Evolutia Delincventei Juvenile

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Considerații generale privind infracționalitatea în rândul minorilor

Capitolul II. Considerații generale privind evoluția sistemului sancționator al minorilor în țara noastră

Secțiunea 1. Evoluția sistemului sancționator al minorilor în țara noastră

1. Scurt istoric

2. Regimul sancționator al minorilor în Codul penal de la 1968

3. Evoluția sistemului sancționator pentru minori înainte de 1989

4. Evoluția sistemului sancționator pentru minori după 1989

Secțiunea a 2-a. Regimul sancționator al minorilor în Codul penal în vigoare

1.Generalități

2.Cadrul sancționator

3.Alegerea categoriei și felul sancțiunilor aplicabile infractorului minor

Capitolul III. Limitele răspunderii penale a infractorilor minori

Secțiunea 1. Aspecte generale

Secțiunea a 2-a. Minorii care nu răspund penal

Secțiunea a 3-a. Minorii care răspund penal

Capitolul IV. Măsurile educative

Secțiunea 1. Noțiunea de măsuri educative

Secțiunea a 2-a. Reglementarea măsurilor educative în Codul penal

Secțiunea a 3-a. Tipuri de măsuri educative

1. Mustrarea

2. Libertatea supravegheată

3. Internarea într-un centru de reeducare

4. Internarea într-un institut medical-educativ

Capitolul V. Pedepsele ce se aplică minorilor

Secțiunea 1. Aspecte generale

Secțiunea a 2-a. Pedepsele principale

1. Închisoarea

2. Amenda

Secțiunea a 3-a. Pedepsele complementare și accesorii

Capitolul VI. Modificări aduse de Legea nr.286/2009 privind Noul Cod penal în materia regimului sancționator al minorilor

Secțiunea 1. Aspecte generale

Secțiunea a 2-a. Limitele răspunderii penale

Secțiunea a 3-a. Măsurile educative neprivative de libertate

Secțiunea a 4-a. Măsurile educative privative de libertate

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Evoluția delincvenței juvenile și diversitatea formelor prin care aceasta se manifestă în țara noastră,precum și creșterea gravității faptelor comise de minori,au determinat ca regimul sancționator al minorilor să devină o problemă de interes major.

Delincvența juvenilă presupune riscuri mult mai mari decât comportamentul delincvent al adulților, deoarece afectează o parte a populației deosebit de vulnerabilă, aflat în etapa formării personalității, expunând de foarte devreme minorii la riscul excluderii sociale.

Întrucât delincvența juvenilă devine îngrijorătoare prin proporțiile de masă pe care le atinge în prezent, ca urmare a scăderii vârstei de comitere a primului delict și a creșterii numărului de delicte comise de copii sub 14 ani și a faptului că acestea prezintă din ce în ce mai multă cruzime, este extrem de important ca toate părțile interesate dintr-o societate, și anume statul, în calitate de administrație centrală, autoritățile regionale și locale, școala, familia, ONG-urile, societatea civilă și fiecare individ în parte, să fie direct implicate în conceperea și punerea în aplicare a unei strategii naționale unitare.

De asemenea, pentru a se putea pune în aplicare măsuri eficiente de combatere a delincvenței juvenile, este esențial să se poată dispune de resurse financiare adecvate.

Infracționalitatea minorilor prezintă particularități determinante de anumite caracteristici biologice,psihologice și sociale,caraceristici pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere la momentul reglementării răspunderii lor penale.

Fenomenul infracționalității în rândul minorilor trebuie combătut prin forme de prevenire și reeducare diferite față de majori,pentru că minorul nu poate să-și dea seama de consecințele faptei sale.Minorii trebuie reeducați și redați societății,pentru că minorul delincvent de astăzi poate deveni infractorul major de mâine.

Lucrarea este alcătuită din șase capitole după cum urmează :

Capitolul I: Considerații generale privind infracționalitatea în rândul minorilor,în conținutul căruia am definit noțiunea de delincvență juvenilă și am prezentat principalele factori care determină acest fenomen.

În Capitolul II: Considerații generale privind evoluția sistemului sancționator al minorilor în țara noastră,prezint un scurt istoric privind sistemul sancționator al minorilor începând din dreptul roman până la primul Cod penal român, intrat în vigoare la 1 mai 1865 sub domnia lui Al.I. Cuza și următoarele coduri adoptate până la Codul penal în vigoare.

Capitolul III: Limitele răspunderii penale a infractorilor minori,în care am subliniat importanța vârstei de la care minorii pot sau nu să răspundă penal.

În Capitolul IV, intitulat Măsurile educative,am descris măsurile educative luate față de minorii care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, insistând pe scopul lor de a educa și reeduca pe minorul care a săvârșit o infracțiune.

În conținutul Capitolului V: Pedepsele ce se aplică minorilor,am vorbit despre pedepsele ce se poate aplica minorilor,dacă se consideră că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îdreptarea lui.

În ultimul capitol,Capitolul VI,intitulat Modificări aduse de Legea nr.286/2009 privind Noul Cod penal în materia regimului sancționator al minorilor,prezint modificările importante ale reformei propuse de Noul Cod penal,în vigore din 1 februarie 2014, făcând observații critice asupra regimului sancționator al minorilor prevăzute în Noul Cod penal.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIONALITATEA ÎN RÂNDUL MINORILOR

Delincvența juvenilă este o realitate dureroasă a zilelor noastre care, din nefericire, cunoaște o semnificativă creștere, dar și o diversificare din punctul de vedere al tipurilor de infracțiuni.Prin termenul de delincvența juvenilă se înțelege ,,ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale,sancționate juridic,săvârșite de minori până la 18 ani”.

Statisticile penale,alcătuite de organe specializate, demonstrează o îngrijorătoare creștere a frecvenței infracțiunilor comise de minori și totodată o creștere a gravității faptelor.

Cea mai mare pondere în rândul infracțiunilor săvârșite de minori o reprezintă infracțiunile contra patrimoniului (furtul calificat, urmat de tâlhărie,complicitate la furt calificat, tentativă la furt,furt calificat în concurs cu violare de domiciliu),dar și infracțiuni precum loviri, prostituție, vagabondaj,omoruri.

În fața acestui fenomen în plină dezvoltare se pune firesc întrebarea: care sunt factorii care determină acest comportament antisocial al unor copii?

Familia și relația minorului cu aceasta constituie factori cu o influență importantă asupra comportamentului juvenil. Mulți dintre minorii delincvenți provin din familii dezorganizate și/sau din familii sărace. Conflictele din familie, pe fondul lipsurilor de natură materială constituie în cazurile unora dintre minori un factor determinant al comportamentului lor infracțional. Cred însa, că un factor determinant mult mai important este lipsa de supraveghere sau scăparea copilului de sub controlul familiei.

Deși lipsa resurselor materiale constituie în multe cazuri motivația săvârșirii unor infracțiuni, în altele cauza stă mai degraba în neputința minorului de a rezista presiunii grupului de prieteni din care face parte.

În general, lipsa de preocupare a familiei se asociaza cu abandonul școlar,creând condițiile apariției unui comportament infracțional. Micile infracțiuni comise de cei din grupul de prieteni devin în aceste condiții mijloace acceptate de către minor pentru a-și suplimenta banii de buzunar. Adesea intervin și persoane majore care, în schimbul unor sume de bani, le cer minorilor să fure diverse obiecte. Cu cât aceste comportamente nu sunt sancționate în vreun fel

sau altul, cu atât ele tind să devină mai acceptabile pentru minori, mai ales că încep să comită diverse infracțiuni la vârste când nu răspund penal.

Delincvența juvenilă reflectă o inadaptare la sistemul juridic și moral al societății,fiind cea mai important dintre deviantele negative,care includ încălcarea normelor de conviețuirea social,integritatea persoanei,drepturile și libertățile cetățenești.

În a înțelege acest fenomen trebuie să luăm în considerare atât particularitățile biologice,cât și cele psihologice ale copilăriei și adolescenței,devianța minorului fiind determinată și de factori precum personalitatea copilului,tulburările de comportament, vagabondajul,bolile psihice,ereditatea,deficiențele de afectivitate,eșecul școlar,insuficiența școlarizării și nu în ultimul rând, insuficiențe ale modului de petrecere a timpului liber.

Totodată, criza social-economică din țară, creșterea numărului șomerilor, scăderea nivelului de trai, influențează direct relațiile de familie și activitățile de combatere și prevenire a delincvenței juvenile.

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND EVOLUȚIA SISTEMULUI SANCȚIONATOR AL MINORILOR ÎN ȚARA NOASTRĂ

Secțiunea 1. Evoluția sistemului sancționator al minorilor în țara noastră

Scurt istoric

Sistemul sancționator al minorilor infractori a urmat, în dreptul nostru penal de până în august 1944, aceeași evoluție pe care au cunoscut-o sistemele de drept occidentale.

Procesul de apariție a unor reglementări privind regimul de sancționare a minorilor poate fi urmărit din cele mai vechi timpuri.

Astfel, chiar în dreptul antic se făceau, în anumite situații, diferențieri de tratament între minori și adulți,în unele legiuiri vechi (chineză, de pildă) se prevedea posibilitatea ca minorii sub 7 ani să fie iertați de pedeapsă de către împărat, numai dacă nu se făceau vinovaț de trădare, pentru o astfel de faptă ei erau castrați. La greci, minorii, de asemenea, beneficiau de un tratament special. Platon (427-347 î. e. n.) arată că un copil, întocmai ca un nebun care a săvârșit un omor, putea fi exilat pe timp de un an iar în cazul când nu respecta termenul exilului, acesta se transforma în pedeapsa cu închisoarea pe timp de doi ani; Aristotel (384-322 î .e. n. ) scrie că minorul se pedepsea numai în caz de omucidere cu voință.

Dreptul roman din epoca celor XII Table (sec. V î. e. n.) constituie un progres în ceea ce privește condiția juridică a minorului delincvent; legea romană distingea între impuber (impuberus) și puber (puberus) stabilind că primul are o răspundere diminuată. De pildă, daca puberul, în caz de furt, poate fi omorât de către victimă după ce era bătut cu nuiele, impuberul, pentru aceeași faptă, era doar bătut și trebuia să plătească despăgubiri prin cei care exercitau autoritatea părintească asupra lui.

Legiuirea lui Iustinian prevedea că până la 7 ani minorul este considerat incapabil și, ca atare, nu răspundea penal. Între 7-14 ani răspundea numai dacă a săvârșit fapta cu pricepere; la 18 ani era considerat la vârsta tinereții pline (plaena pubertas) și numai la vârsta de 25 ani era asimilat cu adultul.

Ideea unor limite de vârstă care să diferențieze pe minorul delincvent de cel nedelincvent este preluată și de legiuirile următoare.

Primele legiuiri românești care se referă la minori au fost “Cartea Românească de Învățătură” a lui Vasile Lupu de la 1646 în Moldova (editată la Mănăstirea Trisfetitele din Iași) și “Îndreptarea Legii" a lui Matei Basarab de la 1652 în Muntenia (editată la Târgoviște). Minoritatea este tratată printre cauzele care apără de pedeapsă sau micșorează pedeapsa; de pildă, pravila lui Matei Basarab prevedea: "coconii de tot și cu totul, se iartă, orice greșeală ar greși" (glava 355, zac. 2) -cocon însemnând până la al șaptelea an de vârstă; de la 7 ani și până la pubertate (14 ani baieții și 12 ani fetele), minorilor li se aplicau pedepse mai ușoare. În fine, în aceste legiuiri întâlnim și o a treia categorie de vârstă, respectiv 14-20 ani băieții și 12-25 ani fetele, care beneficiază de o ameliorare în regimul lor de sancționare.

În codul lui Constantin Armenopol minoritatea constituia, de asemenea, o cauză de reducere sau înlocuire a pedepsei chiar și pentru infracțiunea de omor. Dimpotrivă, în Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814 în Moldova) se arăta că pentru astfel de infracțiuni minorii nu erau scutiți de pedeapsa capitală, căci și ,,cel ce era bătut cu nuiele, impuberul, pentru aceeași faptă, era doar bătut și trebuia să plătească despăgubiri prin cei care exercitau autoritatea părintească asupra lui.

Legiuirea lui Iustinian prevedea că până la 7 ani minorul este considerat incapabil și, ca atare, nu răspundea penal. Între 7-14 ani răspundea numai dacă a săvârșit fapta cu pricepere; la 18 ani era considerat la vârsta tinereții pline (plaena pubertas) și numai la vârsta de 25 ani era asimilat cu adultul.

Ideea unor limite de vârstă care să diferențieze pe minorul delincvent de cel nedelincvent este preluată și de legiuirile următoare.

