O altă ramură care a beneficiat de investiții majore a fost cea a construcțiilor de mașini și prelucrarea metalelor, cu 2 182 457 lei. În ceea ce privește producția globală industrială înregistrată în acest cincinal, în județul Constanța s-au obținut rezultate pozitive la nivelul tuturor ramurilor, cea mai mare creștere înregistrându-se în cazul industriei construcțiilor de mașini.
În județul Tulcea, pentru perioada 1981-1985 suma totală a investițiilor din industrie s-a cifrat la 1 532 981 lei, din care cel mai mult a fost distribuit sectorului energetic, respectiv 781 420 lei, urmat de industria alimentară, care a primit 260 221 lei. Prin investițiile efectuate județul Tulcea a început să dispună de platforme industriale pe care au fost amplasate diverse unități economice, ce asigurau, de pildă, „în 1985 realizarea întregii producții a anului 1950 în numai 5 zile“.
Potrivit Programului – Directivă de dezvoltare economico-socială a României în profil teritorial, în perioada 1981-1985 județele trebuiau să realizeze o producție globală pe locuitor de circa 70 000 de lei, din care 50 000 de lei în industrie. Astfel menționăm că și în județul Tulcea s-au înregistrat creșteri ale producției industriale în majoritatea sectoarelor, evidențiindu-se ramura materialelor de construcții. Per ansamblu, producția industrială a județului a crescut în 1980 de 34,7 ori față de 1950 și de 14,5 ori față de anul 1960, ceea ce înseamna un ritm mediu anual de creștere pe perioada 1950-1980 de 12,6%. Tot în această perioadă s-au urmărit concentrarea obiectivelor industriale pe cele două platforme Tulcea Est și Tulcea Vest, ceea ce a condus la folosirea eficientă a terenurilor, obiectelor conexe și a utilităților.
În ultimul cincinal al regimului comunist, 1986-1990, valoarea investițiilor în industria constănțeană a fost de 6 990 353 lei, din care cea mai mare sumă a fost alocată ramurii energiei electrice și termice, respectiv 4 018 970 lei. În cadrul producției industriale cea mai mare dinamică a înregistrat-o industria construcțiilor de mașini. De pildă, în raport cu anul 1970, producția în această ramură a crescut de 870 ori.
Pentru perioada 1986-1990, în județul Tulcea s-a alocat industriei suma de 955 057 lei, din care cel mai mult pentru industria alimentară – 294 010 lei, urmată de ramura materialelor de construcții – 128 402 lei, de metalurgia neferoasă– 101 761 lei și de cea a construcțiilor de mașini – 80 188 lei. Cert este că valoarea investițiilor în industrie în acest cincinal a fost redusă față de cea din perioada 1981-1985, cel puțin pentru județul Tulcea. La nivelul producției globale, pe baza investițiilor în diversele sectoare industriale s-au înregistrat valori pozitive, cea mai mare majorare fiind în cazul ramurii combustibilului, unde creșterea, în raport cu anul 1970, a fost de 515 ori.
În cele două județe dobrogene, în intervalul 1965-1989 s-au dezvoltat sistematic diverse tipuri de industrie. În cele ce urmează vom analiza, pe ramuri industriale , evoluția acestui sector în intervalul 1965-1989, în zona Dobrogei.
Industria energiei electrice și termice
Una dintre ramurile care s-a dezvoltat cel mai mult în perioada regimului ceaușist a fost industria energiei electrice și termice. Aceasta a fost reprezentată de Centrala termo-electrică Ovidiu și Centralele electrice și de termoficare de la Palas-Constanța și Midia. Prin construirea termocentralelor Ovidiu II și Palas s-a urmărit acoperirea necesarului de energie termică în industrie, dar și extinderea termoficării în zonă. În aceeași perioadă, energia electrică livrată de centralele termoelectrice din județul Constanța a sporit de la 9 800 000 kw la 600 000 000 kw. Dacă în 1950 puterea instalată a centralelor electrice era de numai 4 megawați, în 1970, prin intrarea în funcțiune a marii Centrale electrice de termoficare de la Palas, puterea instalată se preconiza că va ajunge la 136 megawați. Totodată, la începutul anilor 1980, La Cernavodă s-a început construcția Centralei nucleare, unică la nivel național, proiectată să aibă cinci reactoare. În decembrie 1989, stadiul investiției Unității 1 era de 45%.
Menționăm faptul că investițiile alocate sectorului energetic au crescut considerabil începând cu cincinalul 1966-1970, de la 923 288 lei, pentru județul Constanța, respectiv 45 801 lei pentru județul Tulcea, la 2 330 427 lei pentru județul Constanța, respectiv 270 890 lei pentru județul Tulcea, în cincinalul 1976-1980. Ca urmare a atenției care s-a acordat acestui sector industrial, localitățile din zona Dobrogei au fost electrificate. Baza energetică existentă, racordarea la sistemul energetic național au creat posibilitatea creșterii consumului de energie electrică necesar industriei, dar și pentru iluminat.
Industria construcțiilor de mașini și a prelucrării metalelor
Schimbări pozitive și calitative, am putea aprecia, s-au produs în structura producției ramurilor industriei de construcții de mașini și prelucrării metalelor. Trebuie specificat faptul că până în 1950 construcția propriu-zisă de mașini era inexistentă în cadrul acestei ramuri industriale. Construcțiile și produsele metalice acopereau 52% din producție, restul de 48% constând în reparații de mașini și utilaje.
Prin înființarea Întreprinderii Mecanice de Utilaje Medgidia (I.M.U.M.), a Întreprinderii mecanice pentru agricultură și industrie alimentară de la Năvodari (I.M.A.I.A.), Întreprinderii mecanice navale Constanța, fabricilor de șuruburi, de ambalaje, structura acestei ramuri industriale s-a modificat substanțial în favoarea construcțiilor de mașini. Și la Năvodari, acestă ramură a fost reprezentată de Întreprinderea intercooperatistă de reparații, prestări servicii și construcții-montaj și Atelierul de recondiționat agregate auto.
În intervalul 1966-1970, din cifra de 3 458 822 lei, aferentă industriei constănțene, s-au alocat 315 938 lei pentru această ramură industrială. Și în județul Tulcea, din totalul de 1 428 709 lei, cât a fost distribuit pentru industrie în cincinalul 1966-1970, sectorului construcțiilor de mașini și a prelucrării metalelor i-au revenit 22 869 lei. Ulterior, sumele alocate acestei ramuri au crescut considerabil, ajungând în perioada 1976-1980 la 2 181 824 lei în județul Constanța (dintr-un total de 14 965 232 lei pentru întreaga industrie) și la 1 712 893 lei în județul Tulcea (dintr-un total de 8 744 660 lei pentru întreaga industrie).
Pe parcursul intervalului 1965-1989, a crescut considerabil gradul de complexitate al producției, concretizat în nave de mare tonaj, combine autopropulsate pentru recoltatul furajelor, remorci auto, instaalații agrozootehnice, piese de schimb. De pildă, în 1979 producția acestei ramuri depășea cu 9,6 ori nivelul anului 1965, ajungând să dețină 32% din producția industrială a județului Constanța.
La nivelul județului Tulcea, în 1980, în industria construcțiilor de mașini producția realizată a fost de aproximativ 6 ori mai mare față de 1975. Rezultate importante s-au înregistrat la construcțiile și reparațiile de mașini și utilaje prin înființarea noului obiectiv Întreprinderea de construcții navale și utilaj tehnologic Tulcea, precum și dezvoltarea construcțiilor metalice și produselor metalice.
Industria materialelor de construcții
După 1965, resursele de materii prime existente în Dobrogea au condus și la dezvoltarea industriei materialelor de construcții, atât pentru consum intern, cât și pentru export.
Pentru acest sector un rol important a revenit Fabricii de ciment de la Medgidia (construcție începută în 1949), care a dat anual 20% din producția de ciment a țării, 50% din producția de tuburi din azbociment și 20% din întreaga capacitate de plăci din azbociment. Ulterior, Fabrica de la Medgidia a reușit să atingă până în 1979 capacitatea de 1 835 000 tone anual, să-și diversifice sortimentele de ciment și să producă tuburi sub presiune și plăci mari de azbociment utilizate în irigații.
La Cernavodă, producțiile obținute la Fabricile de ciment și șuruburi au cunoscut în anii cincinalului 1966-1970 un proces de continuă creștere. De pildă, la Fabrica de Ciment, în perioada menționată anterior, valoarea producției globale a înregistrat o creștere de 1 593 000 lei. De asemenea, în ramura materialelor de construcții s-au înregistrat indici superiori la creșterea producției globale și marfă. Practic cele două fabrici de ciment de la Medgidia și Cernavodă au produs anual peste 300.000 tone de ciment.
Începând din 1973 gama materialelor de construcție, produse în județul Constanța, s-a îmbogățit prin darea în funcțiune a Întreprinderii de beton celular autoclavizat din Constanța. De asemenea, un rol important în cadrul acestei industrii l-a deținut Întreprinderea de Prefabricate și Materiale de Construcții (I.P.M.C) – una dintre cele mai mari unități de prefabricate la nivel național, ce furniza materiale de construcții pentru diversele șantiere din regiune și din țară. Tot în cadrul acestei ramuri s-a remarcat activitatea carierelor și balastierelor amenajate la Sibioara, Ovidiu și Ostrov, Fabricile de cărămizi de la Sibioara, Ovidiu și Mamaia-Sat, atelierul de la Medgidia care producea tuburi de bazalt și cărămidă antiacidă.
În județul Tulcea, în intervalul 1966-1970 au intrat în funcțiune o serie de noi obiective: 3 stații de condensare pentru prelucrarea pietrei (la Măcin – cariera Iglicioara, la Tulcea – cariera Bididia II și la Babadag – cariera Zebil) de la care se obținea o producție de 400 mii tone de piatră anual. De asemenea, în 1980, în industria materialelor de construcții producția a crescut cu 12,7% în 1980 față de 1975, concomitent cu realizarea de noi tipuri de materiale de construcții și prefabricate, precum și extinderea gamei produselor realizate din materiale recuperabile.
Industria construcțiilor de nave
Dezvoltarea treptată a diverselor ramuri economice, creșterea volumului comerțului exterior, în special prin portul Constanța, au determinat o creștere rapidă a necesarului de nave, cu precădere a celor maritime de transport. În vederea asigurării condițiilor pentru realizarea acestui obiectiv, după 1965 a debutat, la nivel național, o amplă acțiune de reorganizare și modernizare a șantierelor navale. Printre acestea s-au regăsit și șantierele navale din zona Dobrogei. Astfel, într-o primă etapă a fost reconstruit aproape în întregime Șantierul Naval din Constanța, iar într-o fază ulterioară au fost construite două noi șantiere navale la Tulcea și Mangalia. Șantierele navale au beneficiat și de dotări în ceea ce privește echipamentele tehnologice moderne: mașini automate de debitat tablă, prese hidraulice de mare capacitate, linii tehnologice mecanizate de asamblat secții, echipamente automate de sudură. De exemplu, la șantierele navale Constanța și Mangalia au fost realizate docuri uscate pentru construcții și reparații de nave de mare capacitate.
În paralel cu modernizarea și extinderea șantierelor navale a fost dezvoltată capacitatea întreprinderilor producătoare de utilaje navale de completare. O astfel de întreprindere a fost înființată și la Constanța. Dezvoltarea capacităților de producție și creșterea tehnicității proceselor de producție au făcut ca, în anul 1972, întreprinderea de industrie locală să devină unitate în cadrul Ministerului Industriei Construcțiilor de Mașini, sub denumirea de Întreprinderea Mecanică Navală. Astfel, dacă la primele nave construite în anii ´60 aproape toate materialele și utilajele erau importate, după 1965 s-a trecut la asimilarea în țară a acestor componente navale, de aici și rolul important deținut de întreprinderile mecanice navale.
Trebuie specificat faptul că după 1960 s-a acordat o atenție deosebită dezvoltării Șantierului Naval Constanța ca bază de reparații a flotei maritime, având în vedere livrarea de către Șantierul Naval Galați a primelor cargouri fr 4 500 tdw și trecerea la realizarea unor astfel de tipuri de nave și la Șantierul Naval Brăila. După 1966, autoritățile au ridicat problema realizării și la Constanța de nave maritime, ținând cont de poziționarea strategică a portului Constanța, dar și în vederea limitării unor cheltuieli cu transportul navelor din porturile dunărene spre Mare. În acest sens, intenția conducerii P.C.R. de a avea în cadrul flotei maritime și nave de mare tonaj a determinat alocarea unor investiții importante în acest sector industrial. La 30 aprilie 1970 a fost aprobat programul de dezvoltare și modernizare a Șantierului Naval Constanța pentru construții de nave de mare tonaj, la aceea dată avându-se în vedere petrolierele de 150 000 tdw. În intervalul 1970-1975 s-a realizat, practic, exinderea șantierului spre sud, dar și dotarea acestuia, încât să se treacă la realizarea primelor nave maritime, respectiv a cargourilor de 1 920 tdw. Totodată, pe docurile șantierului s-a început construirea primelor două mineraliere de 55 000 tdw, „TOMIS“ și „BOCȘA“. La finele anului 1973 a început construcția celor mai mari nave ale flotei noastre maritime, petrolierele de 86 000 tdw „DACIA“, „MUNTENIA“, „CRIȘANA“ și „BANAT“.
La 29 aprilie 1975, Nicolae Ceaușescu a vizitat șantierele Constanța, Mangalia și Tulcea, prilej cu care a dat o serie de indicații, între care subliniem: să se asigure realizarea până în 1980 a unei capacități a șantierelor navale Constanța de 700-800.000 tone, prin utilizarea optimă a dotărilor de care dispune, să se elaboreze un program pentru construcția navei de 150 000 tdw, astfel încât vaporul să fie finalizat până la 30 aprilie 1977, să se construiască o navă de comandament pentru coastă, o navă pentru croaziere pe Marea Neagră și Marea Mediterană, o navă pentru cercetări marine, să se introducă în profilul șantierelor navale lucrări de reparații mijlocii pentru nave, precum și sarcini privind construcția de utilaje tehnologice, chimice și metalurgice, să se realizeze un centru de încercări și laboratoare corespunzătoare pentru nave, să se organizeze vizite de studiu și schimburi de experiență ale specialiștilor români la șantierele navale din Japonia.
Sarcina de a transmite către Comitelele județene aceste prevederi a revenit Ministerului Industriei Construcției de Mașini Grele, care trebuia, de altfel, să prezinte programul de măsuri și modul de acționare pentru materializarea punctelor relatate anterior.
Pe baza indicațiilor, Șantierul Naval Constanța a livrat, la finele anului 1975, primul vrachier din seria 55 000 tdw („TOMIS“ de 54 615 tdw), după care au urmat alte 9 nave, care începând din anul 1981 s-au continuat cu o serie de 13 nave de 64 820 tdw. De altfel, la lansarea la apă a navei „Tomis“ a participat și președintele Nicolae Ceaușescu. Cu acest prilej, la propunerea secretarului general al partidului, s-a aprobat ca viitoarea navă de mare tonaj ce avea să fie construită să poarte numele de „INDEPENDENȚA“ – navă amiral a flotei comerciale românești. Lansat la apă în mai 1977 și scufundată la 15 noiembrie 1979 în strâmtoarea Bosfor, la Istanbul, de o navă grecească, petrolierul „INDEPENDENȚA“ avea o capacitate de 163 859 tdw. În aceeași perioadă a mai fost construită și nava „UNIREA“, urmată de alte trei nave de același tip. De pildă „UNIREA“ avea un motor de 150 000 tone și a fost realizat la Șantierul Naval Constanța pentru flota maritimă comercială. Comparativ cu nava prototip „INDEPENDENȚA“, presa locală sublinia faptul că „noul petrolier se prezenta la nivel superior de înzestrare și finisare“.
Petrolierele de 84 700 tdw au fost livrate din 1987, începând cu nava „PRAHOVA“, serie urmată de alte nave. În anul 1989 s-au livrat primele vrachiere de 172 000 tdw („CĂRBUNEȘTI“ de 171 875 tdw), urmate de alte două.
Pe parcursul vizitei din aprilie 1975, la fel ca și în cazul Șantierului Naval Constanța, Nicolae Ceaușescu a dat o serie de indicații și în ceea ce privește organizarea și desfășurarea și activității la Șantierul Naval Tulcea. Astfel, Șantierul naval Tulcea urma să fie construit pe aceeași platformă cu Uzina chimico-metalurgică, motiv pentru care s-a propus comasarea Uzinei de utilaj chimic din subordinea Ministerului Construcțiilor de Mașini Grele cu cea de utilaje metalurgice din subordinea Ministerului Industriei Metalurgice într-o singură unitate de producție aflată în subordinea Ministerului Industriei Construcțiilor de Mașini Grele. Prin noua schemă generală de amplasare, șantierul naval Tulcea și Uzina de utilaj chimico-metalurgic urmau să utilizeze în comun toate utilitățile. Partea de prelucrări mecanice, sudură și construcție metalică urmau să fie amplasate într-o hală unică, comună pentru cele două unități, cu o dimensionare corespunzătoare care să elimine spațiile intermediare, căile de acces suplimentare. În noul proiect al șantierului naval Tulcea se prevedea și studierea amplasării cheiului de armare pe aliniamentul din apropierea depozitului frigorific, care să utilizeze la maximum terenul și condițiile naturale ale albiei Dunării. Cert este că Șantierul Naval Tulcea a reprezentat baza de reparații a flotei de pescuit oceanic a României.
Pentru creșterea rapidă a efectivului de nave s-a considerat necesar construirea unui nou șantier naval la Mangalia, în special pentru vrachiere și petroliere de până la 100 000 tdw. Astfel, la data de 22 noiembrie 1973 a fost aprobat studiul de fundamentare (vezi ANEXA nr. 5) privind dezvoltarea Șantierului Naval Mangalia pentru construcția de nave de tonaj mare.
Așadar, capacitatea flotei maritime a crescut prin dotarea acesteia cu noi nave de mare tonaj a căror activitate de transport a contribuit la sporirea veniturilor în valută ale României. În acest sens exemplificăm faptul că în anul 1976 statul român dispunea de 118 nave cu o capacitate de 1 500 000 tdw, stadiu care nu reprezenta la acel moment decât o etapă în mers spre o flotă capabilă să asigure transportul pe ape a mărfurilor românești destinate exportului. La finele anului 1989, flota maritimă comercială română ajunsese la 311 nave cu o capacitate de 6 185 101 tdw. Menționăm că după anul 1980 în industria construcțiilor de nave s-a remarcat o scădere substanțială a producției, în principal datorită reducerii comenzilor la intern. În afară de mineraliere și petroliere, șantierele dobrogene s-au remarcat și prin producția de remorchere portuare, macarale plutitoare și drăgi aspirante.
În urma creșterii capacității și respective a numărului de nave maritime, acestea ajungând la finele anului 1980 la circa 200 de nave cu aproximativ 3 000 000 tdw, conducerea de la București a acordat o atenție deosebită „dezvoltării separate a unor capacități de reparații“ de nave în genere și de nave maritime în special. Acest lucru s-a datorat faptului că șantierele constructoare de nave maritime aveau „capacitățile saturate“. Acest obiectiv s-a materializat prin amenajarea unui șantier specializat, care, din lipsa spațiului în portul Constanța, a fost amenajat, în cele din urmă, în portul Midia. Principalele tipuri de nave care au fost reparate aici au fost cele aflate în dotarea flotei maritime românești, inclusiv vrachinele de 65.000 tdw, dar și nave fluviale de transport. Un alt șantier, de altfel „cel mai nou din țară și cel mai modern din punct de vedere al concepției“ a fost Șantierul Naval de la Hârșova. Activitatea principală a vizat construcția și reparația de nave de transport marfă și nave tehnice din sectorul fluvial.
Industria chimică și petrochimică
În domeniul industriei chimice, după anul 1965, județul Constanța a devenit un principal producător de acid sulfuric și îngrășăminte chimice pentru agricultură, în special datorită dezvoltării Uzinei de superfosfați și acid sulfuric Năvodari, (1954-1958), denumită, ulterior, sub numele de Combinatul de îngrășăminte chimice (C.I.Ch.). Prin construirea Uzinei de superfosfați și acid sulfuric de la Năvodari s-au pus bazele chimiei în Dobrogea. Începând cu anul 1968, în cadrul Combinatului a început o vastă acțiune de extindere și modernizare a utilajelor: darea în folosință a instalației pentru producerea fluoruri de alumină și a instalației de criolită.
Industria chimică a contribuit cu 23,2% la producția națională de acid sulfuric și cu 9% la producția națională de îngrășăminte chimice. În ceea ce privește județul Tulcea, în industria chimică producția în 1980 a sporit de 2,6 ori.
În data de 23 octombrie 1970, Comitetul Județean de Partid a adresat o telegramă C.C. al P.C.R., lui Nicolae Ceaușescu în care, printre alte aspecte, a subliniat „obținerea peste plan în ramura chimică cu 185 mii tone acid sulfuric și 73,4 mii tone îngrășăminte fosfatice“.
Tot în acest sector industrial, în iulie 1976, Nicolae Ceaușescu a inaugurat începerea lucrărilor de construcție la Platforma petrochimică Midia-Năvodari, cel mai mare obiectiv al industriei chimice românești în cincinalul 1976-1980. După aproape trei ani, în iunie 1979, liderul P.C.R. a inaugurat primul obiectiv al combinatului.
Industria de exploatare și prelucrare a lemnului
Exploatarea și prelucrarea lemnului a avut o pondere constantă în producția industrială a Dobrogei.
Astfel, în 1967, în județul Constanța și-a început activitatea prima Întreprindere de prelucrare a lemnului cu o fabrică de mobilă ce producea peste 20 000 garnituri convenționale de mobilă pe an. Tot în cadrul aceleiași întreprinderi funcționa și o secție ce producea mobilă combinată cu metal. În 1968 a fost dată în folosință Fabrica de furnir ce a utilizat drept materie primă nu doar lemnul indigen, ci și lemn de calitate superioară din import.
Totodată, importante realizări a obținut, în domeniul exportului, Combinatul de exploatare și industrializare a lemnului, care și-a îndeplinit sarcina de livrări, conform contractelor, în proporție de 105,1%.
În județul Tulcea, industria de exploatare și prelucrare a lemnului a fost reprezentată de Centrala „Delta Dunării“, proiectată pentru a coordona diverse activități economice conexe: producția stuficolă, piscicolă, agricolă, silvică, etc. Referitor la importanța acestui tip de obiectiv industrial, în cadrul Raportului prezentat la Congresul al X-lea, Nicolae Ceaușescu sublinia: „Este necesar să se urmărească cu atenție ca centralele să nu devină verigi intermediare între întreprinderi și ministere, ci complexe de unități productive, organic integrate, direct răspunzătoare de îndeplinirea planului“.
Tot în cadrul acestei ramuri industriale, între anii 1965-1989, reținem că întreprinderile de industrie locală au livrat la fondul pieței o serie de noi produse: garniturile de mobilă DELTA I, DELTA I A, sufrageriile „Fortuna“, bucătăriile „Ileana“, diferitele sortimente de împletituri din papură și răchită. De pildă, în anul 1971, industria locală tulceană livra la export garnituri de mobilă și împletituri din papură.
Evidențiem și faptul că în industria de exploatare și prelucrarea lemnului, producția a sporit cu 10,4% în 1980 față de 1975 în condițiile în care masa lemnoasă s-a menținut aproximativ la același nivel. Astfel, s-a mărit gradul de prelucrare și valorificare a lemnului prin creșterea producției de mobilă și îmbunătățirea calității acestora, precum și creșterea producției de cherestea.
Industria celulozei și hârtiei
A fost una dintre ramurile nou apărute în sectorul industrial al județului Constanța. În 1960 a fost dată în folosință Fabrica de la Palas – în scopul valorificării paielor de grâu și a economisirii masei lemnoase. În 1965 Fabrica a ajuns la o pondere de 88% celuloză și doar 12% semiceluloză. Din 1970, aici s-a produs 100% celuloză. În 1965 a fost dată în exploatare o secție pentru fabricarea hârtiei (de scris, pentru ambalj și carton velin), iar în 1970 s-a dat în funcțiune secție de hârtie înnobilată în scopul ambalări și preambalării produselor alimentare. În intervalul 1965-1979, în județul Constanța, industria celulozei și hârtiei a înregistrat un ritm anul de creștere de 17,6%.
Industria textilă
Dezvoltarea acestei ramuri a fost o consecință a faptului că județul Constanța a reprezentat cel mai mare producător de lână fină și semifină din țară. Pentru valorificarea acestei materii prime s-a creat Întreprinderea întegrată de lână de la Palas, cunoscută ulterior sub numele de „Tomistex“. Pentru anul 1968 reținem faptul că au intrat în funcțiune noi obiective industriale: secția de filatură de la Întreprinderea integrată de lână.
O altă unitate cu pondere însemnată în economia județului Constanța a fost Întreprinderea „Dobrogeana“, axată pe țesături groase de in, cânepă, iută și saci pentru nevoile portuare. Ca urmare a modernizărilor realizate, întreprinderea a înregistrat creșteri anuale de peste 2 milioane m2 țesături.
O importantă furnizoare de fuioare pentru majoritatea filaturilor din țară a fost Întreprinderea de la Mangalia pentru prelucrarea tulpinilor de in. Și Întreprinderea de confecții de la Năvodari a contribuit la dezvoltarea industriei textile dobrogene. La nivel național unitățile industriei textile din județul Constanța au contribuit în 1979 cu 6,2% la producția de țesături de lână și tip lână, respectiv 9,7% la producția de țesături groase de in, cânepă și iută.
Industria alimentară
Resursele agricole ale Dobrogei au constituit baza industriei alimentare, care, în timp, s-a diversificat prin apariția mai multor fabrici cu profil alimentar.
Industria alimentară, una dintre cele mai importante ramuri, în special datorită produselor de bază necesare consumului populației (carne, lapte, panificație, prelucrarea fructelor), a cunoscut o etapă de modernizare și diversificare după 1965. Față de anul 1950, de pildă, volumul producției industriei alimentare a crescut de 5,7 ori în anul 1955, de 8 ori în anul 1970 și de 16,1 ori la nivelul anului 1978. Dacă până în 1975 industria alimentară a deținut primul loc în economia județului, după această dată a fost surclasată de industria construcțiilor de mașini.
Dintre ramurile acestui tip de industrie, în județul Constanța s-au remarcat: industria cărnii (reprezentată de Întreprinderea de industrializare a cărnii, Fabrica de Conserve, cu o capacitate anuală de 4 mii tone), industria laptelui (Întreprinderea industriei laptelui, Întreprinderile agricole de stat și Cooperativele Agricole de Producție), industria morăritului și panificației (Întreprinderea de morărit, panificație și produse făinoase „Dobrogea“, precum și circa 31 brutării sătești), industria uleiului (Fabrica de ulei de pe platforma industrială Palas, dată în funcțiune în 1970), producția de conserve, de legume și fructe (reprezentată de Fabrica „Munca“, Ovidiu).
Industria berii era reprezentată prin fabrica de la Constanța, construită în 1970, care producea anual peste 500 mii hl. bere. Industria vinului a cunoscut o dezvoltare de amploare datorită condițiilor prielnice specifice zonei contănțene. În acest sens amintim întreprinderile agricole de stat Murfatlar, Medgidia, Nazarcea, Cernavodă, Ostrov, Sarica-Niculițel, dar și Stațiunea de Cercetare Murfatlar.
Fabrica de ulei din zona Palas avea o capacitate de prelucrare de 400 tone sămânță floarea-soarelui în 244 de ore. Practic, intrarea acesteia în producție a permis ca, până la finele anului 1970, să se fabrice 6 000 tone de ulei brut.
O întreprindere modernă a funcționat la Hârșova, unde numai pentru dezvoltarea acesteia (I.I.L. Hârșova), au fost alocați 44 820 000 lei, în intervalul 1966-1970. Secția de produse lactate avea o capacitate de 10 000 litri în 24 de ore.
La Tulcea, în sectorul industriei alimentară, s-a remarcat industria de conserve, în special prin prelucrarea peștelui. Între anii 1965-1989, aproape întreaga producție de pește din țară s-a concentrat la Întreprinderea de pescuit oceanic Tulcea. Materia primă a provenit atât din pescuitul fluvial și maritim autohton, cât și din pescuitul oceanic, a cărui bază de traulere se afla în județul Tulcea. O altă unitate de profil din județ a fost Fabrica de brânzeturi care avea o capacitate de 1 000 tone/an brânzeturi și 450 tone/an înghețată. La nivelul anului 1980, producția din industria alimentară tulceană a fost cu 56,7% mai mare față de 1975 (a crescut producția de carne cu 111,8% față de 1975, cu 37,5% la pește total, cu 48,2% la vin brut).
Industria metalurgică și minerit
În Dobrogea, industria metalurgică, ca de altfel și mineritul sunt prezente doar la nivelul județului Tulcea. Explicația se regăsește în faptul că această zonă a beneficiat de resurse necesare susținerii unei astfel de industrii. În intervalul analizat, județul Constanța este slab reprezentat în sectorul minerit, doar prin exploatarea minieră de cretă de la Murfatlar. Rezultatele cercetărilor geologice au confirmat eficiența exploatării miniere Murfatlar în 1966. În acest an, exploatarea dispunea de o instalație modernă pentru extragerea și prepararea cretei, cu o capacitate de 120 000 tone, producând mai multe sortimente de cretă atât pentru nevoile interne, cât și cele externe.
