.evolutia Constitutionala In Romania
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL I
Apariția Constituției și evoluția mișcării Constituționale pe plan
european și pe plan intern…………………………………………….5
Secțiunea 1. Contextul social politic al apariției primelor acte juridice cu caracter constituțional ………………………….……………….………5
Sectiunea 2. Primele sistematizări si codificări constituționale la români
2.1. Începuturile vieții constituționale românești ……………………………7
2.2.Cererile “Norodului Românesc” din 1821 a lui Tudor Vladimirescu- Proclamația de la Padeș ………………………………….…………..…7
2.3.Constituția “Cărvunarilor” ……………….…………………………..…9
2.4.Regulamentele organice 1831-1832 ………………………………..……9
2.5.Programele Revoluției de la 1848 ………………………..………..……10
2.6.Statutul dezvoltător al Convenției din 7/15 august 1958 de la Paris …….12
CAPITOLUL II
Tradiții constituționale românesti ………………….………….…..15
Sectiunea 1. Constituția din 1866 …………………………………….……..15
1.1.Contextul adpotării Constituției de la 1866 …………..…..…………..…15
1.2.Conținutul Constituției de la 1866 ………………………………………..16
1.3.Modificări ale Constituției de la 1866 …………………..….……………18
1.4.Implicații politice, sociale, culturale și juridice …………………………19
Secțiunea 2. Constituția din 1923 …………………………………….…..….21
2.1.Problema constituțională în România interbelică ………….……………21
2.2.Elaborarea si adoptarea Constituției din 1923……………………….……23
2.3.Caracterul și conținutul Constituției din 1923 …………..………………24
2.4.Organizarea socială și politică în temeiul Constituției de la 1923……….26
Secțiunea 3. Constituția din 1938 ……………………………….……..…….31
3.1.Situația politică internă premergătoare………..……………….…..…….31
3.2.Constituția lui Carol al II-lea și degradarea vieții constituționale din România …………………………………………….…………………..34
CAPITOLUL III
Evoluția constituțională a României în perioada postbelică
1940-1989 ………………………………..…………………….……42
Secțiunea 1. Acte cu caracter constituțional în perioada 1940-1948…….…42
1.1.România fără Constituție…………………………………………………42
1.2.Evoluția constituțională între anii 1944-1948; repunerea în vigoare a Constituției din 1923……………………………………………..………43
Secțiunea 2. Constituția de la 1948-instrument de realizare a dictaturii statului.………………………………………………………………….46
.Constituția în regimul comunist………………………………………….46
2.2.Constituția din 1948: fundamente politice, conținut, efecte……………..47
Sectiunea 3. Constituția de la 1952………………………………………….51
3.1.Principii de organizare si funcționare a instituțiilor statului sub imperiul Constituției de la 1952…………..………………………………….……51
Secțiunea 4. Constituția din 1965……………………….……….….……..56
4.1.Condițiile social-politice ale adoptării Constituției din 1965…………..56
4.2.Conținutul Constituției din 1965- prevederi, principii………………….57
4.3.Modificări ale Constituției din 1965……………………………………59
4.4.Concluzii privitoare la constituțiile regimului comunist din România…62
CAPITOLUL IV
Evoluția constituțională în România după 1989 ……….……..….63
Secțiunea 1. Acte cu valoare constituțională adoptate în perioada decembrie 1989 –decembrie 1991……………………..…………………….………63
Secțiunea 2. Constituția din 1991…………………..……………………….65
2.1.Adoptarea noii constituții a României postrevoluționare………………..65
2.2. Caracteristicile și conținutul Constituției din 1991.………..……………67
CONCLUZII
Privind evoluția constituțională în România …………….………..…………72
Bibliografie selectivă…………………………………………………………75
CAPITOLUL I
APARIȚIA CONSTITUȚIEI ȘI EVOLUȚIA CONSTITUȚIONALĂ PE PLAN EUROPEAN ȘI INTERN
SECȚIUNEA 1
Contextul social – politic al apariției primelor acte juridice cu caracter constituțional
Destinul Europei, mai ales al celei moderne, a fost determinat de lupta pentru afirmarea drepturilor și libertăților individuale, pentru constituirea națiunilor și a statelor naționale guvernate de ideile de legalitate, legitimitate, justiție și dreptate socială , întrucât așa cum proclama "Declarația drepturilor omului și cetățeanului" din 26 august 1789, "uitarea sau nesocotirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale relelor și ale corupției guvernelor". Împlinirea acestor deziderate a inclus , însă , un proces îndelungat , care nu s-a desfășurat uniform și pașnic, incluzând pentru statele și națiunile europene, o serie de momente disfuncționale și contradictorii, manifestate sub forma încălcărilor drepturilor fundamentale ale indivizilor, ignorării ideii de dreptate ,justiție socială și proclamării principiului subordonării totale a individului față de statul de drept. Românii și-au putut constitui un stat de drept și o ordine constituțională proprie prin prelucrarea și încorporarea în sistemul lor juridic, ca și în dreptul public și privat, a celor mai cunoscute doctrine și principii juridice ale epocii, dar adaptate specificului vieții lor economice, sociale și politice, valorificând, totodată, dreptul cutumiar, precum și prin permanentul lor apel la cele mai importante tradiții ce au aparținut dreptului lor dreptul național și internațional al națiunilor. Căutând permanent forme și principii juridice care să corespundă vieții lor de stat și propriei lor spiritualități, dar în pas cu evoluția acestora la nivelul țărilor europene avansate, românii au devenit după, părerea lui Mihail Kogălniceanu, "o națiune respectată, iar în constelația statelor europene, o nație care își are conștiința drepturilor sale și curajul de a le apăra". În acest sens, una din trăsăturile definitorii ale poporului român este credința în ideea de dreptate și justiție, adâncul sentiment al respectului față de lege și ordine publică și socială, considerând că legea și constituția joacă un rol esențial în viața popoarelor, Revoluția franceză de la 1789 a inaugurat o nouă epocă în istoria europeană și universală, determinând o serie de consecințe economice, politice, sociale, juridice și culturale în majoritatea țărilor europene. În ciuda diferitelor aprecieri și interpretări aduse la adresa acestui eveniment, această revoluție a însemnat promisiunea unui sinuos proces de schimbări și transformări fundamentale, care au marcat fizionomia și structurile civilizațiilor moderne. În domeniul dreptului și instituțiilor sale, "dorința revoluționarilor era de a introduce și în legislația civilă spiritul unei noi revoluții, expresie a dreptului natural, dorința lor era elaborarea unui cod comun tuturor francezilor, care să pună capăt diversității de regimuri juridice care dominau în Franța.”
Însă, cu excepția unor legi cu caracter revoluționar, legislația franceză se menține în vechile sale instituții, consfințite ulterior și de Codul Napoleonian. Revoluția franceză a promovat o concepție individualistă, conform căreia, individul este scopul, iar societatea, exprimată prin stat, mijlocul. În consecință, baza și scopul dreptului îl reprezintă consacrarea drepturilor individuale, fapt reliefat de " Declarația drepturilor omului", care în art.1 afirma că "oamenii se nasc liberi și egali în drepturi", iar art. 2 precizează că" scopul oricărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului". Se consacra deci, concepția omului investit cu drepturi de la natură, în calitatea lui de om.
Însă, deși codificările franceze au constituit sursa de inspirație pentru celelalte state și națiuni, dreptul și instituțiile sale evoluează temporal și spațial și se adaptează diferitelor particularități și circumstanțe istorice, geografice, culturale, naționale, specifice fiecărui popor, totodată, trecând prin filtrul creativității și spiritualității fiecărei națiuni, având caracterul imprimat de specificitatea fiecărei epoci.
Din aceste motive, constituțiile elaborate de diferite state europene, preluate și adaptate după modelul francez, consacră afirmarea și dezvoltarea capitalismului ca formațiune socială și burghezia ca forță politică principală. Ele reprezintă forma juridică prin care statul organizează cadrul politic de funcționare a instituțiilor sale fundamentale în interiorul căruia indivizii dobândesc și li se recunosc drepturi și libertăți politice, economice și sociale. Însă, condițiile istorice specifice Europei începutului de secol XIX au impus cu necesitate, pentru a crea acest cadru constituțional, declanșarea unor ample mișcări naționale și sociale într-o serie de țări, între care și România , mișcări caracterizate de utilizarea dreptului ca mijloc de unificare națională.
Actele juridice cu caracter fundamental au apărut mult mai târziu în România decât în statele vest-europene (Franța, Italia, etc.). Aceasta se datorează regimului impus Țărilor Românești de către Poarta Otomană, ceea ce a determinat intrarea mai târziu a acestora în epoca modernă și, totodată, dezvoltarea mai târzie și mai lentă a relațiilor capitaliste.
Însă, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutului secolului al XIX-lea, în urma tratatului de la Kuciuk- Kainargi (1774), apoi prin Convenția de la Akkerman, ale cărei prevederi sunt reluate și consemnate în Tratatul de la Adrianopol , puterea Imperiului Otoman asupra țărilor Române slăbește, ceea ce determină posibilitatea dezvoltării capitalismului și limitează pe plan extern amestecul acestuia în treburile interne și externe ale Principatelor Române.
Deci, în condițiile în care Europa traversa seria transformărilor liberal-democratice, românii au fost obligați să ducă o permanentă luptă împotriva dominației și asupririi naționale, îmbinând-o cu cea desfășurată în direcția elaborării unor forme politico-juridice moderne de organizare și conducere statală și socială, realizând după cum afirma Nicolae Iorga,mai multe revoluții paralele.
SECȚIUNEA 2
Primele sistematizări și codificări constituționale la români
2.1. Începuturile vieții constituționale românești
Începuturile vieții constituționale românești pot fi găsite într-un proiect de constituție aristro-democratică, de la 1802, inspirat de ideile revoluției franceze, în care boierimea mică se pronunța pentru o "republică aristocratică", în care să existe o consultare și colaborare a "norodului deplin". Proiectul prevedea și o separare a puterilor în stat, precum și organizarea acestora în Divanul cel mare (guvernul), Divanul pravilnicesc și Divanul de jos (în care să intre și deputați trimiși de la țară ).
Idei asemănătoare se regăsesc și în conținutul anaforalei de la 1804, care constituie un fel de scrisoare îndreptată către marea boierime de către mica boierime. Analizând acest document, A.D. Xenopol demonstrează că el nu reprezintă un simplu pamflet, ci un important izvor juridic ce includea marea boierime, sub puterea unei ocârmuiri, numai ea se bucura de drepturi, mărire și putere. Documentul era însoțit de cereri de reforme liberale și, mai ales, de amenințarea cu principiile puse în mișcare de nesupunerea franțuzească de la 1789. în sfârșit spune Xenopol arătarea cea mai de preț a anaforalei este că, aceste răsunătoare idei erau inspirate de duhul <<nesupunerii franțuzești>>, adică de principiile revoluției franceze .
Inspirate din Codul civil austriac și Codul Napoleonian, Codul Calimach (1817), în Moldova și Legiuirea Caragea (1818), în Țara Româneasca, au încercat prin prevederile lor să înscrie în modernitate legislația româneasca și totdată să așeze legea și ordinea în drepturile lor într-o societate puternic frământată, însă acest lucru a fost reliefat mai mult de forma acestor acte, decât de fondul lor.
2.2 “Cererile Norodului Românesc” din 1921, Proclamația de la Padeș
Astfel, Revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821, pe lângă problemele politice, sociale, economice pe care trebuia să le rezolve, mai avea o sarcina deosebit de importantă, poate chiar determinantă pentru cursul evenimentelor imediat următoare și de perspectivă: elaborarea, susținerea și impunerea unor programe cu caracter fundamental, care să constituie temelia noului edificiu statal, social, politic, economic, juridic.
Tudor Vladimirescu a conștientizatpărut mult mai târziu în România decât în statele vest-europene (Franța, Italia, etc.). Aceasta se datorează regimului impus Țărilor Românești de către Poarta Otomană, ceea ce a determinat intrarea mai târziu a acestora în epoca modernă și, totodată, dezvoltarea mai târzie și mai lentă a relațiilor capitaliste.
Însă, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutului secolului al XIX-lea, în urma tratatului de la Kuciuk- Kainargi (1774), apoi prin Convenția de la Akkerman, ale cărei prevederi sunt reluate și consemnate în Tratatul de la Adrianopol , puterea Imperiului Otoman asupra țărilor Române slăbește, ceea ce determină posibilitatea dezvoltării capitalismului și limitează pe plan extern amestecul acestuia în treburile interne și externe ale Principatelor Române.
Deci, în condițiile în care Europa traversa seria transformărilor liberal-democratice, românii au fost obligați să ducă o permanentă luptă împotriva dominației și asupririi naționale, îmbinând-o cu cea desfășurată în direcția elaborării unor forme politico-juridice moderne de organizare și conducere statală și socială, realizând după cum afirma Nicolae Iorga,mai multe revoluții paralele.
SECȚIUNEA 2
Primele sistematizări și codificări constituționale la români
2.1. Începuturile vieții constituționale românești
Începuturile vieții constituționale românești pot fi găsite într-un proiect de constituție aristro-democratică, de la 1802, inspirat de ideile revoluției franceze, în care boierimea mică se pronunța pentru o "republică aristocratică", în care să existe o consultare și colaborare a "norodului deplin". Proiectul prevedea și o separare a puterilor în stat, precum și organizarea acestora în Divanul cel mare (guvernul), Divanul pravilnicesc și Divanul de jos (în care să intre și deputați trimiși de la țară ).
Idei asemănătoare se regăsesc și în conținutul anaforalei de la 1804, care constituie un fel de scrisoare îndreptată către marea boierime de către mica boierime. Analizând acest document, A.D. Xenopol demonstrează că el nu reprezintă un simplu pamflet, ci un important izvor juridic ce includea marea boierime, sub puterea unei ocârmuiri, numai ea se bucura de drepturi, mărire și putere. Documentul era însoțit de cereri de reforme liberale și, mai ales, de amenințarea cu principiile puse în mișcare de nesupunerea franțuzească de la 1789. în sfârșit spune Xenopol arătarea cea mai de preț a anaforalei este că, aceste răsunătoare idei erau inspirate de duhul <<nesupunerii franțuzești>>, adică de principiile revoluției franceze .
Inspirate din Codul civil austriac și Codul Napoleonian, Codul Calimach (1817), în Moldova și Legiuirea Caragea (1818), în Țara Româneasca, au încercat prin prevederile lor să înscrie în modernitate legislația româneasca și totdată să așeze legea și ordinea în drepturile lor într-o societate puternic frământată, însă acest lucru a fost reliefat mai mult de forma acestor acte, decât de fondul lor.
2.2 “Cererile Norodului Românesc” din 1921, Proclamația de la Padeș
Astfel, Revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821, pe lângă problemele politice, sociale, economice pe care trebuia să le rezolve, mai avea o sarcina deosebit de importantă, poate chiar determinantă pentru cursul evenimentelor imediat următoare și de perspectivă: elaborarea, susținerea și impunerea unor programe cu caracter fundamental, care să constituie temelia noului edificiu statal, social, politic, economic, juridic.
Tudor Vladimirescu a conștientizat aceasta și, în consecință a realizat câteva astfel de acte, care au constituit programul revoluției sale. Proclamația de la Padeș (23 ianuarie 1821)adresată locuitorilor Țării Românești justifica ridicarea la luptă prin dreptul de rezistență la opresiune care decurge din principiul suveranității poporului. Pe lângă imediata folosință și strictă necesitate pentru Revoluție această Proclamație reliefa un aspect important pentru organizarea politico-statală următoare; astfel mulțimile strânse sub stindardul revoluției ridicat în Oltenia urmau a constitui o armată, dar și un corp reprezentativ care să conducă și să legifereze în interesul general.
Însă, cel mai important document programatic al revoluției, cunoscut în februarie 1821, este Cererile norodului românesc, care, fără a fi supraevaluat, cuprinde principiile de bază ale unei noi ordini sociale. Astfel, este recunoscută suveranitatea poporului, singura în măsură să acorde puterea și să impună legea. De asemenea, tot ce nu s-a orânduit prin alegerea și voința a tot norodul urmează a se îndepărta. Voința supremă în stat era Adunarea norodului . Se dorește, astfel, ca principiul legalității să guverneze întreaga viață politică, socială, economică și juridică, legalitate care să emane din voința poporului. Același document propunea o serie de reforme care să așeze pe baze noi statul cu instituțiile sale cât și relația dintre cetățeni și putere, continuându-se o serie de reforme care vizau justiția și administrația, domeniul școlar, armata, regimul fiscal, relațiile comerciale interne.
Pe plan politic s-a dorit creșterea autonomiei prin limitarea numărului dregătorilor greci impuși de Poarta Otomană.
O a doua proclamație datată la 20 martie 1821 și comunicată la Cotroceni, reia ideile și principiile documentelor mai sus prezentate dar mai mult ca oricând unirea, lucrarea tuturora, împreună după destoinicie spre a câștiga din nou dreptățile pierdute Caracterul pronunțat social exprimat în Proclamația de la Padeș și în Cereri lăsa loc aici unității naționale.
Prin documentele program ale Revoluției de la 1821, pe lângă reliefarea problemelor societății românești din acea vreme precum și dezideratele acesteia s-a evidențiat și nevoia imperioasă de codificare a normelor, care să statueze viața politico – socială, economică, culturală etc. și totodată să reglementeze relațiile dintre putere și popor.
Nicolae Bălcescu opinia că : Revoluția de la 1821 a strigat dreptate și a vrut ca tot românul să fie egal si liber, ca statul să se facă românesc. Ea fu o revoluție democratică
2.3. Constituția “Cărvunarilor”
Ideile reformator constituționale conturate în programele Revoluției de la 1821 sunt înscrise pentru prima oara într-un document redactat în 1822 de către boierimea din Moldova în frunte cu Ionică Tăutul, act considerat de către A.D. Xenopol ca fiind cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale și cea dintâi întrupare a unei gândiri constituționale în Țările Române. și cunoscută în istoria acestora și a vieții lor constituționale sub numele de Constituția Cărvunarilor .
Aceasta proclama principii necunoscute până atunci și totodată, neaplicate în Țările Românești: libertatea individuală, libertatea muncii și comerțului, egalitatea în fața legii, respectul proprietății etc. Cărvunarii erau considerați novatori, iar concepția lor privind organizarea statului pornea de la ideea restrângerii puterii domnești și încredințarea dreptului efectiv de conducere Sfatului Obștesc , organ reprezentativ al boierimii de toate categoriile. Pentru prima oară în această constituție se proclama unul dintre principiile fundamentale ale dreptului constituțional modern: guvernarea națiunii prin ea însăși.
Constituția Cărvunarilor nu a căpătat o consacrare oficială, domnitorul Ioniță Sandu Sturdza, deși împărtășea el însuși ideile cărvunarilor, nu a putut să o pună în aplicare de teama marii boierimi sprijinite de Poarta. Însă ea nu a rămas la nivelul ideilor și concepțiilor teoretice, întrucât unele dintre principiile constituționale consacrate (ex. Introducerea unei ordini în bugetul și finanțele țării, organizarea și funcționarea învățământului etc.)își găsesc aplicarea practică, prefigurând viitoarele acte constituționale moderne elaborate în Țările Române. De remarcat că ideile de democrație și libertate promovate de această constituție au influențat nu numai populația laică, ci și clerul, iar prin acesta, ideile au pătruns mai rapid în straturile de jos ale societății.
2.4. Regulamentele organice 1831-1832
Războiul ruso-otoman încheiat cu pacea de la Adrianopol a impus protectoratul Imperiului Rus asupra Principatelor Române, Moldova și Țara Românească, inaugurat cu o ocupație militară prelungită până în 1834.
În anii 1829-1833, o mai veche inițiativă, impusă încă de la Akkerman încercată și de Grigore Ghica, avea să izbândească : elaborarea Regulamentelor Organice.
Adoptate de către Adunările obștești extraordinare de la Iași și București, aceste acte cu caracter fundamental au intrat în vigoare la 1/13 ianuarie 1831 pentru Moldova și, respectiv la 1/13 iulie 1831 pentru Țara Românească În opinia lui Nicolae Iorga ele reprezintă o adevărată constituție, având ca scop realizarea, potrivit cu interesul marilor boieri, a programului sprijinit de boierimea mică , în special, începând din secolul al XVIII-lea De asemenea ele constituie în cea mai mare parte, o operă românească, întemeiată pe obiceiurile vechi ale pământului, dar, îndreptate, ținându-se seama de cerințele timpului Forma pe care au avut-o aceste documente reliefează , de asemenea, că, redactorii acestor regulamente au dat dovada de o tehnica legislativă destul de bună, ca și de cunoașterea aprofundată a vechilor noastre așezări
Pentru prima oara în Țările Române este cunoscut de către aceste regulamente principiul separației puterilor în stat ca bază a organizării statului, concretizat prin încredințarea puterii executive Domnului, puterii legislative Domnului și Adunării Obștesti, iar celei judecătorești, devenită independentă față de primele două, instanțelor judecătorești. Reforme importante au vizat organizarea și funcționare acestor instituții.
Astfel puterea executivă, după cum am mai precizat, era exercitată de către Domn , care era ales pe viață de Adunarea obștească extraordinară. Însă primii domni regulamentari au fost desemnați de Imperiul Rus și cel Otoman.
Puterea legislativă aparținea unei Adunări Obștești, alcătuită din boieri favorabili domniei. Printre prerogativele acesteia se numărau acelea de elaborare a legilor și prezentarea domnului de rapoarte despre situația țării.
Sistemul judecătoresc s-a reorganizat; tribunalele județene și instanțele de apel au fost pentru prima oara înființate. Tendința spre modernism este reliefată și de înființarea Corpului de avocați și a Procuraturii. Instanța superioară era Înaltul Divan Domnesc .
A fost modernizat și sistemul fiscal, armata a fost reinstituită, școlile au fost reorganizate pe o bază naționala, s-au reînființat arhivele.
Caracterizarea de ansamblu a acestor prime legi fundamentale, evidențiază două elemente: pe de-o parte, se îngăduia modernizarea societății românești , dar, însă, pe de alta parte, se consolida puterea politică și economică a marii boierimi , vechiul sistem de privilegii și apăsătorul Protectorat al Rusiei.
2.5. Programele Revoluției de la 1848
Revoluția de la 1848 din Țările Române, care s-a desfășurat simultan cu cele izbucnite într-o serie de țări europene, a consacrat în epocă ideea că românii, la fel ca și alte națiuni europene, au avut ca preocupare fundamentală elaborarea unei constituții proprii, care să transpună în viața socială și politică atât tradițiile valoroase acumulate de-a lungul vremii, cât și principiile moderne și democratice ale sistemelor parlamentar-democratice de conducere a statului și societății.
Documentele programatice elaborate de către conducătorii acesteia au reliefat din nou oportunitatea și necesitatea întocmirii și aplicării unor acte cu caracter fundamental, care să concorde cu interesele și năzuințele poporului, culminând cu realizarea visului secular al acestuia: unirea.
Cel mai important document programatic a fost Proclamația de la Islaz*,citită la 9/29 iunie 1848 și pusă parțial în practică de guvernul revoluționar, format imediat după abdicarea domnitorului Gh. Bibescu. Astfel, s-a dorit organizarea societății pe alte baze, limitându-se puterea boierimii, susținându-se ascensiunea pe plan politic social și economic a burgheziei. La loc de frunte se înscria independența administrativă, prin înlăturarea protectoratului străin, întărirea autonomiei statului. Totodată, s-a cerut schimbarea instituțiilor statului, egalitate în fața legii, prin aceleași drepturi politice și obligații fiscale; o adunare obșteasca în care să fie reprezentate toate stările societății, domn ales pe termen de 5 ani de același corp electoral, responsabilitatea miniștrilor și a funcționarilor, libertatea completă a tiparului, înființarea unei gărzi naționale care să apere cuceririle revoluției. Programul mai cuprindea și o serie de propuneri de ordin social și economic. Potrivit ultimului articol, o Adunare Constituantă urma să alcătuiască și să voteze Constituția, întemeiată pe acest program.