Primele legiuiri românești care se referă la minori au fost “Cartea Românească de Învățătură” a lui Vasile Lupu de la 1646 în Moldova (editată la Mănăstirea Trisfetitele din Iași) și “Îndreptarea Legii" a lui Matei Basarab de la 1652 în Muntenia (editată la Târgoviște). Minoritatea este tratată printre cauzele care apără de pedeapsă sau micșorează pedeapsa; de pildă, pravila lui Matei Basarab prevedea: "coconii de tot și cu totul, se iartă, orice greșeală ar greși" (glava 355, zac. 2) -cocon însemnând până la al șaptelea an de vârstă; de la 7 ani și până la pubertate (14 ani baieții și 12 ani fetele), minorilor li se aplicau pedepse mai ușoare. În fine, în aceste legiuiri întâlnim și o a treia categorie de vârstă, respectiv 14-20 ani băieții și 12-25 ani fetele, care beneficiază de o ameliorare în regimul lor de sancționare.

În codul lui Constantin Armenopol minoritatea constituia, de asemenea, o cauză de reducere sau înlocuire a pedepsei chiar și pentru infracțiunea de omor. Dimpotrivă, în Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814 în Moldova) se arăta că pentru astfel de infracțiuni minorii nu erau scutiți de pedeapsa capitală, căci și ,,cel ce de bună voie e ucigaș, după lege, se pedepsește cu pedeapsa de cap, orice vârstă ar fi”.

Legiuirea lui Caragea, care intră în vigoare în Țara Românească aproximativ în aceeași perioadă (1818), cuprindea în cărțile V și VI – anume rezervate materiei dreptului penal – reglementări mai complexe ale regimului minorilor delincvenți și mult mai nuanțate.

Sub raportul etapelor de vârstă, minoritatea păstrează aceeași structură pe care am întâlnit-o și în celelalte legiuiri, cu o particularitate și anume ca nevârstnicii de la 20-25 ani puteau cere domnitorului, în condițiile pe care legea le stabilea, iertarea vârstei (venia aetatis).Această prevedere a pregătit terenul unei modificări a legii potrivit căreia minoritatea s-a oprit la numai 20 ani. Până la 7 ani minorul nu răspundea penal. Între 7-14 ani ,,se osândește după împrejurări, ori la bătaie sau la închisore în vreo mănăstire, nici mai mult de 5 ani, nici mai puțin de unul". Pentru fiii de boieri se înlocuia bătaia cu încredințarea lor parinților sau epitropilor (un fel de tutelă), ceea ce oglindea, evident, inegalitatea minorilor în fața legii. De la 14 la 20 ani, pentru infracțiunile pedepsite cu moartea sau cu ,,ocna cu soroc", minorii erau trimiși la închisoarea Snagov sau Mărgineni pe o perioadă care nu putea să fie mai mare de 10 ani, nici mai mică de 2 ani. Dacă infracțiunea era pedepsită cu bătaia, cu biciul sau cu toiege, minorului i se dădea a treia parte din lovituri cu nuiele.

Prima operă legislativă care marchează un pas important spre trecerea la codurile penale moderne este Condica Criminalistică a lui Ion Sandu Sturdza din 1826 -inspirată după Codul penal austriac din 1803 și care s-a aplicat în Moldova până la Unirea Principatelor.

Aceeași preocupare de modernizare a legislației penale apare și în Țara Românească o dată cu intrarea în vigoare, la 1852, a Condicii Criminale a lui Barbu Stirbei, legiuire care, prin structura și conținutul normelor sale, se apropie mult de codurile penale moderne, în special de Codul penal francez de la 1810, pâstrând însă și unele dispoziții din trecut (bătaia de la 50-150 de nuiele, art. 7), ca vestigii ale vechiului drept.

Concepția modernă a acestei din urmă legi se oglindește mai cu seamă în reglementările pentru minori. Limita de vârstă de la care începe răspunderea penală a acestora se ridică la 8 ani, iar între 8-15 ani minorii puteau fi pedepsiți cu închisoarea numai cu condiția să fi lucrat cu pricepere. În caz afirmativ durata pedepsei era de la 3 luni la 3 ani și se executa într-o mănăstire anume stabilită "după firea și mărimea crimei și vinei" (art. 55). Dacă se dovedea că minorii din această categorie de vârstă au lucrat ,,fără pricepere și fără cugetare” ei erau încredințați părinților pentru îngrijire și supraveghere și sub răspunderea lor civilă. Această măsură, care în legiuirea lui Caragea înlocuia pedeapsa cu bătaia numai în cazul fiilor de boieri, devine o soluție legislativă cu caracter general, operând în beneficiul tuturor minorilor aflați în situația menționată. De altfel, această instituție a încredințării minorului va cunoaște, după cum vom vedea, o foarte mare dezvoltare în întreg sistemul de ocrotire românesc. Minorii din cea de-a treia categorie de vârstă (15-21 ani) răspundeau penal necondiționat.

Consacrarea de către codurile penale moderne a principiului individualizării pedepsei, a principiului neresponsabilității sau responsabilității atenuate a minorului delincvent (soluție admisă până atunci doar în jurisprudență), crearea unei jurisdicții speciale pentru această categorie de delincvenți, separarea minorilor de majori în închisori și stabilirea pentru cei dintâi a unui regim diferit, ca și introducerea în aceste coduri a unor măsuri de siguranță sau educative sunt tot atâtea inovații care au influențat direct sau indirect eforturile de creare și fundamentare a sistemului juridic special de sancționare a minorilor delincvenți la noi în țară.

Schimbările politice și social-economice care au intervenit în Principatele Române – ca urmare a realizării actului Unirii la 24 ianuarie 1859 – au stimulat eforturile pentru primenirea reglementărilor penale.

Primul Cod penal român, intrat în vigoare la 1 mai 1865 sub domnia lui Al.I. Cuza, înlocuind Codul penal de la 1826 din Moldova (Codul lui Barbu Stirbei), pune capăt diversității teritoriale în materie penală la noi în țară.

Codul reglementează tratamentul penal al minorilor în Titlul VI ,,Despre cauzele care apără de pedeapsă sau micșorează pedeapsa” (art. 61-65) și distinge trei perioade în viața minorului, din punct de vedere al legii penale, făcând din minoritate – ca aproape toate celelalte coduri – când o cauză de incapacitate penală, când o cauză legală de atenuare a pedepsei.

Până la vârsta de 8 ani, potrivit art. 61, minorul nu răspunde penal, minorii de această vârstă beneficiind de o cauză absolută de incapacitate penală (prezumție absolută).

Între 8-15 ani răspunderea fiind subordonată priceperii, minoritatea este fie o cauză de incapacitate penală când minorul a lucrat fără pricepere (art. 62, Cod penal), fie o cauză de atenuare a pedepsei când acesta a lucrat cu pricepere (art.62. Cod penal). Pentru această grupă de vârstă lipsa de pricepere se prezumă (prezumție relativă), putându-se face proba contrară. În prima situație (când minorul a lucrat fără pricepere) minorii achitați vor fi încredintați părinților pentru supraveghere și educare sau vor fi trimiși într-o mănăstire, pe un timp determinat, prin hotărâre judecătorească, fără ca prin aceasta să se depășească 20 de ani. În cea de-a doua situație, instanța va reduce pedeapsa (art. 62). De aceeași atenuare a pedepsei beneficiază și minorii din cea de-a treia categoric de vârstă (15-20 de ani) și care răspund penal necondiționat.

Legea din 1 februarie 1874 privitoare la regimul închisorilor, înlocuind cele doua regulamente existente (din 1862 și din 1864) – în mare parte neaplicate – cuprindea și unele măsuri și principii care aveau să înlesnească drumul spre un regim și tratament special al minorilor delincvenți. Legea accentuează din nou necesitatea separării condamnaților în închisori. "Nevârstnicii condamnați – prevedea art. 24 – vor fi închiși în case speciale care vor purta numele de educațiune corecțională".

Regulamentul general al casei centrale de corecțiune pentru minori a dezvoltat principiile consacrate în lege și a stabilit regimul concret la care urmau să fie supuse toate categoriile de minori pe timpul internării; disciplină severă și obligația de a munci la câmp sau în ateliere, noaptea aplicându-li-se sistemul celular ; un institutor, numit dintre profesori cu cel puțin doi ani de practică, avea sarcina să-i învețe pe minori să scrie, să citească și să calculeze, dându-le totodată noțiuni elementare de geografie, istorie etc. La fel de importantă pentru soarta minorului era și regula consacrată în art. 27 din lege, potrivit căreia ,,la ieșirea din casa de educațiune fiecare nevârstnic eliberat va căpăta un rând de haine, i se va plăti cheltuiala drumului până la locul destinat și când se întoarce în mijlocul familiei lui va căpăta și o mică sumă de bani pentru înlesnirea așezării lui", bineînțeles în condițiile pe care regulamentul avea să le fixeze.

Crearea acestor case de educațiune corecțională a reprezentat traducerea în viață a acelor ,,stabilimente speciale” prevăzute în art. 64 din Codul penal, reglementare care a constituit un progres important și ar putea fi considerate, ca reprezentând actul de naștere al instituțiilor de reeducare a minorilor delincvenți la noi în țară.

Nu sunt lipsite de importanță și alte inițiative apărute în legătură cu organizarea de instituții de reeducare a minorilor infractori. Astfel, la propunerea Prefectului capitalei și a șefului Siguranței, în 1914 a luat ființă la Mălureni (Argeș) o casă de corecție sau colonie disciplinară – cum i se mai spunea. Scopul organizării acesteia era de a se ocupa de vagabonzii și cerșetorii minori, care populau străzile Capitalei, considerați a fi niște candidați ai temnițelor. Conducerea tehnică era asigurată de un pictor (Marinescu) care învăța pe minori meseria olăriei, produsele fiind expuse și vândute în Piața Sf. Anton din București. Alți doi angajați inițiau pe minori în probleme de agricultură împreună cu care cultivau 5 pogoane de zarzavaturi. Comisarii mai destoinici asigurau prin rotație educația minorilor internați în Colonie.

La 31 martie 1919 și-a început activitatea la Gherla (Ardeal) primul Institut de educație corectivă de la noi (înființat în anul 1886). Institutul era organizat pentru minorii de ambele sexe – fiecare având însă o clădire separată. În acest institut erau internați, la începutul activității lui, minorii neinfractori între 7-20 ani, cât și minorii infractori care, după executarea pedepsei cu închisoarea, erau supuși educației corective până la majorat. Ca formă organizatorică minorii erau grupați pe ,,familii” (asemănătoare actualelor clase din Centrele de reeducare). Fiecare familie cuprindea 25-40 de minori și era condusă de un educator-învățător. Familia beneficia și de maiștrii necesari pentru asigurarea calificării, precum și de supraveghetori care asigurau, prin rotație, paza. Anterior repartizării pentru calificare, minorii internați erau ținuți o perioadă de 4-6 luni într-o ,,familie experimentală” (corespunzătoare Centrelor de primire, observare și triere care au fost desființate la noi în anul 1977). Deși institutul era bine organizat, după metode și principii moderne, erau menținute și pedepse cu bătaia, cu nuiaua sau fără nuia, și carcera.

Codul penal din 1936 încheie procesul de unificare a dreptului penal la noi în țară.

Preluând multe din ideile progresiste ale vremii și inspirat din realitățile românești, ca și din legislația altor țări, noul cod a adoptat un sistem sancționator pentru minori cu dispoziții care reproduc multe din instituțiile experimentate în decursul timpului.

Astfel, majoratul penal a fost fixat la 19 ani, distingându-se două etape de vârstă ale minorilor: până la 14 ani – denumită perioada copilăriei – când minorul nu răspunde penal și între 14-19 ani – perioada adolescenței în care minorul nu este responsabil pentru infracțiunea săvârșită, afară de cazul când se dovedește că în momentul săvârșirii a lucrat cu discernământ .

Atât pentru prima categorie de minori (până la 14 ani) cât și pentru adolescenții care au lucrat fără discernământ sunt prevăzute măsuri cu caracter preventiv-educativ, tutelare și de protecție , măsuri care ,,încetează când copilul sau adolescentul a împlinit vârsta de 21 de ani”.

Cu privire la adolescenții pentru care instanța constata că în momentul săvârșirii infracțiunii au lucrat cu discernământ, se prevăd următoarele măsuri de siguranță: libertatea supravegheată și educația colectivă, iar ca pedepse se prevăd: mustrarea și închisoarea corecțională sau detențiune simplă.

Întroducând în sistemul de sancționare a minorilor măsuri educative și acordându-le acestora prioritate față de pedepse, noua lege penală se situează ferm pe poziția că măsurile educative trebuie să înlocuiască, pe cât posibil, pe cele represive atunci când este vorba de minori.

Deși apreciat ca o operă legislativă valoroasă, ca o manifestare de prestigiu a științei penale românești, noul Cod penal a fost supus la puțin timp după intrarea sa în vigoare, unor importante modificări și completări în ce privește regimul minorilor.