Ca urmarea a investițiilor, implicit a modernizărilor din acestă ramură (utilaje noi, darea în folosință a instalației de prepare a argilei caolinoase), producția de cretă a crescut considerabil, astfel, de la 3 236 tone cretă obținute în 1950 și 26 401 tone argilă caolinoasă la 280 000 tone cretă și 240 000 tone argilă caolinoasă în 1979.
În schimb, la Tulcea s-a construit și s-a pus în funcțiune Combinatul metalurgic cu Întreprinderea de alumină și Uzina de feroaliaje. O importanță deosebită pentru județ și pentru regiunea Dobrogea a constituit-o noul produs -feroaliaje-, ceea ce a dus la realizarea, la nivelul anului 1980, a peste 100 000 tone. La produsele existente o dinamică accelerată au cunoscut-o produsele: alumină calcinată, care s-a realizat în anul 1980 cu 88,5% mai mult față de anul 1975, minereuri complexe cu 38,1%, minereuri cuprifere cu 62,0%, calcar siderurgic cu 120,4%.
Realizările obținute în industria minieră, modernizarea și extinderea acesteia se pot integra în tabloul general al progreselor înregistrate de economia tulceană, procese legate de politica pe care P.C.R. a promovat-o.
În cincinalul 1966-1970, investițiile alocate ramurii mineritului în județul Tulcea a însumat circa 240 milioane lei, reprezentând peste 90% din totalul investițiilor din această zonă. Pe harta economică a județului a apărut o nouă exploatare minieră, la Mahmudia, care a devenit principalul furnizor de calcar siderurgic al Combinatului de la Galați.
Mineritul în Dobrogea este relaționat cu mina de cupru Altîn-Tepe, cunoscută încă din vechime sub denumirea „dealul de aur“. Aici se afla singura instalație din țară care valorifica și apa din mină prin recuperarea cuprului. Vechea mină de la Altîn-Tepe a fost modernizată și s-a extins la noi adâncimi. Conform studiilor de specialitate a rezultat că rezervele geologice confirmate la finele anului 1971 permiteau creșterea producției la exploatarea minieră Altîn-Tepe de la 90 mii tone/an minereuri cuprifere și 750 tone/an cupru în concentrate, prevăzută în planul pe perioada 1971-1975, la 120 mii tone/an minereuri cuprifere, respectiv 1 070 tone/an cupru în concentrate la finele anului 1975.
Tot în acest sector al industriei miniere s-a construit și o stație pentru recuperarea cupului din apele de mină, iar în a doua parte a a anului 1970 a intrat în funcțiune flotația de la Baia. Până în 1968, la Somova a fost singura unitate din țară care a produs barită – acea pulbere albă cu multiple întrebuințări. Ulterior, a apărut ideea valorificării sulfurilor complexe de plumb și zinc, ceea ce a determinat amplificarea liniei de flotație, astfel că barita a predat ștafeta noilor categorii: plumb, zinc, sulf.
Toate acestea au făcut ca industria minieră a județului Tulcea să realizeze, în 1970, de pildă, o producție globală cu 24% mai mare decât în 1965. Totodată, nomenclatorul produselor miniere realizate în anul 1970 a crescut, realizând noi sortimente: calcar siderurgic, concentrat colectiv de plumb și zinc, concentrat de cupru și sulf.
Industria turismului
Poziția geografică a României, străbătută pe o distanță de peste 1 000 km de cursul inferior al Dunării și având ieșire la Marea Neagră, cu un litoral de peste 270 km lungime, a permis în zona Dobrogei dezvoltarea turismului.
Pe baza planurilor de dezvoltare a economiei, conducerea Partidului Comunist a acordat o atenție deosebită și sectorului turistic, în special prin dezvoltarea „turismului de masă“ și prin crearea de locuri de odihnă și refacere pentru „oamenii muncii“. Litoralul românesc, întins pe o suprafață de 245 km, a fost supus unor ample proiecte de sistematizare, ceea ce a condus la crearea și consolidarea unui întreg complex de stațiuni balneare și de tratament, care în intervalul 1965-1989 au contribuit la dezvoltarea economică a regiunii prin creșterea numărului de hoteluri și afluxul tot mai mare de turiști. Astfel, vechilor stațiuni existente precum Mamaia, Techirghiol, Eforie Nord, Eforie Sud, Costinești, Năvodari li s-au adăugat altele noi, construite „pe nisip“: Jupiter, Saturn, Venus, Neptun, Olimp. Practic, prin intrarea în exploatarea noilor stațiuni – Neptun, Jupiter, Venus – și extinderea celorlalte, suprafața plajelor maritime s-a dublat în anii cincinalului 1966-1970, ajungând la 80 000 m2. De pildă, în 1966 numărul locurilor în stațiunile de pe litoral era de 36 849, iar în 1970 a atins cifra de 63 557 locuri, ceea ce a reprezentat o creștere de 172% față de anul 1965. În 1978 litoralul românesc beneficia de un număr de 263 complexe hoteliere ce avea o capacitate de 69 639 locuri de cazare, vile și căsuțe cu 15 150 locuri, la care se adăugau 21 600 locuri existente în popasurile turistice.
Stațiunea Mamaia – „perla rivierei românești“ a cunoscut o nouă fază de dezvoltare după 1966, când au fost construite o serie de hoteluri și restaurante. La 14 iulie 1967, pe plaja de la Mamaia și-a început activitatea postul „Radio Vacanța“. Între anii 1970-1973 s-au construit alte 10 minihoteluri și vile din zona de nord a stațiunii, s-a amenajat parcul de distracții „Luna-Park“ și s-a dat în folosință Satul de Vacanță (1973).
O altă etapă de dezvoltare a stațiunii Mamaia a fost cea aferentă intervalului 1975-1981, când s-a pus accent pe diversificarea obiectivelor turistice. Astfel, au apărut ansamblurile hoteliere „Ambasador“, „Vega“, „Lido“, s-au construit o pistă de teleschi pe lacul Siutghiol, o serie de debarcadere, terenuri de tenis etc. Între atracțiile stațiunii s-au numărat și Complexul de științe ale naturii format din Delfinariu, Planetariu și Microdeltă.
În 1987, Mamaia a cunoscut un aflux deosebit de turiști, numărul acestora fiind de 352 000, din care 90 000 reprezentând turiștii străini.
Stațiunea Eforie Nord s-a dezvoltat într-un rimt alert după 1965, devenind treptat o stațiune maritimă de odihnă și tratament cu regim permanent, având cele mai multe spații de încălzire de pe liroral, 4 800 locuri. Stațiunea a fost cunoscută datorită Sanatoriului Balnear, inaugurat în 1972, dar și datorită diverselor proceduri originale de tratament cu nămol sapropelic și extract de nămol, băi de plante, băi de lumină, ionizări, indicate în afecțiuni ale pielii și rematism cronic. Pe lângă caracterul curativ, Eforie Nord era și o stațiune de recreare și divertisment, care s-a bucurat de o mare afluență de turiști.
În intervalul 1965-1989 s-au construit hoteluri și restaurante, între care amintim: „Europa“ (cu 12 nivele), „Lira“, „Lux“ (era de categoria Lux), Complex Dunărea-Marea Neagră, dar și restaurantele „Nunta Zamfirei“, „Rapsodia“, „Perla Mării“.
Eforie Sud este cea mai veche stațiune balneară de pe litoralul românesc, al cărei început se plasează în 1898, când au fost amenajate pavilioane pentru băi și împachetări cu nămol. După 1965, stațiunea a cunoscut un proces de reorganizare și sistematizare, când pe lângă cele circa 250 de vile și case particulare vechi au apărut construcții noi, de mare capacitate, cu circa 13 000 locuri de cazare în total (la nivelul anului 1974), transformând-o într-o stațiune mixtă, câutată pentru dotările sale balneare și sanatoriale, cât și pentru turism și agrement.
În intervalul 1965-1989, Techirghiol a reprezentat unica stațiune de pe litoralul românesc profilată pe tratament balnear pentru diverse afecțiuni. După 1965, stațiunea a cunoscut o dezvoltare rapidă. Între realizări, menționăm construcția noului sanatoriu (1973), dotat cu bazine speciale și aparatură modernă și cu o capacitate de 850 paturi, în condiții de hotel, categoria I, dar și exinderea instalațiilor pentru băi calde și împachetări cu nămol. Totodată, menționăm faptul că la finele anului 1978, stațiunea avea o capacitate de aproximativ 3500 locuri de cazare.
Costinești a reprezentat un loc exclusivist, preferat în special de tineri, de unde și denumirea de „Stațiunea Tinereții“. După 1970 în această zonă s-au construit noi spații de cazare, două restaurante, o braserie, o cofetărie, două discoteci („Vox Maris“ – cu o capacitate de 400 de persoane și „Disco Ring“) și alte dotări de agrement. În sezonul 1978, stațiunea Costinești a dispus de circa 5 500 de locuri de cazare.
Complexul de stațiuni Neptun, Jupiter, Venus, Saturn, Olimp a reprezentat cea mai nouă așezare urbanistică din Dobrogea și cel mai vast ansamblu balneo-turistic de pe litoral.
Între anii 1968-1970, în stațiunea Neptun s-au construit hotelurile „Terra“, „Apollo“, „Miorița“, „Neptun“ – categoria lux, la finele sezonului 1978 capacitatea de cazare atingând cifra de 10 000 de locuri în spații construite. Dintre ale dotări remarcăm diverse spații comerciale situate în centrul stațiunii, dar și Policlinica balneară „Doina“, complexul comercial „Mercur“ – cel mai mare de pe litoral, cu o suprafată de 1200 m2, bazarul „Neptun“.
Stațiunea Jupiter a fost dată în folosință în iulie 1968 și având o capacitate de circa 9 000 de locuri, atât în spații construite, cât și în popasuri turistice. Cele mai cunoscute unități hoteliere amintim: „Paradis“, „Meteor“, „Olimp“, „Cozia“ (cu arhitectură tradițională românească). Unitatea etalon a stațiunii a fost reprezentată de complexul „Paradis“, alcătuit dintr-un hotel, 2 baruri, restaurant, discotecă, terasă și piscină.
Cea mai mică stațiune de pe litoral a fost Cap Aurora, inaugurată la 1 iulie 1973, având o plajă de 500 m și cu o capacitate de cazare de 2 825 de locuri. Aici s-a remarcat complexul hotelier „Aurora“, denumit și „Colierul litoralului“, alcătuit din 3 mari grupuri de hoteluri ce aveau denumiri de pietre prețioase și din 8 restaurante. De asemenea, în stațiune se găseau terenuri de sport și piscine, aceasta constituind un punct important de atacție pe litoralul românesc.
Stațiunea Venus a fost amenajată în anul 1969, în jurul unui mic lac, cu o capacitate de cazare de 9 423 locuri, majoritatea hotelurilor având denumiri nume de fete: „Ileana“, „Silvia“, „Rodica“, „Florica“, „Raluca“ – hotelul emblemă al stațiunii datorită peisajului floral și arboricol. Dintre restaurantele cele mai frecventate amintim: „Zamfira“, „Esplanada“, barul „Calipso“ etc. Caracterul acestei stațiuni a fost de odihnă și agrement, în special pentru iubitorii hipismului.
Inaugurată în vara anului 1971, Saturn a fost cea mai mare dintre stațiunile din sudul litoralului, cu o capacitate de 11 140 locuri. Dintre ansamblurile hoteliere stațiunii amintim două hoteluri cu 14 nivele – „Diana“ și „Atena“. Totodată, în intervalul anlizat s-a remarcat complexul comercial „Mercur“ și restaurantul „Pelican“, cu specific pescăresc și bucătărie românească. Stațiunea a fost apreciată de turiști și datorită celor 21 de izvoare mezotemale sulfuroase, cu efect curativ.
După 1965 în stațiunea Olimp au fost realizate 3 subansambluri hoteliere. Astfel, între anii 1970-1972 a apărut un prim ansamblu hotelier de 5 construcții cu nume de orașe românești – „Arad“, „Galați“, „Sibiu“, „Slatina“ și „Craiova“, cu o capacitate totală de 1 560 locuri. Un al doilea ansamblu a fost construit în anul 1972, reunind hotelurile „Amfiteatru“, „Panoramic“ și „Belvedere“, cu o capacitate totală de 1 572 locuri de cazare. Cel de-al treilea ansamblu a fost Olimp-Nord, format din hoteluri cu numele regiunilor istorice românești: „Crișana“, „Maramureș“, „Banat“, „Moldova“, „Muntenia“, „Oltenia“ și „Dobrogea“.
Datorită investițiilor alocate pentru dezvoltarea industriei turismului, numărul turiștilor a crescut an de an. De pildă, în 1970, litoralul a fost vizitat în total de aproximativ 1,5 milioane turiști, circa 3 ori mai mult decât în 1965. Numărul turiștilor sosiți pe litoral în grupuri organizate, prin agențiile de turism, au fost în 1965 de 380 000, iar în 1970 de 630 000, reprezentând o creștere de 65,7%.
Complexă și diversificată, industria regiunii a acoperit între 1965-1989 toate domeniile componente bazându-se, totodată, pe bogăția și varietatea resurselor naturale existente.
Considerăm că între anii 1965-1989, Dobrogea a ocupat un loc important în dezvoltarea economică a României, fapt ce reiese, de altfel, și din seria vizitelor întreprinse de Nicolae Ceaușescu în regiune. Astfel, la 11 aprilie 1968, șeful statului statului a vizitat Întreprinderea mecanică de utilaje Medgidia, platforma industrială Palas, aflată la acel moment în curs de realizare. La 1 aprilie 1970, Nicolae Ceaușescu a întreprins o vizită de lucru în Portul Constanța, iar la finalul anului a inaugurat Podul rutier Giurgeni-Vadu Oii. La 9 iulie 1973, Ceaușescu, în timpul vizitei de lucru pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră, a analizat problemele realizării obiectivului. Tot cu acest prilej secretarul general al P.C.R. a pus în discuție amplasarea noului port, Constanța Sud-Agigea, crearea de noi nave de mare tonaj la Șantierul Naval Constanța, dar și dezvoltarea unui puternic șantier naval la Mangalia, vizitat ulterior la 9 iulie 1976. După anul 1975 au fost întreprinse vizite ale lui Nicolae Ceaușescu și la Întreprinderea de alumină Tulcea și la Uzina de feroaliaje Tulcea. Astfel, în urma vizitei de lucru în județul Tulcea, Nicolae Ceaușescu a trasat și o serie de indicații cu privire la sistematizarea zonelor industriale din municipiu și județ. Cert este că până în 1989, seria vizitelor de lucru la diverse obiective industriale dobrogene a continuat în același ritm și cu indicații „prețioase“ pentru dezvoltarea economică a regiunii.
Diversele raportări întocmite fie de C.C. al P.C.R., fie de autoritățile din cele două județe, ca de altfel și relatările presei locale și naționale au subliniat, pentru intervalul 1965-1989, în cele mai multe cazuri, înregistrarea unei creșteri susținute și a unei diversificări a producției în toate ramurile industriale din Dobrogea.
II.3. Progresele Dobrogei în domeniul construcțiilor și transporturilor în perioada 1965-1989
Începând de la Congresul al XI-lea al P.C.R. (24-27 noiembrie 1974), ritmul construcției pe marile șantiere ale Dobrogei a devenit trepidant. Politica de investiții a P.C.R. în sectorul construcții a constituit un factor important în dezvoltarea economică și socială a regiunii. Potrivit datelor statistice, sumele alocate pentru lucrările de construcții au fost de 9 828 lei, în cincinalul 1966-1970, și 10 045 003 lei în cincinalul 1985-1989.
Consolidarea regimului ceaușist în România între anii 1965-1989 se regăsește și în realizarea de noi obiective economice „mărețe“. În acest sens se înscriu proiectele de modernizare a Portului Constanța, proiectul de construcție al portului Constanța Sud-Agigea, proiectele de construcție ale portului și Șantierului Naval de la Mangalia, precum și definitivarea proiectului de canal Dunăre-Marea Neagră. Totodată, în intervalul 1965-1989, la Medgidia, Cernavodă, Năvodari, Ovidiu, Tulcea s-au finalizat importante obiective industriale, care prin nivelul tehnic și valoarea producției au depășit cadrul regional. De asemenea, în domeniul construcțiilor portuare, Nicolae Ceaușescu a subliniat necesitatea accelerării programului de dezvoltare a porturilor Tulcea și Sulina.
În perioada regimului comunist, evoluția portului Constanța a înregistrat faze de refacere după cel de-al Doilea Război Mondial, de modernizare și sistematizare (după 1958) și extindere până la contruirea unui al doilea port maritim în zonă.
În anul 1967 se derula prin poarta maritimă constănțeană un procent de 43% din totalul traficului maritim și fluvial al țării. Însă procesul de transformare și modernizare a portului era abia la început, fiind preconizată o altă etapă de îmbunătățiri pentru ca acesta să facă față traficului în anii următori.
Pentru a asigura desfășurarea în condiții mai bune a activității în portul Constanța, acesta a fost dotat cu instalații și utilaje moderne pentru transportul și manipularea mărfurilor, s-au amenajat și construit noi spații de depozitare. La acel moment, se desfășurau în bune condiții lucrările de extindere a portului, construirea digului fiind în avans față de grafic.
Cert este că ritmul de creștere al importului și exportului de mărfuri pe calea maritimă a implicat necesitatea luării din timp a unor măsuri pentru sporirea capacității nominale a portului maritim de la Constanța, pentru care se previziona că va atinge în anul 1980 circa 47 milioane tone pe an, din care 27 milioane tone pe an în portul de mărfuri solide și aproximativ 20 milioane tone pe an în portul petrolier. Cert este că la finele anului 1988, totalul traficului maritim în portul Constanța a atins cifra de 62 342 000 tone. Astfel, între anii 1972-1989 au continuat lucrările de mărire a portului și s-a demarat și construirea unui nou port, Constanța Sud-Agigea, care se dorea a fi o extensie a celui deja existent. Aceste lucrări au fost încheiate cu succes în anul 1983.
Din studiile de prognoză macroeconomică, întocmite de Comitetul de Stat al Planificării, cu privire la dezvoltarea economică a României până în anul 2000, rezulta că începând cu anul 1980 capacitățile nominale pentru portul Constanța în curs de dezvoltare vor fi deficitare și că pentru acoperirea minusurilor trebuiau luate măsuri pentru a fi date în funcțiune noi capacități portuare maritime.
în milioane tone-
Tabel nr. 10
Ținând seama de situația existentă, Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor a întocmit un studiu de amplasament pentru construirea unui nou port maritim pe litoralul Mării Negre în care au fost analizate 6 amplasamente, unele legate direct cu fluviul Dunărea („Sfântul Gheorghe Nord“ și „Sfântul Gheorghe Sud“), altele legate cu Dunărea prin canal („Midia“ și „Constanța Sud“), iar altele fără posibilitatea unor legături avantajoase cu navigația fluvială („Tuzla“ și „Mangalia“).
În cele din urmă, din analiza caracteristicilor tehnice și economice ale celor 6 variante de amplasament studiate a rezultat că amplasamentul de la Constanța Sud era cel mai avantajos, deoarece:
satisfăcea în condiții economice și cu distanțe minime de transport traficul de mărfuri generale solide ce exista între portul maritim și restul țării.
folosea unele lucrări executate pentru portul existent la Constanța.
nu presupunea implicații asupra obiectivelor turistice și nici asupra morfologiei litoralului, fiind de fapt o nouă extindere spre sud a actualului port Constanța.
avea cei mai avantajoși indici cu privire la suprafața bazinului portuar, la lungimea fronturilor de acostare și la investiția specifică pe tona de capacitate.
Practic, amplasarea noului port maritim la Constanța Sud și eficiența exploatării lui deveneau și mai avantajoase dacă se avea în vedere și posibilitatea de realizare a unei legături directe navigabile între portul maritim și Dunăre. Toate aceste propuneri se regăsesc într-un document transmis către C.C. al P.C.R. de Emil Drăgănescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și Ministrul Transporturilor și Telecomunicațiilor.
Considerăm amenjările efectuate în portul Constanța și construcția noului port Constanța Sud-Agigea au avut ca scop principal îmbunătățirea condițiilor de trafic maritim.
Comitetul regional de partid a avut drept țintă și controlul permanent al modului de realizare a lucrărilor de sistematizare și extindere a portului Constanța.
Una din cele mai grandioase lucrări ale economiei naționale din această etapă de debut a societății socialiste a reprezentat-o continuarea proiectului întrerupt în 1955 și anume, construcția canalului navigabil Dunărea-Marea Neagră. În mod oficial, reluarea ideii construcției canalului navigabil Dunăre-Marea Neagră a avut la bază hotârârea din iunie 1973, care a stabilit trecerea la construcția „Complexului hidroenergetic și de transport Dunătre-Marea Neagră“.
Într-un raport cu privire la proiectul planului de dezvoltare economico-socială a României pe anii 1974-1975 se regăsesc informații relevante pentru regiunea Dobrogea relaționate cu propuneri privind reluarea lucrărilor pentru sistemul de navigație Dunăre-Marea Neagră pe amplasamentul Cernavodă-Medgidia-Poarta Albă-Constanța Sud.
La 9 mai 1974, Manea Mănescu, Ilie Verdeț, Gh. Oprea erau înștiințati printr-o notă sosită de la Cancelaria C.C. al P.C.R. cu privire la indicațiile date de Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, în ședința din ziua de 24 aprilie 1974, în urma prezentării studiului pentru fundamentarea principalelor elemente în vederea proiectării Canalului Dunăre-Marea Neagră.
Astfel, la elaborarea studiului tehnico-economic al Canalului s-a solicitat a se avea în vedere următoarele aspecte:
Se va studia numai alternativa de navigație cu canal fluvial.
Lățimea canalului la fund va fi redusă aproximativ la jumătate din cea propusă și va fi dimensionată pentru convoaiele din barje de până la 3 000 tone fiecare cu circulație într-un singur sens, cu 2-3 locuri de încrucișare și pentru nave d 1 350 tone, cu circulație în două sensuri. Totodată, se vor stabili măsurile și soluțiile pentru ca ulterior să se poată mări secțiunea canalului pentru circulația în ambele sensuri și pentru convoaiele împinse, formate din barje de 3 000 tone fiecare.
În zona de traversare a platoului dinspre mare se va adopta soluția cu o treaptă de ecluzare.
Desprinderea canalului din Dunăre se va face direct din lacul de acumulare al Hidrocentralei Cernavodă.
Se va avea în vedere posibilitatea traversării Dunării peste baraj cu șosea și cu cale ferată.
La ieșirea la mare, începând din zona Poarta Albă-Murfatlar se vor studia trasee care să evite demolarea satelor Valul lui Traian și Cumpăna și să debușeze în partea sudică a noului port Constanța Sud.
Ulterior, Ministerul Transporturilor și Comunicațiilor a elaborat un studiu de fundamentare a principalelor elemente de proiectare pentru studiul tehnico-economic al Canalului Dunărea-Marea Neagră, care a fost însușit de colectivul de coordonare a activității de proiectare a „Complexului hidroenergetic și de transport Dunărea-Marea Neagră“ și care a fost expertizat de specialiștii din Republica Federală Germania.
Între documentele aflate la Arhivele Naționale Istorice, menționăm și Decretul Consiliului de Stat al României privind stabilirea unor măsuri necesare începerii executării canalului navigabil Dunăre-Marea Neagră din cadrul complexului hidroenergetic și de transport Dunărea – Marea Neagră, din care extragem câteva informații utile pentru cercetătorul istoric.
Așadar, Consiliul de Stat al României decreta că, la data de 1 octombrie 1975, se înființa Centrala canalul Dunăre-Marea Neagră, cu sediul în orașul Medgidia, județul Constanța, în subordinea Ministerului Transporturilor și Telecomunicațiilor. Centrala Canalul Dunăre-Marea Neagră avea ca obiect de activitate executarea investiției Canalul navigabil Dunăre-Marea Neagră și a unor lucrări pentru noul port Constanța Sud-Agigea.
Așadar, la data desfășurării Conferinței Naționale a P.C.R., decembrie 1977, lucrările la marele canal erau începute. Dinspre Cernavodă, înaintând spre mare, primii kilometri fuseseră săpați, iar Programul suplimentar de dezvoltare economico-socială a României până în anul 1980, adoptat de Conferință, a suplimentat planul de investiții pentru acest obiectiv de mare importanță națională, în vederea finalizării sale la termenele stabilite. Lucrările s-au finalizat la 24 mai 1984, inaugurarea lucrării având loc la Cernavodă în prezența lui Nicolae Ceaușescu. La finele lunii octombrie 1987 a fost deschis navigației și Canalul Poarta Albă-Midia, Năvodari.
Referindu-ne strict la covârșitoarea importanță a „magistralei albastre“ pentru economia românească, notăm, în primul rând, preluarea într-o măsură din ce în ce mai substanțială, de către Canalul Dunăre-Marea Neagră, a transporturilor de mărfuri din portul Constanța, în special a minereurilor, cocsului și cărbunelui destinate marilor centre metalurgice dunărene, darea sa în exploatare constituind veriga principală a unui sistem unitar și activ de navigație interioară.
Construcția și amplasare acestor obiective de importanță națională evidențiază încă o dată rolul și locul acordat Dobrogei de către conducerea P.C.R.
Și între anii 1965-1989, Dobrogea a fost conexată la toate formele de transporturi de la transportul maritim, fluvial și rutier la cel feroviar și aerian, iar dezvoltarea întregii rețele de transport a avut efecte dintre cele mai benefice în procesul de creștere economică pe care l-a cunoscut regiunea.
După 1965, planuri succesive privind transporturile maritime au convers către impulsionarea creșterii flotei, dar și al capacității de trafic prin porturile românești, în special cele din zona Dobrogei. În ceea ce privește transporturile și expedițiile internaționale prin porturi la nivel național (incluzând și porturile Constanța și Tulcea) redăm informații pentru anul 1976. În trimestrul III/1976, de exemplu, numărul mediu zilnic al navelor aflate în porturile Constanța, Galați, Brăila și Tulcea a fost următorul:
Tabel nr. 11
La data de 1 octombrie 1976 erau avizate să sosească în următoarele 15 zile: la Constanța 47 de nave, la Galați 30 de nave, la Brăila 1 navă.
Dezvoltarea economică a regiunii, prin apariția de noi unități industriale și de turism, instituții sociale și extinderea portului au creat condițiile și pentru extinderea activității de transport în comun. De pildă, în orașul Constanța transportul în comun a cunoscut o dinamică continuă prin înființarea de noi trasee și prelungirea celor existente, în funcție de dezvoltarea orașului.
În perioada 1959-1969, I.T.C. Constanța și-a mărit în permanență parcul de mașini, ajungând să întrețină și să exploateze un număr de 239 autobuze, 109 troleibuze, 27 taximetre și 72 de autovehicule de transport marfă. Și la nivelul județului Constanța numărul autobuzelor destinate transportului în comun de călători a crescut de la 32 bucăți în 1950 la 206 în 1965, 274 în 1970, 430 în 1975, atingând în 1978 cifra de 622.
În ceea ce privește transporturile feroviare, de exemplu, județul Constanța avea, la finalul anului 1978, o rețea de cale ferată de 358 km, reprezentând 50,7 km la 1 000 kmp de teritoriu, așadar peste media la nivel național (46,8). În județul Tulcea, traficul feroviar de mărfuri a cunoscut o creștere continuă în anul 1980, volumul mărfurilor expediate și sosite pe calea ferată a crescut cu 84% față de 1975, numărul călătorilor transportați în 1980 a crescut cu 38% față de anul 1975.
La sfârșitul anului 1978, județul Constanța dispunea de 2 277 km drumuri publice, din care 484 km drumuri modernizate, ceea ce a semnificat o densitate de 323 km/1 000 kmp, față de 309 km/ 1 000 kmp (media la nivel național). În cadrul sectoarelor transporturi și telecomunicații, de pildă județul Tulcea dispunea în cincinalul 1976-1980 a deținut o rețea de căi de comunicație rutiere, feroviare, navale și aeriene, care făceau ca transporturile de mărfuri și călători să se efectueze în condiții cât mai bune. Transportul rutier s-a dezvoltat într-un ritm ascendent, județul dispunând de o rețea de șosele asfaltate și o dotare corespunzătoare care asigura transportul de mărfuri și călători. În anul 1980, volumul mărfurilor transportate a crescut cu 17%, iar numărul călătorilor transportați a crescut cu 77%. Pentru buna desfășurare a traficului rutier s-au executat lucrări de întreținere a șoselelor, s-au executat îmbrăcăminți asfaltice ușoare peste 13 km, de asemenea s-au executat reparații și supraînălțări.
Și în județul Tulcea, transportul naval a cunoscut în cincinalul 1976-1980 o dezvoltare accentuată, volumul de mărfuri transportate în anul 1980 a crescut cu 85% față de anul 1975, iar transportul de călători a crescut cu 19%.