Marea adunare populară din 15 iunie 1848, ținută pe câmpia de la Filaret , numită atunci Câmpia Libertății, a dat girul guvernului nou format și a exprimat adeziunea la cauza Revoluției și, nu în ultimul rând, a recunoscut Constituția.
Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 din Țara Românească a înregistrat succese apreciabile: pentru o perioadă de trei luni a fost înlocuit regimul feudal cu unul nou, burghez, iar țara a avut un program constituțional.
În Transilvania, revoluția a avut caracterul cel mai radical dintre cele trei țări române . Adunarea de la Blaj din 3-5/15-17 mai 1848 a constituit un moment de vârf al revoluției ce a culminat cu programul citit de Simion Bărnuțiu. Reluat, apoi de August Treboniu Laurian, sub forma unei petiții naționale, în 16 puncte, prevedea între altele: drepturile națiunii române, reprezentarea ei în Dietă, în justiție, armată administrație, o adunare națională, desființarea iobăgiei, asigurarea învățământului românesc; drepturi și libertăți cetățenești, libertatea cuvântului scris sau vorbit.
Sunt prezentate astfel, principii de bază ale unui stat de drept, în care se dorea să guverneze legile și, mai presus de toate, Constituția comună țărilor române, idee reliefată de lozinca Noi vrem să ne unim cu țara, prezentă nu numai în sufletele și cuvintele conducătorilor revoluției, dar și ale întregului popor.
Înfrângerea Revoluției de la 1848 a lăsat multe din dezideratele sale neîmplinite, dar și o serie de probleme de natură politică, socială, economică, etc. grave, care necesitau o imediată rezolvare .
După Războiul Crimeii din 1853, la conferințele de pace ce au urmat s-a evidențiat așa numita problemă românească, problema care a iscat numeroase controverse între statele participante. La Congresul de la Paris din 1856 și Convenția din 1858 s-a pus în discuție problema unirii celor două principate române Țara Româneasca și Moldova. S-au creat, astfel, premisele politice, care speculate în mod inteligent și rapid, puteau duce la împlinirea visului de secole al românilor: unirea. Oamenii politici ai vremii au sesizat momentul favorabil creat și, cu sprijinul masiv al poporului , la 5/17 ianuarie și 24 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn, atât în Moldova, cât și respectiv, în Țara Românească. După un efort diplomatic susținut acesta a reușit să obțină recunoașterea acestui act istoric de către Marile Puteri europene și, mai ales a Imperiului Otoman. Unirea politică fiind înfăptuită și recunoscută, rămânea de rezolvat sinuoasa problemă a unirii instituțiilor statului, a unirii sistemului judecătoresc , administrativ, fiscal, militar economic, obiectiv ce nu putea fi îndeplinit decât prin elaborarea unui act normativ cu caracter fundamental, a unei constituții a celor două principate unite. În momentul unirii și în perioada imediat următoare acest rol era deținut de prevederile Convenției de la Paris, care, însă, îngreunau evoluția statului și instituțiilor sale și, totodată, nu satisfăceau o serie de categorii sociale. Aceasta convenție era, de fapt, o constituție impusă din exterior, care, pentru prima dată, transpune în practică principiul separării puterilor în stat , acestea urmând să fie exercitate de către Domn și Adunarea electivă, lucrând în condițiile Convenției amintite și cu concursul unui organ comun : Comisia de la Focșani . Deși a funcționat o scurtă perioadă, (1858- 1862), Comisia Centrală a elaborat un, proiect de constituție, apreciat atunci ca fiind actul autonomiei Țării, care a contribuit la unificarea politico-juridică a celor două principate.
Redactat în spiritul Constituției belgiene și ale principiilor revoluției franceze, acest proiect a reprezentat o ilustrare a efortului românilor de a conferi țării o organizare politico-juridică modernă, grefată de tradițiile noastre istorice, culturale și naționale. Pus în discuția Comisiei Centrale de la Focșani și aprobat la 9 octombrie 1859, acest proiect a creat baza politico-juridică pentru organizarea modernă a statului român, constituind, totodată, unul din izvoarele normative pe care se va întemeia Constituția din 1866.
2.6. Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris
Însă, până la elaborarea și adoptarea acestei constituții, Principatele Române vor cunoaște încă o serie de momente semnificative în evoluția lor constituțională. Între acestea, un loc important îl ocupă Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris al lui A.I. Cuza din 1864. Impus de domnitor în condițiile în care se vedea în imposibilitatea de a-și pune în aplicare ideile reformatoare, din pricina organului legislativ, unii autori îl considera din punct de vedere constituțional un pas înapoi determinat de apariția unor disfuncții în aplicarea în practica vieții politice a Convenției de la Paris.
Avându-și originea întru-un proiect din 1863, redactat de domnitor și colaboratorii săi în spiritul Constituției franceze din 1852, acest act era considerat de mulți autori prima Constituție a României” ; debuta cu un preambul cu referire la plebiscitul din 2/14 mai 1864; urmau prevederile menite să completeze pe cele din Convenția din 1858, cuprinse în 18 articole, continua cu modificările aduse aceluiași act. Un al doilea capitol este constituit de o nouă lege electorală, ale cărei prevederi erau cuprinse în 36 de articole și, în sfârșit, actul încheindu-se cu câteva dispozițiuni tranzitorii.
Statutul dezoltător, împreună cu Legea electorală definesc pentru prima oară, principiul autonomiei legislative a Principatelor Unite, marcându-se un pas important spre proclamarea deplinei lor independențe, precizându-se că: Principatele Unite pot în viitor a modifica și schimba legile care privesc administrația lor din lăuntru cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite și fără nici o intervențiune(alin 1- Modificări îndeplinitore Statutului)
Prin acest Statut, se asigura preponderența puterii executive asupra celei legislative, stipulându-se în Art. 1 că puterile publice erau încredințate Domnului, unei Adunări Ponderatice și Adunării Elective, însă, Art 3 conferea numai Domnului inițiativa legislativă. Parlamentul căpăta o formă bicamerală, prin înființarea unei a doua adunări numită când Adunare Ponderatică, când Corp Ponderator iar ulterior , Senat.
Legea electorala, votată o dată cu Statutul făcea să crească în mod considerabil numărul alegătorilor, în principal pe două categorii: primari, care votau prin delegație și direcți, departajați prin posibilitățile censitare.
Aceste două acte normative nu rezolvau problema legislativă în Principate, ulterior, Cuza, sub imperiul acestora, inițiind o serie de reforme legislative și jurisdicționale, între care amintim : legea pentru organizarea judecătorească (iulie 1864), promulgarea Codului Civil Român (dec. 1865) și a Codului de Procedură Civilă, elaborarea Codului Penal și de Procedură Penală, precum și Codul Comercial (1865).
Ca urmare a reorganizării Justiției, au luat ființă următoarele instanțe: judecătoriile de plasă, tribunalele județene, curțile de apel, curțile de jurați și Curtea de casație, care era, totodată, și instanță de recurs.
Deși aceste acte legislative au avut ca sursă principală, Codul Napoleonian din 1804 sau Codul de procedură civilă elvețian, ele au fost adaptate specificului spiritualității românești și tradițiilor noastre juridice, dovadă, lunga lor funcționare și efectivitate, cum este Codul Civil care, cu unele modificări, a rămas în vigoare până astăzi.
Aceste prime codificări și sistematizări, desigur, nu se ridică la valoarea și cerințele unei constituții, poate nici cadrul politico social nu era cel mai favorabil, însă cu siguranță, au constituit pași importanți în evoluția noastră constituțională, fiind, în același timp, izvoare ale viitoarelor legi fundamentale românești.
CAPITOLUL II
TRADIȚII CONSTITUȚIONALE ROMÂNEȘTI
SECȚIUNEA I
Constituția din 1866
1.1 Contextul politico – juridico – social al adoptării ei
Urcarea pe tronul Principatelor Unite a prințului Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen în 1866, a deschis o filă importantă a istoriei românilor, fiind un pas înainte pe linia evoluției noastre politice, sociale, economice și legislative. Ascensiunea politică și constituțională dobândește o nouă dimensiune prin adoptarea și intrarea în vigoare la 1 iulie 1866, a noii Constituții.
Desigur, aducerea la cârma Principatelor a prințului Carol nu a fost ușoară. Oamenii politici ai vremii au desfășurat o intensă luptă diplomatică și politică, atât în interiorul tării, pentru a convinge poporul de necesitatea proclamării acestuia ca domn, cât mai ales, în exterior, pentru obținerea acordului, pe de o parte a puterilor garante, iar pe de alta parte, a Porții Otomane. Situația României era destul de tulbure; unirea devenise, în urma detronării lui Cuza, fragilă, punându-se chiar problema desfacerii ei.
Însă, abilitatea politicienilor vremii, precum și susținerea masivă din partea poporului, materializată și reliefată de rezultatele plebiscitului din 2-8/14-20 aprilie 1866 , au condus spre finalitatea dorită: proclamarea solemnă și pentru ultima oară a voinței nestrămutate a României de a rămâne una și nedespărțită, având în fruntea sa pe Carol I din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen. Încă o dată, hotărârea și determinarea românilor a pus Europa în fața faptului împlinit, puterile acesteia neavând altă soluție viabilă, decât recunoașterea și pe plan extern a voinței românilor.
La îndemnul prințului Carol I, Adunarea Constituantă, ( aleasă încă din aprilie 1866) și-a început activitatea în scopul adoptării imediate a unei legi fundamentale a statului. Forțele politice ale momentului erau puse în fața unei situații excepționale: în guvernul condus de Lascăr Catargiu erau și membrii conservatori, dar și liberali; în timpul dezbaterilor s-au ivit numeroase contradicții, însă Carol I și-a impus punctul de vedere, cerându-le celor două poluri politice să lase problemele artificial create și de circumstanță și să conlucreze pentru adoptarea Constituției și, în ultimă instanță să pună pe primul loc interesul națiunii.
Actul fundamental de la 1866, a fost adoptat de Adunarea Constituantă la 29 iunie / 11 iulie, același an, și a fost promulgat de Carol I la 1/13 iulie . Acesta a îmbrăcat forma unui pact, rezultat din compromisul (înțelegerea), dintre monarh și reprezentanța națională. Înțelegerea aceasta era, într-un fel, întărită de jurământul rostit de Carol I la 10 mai 1866, în fața Parlamentului Jur, a fi credincios legilor țării, a păzi religiunea românilor, precum și integritatea teritoriului și a domni ca domn constituțional.
1.2. Conținutul Constituției de la 1866
Redactată în grabă, pentru a putea face față evenimentelor neașteptate ce au survenit, Constituția din 1866 a avut ca model Constituția belgiană din 1831, considerată una dintre cele mai liberale din Europa, însă, adaptată, ca și celelalte acte normative premergătoare, ce au ținut loc de lege fundamentală, la realitățile vieții politice românești. Având ca punct de plecare un asemenea model, Constituția din 1866 a reprezentat forma juridică, care a consacrat aspirațiile democratice ale națiunii române, prin statuarea unor principii deosebit de importante pentru funcționarea statului, cum ar fi : principiul suveranității naționale, principiul separării puterilor în stat, principiul guvernământului reprezentativ, principiul monarhiei ereditare, principiul responsabilității ministeriale. De asemenea prin acest act fundamental au fost proclamate și garantate toate drepturile și libertățile civile înscrise în Declarația omului și cetățeanului din 26 august 1789.
Constituțiunea* din 1866 era împărțită în 8 titluri, după cum urmează; Titlul I-Despre teritoriul român; Titlul II-Despre drepturile românilor; Titlul III-Despre puterile statului;Titlul IV-Despre finanțe; Titlul V-Despre puterea armată; Titlul VI-Dispozițiuni generale; Titlul VII-Despre revizuirea Constituției; Titlul VIII-Dispozițiuni trazitorii și suplimentare..Prevederile acesteia sunt cuprinse în 133 de articole.
Art.1 consacră pentru prima oara în istoria vieții noastre statale, caracterul indivizibil al statului român, care de la acea dată, va purta numele oficial de România , în condițiile în care țara se afla încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Înscriind pe frontispiciul său principal, principiul suveranității naționale, și nespecificând în nici un articol suveranitatea față de Poartă, Constituția din 1866 a reprezentat forma politico-juridică a independenței României în planul relațiilor internaționale. Prin acest act, România realizează o adevărată deschidere liberală, fiind primul stat constituțional al Europei de sud-est, în condițiile în care, după cum remarca C-tin. Stere, Bulgaria nu se născuse încă, Serbia era un mic stat vasal, monarhia habsburgică trăia, în urma frământărilor din 1848, sub regim absolutist, iar Rusia trecea spre instituțiile moderne, dar nu spre constituționalism.
Ocupându-se în titlul II Despre drepturile românilor, așezământul constituțional din 1866 prevedea și garanta cele mai importante și fundamentale libertăți, cum sunt: libertatea conștiinței, a presei, a învățământului, a asocierii, și întrunirilor, -art. 5- totodată desființându-se privilegiile -art. 12- și titlurile de noblețe (principe, grof, baron)-art. 12,alin2-. Erau garantate inviolabilitatea persoanei -art. 14-, interzicându-se pedeapsa cu moartea și confiscarea averii -art. 16 și 17. Articolul 19 consacră caracterul sacru și inviolabil al proprietății, fiind prevăzute doar trei clauze de expropriere pentru utilitate publică (comunicațiile, salubritatea și lucrările de apărare a țării). Prin Constituția din 1866 s-a încercat o timidă rezolvare a chestiunii agrare, în sensul că, proprietatea dată țăranilor prin legea rurală și despăgubirea garantată proprietarilor prin acea lege nu vor putea fi niciodată atinse – art. 20 , formulă juridică ce nu a putut preveni disfuncțiile ce se vor manifesta în agricultură și gospodăria românească.
Proclamând egalitatea tuturor cetățenilor români în fața legii constituantul de la 1866 a încercat să rezolve și problema dobândirii cetățeniei prin introducerea unui articol special, prin care , numai străinii de rituri creștine puteau obține împământenirea Aceasta excludere ce-i privea în special pe turci și pe evrei, se explică prin considerente sociale și economice pentru evrei , care constituiau o minoritate numeroasă cu o mare pondere economică și prin considerente de ordin istoric (pentru turci).
Constituția din 1866 a dus la schimbarea formei de guvernământ, în sensul că România se transforma dintr-o monarhie electivă într-o monarhie ereditară, ce însemna o repunere în drepturi a doleanțelor Adunărilor ad-hoc din 1857 și o ignorare a hotărârilor Convenției de la Paris din 1858. Noua formă de guvernământ se fundamenta pe principiul că, toate puterile statului emană de la națiune, care nu le poate exercita decât prin delegațiune – art.31- în conformitate cu principiile și regulile precizate în constituție . Aceasta se baza pe principiul separării puterilor în stat, în sensul că, puterea legislativă era exercitată, conform art. 32, în mod colectiv de către domn și reprezentanța națională. Reprezentanța naționala era formată din Senat și Adunarea Deputaților, având deci, un caracter bicameral; modul de recrutare și compunere a corpului electoral se întemeia pe votul cenzitar și capacitar , electoratul fiind împărțit în patru colegii, în funcție de venit, profesie și demnitățile deținute, sistem deși, în aparență restrictiv , foarte întâlnit în Europa, în acea vreme. Se introducea, de asemenea, răspunderea ministerială, cu interdicția ca domnul să poată apăra sau exonera de răspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris.
Pe lângă drepturile legislative , Domnul beneficiază și de drepturi executive. El numește și revocă miniștrii, numește sau confirmă toate funcțiile publice, este capul puterii armate, calitate în care conferă decorații și gradele militare. Deși puterea judecătorească este încredințată judecătorilor, toate hotărârile se execută în numele Domnului. În afară de aceste instanțe, tot în virtutea prevederilor Constituției din 1866, se mai înființau și curți cu jurați, care judecau crimele, precum și delictele politice și de presă, interzicându-se expres constituirea de tribunale excepționale-art. 104.
Expresie a unui compromis politic între marii proprietari și burghezia liberală, Constituția era completată cu o lege electorală, care promova exclusiv interesele acestor forțe politice. Electoratul era împărțit în colegii electorale, astfel: în colegiul I-cei cu venit mai mare de 300 de galbeni, în al IV-lea colegiu – cei cuvenit între 300-100 de galbeni, în al III-lea- comercianții și industriașii care plăteau la stat o dare de 80 de lei și în al IV-lea, toți cei care plăteau o dare cât de mică și care nu intrau în nici una din categoriile de mai sus- art.68.
1.3. Modificări ale Constituției de la 1866
Considerând că o constituție este, spre deosebire de o lege ordinară, o convenție între națiune și putere, Constituția din 1866 proclama principiul rigidității constituționale , în sensul că, acest act fundamental nu putea fi modificat prin lege ordinară, ci numai de camerele de revizuire, în conformitate cu formalitățile stabilite -art.129. În acest caz – art. 129, alin.4-, Adunările nu pot delibera dacă cel puțin 2/3 a membrilor din care se compun nu sunt prezenți și nici o schimbare nu se poate adopta dacă nu se va întruni cel puțin 2/3 de voturi.
Pentru acest motiv, ea a avut o mare durabilitate în timp, rămânând în vigoare 57 de ani, modificările ce i-au fost aduse, neschimbându-i înfățișarea :
în 1879, în urma Tratatului de la Berlin, se modifică art. 7, privitor la reglementarea naturalizării străinilor, în sensul că, diferențele de credințe și confesiuni nu mai constituie un impediment spre dobândirea drepturilor civile și politice și exercitarea lor. S-a apreciat că, aceasta modificare a fost aptă să răspundă necesității de a se urgenta recunoașterea României ca stat independent și membru al comunității europene ;
în urma declarării României ca Regat, (în martie 1881) la 8 iunie 1884, se modifică dispozițiile constituționale privind regimul electoral, prerogativele regelui ca șef al statului, precum și cele vizând întinderea și delimitarea hotarelor țării, regimul presei și al terenurilor rurale. Aceasta modificare privea, în primul rând, extinderea dreptului la vot, prin reducerea numărului de colegii de la patru la trei, în Adunarea Deputaților, scăderea censului necesar pentru a avea dreptul la vot , desființarea deosebirii între alegătorii direcți și alegătorii primari prin scutirea de cens, ceea ce reprezenta un nou pas spre introducerea votului universal.
în privința organizării statale și teritoriale, se dispunea înlocuirea denumirii de Pricipatele Române Unite, cu Regatul României și a titlului de Domn , cu cel de Rege ; în sfârșit, se face referire la alipirea Dobrogei la România ;
La 29 iunie 1917, în condițiile în care Parlamentul se afla la Iași, în refugiu, se începe modificarea articolelor referitoare la votul universal și împroprietărirea țăranilor , ce va fi votat la 19 iulie 1917. După realizarea Marii Uniri din 1918, prevederile Constituției vor fi extinse treptat, și în noile teritorii alipite: Basarabia, Bucovina, Ardealul , Banatul, Crișana și Maramureșul.
1.4 Implicații politice, sociale, culturale și juridice.
Însă, așezământul constituțional din 1866, în ciuda valorii sale politice și juridice, a fost vehement criticat de unele figuri marcante ale scenei politice și culturale a vremii, critică bazată pe aspecte ca: datorită stadiului relativ înapoiat de dezvoltare a României, în raport cu statele vest-europene și apariția unui număr mare de probleme sociale ce trebuiau rezolvate, în special prin "supraambalarea mecanismelor juridico normative" s-a creat impresia unui "dezacord între formă și fond "teorie larg dezbătută și frecvent invocată în cercurile politice și culturale ale ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea.
Printre cei care au adus remarci negative la adresa Constituției de la 1866 a fost chiar Carol I, care scria în 1870 : "Acești oameni care și-au făcut educația lor politică și socială mai mult în străinătate, uitând cu desăvârșire împrejurările patriei lor, nu caută altceva decât a aplica aici ideile la care s-au adaptat acolo, îmbrăcându-le în niște forme utopice, fără a cerceta dacă se potriveau sau nu. Astfel nefericita țară, care a fost întotdeauna îngenuncheată sub jugul aspru, a trecut, deodată, și fără mijlocire, de la un regim despotic, la cea mai liberală constituție . Marele istoric și om de cultură, Nicolae Iorga, afirma despre Constituția de la 1866: o haină împrumutată străinătății, fără să fi luat măsura corpului nostru am trăit cu trupul nostru departe și cu haina străină fâlfâind deasupra lui, fără nici un efect asupra vieții noastre politice, decât acela de a introduce o ipocrizie mai mult .
Totuși, dincolo de faptul că, datorită unor limite intrinseci și extrinseci de formă și tehnică legislativă și unor ambiguități de exprimare, precum și existenței unor condiții speciale în care a fost aplicată, Constituția de la 1866, nu a fost întotdeauna respectată, este, indiscutabilă ea a deschis calea progresului social, economic, politic, și cultural al României. Pe bazaei, s-au putut desfășura în România , o viață parlamentară intensă, consolidându-se și afirmându-seregimul parlamentar-democratic și instituțiile fundamentale ale statului. A contribuit la democratizarea treptată a structurilor statului și societății și la formarea spirituluicivic al indivizilor, permițând, totodată, confruntarea deschisă a opiniilor politice, atât în dezbaterile parlamentare, cât și prin intermediul presei scrise, considerată " podoaba a tuturor instituțiilor și libertăților publice ". Invocarea Constituției și necesității respectării ei, a făcut ca treptat, constituționalismul să devină o formă de gândire și manifestare a unor categorii socialediverse, determinând apariția și funcționarea partidelor și grupărilor politice parlamentare în viața României.
Sub legiuirea fundamentală de la 1866, România și-a cucerit independența și-a redobândit teritoriul până la mare, s-a dezvoltat economic pe calea capitalismului, creându-și totodată, condițiile politice și spirituale atât de necesare desăvârșirii Marii Uniri. Prin caracterul și conținutul ei, Constituția de la 1866 a o formă în plus de atragere a românilor aflați sub dominația vremelnică a unor imperii străine, care au văzut în ea, garanția juridică și politică a emancipării și reintegrării lor naționale. De altfel, reîntregirea națională realizată în 1918, în jurul Vechiului Regat al României, a facut ca toate provinciile locuite de români să intre în mod normal, dar legitim, în organizarea politică și de stat întemeiată pe acest așezământ fundamental.
SECȚIUNEA 2
Constituția din 1923
2.1. Problema constituționala în România interbelică
Actul Marii Uniri din 1818, crease prin însăși esența lui baza politică și națională necesară schimbăriiordinei constituționale, care să corespundă noilor realități istorice. Declarațiile de unire cu țara cereau convocarea unei adunări constituante aleasă prin vot universal. Modalitatea în care se înfăptuise idealul național, prin afirmarea principiului de suveranitate națională și a dreptului de autodeterminare, deschidea perspectiva democratică a desăvârșirii unității naționale.
Conturând cu precizie ideea reașezării țării pe baze noi, Hotărârea de la Alba-Iulia reprezintă un document programatic pentru organizarea constituționala a României întregite, un adevărat anteproiect de constituție. Principalele prevederi constituționale erau: înfăptuirea unui regim democratic în toate domeniile vieții politice, deplina libertate națională pentru toate națiunile conlocuitoare, votul obștesc, direct, egal și secret, desăvârșita libertate de presă, asociere, întrunire, reforma agrară radicală.