Astfel, noua lege coboară limitele de vârstă referitoare la minori, atât cea a majoratului penal de la 19 la 18 ani, cât și cea a incapacității penale, de la 14 la 12 ani.

Între aceste limite (12-18 ani) se situează o etapă intermediară, 12-15 ani, în care minorul răspunde penal numai dacă a lucrat cu discernământ ; minorul de la 15-18 ani, deși răspunde penal, beneficiază de un tratament atenuat în ce privește aplicarea pedepsei.

Prin aceeași lege se suprimă denumirile de ,,copil” și ,,adolescent”, fiind înlocuite cu cuvântul ,,minor”. ,,Minor este acela care nu a împlinit vârsta de 18 ani”. De asemenea, se înlocuiește termenul de ,,educație corectivă” cu cel de ,,reeducare morală”.

Măsurile educative (de siguranță) se executau (sau trebuiau să fie executate) în Institute de educație corectivă. În aceste institute puteau fi internați: minorii neinfractori aflați în pericol moral , copiii și adolescenții lipsiți de discernământ, adolescenții cu discernământ, precum și adolescenții proveniți dintr-un institut de corecție.

După un an de internare, dacă minorul a dat stăruitoare probe de îndreptare și era calificat foarte bine, Comisia de supraveghere, ce funcționa în institut, putea hotărâ, potrivit codului penal, punerea lui în libertate de încercare, pe termen de 2 ani. Pentru această perioadă, Comisia de supraveghere încredința pe minor reprezentantului legal, unui azil de copii al statului sau alte instituții publice create în acest scop, ori unei societăți de patronaj pentru minori sau unei persoane de încredere.

Importantă este și prevederea potrivit căreia Institutul de educație corectivă, cu sprijinul societății de patronaj și al altor societăți pentru protecția minorilor, avea obligația să ia măsuri ca minorii liberați pentru încercare să fie angajați în vederea exercitării unei meserii.

2 . Regimul sancționator al minorilor în Codul penal de la 1968

Codul penal din 1968 cuprindea întreg Titlul V al părții generale, răspunderea penală privind minorii, intitulat ,,Minoritatea” și cuprinzând art. 99-110 Cod penal. Prevăzând răspunderea penală a minorilor care au împlinit vârsta de 14 ani și au acționat cu discernământ, legiuitorul român de la 1968 a instituit un sistem de sancțiuni special pentru infractorii minori, paralel cu sistemul sancționator comun. Acest sistem era alcătuit, ca și în Codul penal de la 1936 din pedepse și măsuri educative, dar acestea din urmă au fost prevăzute ca atare, iar nu ca măsuri de siguranță.

Pentru alegerea uneia din cele două categorii de sancțiuni (pedepse sau măsuri educative) era necesar ca instanța de judecată să se pronunțe în acest sens, ținând cont de gradul de pericol social al faptei săvârșite și de personalitatea delincventului minor, pedeapsa urmând să fie aplicată numai dacă luarea unei măsuri educative ar părea ca insuficientă pentru îndreptarea minorului.

Prevăzând că minorii, care nu aveau vârsta de 14 ani impliniți la data săvârșirii faptei, nu răspund penal, legea penală scotea de sub incidența sa pe copiii sub această vârstă, față de aceștia neputându-se lua decât măsura de ocrotire pe cale extrapenală.

3. Evoluția sistemului sancționator pentru minori înainte de 1989

Regimul sancționator pentru minori din Codul penal de la 1968 a fost considerat ulterior ca necorespunzător, fiind înlocuit, prin decretul nr. 218 din 17 iulie 1977, cu un regim sancționator alcătuit exclusiv din măsuri educative. Motivarea introducerii acestui regim sancționator pentru minori a fost aceea că în combaterea criminalității minorilor nu este necesară aplicarea de pedepse față de aceștia, având în vedere consecințele neplăcute pe care pedeapsa închisorii și contactul cu infractorii înrăiți le-ar putea avea asupra personalității tinerilor delincvenți.

Măsurile educative cuprinse în actul normativ menționat erau să fie încredințarea minorului colectivului în care muncește sau învață, fie trimiterea lui într-o școală specială de muncă și reeducare, atunci când a săvârșit o infracțiune deosebit de gravă.

4. Evoluiția sistemului sancționator pentru minori după 1989

S-a instituit pentru infractorii minori un sistem mixt de sancțiuni, alcătuit din măsuri educative și pedepse. Trăsătura caracteristică a acestui sistem este dată, în principal, de componența măsurilor educative, sancțiuni de drept penal cu caracter preponderent educativ, destinate unor personalități în formare și susceptibile de influențare. Aceste sancțiuni sunt potrivite condițiilor fizice, psihice și umane care deosebesc pe infractorii minori de cei adulți.

Cadrul sancțiunilor pentru minorii infractori nu poate fi însă redus, în concepția legiuitorului numai la măsuri educative. Aplicarea pedepselor (sancțiuni penale) față de minorii care săvârșesc infracțiuni deosebit de grave și care prezintă o periculozitate deosebită, devine absolut necesară, iar în cazul minorilor care ating vârsta majoratului până în momentul judecății sau a căror faptă a fost descoperită după majoratul infractorului, aplicarea măsurilor educative apare ca lipsită de rațiune.

Prevederea în lege a unor pedepse pentru minorii infractori are și un rol preventiv general, descurajând pe cei care ar fi tentați să săvârșească infracțiunile astfel sancționate.

Secțiunea a 2-a. Regimul sancționator al minorilor în Codul penal în vigoare

Generalități

Revoluția din decembrie 1989 a adus schimbări profunde în societatea românească inclusiv în planul politicii penale. Ca urmare a creșterii criminalității juvenile în România a apărut necesitatea modificării sistemului sancționator pentru minori. Acest lucru s-a realizat prin Legea nr. 104 din 1992, prin dispozițiile căreia a fost abrogat Decretul nr. 218/1997, revenindu-se astfel la sistemul mixt de sancționare consacrat în Codul penal – Titlul V, precum și prin Legea nr. 140/1996. Totodată au fost modificate limitele pedepselor aplicabile infractorilor minori, prevăzându-se că acestea se reduc la jumătate în loc de o treime cum se prevedea inițial. Au fost modificate și completate dispozițiile din art. 110 privitoare la suspendarea executării pedepsei pentru minori și au fost introduse dispoziții noi privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control.

Făcând o comparație între sistemul sancționator de drept comun și cel aplicabil minorilor, vom observa că pedepsele aplicabile minorilor se deosebesc de cele din dreptul comun nu atât prin natura lor, cât mai ales prin modul de aplicare și executare.

Datorită acestor particularități, pedepsele aplicabile minorilor, alcătuiesc, alături de măsurile educative, un sistem sancționator special, care funcționează alături de sistemul general, comun, aplicabil adulților. Comparat cu acesta din urmă, sistemul sancționator pentru minori apare evident mai blând. De aceea, în mecanismul individualizării pedepselor, minoritatea constituie, alături de tentativă, o cauză de diferențiere și o stare de atenuare a pedepsei.

2. Cadrul sancționator

Acesta este alcătuit, pe de o parte, din măsuri educative, iar pe de altă parte din pedepse. În art. 101 din Codul penal sunt prevăzute 4 măsuri educative:

– mustrarea

– libertatea supravegheată

– internarea într-un centru de reeducare

– internarea într-un institut medical-educativ.

Primele trei măsuri sunt prevăzute în ordinea gravității lor, de la simpla dojană până la privarea de libertate. Ultima are un caracter special și complex, având nu numai caracter de măsură educativă privativă de libertate, dar și de măsură de tratament medical.

Măsurile educative nu trebuie însă confundate cu măsurile de siguranță, care pot fi luate și față de făptuitorii minori, însă fără nici o legătură cu vârsta acestora, ci exclusiv pentru înlăturarea unor stări de pericol date în vileag prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Ca pedepse aplicabile minorilor, art. 109 din Codul penal prevede închisoarea sau amenda, limitele pedepselor fiind reduse la jumătate fața de cele aplicabile adulților.

3. Alegerea categoriei și felului sancțiunii aplicabile infractorului minor

Pentru sancționarea infractorului minor, instanța de judecată este obligată să aleagă mai întâi care din cele două categorii de sancțiuni este aplicabilă în speță.

Pentru alegerea categoriei și felului sancțiunii aplicabile infractorului minor, instanța trebuie să țină seama de anumite criterii speciale de individualizare, care sunt prevăzute în art. 100, alin. 1 din Codul penal. Astfel, legea prevede că la alegerea sancțiunii trebuie să se țină seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală, de comportarea lui, de condițiile în care a fost crescut și în care a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului (de exemplu, vârsta concretă la data săvârșirii faptei, antecedente antisociale înainte sau după împlinirea vârstei răspunderii penale).

În alegerea sancțiunii potrivite, instanța trebuie să țină seama și de criteriile generale de individualizare cuprinse în art. 72 al Codului penal român. Astfel, potrivit acestui articol, la stabilirea și aplicarea pedepselor va trebui să se țină seama de dispozițiile generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Potrivit art. 3858, alin. 1, Cod de procedură penală, instanța de recurs, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea celui care a declarat recurs. În consecință, recursul inculpatului minor, căruia i s-a aplicat măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, este nefondat din moment ce a solicitat înlocuirea măsurii educative cu o pedeapsă, deoarece orice măsură educativă este o sancțiune de drept penal mai ușoară decât o pedeapsă, inclusiv pedeapsa amenzii. Această soluție se impune în raport cu prevederile art. 100, alin. 2, Cod penal, potrivit cărora pedeapsa se aplică infractorului minor numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea lui, deoarece recurgerea la pedeapsa închisorii, fără suficiente temeiuri pentru aceasta, poate face ca un tânăr să alunece definitiv pe panta criminalității, ceea ce înseamnă că legiuitorul a considerat că o măsură educativă (inclusiv internarea într-un centru de reeducare) este întotdeauna mai ușoară decât o pedeapsă (privativă de libertate sau amendă) chiar dacă, uneori, durata măsurii educative este mai mare decât pedeapsa privativă de libertate.

De aceea, înainte ca instanța să se pronunțe asupra sancțiunii care urmează să-i fie aplicată minorului, este bine ca acestuia să i se facă un examen medical și psihologic, să se discute cu el, cu părinții sau cu persoana în îngrijirea căreia se află, cu educatorii lui și cu colegii de școală sau de muncă, dacă este angajat, deoarece numai astfel se poate afla și înțelege împrejurările care au provocat apariția și evoluția manifestării antisociale.

În acest fel se poate distinge care minori sunt infractori adevărați și care dintre ei au ajuns întâmplător în câmpul infracționalității, iar hotărârea instanței ar conține în mod implicit date cu privire la posibilitatea unei reeducări reale.

Acțiunea de cunoaștere a minorului trebuie să înceapă chiar din faza urmăririi penale, continuându-se tot timpul, până la faza de după liberare.

Stabilirea stării de sănătate psihică și a personalității minorului care răspunde penal trebuie să se facă de către institutele medico-legale, care să coopereze cu specialiști din toate domeniile, pentru cunoașterea completă medico-psiho-socială a minorului. În felul acesta se ajunge la cunoașterea minorului în tot cursul procesului, astfel că instanța de judecată va ajunge să aleagă o măsură educativă sau o pedeapsă care va fi considerată mai potrivită pentru reeducarea minorului respectiv. De asemenea, și la locul de reeducare sau de executare a pedepsei se vor putea aplica cele mai potrivite metode educative. Completarea dosarului urmează să se facă în continuare în cursul executării sancțiunii penale, ținându-se legătura și cu Comisia care a întocmit inițial dosarul.

Pentru constatarea tuturor acestor împrejurări se va efectua ancheta socială care trebuie să fie mereu actualizată prin culegerea de date noi. Este inadmisibilă folosirea aceleiași anchete sociale ori de câte ori s-a pornit o nouă urmărire penală cu privire la același minor.

CAPITOLUL III

LIMITELE RĂSPUNDERII PENALE A INFRACTORILOR MINORI

Secțiunea 1. Aspecte generale

În țara noastra se manifestă, o deosebită grijă pentru minori. Statul român se ocupă nu numai de minorii care săvârșesc fapte penale, ci și de toate aspectele legate de aceștia. De exemplu, când sunt în pericol de a săvârși asemenea fapte sau a căror dezvoltare normală fizică și morală ar fi în pericol fie din cauza relelor tratamente , fie din cauza mediului în care trăiesc: material, moral, maltratații, părăsesc școala, serviciul ; au rele apucături sau chiar în lipsa acestora, sunt în pericol să le capete din cauza părinților brutali, care dau pilde rele sau îndeamnă copiii lor minori să comită fapte prevăzute de legea penală, ori minori care suferă de anumite infirmități, nu sunt îngrijiți și călăuziți datorită nepăsării sau relei voințe a părinților ori a tutorelui.Toți acesti minori, abandonați moralmente și din această cauză în pericol vădit pentru ei și societate, au dreptul la protecția din timp a societății.