În Dobrogea, telecomunicațiile au fost dezvoltate, în continuare prin extinderea rețelei de telefonie, s-au construit 3 radio-releuri, 1 stație radio-releu, iar pentru realizarea unei mai bune legături între localități au fost conectate la rețeaua de telefonie interurbană un număr de 4 așezări Tulcea, Măcin, Babadag și Isaccea, iar volumul activității de poștă a crescut în anul 1980 cu 18% față de anul 1975.
Legăturile rutiere cu întreaga țară au fost facilitate pentru județele Constanța și Tucea de podul rutier Giurgeni-Vadu Oii, dat în folosință la finele anului 1970. De asemenea, Dobrogea a beneficiat în această perioadă, atât în județul Constanța, cât și în județul Tulcea, de creșterea traficului aerian, desfășurat prin intermediul celor două aeroporturi internaționale pe care le deținea.
Pentru perioada 1965-1989, ce ne stă în atenție, se poate conchide că s-au construit numeroase obiective și capacități industriale, care au permis crearea unor noi ramuri și subramuri menite să asigure o dezvoltare, apreciem, armonioasă a Dobrogei, precum și valorificarea bogățiilor solului și subsolului în această zonă, dar și atragerea forței de muncă disponibile în industrie, construcții, transporturi și alte activități economice.
CAPITOLUL III
CONFIGURAȚIA DEMOGRAFICĂ A DOBROGEI ÎNTRE ANII 1965-1989
III.1. Politica demografică a regimului comunist în Dobrogea
Regimul comunist din România, având la bază modelul stalinist, a căutat să controleze îndeaproape viața cetățenilor, inclusiv viața intimă, privată, promovând o politică demografică nocivă și nerealistă, represivă față de opozanți. Ca în orice sistem totalitar, anularea solidarităților tradiționale, distrugerea individului în favoarea comunității au însemnat confiscarea vieții private în general și a celei de familie în particular.
Regimul comunist din România a încercat să reglementeze și să controleze sever și viața intimă a familiilor. De pildă, în anul 1948, autoritățile comuniste au eliminat din Codul civil român articolele 254 – 276, referitoare la motivele de divorț stabilite prin consens (care fuseseră în vigoare din 1864). Prin Legea nr. 18/1948, divorțul a devenit dependent de comandamentele ideologice ale justiției comuniste, iar începând cu 1966, divorțul era posibil doar în „cazuri excepționale“. Gradul de amestec al lui Ceaușescu în viața cetățenilor este cel mai bine ilustrat de măsurile de planificare familială.
Avortul la cerere fusese legalizat în anul 1957 și devenise mijlocul principal de planificare familială în România lui Dej. Decizia guvernului a favorizat într-un anumit fel familia, care trecea printr-o perioadă în care situația economică și îndeosebi nivelul de trai erau deficitare. Însă, situația precară din punct de vedere socio-economic a favorizat scăderea natalității.
Dacă în 1956, la nivel național, existau 24 de nou-născuți la 1 000 de locuitori, în 1966 s-a ajuns la 14 la 1 000 de locuitori. Datorită scăderii natalității din anii ’60, s-au încercat diverse soluții pentru stoparea fenomenului.
În România, implicit în Dobrogea, în loc să se recurgă la metode de susținere a familiilor cu mai mulți copii și a natalității, în cele din urmă, – strategie costisitoare – s-a adoptat o măsură extremă, și anume interzicerea avorturilor. Măsurile de susținere a natalității s-au dovedit a fi prea modeste pentru a o stimula într-adevăr, având în vedere faptul că au constat în principal în introducerea unui impozit special pentru familiile fără niciun copil, o alocație pentru mamele cu trei și mai mulți copii.
Ce anume îl va fi determinat pe Nicolae Ceaușescu, ca la numai un an după preluarea puterii, să ia măsura interzicerii avorturilor după ce sovieticii și predecesorul său, Gheorghiu-Dej renunțaseră la ea? Aceasta este întrebarea la care Lavinia Betea a încercat să răspundă în studiul intitulat sugestiv Interzicerea avorturilor (1966-1989) ca fapt de memorie socială și regăsit în volumul coordonat de Adrian Neculau, „Viața cotidiană în comunism“.
Importanța acestei inițiative derivă și din forma ei de prezentare și promovare publică, și anume sub formă de decret și nu de lege impusă de forul legislativ al țării. Prin „Scînteia“ au fost făcute cunoscute noile măsuri și interdicții ce vizau realizarea „planului“ de minimum 4 copii de către fiecare familie.
Decretul – promulgat în numele Consiliului de Stat în data de 2 octombrie 1966 – menționa în preambul că întreruperea cursului sarcinii reprezenta „un caz cu grave consecințe asupra sănătății femeii și aduce mari prejudicii natalității și sporului natural al populației“. Odată cu publicarea Decretului nr. 770 din 1 octombrie 1966 privind reglementarea întreruperii sarcinii (1), regimul Ceaușescu a pus bazele a ceea ce avea să constituie unul dintre cele mai represive și mai dure regimuri pronataliste din istorie.
Decretul nr. 770/1966 a marcat intervenția regimului comunist în cele mai intime aspecte ale vieții cetățenilor săi și, mai cu seamă, în viața femeilor. În conformitate cu principiile ideologice ale ,,egalității socialiste“, această politică demografică a sfârșit prin a afecta toți cetățenii cu vârste peste 25 de ani, bărbați și femei, indiferent de statutul lor marital și/sau reproductiv. Tuturor persoanelor fără copii – inclusiv celor sterile – li s-a reținut un impozit lunar.
Prevederile acestui decret au fost modificate de-a lungul anilor – mai cu seamă în 1974 și în 1985 – încercând de fiecare dată, chiar dacă inutil, să forțeze creșterea ratei natalității.
În momentul în care legea anti-avort era schimbată, rata natalității înregistra un salt, până când românii găseau mijloace alternative de ocolire a legii. Cea mai „dramatică“ creștere s-a înregistrat după legiferarea din 1966, moment în care numărul nașterilor aproape că s-a dublat. Însă, până la finele lui 1967, numărul avorturilor a crescut din nou, în timp ce rata natalității a înregistrat un ușor declin. Creșterea natalității ca urmare a aplicării Decretului nr. 770/1966 a implicat mecanisme asemănătoare cu planificarea din domeniul economic. Creșterea bruscă a numărului de nou-născuți în anul 1967 a reprezentat o consecință a restricțiilor aplicate prin publicarea Decretului.
De pildă, în județul Constanța în anul 1967, din totalul populației de 477 244 locuitori, s-au născut-vii 14 250, iar în anul 1968, din totalul populației de 494 962 persoane s-au născut-vii 14 184. Pentru județul Tulcea, situația s-a prezentat în felul următor: în anul 1967, din totalul populației de 238 757, s-au născut-vii 6 703, iar în 1968 la un total de 242 848 locuitori, s-au născut-vii 6 963.
După intrarea în vigoare a legii din 1966, rata mortalității la femei, pusă în legătură cu avorturile, a crescut de 10 ori mai mult. În ciuda măsurilor punitive adoptate, rata natalității a înregistrat însă un declin anual, atât din cauza creșterii numărului de avorturi ilegale, cât și din cauza scăderii nivelului de trai la sfârșitul anilor ’70.
Legislația anti-avort a fost suplimentată de o serie de măsuri pronataliste care urmăreau pe de o parte scăderea ratei mortalității infantile, a numărul de avorturi și divorțuri, etc, iar pe de altă parte, întărirea sprijinului pentru familiile cu mulți copii.
O serie de politici complementare vizau și nevoi de infrastructură, cum ar fi creșterea numărului de locuințe, creșe și grădinițe; îmbunătățirea asistenței medicale pentru mame și copii.
Simultan, pentru a se asigura că sarcinile de plan și implementarea Decretului nr. 770/1966 se vor realiza în bune condiții, regimul a promovat o serie de măsuri disciplinare din ce în ce mai represive. S-a creat astfel un sistem în care supravegherea instituțională se suprapunea cu cea individuală, solicitând participarea tuturor celor implicați, dar mai ales a cadrelor medico-sanitare – în particular a celor din secțiile de obstetrică-ginecologie și de pediatrie – și ale Miliției, Procuraturii și Securității.
Așadar, s-a creat un aparat birocratic pentru a permite supravegherea și controlul cu privire la aplicarea politicii demografice instituite prin Decretul nr. 770/1966. Ironia politicii demografice a regimului Ceaușescu a fost aceea că întreruperile ilegale de sarcină au reprezentat atât metoda principală de control al reproducerii, cât și cauza preponderentă a mortalității la femeile aflate la vârsta fertilă.
Totuși, după cum relevă statisticile, interzicerea avortului nu a însemnat eradicarea practicii lui, căci pentru a împiedica ducerea la capăt a unei sarcini nedorite, femeile apelau la diverse mijloace. Pe de altă parte, s-au înființat și au intrat în funcțiune noi instituții și mecanisme de supraveghere care să monitorizeze aplicarea Decretului. La puțin timp după intrarea în vigoarea Decretului privind interzicerea avorturilor a fost adoptată o măsură care îi pedepsea pecuniar pe cei care nu aveau copii. Trebuie precizat faptul că majorarea de impozit se aplica atât bărbaților, cât și femeilor fără copii, începând cu vârsta de 25 de ani, indiferent daca aceștia erau sau nu căsătoriți. În această ordine de idei dorim să subliniem faptul că după aplicarea Decretului nr. 770/1966, la C.C. al P.C.R., Consiliul de Stat, Consiliul de Miniștri, Consiliul Național al Femeilor, Ministerul Sănătății și Prevederilor Sociale, Ministerul Justiției, Procuratura Generală și la redacția ziarului „Scînteia“ s-au primit peste 600 de scrisori în legătură cu problema natalității și ocrotirea mamei și a copilului. Din conținutul acestor scrisori, rezulta că o parte din cetățeni apreciază pozitiv și sunt de acord cu măsurile luate pentru stimularea natalității. Pornind de la dificultățile lor materiale, alți cetățeni s-au declarat nemultumiți cu dispozițiile cuprinse în decret, ridicând diverse probleme, precum: lipsa spațiului locativ, reglementarea muncii femeii, acordarea alocației de stat, problema salariilor, întreruperea sarcinii.
În februarie 1972, s-a produs o modificare a articolului 2 al Decretului nr. 770/1966, în sensul că întreruperea cursului sarcinii era permisă și în cazul în care femeia era în vârstă de peste 40 de ani, reducându-se astfel vârsta minimă la care acestea puteau face avort, de la 45 la 40 de ani. În acest sens, de pildă, pentru intervalul 1 ianuarie-31 octombrie 1983, sursele arhivistice de partid relevă că în județul Constanța s-au înregistrat 16 210 întreruperi de sarcină, din care 867 la femei peste 40 de ani. Pentru județul Tulcea situația înregistrată relevă că au avut loc în intervalul menționat anterior 3 239 întreruperi de sarcină, din care 206 la femei peste 40 de ani. Subliniem, totodată, că din numărul total al întreruperilor de sarcină, o mare pondere au avut-o situațiile în care femeia avea peste 4 copii (vezi ANEXA nr. 6).
În paralel cu planurile de dezvoltare economică a țării, regimul comunist a urmărit și obținerea unor rezutate positive în dinamica demografică, punând accent pe „omul nou“ comunist. Însă, din păcate, mijloacele prin care s-a monitorizat acest indicator au fost unele extreme. Astfel, considerăm că politica pronatalitate, bazată pe scoaterea în afara legii a avortului, a fost una dintre cele mai drastice politici demografice adoptate în lume, și care a afectat și populația feminină din zona Dobrogei.
III.2. Evoluția demografică în Dobrogea (1965-1989)
Evoluția fenomenelor demografice în teritoriul dintre Dunăre și Mare s-a desfășurat într-o strânsă conexiune cu transformările socio-economice inițiate la nivel național de conducerea Partidului Comunist Român, începând cu 1965.
Între 1965-1989, evoluția demografică a provinciei dobrogene nu a cunoscut un proces constant valoric. În acest sens pot fi identificate o serie de cauze care au determinat această instabilitate sub raport demografic, din care facem referire în special la cauzele economice și cele demografice.
Potrivit datelor înregistrate la Recensământul populației din 1966, în județul Constanța trăiau 465 752 locuitori, iar pentru județul Tulcea este menționată cifra de 223 719 locuitori.
În intervalul 1965-1989, dimensiunea demografică a Dobrogei a fost influențată de rezultatul a patru elemente: pe de o parte, nașterile și imigranții, care converg către creșterea numărului populației, iar pe de altă parte, decesele și emigranții, care conduc la scăderea numărului populației. Trebuie menționat faptul că principalele componente ale evoluției demografice sunt natalitatea și mortalitatea, dinamica naturală a populației rezultând din diferența dintre numărul de nașteri și de decese. În intenția de a dezbate problematica mișcării naturale a populației Dobrogei ne vom raporta la indicatorii mai sus menționați.
Natalitatea
Asupra frecvenței sau intensității nașterilor în interiorul unei populații ne edifică indicatorul numit natalitate. Aceasta se măsoară prin rata natalității, indicator calculat prin raportarea numărului total de născuți-vii la populația medie (reprezintă populația înregistrată la 1 iulie a fiecărui an). Ca element preponderent în determinarea creșterii și dinamicii demografice, natalitatea este influențată de un complex de factori: fecunditatea, structura populației pe vârste și sexe, migrațiile, politicile demografice, tradițiile, apartenența religioasă, nivelul de cultură și educație, emanciparea și gradul de ocupație a femeii.
Evoluția indicelui natalității populației Dobrogei în perioada dintre anii 1956-1966 relevă scăderea lui continuă în intervalul menționat, de la 32,9‰ în anul 1956 la 22‰ în 1960 și la 14,8‰ în 1966, cum se poate observa din tabelul de mai jos.
Tabel nr. 12
Cu toată scăderea acestui indice în perioada analizată, natalitatea în Dobrogea s-a înscris cu un indice superior mediei pe țară. Descreșterea coeficientului natalității poate avea drept cauză scăderea aproape în același ritm a numărului de căsătorii, cât și utilizării eronate a dreptului de întrerupere a sarcinii acordat de legile din perioada respectivă.
Trebuie menționat faptul că indicele natalității pe întreaga provincie prezintă diferențieri teritoriale. În acest sens, în primul rând se individualizează județul Tulcea cu un coeficient mai mare al natalității în comparație cu județul Constanța. Indicele mai scăzut în jumătatea sudică a Dobrogei, și mai ales în Valea Carasu și în zona litorală, se datorează mobilității populației, fenomen care adesea conduce la scăderea numărului căsătoriilor, la dezechilibre numerice între sexe.
În județul Constanța, în raport cu intervalul 1955-1966, când natalitatea a înregistrat cel mai scăzut nivel cunoscut vreodată în această zonă, respectiv de 12.30/00, între anii 1967-1972 coeficienții natalității au cunoscut o creștere, media fiind de 23.30/00. În același timp, indicatorii mortalității au întregistrat o scădere de 7.40/00, sporul natural fiind de peste 15.90/00. Totuși, în anul 1972, atât indicele natalității, cât și cel al mortalității au înregistrat un nivel scăzut: 16.60/00, respectiv 7.30/00, ceea ce a contribuit la menținerea indicelui excedentului natural, care în anul 1972 a fost de 9.30/00.
În cercetările demografice și sociologice moderne se acordă o atenție deosebită fenomenului de fertilitate feminină, întrucât se pornește de la premisa că acesta are un rol important în evoluția coeficientului de creștere, de stagnare sau de descreștere a natalității. În urma sistemului de măsuri medico-sanitare și de sprijinire materială a familiilor cu mai mulți copii, sistem considerat „îmbunătățit“ după aplicarea Decretului nr. 770 în 1966, natalitatea a crescut considerabil în anii 1967 și 1968 în comparație cu perioada anterioară. Între consecințele sociale ale decretului antiavort care s-au resimțit și în Dobrogea, reținem creșterea în primii ani a ratei natalității, dar și decesul și mortalitatea a unui număr semnificativ de femei ca urmare a complicațiilor declanșate de provocările ilegale de avort.
Politica demografică promovată de C.C. al P.C.R. în intervalul 1965-1989, ca urmare a măsurilor adoptate începând cu octombrie 1966, prin publicarea Decretului nr. 770, a urmărit micșorarea indicelui mortalității generale și a celei infantile, o creștere a duratei de viață, redresarea energică a natalității, îmbunătățirea structurii populației pe vârste, cu consecințe economice și sociale pozitive. Interesant este că la nivel național, corespunzător datelor statisticii demografice, în ziua de 20 iunie 1969 s-a născut persoana care se înscria ca cel de-al 20 000 000-lea cetățean al României (moment marcat de autoritățile centrale prin emiterea unui timbru care să consemneze atingerea cifrei menționate). Cu acest număr, practic, România se situa la acel moment printre primele state din Europa și printre primele 29 țări de pe glob, având o populație peste 20 000 000 locuitori.
În urma recensământului din 5 ianuarie 1977, în Dobrogea natalitatea a înregistrat o creștere semnificativă de circa 22‰ în mediul rural și 18‰ în zona urbană. Astfel, în județul Constanța populația era de 608 817 locuitori, iar în județul Tulcea, populația se cifra la 254 531 locuitori. Potrivit datelor statistice, la 1 iulie 1989, în Dobrogea erau 993 938 locuitori, din care 736 860 locuitori în județul Constanța, iar 275 078 locuitori în județul Tulcea.
În perioada 1967-1989, indicele natalității la nivelul județului Constanța a scăzut de la 14 250 născuți-vii în 1967, la 11 695 născuți-vii, în 1989. În județul Tulcea constatăm acealși trend de scădere a indicelui natalității de la 6 703 născuți-vii, în 1967 la 4 798 născuți-vii în anul 1989.
Mortalitatea
Totalitatea deceselor care se produc în structura unei populații este reflectată de indicatorul denumit mortalitate. Aceasta se exprimă prin rata mortalității, indicator demografic care reprezintă un raport între numărul total de decedați și populația medie.
De pildă, în anii 1931-1935 media anuală a mortalității populației a fost de 21,2‰ pentru județul Constanța și de 20,6‰ pentru județul Tulcea, după cum se poate observa din tabelul de mai jos.
Tabel nr. 13
În intervalul următor (cu excepția perioadei de după cel de-Al Doilea Război Mondial) indicele mortalității a fost în continuă descreștere. Scăderea considerabilă a acestuia (10,2‰ în 1956 și 7,3‰ în 1966) își are explicația în amplul sistem de măsuri sanitare, sociale, economice, dezvoltat sistematic după anul 1960. Poate fi amintită și rețeaua de spitale de la Constanța, Tulcea și Medgidia. Numărul instituțiilor pentru servicii medicale în Dobrogea s-a completat pe parcurs cu 6 sanatorii din localitățile balneare Agigea, Eforie-Nord, Eforie-Sud, Techirghiol și Mangalia, dar și cu alte spitale construite în diverse localități.
Cu privire la politica statului în domeniul sănătății publice, deși reprezentanții partidului-stat au avut, potrivit legii, ca obiectiv principal prevenirea și combaterea cauzelor îmbolnăvirilor, prelungirea duratei de viață a omului, întărirea sănătății mamei, copilului, creșterea natalității, asigurarea unei proporții corespunzătoare a structurii de vârstă a populației, s-a constat de la un an la altul că se înregistra un număr mare de îmbolnăviri. De pildă, mortalitatea infantilă a înregistrat în 1985 valori peste medie în județele Tulcea și Constanța, alături de județele Ialomița, Giurgiu, Olt, Bacău, Botoșani, Călărași.
Însă, în perioada 1967-1989, indicele mortalității atât la nivelul județului Constanța, cât și al județului Tulcea aproape s-a dublat. Dacă în 1967, la nivelul județului Constanța, indicele mortalității era de 3 414 decedați, în 1989 acesta a atins cifra de 6 565 decedați. Județul Tulcea a avut în anul 1967 un indice al mortalității de 1984 decedați, pentru ca în 1989, acesta să crească la 2 997 decedați.
Sporul natural
Diferențele care există între nivelul natalității și cel al mortalității înregistrate în cadrul unei populații sunt redate de sporul natural sau rata creșterii naturale. Acesta se obține prin diferența dintre rata natalității și rata mortalității. Sporul natural poate fi pozitiv atunci când numărul născuților este mai mare decât numărul decedaților, însă capătă valențe negative dacă nivelul natalității este mai redus decat nivelul mortalității, în această circumstanță preferându-se termenul de deficit natural ori cel de declin demografic sau „0“, când valorile ratei natalității sunt egale cu cele ale ratei mortalității.
De pildă pentru intervalul 1931-1935 sporul natural a reprezentat pentru cele două județe o medie de peste 8.800 locuitori pe an, adică 20‰. În anul 1956 acesta a înscris 10.823 locuitori (22,8‰). Cei mai scăzuți indici s-au înregistrat în anul 1965, cu 4.096 locuitori (8,0‰), și respectiv 3.847 locuitori (7,5‰) în anul 1966.
Măsurile pe linie de stat care au fost adoptate după 1966 au dus la o modificare substanțială a sporului natural, care a început să înregistreze din nou creșteri. Subliniem, de asemenea, și faptul că între 1956-1966, în Dobrogea atât natalitatea, cât și mortalitatea au înregistrat o sensibilă scădere, iar sporul natural a cunoscut valori absolute, cuprinse între 10.823 locuitori/an în 1956 și 3.847 locuitori/an în 1966.
În perioada 1967-1989 sporul natural, a înregistrat în județul Constanța o scădere de la 10 831, cât era în 1967 la 5 130 în 1989. În județul Tulcea scăderea coeficientului aferent sporului natural a fost în acest interval de aproximativ 2,5 ori, de la 4 719, cât era în 1967 la 1 801 în 1989. Conform datelor precizate în dosarul nr. 665/1975-1990, denumit Studiu – program privind evoluția demografică, necesarul de forță de muncă de asigurat, pregătiri și perfecționat, rețeaua școlară în cincinalul 1976-1980 și schița orientativă pentru perioada 1981-1990 – Județul Tulcea, populația județului Tulcea a crescut de la 236 709 persoane în 1966 la 264 595 de persoane în 1976, înregistrând un spor natural de 27 786 persoane, respectiv o creștere de 11,73%.
Densitatea populației
Evoluția densității populației județului Constanța în intervalul 1966-1972 a înregistrat o creștere continuă, de la 66.6 loc./km2 în anul 1966 la 74.9 loc./km2 în 1972. De pildă, pe plan național, județul Tulcea se situa, în anul 1970, printre județele cu o populație redusă. La 1 iulie 1970 populația județului Tulcea însuma 250 049 locuitori, ceea ce reprezenta numai 1,2% din populația totală a țării. Densitatea populației reprezenta numai 29,7 locuitori/ km2 față de 85,3 locuitori/ km2, cât era densitatea pe țară.
Densitatea populației din cele două județe dobrogene la recensămintele din anii 1956, 1966, 1977, „arhiva vie a unei națiuni“, așa cum le considera Ion Alexandrescu, dar și ritmul mediu anual de creștere a populației, în perioada 1956-1966 și 1966-1977 se prezenta sub următoarea formă (vezi Tabel nr. 14):
Tabel nr. 14
Ce-i drept, datele recensămintelor sunt necesare pentru elaborarea lucrărilor de planificare și prognoză economică, pentru organizarea și proiectarea rețelei și activității de educație, învățământ, cultură, ocrotirea sănătății, transporturi, turism și alte servicii pentru populație. De asemenea, aceste date sunt necesare organelor de specialitate pentru elaborarea balanțelor forței de muncă, a programelor de construcții de locuințe, de producție și aprovizionare a populației cu bunuri de consum.
Datele prezentate în tabelul de mai sus arată că numărul populației județului Constanța a fost la 5 ianuarie 1977 de 608 825 locuitori, înregistrând o creștere față de recensământul din 1966, respectiv un ritm mediu anual de creștere a populației de 2,5%. Densitatea populației pe teritoriu a fost în 1977 de 86,3 locuitori pe km2 (față de 66,0 locuitori pe km2 în 1966).
Pentru județul Tulcea constatăm că numărul populației a fost la 5 ianuarie 1977 de 254 403, înregistrând o creștere față de recensământul din 1966, respectiv un ritm mediu anual de creștere a populației de 0,7%. Densitatea populației pe teritoriu a fost în 1977 de 30,2 locuitori pe km2 (față de 28,1 locuitori pe km2 în 1966).
Mișcarea naturală a populației
Date privind mișcarea naturală a populației în cele două județe dobrogene în secvența temporală 1967-1989 am extras din Anuarele statistice. În cele ce urmează optăm pentru prezentarea informațiilor sub formă de tabel și grafic cu scopul de a ilustra procentul de creștere al populației înregistrat în intervalul analizat în cele două județe ale Dobrogei.
Astfel, pentru județul Constanța, situația se prezintă după cum urmează:
Mișcarea naturală a populației în județul Constanța 1967-1989
Tabel nr. 15
Astfel, potrivit datelor statistice, în decurs de 22 de ani populația județului Constanța a crescut de la 477 244 – cât era la nivelul anului 1967 – la 707 513 număr de locuitori, cifră înregistrată în anul 1989.
Pentru o descriere optimă, vom reda tabelul nr. 15 sub formă de grafice.
Grafic nr. 1
Pentru județul Tulcea, situația privind mișcarea naturală a populației se prezintă după cum urmează:
Mișcarea naturală a populației în județul Tulcea 1967-1989
Tabel nr. 16
Analizând datele expuse se constată că, între anii 1967-1989, populația județului Tulcea a crescut de la 238 575 locuitori, cât era în anul 1967, la 278 301 număr de locuitori, în anul 1989. Pentru o descriere optimă, vom reda tabelul nr. 16 sub formă de grafice.
Grafic nr. 2
În completarea graficelor prezentate, redăm și date privind mișcarea naturală a populației în anii 1983 și 1985, pe județe, cifre preluate din dosarele Secției Cancelarie, ale fondului C.C. al P.C.R. Astfel, dacă ar fi să traducem procentul informațiile analizate, am putea descrie situația în felul următor: la 1 000 de locuitori, de pildă sporul natural pentru județul Constanța a fost de 5,8, iar pentru județul Tulcea a înregistrat un procent de 6,6, iar la categoria decedați sub 1 an, la același nivel la Constanța s-a înregistrat un procent de 25,2, iar la Tulcea de 28,0.
Doi ani mai târziu, procentual, situația se prezenta astfel: la 1 000 de locuitori, județul Constanța a înregistrat un spor natural de 6,8, iar județul Tulcea 6,7. Pentru indicatorul privind numărul decedaților în vârstă sub 1 an la nivelul județelor procentele au fost de 30,7 pentru Constanța și 35,4 pentru Tulcea.
Printre procesele pe care le-a cunoscut sub raport demografic Dobrogea în anii comunismului regăsim și migrația internă. Determinată în cea mai mare parte de strategia națională a industrializării după anul 1965, și anterior anului 1964 de cooperativizarea agriculturii, migrația internă a devenit un factor al dinamismului social și economic.
Recensământul populației și locuințelor din martie 1966 a avut un program de observare amplu și riguros, astfel conceput încât să permită stabilirea unui bilanț al tuturor modificărilor intervenite în numărul și structura populației din fiecare regiune și pe ansamblul României, un accent aparte fiind pus pe structura social-economică a populației și migrația internă, îndeosebi.
Conform datelor recensământului din anul 1966, populația județului Constanța a fost cea mai mobilă. Pentru județul Constanța putem constata și un sold pozitiv între populația înregistrată la data recensământului și populația născută în județ.
Recensământul populației din anul 1977 conturează o perspectivă globală a dimensiunii mobilității spațiale a populației. Cert este că motivațiile care au stat la baza acestui proces au fost multiple, între care evidențiem dorința de îmbunătățire a calității vieții.
În încercarea de exemplifica migrația în profil teritorial (cu referire la Dobrogea – județele Constanța și Tulcea) la nivelul anului 1966, vom face apel la datele prezentate în lucrarea Demografia, aparținând autorilor I. Measnicov, I. Hristache și V. Trebici. Astfel, un aspect interesant, dezvoltat de autorii lucrării mai sus menționate, este faptul că afluența locuitorilor în orașele județului Constanța poate fi explicată nu doar prin posibilitățile de plasare în întreprinderile industriale, cât și prin posibilitatea de câștig în sfera neproductivă pe care o ofereau stațiunile balneare din zona litoralului.
Nu putem omite din cadrul dezbaterii noastre și situația populației din mediul rural. O importantă sursă istoriografică care tratează problema mișcării interne a populației satelor din Dobrogea a fost studiul Athenei Herbst-Rădoi publicat în „Lucrările simpozionului de geografie a satului“, București, septembrie 1967. Astfel, autoarea distinge în istoria localităților dobrogene două etape, și anume: prima – de expansiune rurală, când în Dobrogea se stabilește populație venită din Transilvania, Oltenia, Muntenia și Moldova și a doua etapă care se caracterizează prin procesul de redistribuire a populației în cadrul localităților existente, proces de la care nu a lipsit nici aspectul migratoriu dinspre alte județe. Astfel, pentru anul 1965, reținem că din populația totală a Dobrogei de 514 951 locuitori, aproximativ 27 000 erau antrenați în mișcarea internă generală. Dintre aceștia, peste 14 000 persoane s-au îndreptat spre municipiul Constanța, iar aproape 10 000 spre celelalte orașe și sate din județele Constanța și Tulcea. Din Dobrogea au migrat în același an spre alte județe ale României peste 3 000 locuitori, iar spre Dobrogea au venit mai mult de 4 000.