Hotărând unirea tuturor românilor într-un singur stat, Adunarea Națională de la Alba-Iulia a schițat, deci, bazele unui program de reorganizare a întregii țări, ce a reprezentat documentul de fond pentru reorganizarea țării, punctul democratic de referință, în dezbaterile de idei ale perioadei 1918-1923 Este semnificativ de relevat faptul că, la înscrierea ideilor constituționale, privind deplina libertate a minorităților, un rol important l-a avut fruntașul mișcării naționale transilvănene, Vasile Goldiș, carenu a rostit numai declarația solemnă a desăvârșirii Unirii, ci a elaborat și prevederile privind libertățile acestora.
În România, adoptarea unei noi Constituții a întârziat față de celelalte state desprinse din monarhia austro-ungară, pentru că, pe de o parte, aceasta avea deja o constituție, iar pe de altă parte, instabilitatea guvernamentală dintre 1918-1922 rigiditatea procedurilor de modificare a acesteia, tratatele de pace de la Paris, contradicțiile dintre partidele politice, au amânat discutarea problemei consituționale.
O Constituție se impunea nu atât din necesitatea aplicabilității ei pe întreg teritoriul țării, cât mai ales, pentru a consemna, într-o formă clară sancționarea juridică a unității naționale , până acum, expresie a voinței națiunii. De aceea, în concepția multor juriști sociologi, economiști, etaticieni și psihologi ai vremii ( Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu )ca și în viziunea principalilor oameni politici (Ion I.C. Bratianu, Vintilă Brătianu, I.G Duca), noua Constituție trebuia să reprezinte una din formele și mijloacele de desăvârșire a Marii Uniri, menită ada o bază juridică nouă statului român reîntregit.
Transformările social-economice petrecute în viața României, schimbările în concepțiile privind regimul proprietății și a dreptului de proprietate, a drepturilor și libertăților democratice, impuneau cu necesitate și o consfințire în planul normativismului constituțional.
Cu toate că actul constituțional din 1866 putea fi revizuit și ajustat, pentru ca aceste schimbări și transformări structurale să-și găsească consacrarea juridică, acest lucru nu s-a întâmplat, eforturile partidelor și grupărilor politice, ale specialiștilor și teoriticienilor vremii îndreptându-se spre o nouă Constituție, act juridic ce-și avea rațiunea lui juridică la acel moment. Era necesară o nouă Constituție și nu revizuirea celei vechi – chiar dacă textul multor articole urma să fie păstrat integral din Constituția din 1866. O revizuire parțială nu ar fi permis tuturor reprezentanților țării să se pronunțe asupra normelor Constituției rămase nerevizuite. De asemenea, numai o nouă Constituție putea să legitimeze o realitate concret "istoricăși anume aceea că, România era după Hotărârea de la Alba-Iulia, un stat nou, nu numai prin teritoriul și poporul întregit, ci și prin prefacerile social-economice și politice adânci aduse prin reformele constituționale".
Aproape toate partidele politice au fost de acord , în principiu, cu schimbarea Constituției din 1866 și elaborarea uneia noi, fapt reliefat de toate programele lor politice de după 1918. Se poate aprecia că, în elaborarea noului așezământ constituțional, au existat trei idei de bază ce au întrunit adeziunea unanimă a forțelor și grupărilor politice ale vremii , și anume :ideea națională, ideea evoluției democratice și ideea monarhiei constituționale, care reies cu pregnanță din dezbaterile aprinse desfășurate în Adunarea Deputaților, în perioada 1920-1922.
Încadrul acțiunilor întreprinse în vederea pregătirii noii constituțiiunele partide politice au elaborat anteproiecte :
anteproiectul partidului țărănesc ,apărut în 1922, fiind alcătuit de profesorul de Drept Constituțional, Constantin Stere, a căutat să instituie un "mecanism alremedierilor" pentru a impune în prim plan respectul desăvârșit al legii, C-tin Stere văzând în organizarea mijloacelor de apărare legală a drepturilor și libertăților, centrul de gravitație al întreguluisistem constituțional. Cuprinzând inovații interesante, ante proiectul lui C-tin Sterenu era bine realizat din punct de vedere al tehnicii juridiceși conținea unele prevederi lipsite de realism pentru societatea româneasca interbelică.
Deși elaborat înaintea proiectuluițărănist, cel al Partidului Național Liberal, întocmit de cercul de studii al partidului și publicat de D.R.Ioanițescu, încorpora ideile de bază ale doctrinei neoliberale și programul liberal. Liberaliiau accentuat cel mai mult ideea că, viitorul act fundamental trebuie să asigure cadrul politico-juridic de consolidare a României, urmând ca legile ordinare să concretizeze și să dea față juridică acestei realități;
Anteproiectul elaborat de profesorul Romul Boila, apărut la Cluj în vara lui 1921, reprezenta punctul de vedere neoficial al Partidului Național Român, întrucât acesta nu a avut un proiect propriu de Constituție, Hotărârea de la Alba-Iulia, ca model de organizare a statuluiromân re întregit ; în al doilea rând, acest anteproiectse remarcă și prin încercarea de includere în conținutul sau a prevederilor democratice privind rezolvarea problemei minorităților naționale.
Proiectul de Constituție elaborat de C-tin Berariu din Cernăuți, se încadra în ideile programatice ale Partidului Liberal, considerând că, acesta acorda atenția cuvenită marilor necesități ale timpului. Excepție făcea doar faptul că, autorul acorda importanță descentralizării administrative, admițând modificarea actului constituționalși în perioada Regenței.
Deși anteproiectele nu se ridică la înălțimea cerințelor noului stat întregit, totuși, efortul de elaborare, precum și difuzarea dezbaterea lor în presa vremii au avut menirea de a implica unele categorii sociale în acțiunea de cunoaștere a problemelor legate de alcătuirea noului așezământ fundamental al țării.
2.2. Elaborarea și adoptarea Constituției din1923
Alegerile din 1922 s-au desfășurat în condițiile unei puternice înfruntări între P.N.L. și partidele din opoziție, dat fiind faptul că parlamentul urma să treacă la elaborarea noii Constituții, iar în cadrul acestui act , în funcție de de interesele proprii, fiecare partid urmăreasă-și impună punctul de vedere. Partidul Țărănesc a declarat că nu recunoaște legalitatea parlamentului și, cu atât mai puțin, "dreptul lor de a impune țării o Constituție", aceasta fiind considerată "nulă și neavenită". Se mai preciza că, dacă guvernul va stărui să impună trecerea Constituției prin cele doua camere, țărăniștii se vor retrage din parlament și vor duce o luptă acerbă împotriva ei. O poziție identică a avut-o și Partidul Național; Partidul Poporului a avut a atitudine mai moderată.
Depus în dezbaterea Adunării Deputaților la 5 martie 1823, proiectul liberal de Constituție a fost întâmpinat cu atacuri din partea opoziției, dar , totuși, la 19 martie încheindu-se dezbaterilecu caracter general, a început discutarea pe articole.
Principalele dezbateri parlamentare s-au purtat pemarginea articolelor referitoare la drepturile și libertățile cetățenești, problema proprietății și a naționalizării subsolului. Amendamentul propus de C-tin. Crupenski, privind egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor a fost respins, cu toate că mulți participanți au susținut necesitatea recunoașterii drepturilor politice ale femeilor. Ion I.C. Brătianu adeclarat că această problemă urma să fie rezolvată printr-o lege organică, votată cu majoritatea de 2/3 , prin care să se confere sau nu, drepturi politice femeilor.
Problema proprietății și naționalizării subsolului a suscitat, de asemenea, discuții aprinse și contradictorii. Totuși, în final, nu numai că afost recunoscut acest principiu, dar s-a lărgit și termenul de "utilitate publică" .
În urma dezbaterilor pe marginea Constituției, la 26 martie 1923, cu 247 voturi pentru, 8 contra și 2 abțineri, Camera a votat Constituția, iar la 27 martie 1823 a fost votată și de Senat, cu 137 voturi pentru, 2 contra și 2 abțineri, fiind apoi promulgată prin Decretul Regal 1360 din 28 martie 1923 și publicată în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923 .
Trebuie menționat că principala polemică parlamentară s-a purtat în jurul procedurii de adoptare și nu în privința conținutului propriu-zis al Constituției. Lupta opoziției contra proiectului, însă, s-a desfășurat în afara parlamentului, mai mult prin întruniri antiguvernamentale, manifeste, moțiuni, declarații în presa etc. Desigur că, în perspectivă istorică, în aprecierea atitudinii opoziției față de elaborarea Constituției, trebuie înțeles sensul fragilității unor declarațiicare, în timp, nu și-au dovedit viabilitatea, ci , dimpotrivă, mai târziu, toate partidele adepte regimului parlamentar au văzut în Constituția din 1923, un produs al acțiunii lor, o reflectare elocventă a conținutului și principiilor democrației moderne europene.
2.3. Caracterul și conținutul Constituției din 1923
Din punct de vedere juridic, o Constituție reprezintă legea fundamentală a statului, alcătuită dintr-un ansamblu de norme și principii juridice structurat într-un sistem închegat și având o forță juridică supremă față de celelalte legi obișnuite.
Analizată din punctde vedere istorico-politic Constituția din 1923 a reprezentat așezământul juridic principal pe baza căruia au funcționat instituțiile fundamentale ale statului român, conferindu-i acestuia forma de guvernământ monarhică, dar întemeiată pe regimul democratic parlamentar-constituțional.
Constituția din 1923 menține în mare parte structura celei din 1866, preluând și adâncind o serie deprincipii care au conferit caracterul de modernitate, precum și posibilitatea reală de democratizare a statului și societății românești interbelice. În acestsens, sub imperiul acestei constituții, principiile reprezentativității, separării puterilor , legalității și legitimității legilor , ca și cele privind sistemul electoral și regimul proprietății, au fost mult mai pregnant reliefate , comparativ cu cele cuprinse în așezământul constituțional din1866. Deci, Constituția din 1923a fost un factor indubitabil de progres în democratizarea societății românești.
Analiza modului de elaborare și adoptare, conduce la concluzia că ea a îmbrăcat ( ca și cea din1866) forma unui pact rezultat din compromisul dintre monarh și reprezentanța națională. Caracterul de pact rezultă din modul ei de votare de către ambele camere cât și de sancționarea de către rege și jurământul acestuia, care se angaja solemn că va păzi și respecta Constituția. Conținutul Constituției din1923 cuprindea 138 de articole împărțite în VIII titluri. Au fost modificate sau înlocuite 20 de articole, fiind incluse 7 articole noi față de Constituția din 1866; au fost reformulate sau au primit adausuri 25 dearticole, în timp ce 76 de articole au rămas neschimbate .
Analizând conținutul Constituției din 1923, ies în evidență cinci trăsături și particularitățispecifice, care-i conferă individualitate și originalitate :
În primul rând, Constituția din 1823 ni se înfățișează ca o lucrare metodică și judicios structurată, cuprinzând în cele opt titluri , prescripții referitoare la elementele constitutive ale statului, organizareași funcționarea puterilor statului, alcătuirea și funcționarea sistemului electoral, organizarea socială, armată, financiară, administrativă. Ea introducea o serie de principii caracteristicefuncționării democrației, cum sunt : declararea drepturilor și libertăților românilor fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie, egalitatea cetățenilor în societate și în fața legii fără deosebire de naștere sau clasă socială, garantarea proprietății de orice natură, precum și creanțelor asupra statului, naționalizarea zăcămintelor miniere, principiul votului universal, egal, direct, obligatoriu și secret, principiul legalității.
În al doilea rând, în Constituția din 1923, principiul legalității și supremației Constituției este mai bine exprimat decât în cea din 1866, Astfel art. 103 din Constituția din 1923 preciza expres că "numai Curtea de Casație în secțiuni unite, are dreptul de judeca constituționalitatea legilorși a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituției", în timp ce, sub imperiul Constituției de la 1866, numai puterea legiuitoare era chemată să interpreteze Constituția. Astfel, în cea din 1923, drept garant al integrității Constituției era desemnată Curtea de Casație (în secțiuni unite), care devine instanța supremă investită cu verificarea valorii constituționale a legilor, având dreptul de a declara că o anumită normă (lege), juridică nu e aplicabilă părților, dacă nu a fost elaborată cu respectarea Constituției.
În altă idee, Constituția din 1923 formulează mult mai bine și mai precis principiul suveranității naționale :
1)prin declararea statului român ca stat național, unitar și indivizibil al cărui teritoriu este inalienabil;
2)prin interdicția clonizării teritoriului național cu populații sau grupuri străine;
3) prin declarația că puterea politică aparține națiunii, care o exercită prinreprezentanți aleși de corpul electoral.
În al patrulea rând, legea fundamentală în discuție dă o caracterizare mai potrivită cu nevoile sociale, dreptului de proprietate, admițând expropriereapentru cauzele de utilitate publică, nu numai în cazurile limitativ prevăzute de Constituția din 1866, ci și pentru lucrările de interes cultural și acelea impuse de interesele generale ale statului și administrației publice.
într-o ultimă idee, din punct de vedere al formei și condițiilor de modificare, Constituția din 1923 apare ca o Constituție de un tip mai rigid, neputând fi modificată de legiuitorul ordinar, prin procedura obișnuită, astfel încât, inițiativa revizuirii putea fi luată de rege saude una din cele două adunări legislative, care trebuiau să arate dacă legea urma să fie modificată în întregime sau în parte, sau doar articolele ce urmau să fie modificate, după care urma procedura propriu-zisă de revizuire, alcătuită dintr-un ansamblu complicat de operațiuni tehnico-juridice.
Cu toate acestea, așezământul fundamental din 1923 apare destul de flexibil, întrucât a dat posibilitatea adoptării unor legi ce se depărtau sensibil de litera și spiritul prevederilor din Constituție. Astfel, pe bună dreptate, marele om de cultură, Nicolae Iorga afirma, cu ocazia discutării proiectului de Constituție, că în conținutul lui sunt: lucruri spuse, care nu era nevoie să fie spuseși necontenit sunt trimise la o legislație viitoare. Totuși, aproape pe fiecare pagină se promite o lege viitoare, care va rezolva punctele asupra cărora tace capitolul respectiv.
2.4. Organizarea unitară, social politică în temeiul Constituției din 1923
Constituția din 1923 consacră și dezvoltă principiile suveranității naționale și al separării puterilor în stat, preconizândși asigurând participarea cetățenilor la exercitarea drepturilor politice și la conducerea treburilor statului. Regula prin care națiunea, în întregul ei, este deținătoarea puteriipolitice, având dreptul să controleze activitatea tuturor organelor statului, era înscrisă în art. 42, care prevedea că membrii adunării reprezintă națiunea , precum și în art. 33, care specifică expres : toate puterile statului emană de la națiune. Dar națiunea nu o poate exercita decât prin delegație, prin reprezentați aleși de corpul electoral.
Stabilind modalitatea concretă de alcătuire și funcționare a organelor statului, Constituția preciza că puterea legislativă se exercită colectiv de către Rege și Reprezentanța Naționala-art. 34. Același articol precizează că Reprezentanța era formată din două corpuri leguitoare: Adunarea Deputaților și Senatul.
Potrivit Decretului-regal din 16 noiembrie 1918, corpul electoral nu mai era alcătuit pe baza sistemului cenzitar și capacitar, ci prin votul universal, egal, direct și secret al cetățenilor majori bărbați, cu scrutin de listă, respectându-se principiul reprezentării minorităților. Cel de-al doilea corp reprezentativ, Senatul, cuprindea doua categorii de membrii: membrii de drept și membrii aleși. Cei aleși eraurecrutați din patru categorii sociale:
Categoria votului universal, egal, direct și secret, alcătuită din bărbați având 40 de ani împliniți;
Categoria membrilor aleși de consiliile județene și comunale din județ;
Categoria membrilor aleși ai camerelor de comerț, industrie de muncă;
Ultima categorie o formau profesorii și profesorii agregați ai fiecărei universități.
Senatorii de drept erau la rândul lor împărțiți în două categorii:
Categoria acelora care deveneau senatori în virtutea înaltei lor situații în stat și biserică, mandatele lor încetând o datăcudemnitatea ce li s-a conferit.
Categoria acelora care au exercitat anumite funcții superioare un anumit număr de ani și deveneau senatori pe întreaga viață.
Desi Constituția din 1923 lărgea considerabil dreptul la vot, totuși se mențineau unele restricții și interdicții referitoare la femei și militari, care nu erau admiși să-și exprime opțiunea politică.
Aplicată pe întregul teritoriu al României Mari, Constituția din 1923 consacră principiului separării puterilor în stat, considerat a fi mijlocul de asigurare eficient, a legalității recunoscând existența în stat a trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească, fiecare din ele având titulari separați: reprezentanța națională, regele (guvernul) și organele judecătorești. Cele trei erau independente una de alta, fiind prevăzute, însă, o serie de prescripții care le dădea posibilitatea să se limiteze reciproc în atribuții.
Conferindu-le titulari diferiți și limitându-le reciproc în atribuții, Constituția din 1923dezvoltă modalitățile de exercitare independentă a prerogativelor celor trei puteri; astfel, independența legislativului era asigurată și garantată prin imunitatea parlamentară a deputaților și senatorilor(art. 54 și art. 55), independența executivului față de legislativ prin recunoașterea puterilor constituționale ale regelui, ca fiind ereditare și declararea persoanei sale, ca fiind inviolabilă, iar recunoașterea independenței puterii judecătorești era garantată prin inamovibilitatea judecătorilor (art. 104). Cu toate acestea, nu există un echilibru perfect între puteri, întrucât regele era un organ ce reprezenta principiul colaborării puterilor, dar și exercită un control asupra lor; el exercita rolul unei puteri moderatoare.
Este interesant de relevat că, pentru prima oară în istoria formelor noastre constituționale, se prevedea înființarea unui Consiliu legislativ, a cărui menire era să ajute în mod consultativla facerea și coordonarea legilor emanând fie de la Executiv, fie de la Legislativ, cât și la întocmirea regulamentelor generale de aplicare a legilor (art. 76). Consultarea Consiliului legislativ era obligatorie pentru toate proiectele de legi, cu excepția celor ce priveau creditele bugetare. Practic, Consiliul legislativ a fost organizat și alcătuit din specialiști în drept și tehnică legislativă. Datorită faptului că s-a limitat doar la acordarea unor avize consultative la cererea Parlamentului, nu a fost considerat de specialiștii vremii, ca un element component al puterii legislative.
Înscriindu-se pe linia Constituției de la 1866, actul fundamental din 1923 încredința putereaexecutivă regelui, care trebuia s-o exercite în modalitatea stipulată de Constituție. Atribuțiile și puterile constituționale ale regelui erau considerate ereditare în linia coborâtoare directă și legitimă, din bărbat în bărbat, prin ordinul de primogenitura și cu excluderea femeilor și coborâtorilor lor de la succesiunea tronului (art.77). Constituțiamenționa cele trei situații în care (dacă regele nu putea să-și exercite prerogativele: deces, boală, etc. puterea executivă urma să fie exercitată de un organ colectiv:
a) în caz de vacanță a tronului-de către o locotenență regală;
b) de la data morții regelui și până la depunerea jurământuluisuccesorului său la tron (art.81);
c) în cazul în care regele fiind în viață, el numește o Regență, compusă din trei persoane care exercita prerogativele regale după moartea monarhului până la majoratul succesorului la tron (art. 83).
Același act fundamental extinde sensibil atribuțiileconstituționale ale regelui în materie de sancționare și promulgare a legilor, de numire și revocare a miniștrilor, de convocare sau dizolvare a Parlamentului. Regele poate elabora regulamente de aplicare a legilor, este șeful armatei, conferă decorații, grade militare, are dreptul de a bate moneda, de a încheia convenții (art.88). De asemenea, are dreptul de amnistie în materie politică, de grațiere în materie criminală, dar nu poate interveni în nici un fel în administrarea justițieisausă suspende cursul urmăririi sau judecății. În art. 91 se specifică faptul că Regele nu poate exercita alte atribuțiuni decât acele date lui prin Constituțiune. Întrucât nu se menționează ca atribuții, acelea de a declara război sau de a încheia pacea , în teoria și practica constituționala până la 1938, s-a considerat că regele nu are aceste drepturi.
Capitolul III din Titlul II (Despre puterile statului) reglementează activitatea Guvernului, organ politic executiv. Denumit Consiliu de miniștri, condus de un președinte numit de rege, acesta delibera asupra unor probleme importante în stat, însă nu putea elabora decizii care să aibă efecte juridice. El putea, totuși, să propună regelui proiecte de lege sau decrete, care urmau să fie dezbătute și aprobate de reprezentanța naționala. Miniștrii nu puteau sa fie membrii în adunările reprezentative, dar participau la dezbaterile privind proiectele de legi, fără drept de vot. Pentru toate actele îndeplinite în exercitarea puterii, miniștrii avea o triplă răspundere:
1) o răspundere politică , față de puterea legiuitoare;
2) una, penală conform art. 98, fiecare din adunările legislative și regele puteau cere punerea sub urmărire a miniștrilor și trimiterea lor în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, în secțiuni reunite, o răspundere civilă, față de orice parte vătămată de un decret sau dispozițiune semnată sau contrasemnată de un ministru, care violează un text expres al Constituției (art. 99).
Armata era considerată ca parte a puterii executive și este supusă legilor elaborate de legislativ. Armata nu participă la lupta politică dintre partide și de aceea legea electorală din 26 martie 1926, prevedea că militarii nu pot fi eligibili și în timpul activității nu-și pot exercita drepturile de alegători.
Capitolul IV din titlul anterior menționat (Despre organizarea judecătorească) păstrează aceleași reguli de organizare și funcționare a puteriijudecătorești, dar extinde atribuțiile Curții din Casație și Justiție, care este investită cu dreptul de a examina valoarea constituționala a actelor legislative , putând chiar declara inaplicabile pe acelea care se abat sau încalcă normele constituționale, însă judecând în secțiuni reunite (art.103). De remarcat, însă, că o astfel de hotărâre se mărginește doar la cazul judecat (art. 103, alin. 2). Pentru a asigura independența și obiectivitatea judecătorilor, ca și egalitatea în fața justiției, constituantul de la 1923dă o nouă formulare a principiului inamovibilității judecătorilor, neintervenției regelui sau guvernului în administrarea justiției, stipulând expres interdicția constituirii unor comisii sau tribunale excepționale în privința unor anume procese civile sau penale în vederea judecării anumitor persoane (art.88, 101 si 104). Având învedere posibilitatea apariției unor abuzuri sau inegalități în activitatea organelor administrative, Constituția din 1923 extinde competența organelor judecătorești și în materie de contencios administrativ (art. 107).
Ca și cea din 1866, Constituția din 1923 cuprindea prevederi normative în legătură cu organizarea și desfășurarea relațiilor sociale între cetățeni, grupuri și categorii sociale. Ocupându-se pe larg de aceste relații sociale în Titlul II, Despre drepturile românilor, aceasta proclamă principiile libertății și egalității tuturor românilor, fără deosebire de origine etnică, de limbă, religie, naștere sau clasă socială (art. 5 și 8). Erau, de asemenea, interzise în noul stat român toate privilegiile de orice natură, scutirile și monopolurile de clasă și titlurile de noblețe (art. 10). Textul art. 11-32 este dedicat enumerării principalelor drepturi și libertăți cetățenești, cum ar fi: libertateaindividuală, inviolabilitatea domiciliului, secretul scrisorilor, telegramelor și convorbirilor telefonice, etc.