Fenomenul infracționalității și al criminalității minorilor prezintă anumite particularități determinate de o serie de caracteristici biologice, psihologice și sociale ale acestora, pe care le-a avut în vedere legiuitorul când a reglementat răspunderea lor penală. Astfel, sunt prevăzute anumite forme de prevenire și implicit de combatere a faptelor infracționale în rândul minorilor.

Potrivit atât legii penale, cât și a celei civile, minoritatea se consideră că durează până la împlinirea vârstei de 18 ani, chiar și atunci când femeia se căsătorește înainte de această vârstă și are statutul de persoană majoră.

Vârsta majoratului începe din momentul în care expiră ultima zi a celor 18 ani trecuți de la nașterea unei persoane. Dacă, de exemplu, s-a născut la 10 iunie 1991, vârsta de 18 ani s-a implinit la 9 iunie ora 24.00. Deci, în 10 iunie 2009 a devenit major. Se prevede că în toate deciziile luate care-1 privesc pe copil (minor), inclusiv de către tribunale, trebuie să fie luate în considerare cu prioritate interesele superioare ale acestuia.

Faptele săvârșite de minori sunt considerate că prezintă un grad de pericol social legal mai redus atunci când sunt comise de minori, din care cauză minoritatea constituie o cauză de diferențiere a răspunderii penale, deci și a regimului sancționator. Ca atare, accentul se pune pe prevenție, atât antedelictuală, cât și postdelictuală.

Minorii pot fi mai ușor determinați să comită fapte penale decât majorii, dar pot fi și mai ușor reeducați decât aceștia din urmă, dezvoltarea lor fizică și psihică fiind în curs, iar unele deprinderi negative nu s-au sedimentat în aceeași măsură ca la majori. De aceea, pentru ei se aplică reguli speciale privind gradul și limitele răspunderii penale. Grija legiuitorului este, în primul rând, să-i reeduce și numai în ultima instanță să-i sancționeze.

Legea penală face distincție între minorii care nu răspund penal și cei care răspund penal.

Secțiunea a 2-a. Minorii care nu răspund penal

Potrivit art.99 Cod penal, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal; minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.

Astfel, până la 14 ani neîmpliniți minorul beneficiază de o prezumție absolută de incapacitate penală. Între 14 și 16 ani există, de asemenea, prezumția lipsei de discernământ, care are caracter relativ, putând fi înlăturată prin dovedirea existenței acestuia. Ea se va face printr-o expertiză medico-psihiatrică. În acest ultim caz, discernământul apare ca o responsabilitate particularizată în raport cu o faptă concretă.

Ȋn concluzie minorilor care nu răspund penal nu li se poate aplica nicio sancțiune penală,potrivit art.56 lit.e) din Legea nr.272/2004,copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal beneficiază de măsurile de protecție specială,respectiv plasamentul,plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată.

Plasamentul constituie o măsură de protecție specială,care are caracter temporar și poate fi dispusă,după caz,la o persoană sau familie,un asistent maternal sau un serviciu de tip rezidențial, licențiat în condițiile legii.

Plasamentul în regim de urgență este o măsură de protecție specială cu caracter temporar,care se instituie în cazul copilului abuzat sau neglijat,precum și în cazul copilului găsit sau abandonat în unități sanitare.

Supravegherea specializată constă în menținerea copilului în familia sa cu condiția respectării unor obligații,precum urmarea cursurilor școlare,tratamente medicale,interzicerea de a se afla în anumite locuri etc.

Secțiunea a 3-a. Minorii care răspund penal

În această categorie intră minorii în vârstă de 16-18 ani,precum și minorii în vârstă de 14-16 ani față de care a fost înlăturată prezumția relativă de incapacitate penală.

Minorii cu vârsta între 16-18 ani sunt prezumați(prezumția fiind absolută) că au capacitatea de a înțelege semnificația faptelor săvârșite și de a-și controla în mod conștient voința,de aceea nu se poate dovedi că minorul a fost lipsit de discernământ în momentul săvârșirii faptei. În concret se poate proba că a comis fapta fără vinovăție,fiind iresponsabil,în acest caz procurorul sau instanța urmând să dispună scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea, potrivit dispozițiilor art. 48 Cod penal (iresponsabilitatea) și nu porivit art. 50 Cod penal (minoritatea).

Împotriva minorilor infractori se pot lua măsuri educative cu caracter sancționator sau se poate aplica o pedeapsă (art. 100, alin. 1, Cod penal). Aceste măsuri educative cu caracter penal nu sunt pedepse, cu toate că faptele comise de minori sunt infracțiuni.

Prin aplicarea măsurilor educative și a pedepselor se urmărește prevenția generală și specială și cedarea minorilor societății ca membri utili acesteia .

Atât limita de vârstă, cât și discernământul trebuie luate în considerare în raport cu data săvârșirii faptei prevăzută de legea penală, chiar dacă în cursul procesului făptuitorul ar împlini 18 ani. Însă la faptele continue, continuate și de obicei, nu se ține seama de ceea ce s-a comis înainte de împlinirea limitei de vârstă de la care poate începe răspunderea penală (14 ani). De asemenea, nu se va aplica legea penală pentru fapta comisă și neprevăzută de ea în timpul cât minorul nu răspunde penal, dar ale cărei urmări progresive se produc în perioada în care a devenit responsabil.

Atunci când o parte din actele aparținătoare infracțiunii continuate au fost comise în timpul minorității, cu discernământ, iar restul actelor după ce a devenit major, fiindcă există o rezoluție unică, care însoțește tot timpul acțiunea (inacțiunea), iar infracțiunile se epuizează în momentul comiterii ultimului act, infractorul va răspunde în calitate de major pentru infracțiunea continuă, în întregul ei. Ținând însă seama că unele acte au fost comise în timpul minorității, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea sancțiunii de către instanță.

În caz de concurs de fapte prevăzute de legea penală, discernământul se va cerceta în raport cu fiecare dintre acestea.

Discernământul există când în momentul săvârșirii acțiunii (inacțiunii) concrete, minorul a avut capacitatea de a-și da seama de natura periculoasă a consecințelor, efectelor acesteia și a putut fi stăpân pe acțiunea (inacțiunea) sa. Deci, discernământul înseamnă responsabilitatea, însă nu deplină ca la major, deoarece dezvoltarea fizica și psihică a minorului este încă în curs. De asemenea, experiența sa socială de viață este insuficientă pentru a întelege, la fel ca un major, în mod deplin caracterul periculos al urmărilor acțiunii (inacțiunii) sale din punct de vedere penal.

CAPITOLUL IV

MĂSURILE EDUCATIVE

Secțiunea 1. Noțiunea de măsuri educative

Măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal speciale pentru minori care sunt menite să asigure educarea și reeducarea acestora prin instruire școlară și profesională, prin cultivarea în conștiința acestora a respectului față de valorile sociale.

Măsurile educative în dreptul penal român, sunt consecințe ale răspunderii penale și se iau numai dacă minorul a săvârșit o infracțiune.

Scopul măsurilor educative este de a educa și reeduca pe minorul care a săvârșit o infracțiune, de a asigura o schimbare în conștiința acestuia pentru respectarea valorilor sociale, prin dobândirea unei pregătiri școlare și profesionale care să-i permită o deplină integrare în viața socială.

Spre deosebire de pedepse, unde caracterul coercitiv se situează pe primul plan, măsurile educative au caracter preponderent educativ și nu lasă să subziste nici o consecință penală, ele neconstituind antecedente penale pentru persoana față de care s-au luat.

Secțiunea a 2-a. Reglementarea măsurilor educative în Codul penal

Așa cum am arătat la Capitolul II(,,Regimul sancționator al minorilor în Codul penal în vigoare") măsurile educative sunt reglementate în art. 101 Cod penal.

Ținând cont de faptul că minoritatea constituie o cauză specială de diferențiere a regimului sancțiunilor, legiuitorul a prevăzut și alte sancțiuni cu caracter penal decât pedepsele, care au prioritate față de acestea din urmă, fără însă a se putea aplica în mod cumulativ.

Prin măsurile educative se urmărește redarea minorilor societății, fără aplicarea celor mai severe sancțiuni penale și în același timp, împiedicarea creșterii infracționalității în rândurile acestora. Se prevede, însă, și posibilitatea aplicării unor pedepse atunci când minorii au săvârșit infracțiuni și prima dată o infracțiune gravă, astfel că măsura educativă nu ar putea fi suficientă pentru îndreptarea lor (art. 100 Cod penal).

Secțiunea a 4-a. Tipuri de măsuri educative

Conform art. 101 Cod penal, măsurile educative care se pot lua față de minor sunt:

– mustrarea;

– libertatea supravegheată;

– internarea într-un centru de reeducare;

– internarea într-un institut medical educativ.

1. Mustrarea

Prima măsură aplicabilă minorului este mustrarea. Ea se caracterizează, în primul rând, prin natura ei ca fiind o măsură cu caracter moral, o măsură ce se adresează conștiinței minorului. În al doilea rând, prin conținutul ei, potrivit dispozițiilor din art. 102, Cod penal: ,,măsura educativă a mustrării constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârșite, în sfătuirea minorului să se poarte în așa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenția că dacă se va săvârși din nou o infracțiune, se va lua față de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă’’ .

Această măsură se ia în cazul faptelor mai ușoare, când minorul se găsește încă sub influența deprinderilor și mentalității caracteristice copilăriei, și numai o singură dată, așa cum reiese din lege, deoarece dacă va comite o noua infracțiune ,,se va lua o măsură mai severă ori i se va aplica o pedeapsă’’ (art. 102, Cod penal). Unii autori sunt de părere că dacă noua infracțiune a fost comisă din culpă, ori în stare de provocare, care arată că este vorba mai mult de întâmplare, mustrarea se poate repeta, ca sancțiune pentru a doua infracțiune.Alți autori susțin că într-o astfel de situație se va lua obligatoriu față de minor o altă măsură educativă sau se va aplica o pedeapsă.Această opinie fiind consacrată și de practica judiciară.

O altă problemă care s-a pus în teoria și practica dreptului penal este aceea dacă această măsură poate fi luată cu privire la minorul care a ajuns major la data pronunțării hotărârii.

Potrivit opiniei unor autori , aceasta nu s-ar aplica, deoarece art. 102, Cod penal, se referă la minor. Într-un asemenea caz urmează să se aplice o pedeapsă care se va suspenda condiționat, în condițiile prevăzute de art. 81, Cod penal.

În opinia multor autori însă este considerată o măsură aplicabilă, deoarece infracțiunea s-a comis în timpul minorității și trebuie să țină seama de gravitatea acesteia, care nu se poate schimba datorită faptului că pe parcursul procesului minorul a devenit major. Aplicarea acestei măsuri este posibilă și datorită modului ei de executare, imediat după pronunțarea hotărârii de condamnare, prin admonestarea făcută de către instanță .

În caz contrar, ar însemna să i se aplice infractorului pentru o infracțiune ce poate fi sancționată cu mustrare, o pedeapsă, deoarece o altă măsură educativă nu i se poate aplica fiind major.

De exemplu, doi minori săvârșesc fiecare câte o infracțiune care prezintă același grad de pericol, însă infracțiunea comisă de unul este descoperită de organele judiciare numai după ce infractorul a împlinit 18 ani la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar pentru celălalt minor, hotărârea de condamnare definitivă se pronunță înainte de împlinirea vârstei de 18 ani și i se aplică mustrarea. În acest ultim caz, s-ar aplica cea mai ușoară dintre măsurile educative, iar pentru primul nu s-ar putea lua nici un fel de măsură educativă, nici cea mai severă, ci urmează să i se aplice o pedeapsă .

În acest caz ar urma ca infracțiunile care prezintă același pericol social să fie sancționate diferit, iar pedeapsa nu ar mai reflecta gradul de pericol social concret pe care îl reprezintă infracțiunea și infractorul. Mai mult decât atât, ar înseamna că la individualizarea pedepselor s-ar ține seama și de alte criterii decât cele prevăzute la art. 100 și art 72, Cod penal, simpla trecere a timpului de la comiterea infracțiuniii și până la soluționarea ei, de care, de multe ori, minorul nu are nici o vină. De asemenea, nu s-ar ține seama de responsabilitatea infractorului, care la data comiterii infracțiunii, nu era deplină, întrucât era minor. În ceea ce privește pedeapsa închisorii, chiar dacă s-ar suspenda condițional ori sub supraveghere, ea ar reflecta un grad de pericol social al infractorului, altul decât cel real, mai grav.

Cu ocazia luării acestei măsuri, i se atrage atenția minorului cu privire la infracțiunea săvârșită și că dacă nu se îndreaptă i se poate aplica o măsură mai severă sau chiar o pedeapsă, ceea ce presupune, implicit, și o anumită dojană care caracterizează mustrarea.