În cadrul acestor mișcrări interne trebuie subliniat faptul că un rol relevant l-au avut și factori precum: eliberarea forței de muncă din sectorul agricol, ca urmare a mecanizării agriculturii, antrenarea forței de muncă disponibile pe șantierele de construcții ale diverselor obiective economice (cu precădere ale portului Constanța și ale litoralului). Alte tipuri de cauze ale fenomenului analizat pot fi și tendința spre calificări în profesii noi, regruparea unor naționalități sau, de pildă, căsătoriile între tinerii din județe și localități diferite.
Consecințele ce derivă din fenomenul migratoriu pot fi raportate la schimbări privind evoluția numerică a populației în cadrul localităților ori concentrarea acesteia în anumite zone (zona litorală, a văii Carasu), dar și modificări în ceea ce privește structura populației pe sexe și grupe de vârste.
Pornind de la ipoteza dezvoltată în studiul menționat anterior, menționăm faptul că implicațiile ce decurg din fenomenul migratoriu al populației, au afectat geografia orașelor, a satelor din apropierea orașelor dobrogene. Practic, municipiile Constanța, Tulcea și orașul Medgidia au absorbit cea mai mare parte din mișcarea internă identificată în Dobrogea la nivelul anului 1965. La recensământul din anul 1966, municipiul Constanța a figurat cu 70.6% locuitori imigranți (cel mai mare procent din toate orașele cu peste 100 000 locuitori), iar procentul maxim de imigranți l-a înregistrat orașul Eforie (85.4%).
În județul Tulcea, între 1965-1989, s-au evidențiat trei tendințe dinamice în ceea ce privește populația. În primul caz, asistăm la creșterea accentuată a populației municipiului Tulcea (cu 44,5% față de 1966), precum și a orașului Măcin (25,3%), în timp ce crește lent populația din orașele Babadag, Isaccea și Sulina. În al doilea caz, în cele mai multe din localitățile de pe raza Dunării a județului, de la Dăeni la Tulcea, s-a constatat o creștere importantă de populație ca urmare a influenței centrelor industriale Brăila, Galați și Tulcea spre care a gravitat populația respectivă. Iar în cel de-al treilea caz, s-a înregistrat o diminuare care a atras atenția la populația din Delta Dunării, din unele localități din centrul și sudul județului. Astfel, din 1966 și până în 1976, populația din comunele din Deltă s-a diminuat cu 19,7%, accentuându-se procesul de îmbătrânire, prin plecarea persoanelor tinere către centrele urbane industrializate.
În ce privește populația municipiului Tulcea (51 384 persoane), înregistrarea nu reflectă întreaga populație care locuiește și lucrează în zonă, întrucât aceasta s-a efectuat pe baza principiului domiciliului stabil. Astfel, din cele peste 4 500 de persoane care lucrau în județul Tulcea ca angajați permanenți, cu domiciliul stabil în alte județe, circa 90% lucrau în municipiu. De asemenea, din cele aproape 6 000 de persoane din județ care lucrau în unitățile din municipiu, un număr important nu efectuau naveta zilnic
În contextul migrării interjudețene a populației prin schimbarea domiciliului, județul Tulcea a înregistrat în perioada 1971-1975, un sold migratoriu negativ de 3700 de persoane. De remarcat că cele mai multe persoane plecate din județul Tulcea s-au stabilit în județele limitrofe și municipiul București. Astfel, raportat la județul Constanța s-a înregistrat un sold negativ de 2 674 persoane, la municipiul București de 1 316, la Brăila de 776 persoane, iar la județul Galați de 716 persoane. Solduri pozitive s-au înregistrat pe seama județelor din Moldova (și îndeosebi Bacău 451 persoane, Botoșani 390, Vaslui 301 și Neamț 1639). Avându-se în vedere că în cincinalul 1971-1975 județele respective au cunoscut o puternică dezvoltare industrială, precum și faptul că au furnizat forță de muncă și altor județe deficitare în resurse de muncă, posibilitățile de atragere către județul Tulcea s-au dovedit a fi cât mai limitate.
În ceea ce privește mișcarea pendulatorie, județul Tulcea a înregistrat, de asemenea, un sold negativ. Față de un număr de 1 782, persoane care în 1975, au efectuat naveta spre alte județe, numai 423 persoane au navetat spre localități din județul Tulcea. Cel mai mare număr de persoane au pendulat spre Galați (1 102 din care 1 009 bărbați), precum și spre Brăila (628 bărbați).
Deși, mișcarea pendulatorie spre județul Constanța a fost una redusă, s-a înregistrat o intensificare a acesteia determinată de lucrările din zonă, precum și de tendința amintită de strămutare a populației din sudul județului Tulcea spre Constanța și Medgidia.
Cert este că progresele sociale, culturale și economice, ridicarea nivelului de trai și de instruire au contribuit la schimbarea comportamentului demografic. Fluxurile de dirijare spre urban a unei mari părți a populației Dobrogei, cu precădere spre zona litorală a județului Constanța (cu potențial economic atractiv), începute în anii 1960, i-a urmat alte valuri, care au permis continuarea fenomenului de depopulare a zonelor rurale și superconcentrare a populației în spații urbane bine echipate edilitar și cu servicii mai bune. Astfel, decalajul dintre urban și rural nu a fost numai de mărime demografică, ci și unul de nivel cultural, social, economic și funcțional, care în loc să se atenueze, a continuat să crească, provocând, ulterior, dezechilibre teritoriale și pe sectoare de activitate.
III.3. Structura populației Dobrogei între anii 1965-1989
În intervalul temporar 1965-1989, provincia dintre Dunăre și Marea Neagră, prin dezvoltarea economică înregistrată în sectoarele agricultură, industrie, construcții, transporturi, și-a modificat fundamental structurile socială și demografică. Talia demografică a unor orașe a crescut intens – în special Constanța, dar și Medgidia, Cernavodă și Tulcea – , apar noi orașe – Năvodari, Basarabi, Ovidiu – , iar unele așezări rurale capătă dimensiuni funcționale și fizionomii urbane: Mihail Kogălniceanu, Agigea, Baia, 23 August, Tuzla, Valu lui Traian. A scăzut, în schimb, populația din mediul rural cu deosebire din zona Deltei, a podișurilor Casimcei și Oltinei, unde s-a ajuns chiar la desființarea unor sate, iar altele au fost pe punctul de a dispărea.
Structura populației pe medii
În analiza structurii populației pe medii vom urmări aspecte legate de dinamica populației urbane, mărimea orașelor după numărul populației, gradul de urbanizare a teritoriului, repartiția teritorială, interdependența dintre dinamica populației orașelor, funcțiile și dezvoltarea lor teritorială.
În acest cadru interesantă este și statistica pe care o regăsim la dr. Aurel Lup privind evoluția demografică în Dobrogea în perioada 1905-1948, în urma căreia se poate concluziona că în doar patru decenii, populația Dobrogei a crescut cu peste 66%, cu diferențe relativ mari între cele două județe atât ca ritm de creștere, cât și ca raport între populația urbană și rurală. Cercetătorul consideră că evoluția diferită a populației celor două județe derivă din relaționarea cu activitățile comerciale portuare.
Menționăm faptul că analiza dinamicii populației urbane a Dobrogei după anul 1965 nu va fi precedată de prezentarea aspectelor de acest ordin și pentru etapele anterioare, întrucât în literatura de specialitate a fost abordată această problematică.
De pildă, în anul 1968 aproximativ o 1/3 din populația Dobrogei era concentrată în doar 3 orașe (Constanța cu 22.4%, Tulcea și Medgidia cu 9.5%), iar circa 15% din totalul populației locuia în celelalte 10 orașe dobrogene. De altfel, între anii 1965-1989 s-au produs schimbări importante în fizionomia orașelor din Dobrogea: a crescut considerabil numărul clădirilor cu mai multe nivele atât în orașele mari, cât și în cele mici; s-a dezvoltat și modernizat rețeaua de transporturi intra și interurbană; s-au intensificat funcțiile orașelor.
Între consecințele generale ale evoluției ascendente a populației urbane din Dobrogea în intervalul supus dezbaterii se numără și fenomenul de concentrare urbană, regăsit în special în zona litorală, cuprinsă între Capul Midia și Mangalia. În anul 1968, acest tip de grupare concentra aproximativ 50% din totalul populației urbane a Dobrogei.
În ceea ce privește populația rurală a Dobrogei putem afirma că, după 1965, ponderea sa în totalul populației țării a fost în descreștere (57% în 1966 și 53% în 1968). Descreșterea acestei ponderi s-a datorat dinamicii active a populației urbane, fenomenului de atragere a populației rurale către orașe, dar și avântului economic înregistrat în etapa dintre 1965-1989. În ceea ce privește numărul populației în satele dobrogene, o sursă primară, reprezentată de dosare din fondul Comitetul Regional P.C.R. Constanța (dosar numărul 42/1965 și dosar numărul 58/1967), studiate la Direcția Județeană Constanța a Arhivelor Naționale, ne-au oferit informații valoroase cu privire la populația din orașe, raioane, comune.
În intervalul 1 iulie 1965-15 martie 1966 a crescut numărul populației care locuia în zona urbană (de la 99 593 la 112 279), în timp ce s-a micșorat numărul populației din mediul rural (de la 415 358 la 398 221). De pildă, în județul Tulcea, în ceea ce privește structura populației pe medii, din totalul acesteia 27,6% se regăsea în mediul urban și 72,4% în mediul rural față de 40,8% și respectiv 59,2% cât era structura pe medii la nivelul țării.
Procesele economice de mare anvergură au generat în afara unei dinamici aparte, cu un ritm anual de creștere ridicat, și o modificare radicală a structurii etnice a populației. Atrăgând forța de muncă din toată țara, în Dobrogea a crescut numărul locuitorilor.
Numărul populației Dobrogei 1966-1977
Tabel nr. 17
Populația pe județe și mediul urban la recensămintele din
1930, 1948, 1956, 1966 și la 1 iulie 1974, 1980 și 1989
Tabel nr. 18
Procesul de industrializare, declanșat la nivel național, a determinat transformări în ceea ce privește structura populației pe medii, orașele constituind centre de atracție a forței de muncă.
Structura populației pe sexe
La 1 iulie 1965, în Dobrogea numărul populației însuma 514 951 de persoane, din care 260 062 erau de gen masculin, iar 254 889 de gen feminin. Dintre aceștia, în zona urbană era înregistrat un număr de 99 593, din care 50 073 bărbați, iar 49 520 femei. O pondere mai mare o avea populația din mediul rural, care însuma 415 358 locuitori, din care 209 989 bărbați, iar 205 369 femei.
Raportându-ne, de această dată, la recensământul din 15 martie 1966, situația populației din Dobrogea se prezenta astfel: dintr-un total de 510 500 persoane, 257 965 erau bărbați, iar 252 535 femei. În ceea ce privește mediul urban, din cele 510 500 persoane, aici locuiau 112 279, respectiv 57 234 bărbați și 55 045 femei. Restul de 398 221 persoane activau în mediul rural, ponderea populației de gen masculin depășind numărul persoanelor de gen feminin (200 731 bărbați față de 197 490 femei).
De pildă, în intervalul 1 iulie 1965-15 martie 1966 a crescut numărul populației care locuia în zona urbană (de la 99 593 la 112 279), în timp ce s-a micșorat numărul populației din mediul rural (de la 415 358 la 398 221). Cât privește raportul masculin/feminin constatăm ponderea mai mare a persoanelor de gen masculin decât cele de gen feminin.
În cele ce urmează, vom analiza populația pe sexe în cadrul celor două județe ale Dobrogei, respectiv Constanța și Tulcea, pe mediile urban și rural la 1 iulie 1967. Astfel, în județul Constanța, din totalul de 477 244 persoane (243 885 bărbați și 233 359 femei), în mediul urban regăsim conform datelor prezentate în Anuarul statistic al RSR (1968), 245 604 persoane (125 936 bărbați și 119 668 femei), iar în mediul rural erau înregistrate 231 640 persoane (117 949 bărbați și 113 691 femei).
Cât privește județul Tulcea, conform datelor regăsite în Anuarul statistic din anul 1968, din totalul de 238 575 (119 390 bărbați și 119 185 femei), în mediul urban regăsim un număr de 67 610 locuitori (34 162 bărbați și 33 448 femei), în timp ce mediul rural era populat de 170 965 persoane (85 228 bărbați și 85 737 femei).
Din totalul populației județului Constanța de 528 641 de locuitori la 1 iulie 1972, un număr de 268 872 (circa 51%) erau bărbați, iar 259 769 (circa 49%) erau femei. Acest raport este deosebit față de structura pe sexe a populației la sate (predominarea populației de sex feminin).
Un alt aspect al structurii populației pe sexe a județului Constanța îl constituie excedentul populației masculine în mediul urban, din cauza intensificării indicelui de migrație de la sat la oraș, și deficitul acesteia în teritoriile cu populație preponderent rurală. Astfel, considerăm relevantă analiza autorilor I. Rădulescu și Athena Herbst-Rădoi potrivit căreia orașele Mangalia (129 bărbați la 100 femei), Năvodari (117 bărbați la 100 femei), Medgidia (108 bărbați la 100 femei) au avut un coeficient ridicat al populației de sex masculin datorat avântului și funcțiilor lor economice din acea perioadă.
Populația pe sexe în județul Constanța 1966-1989
Tabel nr. 19
Pentru o descriere optimă, vom reda tabelul nr. 19 sub formă de grafic.
Grafic nr. 3
Populația pe sexe în județul Tulcea 1966-1989
Tabel nr. 20
Pentru o descriere optimă, vom reda tabelul nr. 20 sub formă de grafic.
Grafic nr. 4
Dacă în anul 1966, în județul Constanța, în mediul urban se regăseau 234 321 locuitori (120 461 bărbați, 113 860 femei), procentul s-a dublat în anul 1989, înregistrîndu-se în mediul urban o populație de 514 881 (257 674 bărbați și 257 207 femei).
Pentru mediul rural, se constată o stagnare sau chiar un regres, după cum urmează: în anul 1966 erau 231 431 (117 686 bărbați, 113 745 femei), în timp ce la nivelul anului 1989 avem în mediul rural, în județul Constanța, cifra de 221 979 locuitori (113 925 bărbați și 108 054 femei).
Dacă în anul 1966, în județul Tulcea, în mediul urban erau 65 511 locuitori (33 132 bărbați și 32 379 femei), procentul a crescut în 1989 la 130 577 de persoane (65 185 bărbați și 65 392 femei).
În mediul rural, în județul Tulcea situația se prezintă similar celei din județul Constanța, în sensul că numărul populației rurale a scăzut în intervalul 1966-1989 de la 171 198 (85 239 bărbați și 85 959 femei) la 144 501 (72 409 bărbați și 72 092 femei).
Una din cauzele scăderii numărului populației din mediul rural, între 1965-1989, poate fi legată de migrația către centrele urbane ale Dobrogei, datorită dezvoltării în diverse domenii economice.În tot acest interval, în mediul urban se poate constata preponderența populației de gen masculin în raport cu cea feminină, în timp ce fenomenul invers se regăsește în mediul rural.
Structura populației pe etnii
Pentru structura populației Dobrogei pe etnii, vom prezenta informații pentru intervalul 1956-1992, deși depășim intervalul istoric care face obiectul analizei noastre. Considerăm că în acest fel, putem reda într-o formă optimă dinamica evoluției etnicilor la nivelul Dobrogei.
Din punctul de vedere al evoluției demografice în istoria Dobrogei se disting două perioade principale și anume: colonizarea și expansiunea către această regiune îndeosebi datorită împroprietăririlor, în intervalul 1880-1948, și alta în perioada după anul 1948, de altfel caracterizată prin redistribuirea populației spre orașe și sate polarizatoare ca urmare a industrializării.
Populația Dobrogei pe etnii 1956-1992
Tabel nr. 21
Din intepretarea datelor redate tabelar se poate observa faptul că elementul românesc a rămas majoritar variind de la 86,6% în 1956 la 90,9% în 1977. În schimb, procentul bulgarilor a scăzut de la 0,13% în anul 1956 la 0,05% în 1977.
Structura populației pe ramuri de activitate
Din totalul populației Dobrogei de 709 503 locuitori (inclusiv municipiul Constanța) la recensământul din anul 1966 populația activă reprezenta 355 312 (50%). La aceeași dată, municipiul Constanța avea 47.1% populație activă. Procentele menționate au situat Dobrogea la o mică diferență sub media țării. O explicație a acestei situații s-ar putea regăsi în faptul că la acel moment a existat un coeficient ridicat (38.8%) de populație tânără, precum și prezența unui număr considerabil de femei în mediul rural apte de muncă, însă neocupate permanent în producție.
Un alt aspect care merită menționat vizează faptul că datorită funcțiilor multiple ale municipiului Constanța (balneoclimatrice și turistice), populația sa activă era ocupată în servicii (37.6%), industrie (21.4%), construcții (16.2%), transporturi (13.8%) și agricultură (11%).
Analiza forței de muncă salariate prezintă, sub aspect structural, diferențieri similare ca și populația activă între cele două județe dobrogene, pe de o parte, și municipiul Constanța, pe de altă parte.
Numărul mediul al salariaților în Dobrogea 1950-1989
-mii persoane-
Tabel nr. 22
Analizând datele prezentate constatăm în cazul județului Constanța saltul numărului mediul al salariaților de la 138.2 mii persoane, în anul 1965 la 308.3 mii persoane, în anul 1989. În județul Tulcea, în intervalul 1965-1989, numărul mediu al salariaților a crescut de la 21.8 mii persoane la 95.6 mii persoane.
Numărul mediu al muncitorilor în Dobrogea 1950-1989
-mii persoane-
Tabel nr. 23
Între 1965-1989, s-a înregistrat și o creștere a numărului mucitorilor atât în județul Constanța, cât și în Județul Tulcea. De pildă, în perioada 1966-1977 numărul total de salariați a crescut cu peste 30 000 în județul Constanța, ajungându-se astfel ca numărul de salariați la 1 000 de locuitori să înregistreze în județ 383, situându-se în grupul celor 5 județe ale României cu indicatorul cel mai înalt.
În anul 1965, numărul mediu scriptic al salariaților era de 105 781 persoane, din care 24 426 lucrau în industrie, 8 407 în construcții, 39 089 în agricultură, 988 în domeniul siviculturii, 6 234 în transporturi, 1 261 în telecomunicații, 1 978 lucrau în administrație, iar restul în alte ramuri. Dacă ar fi să redăm procentual situația, aceasta s-ar prezenta astfel: 2.5 a reprezentat numărul mediu scriptic al salariaților în anul 1966 față de nivelul țării.
Dintr-un total de 883 434 salariați în județul Constanța, 37 815 se regăseau în industrie, 35 613 în construcții, 29 623 în agricultură, iar restul în alte ramuri de activitate (transporturi – 21 026 salariați, telecomunicații -1 646 salariați).
În județul Tulcea, dintr-un total de 52 587 salariați, cei mai mulți se regăseau în industrie (17 623), agricultură (10 721), iar restul în alte ramurile.
La nivelul anului 1970, în județul Constanța cei 146 363 muncitori erau grupați cei mai mare parte în industrie (33 214), în agricultură (26 283) și în construcții (31 670). Situația se prezenta similar și pentru județul Tulcea, preponderența muncitorilor regăsindu-se în sectorul industriei (16 051 dintr-un total de 41 380 muncitori).
Analizînd datele prezentate prin intermediul Anuarelor statistice se poate constata faptul că la nivelul județului Constanța, în intervalul 1975-1980, a crescut numărul salariaților de la 217.2 mii persoane la 273.3 mii persoane, iar la nivelul județului Tulcea de la 68.7 mii persoane la 86.1 mii persoane.
În ceea ce privește situația muncitorilor pe același palier cronologic, 1975-1980, se constată creșterea numărului acestora datorită dezvoltării economice, industriale pe care a înregistrat-o Dobrogea în diverse sectoare și domenii de activitate.
În intervalul temporar analizat, populația activă a Dobrogei a prezentat ponderi diferite în corelație cu dezvoltarea ramurilor economice și cu politica comunistă planificată la nivel național. Astfel, în mediul urban populația activă a reprezentat 44%, iar în mediul rural 53%.
Populația activă a celor două județe dobrogene (medii întrunite), fără municipiul Constanța, era ocupată, în anul 1966, în mod preponderent în agricultură (69.8%), urmată de populația care activa în servicii (14.5%), în industrie (11.6%) și în construcții (4.1%).
Totodată, a scăzut numărul populației active din domeniul agriculturii, crescând ponderea populației active în celelalte ramuri de activitate productivă și neproductivă.
Dezvoltarea teritorială în concepția Partidului Comunist Român a avut drept fundament dezvoltarea rapidă a forțelor de producție, implicit în Dobrogea, amplasarea de întreprinderi industriale în toate județele și centrele importante, crearea de mari unități agricole, economice, comerciale, de învățământ, sănătate și cultură.
Situația centralizatoare a numărului mediu al salariaților în Dobrogea între anii 1965-1989 este redată prin intermediul tabelului următor, din a cărui analiză se poate observa că a crescut numărul salariaților. Considerăm că o cauză a acestei evoluții pozitive a numărlui de salariați a reprezentat-o și dezvoltarea diverselor domenii de activitate.
Numărul mediu al salariaților în Dobrogea 1965-1989
Tabel nr.24
Numărul mediu al muncitorilor în Dobrogea 1965-1989
Tabel nr. 25
În ceea ce privește numărul populației orașelor din Dobrogea la recensămintele din 1956 și 1966, la 1 iulie 1970 și 1974, după preponderența sectorului de activitate și după mărimea la data recensământului din 1966 (în ordinea procentului participării populației active în sectorul de activitate preponderent în totalul populației orașului respectiv în 1966), situația se prezintă după cum urmează:
Nr. populației orașelor din Dobrogea la recensămintele
din 1956 și 1966, la 1 iulie 1970 și 1974, după preponderența sectorului de activitate și mărimea la data recensământului din 1966
Tabel nr. 26
Grafic nr. 5
În schimb, în județul Tulcea populația ocupată a înregistrat în anul 1980 o cifră de 465 persoane la 1 000 locuitori, personalul muncitor la 1 000 de locuitori a crescut de la 277 persoane în anul 1975, la 327 persoane în anul 1980, iar ponderea personalului muncitor în totalul populației ocupate s-a majorat de la 57,9% la 70,5% în 1980, populația activă în sectorul agricol scăzând de la 37,5% la 25,5% în 1980, în totalul populației ocupate.
Numărul mediu al personalului muncitor a fost în 1980 de 85 658 persoane, cu 24,5% mai mult decât în anul 1975, iar personalul ocupat în industrie a fost la sfârșitul anului 1980 de 19 008 persoane cu 11,7% mai mult decât în 1975. Informațiile privind centralizatorul planului de muncă și salarii pentru intervalul 1966-1970 vor fi prezentare sub formă de anexe (vezi ANEXA nr. 7).
Grafic nr. 6
Raportul dintre populație și economie constituie un factor relevant, o problemă complexă, care se cere a fi investigată nu static și nici după procedee standard, ci gândite în dinamica și evoluția lor, astfel încât să putem evidenția trăsăturile specifice ale fenomenelor.
CONCLUZII
În încheierea demersului nostru științific apreciem că o parte semnificativă din informațiile ce au fost studiate prin intermediul surselor arhivistice constituie studii de prognoză/estimări privind fie evoluția producției agricole, industriale, fie evoluția populației și a resurselor de muncă în diferite intervaluri temporare. Spre regretul nostru, după întocmirea acestor previziuni nu s-au realizat și statistici comparative din care să reiasă că datele anticipate s-au regăsit ulterior în realitate. De aceea, am evitat să redăm aceste estimări, deși ar putea fi încadrate „sistemului de planificare“ care a caracterizat intervalul analizat, respectiv 1965-1989.
După reunirea Dobrogei la România, consemnată în documentele aprobate de Congresul de Pace de la Berlin (1/13 iunie – 1/13 iulie 1878), apreciem că provincia, sub toate aspectele, a evoluat pozitiv, ascendent – evident exceptând secvețele istorice ale celor două Războaie Mondiale -, în special datorită politicii constante de modernizare aplicată de statul român.
În urma Tratatului de la București (1913), Dobrogea s-a reîntregit prin alipirea celor două județe din Sudul provinciei, Durostor și Caliacra, până la impunerea de către puterile revizioniste a cedării acestora către Bulgaria, prin Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940). Astfel, în perioada interbelică Dobrogea a traversat o fază de progres în diverse domenii, contribuind semnificativ la dezvoltarea României.
Ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, în România s-a instalat regimul comunist, iar Dobrogea a cunoscut din plin efectele nocive ale acestuia, rămânând în istorie drept „prima regiune colectivizată“ sau „regiunea care figura în Planul sovietic al lui Valev“.
După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în 1965, Nicolae Ceaușescu a câștigat lupta pentru putere și a marcat un nou început politic și ideologic, bazat pe principii politice și economice, care urmau să conducă România într-o nouă etapă de dezvoltare, ceea ce a presupus și o reorganizare administrativă în vederea îmbunătățirii planificării economiei naționale. Perfecționarea organizării administrativ-teritoriale a creat, și în Dobrogea, un cadru favorabil procesului de accelerare a dezvoltării social-economice. În opinia liderului comunist, sistematizarea „era menită să asigure coordonarea unitară a tuturor activităților pe ansamblul economiei, pe ramuri și în profil teritorial“.
Preluând puterea în anul 1965, strategia lui Nicolae Ceaușescu a fost aceea de a accelera dezvoltarea economică a tuturor zonelor României, inclusiv a Dobrogei, pentru care a avut planuri mari, cu referire, în acest sens, la continuarea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Considerăm că interesul lui Nicolae Ceaușescu pentru această zonă se reflectă și prin vizitele pe care le-a întreprins în Dobrogea.
Încă de la Congresul al X-lea al PCR (6-12 august 1969), secretarul general al P.C.R., Nicolae Ceaușescu, a extins foarte mult prevederile producției economice și a declanșat astfel, etapa de „făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate“, transformată într-o adevărată obsesie de liderul comunist de la București. Este adevărat, că în urma elaborării unor indicatori tot mai mari în cadrul planurilor cincinale, în timp, planificările s-au dovedit nerealiste, situație valabilă și pentru zona Dobrogei, în sensul că la majoritatea indicatorilor principali nu s-au obținut rezultatele scontate. Consecința acestui eșec a fost faptul că prevederile cincinalului 1981-1985 au fost reduse.
În ceea ce privește Dobrogea, remarcăm că în sectorul agriculturii, caracterizat în special prin mărirea suprafețelor agricole, investițiile au fost mai mici față de cele alocate industriei, ceea ce a convers către importante consecințe asupra nivelului de trai al populației: lipsurile alimentare au devenit cronice, motiv pentru care, în a doua jumătatea a anilor ´70, s-au înregistrat proteste și greve împotriva acestei politici lipsite de coerență. În domeniul agriculturii dobrogeane s-au remarcat trei direcții fundamentale care au amplificat evoluția acesteia – mecanizare, chimizare, irigare. Totodată, ne raliem opiniei dr. Aurel Lup, Potrivit căreia pentru Dobrogea, „principalii factori care au condus la schimbarea modului de utilizare a terenurilor agricole nu au fost de natură tehnică și tehnologică“, ci în principal au fost reprezentanți de cei legislativi și instituționali, mai precis de reglementările privind proprietatea asupra pământului și modul de distribuție a acesteia.
Fonduri considerabile au fost alocate industriei dobrogene între anii 1965-1989. Considerăm că este suficient să menționăm în acest sens dezvoltarea obiectivelor privind finalizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, exinderea portului Constanța până la Agigea sau, pur și simplu, înființarea unor numeroase obiective industriale, care s-au dorit productive. De altfel, asigurarea unui raport optim între dezvoltarea industriei și a agriculturii a reprezentat una dintre componentele fundamentale ale concepției strategice a președintelui Ceaușescu.
Trebuie subliniat și faptul că dezvoltarea planificată care s-a aplicat și Dobrogea, a provocat, implicit, și mutații demografice semnificative. Acest lucru s-ar traduce prin faptul că procentul populației urbane a crescut, iar orașele Dobrogei și-au modificat aspectul datorită politicii ceaușiste de construi complexe locative.
Cu intenția de a forța creșterea ratei natalității, nu putem omite nici efectele provocate de aplicarea Decretului nr. 770/1966, modificat în 1974 și în 1985, care, în fapt, a constituit o formă gravă de intervenție a regimului comunist în cele mai intime aspecte ale vieții cetățenilor și nici impactul reformei administrativ-teritoriale din anul 1968, inclusiv sistematizarea localităților rurale dobrogene.
Considerăm că în Dobrogea în intervalul istoric 1965-1989, raportul dintre populație și economie, analizate în dinamica și evoluția lor, s-a manifestat printr-un proces de interdependență, rezultată din nevoia de progres general în ceea ce privește viziunea ceaușistă a regimului comunist.
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE:
I.1. Arhive
Serviciul Arhivelor Naționale Istorice Centrale
Fond C.C .al P.C.R.