Îndepărtându-se de individualismul exagerat al Constituției de la 1866, care proclama proprietatea ca sacră și inviolabilă, constituantul de la 1923o consideră, pe bună dreptate, o funcție socială, ca fiind expresia interesului comun și o condiție necesară pentru asigurarea armoniei sociale. Apărând și garantând , în continuare, nu numai dreptul de proprietate, dar și cerințele statului, totuși Constituția din 1923 realizează un pas înainte, în comparație cu cea din 1866 prin extinderea dreptului statului de a expropria pentru cauzele de utilitate publică. Astfel, pe lângă cele trei cauze exprimate de vechea legiuire, constituantul din 1923 adaugă încă două: interesul cultural, și interesul general al statului și administrației publice, precizându-se că legiuitorul are dreptul să includă și alte cazuri de utilitate publică, când se consideră necesar, acestea urmând a fistabilite prin legi speciale votate cu majoritatea de două treimi.
Preocupându-se de ideea protejării și stimulării capitalului român față de cel străin Constituția din 1923 proclamă, pentru prima oară, că zăcămintele de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului (art. 19), urmând ca o lege specială a minelor să determine normele și condițiile de exploatare a bogățiilor subsolului și de participare la beneficiile obținute în urma exploatărilor. Erau, de asemenea, interzise concesionările perpetue, termenele limită fiind stabilitela 50 de ani de la promulgarea Constituției (art. 4, 5 și 9) . Aceste importante principii economice, care aveau menirea de a consolida economia românească, se vor concretiza prin adoptarea legii minelor din 1924 și prin legea privitoare la comercializarea și controlul întreprinderilor economice ale statului.
După adoptarea și promulgarea Constituției în 1923, deși erau conștienți de lacunele și deficiențele (inerente) existente, în conținutul ei, reprezentanții P.N.L. și, în deosebi, Ion I.C. Bratianu au dus o acțiune constantă de apărare și justificare a principiilor înscrise în actul fundamental. Îndeplinind rolul de instrument politico-juridic, timp de un deceniu și jumătate, Constituția din 1923 a avut principala menire de a fi Constituția Unificării, a legării și sudării economice, teritoriale, politice, spirituale și juridice a României Mari. Ea a deschis o nouă etapă în dezvolarea țării pe calea progresului social, a democrației, având drept obiectiv desăvârșirea unității statale și avieții sociale unitare. Totodată, dincolo de unele ne îndepliniri și deficiențe de tehnică juridică, Constituția din 1923 și legile elaborate în temeiul ei au reușit să conserve multe din tradițiile și particularitățile fiecărei zone, creând pentru fiecare cetățean român, indiferent de proveniența teritorială sentimentul regăsirii în tot, dar și în parte în noul ,așezământ statal al României întregite.
Constituția din 1923 a condus la cristalizarea și afirmarea unui sistem politic instituționalizat al României interbelice, alcătuit dintr-un ansamblu de instituții și organizații etatice: partide și grupări politice, organisme sociale și obștești culturale, care s-au putut manifesta destul de intens; Constituția a oferit baza juridică pentru dezvoltarea și înflorirea culturii și, îndeosebi a învățământului.
Aplicarea Constituției din 1923 a purtat amprenta a două tendințe: pe de o parte o serie de legiferări ulterioare au încercat să dezvolte conținutul democratic al unor prevederi, pe de altă parte, anumite legi au îngustat drepturile și libertățile constituționale. Cu toate ca au fost elaborate numeroase legi, care au dezvoltat sau au lămurit conținutul Constituției, pe bună dreptate Mihai Manoilescu critica burghezia că nu și-a înțeles îndeajuns rosturile și responsabilitățile sale sociale afirmând că nevoia legilor adorația și încrederea în legi, este nu numai un efect al culturii juridice, ci și o formă comodă de degajare în fața unei responsabilități sociale precise
În ceea ce privește cel de-al doilea aspect , contrastele și discordanțele dintre unele principii afirmate în Constituție și reflectările lor practice au constituit adesea nu numai obiectul criticilor și înfruntărilor dintre paridele politice în lupta pentru putere , ci și temeiul multor analize științifice elaborate de istorici, sociologi, economiști, politologi din perioada interbelică.
Prin forța juridică a actului constituțional din 1923 a fost afectată uzanța. De pildă, potrivit acesteia, regele numea guvernul, care trecea apoi la desfășurarea alegerilor, inversându-se astfel, regulile clasice ale parlamentarismului, parlamentul apărând ca expresie a guvernului și nu invers.
Trebuie subliniat că, dincolo de criticile aduse de forțele aflate în opoziție, cu privire la aplicarea prevederilor Constituției, marea operă națională întreprinsă de liberali, în direcția consolidării statului român întregit prin Constituția din 1923 și a legilor elaborate în temeiul el , a fost continuată de toate partidele care s-au succedat la conducerea țării.
SECȚIUNEA 3
Constituția din 1938
3.1. Situația politică internă premergătoare
Așezământul constituțional al României Reîntregite a consfințit monarhia și continuitatea ei, considerată în epocă, drept un factor al stabilității statului și al conservării intereselor. Monarhia trebuie să joace rolul unei puteri moderatoare în organizarea constituțională a statului, dar și de echilibru și de temperare a disputelor politice dintre partide și grupări politice. Însă, unele evenimente istorice ce s-au derulat înainte și după Constituția din 1923, conduc la schimbarea treptată a imaginii tradiționale privind monarhia în cadrul sistemului parlamentar constituțional.
Autoritatea și prestigiul monarhiei, afirmate prin prestigiul domniilor regilor Carol I și Ferdinand, primesc o grea lovitura prin actul de renunțare la tron a lui Carol, în calitatea lui de moștenitor al coroanei regale. Acest act de renunțare din 1925 a zdruncinat principiul succesiunii la tron în linie coborâtoare directă , prin ordinul de primogenitura bărbătească (art. 77, Constituția din 1923). Convocat la 31 dec. 1925, Consiliul de Coroană aprobă actul de renunțare la tronul României a lui Carol, proclamându-l pe Mihai, fiul său, moștenitorul tronului. Acest act a fost supus la vot în cadrul Adunării Naționale și a întrunit din 234 de voturi, 231 bile albe, și 3 bile negre, contra. Totodată, primul ministru, I. I C. Brătianu a declarat problema închisă pentru totdeauna*.
Moartea timpurie a regelui Ferdinand în 1926, a determinat intrarea în funcțiune a Regenței, care avea misiunea să exercite prerogativele regale pe timpul minorității succesorului. Cei trei ani ai Regenței 1927-1930 au reprezentat în plan politic începutul unei erodări a structurilor tradiționale ale instituției monarhice românești. Pentru unii contemporani, anii Regenței au fost ani de haos în capul statului. Aspecte de ordin practic, dar și teoretic au dezvăluit și au confirmat mari disfuncționalităti în exercitarea prerogativelor de către Regență. Deși liberalii au încercat timp de mai bine de patru ani să înlăture orice posibilitate de revenire a lui Carol, acest lucru nu a putut, totuși fi evitat. Compromiterea prestigiului Regenței, în condițiile în care ea trebuia să aibă o durată relativ îndelungată, a stârnit îngrijorarea oamenilor politici, a opiniei publice, în general. La aceasta se adaugă și marea criză economică și politică începută în 1929, campania dusă de liberali împotriva țărăniștilor, aflați la guvernare. Toate acestea au contribuit la crearea atmosferei prielnice revenirii lui Carol în țară și pe tron. Planul de restaurare al lui Carol a fost sprijinit de o serie de grupări monopoliste din Anglia și Franța , care contau pe o întărire a pozițiilor lor economice în România , prin mijlocirea noului rege. Pe fondul neînțelegerilor politice determinate de revenirea lui Carol în țară și demisia pe rând a componenței Regenței, forul legislativ al României îl proclamă rege pe prințul Carol coborâtor direct și legitim în ordin de primogenitură bărbătească regelui Ferdinand I . Prin anularea unui act cu valoare constituțională, (actul din 4 ian. 1926), acceptată cu o ușurință greu de înțeles , Carol devine rege al României. Neîntâmpinând nici o rezistență politică, noul rege a înțeles că toate îndrăznelile îi vor fi îngăduite. Modul în care se pune capăt crizei dinastice la 8 iunie 1930 a însemnat o lovitura dată constituției și implicit democrației românești începută la 1866 aflată în acel moment în plin proces evolutiv.
Proclamarea ca rege, prin anularea unui act constituțional reliefează în mod evident atitudinea și psihologia lui Carol al II-lea față de constituție, deschizând, totodată calea spre desconsiderarea și modificarea ei ulterioară. De altfel Nicolae Iorga a intuit intențiile autoritare ale regelui:.. ordinea constituționala însăși voia să o schimbe regele nou, mai puțini deputați și ieșiți din altceva decât din psihoza mulțimilor, iar la Senat Coroana însăși să aibă dreptul de a alege.
Planurile tot mai evidente ale regelui de a institui un regim autoritar și de a pune în pericol noul regim autoritar, încep să alarmeze pe liderii partidelor politice. În acest context, Constituția din 1923 -până acum criticată-este invocată ca fiind principalul argument în menținerea și apărarea regimului parlamentar, nemodificarea ei fiind, în noile condiții istorice, considerată salvgardarea democrației. Reacția la aceste intenții a fost puternică și la efortul depus în această direcție au acționat toți liderii politici și personalitățile marcante ale vieții culturale.
În miezul frământărilor politice de după restaurația carlistă, atitudinea față de monarhie raportul dintre Constituție și monarhie, dintre monarhie și dictatură, a format obiectul unor largi dezbateri și comentarii. Poziția tuturor partidelor față de monarhie a fost identică, ele pronunțându-se pentru conservarea instituției monarhice, care, în concepția lor, reprezenta simbolul autorității statale și expresia unității naționale și politice.
Însă regimul politic între 1930-1938, s-a concretizat printr-o complicată și contradictorie evoluție cu repercusiuni directe asupra profilului și funcționalității mecanismelor instituționale de stat și de partid tradiționale. Accentuarea disoluției treptate a regimului parlamentar începe să îmbrace forme concrete mai ales după 1934 prin multiplicarea practicii de guvernare prin decrete – legi, ca și prin transferarea tot mai marcantă a inițiativei legislative în sarcina guvernului și a monarhului. Urmărindu-se deliberat, sporirea continuă a atribuțiilor executivului în materie legislativă, prin legea pentru simplificarea și raționalizarea aparatului de stat din 9 iulie au fost acordate puteri depline guvernului pentru a emite decrete-lege, referitoare la reglementarea unor probleme ce țineau de competența constituțională a parlamentului. Pe de altă parte, regele Carol al II-lea a inițiat , manevrat și organizat o acțiune subterană de compromitere și slăbire a forței partidelor politice democratice, amestecându-se direct sau indirect în viața lor internă, urmărind agravarea conflictelor atât din interiorul lor, cât și dintre acestea.
Alegerile din 20 dec. 1937 au decis soarta vieții politice din România , nici un partid nu a obținut 40% din voturi, ceea ce ar fi însemnat să mai primească încă 20%, ca primă electorală. Încălcând uzanțele îndătinate, regele Carol II încredințează cu formarea guvernului pe O. Goga și A.C.Cuza, iar nu pe liderul P.N.L. Astfel, în spatele unui guvern slab, fără sprijin politic și social, Carol și-a pregătit instaurarea propriei guvernări și prin Decretul-lege nr. 89 din 18 ian. 1938 , parlamentul a fost dizolvat înainte de se întruni și se fixează noi alegeri în martie. La 10 febr. 1938 Carol a cerut formarea unui guvern de uniune națională. În noaptea de 10-11 februarie, după consultări cu liderii politici, s-a format guvernul condus de Patriarhul Miron Cristea, trecându-se, practic la distrugerea democrației, acesta declarând starea de asediu , înăsprind cenzura, s-au numit prefecți din rândul militarilor, s-a anulat organizarea alegerilor.
3.2. Constituția regelui Carol al II-lea și degradarea vieții constituționale românești
Regele Carol al II-lea a știut să aleagă bine momentul pentru a obliga partidele politice să accepte regimul autoritar, dată fiind situația deosebită de la sfârșitul lunii ianuarie 1938. S-a promovat ideea că întărirea autorității regale este singura cale de apărare și salvare a țării și a ordinii de stat în fața primejdiei externe, ce devenea tot mai amenințătoare pentru România . În acest context, Constituția din februarie 1938 apărea în fața opiniei publice, ca un act fundamental menit să contribuie la apărarea și salvarea țării, ceea ce rezultă din însăși denumirea ce i s-a dat: Constituția salvării naționale. Dar, ținând seama de faptul că promulgarea acesteia a însemnat, practic, decesul regimului parlamentar-constituțional în România, iar rezultatul final al politicii lui Carol nu a salvat destinul tragic al României, prețul plătit de democrația interbelică prin acceptarea misionarismului monarhic doritor de pace internă și armonie socială, a fost mare.
Constituția din 1938 a fost pregătită în secret în cadrul unui comitet de oameni politici apropriați ai lui Carol : Istrate Micescu, C-tin. Argetoianu, Armand Călinescu, Gh. Tătărăscu, regele desemnându-l ministru al codificării pe Istrate Micescu
În elaborarea și adoptarea Constituției din 1938 nu s-a ținut deloc seama de prevederile privind modalitatea revizuirii Constituției din 1923, aceasta fiind o constituție de tip rigid, neputând fi modificată prin procedura obișnuită a activității legislative. Constituția din 1938 a fost precedată de două acte: unul constituțional și unul încălcând practica constituțională: Decretul-regal nr. 856 din 11 febr. 1938 prin care se introducea stare de urgență pe timp nelimitat, pe tot cuprinsul țării, fără nici o expunere de motive și Comunicatul Casei Regale nr. 32 din 15 febr. 1938, prin care audiențele la rege erau suspendate pe timp nelimitat. Constituția din 1938 nu mai păstrat aproape nimic din constituțiile din 1866 și 1923. Ea însemna ruperea pactului fundamental existent între monarhie și națiune, pact enunțat de regele Carol I la depunerea jurământului pe Constituție la 1 iulie 1866.
La 20 februarie 1938, Carol II, printr-un manifest către națiunea română supunea învoirii ei, noua constituție, al cărei text integral era publicat în Monitorul Oficial din 21 febr. 1938. Manifestul regelui preciza că scopul noului act fundamental era să așeze temelii încă solide și mai drepte ale statului și să îndrume viața obștească pe o cale mai sigură, mai liberă, și mai sănătoasă. Tot la aceeași dată, regele propunea și un plebiscit la 24 febr. pentru a obține acordul națiunii. Noua constituție a fost aprobată cu 4297581 de voturi pentru și 5483 voturi contra. De la data promulgării (24 febr. 1938) potrivit art. 38 din constituție se abrogă Constituția din 1923. Lovitura regală devenea tot mai evidentă, întrucât regele nu avea puterea să abroge o lege ordinară, ci doar să o promulge, cu atât mai puțin o lege fundamentală.
Așezământul fundamental din 1938, sore deosebire de cel din 1923, a îmbrăcat forma unui statut și nu a unui pact bilateral dintre monarh și Reprezentanța națională. De aceea, ceea ce o deosebește fundamental de Constituția din 1923 este atât forma, modul de elaborare și promulgare, cât mai ales conținutul, concepția și ideologia pe care s-a întemeiat, deși, Constituția din 1938 conținea numai 100 de articole, față de cea din 1923, având, însă tot 8 titluri, cu aceleași denumiri, cu excepția titlului II, care în loc de Despre drepturile românilor a fost intitulat Despre datoriile și drepturile românilor. Înlocuind principiile regimului parlamentar – reprezentativ cu surprinzător, multe din articolele, chiar titlurile din Constituția din 1923 au fost preluate și integrate cu unele modificări în cea din 1938.
Regimul reprezentativ simplu , al separației puterilor în stat cu acela al confuziunii lor în persoana regelui și substituind declarația drepturilor și libertăților cetățenești cu statutul profesional al cetățenilor , Constituția din 1938 a promovat și consacrat o nouă ideologie privind ordinea socială și de stat, întemeiată acum pe conceptele de comunitate națională, solidaritate, muncă în folosul obștesc, disciplină, supunereetc. Regele nu mai respectă concepția individualistă consemnată de Constituția din 1866 și 1923, ci stabilește o alta, nouă, comunitară, solidaristă, concepție ce asigură o prioritate executivului asupra legislativului. Deși se menținea forma de guvernământ monarhia , regele nu mai este un organ pasiv, ci devine unul activ, de inițiativă, prin concentrarea puterii legislative și executive în persoana sa. Monarhul era proclamat, pentru prima oară, în istoria constituționalismului românesc, drept cap al statului(art. 30), fiind, în consecință, organul prin care acum națiunea (titulara suveranității) își manifesta puterea.
Aducând modificări substanțiale în materie electorală, în structura corpului electoral și înlocuind reprezentarea atomară a cetățenilor prin reprezentarea intereselor profesionale, Constituția din 1938 introducea o nouă organizare a relațiilor sociale prin situarea profesiunii (ocupației)la baza sistemului de recrutare a corpului electoral, ceea ce conduce la transformarea statului politic, într-un stat profesional S-a considerat că nu toți indivizii trebuie să participe la conducerea treburilor statului, ci numai cei care contribuie la sporirea patrimoniului național, adică reprezentanții profesiilor, profesiunea fiind singura să abiliteze pe cineva din punct de vedere politic.
Constituția din 1938 a fost considerată, în mod apologetic, ca fiind un pas înainte pe calea dezvoltării constituționale a României. Reflectând clar trecerea de la sistemul parlamentar – constituțional reprezentativ la regimul personal al regelui aceasta se deosebește calitativ de cea din 1923 și prin inovațiile aduse în materie constituțională :
regele devine cap al statului . cele două puteri politice , cea legislativă și cea executivă, sunt încredințate regelui, care le exercită diferit: pe cea dintâi prin intermediul guvernului, și pe cea de a doua, prin Reprezentanța națională în timp ce, sub imperiul vechii constituții, puterea legislativă era exercitată colectiv de rege și Reprezentanță.
Regimul parlamentar democratic în care miniștrii erau considerați și reprezentanții majorității parlamentare, este înlocuit cu regimul reprezentativ simplu , în care miniștrii sunt numiți de rege, fără consultarea sau acordul parlamentului , fiind răspunzători numai față de rege și nu față de parlament (art. 65).
Constituția din 1938 mărește sensibil atribuțiile și componența Consiliului legislativ, care din organ de tehnică legislativă, devine acum, organ de colaborare și decizie la opera legislativă (art.72), el fiind controlat și dirijat de către monarh.
Noul așezământ fundamental recunoaște și extinde dreptul la legiferare a regelui, pe bază de decrete-lege și cu obligativitatea, totuși , de a fi , ulterior, ratificate de Parlament.
Constituția carlistă din 1938 reorganizează fundamental modul de recrutare și compunere a corpului electoral, introducând o serie de criterii profesionale și coporative -art. 63- precum și anumite interdicții, restricții și incompatibilități privind pe membrii adunării legislative.
Comparativ cu Constituția din 1923, cea adoptată în 1938 aduce serioase îngustări ale drepturilor și libertăților, prin sporirea datoriilor și obligațiilor în defavoarea drepturilor și prin instituirea supravegherii și controlului asupra activităților și comportamentului indivizilor, dezvoltarea regimului preventiv
De asemenea, Constituția din 1938 a schimbat radical principiile fundamentale ale organizării statului și societății. Devenind capul statului, regele reprezenta factorul principal și permanent al puterii legislative, formulă ce este completată și întărită de o serie de dispoziții suplimentare. Astfel, art. 45 conferea regelui dreptului absolut de a convoca Adunările legiuitoare, de a determina durata lor, de a amâna ținerea lor. Era în același timp, extins dreptul regelui de a dizolva ambele adunări, cu specificarea că, actul de dizolvare trebuia să conțină convocarea alegătorilor și a noilor adunări, însă, fără a se fixa un termen înăuntrul căruia să se facă această convocare
Sporirea puterii regelui, în materie legislativă, reiese și din art. 31, care conferea acestuia inițiativă generală și nelimitată a legilor, Adunările neputând propune, decât legi privitoare la interesul obștesc al statului, pierzând dreptul de inițiativă în privința legilor de interes local și individual.
Prin introducerea procedurii notificării în bloc și nu articol cu articol, practica decretelor-lege a reprezentat instrumentul juridic de manifestare a autorității regelui în defavoarea parlamentului. În fine, inițiativa revizuirii constituției revine, în mod exclusiv, monarhului, drept condiționat de consultarea prealabilă a corpurilor legiuitoare , care urmează să indice și textele de revizuit(art.97).
Comparativ cu plenipotența legislativă a regelui, Constituția din 1938 pune pe plan secundar rolul Reprezentanței naționale, care devine acum factor de colaborare cu regele și a cărui funcție este intermitentă și supusă, în general regelui. Deși era alcătuită ca și în trecut din două adunări, organizarea și funcționarea ei se modifică radical prin introducerea criteriului profesional la baza corpului electoral.
Pentru a putea fi membru al Adunării Deputaților, dispozițiile noii constituții prevedeau practicarea efectivă a unei îndeletniciri sau ocupații , în care una din următoarele categorii: agricultură și munca normală, comerțul și industria și ocupațiuni intelectuale (art.61). Se mai cerea., de asemenea, îndeplinirea a patru condiții: cetățenia română, domiciliul în România , capacitate deplină de exercițiu a drepturilor civile, vârsta de 30 de ani împliniți (art. 62).
În privința recrutării și organizării Senatului, constituția a introdus o serie de inovații comparativ cu cea din 1923. Astfel, senatorii erau împărțiți în trei categorii (față de două, în Constituția din 1923):
Senatori de drept-desemnați în aceleași condiții ca în 1923, mai puțin foștii demnitari ai statului , în schimb, au fost introduși în această categorie toți principii familiei regale, majori (art.64 alin.1 lit. a)
Senatorii aleși-însă numai dintre membrii corpurilor constituite în stat
Senatorii – numiți de rege -dintre persoanele apropiate cu care monarhul își putea asigura controlul efectiv asupra Senatului, întrucât proporția senatorilor numiți în raport cu cei aleși era de jumătate.
Pentru alegerea membrilor adunărilor legiuitoare nu se mai prevedea votul universal, egal direct, obligatoriu și secret, ci doar vot secret, obligatoriu și exprimat prin scrutin uninominal, pe circumscripții, care să asigure reprezentarea felului de îndeletnicire a alegătorilor (art.61), ceea ce îngusta serios electoratul și eligibilitatea deputaților.
Privând Adunările legiuitoare de importante atribuții legislative, acestora lise dăduse, practic, mai degrabă, un rol decorativ pe scena vieții politice românești. Noua constituție, de asemenea, nu mai admitea prioritatea legislativă, pe care o avusese Adunarea Deputaților în raport cu Senatul, acordându-se o vocație egală în materie financiară și de buget. În schimb, era menținută regula simultaneității sau concomitenței parlamentului, în sensul că, dacă una din adunări nu a fost constituită sau a fost dizolvată, cealaltă nu mai putea funcționa.
Tot ca o inovație în materie legislativă, Constituția din 1938 extindea drepturile și atribuțiile Consiliului legislativ, care, din organ cu rol consultativ, devine un organ de îndrumare, dirijare și control al legislativului, pentru a feri monarhia de punerea în discuție a unor acte indezirabile . În acest sens, art.72 stabilea consultarea obligatorie a Consiliului legislativ pentru toate proiectele de legi, atât înainte, cât și după amendarea lor în comisiuni, afară de cele care privesc creditele bugetare. Nici un regulament pentru aplicarea legilor nu putea fi adoptat fără consultarea prealabilă a acestui Consiliu de stat.