În teoria și practica judiciară există anumite controverse privind utilitatea acestei măsuri educative – unii autori (M. Basarab) considerând-o nejustificată în procesul de reeducare.

După părerea mea, consider însă că această măsură educativă ar putea avea rezultate bune, mai ales în cazul minorilor, pentru care infracțiunea săvârșită a reprezentat doar un accident, deoarece la această vârstă este definitoare acțiunea de ,,construire” a personalității adolescentului după un ,,program al adultului”. În acest sens, dezvoltarea adolescentului constă în modelarea funcțiilor psihice admise și promovate de societate (intelectuale, afectiv-motivaționale si volitiv-caracteriale). De asemenea, rezultate foarte bune se obțin atunci când familia minorului participă activ în formarea și dezvoltarea personalității acestuia,mustrarea putând fi suficientă pentru a le trezi conștiința și a se îndrepta.

2. Libertatea supravegheată

Potrivit art. 103 Cod penal, această măsură constă în lăsarea minorului în libertate fizică timp de un an, fiind supravegheat în mod deosebit de către cei cărora le-a fost încredințat de către instanță părinților, iar dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, supravegherea va fi încredințată unei persoane de încredere, de preferință o rudă mai apropiată, la cererea acesteia, ori a unei insituții legal însărcinată cu supravegherea.

Timp de un an, fiind fix, minorul nu trebuie să fi depășit 17 ani, deoarece în timpul libertății supravegheate trebuie să fie minor. Dacă a devenit între timp major, măsura nu se poate aplica, deoarece modul ei de executare și condiția cerută de lege (un an) nu permit acest lucru. Infractorul nu mai poate fi supravegheat în virtutea drepturilor părintești, care nu mai operează din momentul când a devenit major, deoarece sub aspect civil devine independent.

Inculpatului minor i se poate aplica măsura educativă a libertății supravegheate numai dacă, la data punerii în executare a măsurii, acesta nu a depășit vârsta de 17 ani.

Dacă, în raport cu vârsta minorului la data menționată în art. 103, alin.7, Cod penal, durata de un an prevăzută în alin. 1 al aceluiași text de lege nu poate fi asigurată, instanța trebuie să aplice o altă măsură educativă prevăzută în art. 101, Cod penal.

Speță:

Judecătoria a dispus, în baza art. 103, alin. 1. Cod penal, luarea fața de inculpatul minor a măsurii educative a libertății supravegheate pe timp de un an, pentru săvârșirea complicității la infracțiunea de furt calificat prevăzută art. 208, art. 209, lit. a și lit. c și art. 99, Cod penal.

Împotriva acestei sentințe s-a declarat recurs în anulare, susținându-se că măsura educativă luată fața de inculpatul minor depășește limitele legale . Recursul în anulare este întemeiat.

Potrivit art. 103, Cod penal, măsura educativă a libertății supravegheate constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub supraveghere deosebită, acest termen curgând de la data punerii în executare a libertății supravegheate.

Din aceste prevederi legale rezultă că măsura educativă a libertății supravegheate se ia numai pe timpul minorității și, deci, supravegherea privește comportarea inculpatului în perioada cât durează minoritatea, ea nemaiputând fi exercitată asupra persoanei devenite majore.

Din dosarul cauzei rezultă că, la data pronunțării hotărârii prin care s-a luat măsura educativă a libertății supravegheate, inculpatul împlinise vârsta de 17 ani și 7 luni, astfel că nu se mai putea realiza condiția impusă de textul de lege menționat referitoare la durata libertății supravegheate.

În consecință, urmează a se admite recursul în anulare, a se casa sentința atacată și a se lua față de inculpat o altă masură educativă, mustrarea prevăzută în art. 101, lit. a, Cod penal.

Legea prevede că instanța trebuie să-i atragă atenția celui căruia i se încredințează minorul că are îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui. De asemenea i se pune în vedere că are obligația să înștiințeze instanța deîndată, dacă se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele ori a săvârșit din nou o infracțiune în intervalul de un an, chiar dacă a luat la cunoștință despre această purtare după expirarea termenului respectiv, fiindcă se poate dispune revocarea libertății supravegheate și înlocuirea ei cu internarea într-un centru de reeducare sau cu o pedeapsă .

După luarea măsurii libertății supravegheate, instanța încunoștiințează școala unde minorul învață sau unitatea unde este angajat precum și, atunci când este cazul, instituția la care prestează activitatea stabilită de instanță.

Instanța poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multor din următoarele obligații:

a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite. De exemplu, unde se consumă alcool, se practică jocuri mecanice sau de noroc etc;

b) să nu intre în legătură cu anumite persoane. De pildă cu persoane care au fost condamnate penal, cu cele care au participat la comiterea infracțiunii, persoane care au o influență negativă asupra minorului etc;

c) să presteze o activitate neremunerată dintr-o instituție de interes public, fixată de instanță, cu o durată între 50 și 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță.

În felul acesta va fi învățat să muncească și să-și ocupe în mod util timpul liber. El va suferi fiindcă nu se poate bucura, ca ceilalți tineri, de tot timpul liber și de toată vacanța.

În ceea ce privește revocarea libertății supravegheate, în art. 103 alin. (6), Cod penal, se prevede că ea are loc în două situații: prima, când minorul înăuntrul termenului de un an se sustrage de la supraveghere ori are purtări rele, sau comite o faptă prevăzută de legea penală. A doua situație în care are loc revocarea este aceea a comiterii unei infracțiuni.

În prima situație se va dispune internarea într-un centru de reeducare, iar în a doua, instanța se va orienta cu prioritate spre măsura internării într-un centru de reeducare sau aplică o pedeapsă.

Se impun însă anumite precizări: astfel, în prima situație măsură poate fi revocată dacă se comite o faptă în condițiile art 90, lit.b, Cod penal (fapte care nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni), deoarece nu constituie infracțiune și fiindcă pentru aceasta se prevede o sancțiune cu caracter adminsitrativ (art. 91, Cod penal).

Pentru cazurile de la art. 44-51, Cod penal (cauzele care înlătură caracteral penal al faptei: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt) nu poate avea loc revocarea, fiindcă ar însemna ca minorul să fie sancționat pentru o faptă prevăzută de legea penală, dar care nu atrage niciodată vreo consecință penală (în afară, eventual de o măsură de siguranță) doar pentru că fapta a fost comisă în intervalul termenului de un an. Ar constitui o excepție de la regulă că aceste împrejurări nu sunt sancționate, fiindcă lipsește vinovăția, trăsătura generală a infracțiunii. S-ar aplica deci o sancțiune penală (internarea într-un centru de reeducare) contrar dispozițiilor legale în care se prevede că ,,măsura se aplică minorului care răspunde penal (art. 100, Cod penal).

Astfel, minorul care ar fi în legitimă apărare, caz fortuit, etc. ar fi sancționat, iar un major care ar comite o asemenea faptă prevăzută de legea penală în timpul executării ei la locul de munca sau chiar la locul de deținere și s-ar afla în aceeași situație cu minorul, nu ar fi sancționat, iar minorii da, cu toate că legiuitorul a creat un regim sancționator mai puțin sever decât pentru majori.

De asemenea, comiterea unei fapte care nu este infracțiune, cu toate că este prevăzută de legea penală ar avea aceleași consecințe ca atunci când se săvârșește o infracțiune, deși este evident că lipsește fie pericolul social, fie vinovăția și deci nu există infracțiune.

De aceea, atunci când se comite o infracțiune, minorului trebuie să i se aplice o pedeapsă, iar când ar comite o faptă prevăzută de legea penală în condițiile Codului penal, măsura să fie aceea a internării într-un centru de reeducare.

Însă apare întrebarea: cum poate fi internat într-un centru de reeducare din moment ce a devenit între timp major. Răspunsul îl găsim tot în lege, dacă măsura a fost luată când era minor, ea poate fi prelungită peste majorat până la 2 ani (art. 106, alin. 2, Cod penal), și, de asemenea, poate fi luată dacă între timp a devenit major (art. 104, Cod penal).

Se mai precizează că termenul de un an prevăzut la alin. 1, art. 103, Cod penal, curge de la data punerii în executare a libertății supravegheate.

3. Internarea într-un centru de reeducare

Această măsură educativă este mai severă decât cele menționate mai sus, fiindcă ea implică privare de libertate.

Conform art. 104, Cod penal, ,,măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi învățătura necesară și o pregătire profesională potrivită cu aptitudinile sale". Se mai precizează faptul că această măsură se aplică minorului atunci când celelalte măsuri educative nu sunt suficiente.

Așadar, această măsură educativă este o măsură de constrângere, realizată prin mijloace psiho-pedagogice speciale, realizate în scopul redării minorilor societății ca cetățeni utili.

Potrivit opiniei d-lui profesor dr. M. Basarab, deși se admite că măsura poate fi luată și față de minorul care a executat anterior o pedeapsă, atunci când se dovedește că noua infracțiune are un grad de pericol social redus, aceasta nu ar trebui luată ținând seama de gradul de pericol social sporit pe care-1 reprezintă minorul, din moment ce pedeapsa nu și-a produs efectul reeducativ asupra lui. Se poate obiecta că în acest caz nu s-ar lua în considerare gradul de pericol social concret al infracțiunii nou comisă, ceea ce este adevărat. Însă, având în vedere că infracțiunile comise de minori nu se iau în considerare la reținerea stării de recidivă, s-ar putea ca prin lege să se dispună ca să li se aplice pedeapsa închisorii (art. 40, Cod penal) fără a se încălca în acest fel dispozițiile art. 38, Cod penal (privitor la condamnările care nu atrag starea de recidivă).

S-ar realiza, de asemenea, și prevenția deoarece minorii ar recunoaște că li se va aplica tot închisoarea.

Prin internarea minorului în centrul de reeducare se îmbină principiile generale ale învățământului și legislația penală din țara noastră, deoarece i se asigură minorului posibilitatea de a învăța carte potrivit cu vârsta, și pentru a căpăta o pregătire profesională conform cu aptitudinile sale, pentru ca după liberare să-și poată asigura existența prin muncă onestă. În centrul de reeducare, minorul este, deci, obligat la ceea ce ar trebui să facă dacă ar fi în libertate. Învățarea de carte reprezintă o mare importanță, deoarece învățământul constituie unul din factorii principali de educație și formare a omului.

În lege se prevede faptul că măsura se ia ,,pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani" (art. 106, Cod penal). Ca atare, instanța nu poate stabili prin hotărârea de condamnare că internarea sa va dura până la implinirea acestei vârste. Dupa ce a împlinit 18 ani, instanța poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani dacă este necesară realizarea reeducării ori a desăvârșirii pregătirii profesionale. Această prelungire nu înseamnă o înăsprire a măsurii, deoarece așa după cum pedeapsa aplicată când a fost minor se execută și după ce a devenit major, la fel se întâmplă și în acest caz. Dată fiind natura internării, executarea ei presupune o anumită disciplină.

Măsura internării într-un centru de reeducare trebuie să se facă ,,de îndată", altfel, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la internare, minorul ar rămâne nesupravegheat de părinți sau de persoana în grija căreia se află și ar putea săvârși alte infracțiuni, sau dacă nu ar comite, rolul educativ al măsurii ar întârzia să se manifeste.

Pentru a avea loc acomodarea cu un regim de muncă ordonat, pentru cunoașterea regulilor de comportare, pentru realizarea orientării școlare și profesionale, toți minorii internați trec prin Centrul de primire, observare și repartizare, din București (înființat în 1972), iar minorele prin Secția de primire, observare și repartizare de pe lângă Centrul de reeducare minore din București, unde pot rămâne o perioada de până la 6 luni. Aici are loc o carantină medicală, după care minorii sunt examinați sub aspect psiho-pedagogic, al nivelului de cunoștințe generale, supuși unor testări cu privire la aptitudini și interese în vederea orientării profesionale. Cu această ocazie, se are în vedere vârsta, nivelul de școlarizare, aptitudinile, opțiunea lor, zona geografică din care provin, profesia părinților, posibilitățile de plasare în muncă după liberare, profilul centrelor de reeducare.

În discuțiile individuale și colective, minorilor le sunt prezentate centrele de reeducare, formula de școlarizare și meseriile care se pot învăța, condițiile legale ce trebuie îndeplinite pentru a le urma. În funcție de acestea și de rezultatele examinării, minorii sunt îndrumați și ajutați să hotărască asupra a ceea ce vor face în etapa următoare în centrele de reeducare.

După ce trece în centrul de reeducare, minorul este repartizat într-un colectiv pentru școlarizare și calificare, după recomandările făcute în centrul de primire.