Secția Administrativ-Politică
Secția Agrară
Secția Cancelarie
Secția Economică
Secția Organizatorică
Secția Propagandă-Agitație
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Constanța, fonduri:
Fond Comitetul Regional al P.C.R. (1950-1967)
Secția Agrară
Secția Economică
Fond Sfatul Popular al Regiunii Dobrogea (1966)
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Tulcea, fonduri:
Fond Comitetul Județean Tulcea (1975-1990)
Fond Consiliul Județean Tulcea
Secția Direcția Tehnică
Secția Industrie locală
Secția Planificare-Salarizare
Secția Serviciu Secretariat-Administrativ.
I.2. Documente publicate
***Cartea Verde. Documente diplomatice. Evenimentele din Peninsula Balcanică. Acțiunea României, septembrie 1912 – august 1913. Textul tratatului de pace de la București, 1913, București, 1913.
***Comisia prezidențială pentru Analiza dictaturii comuniste în România. Raport final, Editura „Humanitas“, București, 2007.
***Concepția președintelui Nicolae Ceaușescu privind dezvoltarea intensivă a economiei românești (coord. Alexandru Puiu), Editura Politică, București, 1988.
***Concepția tovarășului Nicolae Ceaușescu privind noua revoluție agrară, Editura Politică, București, 1989.
***Conferința națională a Partidului Comunist Român. București, 19 – 21 iulie 1972, Editura politică, București, 1972.
***Decretul 409/1985 privind majorarea contribuției persoanelor fără copii, în „Buletinul Oficial“, nr. 76 din 26 decembrie 1985.
***Decretul 770/1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii în „Buletinul Oficial al RSR“, nr. 60 din 1 octombrie 1966.
***Decretul nr. 1086/31 decembrie 1966.
***Documente ale Partidului Comunist Român, Societatea socialistă multilateral dezvoltată, Editura Politică, București, 1972.
***Legea 1/1977 privind impozitul pe fondul total de retribuire al unităților socialiste de stat, Capitolul III: Contribuția persoanelor fără copii care muncesc în unitățile socialiste de stat, în „Buletinul Oficial“, nr. 60 din 8 iulie 1977.
***Recensământul general al României din 1941. Lămurirea opiniei publice, Institutul Central de Statistică, Imprimeria Centrală, București, 1941.
***România. Retragerea trupelor sovietice, 1958, (coord. Ioan Scurtu), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.
***Populația României, Seria CICRED, Editura Meridiane, București, 1974.
***Tratat între România și Bulgaria semnat la Craiova, 7 septembrie 1940, Monitorul Oficial și imprimeriile statului. Imprimeria Centrală, București, 1940.
CEAUȘESCU, Nicolae, Cu privire la îmbunătățirea conducerii și planificării agriculturii. Raport prezentat la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 11-12 noiembrie 1965, Editura Politică, București, 1965.
CEAUȘESCU, Nicolae, Planul cincinal – o nouă etapă de progres și prosperitate în viața poporului român în înflorirea României Socialiste, Editura Politică, București, 1966.
CEAUȘESCU, Nicolae, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, vol. 2, Editura Politică, București, 1968.
DEJ, Gheorghe-Gheorghiu, Cu privire la politica externă a R.P.R. sau Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale adoptată de Plenara lărgită C.C. al P.M.R. din aprilie 1964 (1964).
LASCU, Stoica, Mărturii de epocă privind Istoria Dobrogei (1878-1947), vol I (1878-1916), Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Constanța, 1992.
I.3. Memorii. Jurnale.
***Cuvântările Regelui Carol I. 1866-1914, vol. I, 1866-1886, Editura Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II“, București, 1939.
CAROL al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zinice, vol. II, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1996.
II. PERIODICE (ziare, reviste și publicații de istorie)
***Anuarul statistic al Republicii Socialiste România, Direcția Centrală de Statistică, 1966-1986, 1988, 1990.
Analele Dobrogei (Constanța), 1922, 1927, 1928, 1930, 1938, 1996, 1998, 2002.
Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol» (Iași), 1972, 1977, 1980, 1981, 1987.
Anuarul Muzeului Marinei Române (A.M.M.R.) (Constanța), 2003, 2005, 2006.
Arhiva Dobrogei (București), 1919, 1920.
Comunicări de istorie a Dobrogei (Constanța), 1980, 1983.
Cuget Liber (Constanța), 2004.
Delta (Tulcea), 1970, 1971, 1980, 1981, 1986.
Dobrogea Nouă (Constanța), 1948, 1956, 1969, 1970, 1971, 1979, 1980, 1981, 1985, 1989.
Dosarele istoriei (București), 2002.
Ex Ponto (), 2005.
Info Port (Constanța), 1999.
Litoral (Constanța), 1975, 1976, 1981.
Marea Noastră (Constanța), 2004.
Marea Noastră pentru tineret (București), 2001, 2003.
Munca (București), 1971.
Pontica (Constanța), 1984, 1986, 1987.
Revista Arhivelor (București), 1992.
Revista de Istorie (București), 1976, 1984.
Revista de statistică (București), 1979.
Revista Economică (București), 1986.
Revista istorică, (București), 1990.
Revista muzeelor și monumentelor. Muzee (București), 1984, 1987.
România de la Mare (), 1994, 1996.
România liberă (București), 1965, 1986.
România Maritimă și Fluvială / magazin (București), 2005, 2006.
Scînteia (București), 1965-1989.
Steaua Dobrogei (Tulcea), 2009.
Studii Revistă de istorie (București), 1972.
Studii și cercetări dobrogene (Constanța), 1971.
Terra (București), 1981.
Tomis (), 1972, 1986, 1987.
INSTRUMENTE DE LUCRU
***Bibliografia Dobrogei, Biblioteca Municipală Constanța, Constanța, 1989.
***Bibliografia istorică a României, vol. VII, (1984-1989), Editura Academiei Române, București, 1990;
***Bibliografia istorică a României, vol. XI, (2004-2006), Bibliografie selectivă, Editura Academiei Române, București, 2007.
ENCICLOPEDII. DICȚIONARE
ALEXANDRESCU, Ion, Recensămintele României: mică enciclopedie, Editura Meronia, București, 2007.
Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1975.
NEDELEA, Marin, Istoria României în date (1940-1995), Editura Niculescu, București, 1997.
NICOLESCU, Nicolae C., Șefii de stat și de guvern ai României (1859-2003), Editura Meronia, București, 2003.
LUCRĂRI GENERALE
***1878-1928. Dobrogea, cincizeci de ani de viață românească. 1878-1929. Publicație tipărită cu prilejul semicentenarului reanexării Dobrogei, Editura Cultura Națională București, 1928.
***Dobrudja: A cross cultural pool. A multi-ethnic space (coord. Iolanda Țighiliu, Marian Cojoc), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2007.
***Istoria Românilor, vol. IX (1940-1947), Editura Enciclopedică, București, 2008.
***Istoria Românilor, vol. VII (1878 – 1918), Tom II, Editura Enciclopedică, București, 2003.
***Istoria Românilor, vol. VIII (1918 – 1940), Editura Enciclopedică, București, 2003.
***România în anii socialismului, 1948-1978, (coord. Gh. Surpat), Editura Politică, București, 1980.
ALEXANDRESCU, Ion, Economia României în primii ani postbelici (1945-1947), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
ARCADIAN, N. P., Industrializarea României. Studiu evolutiv istoric, economic și juridic, Ediția a II-a, Imprimeria națională, București, 1936.
AXENCIUC, Victor, Evoluția economică a României, vol. III, Agricultura 1864-1947, Editura Academiei Române, București, 1996.
IDEM, Evoluția economică a României. Cercetări statistico-istorice. 1859-1947, vol. I. Industria, Editura Academiei, București, 1992.
BANU, Florian, ȚĂRANU, Liviu, Aprilie 1964. „Primăvara de la București“. Cum s-a adoptat „Declarația de independență“ a României?, Editura Enciclopedică, București, f. a.
BARCAN, Doina, STERPU, Bogdan, Regimul comunist în România (decembrie 1947-decembrie 1989), Editura Institutul European, Iași, 2003.
BETEA, Lavinia, Interzicerea avorturilor (1966-1989) ca fapt de memorie socială, în „Viața cotidiană în comunism“, (coord. Adrian Neculau), Editura Polirom, București, 2004.
BOLDUREANU, Daniel, Comportamentul demografic al populației, Editura Performantica, Iași, 2004.
BOTORAN, Constantin, DOBRINESCU, Valeriu Florin, Confirmarea internațională a actelor de Unire din 1918, în „Istoria românilor“, (coord. Academia Română), vol. VIII, Editura Enciclopedică, București, 2003.
BULBOACĂ, Sorin, Introducere în demografie, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, f. e., Arad, 2010.
BULGARU, Mircea, Populație și dezvoltare economică, Editura Politică, București, 1974.
BURAKOWSKI, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu. 1965-1989. Geniul Carpaților, Editura Polirom, Iași, 2011.
BUȘĂ, Daniela, Relații româno-bulgare în perioada 1878-1914, în „Români și bulgari. Provocările unei vecinătăți“ (coord. Florin Anghel, Mariana Cojoc, Magdalena Tiță), Cartea Universitară, București, 2007.
CIACHIR, Nicolae, BERCAN, Gheorghe, Diplomația europeană în epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
CIACHIR, Nicolae, Istoria popoarelor din Sud Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, București, 1998.
IDEM, Istoria relațiilor internaționale de la pacea westfalică (1648), până în contemporaneitate (1947), Editura Oscar Print, București, 1998.
CIOBANU, Nicolae, Germania atacă și pierde războiul, în „Dosarele istoriei“, an IV, nr. 9 (37), 1999.
CIORBEA, Valentin, ATANASIU, Carmen, Flota maritimă comercială română. Un secol de istorie modernă 1895-1995, Editura Fundației „Andrei Șaguna“, Constanța, 1995.
CIORBEA, Valentin, Din istoria secolului XX. Volumul II – 1939-1945. Principalele teatre de operații militare, Editura Ex Ponto, 2008.
CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997.
IDEM, Relațiile româno-ruse și româno-sovietice în perioada regimului Ceaușescu, în „Hegemoniile trecutului. Evoluții românești și europene“ (coord. Mioara Anton, Florin Anghel, Cosmin Popa), Editura Curtea Veche, București, 2006.
CREȚU, O., Drumuri între ape, Editura Muntenia, Constanța, 2006.
DAMEAN, Sorin Liviu, România și Congresul de Pace de la Berlin (1878), Editura „Mica Valahie“, București, 2005.
DELETANT, Dennis, România sub regimul comunist, Ediția a II-a revăzută, Editura Academia Civică, București, 2006.
IDEM, Teroarea comunistă în România. Gheorghe Gheorghiu-Dej și statul polițienesc 1948-1965, Editura Polirom, Iași, 2001.
DOBRINESCU, Valeriu Florin, România și organizarea postbelică a lumii 1945-1947, Editura Academiei, București, 1988.
DUȚU, Alesandru, Sub povara armistițiului. Armata română în perioada 1944-1947, Editura Tritonic, București, 2003.
DUȚU, Alexandru, IGNAT, Maria, 1940. Drama României. Rapt și umilință, Editura Universal Dalsi, București, 2000.
GIURCĂ, Ion, Anul 1940. Drama României Mari, Editura Pro Transilvania, București, 2000.
HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1998.
ILIE, Cornel-Constantin, România comunistă: aspecte economice și sociale (1948-1989), în „Comunismul în România, 1945-1989“, Ministerul Culturii și Cultelor, București, 2007.
IONESCU, Ghiță, Comunismul în România, Editura Litera, București, 1994.
KIRIȚESCU, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
KLIGMAN, Gail, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, Editura Humanitas, București, 2000.
LOGHIN, Leonida, Al Doilea Război Mondial. Acțiuni militare, politice și diplomatice. Cronologie, Editura Politică, București, 1984.
MARA, Dorin, Marina Regală a României în cel de-al Doilea Război Modial, Editura Economică, București, 2000.
MĂNUILĂ, Sabin, GEORGESCU, Mitu, Populația României, în „Enciclopedia României“, vol. I, București, 1936.
MEASNICOV, I., HRISTACHE, I., TREBICI, V., Demografia, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.
MOISUC, Viorica, (coord.), România și Conferința de Pace de la Paris (1919-1920). Triumful principiului naționalităților, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
MORARU, Constantin, Politica externă a României 1958-1964, Editura Enciclopedică, București, 2008.
MURGESCU, Bogdan, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, , 2010.
OLTEANU, Cristina Liana, GHEONEA, Elena-Simona, GHEONEA, Valentin, Femeile în România comunistă, Editura Politeia-SNSPA, București, 2003.
ONIȘORU, Gheorghe, România în anii 1944-1948. Transformări economice și realități sociale, Editura Academia Civică, București, 1998.
OȘCA, Alexandru, Popa, Vasile, România, o fereastră deschisă în cortina de fier. Declarația de independență din aprilie 1964, Editura Vrantop, Focșani, 1997.
PANDEA, Adrian, ARDELEANU, Eftimie, Românii în Crimeea. 1941-1944, Editura Militară, București, 1995.
PATIC, Mihai, Enciclopedia viei și vinului, Editura Tehnică, București, 2006.
PLATON, Gh. RUSSU, V., IACOB, Gh., CRISTIAN, N., AGRIGOROAIE, N., Cum s-a înfăptuit România modernă, Editura Universității „Al. I. Cuza“, Iași, 1993.
POP, Angela, Urmările social-economice ale Tratatului de la Craiova. Și bune și rele…, în „Dosarele istoriei“, an VII, nr. 1 (65), 2002.
PREDA-MĂTĂSARU, Aurel, Tratatul dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940- trecut și prezent, Editura Lumina Lex, București, 2004.
ROTARIU, Traian, Demografie și sociologia populației: fenomene demografice, Editura Polirom, Iași, 2003.
ROTARU, Jipa, DAMASCHIN, Ioan, Glorie și dramă. Marina Regală română 1940-1945, Editura Ion Cristoiu, București, 2000.
ROTARU, Jipa, ș. a., Divizia 9 Mărășești 1879-1999, Editura Punct, București, 1999.
SANDU, Dumitru, Fluxurile de migrație în România, Editura Academiei, București, 1984.
SCURTU, Ioan, MOCANU, C-tin, Pagini de istorie, vol. III, Editura Universității, București, 1993.
SCURTU, Ioan, Din viața politică a României (1936-1947), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
IDEM, Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, , Editura Tipo , 2011.
IDEM, Regimul politic din România (1948-1989), în „Hegemoniile trecutului. Evoluții românești și europene“ (coord. Mioara Anton, Florin Anghel, Cosmin Popa), Editura Curtea Veche, București, 2006.
STĂNESCU, N. S., Cooperativizarea agriculturii în R.P.R., Editura de Stat pentru Literatura Politică, București, 1957.
ȘANDRU, Dumitru, Colectivizarea agriculturii și problema agrară: repere social-politice, în „Țărănimea și puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962)“, (coord. Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi), Editura Polirom, , 2005.
IDEM, Lucrările efectuate în baza legilor din 1921, în „Studii Revistă de istorie“, Tom 25, nr. 2, 1972.
IDEM, Mișcări de populație în România (1940-1948), Editura Enciclopedică, București, 2003.
IDEM, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Editura Academiei, Iași, 1980.
IDEM, Reforma agrară din 1921, Editura Academiei, București, 1975.
ȘERBAN, Gh., Considerații privind dezvoltarea județelor Republicii Socialiste România în perioada 1967-1977, în „Revista de statistică“, XVIII, nr. 8 (aug. 1979).
ȘTEFANOVICI, Ion, 45 de ani în socialism. România 1945-1990, Editura Multicart, București, 2010.
TĂNASE, Stelian, Elite și societate, Editura Polirom, Iași, 1996.
TISMĂNEANU, Vladimir, Stalinism petru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Editura Polirom, București, 2005.
TUDOR, Constantin, Administrația românească Cadrilater (1913 – 1940), Editura AGORA, Călărași, 2005.
TUȚĂ, V., Viticultura în „Pomicultura și viticultura“, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980.
ȚORINGHIBEL, Laurențiu, O viață, Editura Companiei Administrației Porturilor Maritime Constanța, 2000.
LUCRĂRI SPECIALE
***100 de ani de la înființarea Oieriei sistematice de la Palas: 1897-1997, f. e., , 1997.
***A fost lansată la Constanța nava „TOMIS“ – cel mai mare mineralier construit în țara noastră, în „Scînteia“, an 44, nr. 10 134, 21 martie 1975.
***A început să producă Fabrica de ulei. Un nou obiectiv industrial în zona Palas, în „Dobrogea Nouă“, an XXIII, nr. 6 878, 29 septembrie 1970.
***A început să producă secția de hârtie a Fabricii de celuloză de la Palas-Constanța, în „România liberă“, an XXIII, nr. 6448, 9 iulie 1965.
***Agricultura. Cotele cincinalului 1966-1970 în județul Constanța, în „Dobrogea Nouă“, an XXIV, nr. 6 975, 22 ianuarie 1971.
***Amplă dezvoltare economică și social-culturală. Murfatlar. Cotele cincinalului 1966-1970, în „Dobrogea Nouă“, an XXIV, nr. 7 025, 21 martie 1971.
***Ample măsuri privind dezvoltarea și modernizarea agriculturii județului Constanța – Proiecte, în „Dobrogea Nouă“, an XXIII, nr. 6 756, 8 mai 1970.
***Canalul Dunăre-Marea Neagră între istorie, actualitate și perspective, (coord. Valentin Ciorbea, Ovidiu Cupșa), Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
***Cernavodă, tradiție și progres multilateral. Cotele cincinalului 1966-1970, în „Dobrogea Nouă“, an XXIV, nr. 7 050, 20 aprilie 1971.
***Cincinalul 1966-1970 în imagini. Județul Constanța în ritmul dinamic, socialist al țării, în „Dobrogea Nouă“, an XXIV, nr. 6 982, 30 ianuarie 1971.
***Constanța – județ în plină dezvoltare, f.l., a.n., 1971.
***Constanța, prezență și devenire pe magistralele socialismului. Între Congresele al IX-lea și al X-lea ale Partidului, în „Dobrogea Nouă“, an XXII, nr. 6 524, 5 august 1969.
***Costinești, Editura Sport-Turism, București, 1982.
***Dezvoltarea economică a județului Tulcea în cincinalul 1981-1985, Cabintul județean pentru activitate ideologică și politică – educativă, Tulcea, 1980.
***Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, coordonator Valentin CIORBEA, Editura Ex Ponto, Constanța, 2009.
***Dobrogea românească, (ediție îngrijită de Elsa și G. Dumitriu-Serea), Editura „Acțiunea românescă“, București, 1938.
***Dobrogea. Dezvoltarea industriei în Dobrogea, Constanța, Editat de Comitetul regional Dobrogea al P.M.R., Secția de propagandă și agitație, I. P. „Dobrogea“, Constanța.
***Dobrogea: Date statistice (1928-1931), Editura Tipografia „Lucrătorii Asociați“, Constanța, f. a.
***Drumuri peste milenii. Canalul Dunăre-Marea Neagră și Poarta Albă-Midia Năvodari. Ctitoriile Epocii Nicolae Ceaușescu, în „Tomis“, an 21, nr. 5, mai 1986.
***Hîrșova – o economie dezvoltată, înfloritoare, în „Dobrogea Nouă“, an XXIV, nr. 7 057, 17 aprilie 1971.
***Îndeplinirea planului cincinal la producția globală, în „Dobrogea Nouă“, an XXIII, nr. 6 900, 24 octombrie 1970.
***Județul Constanța – prezent și perspectivă, București, 1980.
***Județul Constanța, în ritm și în pas cu țara. Ritmuri de dezvoltare economică, în „Dobrogea Nouă“, an XXXIII, nr. 9 802, 9 martie 1980.
***Județul Tulcea pe coordoatele unei impetuoase dezvoltări socialiste. 15 ani de la Congresul al IX-lea al Partidului, în „Delta“, an XIII, nr. 1 626, 26 iunie 1980.
***Litoralul românesc, Editura Meridiane, București, 1964.
***Magistrala albastră. File de epopee, Redacția publicațiilor pentru străinătate, Întreprinderea Poligrafică „Bucureștii Noi“, 1984.
***Mamaia, Editura Sport-Turism, București, 1982.
***Martie 1965 – Martie 1980, etapa cea mai glorioasă din istoria contemporană a României. Realizări în județul Constanța, în „Dobrogea Nouă“, an XXXIII, nr. 9 813, 22 martie 1980.
***Medgidia – vibrantă dimensiune a timpului socialist, în „Dobrogea Nouă“, an XXIV, nr. 7 057, 17 aprilie 1971.
***Năvodari. O puternică afirmare economică. Cotele cincinalului 1966-1970, în „Dobrogea Nouă“, an XXIV, nr. 7 049, 18 aprilie 1971.
***Nunta Zamfirei… pe litoral. Un nou restaurant la Eforie Nord, în „Munca“, an XXVII, nr. 7 353, 2 iunie 1971.
***O agricultură modernă, în pas cu cerințele economiei naționale, în „Dobrogea Nouă“, an XXII, nr. 6 471, 4 iunie 1969.
***O agricultură nouă, într-un amplu și revoluționar proces de modernizare și creștere a eficienței, în „Dobrogea Nouă“, an XXXIII, nr. 9 911, 16 iulie 1980.
***Pagini din cronica devenirii unei moderne citadele industriale: Întreprinderea Mecanică, Navală Constanța, în „Tomis“, an XXI, nr. 4, aprilie 1986.
***Podgoriile și centrele viticole din regiunea ecologică a Dobrogei, în „Viticultura generală și specială“, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980.
***Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
***Prin naționalizarea întreprinderilor, la înflorirea gospodăriilor țărănești, în „Dobrogea Nouă“, an I, nr. 37, 19 iunie 1948.
***Programul național de irigații, program imediat de lucru în agricultura județului, în „Dobrogea Nouă“, an XXIII, nr. 6 743, 21 aprilie 1970.
***Studii istorice dobrogene, (coord. Valentin Ciorbea), Editura „Ovidius“ University Press, Constanța, 2003.
ANDRONIC, Gheorghe, NEAȚU, Marin, RĂDULESCU, Adrian, LASCU, Stoica, Litoralul românesc al Mării Negre, Editura Sport-Turism, București, 1989.
APOSTOL, Radu, Agricultura județului – ferm angajată pe calea dezvoltării intensive, în „Dobrogea Nouă“, an XXXIX, nr. 11 709, 7 mai 1986.
ARGEȘEANU, C., Uzina de alumină din Tulcea. Un nou obiectiv industrial pe harta județului, în „Delta“, an III, nr. 145, 7 august 1970.
AVĂDANEI, Chiriac, Sistemul canalelor navigabile din Dobrogea, în „Canalul Dunăre-Marea Neagră între istorie, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea, Ovidiu Cupșa), Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
BĂCANU, Petre Mihai, POPOVICI, Ion, Noua magistrală albastră în drum spre mare: Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari. Epoca Nicolae Ceaușescu, ani de mărețe înfăptuiri, în „România liberă“, an 44, nr. 12 992, 13 august 1986.
BELC, Suzana, Sanatoriul balnear din Eforie Nord. Puncte de reper pe harta actuală a litoralului, în „Litoral“, an XI, nr. 1 095, 16 august, 1981.
BIBESCU, Gheorghe, Istoria unei fruntarii. România pe malul drept al Dunărei, Editura Tipografia Curții Regale, București, 1883.
BITOLEANU, Ion, DUMITRAȘCU, Gheorghe, LOTCĂ, Gheorghe, LOTCĂ, Ion, STANCIU, Marin, Momente din mișcarea comunistă și muncitorească în județul Constanța, Constanța, 1971.
BITOLEANU, Ion, Situația economică și socială a orașului Constanța la sfârșitul primului război mondial, în „Studii și cercetări dobrogene“, Constanța, 1971.
BÎTLAN, Vasile, Contribuții la cunoașterea portului Constanța și a oamenilor săi (1945-1950), în „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
BORODI, Elena, POPA, Ion, ANDRONIC, Gheorghe, DARABAN, Ionela, Județele patriei. Constanța, Editura Sport-Turism, București, 1980.
BRĂTESCU, Constantin, Dobrogea Regelui Carol I și colonizările dobrogene, Tiparul „Glasul Bucovinei“, Cernăuți, 1939.
IDEM, Două statistici etnografice germane în Dobrogea, în „Arhiva Dobrogei“, vol. II, nr. 3-4, 1919, Tipografia Curții Regale, București, 1920.
IDEM, Populația Cadrilaterului între anii 1878-1938, în „Analele Dobrogei“, an XIX, vol. II, 1938.
IDEM, Populația Dobrogei, în „1878-1928. Dobrogea cincizeci de ani de viață românească“, Cultura Românească, București, 1928.
BRĂTIANU, Traian, Un oraș modern, în plin proces de definire. Trepte pe verticala civilizației. Tulcea astăzi, în „Delta“, an 4, nr. 356, 14 aprilie 1971.
BUȘĂ, Daniela, Frontiera sudică a Dobrogei – evoluția unui traseu, în „Revista istorică“, serie nouă, nr. 3-4, 2003.
CEAUȘESCU, Ilie, CONSTANTINIU, Florin, IONESCU, Mihai, E. 200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al doilea război mondial, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
CERNOVODEANU, Paul, Românii și primele proiecte de construire ale Canalului Dunăre-Marea Neagră (1836-1856), în „Revista de Istorie“, Tom 29, nr. 2, 1976.
CHERAMIDOGLU, Constantin, Considerații privind tranzitul cehoslovac prin portul Constanța în perioada interbelică, în „A.M.M.R“, Tom 6, 2003.
IDEM, Emigrația prin portul Constanța între anii 1935-1946, în „România de la Mare“, an V, nr. 7, 1996.
IDEM, Germanii Dobrogeni în perioada 1941-1947, în „Germanii dobrogeni– istorie și civilizație“, (coord. Valentin Ciorbea), Editura Muntenia, Constanța, 2006.
IDEM, Regimul ocupației militare la Constanța, în „Analele Dobrogei“, Serie nouă, an IV, nr. 1, 1998.
CHIRU, Ionel, Canalul Dunăre-Marea Neagră. De la idee la realitate, în „Terra“, an XIII, nr. 1, ianuarie-martie 1981.
CIOCAN, George, Economia județului poate contribui mai mult la Exportul de Mărfuri Românești, în „Dobrogea Nouă“, an XXIII, nr. 6 747, 25 aprilie 1970.
CIORBEA, Valentin, Anghel Saligny, constructor al portului Constanța, în „Marea Noastră“, an 14, nr. 1, 2004.
IDEM, Aplicarea reformei agrare. Structura proprietății, producția și rentabilitatea gospodăriilor rurale din județele Constanța și Tulcea între anii 1918-1944, în „Pontica“, XX, 1987.
IDEM, Aspecte ale situației Dobrogei la sfârșitul primului război mondial, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»“, Tom XXIV/1, 1987.
IDEM, Aspecte privind problema reparațiilor în Dobrogea la sfârșitul primului război mondial, în „Omagiu istoricului Gheorghe Buzatu“ (coord. Horia Dumitrescu), Editura Emporo, Focșani, 1999.
CIORBEA, Valentin, COJOCARU, Marius, Ceaușescu și Canalul Dunărea-Marea Neagră: de la decizia politică la inaugurare, în „Canalul Dunăre-Marea Neagră între istorie, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea, Ovidiu Cupșa), Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
CIORBEA, Valentin, Contribuții la cunoașterea construcțiilor și instalațiilor portului Constanța în perioada interbelică, în „Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol“, Tom 14, 1977.
IDEM, Dinamica și structura socio-profesională a populației dobrogene (decembrie 1918 – septembrie 1940), în „Istorie și societate“, (coord. Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu), vol. II, Editura Mica Valahie, București, 2011.
IDEM, Dinamica și structura socio-profesională a populației dobrogene (decembrie 1918 – septembrie 1940), în „Românii între Est și Vest“ (coord. Gh. Buzatu), Editura Tipo Moldova, Iași, 2011.
IDEM, Dobrogea în geopolitica României și a Europei la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, în „Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european“, (coord. Valentin Ciorbea), Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
IDEM, Evoluția Dobrogei între 1918-1944. Contribuții la cunoașterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale și ale vieții politice și militar, Editura Ex Ponto, Constanța, 2005.
IDEM, Evoluția portului Constanța între cele două războiaie mondiale, în „Comunicări de istorie a Dobrogei“, vol. 2, Constanța, 1983.
IDEM, Industria Dobrogei între anii 1918-1944, în „Profesorul Ilie Grămadă la 70 de ani, Universitatea „ Al. L. Cuza“, Iași, 1984.
CIORBEA, Valentin, Nicoleta Stanca, Portul Constanța – tradiție, actualitate și perspective, în „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
CIORBEA, Valentin, Portul Constanța (1896-1996), Editura Fundației „Andrei Șaguna“, Constanța, 1996.
IDEM, Portul Constanța de la antichitate la mileniul III, Editura Europolis, Constanța, f.a.
IDEM, Portul Constanța. Retrospectivă istorică la 110 ani de la inaugurarea oficială, în „A.M.M.R.“, Tom IX, 2006.
IDEM, Portul Constanța: istoric, în „Info Port“, nr. 1, 28 August 1999.
IDEM, Preocupări privind modernizarea și transformarea portului Constanța în port național (1878-1900), în „Revista istorică“, Seria nouă, Tom I, 11-12, 1990.