Ideea instaurării unui stat bazat pe autoritatea monarhului a determinat pe constituantul de la 1938, sa procedeze la o sporire simțitoare a puterii executive. Astfel, în Constituția din 1938 puterea executivă era încredințată regelui, care, o exercita prin guvernul sau în modul stabilit prin Constituție (art 32). Regele era considerat, în continuare, irevocabil, iar persoana sa, inviolabila. Prin Constituția menționată, regele dobândește două prerogative importante: de a declare război și de încheia pacea(art46) și dreptul de a încheia tratate politice și militare cu alte state. Actul fundamental din 1938 omite (intenționat sau nu) să precizeze până unde se întind prerogativele regelui și renunță la vechea formulă conform căreia regele nu are alte puteri decât acele prevăzute prin Constituție. În aceeași idee, principiul neresponsabilității regelui, prevăzut în vechea Constituție, conform căruia, nici un act al regelui nu avea tăria dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta devine răspunzător el însuși de acel act, căpăta o nouă formulare în Constituția din 1938, în sensul că, actele regelui vor fi semnate de un ministru, care, prin aceasta devine răspunzător pentru ele. Concretizarea supremației puterii monarhului poate fi observată și din modul de dispunere și a dispozițiilor referitoare la atribuțiile puterilor statului. Dacă în Constituția din 1923, titlurile privind autoritățile Reprezentanței naționale erau trecute înaintea celor care reglementau puterea regelui și miniștrilor, în cea din 1938 era tocmai invers, ceea ce l-a condus pe juristul Paul Negulescu la concluzia ca: în afară de puterile încredințate prin Constituție, regele putea face și alte acte.
Ruperea echilibrului între puterile recunoscute în stat s-a concretizat în noua constituție, și prin anularea drepturilor de control al corpurilor legiuitoare asupra activităților guvernului și miniștrilor. Astfel, miniștri exercitau puterea executivă în numele regelui și pe a lor răspundere, având, însă, responsabilitatea politică numai față de rege, nu și față de parlament, cum prevedea vechea Constituție. Totuși, Constituția din 1938 păstra răspunderea civilă și penală a miniștrilor pentru actele lor în aceeași condiție ca și în vechiul așezământ constituțional.
Capitolul V din titlul III menține puterea judecătorească în liniile constituției din 1923, fiind menținute principiile obiectivității și egalității justiției, inamovibilității judecătorilor, neamestecului regelui în administrarea justiției, interdicția creării unor comisii sau tribunale excepționale pentru judecarea anumitor persoane sau anumitor procese etc. De asemenea, se menține competența în materie de contencios administrativ și interdicția de a judeca actele de guvernământ și actele de comandament militar(art.78).
Urmărind instaurarea noii ordini sociale și preocupat de ideea subordonării individului, colectivității, prin impunerea în prim plan a datoriilor individului față de societate, constituantul de la 1938 procedează la reorganizarea raporturilor dintre individ și stat în mai multe direcții: 1) sunt introduse anumite restricții privind libertatea individului și, în mod special, libertatea contractuală; 2)individul este considerat că exercită și trebuie să exercite o funcție socială , fiind obligat să presteze anumite activități sociale și economice în folosul colectivității; 3) sunt sensibil sporite controlul și supravegherea activităților individului, ca și intervenția statului în raporturile interindividuale, toate aceste forme urmărind, în concepția susținătorilor regelui, armonizarea interesului individual și al celui social, sub semnul solidarității naționale.
Consolidarea regimului comunitar este confirmat și de impunerea în prim plan a datoriilor și obligațiilor românilor în detrimentul drepturilor și libertăților cetățenilor , prevăzute în titlul II al Constituției din 1923. Cea din 1938 introducea o serie de dispoziții imperative și sancționatorii în privința obligațiilor, în timp ce drepturile și libertățile nu erau însoțite de garanții juridice, precizându-se doar că ele decurg sau se exercită în condițiile legii(art.10). Astfel, deși erau menținute în continuare principalele drepturi și libertăți cucerite în perioada regimului parlamentar, în realitate, în exercitarea acestor drepturi existau restricții menite sa le golească de conținutul lor real. Noua reglementare a statutului individului în societate conținea posibilitatea restrângerii și diminuării sensibile a drepturilor și libertăților cetățenești, posibilitate devenită realitate prin viitoarele legi carliste.
Comparativ cu legea fundamentală din 1923, cea din 1938 nu mai prohibea deosebirile de naștere și titlurile sociale de clasa între cetățeni. Totodată s-au introdus o serie de restricții și incompatibilități referitoare la ocuparea funcțiilor și demnităților în stat, specificându-se că numai cetățenii români sunt admiși în funcțiile și demnitățile publice, civile și militare (art.27)
Referitor la regimul proprietății, față de formula utilizată în 1866, când proprietatea era declarată sacră și inviolabilă și de concepția legiuitorului de la 1923, care garanta proprietatea de orice natura, Constituția din 1938 introducea prin art. 16 o formulă intermediară , decretând-o ca inviolabilă și garantată. Încercând să dea o justificare noii formule, doctrinarii regimului considerau că, în acest fel legiuitorul constituant aduce o întărire a dreptului de proprietate individuală, capitalul rămânând ca o instituție de bază a organizării economice. Mai mult, susținându-se că, dreptul de proprietate stă la baza originii sociale constituantul de la 1938 proclama , pentru prima oară, principiul liberei circulații a bunurilor, orice putând dispune de bunurile ce sunt ale lui după normele prevăzute de lege.(art. 16) spre deosebire de Constituția din 1923, însă, care prevedea expres ca nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor, cea din 1938 adopta formula afară de cazurile de înaltă trădare și delapidare de bani publici. Constituția din 1938 menținea principiul naționalizării bogățiilor subsolului introdus în cea din 1923 însă sub influența art. 489, din Codul Civil, proprietarul va beneficia de cel puțin 50% din prețul la hectar al concesiunii ca și posibilitatea de a participa la exploatarea acestor bogății.(art17)
Eterogenitatea, dar și eclectismul de principii și norme incluse în Constituția din 1938 a da naștere unor aprecieri și interpretări diferite atât în ceea ce privește caracterul și conținutul acesteia, cât și în privința esenței și trăsăturilor statului și regimului politic ce a funcționat în perioada 1938-1940. Făcând apologia actului fundamental carlist, Paul Negulescu considera că acesta a căutat să așeze statul românesc pe baze noi: în locul statului burghez individualist, care era un stat de clasă, se instalează un stat de interes general, în care concepțiile solidariste domină. Luând o atitudine împotriva lui Anibal Teodorescu, care consideră ca noua Constituție instaura un regim de dictatură personală a regelui, P. Negulescu încerca să justifice și să legitimeze regalitatea și instituția monarhică, ele fiind un simbol al unității statului, Constituția din 1938 , în concepția sa întărind regalitatea nu a făcut decât să transpună ceea ce se găsea în conștiința tuturor românilor.
Considerăm că, regimul instaurat în februarie 1938 (chiar dacă a evoluat spre o restrângere a drepturilor și libertăților democratice, prin desființarea partidelor politice, prin introducerea unei noi instituții, Frontul Renașterii Naționale) și orientarea lui spre dreapta, s-a realizat nu din convingere, ci din nevoia de a găsi soluții de salvare a țării, în condițiile derutei politice în care intraseră chiar și statele europene de lungă tradiție. De aceea naționalismul și antisemitismul regimului au fost moderate. Unele din vechile libertăți cetățenești au rămas în vigoare, iar parlamentul, chiar dacă a suferit transformări esențiale și-a păstrat , totuși, fie numai prin componența sa, calitatea de instituție democratică a societății.
Titlul V, intitulat Despre oștire menține în linii mari, prevederile Constituției din 1923, privitoare la retragerea gradelor, decorațiilor și pensiilor militare , obligativitatea serviciului militar și interdicția de a se angaja forțe străine în serviciul statului.
Comparativ cu așezământul din 1923, cel din 1938 pare, în ceea ce privește revizuirea Constituției, mai puțin rigidă, însă rămâne, practic, la latitudinea regelui, care, conform art. 97, are doar el inițiativa revizuirii. Dorindu-se a se păstra un rol mai mult sau mai puțin formal al celor doua camere legislative, se cerea în continuarea aceluiași articol, consultarea prealabila a Corpurilor legiuitoare, care urmează a indica și textele de revizuit;cvorum-ul necesar revizuirii ( înlocuirii, modificării)era menținut la cel puțin 2/3 din fiecare adunare.
Încă o dată, se reliefează faptul că, Constituția din 1938 a fost menită să consolideze puterea și autoritatea regelui, limitate în trecut de existența regimului parlamentar-constituțional întemeiat pe sistemul pluripartitist. Concepută ca un fortifiant ideologic și politic al noului regim, aceasta, în ciuda țelurilor propuse, a contribuit foarte puțin sau chiar deloc la consolidarea și salvarea țării amenințate de revizionism și ciuntiri de război. Reconcilierea națională cerută de rege pentru salvarea țării, nu și-a atins ținta, iar lupta violentă dintre rege și Garda de Fier a deschis cale abuzurilor, răfuielilor și asasinatele politice, creând o dispută între Coroană și Țară, după cum afirma, pe bună dreptate, Iuliu Maniu, contribuind la erodarea sensibila a ideilor de legalitate, dreptate și legitimitate ale statului de drept. Totodată, dărâmând și desființând vechile instituții democratice, regimul autoritar n-a reușit să-și creeze instituții viabile, capabile să confere stabilitatea internă și securitatea internă și externă a regimului și statului.
Constituția din 1938 a devenit, astfel, preambulul guvernării, practic fără Constituție a României, în perioada sept. 1940 – aug. 1944. Suspendarea Constituției a fost consecința politicii nechibzuite a monarhului incapabil să rezolve prin măsuri autoritare problemele interne și să asigure integritatea țării, dar și rezultatul direct al noilor mutații intervenite în politica europeană în perioada martie 1938 – sept. 1940. La aceeași dată era investit cu Președinția Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu, reducându-se substanțial prerogativele regelui.
CAPITOLUL III
Evoluția constituțională a României în perioada 1940 –1989
SECȚIUNEA 1
Acte cu caracter constituțional în perioada 1940-1948
1.1. România fără Constituție.
Dezastrul național generat de prăbușirea granițelor României în tragica vară a anului 1940, a condus la lovitura de stat din septembrie, același an. În acele condiții deosebite, Ion Antonescu apărea ca singura persoană capabilă să salveze țara de greșelile și situația complicată în care se afla datorită regimului autoritar. În aceeași zi cu numirea generalului Antonescu, practic, în fruntea statului, printr-un Decret Regal(3053) acesta era investit cu puteri depline, în acest sens art. 7 al decretului mai sus menționat prevedea șapte prerogative regale ce-i erau încă atribuite lui Carol II: dreptul de a bate monedă, el este capul oștirii, conferă decorațiile române, dreptul de grațiere, amnistie și reducere a pedepsei, primirea și acreditare de ambasadori și miniștrii plenipotențiari, încheierea de tratate, modificarea legilor organice numirea miniștrilor și secretarilor de stat, aceasta fiind făcută prin Decret-regal și contrasemnată de președintele Consiliului de Miniștrii.
După abdicarea regelui Carol II, la 6 sept. 1940, Antonescu rămâne, practic, singur în fruntea statului. În această situație, emite Decretul-lege 3064, prin care, invocând mențiunile Constituțiilor din 1866 și 1923, constată succesiunea la tronul României a lui Mihai, care pentru a doua oară devine rege al României, sub numele Mihai I.
Prin Decretele-lege 3067 din 6 sept. și 3072 din 8 sept. puterile generalului Antonescu sporesc, întrucât regele pierde trei prerogative importante: dreptul de a încheia tratate, dreptul de modifica legile și de anumiți miniștrii și secretari de stat, păstrând, totuși, dreptul de a numi primul-ministru, însărcinat cu puteri depline. Aceste trei decrete creau o instituție politică nouă-cea de conducător al statului. În consecință, Antonescu întrupa puterea executivă și puterea legislativă, avea drept de inițiativă legislativă, numea și revoca miniștrii, conferea grade militare, iar prin suspendarea inamovibilității corpului judecătoresc obținea și controlul puterii judecătorești.
În lipsa unui act constituțional, dispunând de puterea legislativă și executivă și de controlul puterii judecătorești, Ion Antonescu nu a abuzat discreționar de puterile ce-i reveneau, ci, chiar în absența statului de drept, a creat un regim de guvernare excepțională întemeiat pe supremația legii consacrată juridic și respectată în viața societății românești. De asemenea, el a păstrat manifestări ce marcau conduita sa democratică și care au influențat benefic, atât măsurile adoptate, cât și popularitatea sa.
Având concursul unor juriști de mare valoare, Antonescu a realizat nu numai o legislație excepțională pentru stare de război în care se găsea țara, ci și o operă legislativă cu viabilitate până astăzi (ex. :Legea 603 din 1943, pentru simplificarea împărțelii judiciare și Legea 919 din 1944, privind dreptul de moștenire a soțului supraviețuitor).
Totuși forma de cucerire a puterii de stat de către Ion Antonescu, printr-o lovitură de stat nu impune, obligatoriu, suspendarea Constituției și desființarea Parlamentului. Nici pericolele externe și starea de război nu legitimau măsurile luate în acest sens, deoarece, în condițiile de atunci, aproape similare , când o parte a țării fusese ocupată, Parlamentul aflat la Iași, în pribegie , funcționase cu succes în Primul Război Mondial.
1.2. Evoluția constituțională între anii 1944-1948; repunerea în vigoare a Constituției din 1923
Actul istoric de la 23 august 1944, prin care se înlătura regimul de dictatură al Mareșalului Antonescu, deschidea posibilitatea renașterii vieții constituționale a României. Însă imposibilitatea elaborării unei legi fundamentale în această perioadă de timp, a făcut necesară repunerea în vigoarea Constituției din 1923 și completarea relațiilor sociale prin elaborarea unor acte cu caracter constituțional.
Repunerea în vigoare a Constituției din 1923, ca urmare a acțiunilor întreprinse, mai ales de liderii partidelor istorice din Blocul Național Democrat, a fost mijlocul principal de rezistență împotriva tendințelor evidente de dominație politică sovietică, de intrare a României în sfera de influență a marii puteri de la răsărit. Dacă această constituție a avut o soartă ingrată în istoria societății românești, fiind a doua oară strivită de evenimentele externe și interne, ea și-a dovedit și în anii 1944-1947, valoarea practică , întrucât, zdrobirea drepturilor românilor, intensificarea arestărilor și deportărilor, represiunile împotriva bisericii s-au putut dezlănțui cu brutalitate numai după abandonarea Constituției din 1923 și plecarea regelui din țară.
Decretul 1626 din 31 august 1944 a fost primul act cu caracter constituțional după ieșirea României din război. Acesta stabilea toate drepturile românilor, recunoscute de Constituția din 1866, cu modificările aduse ulterior prin Constituția din 1923. Trimiterea la actele fundamentale menționate are mai mult o valoare politică, decât una juridică. Prin acesta se punea capăt regimurilor dictatoriale și se afirma o lungă tradiție constituțională în privința drepturilor și libertăților cetățenilor. Art. 3 stipula că un decret dat în urma hotărâri Consiliului de Miniștri va organiza Reprezentanța Națională, până la organizarea acesteia regele exercitând puterea legislativă, la propunerea Consiliului de Miniștri. Art. 4 din același decret repune puterea judecătorească pe poziția ocupată în stat conform Constituțiilor din 1866 și 1923, prin precizarea că: o lege specială va statornici condițiile în care magistrații sunt inamovibili. În finalul decretului 1626 se abrogau toate decretele regale prin care Antonescu căpătase puteri depline în stat. Decretul 1849 din 11 oct. 1944 a fost o completare a Decretului 1626, în al cărui articol unic se reglementa că legi speciale vor prevedea condițiile în care vor fi urmăriți și sancționați toți acei care, în orice calitate și sub orice formă au contribuit la dezastrul țării. Ultimul alineat precizează că aceste legi vor putea prevedea și măsuri pentru urmărirea averilor.
Legea 86 din 1945 privind Statutul Naționalităților Minoritare a exprimat la nivelul principiilor constituționale, realitatea că minoritățile din țara noastră au trăit, au muncit și au luptat cot la cot cu națiunea română pentru eliberarea națională și socială, că sunt animate de idealuri comune, democratice și progresiste . Astfel, în primul articol se arată că toți cetățenii români sunt egali în fața legii, bucurându-se de aceleași civile și politice , fără deosebire de rasă, naționalitate, limbă, religie. Se asigurau garanțiile exercitării acestor drepturi prin faptul că legea interzicea cercetării originii etnice în vederea stabilirii situației juridice, acordându-se egalitate în ceea ce privește admiterea și promovarea în funcții publice prin exercitarea profesiei.
Legea 1867 din 23 martie 1945, pentru înfăptuirea reformei agrare, prevedea exproprierea și trecerea asupra statului a bunurilor agricole cu inventarul viu sau mort, pentru a fi împărțite plugarilor îndreptățiți la împroprietărire. Erau nominalizați cei care au colaborat cu germanii, criminali de război și vinovați de dezastrul țării, cei fugiți din țară, precum și cei care dețineau mai mult de 50 ha, influența sovietică, începând să-și facă simțită prezența.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 2218 din 13 iulie 1946 s-au pus în aplicare dispozițiile art. 11 din Decretul 1626, organizându-se Reprezentanța Națională sub denumirea de Adunarea Deputaților. Se modifică astfel, Constituția din 1923, prin renunțarea le sistemul bicameral, în urma desființării Senatului. Art. 17 al acestui decret statornicea că Adunarea Deputaților nu poate proceda, nici total, nici în parte le revizuirea constituției, aceasta putându-se efectua numai potrivit dispozițiilor din Titlul VII al Constituției din 1923, și anume, de către Adunarea Legiuitoare Extraordinară, aleasă special în acest scop. Același act normativ prevedea la art. 2 că femeile au drept de vot și pot fi alese în Adunarea Deputaților în aceleași condiții ca și bărbații .
În condițiile în care comuniștii începuseră să ocupe un loc din ce în ce mai important pe scena politică românească sub oblăduirea sovietică, soarta Constituției din 1923 și, implicit, a monarhiei erau decise, întrucât nu se putea concepe înfăptuirea revoluției socialiste decât lichidarea ultimelor forme ale vieții parlamentar – constituționale tradiționale.
Pentru a se putea pune în aplicare Convenția de armistițiu*, la 11 oct. 1944, Înaltul Decret Regal 1626 din 31 aug. 1944 era modificat , adăugându-se două prevederi cu caracter constituțional: a) elaborarea unor legi care să prevadă condițiile în care vor putea fi urmăriți și sancționați cei vinovați, în orice calitate și sub orice formă, de dezastrul țării; b) aceste legi vor putea prevedea și măsuri pentru urmărirea averilor celor vinovați .
Aceste prevederi erau în contradicție cu Constituția din 1923, întrucât art. 15 stipula că nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averii, iar art. 101 interzicea crearea de comisii și tribunale extraordinare în vederea judecării anumitor procese, fie civile, fie penale sau în vederea judecării anumitor persoane . În temeiul acestor noi prevederi au fost adoptate două legi: Legea nr.50 din 20 ianuarie 1945, pentru urmărirea și pedepsirea criminalilor și profitorilor de război și Legea 51 din aceeași dată, pentru urmărirea și pedepsirea celor vinovați de dezastrul țării. Acestea vor fi ulterior înlocuite, după instaurarea guvernării lui Petru Groza, cu o legislație mult mai dură în privința celor menționați mai sus. Pentru aceștia se constituiau instanțe de judecată mixte, în care elementul politic era în majoritate.
Condițiile izvorâte din Convenția de armistițiu, corelate cu introducerea unui regim tranzitoriu de organizare judecătorească au generat grave și dureroase disfuncționalități în sistemul judecătoresc românesc. Astfel, legea 640 din 19 dec. 1944 suspenda inmovibilitatea judecătorilor, suspendare care va fi, apoi, mereu prelungită, până la desăvârșirea ei prin Constituția din 1948; legea 312 din 21 apr.1945, pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării și a criminalilor de război, crea o instanță extraordinară, și anume, Tribunalul Poporului, violând grav art. 101 din Constituție. Legea prevedea înființarea instituției acuzatorilor publici , care nu făceau parte din sistemul judecătoresc, fiind numiți de Consiliul de Miniștrii. Prin aceeași lege se introducea arbitrajul și abuzul în materie judecătorească, Consiliul de Miniștrii putând emite mandate de arestare fără a fi supuse confirmării judecătorești. Totodată, prin simplificarea procedurilor de judecată, coroborate cu cele prezentate mai sus, tradiția judecătorească românească înceta să se manifeste, fiind anulată de reprimare a inamovibilității judecătorilor, instrumentarea cazurilor de acuzatorii publici.
Încercarea regelui Mihai I de a se opune măsurilor luate de guvern, printre care menționăm cererea adresată către primul ministru, Petru Groza de a-și prezenta demisia, cerere de altfel (încălcându-se în mod flagrant constituția , dar și uzanțele constituționale) refuzată, și care a culminat cu așa-zisa grevă regală declanșată la la 21 aug. 1945 și încheiată cinci luni mai târziu. Decretul regal 2218 din 13 iulie 1946 stabilea că puterea executivă se exercită colectiv de rege și Reprezentanța națională, organizată într-o singură cameră. Organizarea Reprezentanței naționale mai conținea dreptul regelui de a dizolva parlamentul.
Legea 500 din 15 iulie 1946, privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaților, semnată de Lucrețiu Pătrășcanu, stabilea dreptul de vot pentru femei și militari. Cei care dobândiseră cetățenia română prin naturalizare nu puteau să aleagă sau să fie aleși decât după 6 ani de la naturalizare. Totodată, art. 7 fixa numeroase cazuri de incompatibilitate sau nedemnitate.
Toate aceste măsuri ale partidului comunist de a prelua puterea în totalitate prin înlăturarea oricărei opoziții de pe scena politică, prin desconsiderarea constituției, a culminat cu forțarea regelui, sub amenințarea trupelor ce înconjurau Palatul Regal, să semneze, la 30 dec. 1947 actul de abdicare, urmând ca, prin legea 363 din 30 dec. 1947, România să fie proclamată republică, sub numele de Republica Populară Română. S-a constituit un prezidiu compus din cinci membrii, căruia îi era atribuită puterea executivă și s-a constituit o Adunare Constituantă, ce urma să hotărască asupra noii constituții.
Începea, astfel o perioadă nefastă din istoria României, concretizată prin totalitarism impus și protejat de sovietici și care avea la bază o legislație dominată de idei și principii tipice ideologiei comuniste.
SECȚIUNEA 2
Constituția din 1948 – instrument de realizare a dictaturii statului
2.1. Constituția în regimul comunist
Toate regimurile comuniste au manifestat o preocupare pentru elaborarea și promulgarea constituțiilor, considerate ca fiind expresia juridică a raportului real de forțe în lupta de clasă. În perioada totalitarismului, în România au fost elaborate trei constituții (1948, 1952 și 1965), cea mai viabilă în viața societății românești fiind cea din 1965, care a rămas în vigoare un sfert de veac. Constituțiile din perioada comunistă aveau menirea să dovedească legalitatea și chiar legitimitatea regimului politic din România, ales în urma unor scrutinuri electorale, la care au participat majoritatea cetățenilor țării. Analiza lor atestă că, dincolo de imperfecțiunea de tehnică legislativă și de contradicția între termenii utilizați, aceste constituții au supralicitat socialul și au neglijat individualul, identificând în mod deliberat, societatea cu statul și atribuindu-i acestuia rolul de instrument legal de impunere a dictaturii și dominație partidului comunist. Considerate ca reprezentând voința clasei muncitoare și, apoi a poporului, ridicată la rangul de lege fundamentală de organizare a societății și statului , constituțiile socialiste au reprezentat, totodată, principalul mijloc de făurire și generalizare a relațiilor socialiste în toate domeniile vieții sociale.
