Evoluția Creștinismului în Societate

=== f23dc9649f163e36f84764f1a33effee36dd1b09_670447_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CREȘTINISMUL ÎN ANTICHITATE

1.1Contextul religios al apariției creștinismului

1.2Apariția creștinismului

1.3 Evoluția creștinismului din punct de vedere istoric

1.4 Perioada veche a creștinismului

CAPITOLUL II BISERICA ÎN PERIOADA EVULUI MEDIU

2.1 Evoluția bisericii până la marea Schismă

2.2 Biserica și pedepsirea ereticilor

2.3 Cruciadele, fenomen caracteristic în Evul mediu

CAPITOLUL III REFORMA ÎN BISERICĂ

3.1 Reforma lui Martin Luther

3.2 Evoluția mișcării penticostale în România   

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Isus Cristos este considerat a fi una dintre cele mai importante personalități care au avut un impact major aspra umanității.

Existența lui terestră, deși a fost efemeră, a condus la o revoluție în gândirea oamenilor pe care i-a iubit din adâncul ființei sale.

În ziua de astăzi se presupune că aproape o treime din populația lumii (în jur de două miliarde) sunt adepții acestui om care a dorit binele omenirii

Despre această persoană s-au scris mai multe cărți decât despre oricare alta în întreaga istorie a omenirii .

Afirmațiile pe care le-a făcut marele împărat francez Napoleon Bonaparte sunt edificatoare în acest sens, ele fiind la fel de adevărate odată cu trecerea timpului : „Eu cunosc oamenii și vă spun că Isus Hristos nu este un simplu om. Între El și oricare altă persoană din lume nu există nici un termen de comparație. Cu toată armata și generalii mei nu am reușit să domnesc măcar un sfert de secol pe un singur continent. Iar acest Isus cucerește fără violență popoarele și culturile de mii de ani.”

Primele trei secole pe care le-a traversat Biserica Creștină se pot defini ca perioada în care creșterea numerică numerică a adepților , expansiunea din punct de vedere geografic și impactul pe care noua religie l-a avut în societate au fost foarte mari, neașteptat de profunde pentru o biserică ce nu era protejată de stat. .

Luând în considerare condițiile care uneori erau precare și piedicile care stăteau în calea dezvoltării Bisericii, se poate afirma în mod evident că aceasta a fost „perioada de aur” a creștinismului.

În multe ocazii , istorici ai Bisericii Creștine, teologi sau simpli credincioși ce și-au pus diverse probleme referitoare la religie s-au întrebat de-a lungul vremii și continuă să o facă până în zilele noastre , care a fost secretul unei asemenea creșteri spectaculoase.

Apărut în Palestina, și fiind propovăduit de un reprezentant al evreilor care a avut ca discipoli inițiali evrei , adresându-se la început evreilor, creștinismul derivă în linie dreaptă din iudaism.

Se poate spune însă că extrem de rapid , el părăsește canoanele iudeice în care era definit la începuturile sale.

Un curent de universalism străbate chiar și întreg Vechiul Testament. În ce privește această carte este adevărat că există anumite detalii care se regăsesc și în scrieri religioase ce aparțin altor popoare: ceea ce nu-i întunecă originalitatea

Încă de la debut, mesajul creștin este propus și celorlalte popopoare , care îl întâmpină cu mai mult entuziasm decât poporul lui Israel.

Iisus se gândea la o împărăție care să cuprindă întreaga lume cunoscută în acel moment.

Creștinismul își propune să realizez cucerirea unor de adepți din rândurile păgânilor și ca urmare noua religie se lansează cu adevărat în lumea greco-romană..

Fără a exista urmă de îndoială, creștinismul reprezintă cu mult mai mult decât un amalgam de influențe și elemente evreiești, romane sau grecești.

Dacă nu se iau însă în considerare contextul în care a apărut și împrejurările istorice, culturale și religioase în care s-a produs dezvoltarea creștinismului , se ajunge de fapt să-l condamnăm la neputința de a fi înțeles.

Se poate afirma faptul că în ziua de azi ar fi imposibil ca o altă religie să se bucure de succesul pe care l-a înregistrat creștinismul la vremea apariției sale , deoarece o astfel de dezvoltare este unică și irepetabilă.

Evoluția pe care a cunoscut-o religia creștină de-a lungul secolelor nu este numai evoluția conceptelor și ritualulilor în sine, ci este evoluția întregii societăți, însăși evoluția omenirii.

De două mii de ani creștinismul este legat de istoria omenirii, în unele perioade ale acesteia religia având posibilitatea să influențeze în mod radical viețile oamenilor ca și relațiile care se stabileau între state.

Au existat numeroase războaie ce au avut ca bază conflicte existente pe plan religios, aceste conflicte aducând suferință în inimile multor semeni ai noștri.

Spre deosebire de islamism, care este altă religie cu mulți adepți și în zilele noastre, evoluția creștinismului a fost mult mai interesantă și în unele cazuri orgoliile capilor bisericii au fost mult mai mari decât dorința lor de a respecta drepturile creștinilor.

Este constatat faptul că în cadrul islamismului nu s-au produs falii în conducerea acestuia, lucru pozitiv dacă ne gândim că au prețuit unitatea .

Pe de altă parte acest lucru a fost favorizat de faptul că foarte mulți adepți ai acestei religii dau dovadă de un anumit fanatism, care devin radical în multe situații, iar acesta exclude dorința de a gândi în mod liber, de a fi un om adevărat.

În biserica creștină există răni din evul mediu care nu s-au vindecat nici în zilele noastre, deoarece intreresele de moment ale capilor bisericii au fost prioritare.

Cu toate acestea, dacă este să vorbim numai din punct de vedere cultural, creștinismul a condus la crearea unor opera nemuritoare atât în vestul cât și în estul Europei.

Ar trebui să ne gândim doar la numeroase catedrale construite în Italia, Franța, Germania, Spania care reprezintă adevărate monumente înălțate de om pentru a-l slăvi pe Dumnezeu.

În același context pot fi menționate monumentele din estul Europei, cum ar fi bisericile din Rusia sau mănăstirile din Moldova, capodopere ale artei din diverse secole.

Evoluția gândirii a determinat apariția unor culte în creștinism, care pornesc de la ideea fundamentală de cinstire a divinității și de grijă pentru oameni, fiecare dintre aceste forme derivate din cultul de bază găsind propriile modalități de exprimare.

Se poate spune că istoria creștinismului, ca și istoria umanității poate fi privită din multe unghiuri și interpretată în mai multe feluri, exact ca istoria omenirii.

Punctul de vedere al celui care încearcă să prezinte fenomenele nu poate fi de necontestat, deoarece în toate acestea există o anumită subiectivitate care influențează în mod discret sau evident prezentarea faptelor.

Evoluția creștinismului este o parte a evoluției ființei umane, a modului în care s-au schimbat condițiile de-a lungul timpului.

Există punctul de vedere tradițional, potrivit căruia biserica ar trebui să fie cea de la începuturi, care se remarcă printr-o oarecare închistare, prin dorința de a nu ține cont de evoluțiile ulterioare ale gândirii, pe espectarea cu strictețe a cutumelor străvechi.

Punctul de vedere modern este mult mai flexibil și se bazează pe concluzia că oricărui aspect din societate îi mai pot fi aduse îmbunătățiri, inclusiv concepțiilor existente pe plan religios.

De ce este importantă o lucrare privind evoluția creștinismului în zilele de azi? Poate pentru a realiza de unde am plecat și unde dorim să ajungem, să învățăm din greșelile trecutului, să fim mai corecți, mai generoși, cu mintea mai deschisă.

Să învățăm să ne ascultăm și să ne înțelegem aproapele, să fim capabili să îi acceptăm faptul că are dreptul la un punct de vedere

CAPITOLUL I CREȘTINISMUL ÎN ANTICHITATE

Contextul religios al apariției creștinismului

Iudaismul care este  cea mai veche dintre cele trei mari religii monoteiste ale lumii, oferă fundalul istoric pentru apariția creștinismului și islamismului.

Iudaismul este o religie fundamentată pe cărți , iar creștinismul și islamismul, celelalte două „religii ale cărților“ cum au mai fost numite, au preluat și ele Tora.

Creștinii au realizat adoptarea acesteia sub forma primelor cinci cărți ale Vechiului Testament, iar Iisus care este fondatorul creștinismului, avea cunoștințe solide în iudaism Islamismul recunoaște pe mulți dintre profeții și patriarhii evrei, iar Avraam, sau Ibrahim, este considerat a fi patriarhul suprem. 

Tora cuprinde partea esențială a religiei evreilor, pentru care viața ce se desfășura în mod cotidianeste reglementată de porunci și opreliști.

Cunoașterea și studiul Torei sunt foarte apreciate printre evrei chiar și în ziua de azi.. Din timpuri străvechi datează și Talmudul, care este o colecție de comentarii și interpretări făcute de către rabini .

Se știe că există două variante ale Talmudului: cea palestiniană și cea babiloniană. Cea din urmă a jucat un rol mai important în istorie și a fost la rândul ei subiectul a numeroase analize și interpretări.

Conform tradiției pe care o au evreii, fiecare cuvânt din Tora este fundamental și are înțelesuri profunde .

Mesajul pe care îl transmite această religie face din iudaism prima religie care afirmă existența unui Dumnezeu unic ,diferențiindu-i pe evrei de celelalte popoare ale antichității

Numele Domnului este Iahve ( Cel ce este ) ,dar in rugăciuni se utilizează Elohim sau Adonai ( Domnul ) ,Dumnezeul unic ,etern .

Domnul interzice reprezentarea sa sub orice formă ,iar prin legământul pe care l-a incheiat cu poporul evreu , această nație trebuia să se supună poruncilor communicate lui Moise și care erau înscrise pe talblele Legii din templul lui Solomon .

O altă idee care este prezentă in textele biblice este mesianismul . O dată cu venirea lui Mesia ( Unsul lui Dumnezeu ) ,poporul lui Israel se va aduna pe pământul strămoșilor lui  și incercările grele vor lua sfârșit .

Este foarte important să fie menționat faptul că iudaismul din secolul întâi , pe vremea lui Isus Cristos nu era limitat la teritoriul Palestinei, după cum am fi tentați să credem ca urmare a unei analize superficiale.

Încă din vremea deportării lor în Babilon, iudeii se răspândesc mai întâi forțat, iar mai târziu voluntar, în afara granițelor Țării Sfinte, formând Diaspora.

În afară de evrei popoarele vechi ale lumii credeau în mai mulți zei și erau idolatre, fiecare popor având religia sa.

Cele mai importante religii din perioada antică erau:

-religia egipteană care avea ca zeu dominant pe Amon Ra zeul soarelui, dar mai existau și alți zei foarte importanți:Isis, Horus, Osiris sau Seth.

-religia greacă, cel mai important zeu fiind Zeus, ce era venerat împreună cu o mulțime de alți zei(Hera, Atena, Afrodita, Artemis, Apollo, etc)

-religia romană în care zeii aveau alte nume dar eveau cam aceleași roluri cu zeitățile grecilor)

Acestea erau culte formaliste, care nu aveau dogme, ci constau într-o serie de rituri, zeii fiind venerați la temple, locuri unde li se aduceau ofrande.

1.2Apariția creștinismului

Creștinismul a apărut din nevoia omului de a –și găsi un sprijin , o idee în care să creadă cu tărie , o religie diferită în esență de cea a vechilor popoare antice care venerau mai mulți zei cărora le atribuiau puteri magice.

A existat o perioadă în care s-a considerat că religia este inutilă, iar adepții vor dispărea rând pe rând atunci când știința va înregistra tot mai multe progrese, deoarece nimeni nu va mai crede în ideile promovate de o anumită religie.

În timp s-a constatat că aceste profeții nu sunt adevărate, creștinismul având și în ziua de astăzi foarte mulți adepți care duc mai departe vechea credință apărută pe vremea când cea mai mare parte a lumii era stăpânită de Imperiul Roman.

Creștinismul este „religia întemeiată pe învățătura, persoana și viața lui Isus Hristos”, după cum precizează Dicționarul „Le Robert”, preceptele fiind împărtășite credincioșilor de cele două mari biserici, cea catolică și cea ortodoxă, și în bisericile care au apărut inițial în urma reformelor din Evul Mediu.

Istoria acestei credințe prezintă un mare interes pentru creștinii ce doresc să afle informații privind descendența lor spirituală și să urmeze exemplele pozitive, evitând erorile care au fost făcute de biserică pe parcursul vremii.

Această religie a apărut în secolul I, în Imperiul Roman, după cum precizează în scrierile lor Tacit, Suetoniu și Pliniu cel Tânăr. Un istoric evreu, care era credincios romanilor, Flavius Josephus a descris apariția acestei religii și amploarea pe care a luat-o.

Roger Greenway afirmă referitor la religia creștină : „În toată istoria omenirii nu a existat o perioadă de timp mai propice creșterii Bisericii decât în primul secol după Hristos”.

Este uimitor cum o religie care inițial a avut adepți mai ales din rândul sclavilor și al persoanelor din păturile defavorizate ale populației a devenit o religie adoptată de împărați și de persoane aparținând claselor dominante.

Creștinismul este cunoscut sub aspectul evoluției sale de la apariția sa și până astăzi cu precădere din scrierile discipolilor lui Isus Cristos.

Unele dintre cele mai importante documente referitoare la creștinism și la evoluția pe care a cunoscut-o acesta sunt scrierile din perioada veche, oferite umanității de primele generații de creștini:

-cele patru Evanghelii, operele lui Matei, Marcu, Luca și Ioan care se constituie în adevărate mărturii cu privire la viața, vorbele și faptele lui Isus , primele trei dintre acestea fiind sinoptice, ceea ce semnifică faptul că la o lectură a acestora pot fi puse și discutate în paralel, constatându-se similitudinile și diferențele.

-Faptele Apostolilor , lucrare scrisă de Luca ce aduce lumină asupra începuturilor bisericii , primele forme în care aceasta s-a organizat și extinderea în lume credinței creștine, ca și predicile și activitatea celor mai zeloși apostoli Petru și Pavel.