IDEM, Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1970), în „România de la Mare“, III, nr. 3-4, 1994.
IDEM, Turco-tătarii în Dobrogea interbelică, în „Tătarii în istoria românilor“, (coord. Marian Cojoc), vol. II, Editura Muntenia, Constanța, 2004.
CIOROIU, Constantin, Mamaia la început de secol, în „Litoral“, an V, nr. 427, 19 iunie 1975.
IDEM, Stațiunea Eforie Sud, de-a lungul anilor…, în „Litoral“, an XI, nr. 1 125, 20 aprilie 1981.
COJOC, Marian, Dobrogea. De la reforma agrară la colectivizarea forțată, (1945-1957), Editura Muntenia, Constanța, 2001.
IDEM, Evoluția Dobrogei între anii 1944-1964. Principalele aspecte din economie și societate, Editura Universității București, București, 2001.
IDEM, Evoluția portului Constanța după 23 august 1944. Impactul Convenției de Armistițiu din 12/13 septembrie cu Națiunile Unite, în „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
IDEM, National Minorities in Dobrudja During the First Stage of Communism (1947-1965). A Case of Study: the Greeks, the Turks and the Tartars, in „Dobrudja: A cross cultural pool. A multi-ethnic space“ (coord. Iolanda Țighiliu, Marian Cojoc), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2007.
IDEM, Portul Constanța și Marina Română în documente de arhivă (1944-1947), în „România de la Mare“, an V, nr. 7, 1996.
IDEM, Repere economico-sociale în Dobrogea primelor decenii postbelice, în „Studii istorice dobrogene“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura „Ovidius“ University Press, Constanța, 2003.
COJOC, Mariana, COJOC, Marian, Landmarks of Constanta at the end of the 19th century and the beginning of the 20th century, in „From the kaftan to redingote: The romanian world from exotism to modernism (17th-20th centuries)“, (coord. Iolanda Țighiliu, Marian Cojoc, Daniel Flaut), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011.
IDEM, Propagandă, contrapropagandă și interese străine la Dunăre și Marea Neagră (1919-1939). Documente, partea I, vol. 102 în „Colecția Românii în istoria universală. The Romanians in World History“, Academia Romană, Editura Universității din București, București, 2003.
COJOC, Mariana, Constanța – port internațional. Comerțul exterior al României prin portul Constanța (1878-1939), vol. 114 în „Colecția Românii în istoria universală. The Romanians in World History“, Academia Română, Editura Cartea Universitară, București, 2006.
IDEM, Importanța geopolitică a ținutului dintre Dunăre și Mare la sfârșitul secolului al XIX-lea, în „Dobrogea. Repere istorice“ (coord. Mihai Lupu), Editura Europolis, Constanța, 2000.
IDEM, Navigație și comerț la Marea Neagră. Comerțul exterior al României prin portul Constanța (1934-1939), în „Hegemoniile trecutului. Evoluții românești și europene“ (coord. Mioara Anton, Florin Anghel, Cosmin Popa), Editura Curtea Veche, București, 2006.
IDEM, Orașul – port Constanța dincolo de realizările primei jumătăți a secolului al XX-lea, în „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
IDEM, Orașul și portul Constanța în timpul Primului Război Mondial (1914-1918), în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, VI/2003, Constanța, 2005.
IDEM, România și restul lumii. Comerțul exterior al României cu Bulgaria derulat prin portul Constanța în perioada interbelică, în „Români și bulgari. Provocările unei vecinătăți“ (coord. Florin Anghel, Mariana Cojoc, Magdalena Tiță), Cartea Universitară, București, 2007.
COLCER, Iosif, MĂGUREANU, Viorel, File din istoria Dobrogei, Inspectoratul pentru Cultură al Județului Tulcea, 1998.
COMAN, Virgil, DOBROTĂ, Carmen, TURCITU, Claudiu, Dobrogea între medieval și modern 1406-1918, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
COMAN, Virgil, Regulamentul pentru administrația interioară a Constanței din 1879, în „Studii istorice dobrogene“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura „Ovidius“ University Press, Constanța, 2003.
IDEM, Unele considerații privind populația de etnie germană din județul Constanța în anul 1940, în „Germanii dobrogeni – istorie și civilizație“, (coord. Valentin Ciorbea), Editura Muntenia, Constanța, 2006.
CONSTANDACHE, Costin, Lansarea la apă a celei de-a doua nave de 165 000 tdw – mineralierul „CĂRBUNEȘTI“, în „Dobrogea Nouă“, an XLI, nr. 12 620, 12 noiembrie 1989.
IDEM, Un veteran al flotei își relevă virtuțile. Mineralierul „TOMIS“ de 50 000 tdw, „decanul de vârstă“ al navelor de mare tonaj fabricate la Constanța, în „Dobrogea Nouă“, an XLII, nr. 12 676, 12 ianuarie 1989.
CONSTANTIN, Nicolae, Sanatoriul balnear din Techirghiol – oază de sănătate și de omenie, în „Litoral“, an VI, nr. 534, 22 iunie 1976.
CONSTANTINESCU, Gh., Albinele și mierea lor. Însemnări, în „Dobrogea Nouă“, an XXXIV, nr. 10 243, 11 august 1981.
COTEȚ, Petre V., POPOVICI, Ioan, Județele patriei. Județul Tulcea, Editura Academiei, f. l., f. a.
COVACEF, Petre, 150 de ani în evoluția căilor ferate din Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
IDEM, Portul Constanța. O sută de ani de la inaugurarea lucrărilor de construcții, în „Analele Dobrogei“, Serie nouă, an II, nr. 1, Constanța, 1996.
CUMPĂNA, Constantin, Tragedia navei Independența – cea mai mare catastrofă din istoria navigației maritime românești, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006.
DOBRE, Alexandru, Marile construcții ale socialismului – mărturii ale capacității tehnice și economice, în „Revista Economică“, trim. IV, 1986.
DRĂGAN, Marcel, Techirghiol – ghid turistic, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003.
DRĂGHICESCU, Mihai, BARNEA, I., ȘTEFĂNESCU, Șt., Din istoria Dobrogei, f. e., București, 1965.
DUMITRAȘCU, Gheorghe, Aspecte ale situației Dobrogei în perioada noiembrie 1878-mai 1883. Activitatea primului prefect de Constanța, Remus N. Opreanu, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»“, XVIII, 1981.
DUMITRAȘCU, Gheorghe, BĂLĂBĂNESCU, Mariana, Implicațiile economice și politice ale construirii podului peste Dunăre Fetești-Cernavodă (1878-1895), în „Comunicări de istorie a Dobrogei“, Muzeul de Istorie și Arheologie Constanța. f. e., Constanța, 1980.
DUMITRAȘCU, Gheorghe, Dezvoltarea social-economică a Dobrogei între anii 1878-1900, în „Momente din mișcarea comunistă și muncitorească în județul Constanța“, Constanța, 1971.
DUMITRAȘCU, Gheorghe, GHEORGHE, Lavinia-Dacia, Trei documente privind situația Dobrogei la 1878, în „Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Ex Ponto, Constanța, 2009.
DUMITRAȘCU, Lavinia Daciana, Dobrogea anului 1919. Breviar militar diplomatic, în „Omagiu istoricului Gheorghe Buzatu“, (coord. Horia Dumitrescu), Editura Emporo, Focșani, 1999.
FĂTU, Nicolae, Al doilea petrolier de mare tonaj – „Unirea“ – în probele de mare. Un nou success de prestigiu al constructorilor de nave constănțeni, în „Dobrogea Nouă“, an XXXII, nr. 9 673, 10 octombrie 1979.
FILIPESCU, C., Dobrogea agricolă, în „1878-1928. Dobrogea cincizeci de ani de viață românească“, Cultura Românească, București, 1928.
FILIPESCU, Sergiu, Șantiere navale românești, în „Marea Noastră pentru tineret“, an IV, nr. 5 (1) ianuarie 2001.
IDEM, Șantierul Naval „Marea Neagră“ Midia S.A. (Black Sea Shipyard), în „România Maritimă și Fluvială / magazin“, nr. 2 (15), septembrie 2005.
IDEM, Șantierul Naval Constanța, în „România Maritimă și Fluvială / magazin“, nr. 1 (16), mai 2006.
IDEM, Șantierul Naval Hârșova, în „Marea Noatră pentru tineret“, nr. 10 (3), 2003.
GEANĂ, V., Politica P.C.R. de transformare socialistă a agriculturii, în Petru Tomoroga, Agricultura Dobrogei, Editura „Ceres“, București, 1974.
GHEORGHE, Vasile, Centrala „Delta Dunării“ – o prezență activă în economia județului, în „Delta“, an 4, nr. 284, 20 ianuarie 1971.
IDEM, Industria minieră a județului pe drumul unei înalte valorificări a resurselor naturale. În oglinda cincinalului 1966-1970, în „Delta“, an 4, nr. 308, 17 februarie 1971.
GHERASIM, Dimitrie, Schimbul de populații între state, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului. Imprimeria Centrală, București, 1943.
GÜNER, Akmolla, Monografia localității Techirghiol, Editura NewLine, Techirghiol, 2008.
HARTIA, S., DULEA, M., Constanța prima regiune colectivizată, Editura Politică, București, 1960.
HERBST-RĂDOI, Atena, Aspecte geografice ale mișcării migratorii a populației satelor din Dobrogea, în „Lucrările simpozionului de geografie a satului“, București, septembrie 1967, EXTRAS, București, 1969.
IDEM, Geografia populației Dobrogei, f. e., București, 1970.
IONESCU DUNĂREANU, I., CRISTESCU, Mihai, Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, Editura pentru Turism, București, 1974.
IDEM, Neptun. Jupiter. Venus. Saturn. Mangalia, Editura pentru Turism, București, 1973.
IONESCU, Bogdan, BUHANEA, Dan, Industria locală a județului urcă pe podiumul afirmării depline, în „Delta“, an 4, nr. 298, 5 februarie 1971.
IONESCU, Grigore, Arhitectura în România în perioada 1944-1969, Editura Academiei, București, 1969.
IONESCU, Toma, Asupra proprietății și colonizărilor din Dobrogea Nouă, în „1878-1928. Dobrogea cincizeci de ani de viață românească“, Cultura Românească, București, 1928.
IONESCU-DOBROGEANU, M., Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, Geografia matematică, fisică, politică și militară, București, 1904, reeditată în 2010.
IORDACHI, Constantin, „Constanța, prima regiune colectivizată“: specific regional, colectivizare și propagandă în Dobrogea, 1949-1962. Studiu de caz: Satul Jurilovca, județul Tulcea, în „Țărănimea și puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962)“, (coord. Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi), Editura Polirom, Iași, 2005.
IORDAN, Mircea, Creșterea potențialului de producție și export al construcției de nave, în „Revista Economică“, trim. IV, 1986.
KAIALI, G., Noile obiective ale celui de-al patrulea an al cincinalului în județul Constanța, în „Dobrogea Nouă“, an XXII, nr. 6 349, 11 ianuarie 1969.
KOGĂLNICEANU, Vasile M., Dobrogea 1878-1909. Drepturi politice fără libertăți, Editura Librăriei SOCEC & C-ie, București, 1910.
LASCU, Stoica, Așezarea româilor balcanici în sudul Dobrogei (1913-1940) – cauze, împrejurări, efecte, în „Paradigmele istoriei. Discurs. Metodă. Permanențe. Omagiu Profesorului Gh. Buzatu“, (coord. Stela Cheptea), vol. I, Casa Editorială Demiurg, Iasi, 2009.
IDEM, Din istoria Dobrogei de Sud în cadrul României întregite (1913-1940), în „Revista istorică“, Serie nouă, Tom VI, nr. 11-12, 1995.
IDEM, Din istoricul industriei românești interbelice. Principalele componente ale ramurilor de profil din Dobrogea (I), în „Pontica“, XIX, MINA Constanța, 1986.
IDEM, Importanța și rolul portului Constanța în propășirea țării – în lumina unor mărturii de epocă, în „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
IDEM, Mărturii documentare privind dezvoltarea industriei în județele Constanța și Tulcea în perioada 1878-1944, în „Revista muzeelor și monumentelor. Muzee“, XXIV, nr. 8, 1987.
IDEM, Mărturii documentare privind elaborarea unor proiecte ale Canalului Dunăre-Marea Neagră, în „Revista de Istorie“, Tom 37, nr. 6, 1984.
IDEM, Repere interbelice ale Constanței, în „Studii istorice dobrogene“, Ovidius University Press, Constanța, 2003.
LAZIA, Liliana Dobrogea în lucrări de referință, în „Cuget Liber“, V, an 16, nr. 4113, 19 ianuarie 2004.
LĂPUȘAN, Aurelia, LĂPUȘAN, Ștefan, STĂNESCU, Gheorghe, Album cu amintiri. Mamaia 1906-2006, Editura Dobrogea, Constanța, 2006.
LIMONA, Răzvan, Populația Dobrogei în perioada interbelică, Editura Semănătorul – Editura-online, Bucuresti, 2009.
IDEM, Structura populației pe medii și profesiuni în Dobrogea interbelică, în „Steaua Dobrogei“, 2009.
LUNGU, Ion, Momente din mișcarea comunistă și muncitorească în județul Constanța, f. e., f. l., 1971.
LUP, Aurel, Agricultura socialistă a Dobrogei, în „Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european“, coord. Valentin Ciorbea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
IDEM, Dobrogea agricolă de la legendă… la globalizare, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003.
LUPU, Mihai, Portul Constanța, 1896-1914, în „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
MACARIE, Mihai, Expoziția economiei județului Constanța, în „Dobrogea Nouă“, an XXII, nr. 6 520, 13 iulie 1969.
MÂNDROIU, Dumitru, Agricultura județului pe coordonatele noii revoluții agrare, în „Dobrogea Nouă“, an XXXVIII, nr. 11 491, 29 august 1985.
MARCU, Liviu P., Reforme agrare din Dobrogea de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX în context sud-est european, în „Comunicări de istoria Dobrogei“, vol. 2, Constanța, 1980.
MATEESCU, Tudor, Date privind situația românilor dobrogeni în momentul revenirii Dobrogei la țară, în „Revista Arhivelor“, nr. 2, 1992.
MĂINESCU, George, Evoluția căilor ferate în Dobrogea de la 1877 până în zilele noastre din punct de vedere constructiv, în „Dobrogea, cincizeci de ani de viață românească. 1878-1929“. Publicație tipărită cu prilejul semicentenarului reanexării Dobrogei, Editura Cultura Națională București, 1928.
MĂNUILĂ, Sabin, La populations de la Dobrodja, în „La Dobrogea“, București, 1938.
MĂRCULESCU, N., Naționalizarea – act de importanță capitală în desfășurarea revoluției socialiste, în „Delta“, an 14, nr. 1 676, 11 iunie 1981.
MIHAI, St., Nu putem avea o agricultură intensivă fără o zootehnie modernă. Dezbaterea programelor județene de dezvoltare multilaterală a agriculturii, în „Dobrogea Nouă“, an XXIII, nr. 6 760, 13 mai 1970.
MIHALCEA, Alexandru, Început de istorie: Șantierul Naval Constanța, în „Tomis“, an VII, nr. 13, 10 septembrie 1972.
MIU, Petrică, Costinești. Țărmul de dragoste al soarelui, Editura Crizon, Constanța, 2006.
IDEM, Ferestre în timp. Istoria transportului public în municipiul Constanța, Editura Boldaș, Constanța, 2009.
MOISIL, Constantin, Lupta pentru apărarea drepturilor românești asupra Dobrogei, în „Arhiva Dobrogei“, vol. III, 1919.
MOȘNEAGU, Marian, Inaugurarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, în „Canalul Dunăre-Marea Neagră între istorie, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea, Ovidiu Cupșa), Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
IDEM, Portul Constanța sub ocupație sovietică (1944-1958), în „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
MUJDABA, Fichret, MIHAI, Ștefan V., IONESCU, Petre, Murfatlar: legendă și adevăr, Editura Sport-Turism, București, 1977.
NAPOLEON, Athanasie, Dobrogea și Gurile Dunării din punctele de vedere fisic, militar și poltic-administrativ, Editura Stabilimentul grafic I.V. Socecu, București, 1996.
NAZARETTEAN, I. A., Notițe istorice și geografice asupra provinciei Dobrogea, Tipografia „Română“, Tulcea, 1882.
NEICU, Ion, Țara dintre Dunăre și Mare. 1878-1928, Institutul de arte grafice al ziarului „Dobrogea jună“, Constanța, 1928.
NICOARĂ, Vasile, Dobrogea, regiune transfrontalieră europeană „Cadrilaterul“, Editura Muntenia, Constanța, 2009.
IDEM, Dobrogea: spațiu geografic multicultural, Editura Muntenia, Constanța, 2006.
NICOLAE, Vasile, SATCĂU, Traian, Baza creșterii necontenite a calității vieții – dezvoltarea armonioasă a economiei, în „Delta“, an XIII, nr. 1 634, 22 august 1980.
NICOLAU, Constantin, La Tulcea a luat ființă Centrala „Delta Dunării“, în „Delta“, an III, nr. 127, 8 mai 1970.
PAMFIL, Georgian, Dobrogea pământul mărturiilor stăbune, f. l., f. a., 1940.
PARIANO, C. D., Dobrogea și dobrogenii, Tipografia „Ovidiu“ Constanța, Constanța, 1905.
PĂUNESCU, Ștefan, Valu lui Traian, Editura Oriento Publishing, Constanța, 2008.
PLOPEANU, Sorina, PLOPEANU, Emanuel, Unele considerații privind legislația procesului de integrare a Dobrogei la România, în „Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Ex Ponto, Constanța, 2009.
POP, Angela, Lupta pentru menținerea Dobrogei în cadrul statului românesc, în „Analele Dobrogei“, Serie nouă, an VII, 2002.
PORUMBOIU, Arthur, Un loc al marilor fapte. Canalul Dunăre-Marea-Neagră. Însemnări, în „Dobrogea Nouă“, an XXXIV, nr. 10 086, 7 februarie 1981.
RĂDULESCU, Adrian, BITOLEANU, Ion, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998.
IDEM, Istoria românilor dintre Dunăre și Mare. Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998.
RĂDULESCU, I., HERBST-RĂDOI, Athena, Județul Constanța, Editura Academiei Române, București, 1974.
ROMAN, Ioan N., Drepturile, sacrificiile și munca noastră în Dobrogea față de pretențiile bulgarilor asupra ei, Editura Serviciul geografic al armatei, Iași, 1918.
IDEM, Studiu asupra proprietății rurale în Dobrogea, f. e., Constanța, 1907.
ROȘCA, Sorin, MOISE, Marian, Acolo unde se construiesc navele, în „Tomis“, an XXII, nr. 11 (noiembrie 1987).
ROȘCULEȚ, Mircea, Evoluția portului Constanța. Construcția și exploatarea lui, Editura Cartea Românească, București, 1939.
ROTARU, Constantin P., Reformele agrare din Dobrogea Veche (1878-1930), Teză de doctorat în Științe Economice, 1930.
SÂRBU, Marian, Considerații geopolitice și economice privind importanța Dunării și a Canalului Dunăre-Marea Neagră, în „Canalul Dunăre-Marea Neagră între istorie, actualitate și perspective“, (coord. Valentin Ciorbea, Ovidiu Cupșa), Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
SECUIU, Gheorghe, HERȚEG, Ion, MARINESCU, Emil, SIMION, Nicolae, Vizita tovarășului Nicolae Ceușescu în zona complexului de irigații din județul Constanța, în „Dobrogea Nouă“, an XXII, nr. 6 503, 11 iulie 1969.
STANCIU, M., CIORBEA, Valentin, Aspecte ale problemei agrare în Dobrogea de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. XX, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»“, Iași, Tom XVII, 1980.
STĂNCIUGEL, Robert, BĂLAȘA, Liliana Monica, Dobrogea în secolele VII-XIX. Evoluție istorică, Editura DC Promotions, București, 2005.
STĂNESCU, Adrian, LASCU, Stoica Mărturii documentare privind ocupația Puterilor Centrale (1916-1918), în „Pontica“, vol. XVII, 1984.
STOENESCU-DUNĂRE, Jean, Canalul Cernavodă-Constanța. Putința de a realiza această lucrare, în „Analele Dobrogei“, Tom 3, nr. 3, iulie-septembrie, 1922.
IDEM, Canalul navigabil de la Cernavodă la Constanța între Dunăre și Mare (II), în „Analele Dobrogei“, Tom. 8, nr. 8, 1927.
IDEM, Canalul navigabil de la Cernavodă la Constanța între Dunăre și Mare (III), în „Analele Dobrogei“, Tom 9, nr. 7, 1928.
IDEM, Canalul navigabil de la Dunăre la Mare (Cernavodă-Constanța) și perspectiva unei baze navale la Lacul Tașaul, în „Analele Dobrogei“, Tom 11, nr. 9, 1930.
SÜDHOF, H., Importanța economică a Dobrogei, în „Imagini din Dobrogea 1916-1918“, (editori Valentin Ciorbea, Constantin Cheramidoglu), Editura Ex Ponto, Constanța, 2011.
ȘANDRU, Dumitru, Aplicarea reformei agrare din 1921 în Delta Dunării, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»“, IX, 1972.
ȘERBU, Dan, Potențialul unei agriculturi moderne, în „Dobrogea Nouă“, an XXII, nr. 6 370, 5 februarie 1969.
ȘTEFĂNESCU, Al., Agricultura județului sub semnul împlinirilor prezente și viitoare, în „Delta“, an III, nr. 157, 21 august 1970.
TOMOROGA, Petru, Agricultura Dobrogei, Editura „CERES“, București, 1974.
UNGUREANU, George, Șapte ani dramatici din istoria Dobrogei (1912-1919), în „Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european“, coord. Valentin Ciorbea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
URSU, Nicolina, Aspecte privind orașul Constanța la sfârșitul primului război mondial, în „Analele Dobrogei“, Serie nouă, VII, 2002.
IDEM, Evoluția demografică a Dobrogei (1878-1916), în „Ex Ponto“, an 3, nr. 3, 2005.
IDEM, Mărturii documentare privind începuturile dezvoltării stațiunilor balneare românești la Marea Neagră, în „Revista muzeelor și monumentelor. Muzee“, an XXI, nr. 10, 1984.
URSU, Vasile, Cetatea aluminei tulcene. Una din unitățile industriale înființate în „Epoca Ceaușescu“, în „Delta“, an 18, nr. 1 917, 23 ianuarie 1986.
VĂLEANU, OCTAV, IONESCU, Ioan N., Dobrogea economică, politică, socială, Tipografia Comercială „Lucrătorii Asociați“, Constanța, 1923.
VICOL, Marian, DUMITRAȘCU, Gheorghe, Legea agrară din 1982 din Dobrogea și implicațiile ei naționale, în „Comunicări de istoria Dobrogei“, vol. 2, Constanța, 1983.
VITCU, Dumitru, Dobândirea și integrarea Dobrogei la România în preocupările cărturarului și omului politic Mihail Kogălniceanu, în „Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Ex Ponto, Constanța, 2009.
IDEM, Recuperarea și integrarea Dobrogei la România în viziunea politică a lui Mihail Kogălniceanu, în „Dobrogea. Repere istorice“ (coord. Mihai Lupu), Editura „Europolis“, Constanța, 2000.
ZBUCHEA, Gheorghe, Tratatul de la Craiova – parte integrantă a Dictatului de la Viena, în „Document“. Buletinul Arhivelor Militare Române, III, nr. 2 (10), 2000.
SURSE ELECTRONICE:
http://www.cnsas.ro/centrul_de_istorie_orala.html.
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1965%20Raport%20la%20Congresul%20IX.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1969%20Raport%20la%20Congresul%20al%20X-lea%20al%20PCR.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1974%20Raport%20la%20Congresul%20al%20XI-lea%20PCR.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1979%20Raport%20la%20Congresul%20al%20XII-lea%20al%20PCR.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1984%20-%20Raport%20la%20cel%20de-al%20XIII-lea%20Congres%20al%20PCR.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1989%20Raport%20la%20Congresul%20al%20XIV-lea%20al%20PCR.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/conferinte_plenare/Raport%20Conf%20PCR%2016-18%20dec%201982%20OPTIM.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/conferinte_plenare/1965%20Raport%20la%20Plenara%20CC%20al%20PCR.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/conferinte_plenare/1966%20Cuvantare%20la%20Plenara%20CC%20al%20PCR%20.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/conferinte_plenare/1989%20Nicolae%20Ceausescu%20Cuvantare.pdf
http://www.insse.ro.
LISTA ANEXE
ANEXA 1 – Lista județelor și unităților cu producții agricole record la 8 noiembrie 1989.
ANEXA 2 – Situații întocmite la 1 februarie 1982, pe județe, privind numărul bovinelor, vacilor și bivolițelor, porcinelor, ovinelor.
ANEXA 3 – Harta administrativ-teritorială a Dobrogei, 1968.
ANEXA 4 – Lista lucrărilor noi propuse pe anul 1966 pentru Regiunea Dobrogea.
ANEXA 5 – Program pentru dezvoltarea Șantierului naval Mangalia, în vedere construcției de nave de mare tonaj
ANEXA 6 – Statistică privind situația întreruperilor de sarcină pe județe și cauze (1983-1985).
ANEXA 7 – Centralizatorul planului de muncă și salarii pe 1966-1970.
A.1. Lista județelor și unităților cu producții agricole record
-8 noiembrie 1989-
Clasamente pe județe -total sector socialist recolta 1989 în ordinea producțiilor medii
fasole pentru boabe, grâu și secară, orz de toamnă, ovăz, mazăre, orzoaica de primăvară și de toamnă, rapița de toamnă, in pentru ulei, in pentru fibră, floarea-soarelui, orez, ricin, ceapă, porumb, cartof de toamnă, soia
Clasamentul final pe județe în ordinea producțiilor medii în kg/ha
realizate la FASOLE PENTRU BOABE
GRAFIC I
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
GRÂU și SECARĂ recolta 1989
GRAFIC II
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată
la ORZ DE TOAMNĂ recolta 1989
GRAFIC III
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
OVĂZ recolta 1989
GRAFIC IV
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
MAZĂRE recolta 1989
GRAFIC V
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
ORZOAICA DE PRIMĂVARĂ recolta 1989
GRAFIC VI
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
ORZOAICA DE TOAMNĂ
GRAFIC VII
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
RAPIȚA DE TOAMNĂ
GRAFIC VIII
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
IN PENTRU ULEI
GRAFIC IX
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
IN PENTRU FIBRĂ
GRAFIC X
Clasamentul la RICIN pe județe și producțiile medii realizate
GRAFIC XI
Clasamentul final pe județe și producțiile medii realizate la SOIA
GRAFIC XII
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
FLOAREA-SOARELUI recolta 1989
GRAFIC XIII
Clasamentul la OREZ pe județe și producțiile medii realizate
GRAFIC XIV
Clasamentul pe județe și producțiile medii realizate la CEAPA
GRAFIC XV
Clasamentul final la PORUMB pe județe și producțiile medii realizate
GRAFIC XVI
Clasamentul final pe județe și producțiile medii realizate
la CARTOFUL DE TOAMNĂ
GRAFIC XVII
S.A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Agrară, dosar 44/1989, f. 9-27, f. 112-118, f. 123-126.
A.2. Situații întocmite la 1 februarie 1982, pe județe,
privind numărul bovinelor, vacilor și bivolițelor, porcinelor, ovinelor
S.A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Agrară, dosar 12/1982, f. 9-11.
A.3. Harta administrativ-teritorială a Dobrogei, 1968*
*Publicată în cadrul ziarului local Dobrogea Nouă, an XXI, nr. 6070, p. 4.
A.4. Lista lucrărilor noi propuse pe anul 1966
-REGIUNEA DOBROGEA-
S.A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Cancelarie, dosar 168/1965, f. 24-26.
A.5. Program pentru dezvoltarea Șantierului naval Mangalia, în vedere construcției de nave de mare tonaj
S.A.N.I.C, fond C.C. al P.C.R., Secția Economică, dosar 105/1973, f. 11-16.
A.6. Statistică privind situația întreruperilor de sarcină pe județe și cauze (1983-1985)
Întreruperi ale cursului sarcinii, în perioada 1.I-31.X.1983, pe cauze
Întreruperi ale cursului sarcinii, în luna octombrie 1983, pe cauze
Întreruperi ale cursului sarcini în anul 1985, pe județe și cauze
Întreruperi ale cursului sarcini pe grupe de vârstă în anul 1985
S.A.N.I.C, fond C.C. al P.C.R., Secția Organizatorică, dosar 14/1983, f. 7, f. 89.
A.5. Centralizatorul planului de muncă și salarii pentru intervalul 1966-1970
S.J.A.N.C., fond Sfatul Popular al Regiunii Dobrogea, dosar 246/1966, f. 150.
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE:
I.1. Arhive
Serviciul Arhivelor Naționale Istorice Centrale
Fond C.C .al P.C.R.
Secția Administrativ-Politică
Secția Agrară
Secția Cancelarie
Secția Economică
Secția Organizatorică
Secția Propagandă-Agitație
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Constanța, fonduri:
Fond Comitetul Regional al P.C.R. (1950-1967)
Secția Agrară
Secția Economică
Fond Sfatul Popular al Regiunii Dobrogea (1966)
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Tulcea, fonduri:
Fond Comitetul Județean Tulcea (1975-1990)
Fond Consiliul Județean Tulcea
Secția Direcția Tehnică
Secția Industrie locală
Secția Planificare-Salarizare
Secția Serviciu Secretariat-Administrativ.