Așadar, etapa cât minorul se află în centrul de primire este deosebit de importantă pentru munca de reeducare, deoarece presupune o cât mai bună cunoaștere a minorului, care începe o dată cu efectuarea anchetei sociale, pentru a se folosi cele mai adecvate mijloace în vederea recuperării lui, fiindcă eficiența procesului de reeducare este condiționată, pe de o parte, de capacitatea minorului, luată în sensul cel mai larg, de a se integra, ținând seama de o serie de atribute ale personalității sale de ordin etic, normativ, funcțional, cultural etc, iar, pe de altă parte de poziția sau rolul grupului social în care urmează să se integreze după liberare (familie, colectiv de muncă, grup de prieteni etc). Aceasta, deoarece s-a constatat că după liberare unii dintre ei nu se integrează în muncă, alții, cu toate că s-au integrat, schimbă des locul de muncă, ori lucrează în alte meserii decât cele învățate în centrul de reeducare, fiindcă nu au găsit posturi în domeniul de specializare.

Internarea într-un centru de reeducare nu înseamnă că are întotdeauna drept efect o recuperare socială integrală a minorilor, deoarece unii dintre ei săvârșesc din nou infracțiuni după liberare, uneori chiar mai grave decât acelea pentru care au fost internați. Recuperarea insuficientă a minorilor se datorează și gradului de școlarizare scăzut al celor internați, care îngreunează mult procesul de reeducare, cu atât mai mult cu cât timpul avut la dispoziție în centrul de reeducare este prea scurt. Ori, reeducarea necesită timp mai îndelungat atunci când factorii negativi care au acționat asupra minorului au fost numeroși și cu o durată mai mare în timp, fiindcă au avut o acțiune mai profundă asupra conștiinței lor.

Termenul de reeducare fiind scurt, nu se poate folosi toată gama de mijloace educative. Cu cât vârsta de internare este mai ridicată, cu atât și experiența negativă de viață este mai mare, iar acțiunea de recuperare într-un termen scurt are mai puține șanse de reușită. De asemenea, minorul internat este un traumatizat psihic, ținând seama de mediul în care a trăit, de insuccesele școlare, de faptul că a trecut prin procedura procesului penal, de hotărârea de condamnare pronunțată și că a ajuns de la starea de libertate totală la un mediu închis. Avându-se în vedere toate acestea nu este de mirare că se observă la minorii internați reacții de adaptare sau chiar de sfidare față de procesul de reeducare, care constituie una din dificultățile cele mai mari din acest proces.

Minorii care au fost internați o perioadă mai scurtă de timp au comis și cel mai mare număr de infracțiuni după liberare, în raport cu cei care au fost internați o perioadă mai lungă. La aceasta se adaugă și faptul că minorii internați pe o perioadă scurtă de timp, după liberare se întorc în același mediu viciat din care au plecat.

Consider că pe durata internării minorilor în centrul de reeducare, părinții acestora, în măsura posibilităților materiale, ar trebui să fie obligați să contribuie la întreținerea copiilor lor. În felul acesta nu vor fi tentați să abdice intenționat de la obligațiile ce le revin cu privire la creșterea și educarea acestora cât timp nu au fost internați (un fel de abandon deghizat). Drept urmare, cei care au obligația legală de întreținere ar fi stimulați să le acorde copiilor mai multă îngrijire, iar societatea nu ar fi grevată cu întreținerea lor decât parțial.

În sarcina statului ar trebui să rămână doar cheltuielile legate de învățământ și pregătirea profesională obligatorie, care, oricum sunt gratuite și de care trebuie să beneficieze toți minorii, indiferent că sunt infractori sau nu .

Internarea minorului în centrul de reeducare ar trebui să nu fie mai mică de un an din moment ce nici libertatea supravegheată, care este o măsură mai ușoară, nu este mai scurtă de un an.

Dacă minorul a împlinit vârsta de 17 ani și s-a dispus internarea lui într-un centru de reeducare, înseamnă că va fi ținut minimum un an, chiar dacă a depășit vârsta de 18 ani, cu posibilitatea prelungirii.

Pentru cei pentru care s-a hotărât prelungirea internării peste vârsta de 18 ani ar trebui să fie ținuți separat de ceilalți, fiindcă prin ascendentul vârstei ar putea avea o influență negativă asupra minorilor.

În art. 107 Cod penal, se prevede liberarea minorului înainte de a deveni major cu unele condiții: ,,dacă a trecut cel puțin un an de la data internării în centrul de reeducare și minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguință la învățătură și la însușirea pregătirii profesionale".

Potrivit opiniei d-lui prof. dr. M. Basarab, această liberare a minorului înainte de a deveni major nu ar trebui să aibă loc chiar dacă sunt îndeplinite cele 2 condiții legale, nici la cererea părinților și nici pentru descongestionarea centrelor, dacă nu a dobândit o calificare sau nu a absolvit numărul de clase cerute de Legea învățământului, decât dacă se încadrează imediat într-o unitate de producție pentru a se califica sau dacă urmează școala pentru a termina numărul de clase minim cerut de lege.

În art. 108, Cod penal, se prevede că se poate revoca liberarea sau chiar internarea minorului în centrul de reeducare dacă în timpul acesta săvârșește o nouă infracțiune. Revocarea este facultativă dacă noua infracțiune reprezintă un grad de pericol social scăzut.

Scopul esențial al internării în centrul de reeducare este adaptarea concepției minorului la un regim de muncă și educație care să-i asigure existența atunci când va fi eliberat.

Astfel, regimul educațional va fi orientat spre concepția existenței unui sistem de valori care se regăsesc în familie și societate, sistem care se schimbă după nivelul de înțelegere, după nivelul de viață acceptat, cât și după vârsta indivizilor.

Orientarea profesională a minorului nu reprezintă decât o formă a comportamentului de către minor, întrucât prin metodele biopsihologice se pot descoperi aptitudinile individule care vor fi folosite în activitățile compatibile cu nevoile minorului dar și cu necesitățile de asigurare a ordinii sociale.

În acest mod, adaptarea conștientă sau inconștientă la exigențele variabile ale unei activități profesionale va condiționa gândirea și acțiunea minorului care va trebui să renunțe la sentimentul de frustrare și de revoltă și va determina corelarea condițiilor de viață cu aspirațiile sale.

Într-adevăr, dacă minorii infractori se pot adapta la condițiile și soluțiile propuse de regimul internării lor își vor manifesta discordanță față de unele reguli, urmând a se găsi mijloace de recuperare educațională.Centrul de reeducare va trebui însă să prezinte un plan educațional complex (iar nu unilateral, de strictă aplicare psihologică) și să dețină echipamentele tehnice orientate spre reformarea socială a minorului.

4. Internarea într-un institut medical-educativ

Această ultimă măsură educativă este prevăzută de Codul penal în art. 105 și prevede că: “măsura internării într-un institut medical-educativ se ia față de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice , are nevoie de un tratament medical și de un regim special de educație”

Ca o primă precizare trebuie reținut faptul că această stare “ fizică sau psihică” a minorului nu trebuie confundată cu iresponsabilitatea pentru că, într-o astfel de situație, asupra lui nu se poate lua măsura internării într-un institut medical-educativ.

Așadar, măsura internării se adoptă față de minorul care răspunde penal ( fiind întrunite condițiile de vârstă și capacitate psihică ), însă, datorită stării fizice sau psihice, la data judecării infracțiunii acesta are nevoie de un tratament medical adecvat și de un regim special de supraveghere, instruire și reeducare.

În acest mod există posibilitatea reală de verificare a condițiilor în care infractorul minor este apt să execute sau nu măsură educativă sau pedeapsă penal care se vor aplica de instanța judiciară pentru infracțiunea săvârșită, urmând ca în situația intervenției unei boli fizice sau psihice, de natură să impiedice executarea hotărârii să se ia măsura internării minorului într-un institut medical-educativ.

Aceste stări fizice sau psihice, care necesită un tratament medical și un regim special de educație, trebuie confirmate de o expertiză medicală. De exemplu, afecțiuni deosebit de grave care evoluează spre orbire sau în caz de debilitate mentală. Când minorul, însă, prezintă doar tulburări de comportament pe fond pubertar sau datorită unei deficiențe de instrucție și educație, nu se poate dispune această măsură.

În art. 100, alin. 1, Cod penal, este prevăzut că măsurile educative pot fi luate față de minorul care răspunde penal. S-a susținut că dacă acesta este iresponsabil va fi internat într-un institut medical-educativ, acest lucru fiind inadmisibil după cum am precizat mai sus, deoarece trebuie ținută seama de scopul acestei măsuri educative (art. 100, Cod penal), într-un asemenea caz, se va dispune potrivit art.10 lit.e) Cod procedură penală,scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea,după caz,față de minorul iresponsabil urmând să se aplice dispozițiile Legii nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,respectiv măsura de protecție special a supravegherii specializate prevăzută de art.55 lit.c).

Că această măsură se aplică doar minorilor care au capacitate juridică de a răspunde penal rezultă și din faptul că această măsură educativă are un dublu scop: tratamentul medical (îngrijiri medicale) și o educație (instruire) a infractorului minor.

Astfel, pentru minorii în vârstă de sub 14 ani, cât și pentru minorii bolnavi psihic, instanța judiciară, în condițiile specifice legii civile privitoare la capacitatea minorilor va adopta alte soluții de ocrotire a minorilor, fiind excluse măsurile de natură penală.

În cazul în care minorii în vârstă de 14-16 ani suferă de o boală psiho-fizică ce le afectează discernământul nu vor răspunde penal, astfel că, împotriva acestora, indiferent de numărul și forma infracțiunilor nu se vor adopta măsuri educative sau pedepse penale, urmând să fie ocrotiți și împiedicați să mai săvârșească acțiuni ilicite, prin măsuri de natură civilă sau măsuri de siguranță.

,,Din moment ce instanța a constatat că minorul, care avea vârsta între 14 și 16 ani, a săvârșit fapta fără discernământ, dispunând achitarea lui, prin aplicarea prevederilor art. 99, alin. 2, Cod penal, luarea măsurii educative a internării într-un institut medical-educativ este nelegală, deoarece o atare măsură se poate lua numai față de un minor care răspunde penal și dacă sunt îndeplinite și celelalte cerințe prevăzute de lege".

Măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ se aplică însă minorilor în vârstă de 14-16 ani dacă se va face dovada certă că în momentul producerii actului ilicit au acționat cu discernământ însă, după săvârșirea faptei, datorită afectării stării fizice sau psihice, au nevoie de tratament medical și de un regim special de educație.

Activitatea de individualizare juridică va trebui să distingă nivelul afectării stării fizice sau psihice a minorilor în vârstă de 16-18 ani, care au nevoie, în primul rând, de o îngrijire medicală deosebită (de natura psihică sau fizică), cât și de un regim special de educație pentru a întelege și accepta exigențele sociale.

Măsura internării implică și arată atât gradul de responsabilitate a infractorului minor, cât și gradul de necesitate a recuperării sale psiho-fizice-educative.

Cauza care a generat necesitatea aplicării tratamentului medical și regimul special de educație este lipsită de semnificația juridică; ceea ce este necesar pentru adoptarea măsurii educative este dovedirea simptomelor variate în funcție de stadiul și intensitatea bolii și care se regăsesc în actul social intelectual și emoțional produs de minor.

Speță:

Prin sentința penală nr. 8/17 februarie 1982 a Tribunalului Județean Bihor, s-a dispus internarea făptuitorului într-un institut medical-educativ pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor preventiv de art. 20, raportat la art. 174, cu aplicarea art. 99, alin. 3, Cod penal.

Recursurile declarate în cauză de inculpat și partea responsabilă civilmente nu sunt întemeiate.

Din actele medico-legale aflate la dosar rezultă că inculpatul, fiind debil mintal, necesită tratament medical și , în consecință, un regim special de educație. În mod just deci, i s-a aplicat măsura educativă a intenării într-un institut medical-educativ, prevederea art. 101, alin. 4, raportat la art. 105, Cod penal.

În aceste cazuri, folosirea măsurii internării este pozitivă, deoarece se asigură o ,,disciplinizare forțată" a infractorului minor, dar și tratarea medicală a bolii psiho-fizice de care suferă, fapt care justifică prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării (art. 106, alin. 2, Cod penal, atunci când acesta devine major).

Așadar, va exista o incompatibilitate între măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ și împlinirea vârstei de 18 ani de către infractor, întrucât, prin lege, s-a consacrat posibilitatea că pentru infracțiunea săvârșită (în perioada minorității), după aplicarea tratamentului medical și însănătoșirea acestuia, să se ia față de infractor măsura reeducării într-un centru de reeducare, se întelege că pe toată durata intenării medical-educative, infractorul a fost lipsit de libertate și supus unui regim de reeducare obligatoriu. Astfel, ar însemna să se pună la îndoială starea de sănătate psiho-fizică a infractorului minor sau minorii care au săvârșit infracțiuni și au nevoie de un tratament special, să urmeze o dublă sancțiune, un regim de educație prin internare obligatorie într-un institut medical-educativ, cât și un regim de reeducare prin internarea obligatorie într-un centru de reeducare.