-Epistolele, ce au fost adresate unor adepți sau unor biserici de apostolii Pavel (cele mai multe dintre acestea), Petru, Iacob și Ioan, ce oferă indicații cu privire la viața creștină.

-Epistola către evrei, care nu are un autor cunoscut,ce reliefează Noul Legământ, concepție a lui Isus, realizând o comparație a acestuia cu Vechiul Legământ .

Creștinismul venea la apariția sa aducând un mesaj universal, ce dorea să creeze o punte peste diviziunile de ordin național ori social și în ciuda tuturor piedicilor va deveni religia care domina pe toată întinderea Imperiului Roman.

Deș s-a adresat prima dată evreilor, această religie a devenit în scurt timp îmbrățișată de tot mai multe popoare care s-au regăsit în învățăturile promovate de această credință.

Isus nu a fost un contestatar al religiei evreilor, dar a încercat să îi determine să își depășească limitele pe care le stabilise credința lor străveche, să îi facă să devină mai buni, să învețe să își iubească aproapele.

Se poate face o paralelă între serviciile religioase iudaice și cele ale primilor creștini: „Faptul că nu găsim elemente liturgice din iudaismul contemporan în cele mai vechi anaforale creștine este o indicație clară a originii apostolice, a ritului creștin, al Euharistiei”

Adepților lui Isus li se promitea după dispariția lor fizică o viață veșnică în împărăția lui Dumnezeu și în pofida persecuțiilor la care au fost supuși creștinii religia s-a răspândit foarte repede în toate colțurile lumii.

În religia creștină credința reprezintă cunoașterea lui Hristos și încrederea în mesajele transmise de el acestea fiind de neseparat.

Credincioșii cred în adevărul cuvintelor lui Isus și îl consideră ca fiind adevărul care a venit pe lumea aceasta pentru a rosti adevărul despre lume și despre Dumnezeu.

1.3 Evoluția creștinismului din punct de vedere istoric

Istoria este o știință al cărui studiu este divizat pentru a ușurință în perioade ce pot fi mai mari sau mai mici.

Se cunosc trei perioade importante, care au caracteristici diferite: perioada antică, evul mediu și perioada modernă.

În ceea ce privește istoria bisericii specialiștii nu sunt de acord în legătură cu începutul și sfârșitul perioadelor .

Finalul perioadei antice și începutul celei medii este pus între anii 600-800(după unii istorici sfărșitul acestei perioade este legat de împăratul Iustinian(anul 565 ), după alții de papa Grigorie cel Mare(anul 604), iar o bună parte consideră că se petrece în vremea lui Carol cel Mare(anul 814) ).

Evul mediu se consideră că se termină la finalul secolului XV și începutul celui următor(Renaștere, Reformă) .

În ceea ce privește istoria bisericii în perioada antică are o loc o propagare și o organizare a creștinismului în lumea dominată de Imperiul Roman.

Aceasta este vremea în care s-au constituit bisericile, au avut loc persecuțiile creștinilor, sinoadele ecumenice de mare importanță pentru istoria creștinismului și au apărut majoritatea marilor scrieri bisericești.

În Evul mediu creștinismul se răspândește în toată Europa, sunt convertite popoarele germanice, slave iar puterea papei se mărește, influența politică a acestuia fiind din ce în ce mai mare în vestul Europei.

În anul 1054 are loc Marea Schismă, prilej cu care biserica s-a divizat în biserica catolică la care au aderat cu precădere popoarele din vestul Europei și biserica ortodoxă, cu influență în estul continentului.

Perioada modernă este caracterizată de o micșorare a puterii papale, autoritatea acesteia este din ce în ce mai contestată și are loc reforma care a condus la constituirea bisericilor protestante.

Deoarece aceste evuri au perioade prea mari de timp, s-a împărțit istoria bisericii pe intervale mai mici de timp .

Perioada I se desfășoară de la evenimentul Întrupării Mântuitorului până în anul 324 atunci când împăratul Constantin cel Mare își începe domnia peste Imperiul Bizantin.

Cea de a doua perioadă, din anul 324 până la 787 este perioada în care au avut loc sinoadele ecumenice și este denimită perioada părinților bisericești.

Perioada a IIIa de la 787 până la 1054 este o apocă în care are loc un fenomen de cristalizare a catolicității.

Perioada aIVa care durează din anul 1054 până la finlul secolului al XV-lea este o epocă în care au existat foarte multe conflicte între Biserica catolică și biserica Ortodoxă, între papă și regii din vestul Europei, epoca cruciadelor și a crimelor făcute în numele religiei.

Perioada a V a ce s-a desfășurat începând din secolul al XVI-lea și până la finalul secolului al XVII-lea , este marcată de reforma lui Martin Luther și creșterea nemulțumirii maselor în legătură cu traiul pe care îl duceau.

Cea de a șasea perioadă, din jurul anului 1800 până în zilele noastre este epoca în care se realizează laicizarea la nivelul celor mai multe state, se constituie în estul Europei Biserici autocefale și apare mișcarea ecumenică.

1.4 Perioada veche a creștinismului

În perioada apariției creștinismului statul roman se afla în apogeul puterii sale, istoricii romani considerând că populația era între 60 și 120 milioane de locuitori, orașele importante, care vor fi mai târziu centre din care se va răspândi creștinismul fiind Roma, Cartagina, Efes, Corint .

În Imperiul Roman era foarte utilizată limba greacă în care a fost scris și Noul Testament, dar unele provincii țineau încă la limba lor pe care o utilizau cu precădere în defavoarea limbii latine care era folosită în administrație.

Se consideră că Isus s-a născut pe vremea domniei lui Octavian Augustus, iar epoca în care și-a desfășurat activitatea a fost aceea a domniei lui Tiberius.

Răspândirea accelerată a creștinismului are loc pe timpul împăraților Claudiu și Nero (ultimul fiind un adversar declarat al creștinilor), iar ultimul apostol Ioan, a murit atunci când domnea împăratul Domițian.

Deoarece din Imperiul Roman făceau parte mai multe popoare, s-a creat sincretismul religios care mai era numit și theocrasie, adică amestec de zei, ce încerca să creeze o religie universală, care să preia idei ale mai multor culturi .

Popoarele ce alcătuiau Imperiul Roman erau politeiste, iar împărații au avut înțelepciunea politică de a tolera religia fiecărui popor pentru a mnține în stat vestita „pax romana” (pacea romană).

Datorită nivelului înalt spiritual la care ajunseseră destul de mulți oameni, necesitățile acestora pe plan religios nu mai puteau fi satisfăcute de ideile promovate din vechime de cultele păgâne.

Se cunoaște faptul că Isus s-a născut în orașul Betleem, în Iudeea, făcând parte din tribul lui Iuda și având între strămoși pe regele David prin Iosif, soțul mamei sale Maria.

Matei pomenește o fugă în Egipt, după nașterea lui Isus pentru ca acest copil să fie pus la adăpost de soarta pe care i-o hotărâse împăratul Irod, care a fost speriat de vestea apariției unui „rege al evreilor”, care ar fi putut ulterior să îi creeze probleme.

Toată copilăria și tinerețea lui Isus se desfășoară la Nazaret, loc în care a primit o educație specifică vremii sale.

La maturitate, el alege dintre adepții pe care și-i făcuse doisprezece ucenici care să îl urmeze și pe care să îi învețe preceptele creștinismului.

Isus are controverse tot mai accentuate cu cei care îi resping identitatea și învățăturile și este condamnat la moarte prin răstignire.

Adepții lui Isus sunt convinși că va veni o vreme în care Isus se va întoarce pe pământ, în acea vreme fiind făcută dreptate pe această planetă.

„Isus din Nazaret, adevăratul Mesia, ale cărui mâini și picioare au fost străpunse, care a fost dus ca un miel la tăiere,care a fost om al durerii și obișnuit cu suferința, acărui primă venire a vut loc după ce sceptrul a fost luat de la Iuda(…)va veni a doua oară pe norii cerului cu trâmbița Arhanghelului”

Creștinimul a cunoscut o răspândire rapidă la ierusalim și a devenit o religie diferită de iudaism .

Apostolii au fost trimiși de Isus în lumea întreagă pentru a promova învățăturile creștine și a câștiga adepți în toate colțurile lumii cunoscute la acea dată.

Este evident pentru toată lumea că , succesul sau insuccesul pe care îl va avea o lucrare misionară așa cum au făcut apostolii, primii discipoli ai lui Isus depinde într-o foarte mare măsură de metodele care sunt folosite .

Pastorul misionar Oswald J. Smith susține acest punct de vedere, deoarece el face o adevărată pledoarie în scrierile sale pentru întoarcerea la metodele misionare care au fost aplicate în Biserica Primară, considerând că acestea, fiind general valabile, ar putea aduce un plus de eficiență și în lucrarea misionară pe care o întreprinde Biserica contemporană.

În acest sens el spune: „Frații mei, puteți sau nu să fiți de acord cu mine… Dar un lucru nu-l puteți nega. Până acum nu am reușit să evanghelizăm lumea. Deci trebuie să admitem că ceva nu merge bine. Ne-am gândit vreodată că ar putea fi de vină metodele noastre? … Atunci de ce să nu luăm în considerare un altul? Un plan încercat și experimentat de Biserica Primară. Un plan care se potrivește pentru fiecare țară din toată lumea. Un plan care reușește oriunde este pus în practică…”

Întemeierea de biserici s-a făcut pe tot teritoriul Imperiului Roman, aceste fapte fiind povestite în „Faptele Apostolilor” unde sunt descrise cu precădere misiunile îndeplinite de Petru și de Pavel.

Atunci când ne gândim la trimiterea lui Hristos ca la un plan special de evanghelizare pentru biserica Sa, realizăm că Faptele Apostolilor reprezintă tocmai punerea în aplicație a acestui plan – un plan din care și noi astăzi suntem o parte.”

Biserica înainte de Pavel este perioada dintre momentele Răstignirii și Învierii și cel al convertirii lui Pavel făcută în anul 35.

În această perioadă, ca și în celelalte două care urmează, până la finalul secolului I, comunitățile creștine nu erau separate de iudaism iar mesajul învierii lui Hristos era propovăduit în cadrul iudaismului.

În Faptele Apostolilor se vorbește despre două grupuri distincte de creștini în Palestina: „eleniști” și „evrei” .

„Eleniștii” erau creștini iudei care, de obicei, nu vorbeau decât limba greacă și a căror cunoaștere a ebraicii și aramaicii era minimă. Între eleniști unii erau evrei, iar alții erau creștini.

Persecutarea creștinilor eleniști a putut fi provocată de faptul că, ei aparțineau culturii grecești, deci nu împlineau prescripțiile legii mozaice.

Persecutați în Ierusalim ei s-au refugiat în Iudeea și Samaria, unde și-au întemeiat comunități proprii și au pus accentul pe misiune.

După cum se menționează în Faptele Apostolilor 2, 42: „Și stăruiau în învățătura Apostolilor și în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciune”.

Învățătura Apostolilor era adresată atât celor din afară cât și celor dinăuntrul Bisericii, comuniunea activităților publice și private ale comunității respective.

„Frângerea pâinii” era începutul unei mese festive iudaice, însă pentru apostolul Luca expresia desemna adunarea euharistică.

Ca rugăciune se utilizau psalmi, cu care erau oamenii erau obișnuiți din copilărie, la care adăugau rugăciuni pe care le-au învățat de la Mântuitorul.

Apostolul Pavel a fost cel care a ajutat la apariția primelor comunități religioase printre evrei, dar și printre greci și romani.

Numărul misionarilor care trebuiau să răspândească cuvântul lui Cristos s-a mărit considerabil în ziua Cincizecimii. În această zi s-a întemeiat Biserica în chip văzut.

Iată relatarea acestui eveniment potrivit cărții Faptele Apostolilor (cap. 2, vs. 1-4): „Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți Apostolii împreună la un loc. Și din cer fără de veste s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”. (Faptele Apostolilor 10, 46; 11, 15; I Cor. 14, 23).

Această efuziune a Duhului va fi una din trăsăturile caracteristice ale erei mesianice, un rol esențial pe care Biserica va fi chemată să-l îndeplinească.

Pogorârea Duhului Sfânt a scos în evidență caracterul internațional al Bisericii care poate că a părut unora la început că ar fi fost doar o altă sectă iudaică.

În chiar ziua Rusaliilor au fost convertiți ca la 3.000 de suflete. Cei trei mii erau și iudei și prozeliți atât din Palestina, cât și din alte părți ale lumii.

Pentru ca o persoană să poată fi considerată ca aparținând religiei creștine era necesar să fie respectate două acte rituale: botezul și împărtășania.

„Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui „ spune Marcu, botezul fiind considerat evenimentul datorită căruia omul, începe o viață nouă sub protecția lui Cristos.

De altfel, Isus îi spune lui Nicodim” De nu se va naște cineva din apă și din duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu”.

Botezul prin care se consfințea apartenența omului la creștinism avea de obicei loc în ziua de Paști sau în cea de Rusalii și se făcea prin scufundare în apă, botezul prin stropire având loc doar dacă nu se putea face botezul în mod tradițional.

Erau botezați oamenii maturi, copii fiind botezați sporadic, ulterior extinzându-se practica botezului copiilor.

Viața bisericească presupunea și existența botezului. Apostolul Pavel a fost botezat după arătarea Mântuitorului pe drumul Damascului.

Acest botez se făcea în numele lui Iisus Hristos (Faptele Apostolilor 2, 38)

Sfântul Apostol Pavel numește botezul „baia nașterii din nou prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 5). Aceasta era „naștere din apă și din Duh” și era cerută de Isus.

Simbolurile și alegoriile celor mai timpurii acte creștine de pe pereții catacombelor stau mărturie despre puterea extraordinară a regenerării pe care cei dintâi creștini au trăit-o în apa Botezului .