Abdicând de la tradițiile democrației parlamentare, acestea au reprezentat forma juridică de subordonare a societății (inclusiv a statului) voinței unei singure forțe politice, Partidul Comunist Român, ridicând la rangul de principiu de stat, monopolul absolut al unui partid și făcând din practica politică și constituțională un ritual al manifestărilor dictatoriale ale guvernanților comuniști.
2.2. Constituția din 1948: fundamente politice, conținut, efecte
Procesul restrângerii treptate a regimului parlamentar-constituțional în România a început cu desființarea partidelor istorice, abolirea monarhiei și proclamarea republicii populare (ulterior socialistă), intensificându-se odată cu adoptarea Constituției din 13 aprilie 1948. Ea reprezintă produsul tipic al aplicării în viața politică românească a doctrinei și ideologiei comuniste, după modelul sovietic, prin preluarea documentelor constituționale ale statului sovietic, începând cu decretele din octombrie, până la Constituția U.R.S.S. din 1936. Deși acest act constituțional a fost a fost elaborat intr-o etapă în care procesul de transformare socialistă a țării noastre se afla în germene, el a reprezentat principalul instrument de realizare a dictaturii statului în toate domeniile vieții sociale și de desființare a societății civile, cu consecințe extrem de negative asupra derulării vieții democratice românești.
Structurată pe 10 titluri principale și cuprinzând 105 articole, Constituția din 1948 introducea, pentru prima oară în istoria noastră constituțională, o serie de principii revoluționare , care întrerupeau, brusc și total, tradițiile constituționale românești. Între acestea, cele mai importante se refereau la: suveranitatea populară, unicitatea puterilor în stat, reprezentarea populară printr-un organ ales, responsabil și revocabil în fața poporului, rolul conducător al clasei muncitoare, în frunte cu partidul muncitoresc (ulterior, comunist), centralismul democratic, legalitatea populară, garantarea materială a drepturilor fundamentale cetățenești.
Încă din primul titlu erau detaliate principiile de organizare a statului democrat-popular, considerat a fi rezultatul luptei duse de popor, în frunte cu clasa muncitoare împotriva fascismului și imperialismului (art.2), negâdu-se, astfel, orice fel de continuitate istorică și națională a societății și a statului român. Instituind forma de guvernământ, republică, legiuitorul de la 1948 a omis, cu bună știință, faptul că, deși se specifica un caracter unitar, indivizibil al statului român, acesta nu era considerat și indivizibil, ci teritoriu inalienabil, așa cum prevedeau Constituțiile din 1866, 1923, și 1938. Era, de altfel, o recunoaștere tacită a Pactului Ribbentrop-Molotov, prin care teritorii românești (Basarabia, Ținutul Herței, apoi Insula șerpilor)erau cedate, și, totodată, era deschisă calea unor retușuri teritoriale, în funcție de interesele geo-politice și economice ale Moscovei.
Proclamând solemn că puterea emană de la popor și aparține poporului (art.3), (și nu națiunii), Constituția din 1948 prevedea exercitarea acesteia de către organe alese de popor, ai căror reprezentanți erau răspunzători în fața poporului (art.4), putând fi revocați prin voința alegătorilor. Acest prim principiu va rămâne, însă, pur formal, nefiind niciodată aplicat în practică. Astfel, constituția devenea, în esență, voința partidului comunist.
Fundamentând bazele structurii social-economice de tip socialist, Constituția din 1948, deși recunoștea trei categorii de proprietate (de stat, cooperatistă, și particulară), proclama principiul supremației proprietății de stat și cooperatiste față de cea privată, precum și protecția specială a proprietății de stat constituită din bogățiile subsolului, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căi de comunicație și transmisiune. Deoarece în momentul elaborării constituției, o parte din bunurile menționate erau în proprietate privată, se propunea de lege ferenda”, ca ele să fie ulterior trecute în proprietatea statului, ceea ce va constitui temeiul juridic al legilor de naționalizare a marii majorități a întreprinderilor industriale, bancare, miniere, de transport și asigurări, precum și crearea economiei și industriei socialiste.
Preocupat de introducerea și promovarea unor valori colectiviste, în defavoarea celor individuale, legiuitorul de la 1948 a proclamat principiul revoluționar, conform căruia, munca este factorul de bază al vieții economice a statului (art.12), ea reprezentând, totodată, o datorie a fiecărui cetățean, statul acordând chiar sprijinul celor ce muncesc. Se promovau valorile colectivismului social, în numele căruia munca reprezenta o onoare în societatea socialistă, deși ea va deveni și o sancțiune pentru cei ce se vor opune acestor principii. Constituția din 1948 introducea în viața statului principiul planificării economiei naționale, principiu ce va deveni o constantă juridică, ce se va concretiza prin planurile anuale și cincinale adoptate în comun de Marea Adunare Națională , Guvern și Comitetul Central al P.C.R. Astfel, se realiza o simbioză forțată între sfera juridică și cea politică, legile și decretele fiind dublate de hotărâri politice și ideologice ale partidului. Comerțul intern și extern, deși nu devenise monopol de stat, era sprijinit de stat , care, ulterior, va deveni principalul, apoi singurul partener de afaceri și, în același timp, principalul exponent care planifică economia națională.
Pentru prima oară în istoria noastră constituțională, prin această constituție este înlăturat principiul separației puterilor în stat și este înlocuit cu cel al unității depline a puterii de stat , organul suprem al puterii de stat devenind Marea Adunare Națională, față de care răspund toate celelalte organe ale statului.
Marea Adunare Națională era o instituție unicamerală și singurul organ legislativ, având o serie de competențe și atribuții extrem de largi în privința aprobării guvernului, votării bugetului, contopirii sau desființării unor ministere, adoptării deciziilor privind problemele războiului și păcii, acordării amnistiei, etc.(art.39). Acest organ reprezentativ era condus de un prezidiu, compus dintr-un președinte, trei vice-președinți, un secretar și 14 membrii, toți aleși din cadrul său. Prezidiul avea o serie de atribuții și prerogative care, raportate la Constituțiile din 1866, 1923 și 1938, aparțineau șefului de stat, în speță, regelui. Titlul II mai preciza și condițiile și modul în care trebuia să lucreze Marea Adunare, cvorum-ul necesar adoptării hotărârilor. Articolul 55 preciza că inițiativa legislativă aparține guvernului; de asemenea, deputații, în număr de cel puțin o cincime din numărul total, pot lua inițiativa oricărei legi. Acest fapt arată, încă o dată, imixtiunea guvernului în probleme strict specifice (conform constituțiilor anterioare) legislativului.
În realitate rolul Marii Adunări Naționale era formal, deoarece majoritatea actelor legislative și administrative vor fi elaborate și aplicate de guvern, în calitate de organ suprem executiv și administrativ(Art. 66).Astfel în România, puterea executivă va deveni, treptat, singura putere reală, dobândind o supremație față de cea executivă și judecătorească.
Politizarea funcțiilor administrative la nivel central este multiplicată și la nivel local, unde sunt înființate consiliile populare, ca organe ale puterii de stat, puternic infuzate cu elemente ale P.C.R. Din punct de vedere administrativ pe de o parte, Constituția din 1948 menținea vechea organizare administrativ-teritorială, în comun, plăși și județe, dar pe de o altă parte prevedea înființarea unei noi unități administrative, regiunea (ulterior raionul) ca un preambul al suprimării totale a tradițiilor istorice și naționale în acest domeniu.
Prevederile Titlului III despre Organele judecătorești și parchetul, dădeau largi posibilități executivului de amestec în analizarea justiției și legalității prin înființarea instituției asesori populari care funcționau la toate instanțele (mai puțin la Curtea Supremă), aleși sau numiți de către P.C.R. și desemnați să aplice justiția și să înfăptuiască legalitatea populară.Deși se stipula subordonarea judecătorilor numai legii, ca și obligativitatea de a aplica legile egal față de toți cetățenii, legislativul din 1948 nu a menținut principiul inamovibilității judecătorilor existent în constituțiile anterioare, ceea ce va reprezenta o lovitură gravă dată însuși actului de justiție. De asemenea Constituția din 1948 nu mai reglementa contenciosul administrativ, astfel încât persoanele prejudiciate în drepturile lor printr-un act administrativ ilegal sau abuziv să se poată adresa justiției pentru repararea prejudiciilor, ceea ce va deschide calea arbitrarului și abuzurilor împotriva cetățenilor din partea autorităților administrative.
Referitor la drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, deși acestea erau recunoscute și garantate formal (în Titlul III), erau introduse numeroase interdicții în privința exercitării lor, creându-se o discrepanță vizibilă între principii și realitățile politice și juridice. Astfel, în timp ce era prevăzut și garantat dreptul tuturor cetățenilor, fără deosebire de sex, naționalitate, grad de cultură și profesie de a alege sau de a fi aleși în organele statului (Art. 18), erau prevăzute o serie de interdicții și incompatibilități electorale și elective față de persoanele interzise, lipsite de drepturi civile și politice și nedemne considerate ca atare de instabilități în acest sens. Ele reprezentau o formă legală utilizată de evaluatorul socialist, de izolare și marginalizare politică a unor indivizi pe criterii politice și ideologice. Deși prin Constituție se prevedea libertatea individuală, nici o persoană neputând fi reținută sau arestată mai mult de 48 de ore fără mandat de arestare și nici condamnată fără sentință judecătorească, a rămas pur formală și declarativă în lipsa unor garanții juridice procedurale. Prevazând și garantând libertatea presei, cuvântului, întrunirilor, mitingurilor și manifestațiilor, actul constituțional prevedea expres că exercitarea acestor drepturi era asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hârtia și locurile de întrunire sunt puse la dispoziția celor ce muncesc (Art. 31), evident de către partidul și statul socialist.
Cu privire la modificarea Constituției, cele două articole ale Titlului IX precizau că aceasta se poate efectua la propunerea guvernului sau a unei treimi din membrii Marii Adunări Naționale a R.P.R.Cvorumul necesar adoptării actului fundamental era stabilit de articolul 104 la două treimi din numărul total al membrilor Marii Adunări Naționale. Constituția din 1948 a fost aprobată cu unanimitate de 401 voturi.
Actul constituțional din 1948 a marcat trecerea spre un regim guvernamental întemeiat pe monopartidism și autoritarism statal, precum și spre o economie centralizată și dirijată politic, având ca finalitate practică limitarea și eliminarea formelor capitaliste din societatea româneasca. Majoritatea prevederilor sale vor constitui temeiul juridic al legilor de naționalizare adoptate ulterior, în primul rând legea naționalizării principalelor întreprinderi industriale, bancare, miniere, de transport și asigurări din 11 iunie 1948 iar apoi a procesului de transformare socialistă a agriculturii prin înființarea de gospodării agricole colective la sate și de ferme de stat care practic au anulat reforma agricolă din 1945.
Imixtiunea directă și brutală a partidului nu s-a limitat numai la infrastructura societății, ea cuprinzând și suprastructura și spiritualitatea româneasca reprezentată de învățământ, știință, cercetare și cultură.
Centralismul politic și economic este dublat și de cel administrativ prin înlăturarea în 1950 a vechii împărțiri teritoriale a României experimentată timp de un secol și înlocuirea ei cu regiuni și raioane administrativ-teritoriale,dupa modelul sovietic.
Apreciată și elogiată în epocă ca fiind prima constituție democratică, de tip socialist, care a dat posibilitatea maselor populare, sub conducerea P.M.R. să realizeze un program larg de reconstrucție economică și socială Constituția din 1948, mai ales prin consecințele sale pe termen lung, a deschis calea totalitarismului politic și a centralismului economic și administrativ, fiind, totodată, preambulul marilor abuzuri și nedreptăți comise de regimul comunist în perioada obsedantului deceniu dintre 1950-1960.
SECȚIUNEA 3
Constituția din 1952 – “instrument de legitimare” a puterii politice a partidului și statului comunist
1.1 Principii de organizareși funcționare a instituțiilor statului
sub imperiul acesteia
Actul constituțional din 1948 rămas în vigoare până în1952 a prefigurat transformarea economiei naționale într-una etatistă, motiv pentru care, dispozițiile cu caracter economic prevalau asupra celor politice. El a corespuns unei etape în care procesul de transformare socialistă a societății se afla încă într-un stadiu inițial, urmând să fie continuat și desăvârșit printr-un nou așezământ constituțional care să-i permită partidului și statului comunist să dețină legal monopolul deciziei politice.Pentru acest motiv, încă din luna martie 1952, o comisie constituțională aleasă de Marea Adunare Națională a elaborat proiectul unei noi constituții care în urma dezbaterii și aprobării de către unicul for legislativ, devine la 27 septembrie 1952, cea de-a doua constituție a R.P.R..Făcând bilanțul transformărilor politice, economice, sociale și culturale, actul constituțional din 1952 apreciat drept Constituția construirii socialismului și a făuririi fericirii și bunăstării celor ce muncesc consacra fără echivoc rolul conducător al partidului comunist ( încă denumit muncitoresc) în orânduirea socială și de stat a României reprezentată de regimul democrației populare, care reflecta puterea oamenilor muncii. Prin art. 86 din Constituție P.M.R. este forța conducătoare atât a organizațiilor celor ce muncesc cât și a organelor și instituțiilor de stat.În jurul lui se strâng toate organizațiile celor ce muncesc în R.P.R. .
Incluzând un capitol introductiv și conținând 102 articole, dispuse în 10 capitole (Orânduirea socială și de stat, Organele puterii și administrative de stat, Instanțele judecătorești și procuratura, Sistemul electoral, Stema Drapelul și Capitala statului, Drepturile și datoriile fundamentale ale cetățenilor, procedura de modificare), Constituția din 1952 reproducea aceleași principii democratice și revoluționare existente și în cea din 1948: suveranitatea populară reală, unitatea puterii de stat și exercitarea acesteia prin organe reprezentative, centralismul democratic, planificarea națională, legalitatea populară, activismul social și politic al cetățenilor. Pentru prima dată în istoria constituționala a României erau vehiculate, prin însuși actul fundamental, o serie de inexactități și distorsiuni istorice evidente, România fiind declarată ca un stat care s-a născut și s-a întărit ca rezultat al eliberării țării de către forțele armate ale U.R.S.S. de sub jugul fascismului și de sub dominația imperialistă, ca rezultat al dobândirii puterii moșierilor și capitaliștilor de către masele populare de la orașe și sate (Art.3).Punând la baza existenței statului român dependența politică, militară și economică față de U.R.S.S., se stipula expres ca numai prietenia și alianța cu această țară ca și sprijinul și ajutorul ei dezinteresat și frățesc asigură independența, suveranitatea de stat, dezvoltarea și înflorirea R.P.R. (aliniatul 4 din capitolul introductiv), ceea ce reprezenta indirect o recunoaștere a faptului că socialismul și comunismul în România s-au instalat prin forța tancurilor sovietice, fiind, totodată o marfa de export implementată societății românești și nu o consecință firească și logică a dezvoltării istorice a acesteia.
Ca și predecesoarea sa, Constituția din 1952 menține definiția (tautologică) a statului român, considerat ca fiind democrat-popular, având atributele de unitar, suveran, independent, însă fărănici o referire la caracterul său indivizibil și inalienabil, ceea ce se va reflecta în modalitatea de raionare și regionalizare administrativ-teritorială a țării în funcție de criterii politice, economice și etnice.
Dispozițiile constituționale referitoare la orânduirea de stat a României conduceau la transformarea statului comunist în principalul instrument de realizare a dictaturii proletariatului, prin conferirea acestuia a unor largi competențe și atribuții în toate domeniile vieții sociale, economice și culturale (Art. 17).El organizează și planifică economia națională și asigură întărirea și dezvoltarea forțelor de producție. Statul deținea monopolul organizării sistemului bancar și de credite, precum și al conducerii întreprinderilor și instituțiilor de stat industriale, agricole și comerciale. Tot statului îi revenea sarcina conducerii învățământului public de toate gradele, el fiind cel ce asigura dezvoltarea culturii poporului român definită ca fiind socialistă în conținut și națională în formă.Acordând aceste largi atribuții unei instituții impersonale – statul concepută mai degrabă ca o entitate suprapusă indivizilor și societății, Constituția din 1952 se îndepărta sensibil de tradițiile constituționale și parlamentare clasice, unde astfel de atribuții erau concretizate și acordate unor instituții specificate expres din sfera legislativului și executivului.
Constituția din 1952 definea mult mai precis baza politică a statului democrat-popular, fundamentată pe dictatura proletariatului stipulând expres căror clase sociale le aparține puterea de stat și indicând modalitatea de exercitare a acestei puteri prin realizarea alianței dintre clasa muncitoare cu țărănimea muncitoare, în care rolul conducător îl deține clasa muncitoare (Art.2). Forma politică prin care se exercită această putere este reprezentată de sistemul organelor statului, sistem ce are o construcție piramidală, ierarhizată și centralizată, având în vârful piramidei Marea Adunare Națională, ca organ suprem al puterii de stat , căreia îi sunt subordonate toate celelalte organe și instituții de stat. Definită ca unicul organ legiuitor și având o structură unicamerală, Marea Adunare Națională îndeplinește, conform Art. 24, atribuții în ceea ce privește: alegerea prezidiului Marii Adunări Naționale, formarea Guvernului, modificarea Constituției, chestiunile războiului și păcii, stabilirea planurilor economiei naționale, votarea bugetului, stabilirea numărului de ministere, acordarea amnistiei, controlul general asupra aplicării Constituției. În vederea exercitării puterii statului la nivel local, în regiuni, raioane, comune și orașe sunt organizate și funcționează sfaturile populare care îndrumă și conduc activitatea economică, culturală, asigură menținerea ordinii publice și întocmesc bugetul local.
Spre deosebire de actul fundamental din 1948, unde organul suprem executiv și de administrație era denumit guvern, în cel din 1952 se vorbește pentru prima dată de Consiliul de Miniștri, ca organ suprem executiv și de dispoziție(Art. 42). El nu mai este format, ci constituit de către forul legislativ, în fața căruia este direct răspunzător pentru activitatea sa. Era considerat organ colegial, în care președintele lui este și șeful guvernului. Ca organ suprem de dispoziție și administrație Consiliul de Miniștri cumula o serie de atribuții privind realizarea planului economiei naționale și a bugetului de stat, organizarea sistemului bănesc și de credit, coordonarea relațiilor externe și asigurarea ordinii publice, etc. (Art. 47). Spre deosebire de Constituția din 1948 care prevedea, formal, răspunderea miniștrilor, în cea din 1952 era omisă includerea răspunderii ministeriale, conferind astfel membrilor guvernului o imunitate guvernamentală neîntâlnită în nici o constituție până atunci.
Prin Constituția din 1952 se realizează și se legalizează noua împărțire administrativ-teritorială a României, începută încă din 1950, prin care principalele unități teritoriale devin: regiunea, raionul, orașul și comuna. Se creeau astfel 16 regiuni, incluzând aproximativ 200 de raioane, acestea, la rândul lor, cuprinzând o serie de orașe și comune rurale. Reprezentând aplicarea practică a învățăturii marxist-leniniste în problema naționala este creată și organizată, în cadrul teritoriului României, Regiunea Autonomă Maghiară. Ea includea teritoriul locuit de o populație compact maghiară, căreia i se acorda o autonomie administrativă locală, creându-se astfel, în mod artificial, o enclavă administrativă pe criterii etnice în cuprinsul statului român, declarat unitar în actul constituțional.
Capitolul VI al Constituției din 1952 (Instanțele judecătorești și procuratura) consfințea o nouă modalitate de realizare a justiției stabilind organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești abilitate prin lege cu judecarea proceselor. Înlăturând vechea denumire a instanțelor, prin actul fundamental erau prevăzute să funcționeze două tipuri de instanțe judecătorești: ordinare și speciale (militare).
Sistemul instanțelor ordinare avea la bază tribunalul popular, care funcționa în fiecare raion, oraș și raion orășenesc, iar ca instanță de fond și de recurs tribunalul regional, în vârful sistemului aflându-se Tribunalul Suprem, alcătuit din patru colegii (penal, civil, militar și pentru transporturi). Deși în constituțiile interbelice se specifica expres că justiția militară se organizează și funcționează separat de cea civila, Constituția din 1952 înlătura această prevedere democratică, prevăzând funcționarea unor instanțe judecătorești speciale, reprezentate de tribunalele militare(Art. 64). Acestea se deosebesc de cele ordinare (civile) atât prin modul de organizare și funcționare, cât și prin larga competență acordată prin lege. Organizarea acestora se făcea pe criteriul circumscripțiilor militare, existând, în consecință, tribunalele militare de mari unități și tribunalele de regiuni militare. Aveau în competență judecarea unor delicte ce prejudiciau disciplina și capacitatea de apărare a armatei comise de militari și a unor delicte comise de militari și civili. Extinderea jurisdicției militare asupra unor fapte și acte comise de civili va genera de multe ori declanșarea unor procese nepublice, cu încălcarea gravă a drepturilor procesuale ale inculpaților.
Constituția din 1952 reconfirma înființarea și funcționarea instituției asesorilor populari care participau, în mod egal, alături de judecători la administrarea justiției și realizarea legalității populare, în anumite cazuri putând decide hotărârea instanței chiar împotriva președintelui. Subordonarea puterii judecătorești celei politice este accentuată și prin înlăturarea principiului inamovibilității judecătorilor și înlocuirea lui cu cel al eligibilității. Deși se garanta publicitatea ședințelor de judecată (Art. 69), această prevedere nu a fost respectată.
Preluând și încorporând experiența sovietică în materie de presiune și represiune penală, prin Constituția din 1952 se reglementează modalitatea de înființare și funcționare a instituției procuraturii, desemnată să asigure supravegherea legalității populare.
Instituția procuraturii era fundamentată pe unitatea și stricta centralizare a tuturor unităților din teritoriu și pe independența totală a organelor de procuratură față de organele locale (ele fiind direct subordonate Procurorului General al R.P.R.). Prin aceasta, procuratura se situa în afara sistemului judiciar tradițional, devenind treptat o instituție care în loc să vegheze la respectarea legii de către organele statului, funcționari, cetățeni, va influența sensibil administrarea actului de justiție și distribuția inechitabilă a dreptății.
Această organizare și funcționare a organelor și instituțiilor statului statuată prin Constituția din 1952 va cunoaște unele modificări succesive, cea mai semnificativă fiind cea din 1961 când se va schimba întreg capitolul III referitor la Organele supreme ale puterii de stat. Se va crea astfel Consiliul de Stat, care înlocuiește Prezidiul Marii Adunări Naționale, fiind însă independent de forul legislativ suprem și dobândind o serie de atribuții extrem de întinse în privința realizării și conducerii societății românești.
Inversarea raportului firesc între individ și stat în favoarea statului este reliefată de prevederile capitolului VII (Drepturile și datoriile fundamentale ale cetățenilor), individul urmând să reprezinte doar mijlocul. Dacă în constituțiile anterioare aceste prevederi erau prevăzute în primele capitole (titluri), în cea din 1952 erau prevăzute abia în capitolul VII. Prevăzând egalitatea cetățenilor în fața legii, ca și egalitatea sexelor, erau garantate dreptul la muncă activă, pensie și asigurări sociale, învățătura și cultura, precum și libertatea conștiinței, menționându-se pentru prima oară în constituție faptul că școala era despărțită de biserică (Art. 84). De asemenea, cetățenilor le erau garantate libertatea cuvântului, a presei, întrunirilor și mitingurilor, cortegiilor și demonstrațiilor de stradă însă cu condiția ca ele să fie exercitate în conformitate cu interesele celor ce muncesc și în vederea întăririi regimului de democrație populară (Art.85).Introducerea unor prevederi restrictive privind posibilitatea de exercitare a acestor drepturi ne conduc la imposibilitatea realizării lor efective, accentuând starea de dezorganizare a vieții personale și de fatalism ce a caracterizat opinia publică românească din acea perioadă, indivizii fiind nevoiți să adopte conduite conformiste și să manifeste o integrare formală față de valorile și normele impuse coercitiv de partidul și statul comunist.