I.2. Documente publicate
***Cartea Verde. Documente diplomatice. Evenimentele din Peninsula Balcanică. Acțiunea României, septembrie 1912 – august 1913. Textul tratatului de pace de la București, 1913, București, 1913.
***Comisia prezidențială pentru Analiza dictaturii comuniste în România. Raport final, Editura „Humanitas“, București, 2007.
***Concepția președintelui Nicolae Ceaușescu privind dezvoltarea intensivă a economiei românești (coord. Alexandru Puiu), Editura Politică, București, 1988.
***Concepția tovarășului Nicolae Ceaușescu privind noua revoluție agrară, Editura Politică, București, 1989.
***Conferința națională a Partidului Comunist Român. București, 19 – 21 iulie 1972, Editura politică, București, 1972.
***Decretul 409/1985 privind majorarea contribuției persoanelor fără copii, în „Buletinul Oficial“, nr. 76 din 26 decembrie 1985.
***Decretul 770/1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii în „Buletinul Oficial al RSR“, nr. 60 din 1 octombrie 1966.
***Decretul nr. 1086/31 decembrie 1966.
***Documente ale Partidului Comunist Român, Societatea socialistă multilateral dezvoltată, Editura Politică, București, 1972.
***Legea 1/1977 privind impozitul pe fondul total de retribuire al unităților socialiste de stat, Capitolul III: Contribuția persoanelor fără copii care muncesc în unitățile socialiste de stat, în „Buletinul Oficial“, nr. 60 din 8 iulie 1977.
***Recensământul general al României din 1941. Lămurirea opiniei publice, Institutul Central de Statistică, Imprimeria Centrală, București, 1941.
***România. Retragerea trupelor sovietice, 1958, (coord. Ioan Scurtu), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.
***Populația României, Seria CICRED, Editura Meridiane, București, 1974.
***Tratat între România și Bulgaria semnat la Craiova, 7 septembrie 1940, Monitorul Oficial și imprimeriile statului. Imprimeria Centrală, București, 1940.
CEAUȘESCU, Nicolae, Cu privire la îmbunătățirea conducerii și planificării agriculturii. Raport prezentat la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 11-12 noiembrie 1965, Editura Politică, București, 1965.
CEAUȘESCU, Nicolae, Planul cincinal – o nouă etapă de progres și prosperitate în viața poporului român în înflorirea României Socialiste, Editura Politică, București, 1966.
CEAUȘESCU, Nicolae, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste, vol. 2, Editura Politică, București, 1968.
DEJ, Gheorghe-Gheorghiu, Cu privire la politica externă a R.P.R. sau Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale adoptată de Plenara lărgită C.C. al P.M.R. din aprilie 1964 (1964).
LASCU, Stoica, Mărturii de epocă privind Istoria Dobrogei (1878-1947), vol I (1878-1916), Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, Constanța, 1992.
I.3. Memorii. Jurnale.
***Cuvântările Regelui Carol I. 1866-1914, vol. I, 1866-1886, Editura Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II“, București, 1939.
CAROL al II-lea, Între datorie și pasiune. Însemnări zinice, vol. II, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1996.
II. PERIODICE (ziare, reviste și publicații de istorie)
***Anuarul statistic al Republicii Socialiste România, Direcția Centrală de Statistică, 1966-1986, 1988, 1990.
Analele Dobrogei (Constanța), 1922, 1927, 1928, 1930, 1938, 1996, 1998, 2002.
Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol» (Iași), 1972, 1977, 1980, 1981, 1987.
Anuarul Muzeului Marinei Române (A.M.M.R.) (Constanța), 2003, 2005, 2006.
Arhiva Dobrogei (București), 1919, 1920.
Comunicări de istorie a Dobrogei (Constanța), 1980, 1983.
Cuget Liber (Constanța), 2004.
Delta (Tulcea), 1970, 1971, 1980, 1981, 1986.
Dobrogea Nouă (Constanța), 1948, 1956, 1969, 1970, 1971, 1979, 1980, 1981, 1985, 1989.
Dosarele istoriei (București), 2002.
Ex Ponto (), 2005.
Info Port (Constanța), 1999.
Litoral (Constanța), 1975, 1976, 1981.
Marea Noastră (Constanța), 2004.
Marea Noastră pentru tineret (București), 2001, 2003.
Munca (București), 1971.
Pontica (Constanța), 1984, 1986, 1987.
Revista Arhivelor (București), 1992.
Revista de Istorie (București), 1976, 1984.
Revista de statistică (București), 1979.
Revista Economică (București), 1986.
Revista istorică, (București), 1990.
Revista muzeelor și monumentelor. Muzee (București), 1984, 1987.
România de la Mare (), 1994, 1996.
România liberă (București), 1965, 1986.
România Maritimă și Fluvială / magazin (București), 2005, 2006.
Scînteia (București), 1965-1989.
Steaua Dobrogei (Tulcea), 2009.
Studii Revistă de istorie (București), 1972.
Studii și cercetări dobrogene (Constanța), 1971.
Terra (București), 1981.
Tomis (), 1972, 1986, 1987.
INSTRUMENTE DE LUCRU
***Bibliografia Dobrogei, Biblioteca Municipală Constanța, Constanța, 1989.
***Bibliografia istorică a României, vol. VII, (1984-1989), Editura Academiei Române, București, 1990;
***Bibliografia istorică a României, vol. XI, (2004-2006), Bibliografie selectivă, Editura Academiei Române, București, 2007.
ENCICLOPEDII. DICȚIONARE
ALEXANDRESCU, Ion, Recensămintele României: mică enciclopedie, Editura Meronia, București, 2007.
Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, București, 1975.
NEDELEA, Marin, Istoria României în date (1940-1995), Editura Niculescu, București, 1997.
NICOLESCU, Nicolae C., Șefii de stat și de guvern ai României (1859-2003), Editura Meronia, București, 2003.
LUCRĂRI GENERALE
***1878-1928. Dobrogea, cincizeci de ani de viață românească. 1878-1929. Publicație tipărită cu prilejul semicentenarului reanexării Dobrogei, Editura Cultura Națională București, 1928.
***Dobrudja: A cross cultural pool. A multi-ethnic space (coord. Iolanda Țighiliu, Marian Cojoc), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2007.
***Istoria Românilor, vol. IX (1940-1947), Editura Enciclopedică, București, 2008.
***Istoria Românilor, vol. VII (1878 – 1918), Tom II, Editura Enciclopedică, București, 2003.
***Istoria Românilor, vol. VIII (1918 – 1940), Editura Enciclopedică, București, 2003.
***România în anii socialismului, 1948-1978, (coord. Gh. Surpat), Editura Politică, București, 1980.
ALEXANDRESCU, Ion, Economia României în primii ani postbelici (1945-1947), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
ARCADIAN, N. P., Industrializarea României. Studiu evolutiv istoric, economic și juridic, Ediția a II-a, Imprimeria națională, București, 1936.
AXENCIUC, Victor, Evoluția economică a României, vol. III, Agricultura 1864-1947, Editura Academiei Române, București, 1996.
IDEM, Evoluția economică a României. Cercetări statistico-istorice. 1859-1947, vol. I. Industria, Editura Academiei, București, 1992.
BANU, Florian, ȚĂRANU, Liviu, Aprilie 1964. „Primăvara de la București“. Cum s-a adoptat „Declarația de independență“ a României?, Editura Enciclopedică, București, f. a.
BARCAN, Doina, STERPU, Bogdan, Regimul comunist în România (decembrie 1947-decembrie 1989), Editura Institutul European, Iași, 2003.
BETEA, Lavinia, Interzicerea avorturilor (1966-1989) ca fapt de memorie socială, în „Viața cotidiană în comunism“, (coord. Adrian Neculau), Editura Polirom, București, 2004.
BOLDUREANU, Daniel, Comportamentul demografic al populației, Editura Performantica, Iași, 2004.
BOTORAN, Constantin, DOBRINESCU, Valeriu Florin, Confirmarea internațională a actelor de Unire din 1918, în „Istoria românilor“, (coord. Academia Română), vol. VIII, Editura Enciclopedică, București, 2003.
BULBOACĂ, Sorin, Introducere în demografie, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, f. e., Arad, 2010.
BULGARU, Mircea, Populație și dezvoltare economică, Editura Politică, București, 1974.
BURAKOWSKI, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu. 1965-1989. Geniul Carpaților, Editura Polirom, Iași, 2011.
BUȘĂ, Daniela, Relații româno-bulgare în perioada 1878-1914, în „Români și bulgari. Provocările unei vecinătăți“ (coord. Florin Anghel, Mariana Cojoc, Magdalena Tiță), Cartea Universitară, București, 2007.
CIACHIR, Nicolae, BERCAN, Gheorghe, Diplomația europeană în epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
CIACHIR, Nicolae, Istoria popoarelor din Sud Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, București, 1998.
IDEM, Istoria relațiilor internaționale de la pacea westfalică (1648), până în contemporaneitate (1947), Editura Oscar Print, București, 1998.
CIOBANU, Nicolae, Germania atacă și pierde războiul, în „Dosarele istoriei“, an IV, nr. 9 (37), 1999.
CIORBEA, Valentin, ATANASIU, Carmen, Flota maritimă comercială română. Un secol de istorie modernă 1895-1995, Editura Fundației „Andrei Șaguna“, Constanța, 1995.
CIORBEA, Valentin, Din istoria secolului XX. Volumul II – 1939-1945. Principalele teatre de operații militare, Editura Ex Ponto, 2008.
CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997.
IDEM, Relațiile româno-ruse și româno-sovietice în perioada regimului Ceaușescu, în „Hegemoniile trecutului. Evoluții românești și europene“ (coord. Mioara Anton, Florin Anghel, Cosmin Popa), Editura Curtea Veche, București, 2006.
CREȚU, O., Drumuri între ape, Editura Muntenia, Constanța, 2006.
DAMEAN, Sorin Liviu, România și Congresul de Pace de la Berlin (1878), Editura „Mica Valahie“, București, 2005.
DELETANT, Dennis, România sub regimul comunist, Ediția a II-a revăzută, Editura Academia Civică, București, 2006.
IDEM, Teroarea comunistă în România. Gheorghe Gheorghiu-Dej și statul polițienesc 1948-1965, Editura Polirom, Iași, 2001.
DOBRINESCU, Valeriu Florin, România și organizarea postbelică a lumii 1945-1947, Editura Academiei, București, 1988.
DUȚU, Alesandru, Sub povara armistițiului. Armata română în perioada 1944-1947, Editura Tritonic, București, 2003.
DUȚU, Alexandru, IGNAT, Maria, 1940. Drama României. Rapt și umilință, Editura Universal Dalsi, București, 2000.
GIURCĂ, Ion, Anul 1940. Drama României Mari, Editura Pro Transilvania, București, 2000.
HITCHINS, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1998.
ILIE, Cornel-Constantin, România comunistă: aspecte economice și sociale (1948-1989), în „Comunismul în România, 1945-1989“, Ministerul Culturii și Cultelor, București, 2007.
IONESCU, Ghiță, Comunismul în România, Editura Litera, București, 1994.
KIRIȚESCU, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
KLIGMAN, Gail, Politica duplicității. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, Editura Humanitas, București, 2000.
LOGHIN, Leonida, Al Doilea Război Mondial. Acțiuni militare, politice și diplomatice. Cronologie, Editura Politică, București, 1984.
MARA, Dorin, Marina Regală a României în cel de-al Doilea Război Modial, Editura Economică, București, 2000.
MĂNUILĂ, Sabin, GEORGESCU, Mitu, Populația României, în „Enciclopedia României“, vol. I, București, 1936.
MEASNICOV, I., HRISTACHE, I., TREBICI, V., Demografia, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.
MOISUC, Viorica, (coord.), România și Conferința de Pace de la Paris (1919-1920). Triumful principiului naționalităților, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983.
MORARU, Constantin, Politica externă a României 1958-1964, Editura Enciclopedică, București, 2008.
MURGESCU, Bogdan, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, , 2010.
OLTEANU, Cristina Liana, GHEONEA, Elena-Simona, GHEONEA, Valentin, Femeile în România comunistă, Editura Politeia-SNSPA, București, 2003.
ONIȘORU, Gheorghe, România în anii 1944-1948. Transformări economice și realități sociale, Editura Academia Civică, București, 1998.
OȘCA, Alexandru, Popa, Vasile, România, o fereastră deschisă în cortina de fier. Declarația de independență din aprilie 1964, Editura Vrantop, Focșani, 1997.
PANDEA, Adrian, ARDELEANU, Eftimie, Românii în Crimeea. 1941-1944, Editura Militară, București, 1995.
PATIC, Mihai, Enciclopedia viei și vinului, Editura Tehnică, București, 2006.
PLATON, Gh. RUSSU, V., IACOB, Gh., CRISTIAN, N., AGRIGOROAIE, N., Cum s-a înfăptuit România modernă, Editura Universității „Al. I. Cuza“, Iași, 1993.
POP, Angela, Urmările social-economice ale Tratatului de la Craiova. Și bune și rele…, în „Dosarele istoriei“, an VII, nr. 1 (65), 2002.
PREDA-MĂTĂSARU, Aurel, Tratatul dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940- trecut și prezent, Editura Lumina Lex, București, 2004.
ROTARIU, Traian, Demografie și sociologia populației: fenomene demografice, Editura Polirom, Iași, 2003.
ROTARU, Jipa, DAMASCHIN, Ioan, Glorie și dramă. Marina Regală română 1940-1945, Editura Ion Cristoiu, București, 2000.
ROTARU, Jipa, ș. a., Divizia 9 Mărășești 1879-1999, Editura Punct, București, 1999.
SANDU, Dumitru, Fluxurile de migrație în România, Editura Academiei, București, 1984.
SCURTU, Ioan, MOCANU, C-tin, Pagini de istorie, vol. III, Editura Universității, București, 1993.
SCURTU, Ioan, Din viața politică a României (1936-1947), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
IDEM, Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, , Editura Tipo , 2011.
IDEM, Regimul politic din România (1948-1989), în „Hegemoniile trecutului. Evoluții românești și europene“ (coord. Mioara Anton, Florin Anghel, Cosmin Popa), Editura Curtea Veche, București, 2006.
STĂNESCU, N. S., Cooperativizarea agriculturii în R.P.R., Editura de Stat pentru Literatura Politică, București, 1957.
ȘANDRU, Dumitru, Colectivizarea agriculturii și problema agrară: repere social-politice, în „Țărănimea și puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962)“, (coord. Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi), Editura Polirom, , 2005.
IDEM, Lucrările efectuate în baza legilor din 1921, în „Studii Revistă de istorie“, Tom 25, nr. 2, 1972.
IDEM, Mișcări de populație în România (1940-1948), Editura Enciclopedică, București, 2003.
IDEM, Populația rurală a României între cele două războaie mondiale, Editura Academiei, Iași, 1980.
IDEM, Reforma agrară din 1921, Editura Academiei, București, 1975.
ȘERBAN, Gh., Considerații privind dezvoltarea județelor Republicii Socialiste România în perioada 1967-1977, în „Revista de statistică“, XVIII, nr. 8 (aug. 1979).
ȘTEFANOVICI, Ion, 45 de ani în socialism. România 1945-1990, Editura Multicart, București, 2010.
TĂNASE, Stelian, Elite și societate, Editura Polirom, Iași, 1996.
TISMĂNEANU, Vladimir, Stalinism petru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Editura Polirom, București, 2005.
TUDOR, Constantin, Administrația românească Cadrilater (1913 – 1940), Editura AGORA, Călărași, 2005.
TUȚĂ, V., Viticultura în „Pomicultura și viticultura“, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980.
ȚORINGHIBEL, Laurențiu, O viață, Editura Companiei Administrației Porturilor Maritime Constanța, 2000.
LUCRĂRI SPECIALE
***100 de ani de la înființarea Oieriei sistematice de la Palas: 1897-1997, f. e., , 1997.
***A fost lansată la Constanța nava „TOMIS“ – cel mai mare mineralier construit în țara noastră, în „Scînteia“, an 44, nr. 10 134, 21 martie 1975.
***A început să producă Fabrica de ulei. Un nou obiectiv industrial în zona Palas, în „Dobrogea Nouă“, an XXIII, nr. 6 878, 29 septembrie 1970.
***A început să producă secția de hârtie a Fabricii de celuloză de la Palas-Constanța, în „România liberă“, an XXIII, nr. 6448, 9 iulie 1965.
***Agricultura. Cotele cincinalului 1966-1970 în județul Constanța, în „Dobrogea Nouă“, an XXIV, nr. 6 975, 22 ianuarie 1971.
***Amplă dezvoltare economică și social-culturală. Murfatlar. Cotele cincinalului 1966-1970, în „Dobrogea Nouă“, an XXIV, nr. 7 025, 21 martie 1971.
***Ample măsuri privind dezvoltarea și modernizarea agriculturii județului Constanța – Proiecte, în „Dobrogea Nouă“, an XXIII, nr. 6 756, 8 mai 1970.
***Canalul Dunăre-Marea Neagră între istorie, actualitate și perspective, (coord. Valentin Ciorbea, Ovidiu Cupșa), Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
***Cernavodă, tradiție și progres multilateral. Cotele cincinalului 1966-1970, în „Dobrogea Nouă“, an XXIV, nr. 7 050, 20 aprilie 1971.
***Cincinalul 1966-1970 în imagini. Județul Constanța în ritmul dinamic, socialist al țării, în „Dobrogea Nouă“, an XXIV, nr. 6 982, 30 ianuarie 1971.
***Constanța – județ în plină dezvoltare, f.l., a.n., 1971.
***Constanța, prezență și devenire pe magistralele socialismului. Între Congresele al IX-lea și al X-lea ale Partidului, în „Dobrogea Nouă“, an XXII, nr. 6 524, 5 august 1969.
***Costinești, Editura Sport-Turism, București, 1982.
***Dezvoltarea economică a județului Tulcea în cincinalul 1981-1985, Cabintul județean pentru activitate ideologică și politică – educativă, Tulcea, 1980.
***Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european, coordonator Valentin CIORBEA, Editura Ex Ponto, Constanța, 2009.
***Dobrogea românească, (ediție îngrijită de Elsa și G. Dumitriu-Serea), Editura „Acțiunea românescă“, București, 1938.
***Dobrogea. Dezvoltarea industriei în Dobrogea, Constanța, Editat de Comitetul regional Dobrogea al P.M.R., Secția de propagandă și agitație, I. P. „Dobrogea“, Constanța.
***Dobrogea: Date statistice (1928-1931), Editura Tipografia „Lucrătorii Asociați“, Constanța, f. a.
***Drumuri peste milenii. Canalul Dunăre-Marea Neagră și Poarta Albă-Midia Năvodari. Ctitoriile Epocii Nicolae Ceaușescu, în „Tomis“, an 21, nr. 5, mai 1986.
***Hîrșova – o economie dezvoltată, înfloritoare, în „Dobrogea Nouă“, an XXIV, nr. 7 057, 17 aprilie 1971.
***Îndeplinirea planului cincinal la producția globală, în „Dobrogea Nouă“, an XXIII, nr. 6 900, 24 octombrie 1970.
***Județul Constanța – prezent și perspectivă, București, 1980.
***Județul Constanța, în ritm și în pas cu țara. Ritmuri de dezvoltare economică, în „Dobrogea Nouă“, an XXXIII, nr. 9 802, 9 martie 1980.
***Județul Tulcea pe coordoatele unei impetuoase dezvoltări socialiste. 15 ani de la Congresul al IX-lea al Partidului, în „Delta“, an XIII, nr. 1 626, 26 iunie 1980.
***Litoralul românesc, Editura Meridiane, București, 1964.
***Magistrala albastră. File de epopee, Redacția publicațiilor pentru străinătate, Întreprinderea Poligrafică „Bucureștii Noi“, 1984.
***Mamaia, Editura Sport-Turism, București, 1982.
***Martie 1965 – Martie 1980, etapa cea mai glorioasă din istoria contemporană a României. Realizări în județul Constanța, în „Dobrogea Nouă“, an XXXIII, nr. 9 813, 22 martie 1980.
***Medgidia – vibrantă dimensiune a timpului socialist, în „Dobrogea Nouă“, an XXIV, nr. 7 057, 17 aprilie 1971.
***Năvodari. O puternică afirmare economică. Cotele cincinalului 1966-1970, în „Dobrogea Nouă“, an XXIV, nr. 7 049, 18 aprilie 1971.
***Nunta Zamfirei… pe litoral. Un nou restaurant la Eforie Nord, în „Munca“, an XXVII, nr. 7 353, 2 iunie 1971.
***O agricultură modernă, în pas cu cerințele economiei naționale, în „Dobrogea Nouă“, an XXII, nr. 6 471, 4 iunie 1969.
***O agricultură nouă, într-un amplu și revoluționar proces de modernizare și creștere a eficienței, în „Dobrogea Nouă“, an XXXIII, nr. 9 911, 16 iulie 1980.
***Pagini din cronica devenirii unei moderne citadele industriale: Întreprinderea Mecanică, Navală Constanța, în „Tomis“, an XXI, nr. 4, aprilie 1986.
***Podgoriile și centrele viticole din regiunea ecologică a Dobrogei, în „Viticultura generală și specială“, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980.
***Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
***Prin naționalizarea întreprinderilor, la înflorirea gospodăriilor țărănești, în „Dobrogea Nouă“, an I, nr. 37, 19 iunie 1948.
***Programul național de irigații, program imediat de lucru în agricultura județului, în „Dobrogea Nouă“, an XXIII, nr. 6 743, 21 aprilie 1970.
***Studii istorice dobrogene, (coord. Valentin Ciorbea), Editura „Ovidius“ University Press, Constanța, 2003.
ANDRONIC, Gheorghe, NEAȚU, Marin, RĂDULESCU, Adrian, LASCU, Stoica, Litoralul românesc al Mării Negre, Editura Sport-Turism, București, 1989.
APOSTOL, Radu, Agricultura județului – ferm angajată pe calea dezvoltării intensive, în „Dobrogea Nouă“, an XXXIX, nr. 11 709, 7 mai 1986.
ARGEȘEANU, C., Uzina de alumină din Tulcea. Un nou obiectiv industrial pe harta județului, în „Delta“, an III, nr. 145, 7 august 1970.
AVĂDANEI, Chiriac, Sistemul canalelor navigabile din Dobrogea, în „Canalul Dunăre-Marea Neagră între istorie, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea, Ovidiu Cupșa), Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
BĂCANU, Petre Mihai, POPOVICI, Ion, Noua magistrală albastră în drum spre mare: Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari. Epoca Nicolae Ceaușescu, ani de mărețe înfăptuiri, în „România liberă“, an 44, nr. 12 992, 13 august 1986.
BELC, Suzana, Sanatoriul balnear din Eforie Nord. Puncte de reper pe harta actuală a litoralului, în „Litoral“, an XI, nr. 1 095, 16 august, 1981.
BIBESCU, Gheorghe, Istoria unei fruntarii. România pe malul drept al Dunărei, Editura Tipografia Curții Regale, București, 1883.
BITOLEANU, Ion, DUMITRAȘCU, Gheorghe, LOTCĂ, Gheorghe, LOTCĂ, Ion, STANCIU, Marin, Momente din mișcarea comunistă și muncitorească în județul Constanța, Constanța, 1971.
BITOLEANU, Ion, Situația economică și socială a orașului Constanța la sfârșitul primului război mondial, în „Studii și cercetări dobrogene“, Constanța, 1971.
BÎTLAN, Vasile, Contribuții la cunoașterea portului Constanța și a oamenilor săi (1945-1950), în „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
BORODI, Elena, POPA, Ion, ANDRONIC, Gheorghe, DARABAN, Ionela, Județele patriei. Constanța, Editura Sport-Turism, București, 1980.
BRĂTESCU, Constantin, Dobrogea Regelui Carol I și colonizările dobrogene, Tiparul „Glasul Bucovinei“, Cernăuți, 1939.
IDEM, Două statistici etnografice germane în Dobrogea, în „Arhiva Dobrogei“, vol. II, nr. 3-4, 1919, Tipografia Curții Regale, București, 1920.
IDEM, Populația Cadrilaterului între anii 1878-1938, în „Analele Dobrogei“, an XIX, vol. II, 1938.
IDEM, Populația Dobrogei, în „1878-1928. Dobrogea cincizeci de ani de viață românească“, Cultura Românească, București, 1928.
BRĂTIANU, Traian, Un oraș modern, în plin proces de definire. Trepte pe verticala civilizației. Tulcea astăzi, în „Delta“, an 4, nr. 356, 14 aprilie 1971.
BUȘĂ, Daniela, Frontiera sudică a Dobrogei – evoluția unui traseu, în „Revista istorică“, serie nouă, nr. 3-4, 2003.
CEAUȘESCU, Ilie, CONSTANTINIU, Florin, IONESCU, Mihai, E. 200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al doilea război mondial, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
CERNOVODEANU, Paul, Românii și primele proiecte de construire ale Canalului Dunăre-Marea Neagră (1836-1856), în „Revista de Istorie“, Tom 29, nr. 2, 1976.
CHERAMIDOGLU, Constantin, Considerații privind tranzitul cehoslovac prin portul Constanța în perioada interbelică, în „A.M.M.R“, Tom 6, 2003.
IDEM, Emigrația prin portul Constanța între anii 1935-1946, în „România de la Mare“, an V, nr. 7, 1996.
IDEM, Germanii Dobrogeni în perioada 1941-1947, în „Germanii dobrogeni– istorie și civilizație“, (coord. Valentin Ciorbea), Editura Muntenia, Constanța, 2006.
IDEM, Regimul ocupației militare la Constanța, în „Analele Dobrogei“, Serie nouă, an IV, nr. 1, 1998.
CHIRU, Ionel, Canalul Dunăre-Marea Neagră. De la idee la realitate, în „Terra“, an XIII, nr. 1, ianuarie-martie 1981.
CIOCAN, George, Economia județului poate contribui mai mult la Exportul de Mărfuri Românești, în „Dobrogea Nouă“, an XXIII, nr. 6 747, 25 aprilie 1970.
CIORBEA, Valentin, Anghel Saligny, constructor al portului Constanța, în „Marea Noastră“, an 14, nr. 1, 2004.
IDEM, Aplicarea reformei agrare. Structura proprietății, producția și rentabilitatea gospodăriilor rurale din județele Constanța și Tulcea între anii 1918-1944, în „Pontica“, XX, 1987.
IDEM, Aspecte ale situației Dobrogei la sfârșitul primului război mondial, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»“, Tom XXIV/1, 1987.
IDEM, Aspecte privind problema reparațiilor în Dobrogea la sfârșitul primului război mondial, în „Omagiu istoricului Gheorghe Buzatu“ (coord. Horia Dumitrescu), Editura Emporo, Focșani, 1999.
CIORBEA, Valentin, COJOCARU, Marius, Ceaușescu și Canalul Dunărea-Marea Neagră: de la decizia politică la inaugurare, în „Canalul Dunăre-Marea Neagră între istorie, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea, Ovidiu Cupșa), Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
CIORBEA, Valentin, Contribuții la cunoașterea construcțiilor și instalațiilor portului Constanța în perioada interbelică, în „Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol“, Tom 14, 1977.
IDEM, Dinamica și structura socio-profesională a populației dobrogene (decembrie 1918 – septembrie 1940), în „Istorie și societate“, (coord. Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, Horia Dumitrescu), vol. II, Editura Mica Valahie, București, 2011.
IDEM, Dinamica și structura socio-profesională a populației dobrogene (decembrie 1918 – septembrie 1940), în „Românii între Est și Vest“ (coord. Gh. Buzatu), Editura Tipo Moldova, Iași, 2011.
IDEM, Dobrogea în geopolitica României și a Europei la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, în „Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european“, (coord. Valentin Ciorbea), Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
IDEM, Evoluția Dobrogei între 1918-1944. Contribuții la cunoașterea problemelor geopolitice, economice, demografice, sociale și ale vieții politice și militar, Editura Ex Ponto, Constanța, 2005.
IDEM, Evoluția portului Constanța între cele două războiaie mondiale, în „Comunicări de istorie a Dobrogei“, vol. 2, Constanța, 1983.
IDEM, Industria Dobrogei între anii 1918-1944, în „Profesorul Ilie Grămadă la 70 de ani, Universitatea „ Al. L. Cuza“, Iași, 1984.
CIORBEA, Valentin, Nicoleta Stanca, Portul Constanța – tradiție, actualitate și perspective, în „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
CIORBEA, Valentin, Portul Constanța (1896-1996), Editura Fundației „Andrei Șaguna“, Constanța, 1996.
IDEM, Portul Constanța de la antichitate la mileniul III, Editura Europolis, Constanța, f.a.
IDEM, Portul Constanța. Retrospectivă istorică la 110 ani de la inaugurarea oficială, în „A.M.M.R.“, Tom IX, 2006.
IDEM, Portul Constanța: istoric, în „Info Port“, nr. 1, 28 August 1999.
IDEM, Preocupări privind modernizarea și transformarea portului Constanța în port național (1878-1900), în „Revista istorică“, Seria nouă, Tom I, 11-12, 1990.