Tot apostolul Pavel vorbește despre Botez ca stabilind o nouă relație cu Hristos și ca o participare în Moartea și Învierea Sa. (Rom. 6, 43; Col. 2, 12) .

Adunările pentru rugăciune erau făcute în case izolate ori în catacombe, mai ales în perioadele în care persecuțiile la adresa creștinilor s-au întețit.

În acele locuri, cel care conducea adunarea ținea predici inspirate din învățăturile lui Isus sau ale apostolilor după care urmau rugăciuni apoi oamenii erau împărtășiți .

„Cei bogați dintre noi poartă de grijă săracilor; trăim o viața de strînsă părtașie și pentru tot ceea ce avem binecuvântăm pe Făcătorul nostru prin Isus Christos, Fiul Său si prin Duhul Sfânt. În ziua care se cheamă “Duminica”, ne adunăm împreună intr-un loc anumit înainte de răsaritul soarelui și citim cât ne îngăduie timpul din “memoriile apostolilor” și din scrierile profeților. Apoi, cînd se oprește cel ce citește, cel ce prezidează ține o cuvîntare în care ne îndeamnă să trăim conform cu lucrurile frumoase pe care le-am auzit. Ne ridicăm apoi toți la rugăciune și cum am mai spus, cand sfîrșim rugăciunile, sunt aduse pâinea, vinul și apa. Cel ce prezidează, după priceperea sa, se roagă atunci și multumește lui Dumnezeu, iar restul celor adunați spun: Amin” .

Activitatea apostolilor și a colaboratorilor pe care i-au avut a dus la înmulțirea comunităților de creștini, oamenii fiind tot mai atrași de această religie .

Din cauza lipsei de informații referitoare la activitatea celorlalți Apostoli în afară de Petru, Pavel, Ioan, au apărut tot felul de scrieri despre aceștia care au încercat să suplinească lipsa mai sus amintită.

Mai aproape de adevăr ar fi informațiile înregistrate de unii scriitori cu simț critic din secolele II-V, dar nici aceste informații nu pot fi acceptate ca fiind mărturii absolute.

Încă de la înfințarea bisericilor apostolii se confruntă cu apariția unor idei noi, considerate erezii care puteau pune în pericol unitatea creștinilor și puteau conduce la existența unor secte care să își promoveze propriile idei.

De aceea a fost necesar pentru bisericile locale ce aveau de înfruntat dificultăți să se susțină reciproc și să reziste persecuțiilor și presiunilor deoarece împărtășeau aceeași credință .

Relațiile dintre comunitățile diferie de creștini erau favorizate de comunicarea bună între diverse regiuni înlesnită de drumurile existente pe tot teritoriul Imperiului Roman.fiind trimise scrisori sau oameni care să propovăduiască în ținuturi noi.

Pe parcursul secolului II așa cum se susține în scrisorile lui Ignațiu, episcopul Antiohiei ce a fost martirizat la Roma se face simțit un fenomen ce se referea la:

-conștiința existenței unei singure “Biserici catolice răspândite în tot universal “, prin comuniunea bisericilor existente cu cea din Roma, loc unde “Petru și Pavel i-au oferit lui Cristos suprema mărturie de credință” .

-întrunirea consensului cu privire la “canonul “ Scripturilor, adică a totalității cărților ce formează Noul Testament pe care bisericile le-au recunoscut ca reguli în ceea ce privește credința.

Potrivit Noului Testament în biserica din perioada veche liderii spirituali erau “profeți,învățători   diaconi, prezbiteri si episcopi”, după cum este precizat în “Faptele apostolilor”.

Atât episcopii cât și prezbiterii erau aleși datorită meritelor lor dovedite pe plan moral dintre adulții maturi.

În prima fază de evoluție a bisericii nu era stabilită o ierarhie strictă între credincioși, dar în secolele III-IV clerul a început să se separe de laici iar episcopii au devenit conducători cu un grad mai înalt decât cel al prezbiterilor care au devenit preoți.

Preoții nu erau doar membrii de frunte ai comunității, ci slujitori care îndeplineau o funcție liturgică

Episcopii erau așadar prezbiterii cei mai de seamă. Uneori Apostolul Pavel vorbește numai despre episcopi și diaconi, iar pe prezbiterii din Efes care fuseseră chemați la Milet îi numește și episcopi.

În epistolele pastorale le spune lui Timotei și lui Tit, în calitatea lor de episcopi să pună prezbiteri în orașe.

Așadar exista o distincție clară între Apostoli , mărturii itinerante și universale, care erau organizatori de biserici și episcopi, funcție administrativă și sacramentală locală.

Pe de altă parte exista distincție între episcopi și prezbiteri. Oficiul episcopal era considerat în fiecare Biserică o continuare a slujirii pe care Petru a îndeplinit-o la Ierusalim.

Structura ierarhică a primelor comunități creștine a fost, așadar, determinată de natura lor sacramentală.

Cele trei trepte ale ierarhiei sunt menționate și de Sfântul Clement Romanul în Scrisoarea către Corinteni (anii 96-98).

“Harismaticii sau pnevmaticii erau creștini înzestrați de Dumnezeu cu diferite daruri numite harisme. Nu erau aleși de comunitate și nici așezați prin hirotonie. Se bucurau de mare cinste în Biserică.”

Pot fi întâlnite în Biserica Primară titluri de episcopi, prezbiteri și diaconi și aceste tipuri de slujiri conferite printr-o consacrare specială, prin hirotonie au rezistat în timp, iar slujirile harismatice au dispărut încetul cu încetul.

Funcția episcopală a fost accentuată în secolul al II-lea datorită necesității de a lupta împotriva schismelor și ereziilor.

Prezbiteratul alcătuia consiliul episcopului iar membrii lui erau ajutoarele episcopului în săvârșirea cultului și în propovăduirea cuvântului .

Până în jurul anului 200 biserica nu a avut o denumire, dar în acea perioadă Ciprian a utilizat pentru prima dată denumirea de Biserica Catolică referindu-se la universalitatea acesteia .

La acea dată crezul bisericii era cel apostolic, adică cel care fusese propovăduitde apostolic.

Persecutarea creștinilor de către persoanele importante ale statului roman sau de către comunități păgâne n-a reușit să oprească răspândirea noii religii creștine.

Martiriul unor membrii ai Bisericii era de fapt o propagandă pentru creștinism, dovedind faptul că modul de viață propus de acesta era superior.

Istoricul Eusebiu al Cezareei menționa că mulți din ucenicii care erau în viață își împărțeau averile la săraci și plecau ca misionari.

În această categorie îi amintește pe Clement Romanul, Ignatie al Antiohiei și Policarp al Smirnei.

Din secolul al II-lea era cunoscută instituția catehumenatului (așa cum se deduce din Didahie) ca formă de misiune a comunităților locale, prin care erau atrași la Creștinism și instruiți în noua credință cei din jurul comunităților respective.

Bisericile care erau organizate mai bine trimiteau din rândul lor persoane care aveau cunoștințe biblice și teologice în alte locuri pentru a-i întări în credință sau pentru a-i instrui pe cei de acolo.

O doctrină catolică apare după secolul III, atunci când sinoadele bisericești au adoptat doctrina bisericii oficiale a Imperiului Roman.

Expansiunea creștinismului din primele secole are loc împreună cu o mai mare rigoare a vieții evanghelice.

Unii creștini au început să se retragă în deșert pentru a căuta singurătatea care să îi ajute în meditațiile lor și devin pustnici iar alții trăiesc în comunități frățești (cenobiții).

La sfârșitul secolului III , pe vremea lui Anton, apare monahismul care s-a dovedit a avea perspective deosebite de dezvoltare . În Palestina regulile respectate la mănăstiri au fost făcute de sfântul Vasile cel Mare .

În anul 313 se spune că împăratul roman Constantin cel Mare a avut o viziune care a constat în apariția unei cruci pe cer, care era însoțită de mesajul “Sub acest semn vei învinge” , faptul fiind de bun augur pentru bătălia pe care a dus-o și pe care a câștigat-o.

În scurtă vreme de la acea bătălie, Constantin a dat o lege prin care credința creștină a intrat în legalitate , aceasta fiind Edictul de la Milano, care a condus la încetarea prigonirii creștinilor.

Una din problemele la care continuă să se dea cele mai variate răspunsuri din partea istoricilor este aceea a convertirii lui Constantin la creștinism.

A fost aceasta doar un act al înțelepciunii sale din punct de vedere politic, un mijloc de a-și atinge scopurile politice sau a izvorât dintr-o convingere lăuntrică? Sau, în fine, convertirea sa a fost un act care a avut ca mobil atât motive politice cât și aplecarea sa spre Creștinism?

Datorită faptului că se bucura de protecția împăratului creștinismul a intrat într-o epocă favorabilă concretizată prin construirea multor biserici, creștinii fiind liberi să participe la întruniri și să facă sujbe în mod legal.

În anul 325 s-a făcut convocarea Conciliului de la Niceea pentru a se stabili de partea cui este dreptatea în controversa dintre doi episcope Atanasie și Arius.

Episcopul Arius afima că Isus nu” a existat din veșnicie, ci a avut un început prin actul creator al lui Dumnezeu , înainte de timp și că este de esență sau substanță diferită de Tatăl”.

Disputa a fost câștigată de episcopul Atanasie ce susținea faptul că Cristos este de natură divină: că “Hristos a existat din veșnicie împreună cu Tatăl și este de aceeași esență , coegal cu Tatăl deși El este o personalitate distinctă”.

Această doctrină ce a fost aprobată de conciliu a fost denumită “ortodoxie”, iar Atanasie este considerat a fi părintele ortodoxiei.

Chiar dacă conciliul a fost prezidat de Constantin, acesta nu s-a implicat în dezbaterea ce a durat câteva săptămâni.

La conciliu au mai fost discutate aspecte privitoare la disciplina ce trebuia să se manifeste în rândul clerului (de exemplu cum se va face hirotonirea episcopului ) și chestiuni administrative de organizare a bisericii.

Deși în anul 313 credința creștină a fost legalizată, ea coexista cu religiile existente până în acel moment . De aceea, în anul 380 împăratul Theodosius a dat un decret prin care creștinismul a fost declarat religia de stat.

În anii 391-392 vor fi elaborate noi decrete prin care pe teritoriul imperiului este interzisă practicarea religiilor păgâne.

În timpul domniei sale, Teodosius a realizat ca și Constantin cel Mare unitatea Imperiului Roman, dar după moartea acestui împărat Imperiul Roman este divizat definitiv, cele două părți ale acestuia apucând pe drumuri diferite.

Lăcașuri de cult au fost pentru creștini mai întâi casele particulare care erau puse la dispoziție de diverși credincioși

În anii de pace și toleranță față de creștini, atunci când numărul acestora a crescut, au fost ridicate lăcașuri proprii care au fost atestate la finalul secolului al III-lea, mai ales după anul 280. Numele care a fost dat acestor lăcașuri au fost: casa lui Dumnezeu, casa rugăciunii, ecclesia, basilica. Basilica era alcătuită din trei părți: atrium sau pronaos, naosul și absida din spate unde stăteau clericii. Nu exista o masă fixă, ci una mobilă iar altarul era îndreptat spre Răsărit. B

isericile aveau și clădiri anexe: baptisteriul, locuință pentru episcop, camere pentru păstrarea darurilor.

Cimitirele reprezintă numele dat de creștini locurilor în care se făcea îngroparea.

Creștinii erau îngropați în cimitire comune sau în catacombe, galerii săpate sub pământ cele mai multe aflate la Roma ce serveau în caz de necesitate și ca loc de refugiu.

În privința artei creștine, aceasta a luat ființă la început ca artă decorativă, fiind utilizată mai întâi în catacombe.

Pe lângă motivele decorative folosite în mod obișnuit, creștinii reprezentau chipuri și scene biblice sau simbolice (mielul, peștele, porumbelul, ramura de măslin).

Sculptura a fost mai mult o artă funerară ce consta în reprezentarea unor scene pe sarcofage. În arhitectură, creștinii au urmat tehnica profană adaptând-o scopului clădirilor

În secolele următoare apare venerarea sfinților, deoarece creștinii au considerat că este potrivit să își amintească de cei care au suferit pentru credința lor și au murit pentru aceasta.

Ca urmare a interzicerii care era prezentă în Decalog, creștinii practicanți în primele secole nu au realizat imagini ale lui Isus sau ale sfinților.

Icoanele își fac apariția în Imperiul Roman de Răsărit începând din secolul III, atunci când o iconografie religioasă cuprinzând figuri ori scene ce aveau ca izvor de inspirație Sfânta Scriptură au apărut în cimitire sau în bisericile în care se adunau credincioșii.

Apare cultul moaștelor ce se referă la venerarea oaselor sfinților, ce încep a fi considerate relicve și a avea puteri tămăduitoare.

Spre sfărșitul secolului VI și începutul secolului șapte icoanele devin obiecte de devoțiuni atât în biserici cât și în locuințele oamenilor, creștinii închinându-se la ele și fiind purtate în procesiuni..

Biserica Catolică îl consideră pe apostolul Petru ca fiind primul papă, primul episcope al Romei ce a utilizat acest titlu fiind Siriciu(384-399).

Istoricii consideră că episcopul Leon I (440-461) a fost primul papă. Împăratul valentine al III-lea a dat un edict în anul 445 în care era confirmat primatul episcopilor de Roma, pentru țările din vestul Europei.

Papa Gregorie I(590-604)a extins influența bisericii în politică, inițial în Italia și apoi și în țările din vestul Europei.

Acest papă a introdus slujba numită liturghie în serviciul religios ca și cântul Gregorian.

Perioada veche a creștinismului a fost marcate de multe suferințe indurate de creștini și de piedici în constituirea bisericii pe care practicanții acestei religii au reușit în finalsă le depășească.

CAPITOLUL II BISERICA ÎN PERIOADA EVULUI MEDIU

2.1 Evoluția bisericii până la marea Schismă

De când s-a suit pe scaunul papal Grigore I în calitate de episcop al Romei se trage o linie de separare intre perioada antică și cea medievală a Bisericii.