Astfel, potrivit opiniei d-lui prof. univ. dr. Iancu Tănăsescu, se instituie, prin aplicarea legii, un regim de agravare a statutului juridic al infractorului minor, regim defavorabil care nu se regăsește și în tratamentul juridic al infractorului major bolnav, care va fi total în rețeaua sanitară a penitenciarelor sau va beneficia de întreruperea executării pedepsei, dacă se va constata că boala îl pune în imposibilitatea de a executa, urmând (fără să mai urmeze un regim obligatoriu de reeducare) să se prezinte pentru a executa pedeapsa, după vindecare.

Dublul scop al internării medical-educative determină că la încetarea cauzei care a afectat starea pisho-fizică a minorului să fie ridicată de îndată, la condițiile ridicării măsurii trebuind să se adauge și reformarea educativă dovedită cu sârguință la învățătură, însușirea unei meserii.

După realizarea reeducării minorului, se cere ca acesta să accepte, în mod real iar nu în aparență, codul de comportament juridico-social și scara de valori predominante apărate de lege.

Așa se explică faptul că, atunci când, în timpul internării medical-educative, minorul a săvârșit o nouă infracțiune, instanța va dispune revocarea internării dacă se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii (art. 108, alin. 2, Cod penal).

Infractorii minori care nu evoluează și nu se formează pe durata internării medical-educative în sensul schimbării comportamentului vor trebui să fie pedepsiți pentru noile infractiuni, posedând în mod evident trăsăturile de caracter și de comportament antisocial.

Săvârșirea noii infractiuni face dificilă recuperarea socială a acestora, motiv pentru care se impune condamnarea la pedeapsa închisorii, dacă se apreciază de instanță în acest sens.

Când, pentru infracțiunea săvârșită în perioada internării medical-educative, instanța apreciază că nu este necesară o pedeapsă, se va menține măsura internării (art. 108, alin. 2, Cod penal), intensificându-se activitatea de reeducare.

CAPITOLUL V

PEDEPSELE CE SE APLICĂ MINORILOR

Secțiunea 1. Aspecte generale

Codul penal creează pentru minori un regim sancționator propriu,diferit de cel al infractorilor majori,stabilindu-se condițiile răspunderii penale și limitele acesteia,avându-se în vedere,în primul rând,vârsta minorilor,dezvoltarea intelectuală și morală,dar și nevoia de educare a minorilor prin mijloace cât mai potrivite stării lor de dezvoltare psiho-fizică,caracterul și personalitatea acestora aflate într-un continuu proces de formare.Astfel art.109 alin.(1) Cod penal prevede expres că limitele pedepselor stabilite de lege pentru infracțiunile săvârșite de minori sunt acelea prescrise de lege pentru majori,însă se reduc la jumătate.

Cadrul legal de pedepse pentru minorii infractori nu constituie un tratament sancționator atenuat față de tratamentul prevăzut pentru infractorii majori,deoarece minoritatea nu constituie o cauză de atenuare a pedepsei,ci o cauză specială de diferențiere generală a pedepsei,de aceea,legiuitorul a prevăzut pentru aceștia un regim de sancționare mixt alcătuit din pedepse și măsuri educative,așa cum am arătat în capitolul anterior.

Secțiunea a 2-a. Pedepsele principale

Individualizarea sancțiunilor penrtu minori se efectuează în două etape.Prima etapă constă în alegerea categoriei sancțiunii aplicate,fie o măsură educativa,fie o pedeapsă,a doua etapă constând în stabilirea duratei sau a cuantumului sancțiunii alese.

Pedeapsa se aplică infractorului minor numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea lui.

În cazul în care instanța aplică minorului o pedeapsă,potrivit art.109 Cod penal,minorului îi va putea fi aplicată fie închisoarea,fie amenda prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită,dar în limite reduse la jumătate.

Ȋnchisoarea

Pedeapsa închisorii este cea mai gravă dintre sancțiunile care pot fi aplicate infractorilor

minori.

Limitele pedepsei se reduc la jumătatea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege,dar în niciun caz minimul special al pedepsei închisorii nu poate fi mai mare de 5 ani,aceasta înseamnă că atât minimul,cât și maximul pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc la jumătate,iar dacă în urma acestei operațiuni de reducere va rezulta un minim mai mare de 5 ani,acesta va fi coborât la 5 ani,fiindcă în niciun caz limita minimă a pedepsei închisorii ce se aplică minorului nu va putea depăși 5 ani(art.109 alin.(1) Cod penal).

Întrucât minorilor nu li se aplică pedeapsa detențiunii pe viață,în cazul comiterii de către minori a unei infracțiuni pentru care legea prevede această pedeapsă,minorului i se va aplica pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani (art.109 alin.(2) Cod penal).

Dacă minorul a comis o tentativă pedepsibilă la o infracțiune pentru stabilirea limitelor de pedeapsă între care instanța va individualiza pedeapsa,se vor aplica mai întâi dispozițiile art.109 alin.(1) Cod penal referitoare la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă în considerarea regimului sancționator propriu al minorilor,iar apoi dispozițiile art.21 Cod penal referitoare la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă în cazul tentativei.

În cazul în care se reține de către instanță atât existența unor circumstanțe agravante,cât și a unor circumstanțe atenuante,mai întâi se aplică dispozițiile art.109 alin.(1) Cod penal,privind reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepsei,apoi dispozițiile art.78 Cod penal privind efectele circumstanțelor agravante,iar apoi dispozițiile art.76 alin.(1) și (2) Cod penal referitoare la efectele circumstanțelor atenuante.

Condamnările pronunțate pentru fapte săvârșite în timpul minorității nu atrag incapacități sau decăderi.

Amenda

Ca și în cazul pedepsei închisorii,limitele pedepsei amenzii ce se poate aplica infractorului minor se reduc la jumătate prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru infractorii majori(art.109 alin.(1) Cod penal).

La aplicarea pedepsei amenzii se pot ivi următoarele situații:

dacă se comite o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa amenzii ca pedeapsă unică,fără a-i arăta limitele,instanța va face aplicarea dispozițiilor art.63 alin.(2) Cod penal,potrivit cărora limitele de pedeapsă sunt de la 150 lei la 10.000 lei,urmând să se facă aplicarea dispozițiilor art.109 alin.(1) Cod penal privind reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă,astfel se va putea aplica o pedeapsă de la 100 lei(minimul general al pedepsei amenzii ce nu poate coborât în nici un caz) la 5.000 lei.

dacă se comite o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa amenzii, fără a-i arăta limitele,alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult 1 an,potrivit art.63 alin.(3) Cod penal,pedeapsa ce se poate aplica este de la 300 lei la 15.000 lei,astfel că în urma reducerii limitelor de pedeapsă la jumătate se va putea aplica o pedeapsă de la 150 lei la 7.500 lei.

când legea prevede pedeapsa amenzii, fără a-i arăta limitele,alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an,minimul special este de 500 lei și maximul special de 30.000 lei,astfel pentru minori urmează să se aplice o pedeapsă de la 250 lei la 15.000 lei.

Dacă minorul comite o tentativă în toate aceste cazuri, la limitele de pedeapsă arătate mai sus,urmează să se efectueze o nouă reducere la jumătate potrivit art.21 Cod penal privind sancționarea tentativei.

În cazul concursului de infracțiuni,dacă pentru toate infracțiunile se aplică pedepse cu amenda,instanța va putea aplica amenda cea mai mare,care potrivit art.34 lit.c) Cod penal,poate fi sporită până la maximul ei special,iar dacă acest maxim va fi considerat neîndestulător,se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim.

Potrivit art.63 indice 1. Cod penal,dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credință de la executarea amenzii, instanța poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită, ținând seama de partea din amendă care a fost achitată.

Trebuie precizat faptul că înlocuirea amenzii cu închisoarea este posibilă doar atunci când instanța ar fi putut să aplice fie pedeapsa închisorii,fie amenda și a optat pentru amendă.

Secțiunea a 3-a. Pedepsele complementare și accesorii

Codul penal prevede expres că ,,pedepsele complementare nu se aplică minorului’’(art.109 alin (3) Cod penal),astfel pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu se poate aplica persoanei care a săvârșit infracțiunea în timp ce era minor,chiar dacă în cursul urmăririi penale sau a judecății,până la rămânerea definitivă a hotărării devenise major.

În ceea ce privește pedepsele accesorii,Înalta Curte de Casație și Justiție a înlăturat orice discuție cu privire la aplicarea acostora minorilor,prin decizia nr.LI(51)/2007 pronunțată prin recurs în interesul legii decizându-se că pedeapsa accesorie prevăzută de art.71,raportat la art.64 lit.a) și b) și art.71 alin.(3) cu referire la art.64 lit.d) Cod penal este aplicabilă și inculpaților minori,executarea pedepsei accesorii urmând să înceapă la împlinirea vârstei de 18 ani,atunci când minorul urmează să devină major în cursul procesului penal sau în timpul executării pedepsei.

Așadar,minorului căruia i se aplică pedeapsa închisorii i se vor interzice de drept ca pedeapsă accesorie,dar numai după împlinirea vârstei de 18 ani,doar exercitarea dreptului de a fi ales în funcții elective publice (art.64 lit.a) Cod penal) și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat(art.64 lit.b) Cod penal),iar iterzicerea dreptului de a alege(art.64 lit.a) Cod penal) și drepturile părintești(art.64 lit.d) Cod penal) este facultativă,instanța putând să interzică aceste drepturi doar atunci când le consideră necesare.

Dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii(art.64 lit.c) Cod penal) și dreptul de a fi tuture sau curator(art.64 lit.e) Cod penal) sunt drepturi ce nu vor putea fi interzise minorului ca pedeapsă accesorie,decizia instanței supreme excluzând pe minori de la interzicerea acestor drepturi prin dispozitivul deciziei menționată anterior.

CAPITOLUL VI

MODIĂRI ADUSE DE LEGEA NR.286/2009 PRIVIND NOUL COD PENAL ÎN MATERIA REGIMULUI SANCȚIONATOR AL MINORILOR

Secțiunea 1. Aspecte generale

Răspunderea penală a minorului a suferit modificări importante prin noul Cod penal(Legea nr.286/209), în vigoare din 1 februarie 2014,aceste reglementări constituind unul din punctele centrale ale reformei propuse prin noul Cod penal,care se deosebește de legea veche prin renunțarea la sistemul mixt de sancționare al minorilor (prin măsuri educative și pedepse) și instituirea unui regim sancționator compus doar din măsuri educative(privative sau neprivative de libertate).

Astfel noul legiuitor acordă o importanță deosebită acestei instituții,limitând tratamentul penal al minorului numai la măsuri educative,prin renunțarea completă la pedepsele aplicabile minorilor care răspund penal,în favoarea măsurilor educative și prin abandonarea sistemului mixt prevăzut în legea veche.

Secțiunea a 2-a. Limitele răspunderii penale

La acest capitol, prevederile nu sunt modificate substanțial față de vechiul Cod penal, astfel că, și în momentul de față, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund penal.

În schimb, cei care au vârsta între 14 și 16 ani răspund penal numai dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ,lipsa de discernământ fiind relativă,putându-se face proba contrarie, în timp ce minorii care au împlinit vârsta de 16 ani răspund penal potrivit legii.

Prin comparatie cu vechiul Cod penal,care prevedea că "față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului",noul Cod penal prevede doar luarea unor măsuri educative,fie privative,fie neprivative de libertate.

Conform noului Cod penal, față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, se ia o măsură educativă neprivativă de libertate,chiar dacă în

cursul procesului și până la rămânerea defenitivă a hotărârii minorul a împlinit vârsta de 18 ani(art.134 noul Cod penal).

Pe de alta parte, dacă minorul a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat, atunci în cazul lui instanța poate stabili o măsură educativă privativă de libertate. Totodată, se poate da o măsură educativă privativă de libertate și atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită de minor este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

Secțiunea a 3-a. Măsurile educative neprivative de libertate

Potrivit noilor dispoziții, măsurile educative neprivative de libertate sunt:

a) stagiul de formare civică;
b) supravegherea;
c) consemnarea la sfârșit de săptămână;
d) asistarea zilnică.

Aceste măsuri nu sunt enumerate întâmplător,ci sunt în ordinea crescătoare a gravității lor.

Stagiul de formare civică constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înțeleagă care sunt consecințele faptei săvârșite și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.

Organizarea programului și supravegherea se face sub coordonarea Serviciului de Probațiune,care este o structură specializată a Ministerului Justiției și are atribuții legate de monitorizarea,consilierea psihologică și asistență acordată victimelor infracțiunilor,precum și de supraveghere a celor care au comis fapte penale și pentru care instanța a dispus o măsură educativă neprivativă de libertate.