Marcând trecerea de la economia de piață la economia socialistă, planificată, Constituția din 1952, deșistipula existența în economie a trei formațiuni productive (formațiunea socialistă, mica producție de mărfuri și formațiunea particular capitalistă), proclama rolul conducător în economia națională a țării a formațiunii socialiste. Ea a reprezentat, totodată, baza dezvoltării țării pe calea socialismului (Art. 6). Fundamentul formațiunii socialiste era reprezentat de proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, care putea îmbrăca forma proprietății de stat (ca bun comun al întregului popor), fie forma proprietății cooperatist-colectiviste (proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a asociațiilor cooperatiste).
Constituția din 1952 stipula existența sectorului micii producții de mărfuri, care includea gospodăriile țărănești mici și mijlocii întemeiate pe proprietatea particulară asupra pământului și pe munca proprie a producătorului individual, precum și atelierele meseriașilor care nu exploatează munca altora (Art. 10). În fapt statul a limitat treptat acest sector deoarece se considera că generează capitalism și burghezie permanent, în fiecare zi, ceas cu ceas, spontan și în proporții de masă.
Constituția consacră în Art. 12, dreptul de proprietate personală a cetățenilor asupra veniturilor și economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit și gospodăriei auxiliare, asupra bunurilor de uz personal și casnic, precum și dreptul de moștenire asupra acestora, stipulând că temeiul dreptului de proprietate personală este proprietatea socialistă.
Capitolul VII privind Sistemul electoral cuprinde o serie de prevederi referitoare la alegerea membrilor Marii Adunări Naționale, condițiile de electivitate și eligibilitate. De remarcat că Art. 97 prevede drepturile militarilor nu numai de a alege dar și de a fi aleși.
Procedura de modificare a Constituției este prevazută de Art. 105 și este numai apanajul Marii Adunări Naționale cu 2/3 din numărul total al membrilor săi, poate adapta proiectul de lege privind modificarea actului fundamental. Totuși a suferit numeroase modificări, enumerându-se circa 11 modificări principale, până la abrogarea sa în 1965, odată cu intrarea în vigoare a Constituției din acel an.
Constituția din 1952 a devenit treptat instrumentul de aplicare diferențiată și preferențială a sistemului de sancțiuni și recompense, în funcție de statutul politic și ideologic al cetățenilor, generând mari inechități și discriminari sociale și morale, ale căror efecte se vor amplifica în perioada făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate dominată de aplicarea primei constituții prin care România devenea o republică socialistă.
SECȚIUNEA 4
Constituția din 1965 – « fundament al revoluției socialiste » în România
4.1. Condițiile social politice ale adoptării ei
Perioada 1948-1958 a reprezentat pentru societatea româneasca adoptarea și experimentarea modelului sovietic de construire a socialismului, fundamentat pe o politică inflexibilă, autoritară și preponderent coercitivă și brutală. Începând din 1958 și până în 1964 România evoluează spre o emancipare și desprindere de sub tutela sovietică.
În plan intern, dispariția oarecum neașteptată în luna martie 1965, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, generează un vid politic în privința eventualului succesor la conducerea partidului comunist. În această situație, profitând de situația oarecum confuză creată, Nicolae Ceaușescu reușește să se impună și să fie ales secretar general al partidului. Conștient de faptul că așezământul constituțional din 1952, cu toate modificările sale făcute în avantajul politicului și executivului, nu-i garanta pe termen lung alegerea, noul secretar al partidului reușește să impună Marii Adunări Naționale elaborarea și adoptarea unei noi constituții la 21 august 1965.
4.2. Conținutul Constituției din 1965-prevederi, principii
Prin această constituție, România era proclamată republică sovietică (Art.1), considerându-se că dispune de o economie socialistă generalizată și de relații de producție socialiste dominante în toate domeniile vieții sociale. Acest lucru asigura, în viziunea constituantului de la 1965, suveranitatea, independența și unitatea statului român, al cărui teritoriu devenea din nou, după o lunga omisiune (1948-1965), inalienabil și indivizibil (Art. 1).
În ceea ce privește titularul puterii de stat, Constituția din 1965 preia dispozițiile celor anterioare ei, considerând că aceasta aparține poporului, liber și stăpân pe soarta sa. Definind structura socială a societății ca incluzând clasa muncitoare clasa conducătoare în societate-, țărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naționalitate, Constituția stipulează fără echivoc că puterea poporului se întemeiază pe alianța muncitorească-țărănească (Art. 2,aliniatul II), sintagmă ce ulterior va suferi modificări sensibile devenind democrație muncitorească-revoluționară în condițiile în care se lansase deja conceptul de omogenizare socială referitor la dispoziția și nivelarea deosebirilor dintre diferitele clase și categorii sociale din societatea româneasca.
Spre deosebire de constituțiile socialiste anterioare, cea din 1965 consacră și fundamentează cel mai pregnant monopolul politic al unei singure și unice formațiuni politice, reprezentate de Partidul Comunist Român, caracterizat ca fiind cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare. El este forța politică conducătoare a întregii societăți (Art.3), îndeplinind rolul conducător în toate domeniile construcției socialiste și îndrumând activitatea organizațiilor de masă și obștești, precum și a organelor de stat (Art. 26,alin. 2). Principalul instrument de transpunere și realizare în practică a politicii P.C.R. este statul socialist, care, conform Constituției, organizează, planifică și conduce economia naționala, apară și dezvoltă proprietatea socialistă, asigură condițiile pentru dezvoltarea învățământului, științei și culturii, apără legalitatea socialistă și ordinea de drept, organizează apărarea țării și dezvoltarea forțelor armate (Art. 13).
Constituția din 1965, care în prima sa formă a inclus 9 titluri și 116 articole, în ultima sa formă (1986) avea 121 de articole, a păstrat în linii mari aceeași structură și organizare a organelor statului existente și în constituțiile anterioare: organele supreme ale puterii în stat (Marea Adunare Națională și Consiliul de Stat), organele centrale de stat (Consiliul de Miniștri), organele locale ale puterii de stat (Sfaturile populare) și organele locale ale administrației de stat (comitetele executive ale sfaturilor populare), organele judecătorești (tribunale, judecătorii și tribunale militare) și organele procuraturii.
Nerecunoscând principiul separației puterilor statului, Constituția din 1965 nu a reușit să încorporeze nici una din tradițiile constituționale românești în materie de legislație și de aplicare a acesteia în funcție de organele și instituțiile desemnate legal și legitim să o facă.
Astfel, deșiMarea Adunare Națională era considerată micul organ legiuitor care adoptă legi și hotărâri privind întreaga viață economică, politică, socială și culturală a țării, această prevedere era pur formală întrucât activitatea de elaborare a legilor va fi preluată de Consiliul de Stat organ suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă (Art. 62). El putea emite decrete și adopta hotărâri, ce reprezentau în realitate norme cu putere de lege care, deșierau supuse dezbaterii și aprobării forului legislativ suprem, vor conduce la guvernarea țării prin decrete. Consiliul de Stat exercita conducerea generală a activității executive pe întreg teritoriul țării, putând adopta și hotărâri de bază și în executarea legilor, ceea ce îi va conferi posibilități de imixtiune în materie legislativă și de aplicare a dispozițiilor normative. În perioada totalitarismului, în România se va introduce o inovație politico-juridică, în sensul că unele dintre cele mai importante acte normative vor căpăta o dublă titulatură: hotărâri ale Consiliului de Miniștri și ale Comitetului Politic Executiv al P.C.R.
În privința organizării sistemului judiciar nu s-au produs modificări esențiale față de cele existente în actul fundamental din 1952, cu excepția faptului ca s-a prevăzut posibilitatea exercitării dreptului individului lezat printr-un act ilegal al unui organ de stat de a cere organelor judecătorești anularea actului și repararea prejudiciului produs (Art. 35), redeschizându-se astfel calea contenciosului administrativ. Justiția se realiza prin judecătorii, tribunale civile și militare, la judecarea proceselor în prima instanță participând și asesorii populari. Aceștia, ca de altfel și judecătorii, erau aleși în conformitate cu procedura stabilită prin lege fiind independenti și supunându-se numai legii. Față de prevederile anterioare, unde procuratura era desemnată să exercite supravegherea superioară a respectării legilor de către ministere, organele locale ale puterii și administrației de stat, funcționari și cetățeni, prin actul constituțional din 1965 această instituție exercita supravegherea activității organelor de urmărire penală și a organelor de executare a pedepselor, și veghează (dar nu supraveghează) la respectarea legalității, apărarea orânduirii socialiste, a drepturilor și intereselor legitime ale organizațiilor socialiste, ale celorlalte persoane juridice, precum și ale cetățenilor (Art. 112).
Considerând că în România socialismul a învins definitiv, prin actul constituțional din 1965 economia naționala definită ca fiind socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție (Art. 5), proprietate ce îmbrăca fie forma proprietății de stat, fie a celei cooperatiste. În consecință, exploatarea omului de către om a fost pentru totdeauna desființată, materializându-se principiul socialist al repartiției după cantitatea și calitatea muncii, principiu care nu a devenit niciodată real, în condițiile monopolului sectorului de stat, care l-a făcut pe individ să fie dependent total de un singur patron (statul) care trebuia să-i asigure supunerea necondiționată a acestuia în schimbul protecției și siguranței economice de care avea nevoie. În condițiile preponderenței sectorului și proprietății socialiste, era totuși ocrotit dreptul de proprietate personală, legea enumerând însă limitativ bunurile ce pot constitui obiect al acestui drept: veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de lângă ea și terenul pe care se află, precum și bunurile de uz și confort personal (Art. 36). În afară de această referire generală privind dreptul de proprietate personală, legiuitorul de la 1965 introduce două dispoziții speciale privind exercitarea acestui drept în cazul țăranilor cooperatori și al țăranilor cu gospodării individuale care nu au fost cooperativizați din diverse motive. Astfel, conform art. 9, alin. 3 casa de locuit și construcțiile gospodărești anexe, terenul pe care acestea se află, precum și, potrivit statutului cooperativelor de producție, animalele de producție și inventarul agricol mărunt, constituie proprietatea personală ațăranilor cooperatori, care pot deține cu titlu de folosință și un lot de pământ aflat în proprietate cooperatistă. În schimb țăranii care nu s-au putut asocia în cooperative agricole de producție dețin proprietatea asupra pământului pe care-l lucrează ei înșișiși familiile lor, asupra animalelor de muncă și de producție (Art.11). Astfel s-au creat, în mod artificial, în agricultura româneasca, două tipuri de drepturi și regimuri de proprietate personală, unul reglementat de normele dreptului cooperatist-financiar și altul de normele dreptului civil și financiar, cu consecințe atât în privința eficienței și raționalității muncii în agricultura cooperatistă și individuală, cât și în privința constituirii și reconstituirii dreptului de proprietate agricolă după prăbușirea regimului totalitar și adoptarea legii fondului funciar (după 1990).
4.3. Modificări ale Constituției din 1965
Constituția din 1965 a supralicitat rolul dreptului și legislației ca instrument de modelare și transformare a realității sociale, atribuindu-le o funcție pur instrumentală în vederea menținerii și consolidării regimului socialist și asigurării subordonării necondiționate a indivizilor față de partidul și statul socialist. Transpusă în practica, această concepție s-a dovedit deficitară, concretizându-se într-o adevărata inflație legislativă ce a caracterizat însăși acest așezământ constituțional care, între 1965-1989, a cunoscut 10 modificări și 6 republicări depășind toate celelalte legi fundamentale ale României din 1859 până în 1965.
O primă modificare s-a produs în februarie 1968, când au fost schimbate 20 de articole referitoare la organizarea administrativ-teritorială a țării, organele locale ale puterii și administrației locale, organele judecătorești și ale procuraturii. Se revine, astfel, la tradițiile organizării administrative înlocuindu-se regiunile și raioanele cu județe, cu unități administrative ce includeau orașe și comune. Cu acest prilej, este desființată Regiunea Autonomă Maghiară, care este sub împărțită în 3 județe (Harghita, Covasna, Mureș) dar nu se realizează și reînființarea unor județe tradiționale care au fost abuziv înlăturate de administrația comunistă. Orașele mai importante puteau dobândi statutul de municipii, iar capitala țării devenea municipiu, fiind împărțită în sectoare. Sfaturile populare devin consilii populare, iar președinții acestora la nivel de comună și oraș sunt denumiți primari, fără să se introducă și funcția de prefect. Cu această ocazie se modifică organizarea teritorială a justiției și procuraturii. În urma acestor modificări, Constituția din 1965 este republicată cu o nouă numerotare.
În decembrie 1968 intervine o noua modificare importantă a Constituției din 1965 care urmărea introducerea unui control mai intens al P.C.R. în activitatea organelor de justiție și procuratură, ca urmare a condamnării publice a abuzurilor comise de aceste instituții. Menționându-se principiul eligibilității judecătorilor și asesorilor, prin noua modificare se introducea printre atribuțiile consiliilor populare și ale municipiului București, alegerea și revocarea judecătorilor, asesorilor populari și procurorului-șef al județului sau municipiului București. Se dispunea din nou republicarea, pentru a doua oară , a Constituției.
Următoarele modificări ale Constituției au loc în perioada decembrie 1971 – aprilie 1972, ele vizând modul de funcționare al Consiliului de Miniștrii și durata legislaturii Marii Adunări Naționale și a mandatului consiliilor populare (care sunt prelungite la 5 ani), ocazie cu care actul fundamental este republicat pentru a treia oară.
Modificarea cea mai spectaculoasă a Constituției se produce în martie 1974, când se introduce funcția de președinte al Republicii, care cumulează a multitudine de atribuții transferate de la forul legislativ suprem și de la cel administrativ central. Deși era ales de către Marea Adunare Națională, președintele republicii devenea șeful statului și reprezintă puterea de stat în relațiile interne și internaționale ale R.S.R.. El este totodată comandantul suprem al forțelor armate, președintele Consiliului de Stat, fiind singurul în măsură să stabilească măsurile de importanță deosebită ce privesc interesele supreme ale țării. Președintele țării prezidează chiar ședințele Consiliului de Miniștri (când e necesar) având dreptul de a numi și revoca (la propunerea primului-ministru) pe vice prim-miniștrii, miniștrii și președinții altor organe ale administrației de stat, precum și pe membrii Tribunalului Suprem. Președintele putea emite norme cu putere de lege sub formă de decrete prezidențiale și decizii având ,totodată, dreptul de promulgare a legilor și decretelor normative elaborate de forul legislativ suprem. În urma acestor modificări, Constituția este republicată a patra oară .
Prin Legea 66/1974 se introduc o serie de amendamente constituționale vizând modul de reglementare a depunerilor de candidați pentru forul legislativ suprem, numărul de deputați și data la care se fixează alegerile pentru acest for. De asemenea, se stabilește durata mandatului consiliilor populare județene și municipiului București la 5 ani, iar cea a consiliilor populare municipale de sectoare, orășenești și comunale la doi ani și jumătate, în vederea corelării lor cu perioada de desfășurare a congreselor partidului comunist sau al plenarelor comitetelor județene de partid. Se dispune totodată republicarea pentru a cincea oara a Constituției.
În perioada 1975-1985 au mai fost operate încă două modificări ale Constituției din 1965, care au vizat regulamentul de funcționare a forului legislativ suprem și cel al comisiei juridice și constituționale, stabilirea numărului de circumscripții electorale, etc. Ultima modificare importantă are loc în octombrie 1986, când este introdus un nou amendament privind posibilitatea consultării electoratului pe calea referendum-ului, modul de organizare a acestuia, precum și problemele cu privire la care putea fi consultat poporul.
Această modificare a fost făcută pentru a da caracter de legitimitate constituțională propunerilor avansate atunci de președintele României, privind reducerea cu 5% a armamentelor efectivelor și cheltuielilor militare, lucru ce se va produce la 23 noiembrie 1986, când a fost organizat primul (și ultimul ) referendum popular din perioada regimului totalitar. A urmat a șasea și ultima republicare a Constituției socialiste.
4.4. Concluzii privitoare la Constituțiile regimului comunist din România
Realitatea vieții constituționale din perioada regimului comunist releva că nici unul din dezideratele politice urmărite pentru propășirea poporului român, reliefate în actele normative adoptate nu s-a realizat, întrucât relația partid-stat nu a fost democratică, ci monocratică, în sensul că puterea a aparținut în întregime P.C.R. care prin instrumentele sale a reușit să-și asigure hegemonia și autocrația în societate. În România a fost creat un sistem totalitar care a permis atât apariția cât și ascensiunea unor personalități malefice cu funcții supreme de conducere în aparatul de stat și de partid care au știut să speculeze, la maximum, instituțiile democrației și principiile constituționale pentru a-și păstra și întări puterea.
În concluzie, aceste trei constituții comuniste reprezentau voința unei singure formațiuni politice, care se manifesta prin monopolizarea puterii și proliferarea abuzului. Ele nu pot fi considerate constituții democratice, nici cel puțin constituții concedate, care restrâng drepturile dar nu le infirmă. Nici cel puțin legi organice statale nu pot fi calificate, din cauza versatilității lor. Ele nici nu erau adoptate pentru a fi aplicate, ci pentru a crea o anumită imagine favorabilă pentru statul comunist. Nu s-ar greși prea mult daca ar fi considerate niște simple documente de partid sau manifeste electorale.
În literatura constituțională apuseană, democrațiile populare sunt denumite monocrații, în sensul că puterea e unică în mâinile unei singure formațiuni politice. Aplicând această denumire la obiectul acestei analize, mutando mutandis, aceste constituții s-ar putea numi constituții monocratice.
CAPITOLUL IV
Evoluția constituțională în România după 1989.
Constituția din 1991.
SECȚIUNEA 1
Acte cu valoare constituțională adoptate în perioada decembrie 1989-decembrie 1991
Revoluția din 1989, culminată cu fuga și părăsirea puterii de către Nicolae Ceaușescu la 22 decembrie 1989 și preluarea puterii de către forțele revoluționare, se poate spune ca reprezintă începutul reinstaurării democrației și instituțiilor democratice după aproape o jumătate de secol de totalitarism în România și restabilirea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, ignorate sau încălcate de autoritățile statului comunist.
Revoluția din 1989 a marcat, totodată, dezintegrarea vechilor structuri politice, juridice și economice socialiste, dominate de centralism, autoritarism, birocrație și imobilism și începutul constituirii unor forme democratice, întemeiate pe legalitate, justiție și dreptate socială, care să stimuleze individul și inițiativa particulară și să garanteze exercitarea corectă a drepturilor și libertăților individuale.
Înlăturarea regimului totalitar reprezintă un act legitim, care a întrunit, în acel moment, adeziunea întregii națiuni române și s-a manifestat printr-o reacție spontană de revoltă generală față de formele și metodele de guvernare practicate de sistemul totalitar comunist. Prăbușirea bruscă a regimului comunist a creat, însă , un vid de putere și un vid legislativ care, în absența unor măsuri și acte instituționale, puteau genera dezordine și anarhie socială.
Astfel, când focul revoluției nu se stinsese încă, s-a constituit Frontul Salvării Naționale ca un prim organism care să reprezinte noua putere, care a devenit primul organ provizoriu al revoluției care a elaborat primele acte normative menite să pună bazele noilor instituții democratice cerute de națiune.
Primul act instituțional al noii puteri a fost comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989 care conține o serie de principii și prevederi cu caracter constituțional, prin care sunt preluate unele din valoroasele noastre tradiții democratice și constituționale. Totodată, consfințea fără echivoc dizolvarea tuturor structurilor de putere totalitare din România cu excepția armatei; întreaga putere revenea Consiliului Frontului Salvării Naționale care exercita prerogative legislative și executive pe întreg teritoriul țării.
Propunând ca în viitor țara noastră să se numească România, în comunicat se specifica faptul că un comitet special va începe redactarea unei noi constituții, ceea ce însemna că vechea constituție socialistă era depășită și căzută în desuetudine deși, formal, ea nu fusese abrogată printr-un act normativ emis de noile autorități.
În vederea depășirii primelor suspiciuni și îndoieli apărute ca o reacție din țară, noile autorități consolidează structurile de putere create prin emiterea unui decret-lege din 27 decembrie 1989 referitor la constituirea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale F.S.N. Actul marchează încercarea de a conferi caracterul de legalitate noilor autorități, întrucât C.F.S.N. dobândește o dublă calitate legislativa și executiva putând emite decrete cu putere de lege și decrete.
Pentru a evita polarizarea întregii puteri în jurul unui singur organ și în jurul unui număr limitat de persoane și reînființarea centralismului administrativ și politic este elaborat la 31 decembrie 1989 decretul-lege care autoriza înființarea și funcționarea partidelor politice și a organizațiilor obștești în România restabilindu-se astfel pluralismul politic necesar desfășurării unei vieți democratice și constituționale normale.
Începutul, încă timid, al aplicării în viața politică și statală a principiului separației puterilor, se concretizează prin elaborarea unui nou act normativ (tot la 31 decembrie 1989) prin care sunt statuate normele de constituire, organizare și funcționare a Guvernului României.
Prin decretul-lege din 9 februarie 1990 se constituia Consiliul Provizoriu de Uniune Naționala rezultat al compromisului dintre putere și opoziția deja constituită, organ legislativ care înlocuia C.F.S.N. și prelua în totalitate atribuțiile și funcțiile exercitate de acesta. Obiectivul principal al C.P.U.N. era crearea condițiilor politice și juridice necesare depășirii stării de provizorat legislativ și instituirea unei puteri legitime și legale, acceptate și recunoscute de cetățeni, în urma desfășurării unor alegeri libere și democratice. C.P.U.N. a pregătit trecerea treptată de la o forma de putere legitimată până atunci de consensul național față de ideile și principiile anticomuniste, la o putere legitimată de legalitatea instituțiilor fundamentale ale statului în urma rezultatelor scrutinului electoral liber exprimat.
Normativ s-a materializat prin adoptarea la 14 martie 1990 a legii electorale privind alegerea Parlamentului și Președintelui României (Decret-lege 92/1990) care a stat la baza revigorării vieții constituționale românești. Considerat o miniconstituție, acest act normativ stipula că în România puterea aparținea poporului și se exercita conform principiilor democrației, libertății și asigurării demnității umane, legea electorală reitera ideile guvernării societății pe baza sistemului pluralist și ale separației puterilor legislativă, executivă și judecătorească. Parlamentul României, alcătuit din nou din două camere (Adunarea Deputaților și Senatul), precum și Președintele României urmau sa fie aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. De asemenea se prevedea ca modalitate de înscriere a candidaților la alegeri scrutinul de listă, iar în cazul alegerii Președintelui României, scrutinul majoritar în două tururi. După validarea alegerilor, Adunarea Deputaților și Senatul urmau să se constituie de drept, în ședință comună, în Adunare Constituantă pentru elaborarea și adoptarea noii Constituții a României, după adoptarea acesteia urmând să-și desfășoare activitatea în calitate de adunare legiuitoare și să stabilească organizarea de noi alegeri în termen de cel mult un an.
Desigur că, privitor la Decretul-lege 92/1990 s-au formulat opinii contradictorii, însă s-a apreciat că lipsa de experiență în materie constituționala, în primul rând a celor desemnați să elaboreze acest act normativ, corelată cu declanșarea unor dispute politice premature în cadrul C.P.U.N.-ului între putere și opoziție, au condus la ignorarea rolului legislației ca factor de schimbare socială și de transformare a societății românești. În consecință, legea electorală va genera o serie de disfuncționalități politice și instituționale, concretizate sub forma divizării, dezbinării scenei politice românești, favorizând multiplicarea exagerată a partidelor și formațiunilor politice cu opțiuni parlamentare.