Această denumire de Ev Mediu a fost dată inițial de Christopher Kellner (1638-1680) absenței influenței clasice deși perioada intunecată a istoriei este cuprinsă între anii 500-1000.

Biserica in aceasta perioada a avut cea mai mare cădere și s-a manifestat cel mai mult fenomenul de corupție .

Activitatea misionară în acele timpuri era condusă de episcopi, fie de răsărit(ortodocși), fie de apus(catolici) iar scopul era acela de a converti pe păgâni cât și pe cei care au trecut de partea lui Mahomed.

Biserica din apusul Europei a fost mult mai activă din punct de vedere misionar, crezând cu tărie în această misiune.

Biserica Irlandeză a fost cea care a militat cel mai fervent pentru răspândirea culturii din nordul Europei intre anii 590-800, fiind cea care l-a trimis pe Columbanus la burgunzi și pe Columba la scoțieni cu o misiune în vederea păstrării, copierii și împodobirii manuscriselor.

Anglia a acceptat sa fie supusă papei de la Roma abia in sec. al VII-lea, având de făcut o alegere intre papa de la Roma și episcopul Constantinopolului.

Oswald, un conducător anglo-saxon care a petrecut un timp in exil între creștinii irlandezi și scoțieni , a revenit in Anglia cu misionari scoțieni și a evanghelizat-o

Biserica din apusul Europei începuse activitatea misionară in sudul Angliei. Augustin, care era starețul mănăstirii Sf. Andrei din Roma, a fost trimis de Grigorie ca să îi câștige pe anglo-saxoni la credința creștină.

În Germania, Bonifaciu a convins triburile teutonice să adere la creștinism, iar Carol cel Mare i-a adus pe saxonii de la granița de est cu forța armelor la Evanghelie.

Marea problemă era în acele vremuri faptul că odată cu convertirea unui conducător influent la creștinism era convins automat tot tribul, erau botezați fără ca acei oameni să fi dorit acest lucru.

Papa Paul Leon al III-lea a fost atacat de o facțiune din Roma care I se împotrivea și s-a refugiat la curtea impăratului francez, Carol cel Mare.

Carol s-a dus cu papa inapoi la Roma, unde au participat la un consiliu, in care papa a fost exonerat de acuzatiile care i se aduceau.

Papa Paul Leon al III-lea, a fost recunoscător impăratului Carol cel Mare iar în timp ce acesta a îngenunchiat in catedrală în fața altarului, i-a pus coroana pe cap și l-a declarat Impărat al Romanilor.

Perioada în care Carol cel Mare a fost conducătorul noului Imperiu Roman între anii 800- 814 a fost denumită și „Renașterea Carolingiană” datorită devotamentului pe care împăratul îl avea pentru progresul cultural.

Unul dintre evenimentele care au marcat profund istoria creștinismului a fost marea schismă din anul 1054, în urma căreia bisericile din apusul și din răsăitul Europei s-au separat.

Această schismă din 1054 nu a fost un eveniment care a luat omenirea prin surprindere, deoarece relațiile dintre Est și Vest, dintre cele două mari centre religioase, Constantinopol și Roma , erau complicate și tensionate de foarte multă vreme.

Deși implicațiile pe care a avut-o schism în istorie sunt semnificative, contemporanii nu au văzut-o ca fiind ceva ieșit din comun.

Sursele din acea vreme vorbesc prea puțin despre conștientizarea efectelor pe care le-a avut separarea celor două biserici.

Marea Schismă a fost o consecință a înstrăinării care s-a produs în mod treptat între Roma și Constantinopol fiind vorba, pe de o parte, de cauze de ordin politico-religios și, pe de altă parte, de cauze dogmatice.

În primul rând, Europa creștină a devenit, din punct de vedere politic, bicefală odată cu anul 800, odată cu încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel Mare deoarece atât acesta, cât și împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt moștenitorii vechilor împărați romani, având astfel dreptul la teritoriul pe care se întinsese Imperiul.

Conducătorii religioși ai celor două orașe se găseau și ei în conflict. Ambii lideri religiosi se considerau conducători ai întregii lumi creștine.

Patriarhiul de la Constantinopol își ia, începând cu secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care până atunci aparținuse în mod exclusiv Papalității.

Au existat însă situații în care, pentru a avea sprijin în Italia, unde bizantinii aveau de gând să-și păstreze teritoriile pe care le stăpâneau, unii împărați, de exemplu Vasile I Macedoneanul (867-886), au acceptat să facă unele concesii bisericii romane, fiind susținători ai universalismului acesteia.

În secolele IX-X cele două centre religioase creștine s-au aflat într-o mare competiție pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est și Sud-Est.

După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei și Rusiei au intrat în sfera bisericii Constantinopolului, biserica orientală, care era mai puternică, nu a mai acceptat supremația Romei.

În anul 1024, Papalitatea s-a arătat dispusă la a face un compromis, fiind dispusă să recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în sfera sa”, însă împăratul bizantin nu a acceptat propunerea.

Totuși, în aceeași perioadă, situația tot mai complicată existent în Italia cerea o apropiere de Roma, deorece normanzii încep să atace provinciile bizantine aflate în peninsula italică, astfel că în 1052-1053 Bizanțul încheie o alianță cu Papalitatea îndreptată împotriva normanzilor.

În afară de aceste neînțelgeri referitoare la lumea materială și interesele politice, cauzele dogmatice au avut și ele un rol important fiind consemnate trei probleme majore.

În primul rând, era aceea cea legată de Filioque, un adaos la formula Crezului din 381, fiindcă în secolele V-VI, două concilii ținute la Toledo au avizat modificarea Crezului în Apus prin adăugarea formulei „Duhul Sfânt care de la Tată și fiul purcede”.

Această modificare este preluată în Franța, Italia și Germania, iar la începutul secolului al XI-lea, atunci când Henric al II-lea e încoronat împărat de către Papă, se cântă Crezul modificat, papalitatea recunoscând noua formulă.

Cea de-a doua diferență se observă în ritualul împărtășaniei constând în folosirea azimei în vest și a pâinii dospite în est.

În cele din urmă, celibatul preoților era obligatoriu în occident, în timp ce preoții bisericii orientale se puteau căsători (o singură dată).

În secolele XII-XIII, se va adăuga și problema purgatoriului, concept pe care ortodocșii nu l-au acceptat, dar care este agreat de biserica catolică.

Disputa dintre cele două biserici va deveni mai mare în momentul în care în 1050, bizantinii din Sudul Italiei sunt forțați de normanzi să se conformeze practicilor latine.

Patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularios, a cerut bisericilor latine din oraș să adopte practicile bizantine, renunțând la filioque și la folosirea azimei , conform ritualului din vestul Europei.

În fața refuzului primit de la bisericile latine, în 1053 va închide toate bisericile ce păstrau acele practici existente în Bizanț.

Ulterior va avea o atitudine mai conciliantă și va accepta să aibă o discuție cu Papa Leon al IX-lea care, în 1054, trimite în vederea negocierilor o delegație la Constantinopol, condusă de Cardinalul Humbert.

Pe lângă toate tensiunile care se acumulaseră , și personalitatea celor trei personaje principale implicate a creat o stare de fapt favorabilă rupturii.

Papalitatea era puternică și prin urmare autoritară patriarhul Cerularios era un om ambițios și foarte influent, iar împăratul bizantin Constantin al IX-lea Monomahul era un conducător slab, șovăielnic , căruia îi lipsea fermitatea.

În această situație, existau destul de puține șanse ca întâlnirea să ducă la înțelegerea între cele două biserici.

După ce a avut prima întâlnire cu delegația papală, Cerularios refuzat să continue negocierile , fiind scandalizat de comportamentul neceremonios al membrilor delegației paple , care nu au respectat saluturile uzuale.

Cardinalul Humbert a răspuns prin obținerea unei bule de excomunicare împotriva lui Cerularios, care a fost depusă la Sf. Sofia în data de 16 iulie 1054.

Patriarhul bizantin și biserica orientală sunt acuzați, printre altele, și de omiterea  filioque din crez.

Fiind sprijinit de Împărat și de populația constantinopolitană, Mihail Cerularios a convocat un Sinod pentru data de 24 iulie prin care cardinalul Humbert este la rândul său excomunicat.

Aceasta a fost practic Marea Schismă., însă ruptura nu a fost conștientizată imediat iar relațiile de încordare paralele cu cele de colaborare continuă.

Însă unul din efectele imediate ale schismei a fost a fost acela că noul Papă, Nicolae al II-lea, singur în fața normanzilor, îi acordă lui Robert Guiscard, în 1059, ducatul Calabriei și Aculiei.

Acesta este începutul alianței dintre Papalitate și normanzi prin care papa obținea sprijinul unui aliat puternic, iar normanzii recunoașterea puterii lor în Italia.

Ulterior, organizarea cruciadelor de biserica catolică aduce cele două lumi în contact direct, ceea ce face ca diferențele să fie percepute nu doar la nivel politic înalt, ci și în rândul populației.

În cele din urmă, în anul 1204 are loc cucerirea Constantinopolului de către latini ceea ce a condus la ruptura definitivă dintre Occident și Orient și la nașterea unui sentiment general de ură față de latini în rândul bizantinilor.

2.2 Biserica și pedepsirea ereticilor

Un alt eveniment major care s-a petrecut în Evul Mediu a fost apariția Inchiziției, unul dintre cele mai severe episoade din istoria bisericii catolice.

Sfânta Scriptură (Biblia) face referire în Noul Testament la iubire, dragoste de aproape, iertare, dar și la atrocități care vor avea loc în Numele lui Cristos

Scripturile condamnă aceste fenomene și nu pomenesc nicăieri de necesitatea existenței unui război sau a unor persecuții pe care creștinii ar trebui să le facă.

În pofida acestor învățături, , mii de oameni au fost arși pe rug, au fost torturați în cele mai sălbatice moduri cu putință de personalul Bisericii catolice în perioada Inchiziției.

Nici cealaltă Biserică, cea Ortodoxă, nu se poate spune că nu a încuviințat persecuții ale musulmanilor, evreilor și schismaticilor de orice fel (chiar și catolici uneori).

Printre acestea un  exemplu foarte cunoscut a fost masacrarea sectei Paulicienilor  la ordinul  dat de împărăteasa Teodora cu acest prilej fiind ucise peste 100 000 de persoane. Teodora a fost ulterior canonizată (declarată sfântă).

Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, atunci când apare în Italia și sudul Franței religia dualistă antifeudale (Bogomilism), care amenința scindarea bisericii catolice.

Chiar dacă transformarea Inchiziției într-o instituție va avea loc prin secolul XIII, argumentul fiind folosirea unor interpretări din Biblie și citate din teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) (care susținea că ereticiinu pot fi aduși pe calea cea bună către biserică decât cu forța ), se constată că acțiunile de persecuție și violențele sunt mult mai timpurii.

A fost consemnat faptul că Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba care nu erau creștinizați decât parțial.

Alt exemplu poate fi dat din secolul al XII-lea și anume botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.

Exact ca pe vreme prigonirii creștinilor de către romani,   condamnarea la moarte a ereticilor de către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia era făcută printr-un proces pe loc, ca urmare a unei declarației venite de la un martor.

În anul 1184 a fost constituită o Comisie pentru a cerceta cazurile de erezie, aceasta fiind o reacție împotriva mișcării religioase a katharilor (curaților între sec. XI-XIV) pornită din sudul Franței ce au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici.

Inițial, papalitatea a fost luată prin surprindere de zelul acestor acțiuni și a încercat să impună o parte din vechile măsuri ce erau luate îmnpotriva ereticilor.

La Concilul din Tours (1163) , care a fost ținut de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea existenței unei pedepse potrivite pentru cei ce se abat de la calea adevărată arătată de biserică.

Papa Lucius III (1181–1185), susținut de Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa), la Concilul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” a hotărât felul în care trebuia pedepsit un eretic (excomunicarea defintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).

În anul 1199, Papa a trimis doi călugări cistercieni care aveau o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței.

Concilul al IV-lea Lateran a decis în 1215 ca cei ce erau osândiți de erezie să aibă parte de pierderea avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.

Papa Inocențiu al III-lea, care a organizat cruciada Albigensiană (1209–1229), oferă și un model monstruos de acțiune împotriva ereticilor:la 22 iulie 1209 trupele catolice ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii orașului vor fi așadar măcelăriți înregistrându-se aproximativ 20 000 de morți.

La puțină vreme a urmat orașul Carcassonne, care capitulează,iar locuitorii se refugiază în păduri.

Din puținii oameni rămași, aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii, 400 sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, luând cu ei „numai păcatele lor”.

Conciliul din Toulouse (1229), a decis să se înăsprească măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde aceștia s-au refugiat și a celor care le ofereau adăpost sau pomană.

Casele le erau dărâmate, bunurile confiscate, iar oamenii puteau fi chiar uciși ca urmare a ajutorului dat unui eretic iar pentru a obține informațiile necesare, s-a recurs  și la încurajarea denunțiilor secrete.

Motivul pentru care dominicanilor au fost însărcinați cu combaterea ereziei este acela că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte și cea mai mare influență..

În anul 1235 inchiziția a fost declarată oficială de către papă.Printre metodele de investigație utilizate de Inchiziție se număra „chestionarea penibilă”, care consta de fapt din felurite metode de tortură a acuzatului, prin care se încerca după cele spuse îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri.

Impăratul Friedrich II a ordonat în în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe rug a ereticilor, iar în anul 1252 cu interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme.

La finalul secolului XIII inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa de Vest .

Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d'Aquino) (1225-1274) a fost cel care a stabilit din punct de vedere teoretic prin dictonul „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis”-„pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară” piatra de temelie a inchiziției existente în Evul Mediu.

Pedeapsa aplicată pentru erezie, susține acest teolog , să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea.