IDEM, Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1970), în „România de la Mare“, III, nr. 3-4, 1994.
IDEM, Turco-tătarii în Dobrogea interbelică, în „Tătarii în istoria românilor“, (coord. Marian Cojoc), vol. II, Editura Muntenia, Constanța, 2004.
CIOROIU, Constantin, Mamaia la început de secol, în „Litoral“, an V, nr. 427, 19 iunie 1975.
IDEM, Stațiunea Eforie Sud, de-a lungul anilor…, în „Litoral“, an XI, nr. 1 125, 20 aprilie 1981.
COJOC, Marian, Dobrogea. De la reforma agrară la colectivizarea forțată, (1945-1957), Editura Muntenia, Constanța, 2001.
IDEM, Evoluția Dobrogei între anii 1944-1964. Principalele aspecte din economie și societate, Editura Universității București, București, 2001.
IDEM, Evoluția portului Constanța după 23 august 1944. Impactul Convenției de Armistițiu din 12/13 septembrie cu Națiunile Unite, în „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
IDEM, National Minorities in Dobrudja During the First Stage of Communism (1947-1965). A Case of Study: the Greeks, the Turks and the Tartars, in „Dobrudja: A cross cultural pool. A multi-ethnic space“ (coord. Iolanda Țighiliu, Marian Cojoc), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2007.
IDEM, Portul Constanța și Marina Română în documente de arhivă (1944-1947), în „România de la Mare“, an V, nr. 7, 1996.
IDEM, Repere economico-sociale în Dobrogea primelor decenii postbelice, în „Studii istorice dobrogene“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura „Ovidius“ University Press, Constanța, 2003.
COJOC, Mariana, COJOC, Marian, Landmarks of Constanta at the end of the 19th century and the beginning of the 20th century, in „From the kaftan to redingote: The romanian world from exotism to modernism (17th-20th centuries)“, (coord. Iolanda Țighiliu, Marian Cojoc, Daniel Flaut), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011.
IDEM, Propagandă, contrapropagandă și interese străine la Dunăre și Marea Neagră (1919-1939). Documente, partea I, vol. 102 în „Colecția Românii în istoria universală. The Romanians in World History“, Academia Romană, Editura Universității din București, București, 2003.
COJOC, Mariana, Constanța – port internațional. Comerțul exterior al României prin portul Constanța (1878-1939), vol. 114 în „Colecția Românii în istoria universală. The Romanians in World History“, Academia Română, Editura Cartea Universitară, București, 2006.
IDEM, Importanța geopolitică a ținutului dintre Dunăre și Mare la sfârșitul secolului al XIX-lea, în „Dobrogea. Repere istorice“ (coord. Mihai Lupu), Editura Europolis, Constanța, 2000.
IDEM, Navigație și comerț la Marea Neagră. Comerțul exterior al României prin portul Constanța (1934-1939), în „Hegemoniile trecutului. Evoluții românești și europene“ (coord. Mioara Anton, Florin Anghel, Cosmin Popa), Editura Curtea Veche, București, 2006.
IDEM, Orașul – port Constanța dincolo de realizările primei jumătăți a secolului al XX-lea, în „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
IDEM, Orașul și portul Constanța în timpul Primului Război Mondial (1914-1918), în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, VI/2003, Constanța, 2005.
IDEM, România și restul lumii. Comerțul exterior al României cu Bulgaria derulat prin portul Constanța în perioada interbelică, în „Români și bulgari. Provocările unei vecinătăți“ (coord. Florin Anghel, Mariana Cojoc, Magdalena Tiță), Cartea Universitară, București, 2007.
COLCER, Iosif, MĂGUREANU, Viorel, File din istoria Dobrogei, Inspectoratul pentru Cultură al Județului Tulcea, 1998.
COMAN, Virgil, DOBROTĂ, Carmen, TURCITU, Claudiu, Dobrogea între medieval și modern 1406-1918, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
COMAN, Virgil, Regulamentul pentru administrația interioară a Constanței din 1879, în „Studii istorice dobrogene“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura „Ovidius“ University Press, Constanța, 2003.
IDEM, Unele considerații privind populația de etnie germană din județul Constanța în anul 1940, în „Germanii dobrogeni – istorie și civilizație“, (coord. Valentin Ciorbea), Editura Muntenia, Constanța, 2006.
CONSTANDACHE, Costin, Lansarea la apă a celei de-a doua nave de 165 000 tdw – mineralierul „CĂRBUNEȘTI“, în „Dobrogea Nouă“, an XLI, nr. 12 620, 12 noiembrie 1989.
IDEM, Un veteran al flotei își relevă virtuțile. Mineralierul „TOMIS“ de 50 000 tdw, „decanul de vârstă“ al navelor de mare tonaj fabricate la Constanța, în „Dobrogea Nouă“, an XLII, nr. 12 676, 12 ianuarie 1989.
CONSTANTIN, Nicolae, Sanatoriul balnear din Techirghiol – oază de sănătate și de omenie, în „Litoral“, an VI, nr. 534, 22 iunie 1976.
CONSTANTINESCU, Gh., Albinele și mierea lor. Însemnări, în „Dobrogea Nouă“, an XXXIV, nr. 10 243, 11 august 1981.
COTEȚ, Petre V., POPOVICI, Ioan, Județele patriei. Județul Tulcea, Editura Academiei, f. l., f. a.
COVACEF, Petre, 150 de ani în evoluția căilor ferate din Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2010.
IDEM, Portul Constanța. O sută de ani de la inaugurarea lucrărilor de construcții, în „Analele Dobrogei“, Serie nouă, an II, nr. 1, Constanța, 1996.
CUMPĂNA, Constantin, Tragedia navei Independența – cea mai mare catastrofă din istoria navigației maritime românești, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006.
DOBRE, Alexandru, Marile construcții ale socialismului – mărturii ale capacității tehnice și economice, în „Revista Economică“, trim. IV, 1986.
DRĂGAN, Marcel, Techirghiol – ghid turistic, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003.
DRĂGHICESCU, Mihai, BARNEA, I., ȘTEFĂNESCU, Șt., Din istoria Dobrogei, f. e., București, 1965.
DUMITRAȘCU, Gheorghe, Aspecte ale situației Dobrogei în perioada noiembrie 1878-mai 1883. Activitatea primului prefect de Constanța, Remus N. Opreanu, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»“, XVIII, 1981.
DUMITRAȘCU, Gheorghe, BĂLĂBĂNESCU, Mariana, Implicațiile economice și politice ale construirii podului peste Dunăre Fetești-Cernavodă (1878-1895), în „Comunicări de istorie a Dobrogei“, Muzeul de Istorie și Arheologie Constanța. f. e., Constanța, 1980.
DUMITRAȘCU, Gheorghe, Dezvoltarea social-economică a Dobrogei între anii 1878-1900, în „Momente din mișcarea comunistă și muncitorească în județul Constanța“, Constanța, 1971.
DUMITRAȘCU, Gheorghe, GHEORGHE, Lavinia-Dacia, Trei documente privind situația Dobrogei la 1878, în „Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Ex Ponto, Constanța, 2009.
DUMITRAȘCU, Lavinia Daciana, Dobrogea anului 1919. Breviar militar diplomatic, în „Omagiu istoricului Gheorghe Buzatu“, (coord. Horia Dumitrescu), Editura Emporo, Focșani, 1999.
FĂTU, Nicolae, Al doilea petrolier de mare tonaj – „Unirea“ – în probele de mare. Un nou success de prestigiu al constructorilor de nave constănțeni, în „Dobrogea Nouă“, an XXXII, nr. 9 673, 10 octombrie 1979.
FILIPESCU, C., Dobrogea agricolă, în „1878-1928. Dobrogea cincizeci de ani de viață românească“, Cultura Românească, București, 1928.
FILIPESCU, Sergiu, Șantiere navale românești, în „Marea Noastră pentru tineret“, an IV, nr. 5 (1) ianuarie 2001.
IDEM, Șantierul Naval „Marea Neagră“ Midia S.A. (Black Sea Shipyard), în „România Maritimă și Fluvială / magazin“, nr. 2 (15), septembrie 2005.
IDEM, Șantierul Naval Constanța, în „România Maritimă și Fluvială / magazin“, nr. 1 (16), mai 2006.
IDEM, Șantierul Naval Hârșova, în „Marea Noatră pentru tineret“, nr. 10 (3), 2003.
GEANĂ, V., Politica P.C.R. de transformare socialistă a agriculturii, în Petru Tomoroga, Agricultura Dobrogei, Editura „Ceres“, București, 1974.
GHEORGHE, Vasile, Centrala „Delta Dunării“ – o prezență activă în economia județului, în „Delta“, an 4, nr. 284, 20 ianuarie 1971.
IDEM, Industria minieră a județului pe drumul unei înalte valorificări a resurselor naturale. În oglinda cincinalului 1966-1970, în „Delta“, an 4, nr. 308, 17 februarie 1971.
GHERASIM, Dimitrie, Schimbul de populații între state, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului. Imprimeria Centrală, București, 1943.
GÜNER, Akmolla, Monografia localității Techirghiol, Editura NewLine, Techirghiol, 2008.
HARTIA, S., DULEA, M., Constanța prima regiune colectivizată, Editura Politică, București, 1960.
HERBST-RĂDOI, Atena, Aspecte geografice ale mișcării migratorii a populației satelor din Dobrogea, în „Lucrările simpozionului de geografie a satului“, București, septembrie 1967, EXTRAS, București, 1969.
IDEM, Geografia populației Dobrogei, f. e., București, 1970.
IONESCU DUNĂREANU, I., CRISTESCU, Mihai, Eforie Nord, Eforie Sud, Techirghiol, Editura pentru Turism, București, 1974.
IDEM, Neptun. Jupiter. Venus. Saturn. Mangalia, Editura pentru Turism, București, 1973.
IONESCU, Bogdan, BUHANEA, Dan, Industria locală a județului urcă pe podiumul afirmării depline, în „Delta“, an 4, nr. 298, 5 februarie 1971.
IONESCU, Grigore, Arhitectura în România în perioada 1944-1969, Editura Academiei, București, 1969.
IONESCU, Toma, Asupra proprietății și colonizărilor din Dobrogea Nouă, în „1878-1928. Dobrogea cincizeci de ani de viață românească“, Cultura Românească, București, 1928.
IONESCU-DOBROGEANU, M., Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, Geografia matematică, fisică, politică și militară, București, 1904, reeditată în 2010.
IORDACHI, Constantin, „Constanța, prima regiune colectivizată“: specific regional, colectivizare și propagandă în Dobrogea, 1949-1962. Studiu de caz: Satul Jurilovca, județul Tulcea, în „Țărănimea și puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962)“, (coord. Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi), Editura Polirom, Iași, 2005.
IORDAN, Mircea, Creșterea potențialului de producție și export al construcției de nave, în „Revista Economică“, trim. IV, 1986.
KAIALI, G., Noile obiective ale celui de-al patrulea an al cincinalului în județul Constanța, în „Dobrogea Nouă“, an XXII, nr. 6 349, 11 ianuarie 1969.
KOGĂLNICEANU, Vasile M., Dobrogea 1878-1909. Drepturi politice fără libertăți, Editura Librăriei SOCEC & C-ie, București, 1910.
LASCU, Stoica, Așezarea româilor balcanici în sudul Dobrogei (1913-1940) – cauze, împrejurări, efecte, în „Paradigmele istoriei. Discurs. Metodă. Permanențe. Omagiu Profesorului Gh. Buzatu“, (coord. Stela Cheptea), vol. I, Casa Editorială Demiurg, Iasi, 2009.
IDEM, Din istoria Dobrogei de Sud în cadrul României întregite (1913-1940), în „Revista istorică“, Serie nouă, Tom VI, nr. 11-12, 1995.
IDEM, Din istoricul industriei românești interbelice. Principalele componente ale ramurilor de profil din Dobrogea (I), în „Pontica“, XIX, MINA Constanța, 1986.
IDEM, Importanța și rolul portului Constanța în propășirea țării – în lumina unor mărturii de epocă, în „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
IDEM, Mărturii documentare privind dezvoltarea industriei în județele Constanța și Tulcea în perioada 1878-1944, în „Revista muzeelor și monumentelor. Muzee“, XXIV, nr. 8, 1987.
IDEM, Mărturii documentare privind elaborarea unor proiecte ale Canalului Dunăre-Marea Neagră, în „Revista de Istorie“, Tom 37, nr. 6, 1984.
IDEM, Repere interbelice ale Constanței, în „Studii istorice dobrogene“, Ovidius University Press, Constanța, 2003.
LAZIA, Liliana Dobrogea în lucrări de referință, în „Cuget Liber“, V, an 16, nr. 4113, 19 ianuarie 2004.
LĂPUȘAN, Aurelia, LĂPUȘAN, Ștefan, STĂNESCU, Gheorghe, Album cu amintiri. Mamaia 1906-2006, Editura Dobrogea, Constanța, 2006.
LIMONA, Răzvan, Populația Dobrogei în perioada interbelică, Editura Semănătorul – Editura-online, Bucuresti, 2009.
IDEM, Structura populației pe medii și profesiuni în Dobrogea interbelică, în „Steaua Dobrogei“, 2009.
LUNGU, Ion, Momente din mișcarea comunistă și muncitorească în județul Constanța, f. e., f. l., 1971.
LUP, Aurel, Agricultura socialistă a Dobrogei, în „Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european“, coord. Valentin Ciorbea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
IDEM, Dobrogea agricolă de la legendă… la globalizare, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003.
LUPU, Mihai, Portul Constanța, 1896-1914, în „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
MACARIE, Mihai, Expoziția economiei județului Constanța, în „Dobrogea Nouă“, an XXII, nr. 6 520, 13 iulie 1969.
MÂNDROIU, Dumitru, Agricultura județului pe coordonatele noii revoluții agrare, în „Dobrogea Nouă“, an XXXVIII, nr. 11 491, 29 august 1985.
MARCU, Liviu P., Reforme agrare din Dobrogea de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX în context sud-est european, în „Comunicări de istoria Dobrogei“, vol. 2, Constanța, 1980.
MATEESCU, Tudor, Date privind situația românilor dobrogeni în momentul revenirii Dobrogei la țară, în „Revista Arhivelor“, nr. 2, 1992.
MĂINESCU, George, Evoluția căilor ferate în Dobrogea de la 1877 până în zilele noastre din punct de vedere constructiv, în „Dobrogea, cincizeci de ani de viață românească. 1878-1929“. Publicație tipărită cu prilejul semicentenarului reanexării Dobrogei, Editura Cultura Națională București, 1928.
MĂNUILĂ, Sabin, La populations de la Dobrodja, în „La Dobrogea“, București, 1938.
MĂRCULESCU, N., Naționalizarea – act de importanță capitală în desfășurarea revoluției socialiste, în „Delta“, an 14, nr. 1 676, 11 iunie 1981.
MIHAI, St., Nu putem avea o agricultură intensivă fără o zootehnie modernă. Dezbaterea programelor județene de dezvoltare multilaterală a agriculturii, în „Dobrogea Nouă“, an XXIII, nr. 6 760, 13 mai 1970.
MIHALCEA, Alexandru, Început de istorie: Șantierul Naval Constanța, în „Tomis“, an VII, nr. 13, 10 septembrie 1972.
MIU, Petrică, Costinești. Țărmul de dragoste al soarelui, Editura Crizon, Constanța, 2006.
IDEM, Ferestre în timp. Istoria transportului public în municipiul Constanța, Editura Boldaș, Constanța, 2009.
MOISIL, Constantin, Lupta pentru apărarea drepturilor românești asupra Dobrogei, în „Arhiva Dobrogei“, vol. III, 1919.
MOȘNEAGU, Marian, Inaugurarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, în „Canalul Dunăre-Marea Neagră între istorie, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea, Ovidiu Cupșa), Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
IDEM, Portul Constanța sub ocupație sovietică (1944-1958), în „Portul Constanța între tradiție, actualitate și perspective“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Companiei Naționale Administrația Portului Constanța, 2007.
MUJDABA, Fichret, MIHAI, Ștefan V., IONESCU, Petre, Murfatlar: legendă și adevăr, Editura Sport-Turism, București, 1977.
NAPOLEON, Athanasie, Dobrogea și Gurile Dunării din punctele de vedere fisic, militar și poltic-administrativ, Editura Stabilimentul grafic I.V. Socecu, București, 1996.
NAZARETTEAN, I. A., Notițe istorice și geografice asupra provinciei Dobrogea, Tipografia „Română“, Tulcea, 1882.
NEICU, Ion, Țara dintre Dunăre și Mare. 1878-1928, Institutul de arte grafice al ziarului „Dobrogea jună“, Constanța, 1928.
NICOARĂ, Vasile, Dobrogea, regiune transfrontalieră europeană „Cadrilaterul“, Editura Muntenia, Constanța, 2009.
IDEM, Dobrogea: spațiu geografic multicultural, Editura Muntenia, Constanța, 2006.
NICOLAE, Vasile, SATCĂU, Traian, Baza creșterii necontenite a calității vieții – dezvoltarea armonioasă a economiei, în „Delta“, an XIII, nr. 1 634, 22 august 1980.
NICOLAU, Constantin, La Tulcea a luat ființă Centrala „Delta Dunării“, în „Delta“, an III, nr. 127, 8 mai 1970.
PAMFIL, Georgian, Dobrogea pământul mărturiilor stăbune, f. l., f. a., 1940.
PARIANO, C. D., Dobrogea și dobrogenii, Tipografia „Ovidiu“ Constanța, Constanța, 1905.
PĂUNESCU, Ștefan, Valu lui Traian, Editura Oriento Publishing, Constanța, 2008.
PLOPEANU, Sorina, PLOPEANU, Emanuel, Unele considerații privind legislația procesului de integrare a Dobrogei la România, în „Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Ex Ponto, Constanța, 2009.
POP, Angela, Lupta pentru menținerea Dobrogei în cadrul statului românesc, în „Analele Dobrogei“, Serie nouă, an VII, 2002.
PORUMBOIU, Arthur, Un loc al marilor fapte. Canalul Dunăre-Marea-Neagră. Însemnări, în „Dobrogea Nouă“, an XXXIV, nr. 10 086, 7 februarie 1981.
RĂDULESCU, Adrian, BITOLEANU, Ion, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998.
IDEM, Istoria românilor dintre Dunăre și Mare. Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998.
RĂDULESCU, I., HERBST-RĂDOI, Athena, Județul Constanța, Editura Academiei Române, București, 1974.
ROMAN, Ioan N., Drepturile, sacrificiile și munca noastră în Dobrogea față de pretențiile bulgarilor asupra ei, Editura Serviciul geografic al armatei, Iași, 1918.
IDEM, Studiu asupra proprietății rurale în Dobrogea, f. e., Constanța, 1907.
ROȘCA, Sorin, MOISE, Marian, Acolo unde se construiesc navele, în „Tomis“, an XXII, nr. 11 (noiembrie 1987).
ROȘCULEȚ, Mircea, Evoluția portului Constanța. Construcția și exploatarea lui, Editura Cartea Românească, București, 1939.
ROTARU, Constantin P., Reformele agrare din Dobrogea Veche (1878-1930), Teză de doctorat în Științe Economice, 1930.
SÂRBU, Marian, Considerații geopolitice și economice privind importanța Dunării și a Canalului Dunăre-Marea Neagră, în „Canalul Dunăre-Marea Neagră între istorie, actualitate și perspective“, (coord. Valentin Ciorbea, Ovidiu Cupșa), Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
SECUIU, Gheorghe, HERȚEG, Ion, MARINESCU, Emil, SIMION, Nicolae, Vizita tovarășului Nicolae Ceușescu în zona complexului de irigații din județul Constanța, în „Dobrogea Nouă“, an XXII, nr. 6 503, 11 iulie 1969.
STANCIU, M., CIORBEA, Valentin, Aspecte ale problemei agrare în Dobrogea de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. XX, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»“, Iași, Tom XVII, 1980.
STĂNCIUGEL, Robert, BĂLAȘA, Liliana Monica, Dobrogea în secolele VII-XIX. Evoluție istorică, Editura DC Promotions, București, 2005.
STĂNESCU, Adrian, LASCU, Stoica Mărturii documentare privind ocupația Puterilor Centrale (1916-1918), în „Pontica“, vol. XVII, 1984.
STOENESCU-DUNĂRE, Jean, Canalul Cernavodă-Constanța. Putința de a realiza această lucrare, în „Analele Dobrogei“, Tom 3, nr. 3, iulie-septembrie, 1922.
IDEM, Canalul navigabil de la Cernavodă la Constanța între Dunăre și Mare (II), în „Analele Dobrogei“, Tom. 8, nr. 8, 1927.
IDEM, Canalul navigabil de la Cernavodă la Constanța între Dunăre și Mare (III), în „Analele Dobrogei“, Tom 9, nr. 7, 1928.
IDEM, Canalul navigabil de la Dunăre la Mare (Cernavodă-Constanța) și perspectiva unei baze navale la Lacul Tașaul, în „Analele Dobrogei“, Tom 11, nr. 9, 1930.
SÜDHOF, H., Importanța economică a Dobrogei, în „Imagini din Dobrogea 1916-1918“, (editori Valentin Ciorbea, Constantin Cheramidoglu), Editura Ex Ponto, Constanța, 2011.
ȘANDRU, Dumitru, Aplicarea reformei agrare din 1921 în Delta Dunării, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»“, IX, 1972.
ȘERBU, Dan, Potențialul unei agriculturi moderne, în „Dobrogea Nouă“, an XXII, nr. 6 370, 5 februarie 1969.
ȘTEFĂNESCU, Al., Agricultura județului sub semnul împlinirilor prezente și viitoare, în „Delta“, an III, nr. 157, 21 august 1970.
TOMOROGA, Petru, Agricultura Dobrogei, Editura „CERES“, București, 1974.
UNGUREANU, George, Șapte ani dramatici din istoria Dobrogei (1912-1919), în „Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european“, coord. Valentin Ciorbea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2008.
URSU, Nicolina, Aspecte privind orașul Constanța la sfârșitul primului război mondial, în „Analele Dobrogei“, Serie nouă, VII, 2002.
IDEM, Evoluția demografică a Dobrogei (1878-1916), în „Ex Ponto“, an 3, nr. 3, 2005.
IDEM, Mărturii documentare privind începuturile dezvoltării stațiunilor balneare românești la Marea Neagră, în „Revista muzeelor și monumentelor. Muzee“, an XXI, nr. 10, 1984.
URSU, Vasile, Cetatea aluminei tulcene. Una din unitățile industriale înființate în „Epoca Ceaușescu“, în „Delta“, an 18, nr. 1 917, 23 ianuarie 1986.
VĂLEANU, OCTAV, IONESCU, Ioan N., Dobrogea economică, politică, socială, Tipografia Comercială „Lucrătorii Asociați“, Constanța, 1923.
VICOL, Marian, DUMITRAȘCU, Gheorghe, Legea agrară din 1982 din Dobrogea și implicațiile ei naționale, în „Comunicări de istoria Dobrogei“, vol. 2, Constanța, 1983.
VITCU, Dumitru, Dobândirea și integrarea Dobrogei la România în preocupările cărturarului și omului politic Mihail Kogălniceanu, în „Dobrogea 1878-2008. Orizonturi deschise de mandatul european“ (coord. Valentin Ciorbea), Editura Ex Ponto, Constanța, 2009.
IDEM, Recuperarea și integrarea Dobrogei la România în viziunea politică a lui Mihail Kogălniceanu, în „Dobrogea. Repere istorice“ (coord. Mihai Lupu), Editura „Europolis“, Constanța, 2000.
ZBUCHEA, Gheorghe, Tratatul de la Craiova – parte integrantă a Dictatului de la Viena, în „Document“. Buletinul Arhivelor Militare Române, III, nr. 2 (10), 2000.
SURSE ELECTRONICE:
http://www.cnsas.ro/centrul_de_istorie_orala.html.
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1965%20Raport%20la%20Congresul%20IX.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1969%20Raport%20la%20Congresul%20al%20X-lea%20al%20PCR.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1974%20Raport%20la%20Congresul%20al%20XI-lea%20PCR.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1979%20Raport%20la%20Congresul%20al%20XII-lea%20al%20PCR.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1984%20-%20Raport%20la%20cel%20de-al%20XIII-lea%20Congres%20al%20PCR.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/congrese/1989%20Raport%20la%20Congresul%20al%20XIV-lea%20al%20PCR.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/conferinte_plenare/Raport%20Conf%20PCR%2016-18%20dec%201982%20OPTIM.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/conferinte_plenare/1965%20Raport%20la%20Plenara%20CC%20al%20PCR.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/conferinte_plenare/1966%20Cuvantare%20la%20Plenara%20CC%20al%20PCR%20.pdf
http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_PMR_PCR/conferinte_plenare/1989%20Nicolae%20Ceausescu%20Cuvantare.pdf
http://www.insse.ro.
LISTA ANEXE
ANEXA 1 – Lista județelor și unităților cu producții agricole record la 8 noiembrie 1989.
ANEXA 2 – Situații întocmite la 1 februarie 1982, pe județe, privind numărul bovinelor, vacilor și bivolițelor, porcinelor, ovinelor.
ANEXA 3 – Harta administrativ-teritorială a Dobrogei, 1968.
ANEXA 4 – Lista lucrărilor noi propuse pe anul 1966 pentru Regiunea Dobrogea.
ANEXA 5 – Program pentru dezvoltarea Șantierului naval Mangalia, în vedere construcției de nave de mare tonaj
ANEXA 6 – Statistică privind situația întreruperilor de sarcină pe județe și cauze (1983-1985).
ANEXA 7 – Centralizatorul planului de muncă și salarii pe 1966-1970.
A.1. Lista județelor și unităților cu producții agricole record
-8 noiembrie 1989-
Clasamente pe județe -total sector socialist recolta 1989 în ordinea producțiilor medii
fasole pentru boabe, grâu și secară, orz de toamnă, ovăz, mazăre, orzoaica de primăvară și de toamnă, rapița de toamnă, in pentru ulei, in pentru fibră, floarea-soarelui, orez, ricin, ceapă, porumb, cartof de toamnă, soia
Clasamentul final pe județe în ordinea producțiilor medii în kg/ha
realizate la FASOLE PENTRU BOABE
GRAFIC I
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
GRÂU și SECARĂ recolta 1989
GRAFIC II
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată
la ORZ DE TOAMNĂ recolta 1989
GRAFIC III
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
OVĂZ recolta 1989
GRAFIC IV
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
MAZĂRE recolta 1989
GRAFIC V
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
ORZOAICA DE PRIMĂVARĂ recolta 1989
GRAFIC VI
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
ORZOAICA DE TOAMNĂ
GRAFIC VII
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
RAPIȚA DE TOAMNĂ
GRAFIC VIII
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
IN PENTRU ULEI
GRAFIC IX
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
IN PENTRU FIBRĂ
GRAFIC X
Clasamentul la RICIN pe județe și producțiile medii realizate
GRAFIC XI
Clasamentul final pe județe și producțiile medii realizate la SOIA
GRAFIC XII
Clasamentul județelor în ordinea producției medii realizată la
FLOAREA-SOARELUI recolta 1989
GRAFIC XIII
Clasamentul la OREZ pe județe și producțiile medii realizate
GRAFIC XIV
Clasamentul pe județe și producțiile medii realizate la CEAPA
GRAFIC XV
Clasamentul final la PORUMB pe județe și producțiile medii realizate
GRAFIC XVI
Clasamentul final pe județe și producțiile medii realizate
la CARTOFUL DE TOAMNĂ
GRAFIC XVII
S.A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Agrară, dosar 44/1989, f. 9-27, f. 112-118, f. 123-126.
A.2. Situații întocmite la 1 februarie 1982, pe județe,
privind numărul bovinelor, vacilor și bivolițelor, porcinelor, ovinelor
S.A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Agrară, dosar 12/1982, f. 9-11.
A.3. Harta administrativ-teritorială a Dobrogei, 1968*
*Publicată în cadrul ziarului local Dobrogea Nouă, an XXI, nr. 6070, p. 4.
A.4. Lista lucrărilor noi propuse pe anul 1966
-REGIUNEA DOBROGEA-
S.A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Cancelarie, dosar 168/1965, f. 24-26.
A.5. Program pentru dezvoltarea Șantierului naval Mangalia, în vedere construcției de nave de mare tonaj
S.A.N.I.C, fond C.C. al P.C.R., Secția Economică, dosar 105/1973, f. 11-16.
A.6. Statistică privind situația întreruperilor de sarcină pe județe și cauze (1983-1985)
Întreruperi ale cursului sarcinii, în perioada 1.I-31.X.1983, pe cauze
Întreruperi ale cursului sarcinii, în luna octombrie 1983, pe cauze
Întreruperi ale cursului sarcini în anul 1985, pe județe și cauze
Întreruperi ale cursului sarcini pe grupe de vârstă în anul 1985
S.A.N.I.C, fond C.C. al P.C.R., Secția Organizatorică, dosar 14/1983, f. 7, f. 89.
A.5. Centralizatorul planului de muncă și salarii pentru intervalul 1966-1970
S.J.A.N.C., fond Sfatul Popular al Regiunii Dobrogea, dosar 246/1966, f. 150.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Evolutia Dobrogei Intre 1965 1989 (ID: 151092)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.