SECȚIUNEA 2
Constituția din 1991
2.1. Adoptarea noii constituții a României postrevoluționare
Alegerile pentru Parlamentul României și a Președintelui țării din 20 mai 1990 s-au desfășurat în condițiile unei puternice confruntări între F.S.N. și restul partidelor și formațiunilor politice, surprinse nepregătite organizatoric, material, doctrinar și pragmatic. Obținând o majoritate covârșitoare în Parlament și beneficiind ulterior de sprijinul unor partide satelite, F.S.N.-ul va reprezenta principalul nucleu politic al puterii legislative și executive, exercitând chiar o hegemoniepolitică față de celelalte partide, reușind să-și impună voința în modul de elaborare și adoptare a noii legislații.
Trecând peste aceste aspecte, totuși, trebuie remarcat că în 1990 s-a constituit primul Parlament pluripartitist al României postbelice.
La 11 iunie 1990 cele doua camere ale Parlamentului, întrunite în ședință comună, se declară Adunare Constituantă, adoptă regulamentul de funcționare al adunării și instituie o comisie de redactare a proiectului de constituție. În decembrie 1990 comisia de redactare a prezentat Tezele proiectului de Constituție cuprinzând principiile fundamentale de organizare și funcționare a instituțiilor fundamentale ale statului și normele constituționale de exercitare și garantare a drepturilor și libertăților cetățenești.
Dezbaterile din Adunarea Constituantă au început în februarie 1991 și au durat până în iunie 1991, când ele au fost aprobate. Pe baza acestor Teze, comisia a redactat în iulie 1991 proiectul noii Constituții, la care au fost depuse peste 1000 de amendamente , iar începând cu luna septembrie 1991, atât proiectul, cât și amendamentele la Constituție vor fi dezbătute de Adunarea Constituantă, discuția și aprobarea textului pe articole încheindu-se la 14 martie 1991.
Dezbaterile parlamentare pe marginea proiectului de Constituție la care au luat parte, totuși, și deputații opoziției, în ciuda declarațiilor lor belicoase că vor vota împotriva textului constituțional, s-au desfășurat într-o atmosferă tensionată fiind însoțite de dispute incoerente și intolerante, de atacuri la persoană, lipsite, uneori, de civilitate.
Totuși, la 21 noiembrie 1991, în urma votului nominal al deputaților, Adunarea Constituantă adopta Constituția în întregul ei, înregistrându-se 411 voturi în favoarea (81,17%) și 95 de voturi împotrivă (18,62%). Noua Constituție a fost astfel adoptată cu respectarea tuturor procedurilor legale, întrucât în favoarea ei au votat mai mult de două treimi din numărul total al membrilor Adunării Constituante.
Cu toate acestea, condiționarea intrării ei în vigoare era legată de aprobarea sa printr-un referendum popular, electoratul fiind chemat să aprobe sau să respingă Constituția , însă fără să se poată pronunța asupra formei de guvernământ, cum ceruseră deputații opoziției. Referendumul s-a desfășurat la 8 decembrie 1991 în conformitate cu Legea 67/1991, care stipula că în funcție de majoritatea voturilor exprimate pe întreaga țară, Biroul Electoral Central va proclama rezultatul referendum-ului . Această formulare a fost, pe cât de ambiguă, pe atât de elastică întrucât nu prevede un cvorum de participare necesar pentru valabilitatea referendumului, Constituția putând fi aprobată sau respinsă numai în funcție de numărul voturilor exprimate, indiferent de numărul și ponderea acestora în totalul electoratului. Din totalul de 10.824.468 de participanți la referendumul din 8 decembrie 1991, 8.464.624 (77,31% din participanți) au votat în favoarea Constituției, în timp ce 2.235.085 (20,41% din numărul de voturi exprimate) au votat împotriva ei, înregistrându-se și 248.759 (2,27%) de voturi nule.
La 13 decembrie 1991 a avut loc ședința comună a Adunării Deputaților și Senatului (la care au participat Președintele României, membrii guvernului, președintele Curții Supreme de Justiție și membrii Biroului Electoral Central) unde B.E.C., anunțând rezultatele definitive ale referendumului, proclama aprobată Constituția României. La aceeași dată, Adunarea Constituantă s-a autodizolvat întrucât și-a îndeplinit obiectivul propus, cele doua camere continuând să funcționeze ca Parlament.
Constituția a intrat în vigoare, după cum se stipulează în capitolul referitor la dispoziții finale și tranzitorii, de la data aplicării ei prin referendum (8 decembrie 1991, chiar dacă, după cum remarcă unii constituționaliști, ea nu a fost încă promulgată de președintele țării). Prin intrarea în vigoare a Constituției din 1991 este abrogată în mod expres și în totalitate Constituția socialistă din 1965, deși, de facto, ea a fost înlăturată și lovită de nulitate prin însăși faptul revoluției din decembrie 1989.
2.2 Caracteristicile și conținutul Constituției din 1991
Ca expresie juridică a raportului real de forțe apărute pe scena politică românească după Revoluția din decembrie 1989, Constituția din 1991 reprezintă cadrul legislativ fundamental pentru organizarea și funcționarea statului și societății românești pe baze democratice. Ea consacră reinstaurarea democrației constituționale în România după o întrerupere de aproape o jumatate de secol, datorită instaurării regimului comunist (1947-1989), creând premisele pentru afirmarea unui regim politic pluralist și desfășurarea unei vieți parlamentare adecvate perioadei de tranziție pe care o parcurge societatea româneasca. Contribuind la cristalizarea structurilor instituționale ale statului român, așezământul constituțional din 1991 se caracterizează printr-o reală modernitate din punct de vedere al modului de redactare a textului constituțional și al tehnicilor juridice de ordonare și sistematizare a diferitelor prescripții și norme. Acest lucru s-a putut realiza prin preluarea în cuprinsul acestui act fundamental a unor principii și norme existente și experimentate într-o serie de constituții europene ( în primul rând Constituția franceză și Constituția suedeză).
Prevederile acestei Constituții sunt cuprinse în 152 de articole împărțite în 7 titluri (Principii generale, Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Autoritățile publice, Economia și finanțele publice, Curtea Constituționala, Revizuirea Constituției, Dispoziții finale și tranzitorii) care la rândul lor sunt împărțite în capitole și secțiuni.
Prin modalitatea tehnică de ordonare și sistematizare a diferitelor principii și norme constituționale, legea fundamentală din 1991 reușește să caracterizeze și să definească elementele constitutive ale statului român(suveranitate, independență, unitate și indivizibilitate), modalitățile de organizare și funcționare a autorităților statului (Parlament, Guvern, Președinție, Justiție), organizarea socială, armată, financiară și administrativă, exercitarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor.
Totuși, spiritul de modernitate al Constituției din 1991 este umbrit de faptul că legiuitorul a ignorat tradițiile constituționale românești (mai ales interbelice), în cuprinsul ei nefiind reproduse aproape nici un articol (cu excepția unor formulări referitoare la atributul de național al statului român, la Consiliul Legislativ și inamovibilitatea judecătorilor) din Constituția din 1923, a cărei funcționalitate a fost benefică pentru societatea românească interbelică. În schimb acest act a preluat și implementat mecanic unele organisme și instituții valabile în alte contexte și sisteme juridice, cum ar fi Avocatul Poporului (din Constituția suedeză) sau Curtea Constituțională (existentă în Constituția franceză) încercând să le asimileze și să le adapteze specificului constituțional românesc.
În general de la prima, încă de la prima veche Constituție care avea un caracter eclectic și abstract, iar textele împrumutate nu sunt aprofundate; din această cauză se trimite în mod frecvent la legi organice, care urmează să completeze textul constituțional.
De multe ori trimiterea la o lege organică nu se face pentru reglementarea în detaliu a organizării și funcționării unei instituții constituționale bine definite, ci chiar pentru fundamentarea și structurarea ei, ceea ce înseamnă nu numai delegarea unor prerogative constituționale legiuitorului ordinar, dar și stimularea acestuia să inventeze instituții noi, inexistente anterior.
Totodată, Constituția din 1991 introducea o serie de completări și inovații constituționale, unele interesante, altele criticabile:
Prima se referă la completarea atributelor și trăsăturilor statului românprin cele de stat de drept, democratic și social, care vor să semnifice întronarea supremației legii (implicit a Constituției) în întreaga societate românească, subordonarea statului fata de lege și realizarea principiului conform căruia nici o autoritate publică, persoană fizică sau juridică nu poate fi mai presus de lege. Statul de drept presupune garantarea efectivă de către acesta a posibilității realizării drepturilor și libertăților fundamentale nu doar ca instrumente juridice ale afirmării și realizării omului și cetățeanului, dar și ca mijloace eficiente ale persoanei în raport cu puterea. Cât privește atributul de social, acesta pare să semnifice faptul ca autoritățile publice ale statului au obligația fundamentală să asigure afirmarea și protecția drepturilor și libertăților indivizilor, precum și securitatea socială a acestora, prin politici sociale destinate ridicării standardului social și de muncă al cetățenilor;
O a doua inovație se referă la noua denumire a puterilor statului, sub forma de autoritățile statului, inspirată de Constituția franceză din 4 octombrie 1958, enumerându-se: Parlamentul (Cap. I), Președintele României (Cap. II), Guvernul (Cap. III), Administrația publică (Cap IV) și autoritatea judecătorească. De asemenea, nu se găsește nici o referire expresă cu privire la principiul separării puterilor, principiu afirmat în primul comunicat al C.F.S.N.. Totuși, în Art. 82 (alin. 2) din Constituția din 1991 se spune că Președintele României exercită funcția de mediere între puterile statului, ceea ce reprezintă o inadvertență terminologica. Pe de alta parte este dificil de imaginat modalitatea practică prin care președintele poate realiza o mediere între stat și societate în ansamblul ei. Președintele țării trebuie sa joace rolul unei puteri moderatoare în organizarea constituțională, dar și de echilibru și de temperare a disputelor politice.
Constituția din 1991 practic consacră, după unele păreri, un număr de 5 autorități publice (spre deosebire de numai 3, conform tradițiilor noastre constituționale interbelice), dându-se o extindere puterii executive materializată și prin posibilitatea dată Guvernului de a legifera pe calea angajării răspunderii asupra unui proiect de lege care devine lege fără să fie votat și adoptat de Parlament.
O alta inovație privește instituirea în viața noastră constituțională a două organisme preluate după exemplul altor tari: Avocatul poporului și Curtea Constituționala.
Inspirat din Constituția suedeză, legiuitorul românaarezervat un capitol întreg (Cap. IV, din titlul II) funcției de avocat al poporului (ombudsman, echivalent cu cel de mandatar sau reprezentant) numit de Senat pentru 4 ani și care are atribuția de apărare a drepturilor și libertăților cetățenilor, fără să aprecieze, însă, statutul constituțional al acestuia și atribuțiile concrete ce-i revin.
Articolele 140-145 (titlul V) sunt consacrate Curții Constituționale, organism menit să realizeze controlul constituționalității legilor, ordonanțelor, regulamentelor Parlamentului. Prin înființarea acestui organism, constituantul de la 1991 a renunțat la sistemul tradițional al controlului constituționalității legilor existent în Constituția din 1923, care dădea în competența Curții de Casație în secțiuni unite, dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și a le declara inaplicabile pe cele care contravin așezământului fundamental, hotărârile ei limitându-se numai la cauzele judecate. În opinia unor specialiști în dreptul public, instituirea unei Curți Constituționale este inutilă și criticabilă în țările în care statul este unitar și indivizibil, ea fiind justificabilă atât din punct de vedere teoretic cât și practic, în statele federale, unde proeminența legiferării centrale față de legiferarea locală trebuie să se facă în scopul menținerii unității politice.
Doctrina juridică europeană a preluat mecanic acest sistem, aplicându-l într-o serie de state în care nu există o tradiție juridică și politică întemeiată pe jurisprudență (cum este cazul S.U.A.) și în care puterea judecătorească este considerată ca o ramură a puterii executive.
Prin Constituția din 1991, alături de drepturile și libertățile tradiționale care sunt garantate și ocrotite, dreptul electoral, la muncă, odihnă, învățătură, asociere, libertatea individuală, libertatea conștiinței, libertatea întrunirilor, etc. sunt protejate și garantate o serie de drepturi și libertăți existente în majoritatea statelor democratice și constituționale, cum ar fi, de exemplu: dreptul la identitate etnică, culturală, lingvistică și religioasă, dreptul la informație, dreptul la libera circulație în țară și în străinătate, protecția dreptului la viață intimă, familială și privată, protecția domiciliului, etc. Dar, în textul Constituției din 1991 lipsesc prescripțiile prin care să fie garantat și asigurat dreptul social al persoanei de a trăi o viață civilizată în conformitate cu standardele unei societăți civilizate, precum și cele referitoare la principiile justiției distributive și reparative (egalitatea reală și efectivă a indivizilor din punct de vedere al drepturilor și libertăților fundamentale, asigurarea egalității șanselor de promovare și discriminare pozitivă în favoarea celor defavorizați).
Constituția din 1991 instituționalizează codul juridic necesar realizării pluralismului politic în viața societății românești, incluzând o serie de prescripții referitoare la constituirea și funcționarea partidelor și formațiunilor politice, care exprimă voința politică a indivizilor și a sindicatelor, ca organizații sociale ce apără și promovează interesele economice, profesionale și sociale ale salariaților. Se remarcă, în acest context, o altă lacună, și anume privitor la modalitățile și formule de constituire a instituțiilor societății civile, prin care indivizii să poată controla în mod direct puterile statului și de a le impune respectarea constituției, a legilor și a drepturilor fundamentale. Ori numai prin crearea și funcționarea societății civile reale, Constituția și legile pot dobândi legitimitate, apărând ca o înțelegere ce include drepturi și obligații reciproce dintre putere și cetățeni, liber asumate și respectate.
Pe lângă aceste aspecte trebuie reținut caracterul rigid, apreciat de unii constituționaliști, excesiv de rigid sau ca fiind o gravă eroare constituțională, deoarece înseamnă a împieta asupra voinței generațiilor noastre viitoare, impunându-le voința noastră de acum, fără să cunoaștem năzuințele lor și caracterele societății civile viitoare.S-a considerat că o atitudine conservatoare despre ordinea socială și juridică (constituțională) a celor chemați să elaboreze acest act fundamental, considerată a fi pacifistă și consensuală, stabilă și neschimbătoare. Ori, orice ordine juridică și constituțională se fundamentează pe o combinație de consens, dar și de constrângere și control, implicând succesiunea, continuitatea, dar și desfășurarea și schimbarea evenimentelor, fenomenelor și relațiilor sociale pe care le reglementează. Introducând proceduri complicate de revizuire, precum și limite exprese ale revizuirii (în sensul că nu pot face obiectul revizuirii dispozițiile constituționale privind caracterul național, unitar, independent și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul democratic și limba oficială), Constituția din 1991 poate deveni pe parcurs o forță reactivă de consens și imobilism a structurilor și instituțiilor pe care le-a creat.
Totuși, dincolo de aceste neconcordanțe și imperfecțiuni, Constituția din 1991 reprezintă un important izvor de drept public și un instrument juridic necesar declanșării unor reforme politice, economice, sociale și culturale necesare perioadei de tranziție pe care o parcurge societatea româneasca. Validitatea și eficiența ei vor putea fi probate atât prin evaluarea modalităților în care ea se va impune sau nu în fața cetățenilor, cât și prin efectivitatea ei în raport cu scopurile sociale și politice urmărite.
CONCLUZII
privind evoluția constituțională a României
Întreaga istorie a vieții noastre constituționale atestă atât valorile și tradițiile instituțiilor juridice și legislative cât și limitele funcționării acestora în procesul treptat al dezvoltării și afirmării structurilor democratice ale societății începând din epoca modernă și până în prezent. Viața constituționala în România s-a derulat ca un proces sinuos, cuprinzând pe de o parte, elementele sincronice, funcționale și evolutive care au condus la statuarea regimului parlamentar-democratic pluripartitist, iar pe de alta parte, elemente diacronice, disfuncționale și involutive, care au dus la disoluția lui treptată și înlocuirea lui cu un regim totalitar – monocratic pentru o perioadă de timp de aproape 50 de ani, în momentul de față fiind avizate structurile democrației constituționale după decembrie 1989.
Sistematizările și codificările constituționale, care au precedat Constituția din 1866, reflectă rădăcinile și tradițiile adânci ale modernizării și integrării noastre în forurile statelor europene democratice, cu consecințe semnificative pentru evoluția actuală a României. în procesul îndelungat al elaborărilor noastre constituționale, formele caracteristice regimurilor parlamentare europene capătă, treptat, un conținut propriu, specific realităților românești și un mijloc de lupta pentru unitate și independență națională.
Prin actul fundamental de la 1866, înscris pe linia unei continuități firești în raport cu evoluția constituționala anterioară, românii au realizat o adevărată deschidere cu caracter liberal, fiind primul stat constituțional din Europa de Sud-Est, într-o perioadă când încă nu se eliberase de sub suzeranitate otomana. Constituția din 1866 ne introducea în rândul statelor europene cu un regim de reală structură liberal burgheză modernă.
Preluând și dezvoltând din Constituția din 1866, o serie de principii și reguli ale regimului parlamentar, Constituția din 1923 s-a încadrat în spiritul democratic modern interbelic, în elaborarea ei constituțiile europene promulgate după război reprezentând un permanent punct de referință, ceea ce s-a reflectat în dezbaterea de idei din publicistica vremii și în programul diferitelor partide și formațiuni politice din România reîntregită. Însăși activitatea de sondare antelegislativă desfășurată de Institutul Social românprin desfășurarea unor dezbateri publice a avut menirea de a conferi noii constituții temelii juridice solide, izvorâte din realitățile social-politice și economice românești, întrucât, după cum afirmă Nicolae Iorga nu Constituția creează o societate, ci ea este expresia filozofică de drept, a dezvoltării unei întregi societăți.
Îndeplinind rolul de instrument juridic de organizare a vieții statale și politice interbelice, Constituția din 1923 a contribuit decisiv la desăvârșirea sudării economice, teritoriale, politice și spirituale a României reîntregite și totodată a condus la afirmarea și consolidarea unui regim democratic-parlamentar liberal care a stimulat dezvoltarea statului român în direcția liberalismului și progresului social și a determinat o stabilitate pe scena politică românească.
După această lungă perioadă de stabilitate, continuitate constituționala și progres social, economic și cultural urmează perioada cea mai tensionată caracterizată prin instabilitate politică, nesocotirea Constituției și drepturilor omului și o decădere în toate domeniile, determinată, pe plan extern, de conjunctura geopolitică din acel moment, iar pe plan intern de reinstaurația carlistă.
Înlăturând Constituția din 1923, așezământul statal elaborat în 1938, din inițiativa și sub directa îndrumare a regelui Carol al II-lea a pus pe prim plan ideea necesității salvării patriei și a conservării statului, abordând implicit cea mai mare parte a principiilor democratice referitoare la organizarea statului și societății și la exercitarea drepturilor și libertăților cetățenești. Constituția din 1938 a constituit un pas înapoi față de democrația liberală, contribuind în ciuda țelurilor propuse foarte puțin, dacă nu chiar deloc, la apărarea și protejarea țării, creându-se astfel guvernarea practic fără constituție a României, în perioada dintre 1940 și 1944.
Deși evenimentele legate de actul de la 23 august 1944 deschideau posibilitatea renașterii reale a vieții constituționale românești, împrejurările externe și interne în care s-a aflat România au fost nefaste, ele concretizându-se sub forma presiunilor tot mai puternice sovieto-comuniste în politica noastră internă favorizate de toleranță și înțelegere manifestate de Puterile Aliate în legătură cu intrarea țării noastre în zona de influență sovietică. Astfel, Constituția din 1923 repusă în vigoare a avut neșansa de a fi pentru a doua oară strivită de evenimentele externe și interne.
Instaurarea regimului comunist prin lovitura de la 30 decembrie 1947 a însemnat lichidarea democrației constituționale din România și instaurarea unor forme și modalități totalitare de guvernare politică, economică și socială, bazate pe constrângere, forță, intimidare, manipulare.
Pentru a da o acoperire legală regimului instaurat au fost adoptate de puterea politică de atunci o serie de acte fundamentale, care au întrerupt brusc și total tradițiile constituționale românești din perioada interbelică.
Astfel, Constituția din 1948 a devenit mijlocul juridic de lichidare a valorilor liberalismului și democrației și de înlăturare brutală a libertății de opinie, conștiință și credință, considerate drept delicte politice în măsura în care contravin politicii ideologice a partidului și a statului comunist totalitar.
Succesoarea sa din 1952 reafirmând superioritatea valorilor socialiste față de cele burghezo-capitaliste, precum și caracterul umanist al dreptului socialist de stat instaurează monopolul conducerii politice a statului și societății de către un singur partid și la subordonarea totală a juridicului (legislativului) față de puterea politică.
Constituția din 1965, care a proclamat România ca republică socialistă a supralicitat rolul dreptului și a legislației ca instrumente de modelare și transformare a realității sociale, conferindu-le o funcție pur instrumentală de consolidare a regimului totalitar și de realizare a conformității totale a indivizilor față de partidul și statul socialist.
Astfel, așezămintele constituționale dintre 1948, 1952 si 1965 au contribuit sensibil la diminuarea simțului civic al individului la crearea sentimentului de resemnare la numeroși români care din variate motive s-au adaptat la modul de viată impus.
Poate și de aceea, Constituția din 1991 și legislația elaborată ulterior nu inspiră încrederea indivizilor, aceștia văzând în ele expresia juridică a unor interese politice și nu expresia aspirațiilor și nevoilor lor sociale.
Fără a minimaliza rolul Constituției și a legislației postrevoluționare pentru realizarea reformei, pentru a fi operante și eficiente ele trebuie să aibă la bază realitățile sociale, economice, culturale. Ignorându-se aceasta, legislația poate fi un factor frenator al schimbării societății.
Acum, când am pășit în cel de-al treilea mileniu, când lumea răsăritului, eliberată de regimurile totalitare, merge (mai rapid sau mai încet) spre democratizare, România nu poate face excepție, pentru că, evoluția noastră constituțională a fost strâns legată de tradiții liberale ce i-au accelerat progresul economic și social dar și de conjuncturi geopolitice defavorabile ce i-au încetinit evoluția.
Chiar dacă nouă, românilor, revoluțiile radicale nu ne sunt permise (cum sublinia în 1882 P. P. Carp) tocmai în ideea păstrării unui echilibru între deschiderea vestului și tendințele de imobilism ale estului, totuși dispunem de șansa înscrierii, în viitor, între statele democratice ale Europei mileniului al treilea.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
ACTE NORMATIVE
CONSTITUȚIA ROMÂNIEI din 1991
MANUALE. TRATATE. CURSURI
Banciu, Angela (1996), Istoria vieții constituționale în România, Editura Șansa, București
Bădescu, Mihai (2001), Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București
Deleanu, Ion (1996), Drept constituțional și instituții politice – Tratat, Editura Europa Nova, București
Drăganu, Tudor (1998), Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București
Focșeneanu, Eliodor (1995), Istoria vieții constituționale în România, Editura Humanitas, București
Ionescu, Cristian (2000), Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București
Murau, Ioan (2001), Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București
Muraru, Ioan și Iancu, Ghe. (1993), Constituțiile Române, R. A. Monitorul Oficial, București
Rusu, Ion (1998), Drept constituțional și instituții politice, Editura Cerna, București
Teodirescu, Bogdan și Manea, Mihai (1997), Istoria românilor, Editura Didactică și Pedagogică, București
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .evolutia Constitutionala In Romania (ID: 125573)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.