În anul 1231 papa Grigorie al IX lea a constituit o comisie permanentă pentru erezie, ce era subordonată mai ales călugărilor din ordinul dominican.

Pedeapsa pe care a cerut-o papa Grigorie pentru eretici este închisoarea pe viață, cu o pedeapsă maximă pentru ereticii care recidivează.

Procesele inchiziției au ajuns uneori să depășească orice imaginație. vânătoarea de vrăjitoare, denunțarea dușmanilor proprii drept eretici, interzicerea oricăror practici medicinal ca fiind suspecte de vrăjitorie sunt doar câteva din zonele unde Inchiziția a acționat.

În timpul Evului Mediu, în tribunalul oricărei dioceze, lângă episcop stătea inchizitorul, care avea puteri justițiare precise, ce erau stabilite direct de către papă.

Sancțiunile pe care le dădea inchizitorul erau puse în practică de către puterea civilă, considerată drept„brațul secular” al Bisericii.

În anul 1478, o bulă pontificală autoriza în Spania, instituirea unui Consiliu pentru combaterea ereziei, inchiziția spaniolă fiind una dintre cele mai temute instituții..

Mecanismele inchiziției spaniole au fost create de regii spanioli Isabela I de Castilia și Ferdinand de Aragon, în 1480, fiind constituit un organism independent de coroană, care folosea procedee secrete și tortură justițiară, având drept obiectiv aduicerea pe calea cea dreaptă a așa-numiților marranos și moriscos – evrei convertiți și musulmani din teritoriile recucerite.

Dacă persoane aparținînd acestor categorii, marranos și moriscos, erau recunoscute ca fiind vinovate, oamenii erau condamnati la închisoare sau expulzare, iar bunurile lor erau confiscate.

Ulterior, inchiziția spaniolă a persecutat și protestanții și toate formele de convertire religioasă a catolicilor .

Autoritatea inchiziției spaniole a fost cea mai mare în timpul inchizitorilor generali Torquemada (1483-1498) și Jimenez (1507-1517) în toate teritoriile spaniole, fiind incluse și coloniile din America supuse Madridului.

2.3 Cruciadele, fenomen caracteristic în Evul mediu

Un alt fenomen caracteristic al Evului Mediu au fost cruciadele, unde s-au făcut multe nedreptăți oamenilor nevinovați, toate în numele credinței.  

  Lupta sub steagul crucii este întâlnită adesea în istoriografia românească atunci când este vorba despre faptele de arme ale domnitorilor români în conflictul lor perpetuu cu turcii.

De cele mai multe ori voievozii chiar făceau parte din alianțe internaționale ce îndreptate împotriva Imperiului Otoman, cel mai impotant inamic al puterilor creștine din Europa, deci și al Țărilor Române.

Însă apogeul acestor lupte sub stindarul crucii are loc în timpul Cruciadelor , care sunt adevărate războaie religioase care au luat aspect de colonizare a unor regiuni din orientul apropiat.

Cruciadele târzii, la care au luat parte și unii dintre voievozii români, sunt mult mai puțin ample în desfășurări de forțe și de operațiuni militare, în cele mai multe situații având doar caracter defensiv, cu scopul de a opri expansiunea otomană spre inima Europei.

După ce a avut loc căderea Imperului Roman de Apus sub valurile de migratori și au aparut statele medievale, construite prin așezarea acestora din urmă, Occidentul s-a găsit într-o perioadă de criză instituțională.

Lupta pentru puterea absolută care era dusă între noii regi și Biserică, luptele interne ce apăreau între fostele căpetenii ale migratorilor de odinioară, ce ajunseseră după câteva generații principi și cavaleri cu puteri sporite, neînțelegerile între noii regi și acești principi, toate aceste elemente au facut din apusul medieval un butoi de pulbere.

Acestora li se adăugă și alți factori de exemplu un spor demografic mare, secete, molime, inundații, cunoștințe puține despre exploatarea agricolă, foamete etc.

La polul opus se găsea Imperiul Bizantin, ce era bogat și deci mult mai stabil din punct de vedere financiar, având monumente mărețe și cu un trecut care pentru contemporanii acelor veacuri era impresionant

Totuși până la mijlocul secolului al VII-lea, în pofida multelor războaie victorioase purtate de unii împărați bizantini, orașul Ierusalim, ca și o parte a posesiunilor lor orientale erau pierdute în favoarea arabilor, care se aflau în plină expansiune.

Bizanțul a avut însă destul de multă putere și influență în această zonă până după anul 1000, atunci când în vremea lui Vasile II-lea se putea lăuda că stăpânește o zonă extinsă din sud-estul european:Balcanii, Grecia, Iliria, dar și întreaga Asie Mică, până la Antiohia, ba chiar și Georgia.

Marea înfrângere a Imperiului Bizantin de la Manzikert a dus la accelerarea declinului imperiului iar în doar câțiva ani cam jumătate din teritoriile anantoliene vor fi pierdute definitiv.

La declansarea primei cruciade a mai fot un fmotiv despre care se vorbeste mai putin și anume schisma celor două biserici din anul 1054.

Acest fapt a condus la proclamarea papei drept capul al întregii Biserici Catolice și îl scotea cumva de sub tutela imperială, deoarece până în acel moment papa fusese nevoit să fie oarecum la mâna împăratului.

Schimbându-se contextul, , papa Urban al II-lea a putut să emită prima bulă papală prin care să cheme la arme principii catolici pentru „eliberarea locurilor sfinte” , scopul fiind de fapt creșterea puterii papalității în această regiune .

Situația tensionată dintre cele douăi biserici nu a apărut în secolul XI-lea, ci era prezentă de ,ai multă vreme.  Diverse evenimente au condu la această stare de lucruri:

-dezmembrarea Imperiului Roman de Apus,

-apariția și jafurile popoarelor migratoare

– declinul din punct de vedere economic și apoi reluarea vieții în condițiile unei lumi medievale cu mult diferită față de cea clasic romană

– transformarea Imperiului de Răsărit în Imperiul Bizantin

-existența numeroaselor răscoale interne

-războaiele purtate în mod constant in răsărit cu perșii, selgiucizii, arabii

– distanța destul de mare ce exista între Roma și Constantinopol (în evul mediu drumurile erau nesigure),

Imperiul Bizantin ceruse ajutor fraților creștini în multe ocazii în trecut, în special după ce arabii crescuseră ca putere în zonă.

Cucerirea și recucerirea în numeroase rânduri a Ierusalimului de către perși, bizantini, sau arabi poziționase întrucâtva orașul ca o mică oază neutră într-o zonă de conflict.

Se afla sub stăpânirea formală a Califatului din Egipt, însă atât musulmanii, cât și creștinii respectau acest oraș și nu îl emitea pretenții asupra lui , cu precădere după bătăliile sângeroase din asediile trecute și după trecutul religios care îi lega.

În această situație extreme de complicată  vine decizia papei de a face o demonstrație a puterii de care dispune și de a cere prin intermediul a două concilii pornirea în cruciadă.

Purtarea războaielor de către cavaleri în afara Europei era văzută de toți ca fiind o soluție fericită, ba chiar privită cu ceva optimism și oportunism în privința extinderii ariei de influență a papei în răsărit.

La ideea pornirii în cruciadă au fost de acord orășenii, care vedeau posibilitatea apariției de noi piețe de desfacere și aprovizionare, țărănimea foarte săracă care avea în acest mod o speranță să scape de munca de șerb, dar și principii și cavalerii.

Este cunoscut faptul că în occidental Europei transmiterea averii ea realizată pe linie masculină către cel mai mare dintre copii, iar ceilalți era necesar să își găsească alte domenii cu ajutorul unor alianțe matrimoniale, dar mulți ajugeau  să nu dețină decât numele, armele, un titlu și eventual o rentă.

Din acest motiv, acești fii mai mici de nobili au luptat în cruciade, deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu, glorie și bogăție.

Există nume grele încă de la prima cruciadă care au luat parte la aceasta :Godefroy de Bouillon, care va fi ales mai târziu comandant suprem al armatei în Franța, Hugo de Vermandois, fratele regelui Filip I , Robert Courtheuse ce era fiul lui Wilhelm Cuceritorul, Robert al II-lea de Flandra, Tancred de Sicilia.

La cruciadele următoare au participat chiar și capete încoronate:regele francez Ludovic al VII-lea și regele german Conrad al III-lea, în cruciada a II-a, sau chiar doi regi Richard Inimă de Leu al Angliei și Filip al II-lea August al Franței- ca și împăratul german al Sfântului Imperiu Roman, Frederic I Barbarossa.

Prima cruciadă este compusă din două expediții:una a sărăcimii, care a fost condusă de Petre Pustnicul și Walter cel Sărac și cea a cavalerilor care au luptat în patru corpuri principale de oaste, ce erau conduse deGodefroy de Bouillon,  Hugo de Vermandois, Robert al II-lea de Flandra, Robert Courtheuse, Bohemund de Taranto și Tancred de Sicilia.

Având drept izvor de inspirație ideologia și misticismul religios, majoritatea săracilor considerau că porțile Ierusalimului se vor deschide înaintea celor care vin cu credință în Dumnezeu, dar fără o pregătire și o logistică potrivită , oamenii au ajuns la Constantinopol, traversând Germania, Boemia și Ungaria, țări în care au provocat pagube.

Împăratul Alexis Comnenul, pentru a putea evita tulburările în pe care oamenii le provocau în oraș, i-a transportat pe cruciați pe coasta Asiei Mici.

În acest loc , în loc să li se deschidă drumul către Ierusalim așa cum sperau, au fost masacrați de trupele selgiucide sau făcuți prizonieri și duși în robie.

Adevărata cruciadă, care a avut în esență un caracter mai puțin religios, dar care mai bine organizată din punct de vedere militar, a fost cea a cavalerilor.

Debutul a inclus prin evenimente care nu aveau nicio legătură cu toleranța pe care o propovăduia Biserica cum ar fi masacrarea evreilor din orașele de pe Rin, Köln și Mainz.

De la bun început acesta se anunța a fi un război după toate regulile , în care caracterul sângeros și de jaf avea să fie un fapt obișnuit

În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, loc în care au încheiat o înțelegere cu Alexis Comnenul, prin care își luau angajamentul să recunoască suveranitatea împăratului în teritoriile cucerite de la turcii selgiucizi.

Împăratul le-a ușurat trecerea în Asia Mică și cruciații au cucerit Niceea și Dorileea (mai-iulie 1097).

Cruciații au fost nevoiți să lupte cu musulmanii încă un an pentru a-și deschide drum spre Ierusalim, iar în anul 1099 orașul a căzut în mâinile lor.

După un asediu în care s-au comis numeroase violențe , cei care plecaseră la luptă cu crucea pe piept au comis jafuri, violențe și violuri greu de imaginat timp de trei zile după ce au luat cetatea, masacrând mare parte a populației.

Amintirea acestui episod va rămâne ca un avertisment pentru cruciații care se vor strădui în următorii ani să apere Ierusalimul.

Cu toate acestea, atunci când Ierusalimul va cădea în 1187 în mâinile păgânilor , sultanul Saladin îi va lăsa pe cruciați să plece.

Pentru păstrarea ordinii în rândul populației care fusese cucerită și pentru prevenirea răscoalelor s-au înființat ordine militaro-călugărești cum ar fi Ordinul Ioaniților și cel al Templierilor, ce au fost organizate la începutul secolului al XII-lea de călugării francezi și Ordinul germanic al teutonilor, spre sfârșitul aceluiași veac.

Cele două războaie care au fost purtate, în anii 1144-1146, între cruciați și selgiucizi au luat sfârșit prin recucerirea Edessei de către musulmani iar aceasta a fost cauza organizării celei de a doua cruciade (1147-1148) de către papa Eugeniu al III-lea.

O armată franceză, care avea în frunte pe regele Ludovic al VII-lea, și o oaste germană, în frunte cu regele Conrad al III-lea, ce au mers pe urmele primilor cruciați, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, iar de acolo , pe vase bizantine, care le-au fost puse la dispoziție de împăratul Manuel Comnenul, au trecut în Asia Mică.

În Asia Mică cele două oștiri au fost decimate de turci, iar cei doi regi Ludovic și Conrad, cu resturi din armată, și-au sfârșit expediția ca simpli pelerini la Ierusalim.

În cruciada a treia Guy de Lusignan a pus stăpânire pe orașul Ierusalim dar a condamnat o armata întreaga la moarte, el fiind avertizat să nu plece din cauza că nu aveau apă.

Atunci când cele două armate a cruciaților și a arabilor au ajuns față în față, cruciatii nu au avut nici o șansă împotriva arabilor care erau mai numeroși , mai bine pregătiți și nu se aventuraseră prin deșert.

Ecoul pierderii orașului sfânt a fost extrem de puternic iar papa Clement al III-lea a lansat un nou apel de cruciadă, la care au răspuns regii Angliei și Franței-Richard Inimă de Leu și Filip al II-lea August-și împăratul Germaniei, Frederic I Barbarossa.

În vara anului 1190 o armată foarte mare, era gata de război, însă o mare parte a cruciaților au rămas fără conducător atunci când Frederic s-a înecat în râul Cydnus

Singura acțiune comună pe care au efectuat-o armatele cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenția lor determinând, în mare măsură, capitularea orașului (13 iulie 1191).

Cruciada a IV-a este una dintre cele mai controversate expediții militare. Deși a fost pornită cu scopul de a recuceriri Ierusalimului, aceasta a fost deturnată spre Constantinopol din cauza dorinței mari de putere a papei Inocențiu al III-lea.

Politica sa ce viza impunerea supremației asupra întregii lumi creștine nu mai trecea prin Ierusalim, ci se îndrepta direct către „schismaticii greci” , reprezentați de Biserica Ortodoxă.

La începutul secolului al XIII-lea cruciadele își pierduseră baza populară, între cruciada populară și cea aristocratică distanța se mărise , deoarece păturile sărace nu mai aveau încredere în acțiunile nobililor.