Supravegherea constă în controlarea și orientarea minorului în cadrul programului său zilnic,sub coordonarea Serviciului de Probațiune,pe o perioadă cuprinsă între 2 și 6 luni,în vederea asigurării participării acestuia la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia.

Consemnarea la sfârșit de săptămână constă în aceea că minorul nu poate părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, în afara de

cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță.

Supravegherea modului cum minorul respectă această măsură educativă se realizează de către consilierul de probațiune.

Asistarea zilnică constă în obligația minorului să respecte un program stabilit de Serviciul de Probațiune,pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului.

Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate minorului i se pot impune,de către instanță,una sau mai multe obligații în plus , pe care acesta trebuie să le respecte,respectiv :

să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională;

să nu depășească, fără acordul Serviciului de Probațiune, limita teritorială stabilită de instanță;

să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii ori cu alte persoane stabilite de instanță;

să se prezinte la Serviciul de Probațiune la datele fixate de acesta;

să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.

Aceste obligații se aplică pentru toate măsurile educative neprivative de libertate.

În schimb,dacă pe parcursul supravegherii, au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate șanse mai mari de îndreptare.

Potrivit art.122 alin.(2) Noul Cod Penal, instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le-a impus, când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară.

Pe de altă parte, dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, instanța va dispune,după caz,potrivit art.123 alin.(1) Noul Cod Penal,prelungirea măsurii educative, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta,înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă ori înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, inițial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă.

Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârsește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior,

instanța poate dispune: prelungirea măsurii educative luate inițial, înlocuirea acesteia cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă sau chiar înlocuirea cu o măsură educativă privativă de libertate(art.123 alin.(3) Noul Cod Penal).

Secțiunea a 4-a. Măsurile educative privative de libertate

Noul Cod Penal prevede două măsuri educative privative de libertate:internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de detenție.

Pentru a se putea aplica minorului o măsură educativă privativă de libertate,se impune ca aceasta să mai fi săvârșit anterior o infracțiune pentru care să i se fi aplicat o măsură educativă care a fost executată sau a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat și noua infracțiune să fie prevăzută de lege cu o pedeapsă de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

Internarea într-un centru educativ ,,constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlara și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială”(art.124 Noul Cod Penal). Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 1 și 3 ani.

Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța poate menține măsura internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenție(art.124 alin.(3) Noul Cod Penal).

În cazul în care, pe durata internării, minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate decide fie înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate,dar nu mai mult de 6 luni,dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani, fie liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.

Totuși, în cazul în care înlocuiește pedeapsa sau acordă liberarea, instanța va dispune în plus respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile de supraveghere prevăzute la art.121 Noul Cod Penal, până la împlinirea duratei măsurii internării.

Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța poate reveni asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.

În cazul în care, între timp, minorul comite o nouă infracțiune, instanța poate decide chiar internarea într-un centru de detenție.

Dacă în cursul executării măsurii internării într-un centru educativ,minorul a împlinit vârsta de 18 ani și are un comportament prin care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperare și reintegrare a celorlalte persoane internate,instanța poate dispune continuarea măsurii educative într-un penitenciar.

Potrivit unei opinii (M.Udroiu) sancțiunea aplicată inițial nu își schimbă natura juridică,nefiind vorba de o transformare a acesteia intr-o pedeapsă,ci se schimbă doar lucul unde urmează a fi executată.

După părerea mea, aceasta ar însemna înființarea unor penitenciare speciale,care să fie diferite atât de centrul educativ și centrul de detenție,precum și de închisorile pentru adulți.

Oare există suficiente fonduri și condiții în România de astăzi pentru a rezolva această situație? Cred că legiuitorul nu a prevăzut consecințele noilor reglementări.

Internarea într-un centru de detenție ,,constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale”(art.125 Noul Cod Penal).

Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.

Întrebarea mea este dacă mai poate fi vorba de o măsură educativă la o internare de 15 ani sau se transformă în pedeapsă?

Dacă, în perioada internării, minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța prelungește măsura internării.

În cazul în care, pe durata internării, minorul a dovedit interes constant pentru insușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate decide potrivit art.125 alin.(4) Noul Cod Penal,înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate,dar nu mai mult de 6 luni,dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani sau liberarea din centrul de detenție, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.

În schimb, dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța revine asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenție(art.125 alin.(6) Noul Cod Penal).

Dacă în cursul executării măsurii internării într-un centru de detenție,minorul a împlinit vârsta de 18 ani și are un comportament prin care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperare și reintegrare a celorlalte persoane internate,instanța poate dispune continuarea măsurii educative într-un penitenciar.

Nu cumva astfel măsura educativă privativă de libertate își schimbă natura juridică? Ceea ce se schimbă este doar locul unde urmează a fi executată?

Din nou aceeași problemă,a înființării unor penitenciare speciale. Pentru că în penitenciar se execută pedepse și nu mai poate să fie vorba de măsuri educative.

În ceea ce privește prescripția răspunderii penale,acestea sunt similare cu ale Codului penal vechi,termenele fiind reduse la jumătate în raport cu termenele de prescripție prevăzute pentru majori,deasemenea întreruperea sau suspendarea cursului prescripției fiind reglementată ca și în cazul majorilor.

Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate,iar măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puțin de 2 ani(art.132 alin.(1),(2) Noul Cod Penal).

În cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu măsura educativă mai grea și curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea(art.132 alin.(4) Noul Cod Penal).

Concluzii

Principalii factori care contribuie la delincvența juvenilă sunt lipsa de repere, lipsa de comunicare, lipsa de respect pentru principiile etice și morale și de evidențiere a unor modele adecvate în cadrul familiei, din cauza absenței frecvente a părinților, problemele psihopatologice asociate cu abuzul fizic și sexual din partea unor persoane din mediul familial, netransmiterea de către sistemele educaționale a valorilor etice și sociale, precum și sărăcia, șomajul, excluderea socială și rasismul,precum și tulburările de personalitate asociate cu consumul de alcool și droguri și prezentarea de către mijloacele de informare în masă a unor modele de violență excesivă și nejustificată.De aceea vârsta este foatre importantă în studierea acestei probleme.

Încă din dreptul antic se făceau, în anumite situații, diferențieri de tratament între minori și adulți.Astfel, dreptul roman din epoca celor XII Table distingea între impuber (impuberus) și puber (puberus) stabilind că primul are o răspundere diminuată.

În ceea ce privește regimul sancționator pentru minori,particularitatea sa constă în carecterul ei mixt,care combină măsurile educative cu pedepse.

Totuși,măsurile educative sunt insuficiente ca sancțiuni alternative la pedeapsa închisorii,în primul rând,pentru că mustrarea se poate aplica doar o singură dată, dacă minorul va comite o noua infracțiune se va lua o măsură mai severă ori i se va aplica o pedeapsă,în al doilea rând,măsura educativă a libertății supravegheate se poate aplica numai dacă, la data punerii în executare a măsurii, minorul nu a depășit vârsta de 17 ani. Astfel ,rămâne ca instanța să aleagă între măsura educativă a internării într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ,măsuri care sunt asemănătoare pedepsei cu închisoarea.

Prin Noul Cod penal,legiuitorul a făcut o revizuire masivă a dreptului penal național în ceea ce privește minorii,prevăzând că aceștia vor fi sancționați numai cu măsuri educative(privative sau neprivative de libertate),care este o idee foarte generoasă.

Întrebarea este,dacă în condițile actuale din România este posibilă sancționarea minorilor numai prin măsuri educative?

Măsurile educative neprivative de libertate presupun existența unui număr de personal specializat și consilieri de probațiune.Vor exista suficienți astfel de persoane și vor fi fonduri necesare pentru remunerarea lor?

Prin această reformă legiuitorul a vrut să pună accentul pe reeducare și să evite cu orice preț detenția minorului în închisoare, aceasta fiind necesară doar ca o soluție în ultimă instanță.

Totuși, măsura educativă a internării într-un centru de detenție se aseamănă mult cu pedeapsa cu închisoarea și ca durată,putând fi dispusă pe o perioadă de la 5 până la 15 ani,cât și ca finalitate,deoarece,dacă minorul a împlinit vârsta de 18 ani în cursul executării măsurii educative privative de libertate și are un comportament negativ,instanța poate să dispună executarea măsurii educative într-un penitenciar. Aici,leguitorul nu vorbește de un penitenciar special creat pentru asemenea minori,ci de un penitenciar obișnuit,alături de infractori adulți.

Trebuie totuși subliniat că punerea în aplicare concretă a acestor noi măsuri se lovesc adeseori, de lipsa unei infrastructuri materiale, adecvate și moderne,lipsa unui număr de personal specializat și de o finanțare insuficientă.

Aceste lipsuri sperăm că se vor rezolva într-un viitor apropiat,iar propunerile de lege ferenda și criticile aduse Noului Cod penal de către doctrină poate că să-își vor găsi locul într-o viitoare reglementare.

Bibliografie

I.Tratate,cursuri,monografii

Basarab Matei, Basarab, M.M.,Reflecții asupra unor măsuri educative,în Revista de drept penal nr.2/2002;

Brutaru Versavia, Tratamentul penal al minorului,Editura Hamangiu,București,2012;

Dascăl Teodor,Drept penal român,partea generală,Ed.Concordia,Arad,2007;

Dascăl Teodor,Minoritatea în dreptul penal român,Ed.C.H.Beck,București,2011;

Dongoroz Vintilă, Oancea Ion, Kahane Siegfried, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Constantin, Stănoiu Rodica, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol.I( II,III,IV) Ed.Academiei, București, 1969 (1979,1971,1972);

Mitrache Constantin,Drept penal român,partea generală, Editura Universul Juridic, București,2004;

Mitrofan, N.,Zdrenghea,V.,Butoi,T.,Psihologie judiciară,Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L.,București,1992;

Udroiu Mihail,Fișe de drept penal-partea general,Ed.Universul Juridic,București,2012;

Udroiu Mihail, Drept penal,Partea generală-Noul Cod penal,Editura C.H.Beck, București,2014;

Virgil Rămureanu, Măsurile educative ale mustrării și libertății supravegheate, în Revista română de drept, nr. 2/1971.

II.Legislație,Practică judiciară

Codul penal român din 1968,adoptat prin Legea nr.15/1968,publicată în Buletinul Oficial nr.79-79bis din 21 iunie 1968,intrat în vigoare la 1 iulie 1969;

Noul Cod penal,adoptat prin Legea nr.286/2009,publicată în Monitorul Oficial nr.510 din 24 iulie 2009;

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr. 81/1994,în Revista de Drept Penal, an II, nr. 4, 1995 ;

Înalta Curte de Casație și Justiție ,decizia nr.LI(51)/2007;

Tribunalul Suprem,Secția penală, decizia nr.1.814/76,în Culegere de decizii, 1976;

Tribunalu Județean Bihor, sentința penală nr. 8/17 februarie 1982;

Bibliografie

I.Tratate,cursuri,monografii

Basarab Matei, Basarab, M.M.,Reflecții asupra unor măsuri educative,în Revista de drept penal nr.2/2002;

Brutaru Versavia, Tratamentul penal al minorului,Editura Hamangiu,București,2012;

Dascăl Teodor,Drept penal român,partea generală,Ed.Concordia,Arad,2007;

Dascăl Teodor,Minoritatea în dreptul penal român,Ed.C.H.Beck,București,2011;

Dongoroz Vintilă, Oancea Ion, Kahane Siegfried, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Constantin, Stănoiu Rodica, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol.I( II,III,IV) Ed.Academiei, București, 1969 (1979,1971,1972);

Mitrache Constantin,Drept penal român,partea generală, Editura Universul Juridic, București,2004;

Mitrofan, N.,Zdrenghea,V.,Butoi,T.,Psihologie judiciară,Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L.,București,1992;

Udroiu Mihail,Fișe de drept penal-partea general,Ed.Universul Juridic,București,2012;

Udroiu Mihail, Drept penal,Partea generală-Noul Cod penal,Editura C.H.Beck, București,2014;

Virgil Rămureanu, Măsurile educative ale mustrării și libertății supravegheate, în Revista română de drept, nr. 2/1971.

II.Legislație,Practică judiciară

Codul penal român din 1968,adoptat prin Legea nr.15/1968,publicată în Buletinul Oficial nr.79-79bis din 21 iunie 1968,intrat în vigoare la 1 iulie 1969;

Noul Cod penal,adoptat prin Legea nr.286/2009,publicată în Monitorul Oficial nr.510 din 24 iulie 2009;

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr. 81/1994,în Revista de Drept Penal, an II, nr. 4, 1995 ;

Înalta Curte de Casație și Justiție ,decizia nr.LI(51)/2007;

Tribunalul Suprem,Secția penală, decizia nr.1.814/76,în Culegere de decizii, 1976;

Tribunalu Județean Bihor, sentința penală nr. 8/17 februarie 1982;