În luna mai a anului 1203, cruciații, care erau îmbarcați pe vase venețiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit orașul și au reînscăunat pe Isaac al II-lea Angelos, căruia apoi i-au pretins despăgubiri bănești pentru ajutorul pe care I l-au dat dat.

Deoarece împăratul nu a putut achita suma cerută, în anul 1204 cruciații au dat din nou asalt capitalei, au cucerit-o și au luat-o în stăpânire.

Consecința directă a cruciadei a IV-a a fost desființarea Imperiului bizantin și împărțirea lui în mai multe state:Imperiul Latin de Răsărit, împărat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul și Trapezuntul.

După Cruciada a IV a,aceste expediții militare au ajuns strict apanajul nobilimii.

Războiul f din Constantinopol lăsase urme adânci în memoria colectivă a oamenilor de rând , dar în același timp rezolvase mare parte a problemelor dintre Imperiul Bizantin și lumea apuseană.

Puțina bogăție pe care Imperiul o mai avea era de acum isorie totuși acțiunile militare vor continua din dorința de a obține mai multă glorie, deși miza politică de odinioară în a controla rutele pelerinilor spre Ierusalim va scădea treptat în importanță.

La această cruciadă au plecat spre Acra, locul de întâlnire pe care îl aveau cruciații , ducele Leopold al VI-lea de Austria și regele Andrei al II-lea al Ungariei. Au mai participat nobili și simpli pelerini din Germania, precum și baronii din statele cruciate.

Cea de a șasea cruciadă a condus la recucerirea Ierusalimului de cruciați pentru o perioadă scurtă, pentru ca în cruciada a șaptea Ierusalimul să fie pierdut din nou.

Răspunsul la apelul papii cu privire la o nouă cruciadă este dat de Ludovic al IX-lea, regele Franței, protagonistul celei de-a șaptea cruciade, care ăși găsește sfârșitul în cruciada a opta.

Cu această ultimă încercare așa-numitele "cruciade clasice" au luat sfârșit și rând pe rând statele din Orient au fost recucerite de musulmani.

În anul 1268 a fost recucerită Antiohia, în anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291, după un asediu violent, Acra,care era ultimul centru de rezistență al cruciaților.

CAPITOLUL III REFORMA ÎN BISERICĂ

3.1 Reforma lui Martin Luther

Cel mai cunoscut reprezentant al reformei protestante a fost Martin Luther care a trăit între anii 1483 –  1546 .

Luther era foarte implicat în problemele legate de credință iar vocația sa religioasă l-adus la o criză profundă pe plan personal : el s-a întrebat cum poate fi posibil să reconcilieze cerințele legii lui Dumnezeu cu slăbiciunea oamenilor ce erau în multe situații incapabili de a le urma. Studiind Noul Testament el a găsit răspuns la întrebările pe care și le punea : Dumnezeu, care a devenit om în Isus Cristos  a realizat împăcatrea omenirii cu divinitatea și prin urmare ceea ce se cerea omenirii nu era o respectare strictă a legilor și a obligațiilor religioase, ci un răspuns de credință, răspuns care era acceptat de Dumnezeu.

Această credințăera neapărat necesar să fie fundamentată pe dragoste, nu pe frică de urmările pe care le-ar putea avea nerespectarea tuturor cutumelor.

Convingerea pe care o avea Luther l-a făcut să intre în aul 1517  în conflict deschis cu Biserica Romano-Catolică

 Cu scopul de a a strânge fonduri pentru a construi Bazilica Sf. Petru din Roma  Papa Leon al X-lea  a vândut credincioșilor indulgenț iar prin vânzarea de indulgențe preoții făceau oamenilor promisiunea că , în schimbul unei donații bănești, vor dobândi iertarea de pacate (scurtarea chinului in infern).

Luther s-a declarat în mod categoric împotriva acestei practici si a  afișatt pe ușa bisericii din Witenberg cele 95 teze care în care condamna abuzurile făcute de biserica catolică .

Reacția pe care a avut-o biserica a fost excomunicarea lui Luther si condamnarea lui la moarte , însă acesta a fost salvat de prietenul său care era guvernatorul Saxoniei.

Protestul lui Martin Luther a fost apreciat de germani în acest mod fiind declanșată   Reforma Protestantă iar un prim rezultat al acesteia a fost înfiintarea Bisericii Evanghelice Luterane .

Aproape în același timp în alte țări au apărut reformatori care condamnau abuzurile si neregulile din biserica istorică  , iar dintre aceștia cei mai cunoscuți au fost : Jean Calvin (1509 – 1564 ) si H. Zwingli in Elvetia , Jan Hus in Moravia .Lefevre in Franta etc.

Reforma bisericii a avut succes în special în centrul si nordul Europei.Reforma a promovat pricipiile: “Sola Scriptura” numai Scriptura și nerecunoașterea tradițiilor care apăruseră pe parcurs și fiind considerate ca fiind egale ca autoritate cu Scriptura:

Sola gratia (mântuirea doar prin har),
Sola fide (mântuirea numai prin credință)
Solus Christus (numai Cristos),
Soli Deo Gloria (glorie numai Lui Dumnezeu).

Protestanții au refuzat în fnal  să mai  accepte  ierarhia bisericească, care a fost stabilită de catoliciavând ca temei „succesiunea apostolică” , acceptând numai  preoția universală noutestamentală.

Renașterea morală a omului se realizează în legătură directă cu Hristos, fără a fi necesară mijlocirea ierarhiei preoțești.

De asemenea este negat cultul  fecioarei Maria și al sfinților venerați de biserica catolică.

Unul dintre cele mai importante elemente ale reformei este acela că   reformatorii au promovat traducerea Bibliei in limba natală a celor care o citesc ,deoarece pana în acel moment Biblia era  disponibilă numai in limba latină și era acesibilă doar preoților.

Totodata  s-a stabilit ca serviciile religioase să fie făcute în limba națională și nu in latină  cum se obișnuia până atunci.

La începutul secolului al XVI-lea , Europa occidentală avea o singură religie, Romano-catolicismul iar biserica Romei era puternică, bogată iar preoții săi erau departe de a duce o viață fără pată.

Abuzuri de toate felurile erau la ordinea zilei și scandalizau nu numai opinia publică, ci și unele personalități din lumea clerului.
În pofida apelurilor la un proces de reformă, care erau venite din biserică și pe care Conciliile (Sinoadele) Generale convocate de urgență le făceau cunoscute peste tot, situația părea fără ieșire.

Certurile între clerici și abaterile grosolane de la morala Noului Testament erau o constant a vieții spirituale a bisericii.
Oamenii de rând și chiar unii dintre teologii sinceri începuseră să se îndoiască de valabilitatea unora din învățăturile și practicile declarate sus și tare drept “creștine.” De exemplu, biserica stăruia cu încăpățânare în părerea că numai ea singură are priceperea și dreptul de a interpreta sensul textelor Bibliei.

Trecuse destul timp de când, în Anglia, John Wycliffe, care era preot și profesor la Universitatea Oxford, spusese în mod clar că Dumnezeu a înzestrat fiecare om cu inteligență și dreptul de a citi și de a înțelege Scripturile sfinte în propriul său mod.
Neluând în considerare protestele vehemente ale Bisericii, discipolii lui Wycliffe au tradus Biblia din limba latină în limba engleză în anul 1382 și au început să o răspândească în țară.

Ideile lui Wycliffe au cunoscut o proliferare apoi în Boemia, unde Jan Hus le-a făcut publice prin intermediul unor predici răsunătoare.

Un teolog catolic care era foarte apreciat în acea vreme și anume Erasmus de Rotherdam, umanist și filosof, s-a ridicat și el public împotriva abuzurilor și deformărilor de crez de care se făcea vinovată biserica catolică.

Condamnând cultul relicvelor și practicile superstițioase care mențineau poporul într-o atmosferă de teamă, Erasmus a propovăduitpoporului întoarcerea la idealurile bisericii care erau prezentate în Noul Testament și la o viață trăită în imitarea lui Cristos, care este supremul și dumnezeiescul nostru Învățător.
În anul 1415, Sinodul desfășurat la Constanța în Elveția, l-a condamnat pe John Hus pentru erezie la ardere pe rug.

Hus avea însă o altă definiție a “ereziei”:“Există trei feluri de erezii și anume: apostazia, blasfemia și “simonia”… Să știți că acestea nu sunt de loc străine una de cealaltă, ci se încurajează una pe alta. În ceea ce se deosebesc, putem spune că apostazia este o lepădare a Legii lui Dumnezeu, blasfemia este o defăimare a credinței divine, iar “simonia” este încercarea de a răsturna ordinea divină. Prin aceste trei erezii este atacată întreaga Sfântă Treime.

“Reforma”, care a fost pe lângă o mișcare religioasă și una cu caracter economic și politic, a declanșat procesul de separare dintre Stat și Biseric, ce era necesar de mai multă vreme

Procesul acesta s-a întins însă pe vremea cât a durat “războiul de treizeci de ani”, iar în acele lupte au pierit nu mai puțin de 15 milioane de oameni.

Germaniei i-au fost necesari apoi 200 de ani ca să-și refacă numărul populației decimate în luptele fratricide din acest război .

Contrareforma declanșată de Biserica Romano-catolică nu a fost atât o luptă a ideilor, cât o campanie de represalii la adresa protestanților .

Armatele care erau supuse scaunului papal au omorât foarte mulți oameni în sudul Franței și în alte teritorii care erau plecate pe drumul Reformei.

Faptul că aceste masacre au fost o rușine a fost recunoscută prin cererea publică de iertare rostită de Papa Paul în anul 1995

Primii reformatori au promovat întoarcerea la Sfanta Scriptură si eliminarea tradiției din dogmă  însă au păstrat sistemul bisericii de stat si un oarecare formalism religios care este specific bisericilor traditionale

Reforma realizată în mod parțial, protestantismul clasic este caracterizat de un mod de viață asemănător celui catolic, în care nu s-au luat măsuri radicale pentru restabilirea adevărului.
Acest context a favorizat apariția unor lideri religiosi care au cerut o reforma mai radicală.

Elvetianul Conrad Gabriel care împreuna cu Zwigli considera botezul copiilor mici ca fiind nejustificat biblic a cerut revenirea la botezulul adulților în calitate de practică curentă în Biserică si separarea Bisericii de stat.
În acest mod a luat naștere in anul 1525 miscarea anabaptistă care a avut de îndurat persecuții   atat din partea catolicilor cat si  din partea protesatanților luterani .
Reforma a avut semnificația sfîrșitului controlului care era impus de o biserică universală iar în acest context Biserica romano-catolică comună a fost înlocuită de o serie de biserici protestante naționale de stat în țările unde protestantismul a fost victorios.
Luteranii dominau în acea perioadă scena religioasă în Germania și Scandinavia, iar calvinismul avea aderenți în Elveția, Scoția, Olanda, Franța și Ungaria.

Englezii au înființat biserica de stat anglicană care nu mai era condusă de Biserica catolică.

Radicalii Reformei, anabaptiștii, nu auînființat biserici de stat, însă aveau mulți adepți în țări ca Olanda, Germania de nord și Elveția.

Dintre grupurile Reformei, ei erau singurii care se opuneau unirii existente între Biserică și stat, dar se opuneau în aceeași măsură și dominației papei. Ei voiau biserici independente, separate de orice stat.

Deși Reforma a avut rezultate notabile în privința schimbării doctrinare, cercetătorul nu
trebuie să creadă că noile Biserici naționale au rupt-o total cu tot ceea ce moșteniseră de la Biserica din trecut.

Protestanții, la fel ca și romano-catolicii, au acceptat marile credeuri ecumenice, cum ar fi Credeul apostolilor, Credeul nicean și Credeul atanasian. Ei toți susțineau doctrinele Trinității și divinitatea și învierea lui Cristos, Biblia ca revelație de la Dumnezeu, căderea omului, păcatul originar și nevoia ca orice creștin să aibă o viață morală.

Protestanții erau cu toții de acord că mîntuirea este posibilă numai prin credință, că Scriptura este singura autoritate și regulă infailibilă pentru credință și viață și că preoția le aparține tuturor credincioșilor.

Pe lîngă aceasta, fiecare confesiune avea particularități care o deosebeau de alte confesiuni protestante, cum ar fi botezul prin scufundare în cazul baptiștilor, și predestinarea în cazul calviniștilor.

Ceea ce caracterizează protestantismul din zilele noastre este o mișcare de continuă fragmentare, care a fost născută din dorința evadării din capcana pe care o întinde formalismul instituționalizat și din tendința unei intoarceri permanente la simplitateaș si spiritualitatea pe care o avea biserica primară. Au apărut astfel nume noi: pietiștii, penticostalii, creștinii după evanghelie, metodiștii, nazarinenii, adventiștii, charismaticii, etc.

Penticostalii

Deși au unele antecedente in creștinismul istoric, penticostalii au apărut în mod formal în istorie relativ recent.

Locul și data la care au apărut sunt: Mișcarea de trezire spirituală din strada Azusa, Los Angeles, California, în anul 1906

Liderii creștini care prezentț la acea adunare s-au intors de acolo “botezați în Duhul” și au generalizat acest gen de experiență pe plan spiritual și in bisericile pe care le conduceau. Asemenea biserici “pline de Duhul Sfant” s-au infrățit pentru a forma apoi denominații penticostale (termenul provine de la “pentecostos”, care înseamnă “cincizeci” in limba greacă si semnifică o identificare cu experiența celor de la Cincizecime din cartea Faptele Apostolilor).

Membrii bisericilor penticostale agreează toate articolele de credință ale bisericilor evanghelice, însă le oferă o nuanță specific , prin ancorarea lor în lucrarea și puterea prezenței Duhului Sfant în viata cotidiană a bisericii.

Se poate spune că , in veme ce Protestantismul a apărut ca un răspuns care a fost dat la instrăinarea pe care a înfăptuit-o Biserica de persoana și de invățătura pe care ne-a dat-o Fiul lui Dumnezeu, mișcarea penticostală a apărut ca un alt răspuns care a fost dat, de data aceasta, cu privire la instrăinarea sau neglijarea invățăturii despre importanta pe care o are prezența și puterea Duhului Sfânt in viața creștină.

Din aceasta perspectivă istorică, catolicismul și ortodoxia sunt “teocentrice” (au în centru închinarea către Dumnezeu Tatal), bisericile protestante si neoprotestante de tip clasic sunt “Christocentrice” (fiind bazate pe înfățișarea lucrării mântuitoare a lui Christos), iar mișcarea penticostala, cu transformarea ei in mișcarea “carismatică modernă” este “pneomatocentrică” (având în centru prezența și lucrarea Duhului Sfânt).

Nu se poate nega faptul ca, departe de a fi o noutate teologica, miscarea pentecostala, a produs o revenire la “crestinismul inimii”, la trairea unei relatii personale entuziaste cu Christos si la abandonarea “priceperii si abilitatilor eclesiastice sau intelectuale, in favoarea abandonarii in calauzirea “ungerii” despre care vorbeau in Noul Testament apostolii.

Teologia penticostală a semnificat o întoarcere la texte care au fost neglijate de-a lungul istoriei, aproape toate aducând aminte de “darurile Duhului”, de “călăuzirea Duhului”, de “semnele apostoliei”, de “vindecări venite prin intervenția divină” .

Mișcarea penticostală are ca toate celelalte culte plusurile și minusurile ei: pe de o parte, în orice colț al lumii a ajuns, mișcarea a adus o reimprospătare în ceea ce privește viața personal a credincioșilor ca și o dinamizare a vietii de închinăciune, iar pe de alta parte, elanul adoptării “semnelor” a condus dus la tot felul de excese care au fost păgubitoare, și la apariția “șarlatanilor duhovnicești” ca și la o aparent necurmată fărâmițare a bisericilor.

Dacă luăm în seamă multitudinea de denumiri sub care este prezentă mișcarea “penticostală” putem spune ca ea este ramura cu cea mai rapidă creștere a creștinismului contemporan.

3.2 Evoluția mișcării penticostale în România   

S-a constat faptul că din secolul al III-lea până în secolul al IV-lea au fost mii de creștini ce au fost martirizați pe teritoriul României de azi, aceștia fiind strămoși ai românilor.

Începând cu Evul Mediu, deoarece existau condiții favorabile au fost o mulțime de creștini greco-ortodocși în toate nivelele societății.

Marea Reformă începută în Germania a influențat creștinismul românesc începând cu secolul al XVI-lea și al XVII-lea.

Biserica Greco-catolică (Unită cu Roma) a apărut în secolul al XVIII-lea și a ajutat ca poporul român să devină o națiune modernă.

Trezirea evanghelică românească afost inițiat , la finalul secolului al XlX-lea, odată cu Mișcarea  Baptistă și s-a dezvoltat foarte mult în prima jumătatea a secolului XX. 

Unii scriitori neevanghelici au spus că penticostalismul a ajuns în România din SUA în jurul anului 1910.

 I. M. Popescu scria despre un emigrant român, pe nume Pavel Budeanu, care a răspândit ideile penticostale înainte de anul 1918, cu ajutorul unei reviste românești care apăruse în SUA.

Printre românii americani care au luat parte la evanghelizările și la întâlnirile de vindecare ale lui Aimee Semple McPherson s-a numărat baptistul Petru Pernevan, care s-a întors în România, și prietenul său Constantin Sida.

 Acesta din urmă i-a trimis o scrisoare lui Pernevan în anul 1921, spunându-i că a fost botezat cu Duhul Sfânt împreună cu alți șase români.

Pernevan i-a arătat scrisoarea prietenului său Gheorghe Bradin care începând cu anul 1922 a devenit pastor baptist. 

În Septembrie 1922 Gheorghe Bradin a decis să deschidă prima Biserică Penticostală din România, în localitatea Păuliș.

La finalul anului această biserică avea deja 30 de membri iar în februarie 1923, a fost fondată o nouă biserică penticostală în localitatea Cuvin, lângă Păuliș, în casa soților Vasile și Persida Semenașcu, împreună cu alți 3 credincioși.

Primul om care a persecutat penticostalii din România a fost preotul ortodox din Păuliș, Cornel Popescu, care a cerut autorităților locale din Radna să interzică noua „sectă", în 1923, deoarece îi era teamă că își vaa pierde enoriașii.

Gheorghe Bradin în calitate de conducător al noii asociații religioase, și Dumitru Stoi, secretar general, au protestat la acest fapt și au cerut să le fie respectată libertatea religioasă.

Ministrul Cultelor din acea perioadă a interzis „secta" penticostală în anul 1924.

 Pavel Budeanu (1886- 1958) a fost ordinat ca pastor penticostal în anul 1923 și a locuit în Akron, Ohio.

În anul 1924 a fost trimis în misiune în România, unde a oficiat primul botez penticostal în apă din România în râul Mureș, în apropiere de Păuliș, pe 16 Octombrie 1924 la ora 10 dimineața, în mod clandestin

Pavel Budeanu a fost arestat de jandarmi în satul Nădab (județul Arad) și a fost escortat la prefectura din Chișinău-Criș.

În acest mod a experimentat el, în mod  personal, persecuția și și-a ajutat frații printr-o rudă a sa, care era avocat la București care a trimis o cerere la Ministerul Cultelor prin care se dorea recunoașterea Asociației Penticostale, această petiție fiind semnată de 50 de membri ai celor două biserici penticostale din Păuliș și din Cuvin

Petiția din anul 1924 a determinat scrierea primei Declarații de Credință a Bisericii Penticostale din România.

Ministerul Cultelor a dat o decizie decizia a fost prezentată în al 5-lea paragraf al Hotărârii nr. 5734/29 Ianuarie 1925:

„Secta penticostalilor cu aderenții exclusiv din satele Păuliș și Cuvin (jud. Arad) este condusă în mod exclusiv de către Gheorghe Bradin. Doctrina este publicată în cele 14 pagini ale broșuri numite „Declarația Fundației Adevărate. Noi o interzicem pentru că doctrina sa nu este împărtășită (îmbrățișată) de către toți membrii, ci doar de câteva persoane inițiate și pentru că această (sectă) nu prezintă garanții suficiente că ar respecta articolul 22 al Constituției."

Această decizie oficială a ministerului a fost publicată în mai multe ziare și a fost răspândită în toată România.

A fost primul document oficial care a fost tipărit despre penticostalii din România și care a ajutat mult camișcarea penticostală să fie propagată

Renașterea spirituală a făcut posibil faptul ca mulți oameni să fie interesați în a afla informații referitoare la doctrina creștină penticostală, iar Gheorghe Bradin a primit în Păuliș multe scrisori și vizite din diferite părți ale României

In anul 1925, Episcopul ortodox al Aradului, Dr. Grigorie Comșa, a început un război contra penticostalilor, fiind cel mai mare dușman al lor .

Totuși, în paginile pe care le-a scris despre penticostalismul românesc în Noua călăuză pentru cunoașterea și combaterea sectelor a demonstrat o bogată și corectă informație . Comșa era fericit că existau doar două biserici penticostale în acea vreme și era sigur că numărul acestora nu va mai crește

Nici autoritățile statului și nici Biserica Ortodoxă nu au menționat, însă, că o mică mișcare penticostală săsească, era întemeiată în jurul orașului Mediaș, din Transilvania.

De asemenea, autorităților române nu le-a păsat nici de mișcarea penticostală din mijlocul maghiarilor

In anul 1926 existau deja 6 biserici penticostale în județul Arad: Păuliș, Cuvin, Arad (Micălaca), Măderat, Pâncota și Șoimoș

 Episcopul Comșa, într-o petiție care a fost trimisă prefectului de Arad, în anul 1926, i-a acuzat pe penticostali de fanatism și că erau instrumente ale comuniștilor.

El a cerut represalii ale autorităților și, de asemenea, să fie intentat un proces împotriva penticostalilor, care chiar a avut loc.

Gheorghe Bradin din Păuliș și Ilie Gavril din Șoimoș au fost arestați și trimiși în fața Curții Marțiale din Sibiu și de acolo la Timișoara, unde au fost eliberați pentru că nu era nici un motiv pentru ca să fie judecați.

 In martie 1927, Ilie Ghelbeleu, care era preot la Șoimoș, a chemat jandarmii din Radna să aresteze pe participanții unei adunări penticostale din satul său. 

In Bihor penticostalismul s-a răspândit din anul 1927, când Pavel Ciuci din Picleu a fost ordinat de Gheorghe Bradin.

Evanghelizarea a fost continuată în Bihor de alți pastori înzestrați cu daruri spirituale ca Mihai Șarhenți din Brusturi, Mihai Urs și Ioan Urs.

În Banat (S-E României) cel mai cunoscut pastor , Alexandru Isbașa, s-a convertit la penticostalism în anul 1927, atunci când a văzut vindecarea divină a lui Traian Mănguță, un penticostal român din satul Birchiș.

Mișcarea penticostală română din Timișoara a luat ființă în anul 1928. Isbașa a devenit pastorul celei mai importante biserici din Timișoara, în anul 1947.

În Moldova de Sud și Nord-Estul Valahiei, credința penticostală a fost propovăduită de Solomon Borlovan, începând din anul 1928.

Prin intermediul său, Mihai Radii din Galați și Ioan Bododea, un pastor baptist din Brăila, s-au convertit la penticostalism în anul 1928.

În mai multe rînduri în anii ce au urmat au existat încercări ale fruntașilor mișcării penticostale pentru ca acest cult să fie recunoscut în România, încercări ce nu au fost încununate de succes.

 Răspândirea mișcării penticostale în toată România a fost însoțită de botezuri cu Duhul Sfânt și realizarea unor vindecări divine.

În această privință, principalele surse istorice ce pot fi menționate sunt revistele penticostale care au publicat aceste mărturii. Astfel, Cuvântul Adevărului relatează:

„In 1923, opt persoane au fost botezate cu Duhul Sfânt. în 1924 alte zece persoane din Păuliș au primit botezul cu Duhul Sfânt. în 1926 patruzeci și doi de oameni au primit botezul cu Duhul Sfânt, iar în 1927 alte 117 persoane au primit acest botez. După aceea, aceste botezuri au fost mult prea dificil de contabilizat.

În memoriile sale, Pavel Bochian (1918-1996) povestește despre vindecări divine în satul său, Mocrea (județul Arad), în 1929 prin Dumitru Buda, pastor în Pâncota.

El relatează, de asemenea, despre primul botez cu Duhul Sfânt efectuat în Mocrea, în anul 1930. El depune și o mărturie impresionantă despre propriul său botez cu Duhul Sfânt în 1934, însoțit de vindecarea divină a mamei sale.

  Cazurile de persecuție au fost prezentate în câteva numere ale revistei „Cuvântul 'Adevărului" din Ianuarie până în Septembrie 1931 care ilustrează varietatea și extinderea generală a persecuțiilor.

Penticostalii erau amendați, întemnițați sau bătuți chiar atunci când erau surprinși rugându-se în casele lor sau stând de vorbă pe stradă

Cele mai importante ziare democratice românești din acea vreme , „Dimineața" și „Adevărul", au fost scandalizate de persecuția religioasă (un fenomen nou în România).

Mai întâi „Dimineața" a publicat un articol pe 20 Noiembrie 1931 despre teribila persecuție împotriva sectelor religioase, subliniind implicarea clerului ortodox.

Mihail Sevastos a protestat împotriva persecuției religioase într-un articol publicat în „Adevărul" pe 21 Noiembrie 1931.

Ultimul număr al revistei „Cuvântul Adevărului" înainte ca aceasta să fie interzisă în anul 1937 relatează moartea unui penticostal din cauza persecuției în Decembrie 1936.

Pavel Bochian a făcut mențiuni referitoare la închiderea sa și judecata penală din 1938, în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea,atunci când prim-ministru era Miron Cristea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Persecuția cultului a fost, însă, mai aspră în timpul dictaturii militare a generalului Ioan Antonescu în perioada (Septembrie 1940-August 1944).

Mareșalul Antonescu a făcut un plan pentru deportarea penticostalilor în Transnistria.

Sute de mii de evrei și țigani au fost exilați în Transnistria, unde foarte mulți dintre ei au murit, dar Dumnezeu i-a scăpat pe „sectanți" de acest destin, dar mulți penticostali au populat închisorile regimului

Istoricul I. M. Popescu încearcă să justifice persecutarea creștinilor de către Antonescu, deoarece ei refuzau să lupte în război, deși nici un penticostal nu a fost închis din acest motiv . 

Din 23 August 1944 până la 30 Decembrie 1947 atunci când a abdicat regale Mihai I a fost o perioadă de tranziție de la dictatura instaurată de Antonescu la un regim comunistintolerant

 Mișcarea penticostală a utilizat libertatea religioasă relativă din acea perioadă pentru a se organiza și a obține un statut legal ca și alte culte prezente în România.

Toate cele trei grupări penticostale aveau în anul 1945 împreună 15.000 membri. Acest număr era după cea mai mare probabilitate dublul celui existent înainte de război.

În anul 1945, membrii BDAP Arad(Biserica Apostolică a lui Dumnezeu )erau împrăștiați în special în Crișana și Transilvania, membrii „Asociației creștinilor botezați cu Duhul Sfânt", în Banat și Bucovina și UDIC(Ucenicii Domnului Isus Hristos) – majoritatea în București.

Muntenia și Moldova aveau credincioși din primele două grupări. Din anul 1945 până în 1950, numărul românilor penticostali s-a mărit de la 15.000 la aproximativ 30.000.

BDAP Arad era adevăratul leagăn al mișcării penticostale din România și era cea mai unită și mai dinamică dintre cele trei organizații, astfel că avea cel mai mare număr de membri.

La conferința pe care au avut-o miniștrii marilor puteri de la Moscova din perioada (16-26 Decembrie 1945) s-a decis printre alte chestiuni ce priveau România să fie respectată și libertatea religioasă.

De aceea, Ministerul Cultelor, a asigurat libertatea religioasă și s-a dezbătut noua lege a cultelor.Pe data de 5-6 Martie 1946, BDAP a participat la conferința în care s-a discutat această lege.

Primul document oficial favorabil pentru BDAP din istoria mișcării a fost emis de Ministerul Cultelor pe data de 20 Mai 1946 și a anunțat faptul că BDAP se poate bucura de o libertate religioasă provizorie.

  Acest document a fost semnat de către un director din Ministerul Cultelor care s-a convertit la mișcarea penticostală după Revoluția din Decembrie 1989. 

În final, BDAP Arad a fost recunoscut în mod oficial prin Decizia nr. 64803 din 28 Decembrie 1946 dată de ministrul Cultelor, R. Roșculeț.

Conform unei estimări realizate în anul 1950, BDAP Arad avea 25.910 membri, „Asociația creștinilor botezați ai Duhul Sfânt" – 4.500, UDIC – 1.500 existând în total 31.900 penticostali (inclusiv copiii).

Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, a invitat pentru discuții pe liderii penticostalilor, baptiștilor, creștinilor după evanghelie și adventiștilor la începutul lunii februarie 1950.

În cadrul întrunirii el le-a prezentat condițiileîn care se poate face recunoașterea oficială. A declarat faptul că guvernul va recunoaște oficial cultul penticostal doar dacă celei mai mari grupări penticostale i se vor alătura celelalte două mai mici.

Așa că în luna februarie 1950 „Asociația creștinilor botezați cu Duhul Sfânt" s-a unit cu BDAP și în martie 1950, UDIC a făcut acelașidemers. 

Cultul penticostal a primit o recunoaștere deplină,având numele oficial de Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România, pe data de 14 Noiembrie 1950, prin Decretul nr. 1203 care a fost semnat de președintele Parlamentului, Petru Groza

Pentru a se putea pregăti organizarea din punct de vedere administrativ și financiar a centrului filialelor Cultului Penticostal (CP), mai mulți viitori conducători au fost formați în acest sens prin cursuri de contabilitate și subiecte doctrinare la Arad, în perioada 11-27 Noiembrie 1950.

Regimul comunist a recunoscut în mod oficial 14 culte. Nu mai existau asociații religioase și nici o sectă nu a fost recunoscută iar din punct de vedere teoretic, penticostalii se bucurau de mai multe privilegii decât în țările vest-europene..

 În anii 1951 – 1952 multe cursuri biblice s-au desfășurat în Rădăuți, Cluj, Timișoara și București pentru a corecta „slăbiciunile" doctrinare manifestate de predicatorii locali.

În anul 1952 conducerea centrală a Cultului Penticostal s-a concentrat pe organizarea conducerilor locale ale Adunărilor Bisericii Penticostale în toată țara

Primele lecții de școală biblică au fost redactate de Constantin Caraman și tipărite în numărul preliminar al Buletinului CP din 1952 acest buletin apăruând în mod regulat din septembrie 1953. Trandafir Sandru a fost primul redactor-șef iar C.V. Roske, redactor-șef din 1986, aceștia contribuind la această revistă începând cu primul număr.

Din anul 1953, calendarul Cultului Penticostal a fost publicat cu lecțiile duminicale biblice și teme zilnice de meditație.

O autorizație oficială era necesară pentru o biserică pentru a se aduna legal șipentru a avea o casă de rugăciune pe vremea comunismului, dar o asemenea autorizație era greu de obținut.

Cel mai greu deceniu a fost din anul 1955 și până în anul 1964 deoarece  autoritățile s-au amestecat în oficierea actelor de închinare și au interzis botezul în apă pentru cei care nu erau născuți din părinți penticostali.

Ultima fază în privința oprimării religioase din comunismului deceniu a fost „arondarea" bisericilor, care s-a făcut între anii 1960 și 1963.

În multe sate, în orașe și chiar în capitală, o mulțime de biserici penticostale și-au pierdut autorizația de funcționare motivul fiind acela că aveau membri prea puțini.

Credincioșii erau repartizați în biserici mai mari și mai îndepărtate iar slujitorii bisericilor desființate și-au pierdut legitimațiile de pastori. Pastorii erau aprobați de autoritățile comuniste după ce li se făcea o verificare îndelungată.

Regimul comunist emitea cu dificultate autorizația oficială pentru bisericile penticostale și a desființat bisericile care erau neautorizate,așa cum a fost biserica „Filadelfia" din Mediaș care a fost declarată drept „grup anarhist", în 1978.

 Credincioșii nu erau lăsați să se întâlnească nici chiar pentru conceperea unor cereri pentru primirea autorizației.

În anul 1979, oficiali ai penticostalilor care au organizat astfel de întruniri în satul Strâmba (jud. Bistrița-Năsăud) au fost insultați și amendați de poliție.

Relativitatea extremă în privința toleranței religioase ce se manifesta pe vremea lui Ceaușescu este ilustrată de condițiile de lucru existente la Seminarul Teologic Penticostal, între anii 1976 – 1989.

După cursurile biblice destinate pregătirii pastorilor în perioada (1974 – 1976), Consiliul Bisericesc și comitetele filialelor au hotărât în 1976 înființarea în București a seminarului.Trandafir Sandru a fost numit director al acestuia și au fost aleși 15 studenți, cursurile având o durată de 4 ani.

Profesorii erau puțini și cărți teologice doar în limba română, însă studenții se străduiau prin toate mijloacele să devină buni păstori.

După revoluția română desfășurată în anul 1989, bisericile penticostale și slujitorii acestora au putut să lucreze în deplină libertate.

Pastorii nu au mai fost controlați de autoritățile statului. Iar revistele și cărțile penticostale nu au mai fost supuse cenzurii.

Poate fi remarcat faptul că poliția nu i-a mai persecutat pe credincioși, iar perchezițiile prin case au foststopate.

Bisericile penticostale puteau fi acum autorizate doar de conducerea centrală penticostală, și toate bisericile neoficiale au fost recunoscute.

Predicarea Evangheliei se poate realize la scară largă iar bibliile și literatura evanghelică au putut fi importate, tipărite, distribuite iar noi biserici au fost înființate în deplină libertate fără amestecul statului..

Guvernul român nu a mai pus după 1989 nici o restricție în calea călătoriilor în străinătate ale credincioșilor iar mișcarea penticostală a continuat să fie o recunoscută oficial de Statul Român, pe lângă alte 14 denominațiuni.

CONCLUZII

Pentru istoria omenirii creștinismul a devenit important datorită faptului că este un fenomen de masă, ce înfluențează foarte mult chiar și societatea contemporană.

Însuși faptul că era noastră începe odată cu anul răstignirii lui Cristos, ceea ce se petrecuse înainte fiind considerată perioada veche a istoriei omenirii, ne arată că oamenii au legat timpul de existența fizică a Mântuitorului.

Este esențial că Isus este acceptat atât de evreii care au ca religie iudaismul cât și de islamiști reprezentând o legătură între aceste trei religii.

Problemele creștinismului în zilele noastre se leagă atât de încercarea de a netezi asperitățile care mai există între cele două biserici între care s-a produs Marea Schismă, și care nu s-au împăcat pe deplin nici după atâta amar de vreme, cât și de problemele privitoare la înțelegerea existenței cultelor mai noi apărute în diverse secole după producerea reformei.

Trebuie însă să recunoaștem că în epoca modernă libertatea gândirii a dat naștere nu numai la apariția unor curente noi de opinie în cadrul diverselor culte și de grupări de interese în jurul unei idei anume, ci și la existența oamenilor care nu împărtășesc nici o credință din punct de vedere religios și care sunt denumiți atei.

Omul modern este obligat să intre în contact cu multe idei pe plan religios, însă este decizia lui să aleagă de care dintre acestea se va simți mai apropiat.

Semințele semănate de Isus Cristos au dat un rod bogat în mintea oamenilor, cei dintâi care au beneficiat de roadele acestei învățături fiind apostolii.

Aceștia au înțeles că menirea lor este să convingă și alte persoane de faptul că nu trebuie numai să crezi în justețea spuselor Mântuitorului, trebuie să și urmezi preceptele sale dacă vrei să devii un bun creștin.

Toate ritualurile fundamentale legate de existența umană își au rolul lor bine determinat în relația pe care omul o stabilește cu Dumnezeu și cu fiul său Isus Cristos.

Nu în ultimul rând se poate spune că această legătură este atât de profundă încât face parte din sufletul fiecărui creștin.

În anumite situații speranța că Isus îl va înțelege și îl va ajuta rămâne cea de care se agață fiecare creștin în clipele sale de restriște.

Isus este cel care se află lângă noi atât în cazul în care suntem fericiți cât și în situația în care tristețea ne copleșește.

Aplecându-se pentru a privi în inima fiecărui om, Isus nu ține seama de rangul acestuia sau de situația sa materială ci de justețea rugăminții sale și de buna sa credință.

El pătrunde în inima fiecăruia și ăi oferă ceea ce merită, potrivit meritelor pe care acel om le are.

Parcurgând istoria omenirii se poate vedea că oamenii aparținând clerului nu au fost drepți întotdeauna și au avut greșelile lor pentru care au primit pedeapsa meritată la fel ca mirenii.

În societatea actuală cuvântul de ordina ar trebui să fie toleranța și dorința de a fi mai bun, de a-ți ajuta semenii aflați în situații dificile după puterile tale.

A fi creștin înseamnă a te gândi la sentimentele celorlalți mai întâi, a-i pune pe același plan cu tine, a nu te considera superior din motive demne de dispreț.

BIBLIOGRAFIE

1. Bassett P, Calea lui Dumnezeu în Evanghelizare, Oradea, Ed. Făclia, 1996

2. Bihlmeyer C , H. Tuchle, Histoire de l'Eglise, vol. I

3.Bradin Gh , Jurnalul personal…., manuscris

4.Bradin Gh, Mișcarea penticostală din România, în Vestitorul Evangheliei, nr. 11/1 Iunie 1946

5.Bochian P, Viața unui pastor din România, Ed. Privilegiu, București, 1997

6.Freud WHC , The Rise of Christianity, Philadephia, 1984

7.Gabor A, Istorie bisericească universală, București, 2010

8.Gaudin P, Marile religii, Ed.Orizonturi, 2017

9. Greenway R S , Mergeți și faceți ucenici – O introducere la misiunea creștină, Oradea, Editura Discipol, 2006,

10.Grossu S, Le Calvaire de la Roumanie Chretienne, Editions France- Empire, 1987(Versiunea română 1992

11.Hill J, Ghid al istoriei creștinismului, Oradea, Editura Casa Cărții, 2008

12. Jones AHM , Constantine et the conversion of Europe, Penguin Books, 1962,

13.Kesich V, The Church before Paul, SVTQ, 1999

14.Latourette K S , A History of the Expansion of Christianity, vol. 1, Zondervan, Grand Rapids, 1976

15. Lekreton T & Zeiller J , L' Eglise…, vol. I, în A. Fliche, V. Martin, Histoire de l'Eglise

16.Meyendorff J , The Orthodox Church, London, 1962

17.Pintilei Fănică, Curs Istorie bisericească universală, Suceava, 2011

18.Popovici P , Mai multă lumină, Editura Lumina Lumii, 1992

19. Popovici E , Istoria Bisericească Universală, I,

20.Popescu I M , Istoria și sociologia religiilor, I 1996,

21.Rămureanu I, Sesan M, Bodogae T, ,, Istoria Bisericească,, II

22.St. Neil, A History of Christian Missions

23. Schmemann A, The Historical Road of Eastern Orthodoxy, 1977,

24.Simion M , Primii creștini, București, Editura Polimark, 1993,

25.Smith OJ , Provocarea Misiunilor, Operation Mobilisation, 1993,

26.Tofană S, Introducere în Studiul Noului Testament, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000

27.Trandafir Sandru, Biserica penticostală…, 1992,

28.Trandafir Sandru, Trezirea…, 1977

29.Trandafir Sandru, Biserica lui Dumnezeu,1982

30.Walker W, A History of the Christian Church,

31. Wolff J , Researches and Missionary labors

32.https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/03/iudaismul

33.http://www.mixdecultura.ro/2013/06/iudaismul-prima-religiei-monoteista-a-lumii/

34.Studii și articole, Originile creștinismului, Ed. Polirom, Iași, 2002

35.https://sites.google.com/site/marilereligiialelu/11-religia-egiptului-antic/4-religia-greco-romana

36.http://www.emanuelcalvarychapel.com/wp-content/uploads/2011/12/Crestinismul-de-a-lungul-secolelor-de-Earle-E.-Cairns.pdf

37.https://www.scribd.com/doc/55287813/Aparitia-Si-Raspandirea-Crestinismului

38.https://crestiniiazi.wordpress.com/istoria-crestinismului/

39.„Apologetica” Închinarea in Biserica primară – anul  150 -autor  Iustin Martiru

40.https://www.banaterra.eu/biblioteca/sites/default/files/jivi_aurel_istoria_bisericeasca_universala.pdf

41. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/marea-schisma-din-1054-cum-s-a-ajuns-acolo

42.https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cruciadele-de-la-legendele-cavaleresti-la-realitatile-meschine-ale-evului-mediu

43.https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/inceputurile-inchizitiei-crestinismul-de-la-martiri-la-tortur

44. https://crestiniiazi.wordpress.com/istoria-crestinismului/

45.https://istoriecrestina.wordpress.com/i-scurt-rezumat-istoric-al-bisericii/4-epoca-moderna/

46.Noua călăuză pentru cunoașterea și combaterea sectelor, Cernica 1925,p.74-77

47. Din istoricul Bisericii Elim.  Timișoara, în Revista „Elim", Timișoara, nr.  36-37, Octombrie – Dece-mbrie 1998, p. 14

48.Cuvântul Adevărului", 1 Mai 1931 (Brăila), p. 1

49.Ziarul Universul", 22 Februarie 1946

50.Vestitorul Evangheliei", Aprilie 1946